STILURI DE INTERACŢIUNE DIDACTICĂ

Obiective:

La sfârşitul capitolului, veţi fi capabili:

-          să caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev;

-          să enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ

-          să definiţi stilul de învăţare;

-          să clasificaţi stilurile de învăţare;

-          să caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (analitic-sintetic, rezolutiv impulsiv, rezolutiv cu risc etc.)

-          să definiţi stilul de predare

-          să caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional

-          să caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie de control, comportament social observabil)

-          să determinaţi caracteristicile stilului educaţional în situaţii educaţionale date.

-          să stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare

-          să enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă

-          să descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare, revizuire, diferenţiere);

-          să precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii

ÑConcepte cheie: învăţare eficientă, competenţe pedagogice, stil de învăţare, stil de predare, stil educaţional

1.Relaţia elev-profesor

Trecerea la o metodologie mai activă, centrată pe elev, implică elevul în procesul de învăţare şi îl învaţă aptitudinile învăţării, precum şi aptitudinile fundamentale ale muncii alături de alţii şi ale rezolvării de probleme. Metodele centrate pe elev implică individul în evaluarea eficacităţii procesului lor de învăţare şi în stabilirea obiectivelor pentru dezvoltarea viitoare. Aceste avantaje ajută la pregătirea individului atât pentru o tranziţie mai uşoară spre locul de muncă, cât şi spre învăţarea continuă. Potrivit autorilor Harpe, Kulski şi Radloff (1999, p.110), caracteristicile fundamentale ale elevului care învaţă eficient sunt:

  • Are scopuri clare privitoare la ceea ce învaţă,
  • Are o gamă largă de strategii de învăţare şi ştie când să le utilizeze,
  • Foloseşte resursele disponibile în mod eficace,
  • Ştie care îi sunt punctele forte şi punctele slabe,
  • Înţelege procesul de învăţare,
  • Îşi controlează sentimentele în manieră adecvată,
  • Îşi asumă responsabilitatea pentru procesul lor de învăţare şi
  • Îşi planifică, îşi monitorizează, îşi evaluează şi îşi adaptează procesul de învăţare.

Funcţiile profesorului în procesul educaţional au grade de generalitate diferite şi

  • se pot raporta la elev – funcţia de suport pentru cristalizarea unei grile de valori, captarea şi controlul atenţiei, asigurarea conexiunii inverse, modelarea experienţei de învăţare;
  • se pot raporta la social – funcţia de participare la îmbogăţirea experienţei comunităţilor sociale, participare la viaţa profesională şi civică, participare la activităţi în şcoală (formale şi nonformale);
  • se pot raporta la procesul de învăţământ – funcţia de concepere, organizare a procesului de învăţământ, de proiectare, conducere, evaluare, autoevaluare.

Competenţele pedagogice reprezintă atitudinea şi aptitudinea cadrului didactic de îndeplini aceste funcţii şi circumscriu rolul profesorului. Literatura de specialitate avanseaza numeroase clasificari ale competenţelor, printre acestea regasindu-se:

  • competenţele de organizare şi structurare (presupun organizarea activităţii prin obiective, introducerea elevilor în structura internă a unei discipline, structurarea unor conţinuturi şi relaţii educaţionale, organizarea şi conducerea efectivă a clasei de elevi);
  • competenţe de comunicare (presupun solicitarea şi conducerea conduitelor verbale individuale ale elevilor, solicitarea de răspunsuri interactive)
  • competenţe rezolutive şi evaluative (presupun dirijarea activităţii intelectuale, practice, afective şi morale ale elevilor prin conduite evaluative pozitive sau negative)
  • competenţe de stimulare a potenţialului formativ al activităţii (presupun obiectivarea şi stimularea conduitelor de exprimare directă a opiniei critice, de exprimare personală şi interpretativă, de exprimare constructivă a elevilor, dublate de un autocontrol progresiv)
  • competenţe de modelare a comportamentului socio-moral (presupun introducerea şi valorizarea de modele, valori şi atitudini sociale pozitive şi puternice, exersarea şi transferul orizontal – de la elev la elev şi vertical – de la profesor la elev, de modele şi experienţe sociale pozitive).
  • competenţe de optimizare a climatului socio-afectiv al clasei (presupun tipuri şi stiluri de acţiune şi de influenţă ale profesorului în sfera particularităţilor personalităţii elevilor şi a grupului, cu dominanţa valorilor empatice)
  • competenţe de stimulare a creativităţii (presupun atitudini deschise şi strategii care să vizeze stimularea conduitei creative, în funcţie de experienţa şi de tipul de învăţare).

Principiile care stau la baza învăţării eficiente centrate pe elev sunt:

  • Accentul activităţii de învăţare trebuie să fie pe persoana care învaţă şi nu pe profesor.
  • Recunoaşterea faptului că procesul de predare în sensul tradiţional al cuvântului nu este decât unul dintre instrumentele care pot fi utilizate pentru a-i ajuta pe elevi să înveţe.
  • Rolul profesorului este acela de a coordona şi de a facilita procesul de învăţare al elevilor.
  • Recunoaşterea faptului că în mare parte, învăţarea nu se produce în sala de clasă şi, în mare parte, nu se produce atunci când profesorul este de faţă.
  • Profesorii trebuie să încurajeze şi să faciliteze implicarea activă a elevilor în planificarea şi gestionarea propriului lor proces de învăţare prin proiectarea structurată a oportunităţilor de învăţare atât în sala de clasă, cât şi în afara ei.
  • Luaţi individual, elevii pot învăţa în mod eficient în moduri foarte diferite.

2.Stilurile de învăţare

Stilul de învăţare reprezintă un demers coerent prin care subiectul îşi exprimă preferinţa pentru un anumit mod de a se angaja în procesul cunoaşterii. Fiecare stil de învăţare se poate defini printr-o structură de factori constitutivi în care elementele esenţiale sunt: modul de organizare a cunoaşterii, prelucrarea informaţiei şi modalitatea de exprimare.

1. definirea stilui de învaţare pornind de la modalitatea dominanata de organizare şi prelucrare a informaţiei:
Stilul analitic

  • Examinarea parţială a materialului de studiu sau a datelor unei situaţii de  învăţare
  • Nu se elaborează concluzii până când subiectul nu îşi formulează enunţuri parţiale
  • Operează cu foarte multe argumente
  • Subiectul are o dorinţă foarte mare de succes, de aceea îşi argumentează foarte bine concluziile.
Stilul sintetic

  • Preferinţă pentru esenţial printr-un comportament de eliminare a argumentelor
  • Subiectul prezintă un comportament contrastiv, impulsiv, exploziv
  • Capacitate mare de organizare globală a materialului
  • Atenţia, concentrarea este difuză cu mari riscuri de a deveni superficial
2. definirea stilului de învaţare pornind de la calităţi în ceea ce priveşte forţa de angajare în selectarea şi prelucrarea situaţiei problematiceşi conflictuale:
Stilul rezolutiv impulsiv:

  • Capacitate de autocontrol scăzută, compensată de o mare capacitate de anticipare a efectelor
  • Subiectul se angajează brusc în rezolvare, nu adoptă o poziţie critică şi autocritică în procesul rezolutiv
  • Ipotezele pe care le formulează sunt pripite, lipseşte analiza profundă

Stilul rezolutiv cu risc:

  • Capacitate de anticipare a rezultatelor problemei este mai mare decât capacitatea de control
  • Ipotezele sunt formulate rapid, iar subiectul devine mai atent în analiza şi prelucrarea datelor, controlul creşte, îşi corectează ipotezele progresiv
  • Grabă în definirea rezultatului final
  • Evaluarea finală a demersului e corectă
  • Prezintă risc pentru că demersul este sincopat iar subiectul îşi asumă riscul acestor sincope
Stilul rezolutiv echilibrat:

  • Capacitatea mare de anticipare a subiectului, corelată cu un bun control şi autocontrol
  • Subiectul este permanent preocupat de confruntarea datelor cu rezultatele pe care le obţine tocmai din nevoia de control
  • Alegerile între mai multe demersuri posibile sunt bine cântărite
  • Dezavantaj: subiectul evită să formuleze clar enunţurile, concluziile
Stilul rezolutiv prudent:

  • Nevoie şi capacitate de control mult mai mare decât capacitatea de anticipare
  • Subiectul este tot timpul atent în demersul parcurs, face des aprecieri critice şi este sensibil la aprecieri critice
  • Subiectul nu formulează concluzii finale, din prudenţă, de multe ori demersul nu e finalizat
Stilul rezolutiv pasiv:

  • Slabă capacitate de anticipare
  • Lipsa capacităţii de mobilizare în control şi autocontrol
  • Ritm lent în definirea ipotezelor de lucru
  • Decizii greoaie
  • Reveniri frecvente la punctul de plecare

nesiguranţă

3. definirea stilurilor de învaţare ca structuri perceptive, informaţionale şi referenţiale raportate la un câmp de referinţă:
Stilul independent de câmp:

  • subiectul îşi alege sursa de informaţie şi extrage elementele de care are nevoie fără ajutor din afară
  • capacitate mare de a face faţă dificultăţilor de învăţare
  • capacitate mare de concentrare pe ceea ce e relevant
  • domină spiritul logic
  • atitudinea faţă de o situaţi e mai mult neutră decât implicativă
  • are sensibilitate scăzută faţă de nuanţele afective ale unei situaţii
  • se caracterizează prin abilităţi de manifestare, de expresie proprie prin detaşare faţă de sursele de informaţie şi prin capacitate mare de construire a situaţiilor problematizante (e critic, ştie să pună întrebări)
Stilul dependent:

  • subiectul se desprinde greu de o situaţie, este mai impresionabil şi simte nevoia surselor externe şi a ajutorului, a siguranţei acestor surse pe care le percepe ca pe o autoritate
  • acest stil se caracterizează prin implicare, concentrare pe detaliu, de multe ori din motive emoţionale, capacitatea subiectului de concetrare pe datele câmpului problematic e foarte slabă
4. definirea stilurilor de învaţare pornind de la structurile logice dominante
Stilul convergent:

  • presupune scheme de învăţare relativ stabile, în care domină structurile algoritmice
  • preferinţă pentru deducţie logică şi nevoia de identificare a unor informaţii de intrare care să-l conducă pe subiect la un răspuns unic
  • nevoia de dirijare, pas cu pas, a demersului
  • nu favorizează conduita euristică şi e concentrat pe găsirea căii de soluţionare a problemei mai multe decât pe formularea de probleme.
Stilul divergent:

  • se caută şi se construiesc probleme
  • preferinţă pentru abstractizare şi restructurare permanentă a informaţiilor şi experienţei
  • mare capacitate de investigare prin ipoteze

5. definirea stilurilor de învăţare pornind de la analizatorul dominant: văz, auz, kinestezie
Stilul vizual

  • Vederea informaţiei în formă tipărită ajută retenţia.
  • Folosirea culorilor, ilustraţiilor şi diagramelor ca ajutor în procesul de învăţare.
  • Sublinierea cuvintelor cheie şi realizarea schemelor  faciliteaza concentrarea atenţiei şi înţelegerea textelor.
  • Întâmpină dificultăţi la concentrarea asupra activităţilor verbale.
  • Preferă sa priveasca decât sa vorbeasca sau să treaca la acţiune.
  • Îşi aminteşte cu uşurinţă ceea ce vede.
  • Îi place să citească şi ortografiază bine.
  • Observă detaliile.
Stilul auditiv

  • Ascultarea explicaţiilor întăreşte învăţarea.
  • Discutarea unei idei noi şi explicaţii folosind propriile cuvinte.
  • Este folositorare analiza verbală, verbalizarea gândurilor şi ideilor cu propriile cuvinte.
  • Şopteşte în timp ce citeşte.
  • Îi place să asculte pe alţii citind ceva cu voce tare.
  • Are nevoie să vorbească în timp ce învaţă lucruri noi.
  • Îi plac discuţiile.
  • Folosirea metodelor de ascultare activă, incluzând aici chestionarea şi rezumarea.
  • Zgomotul este un element de distragere a atenţiei.
Stilul practic

  • Efectuarea unei activităţi practice facilitează adesea înţelegerea (ex. experimente la fizică, probleme la matematică etc.)
  • Scrierea lucrurilor în ordinea lor, pas cu pas, este o cale eficientă de a le ţine minte.
  • Urmărirea cu degetul a titlurilor, cuvintelor cheie, etc. apoi pronunţarea respectivelor cuvinte urmată de scrierea lor din memorie.
  • Preferinţa pentru a atinge şi a face.
  • Scrisul la tastatură este adesea mai uşor decât scrierea de mână.
  • Utilizarea scrisului cursiv este mai uşoară decât cea a scrisului tipărit (cu litere separate)
  • Preferinţa pentru recompense cu caracter material, fizic.
  • Găseşte modalităţi şi pretexte pentru a se deplasa.
  • Îşi pierde interesul când nu este implicat în mod activ.
  • Reţine ceea ce face şi experienţele trecute.

Cunoaşterea şi respectarea stilului de învăţare al elevilor de către profesor presupune surprinderea elementelor care necesită dezvoltare sau a disfuncţiilor care trebuie compensate. Stilul de învăţare este strâns legat şi de caracteristicile situaţiei de învăţare, ceea ce înseamnă ca un anumit tip de predare şi de evaluare solicită stiluri anume de învăţare.

3.  Stilurile de predare

Stilul de predare se defineste ca ansamblu de structuri comportamentale relativ constante de a instrui, de a comunica, de a coopera cu elevii, de a decide asupra situaţiilor de învăţare precum si de a adopta atitudini fata de rezultatele si comportamentele acestora. El se contureaza si se restructureaza continuu în contextul a trei  determinari: pregatire, trasaturi de personalitate si experienta.

În cele din urma stilul de învatamânt se defineste prin modul specific al unui educator de a organiza si conduce procesul didactic. El prezinta câteva caracteristici:

  • Este totdeauna personal, chiar daca multe dintre aspectele lui sunt comune sau foarte apropiate cu ale altor profesori.
  • Este relativ constant, în sensul ca se manifesta într-un mod specific, pe o perioada data, dar e si susceptibil de schimbari.
  • Este dinamic, perfectibil mai cu seama sub impactul experientei. Evolutia stilului de predare, în sensul perfectionarii (ameliorarii) lui este dependenta în mare masura de atitudinea educatorului fata de propria-i activitate, de capacitatea sa autoevaluativa.

Mai cuprinzător decât stilul de predare, stilul educaţional reprezintă totalitatea calităţilor comportamentale ale profesorului, atitudinea sa faţă de valorile profesionale şi faţă de disciplină.

Stilul cognitiv reprezintă modalitatea de abordare a situaţiilor problematice care definesc experienţa profesională şi extraprofesională.

Stilul de muncă reprezintă modalitatea specifică unui individ sau grup de a efectua o activitate.

1. Din perspectiva opţiunii pentru o anumită strategie de control a interacţiunilor din clasă şi în realizarea obiectivelor învăţării au fost diferenţiate:

Stilul autoritar

  • presupune, din partea profesorului, impunere, hotărâre şi promovare a unor tehnici de predare şi relaţionare cu elevii.
  • delimitarea timpului şi sarcinilor de învăţare pentru elevi
  • limitează iniţiativa elevilor
  • îşi asumă responsabilitatea totală în ce priveşte rezultatele acţiunilor sale
  • sancţionează (pozitiv sau negativ) fără echivoc, după criterii strict definite, atitudinile şi rezultatele învăţării elevilor
  • din punct de vedere afectiv, relaţia cu elevii e distantă şi rece
  • efecte: antipatizat de elevi, oferă rezultate bune numai pe termen foarte scurt .
Stilul democratic

  • profesorul se foloseşte de posibilităţile participative ale elevilor în procesul de învăţare, de iniţiativele şi expectanţele elevilor pe care le valorifică în proiectarea şi derularea activităţilor educaţionale
  • strategia de predare-învăţare e definită prin colaborare şi cooperare între profesor şi elev
  • din punct de vedere afectiv şi al climatului psihologic: climat deschis, relaţii apropiate între membrii, profesorul însuşi comportându-se ca un membru al grupului.
  • este cel mai eficient, producând rezultate superioare atât în plan psihosocial cât şi în plan didactic.
Stilul lassaise faire

  • profesorul adoptă un rol pasiv şi minimalizează procesele psiho-sociale şi didactice care definesc activitatea sa
  • profesorul acceptă deciziile şi iniţiativele elevilor, apelează la experienţa acestora, însă nu face evaluări în ce priveşte comportamentul elevilor şi nu primeşte feed-backuri pentru reglarea propriului comportament
  • este total neproductiv.

2. Din perspectiva comportamentului social observabil al profesorului, ca persoană care atribuie si evaluează “rolurile” elevilor, au fost identificate:

Stilul dominator

  • se asociază stilului autoritar care accentuează sancţiunile pozitive şi negative.
  • predarea se suprapune unei stari de conflictuale care genereaza devianţă comportamentală la elevi.
Stilul negociator

  • din perspectiva schimbului echitabil pe care doreşte să-l stabilească cu elevii, profesorii pot opta pentru o negociere deschisă, explicită în care profesorii şi elevii acţionează împreună pentru a ajunge la un consens, demersul fiind unul de adaptare reciprocă succesivă şi permanentă.
  • sunt folosite procedee care merg pe o negociere ascunsă, de consens tacit – profesorii şi elevii acţionează independent, fără cooperare; o serie de comportamente ale elevilor sunt interpretate ca deviante de către profesor şi în consecinţă poate adopta o atitudine coercitivă sau poate opta pentru o atitudine deschisă.
Stilul fratern

  • se întâlneşte la profesorii foarte tineri care se consideră egali cu elevii lor
  • succesul la elevi este evident, dar după nişte ani profesorii abandonează această strategie.
.      Stilul ritualic

  • profesorii asigură un climat psihosocial stabil prin interventii standardizate si uniformizate;
  • utilizat pe termen scurt si echilibrat poate da rezultate bune (medii).
.      Stilul terapeutic

  • adoptat mai ales de profesorii care fac cursuri de formare în terapii
  • profesorii privesc activitatea ca o terapie
  • profesorii sunt foarte inventivi, creativi, atenţi la nevoile grupului, creează situaţii de participare activă a elevilor la activităţi
  • perspectiva lor e mai mult psihosocială şi mai puţin didactică
  • dezavantaj: se îndepărtează de logica disciplinei, poate bulversa elevii în cazul în care nu există concordanţă între modelul său şi modelul altor profesori

Încercând o sinteză a principalelor coordonate surprinse în tipologiile de mai sus, stilul educaţional al profesorului este descris adesea în literatura de specialitate ca având una dintre următoarele trăsături:

è-directiv (când rezolvă toate problemele grupurilor)

sau

æ-non – directiv (când încurajează mai degrabă elevii să facă)

è-interpretează, explică propriul comportament

sau

æ-nu interpretează, încurajează elevii să-şi explice propriul comportament

è-îi contrazice pe elevi, intervenind în discuţie

sau

æ-nu-i contrazice pe elevi ci el încurajează pe elevi să discute în grupa

è-are o influenţă emoţională pozitivă, asupra elevilor

sau

æ-are o influenţă negativă asupra elevilor

è-structurează şi ajută pe elevi să-şi organizeze munca

sau

æ-nu lucrează structurat

è-comunică cu elevii, le împărtăşeşte gândurile, stări, experienţe

sau

æ-nu comunică, îşi păstrează gândurile pentru sine

4. Eficientizarea interacţiunii elev-profesor

Pentru a sprijini instruirea centrată pe elev şi utilizarea metodologiilor moderne de lucru la clasă, s-a pus accentul pe strategii de predare care sa corespunda stilurilor individuale de învăţare. În cadrul acestor strategii:

  • Diferenţele dintre elevi sunt studiate şi luate ca bază pentru proiectarea activităţilor.
  • Elevii sunt lăsaţi să aleagă singuri modul în care se informează pe o anumită temă şi prezintă rezultatele studiului lor.
  • Elevii pot beneficia de consultaţii, în cadrul cărora pot discuta despre preocupările lor individuale cu privire la învăţare şi pot cere îndrumări.
  • Aptitudinea elevilor de a găsi singuri informaţiile căutate este dezvoltată – nu li se oferă informaţii standardizate.
  • Pe lângă învăţarea specifică disciplinei respective, li se oferă elevilor ocazia de a dobândi aptitudini fundamentale transferabile, cum ar fi aceea de a lucra în echipă.
  • Se fac evaluări care le permit elevilor să aplice teoria în anumite situaţii din viaţa reală.
  • Oferta situaţiilor de învăţare este variată, astfel încât să se facă apel la o diversitate de stiluri pe care elevii le preferă în învăţare.
  • Elevii sunt frecvent ghidaţi să facă alegeri bazate pe interese.
  • Se folosesc frecvent sarcini cu mai multe opţiuni.
  • Învăţarea se concentrează pe folosirea capacităţilor esenţiale pentru a valoriza şi înţelege conceptele şi principiile de bază.
  • Timpul este folosit flexibil.
  • Se facilitează formarea capacităţilor de invăţare independentă şi în echipă.
  • Evaluarea este continuă şi diagnostică pentru a înţelege cum poate fi adaptată predarea la nevoile elevilor.
  • Elevii sunt evaluaţi pe mai multe căi.
  • Activitatea se încheie cu solicitarea adresată elevilor de a reflecta pe marginea celor învăţate, a modului în care au învăţat şi de a evalua succesul pe care l-au avut metodele de învăţare în cazul lor.

Principiile fundamentale care stau la baza acestor modalităţi de interacţiune sunt:

    1. stimularea învăţării active
    2. diferenţierea instruirii ca modalitate de răspuns a profesorului la nevoile elevului.

A. Predarea în vederea învăţării active

Relaţia predare-învăţare ia în considerare trei etape ale învăţării active: prezentarea, aplicarea şi revizuirea.
Prezentarea

Elevului i se prezintă noile cunoştinţe, concepte, aptitudini, teorii, explicaţii etc.

Explicaţiile sunt date (sau create de către elev) pentru a lega, în mod persuasiv, materia predată de învăţarea şi experienţa anterioară.

  • Profesorul prezintă şi face o sesiune de întrebări şi răspunsuri pentru verificare
  • Video, TI şi alte instrumente vizuale
  • Materiale scrise.
  • Elevii se ajută unul pe celălalt.

Elevul îşi formează nişte concepte instabile. Majoritatea vor fi uitate în două zile (dacă nu se folosesc metode de învăţare activă)

Metodele învăţării active privind prezentarea sunt rare. Acestea sunt:

  • Elevii descoperă singuri ..
  • Întrebările socratice etc.
Aplicarea

Elevul desfăşoară o activitate care îi impune să aplice materialul prezentat. (Învăţând şi făcând).

  • Întrebări şi răspunsuri
  • Exerciţii şi exemple
  • Fişe de lucru
  • Întrebări din testele anterioare
  • Probleme de rezolvat
  • Evaluarea unui studiu de caz etc.

Pe măsură ce se descoperă erorile şi omisiunile di concepţiile sale, elevul îşi corectează şi îşi completează învăţarea. Acest lucru este stimulat de către:

  • Autoevalulare, autoverificare etc.
  • Verificarea şi explicaţiile din partea colegilor
  • Acţiunile întreprinse în urma reacţiei profesorului
  • Compararea propriei sale activităţi cu alte răspunsuri sau cu răspunsurile-model
  • Efectuarea de corecturi sau completări pentru a-şi îmbunătăţi munca.

Elevul îşi formează concepte mai stabile şi le leagă de învăţarea anterioară.

Cunoştinţele şi aptitudinile sunt organizate într-o structură logică, iar aceasta stimulează memoria.

Pe măsură ce sunt descoperite erorile şi omisiunile, concepţiile formate sunt corectate şi extinse

Revizuirea

Elementele cheie sunt confirmate şi subliniate prin intermediul explicaţiilor care fac legătura dintre noua învăţare şi învăţarea anterioară. Acest lucru întăreşte legăturile care vor fi utilizate cu ocazia reamintirii ulterioare.

Elementele cheie sunt consolidate prin subliniere şi repetiţie. Acest lucru stimulează retenţia. Elevul îşi confirmă concepţiile, care sunt corecte şi corelate cu învăţarea anterioară şi îşi corectează erorile şi neînţelegerile din învăţare

B. Diferenţierea instruirii Ce se poate diferenţia?

Profesorii pot diferenţia:  CONŢINUTUL, PROCESUL, PRODUSUL

În funcţie de disponibilitatea, interese şi profil de învăţare, folosind o gamă cât mai variată de metode de instruire şi de management al clasei.

Caracteristicile diferenţierii instruirii sunt:

-          Profesorul clarifică ceea ce este important în materia lui.

-          Profesorul înţelege, respectă şi construieşte pornind de la diferenţele între elevi.

-          Predare, învăţarea şi evaluarea sunt inseparabile.

-         Toţi elevii participă.

-         Profesorul solicită şi încurajează cooperarea cu elevii.

-         Flexibilitatea utilizării resurselor este o caracteristică a diferenţierii.

-         Performanţa este înţeleasă în termeni de dezvoltare maximă a potenţialului şi succes individual.

Lista subiectelor pentru pregătirea în vederea evaluării finale (examen)

  1. Caracterizaţi învăţarea eficientă, din perspectiva principiilor învăţării centrate pe elev
  2. Enumeraţi funcţiile profesorului în procesul instructiv-educativ Stabiliţi corespondenţe între stilurile de predare şi stilurile de învăţare
  3. Definiţi stilul de învăţare
  4. Clasificaţi stilurile de învăţare
  5. Caracterizaţi principalele stiluri de învăţare prin comparaţie (stilul analitic cu stilul sintetic, stilul rezolutiv impulsiv cu stilul rezolutiv cu risc, stilul rezolutiv prudent cu stilul rezolutiv pasiv, stilul vizual cu stilul auditiv s.a.m.d.)Enumeraţi principiile care stau la baza modalităţilor de interacţiune activă
  6. Definiţi stilul de predare
  7. Caracterizaţi stilul de predare în comparaţie cu stilul educaţional
  8. Caracterizaţi principalele stiluri de predare în funcţie de mai multe criterii (strategie de control, comportament social observabil)
  9. Determinaţi caracteristici bipolare ale stilului educaţional

10.  Descrieţi etapele predării în vederea realizării învăţării active (prezentare, aplicare, revizuire, diferenţiere)

11.  Precizaţi în ce constă diferenţierea instruirii

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s