MEDIUL DE SECURITATE ÎN ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – MEDIUL DE SECURITATE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
1.1.Delimitări conceptuale: regiunea Mării Negre, regiunea extinsă a Mării Negre
1.2.Actorii din regiune
1.3.Importanţa geopolitică a zonei Mării Negre
1.4.Riscuri şi ameninţări pentru securitatea regiunii extinse a Mării Negre

CAPITOLUL 2 – STRATEGIA NATO ŞI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
2.1.Politicile Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre
2.2.Tratatul de la Lisabona şi noua arhitectură de securitate europeană
2.3.Strategia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în regiunea extinsă a Mării Negre

CAPITOLUL 3 – COOPERAREA ÎN ZONA MĂRII NEGRE
3.1.  Cooperarea economică, politică şi militară
3.2.  Interesele României în regiune
3.3.  Contribuţia României la asigurarea securităţii în regiunea extinsă a Mării Negre
3.4.  Securitatea şi resursele energetice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ‘90 au transformat fundamental mediul de securitate global şi european. Sfârşitul sistemului de securitate şi apărare al blocului ţărilor comuniste a creat un dezechilibru major, lăsând Statele Unite, în noua lume unipolară, fără principalii inamici personificaţi de către statele Pactului de la Varşovia. Aceste noi evoluţii au adis modificări esenţiale şi în arhitectura de securitate şi apărare a Regiunii Extinse a Mării Negre. Înainte, în regiune, erau instalate faţă în faţă trupele Pactului de la Varşovia şi cele ale NATO. Regiunea însăşi era o miză importantă în lupta pentru acapararea supremaţiei strategice globale, dacă avem în vedere principalele obiective strategice ale regiunii, bazele navale sovietice din bazinul Mării Negre, radarele Armatei Roşii de pe Insula Şerpilor, bazele armatei americane din Turcia şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Până în anul 1991, Uniunea Sovietică, România, Bulgaria şi Turcia stăpâneau zonele de litoral din jurul Mării Negre. Disoluţia Uniunii Sovietice a dublat numărul statelor riverane, actuala geografie regională a acestor state fiind constituită de Ucraina, Republica Moldova, Rusia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România. Aşadar, cadrul cooperării între statele aparţinând blocului socialist fiind abrogate, el a fost înlocuit de un sistem „îngheţat“ de securitate, ale cărui principale caracteristici au fost neîncrederea, disensiunile, lipsa cooperării, suspiciunea, competiţia acerbă în diverse domeniile, percepţia statelor vecine ca potenţiali inamici, cât şi cea a ambiţiei Rusiei de a-şi crea un statut de putere regională.
Aflându-se la confluenţa a două religii (creştinismul şi islamismul) şi a trei familii de popoare (de origine slavă, turcă şi latină), Marea Neagră este un spaţiu de întâlnire a intereselor atât a ţărilor riverane cât şi a diverşilor actori internaţionali. Evoluţia geopolitică şi de securitate în zona Mării Negre, poziţia geografică a regiunii, riscurile şi ameninţările existente la adresa stabilităţii în zonă, elementele ce ţin de cooperarea politică, economică şi militară sunt aspecte care atrag tot mai mult interesul organizaţiilor europene şi transatlantice, generând o abordare mai atentă a problematicii zonei. Începutul secolului XXI conferă acestui spaţiu, în contextul noilor realităţi geopolitice şi geostrategice euroatlantice, caracteristicile unui spaţiu de proximitate al NATO şi UE.
Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost un moment de referinţă în extinderea democraţiei vest europene la graniţele bazinului Mării Negre, punctul de întâlnire a trei spaţii de securitate: european, euro – asiatic şi islamic. Situarea regiunii în vecinătatea NATO şi UE, dar şi a Orientului Mijlociu Lărgit, amplasarea unor facilităţi militare americane pe ţărmul românesc şi bulgăresc al Mării Negre, existenţa unor probleme nerezolvate cum sunt conflictele îngheţate, criminalitatea transfrontalieră, deficitele democratice, dar şi prezenţa unor importante resurse energetice de interes pentru SUA şi Europa sporesc valoarea strategică Mării Negre.
Fenomene precum globalizarea, războiul împotriva terorismului, reprioritizarea intereselor naţionale, evoluţiile socio-economice au pus amprenta asupra dezvoltării NATO şi a UE, ca organisme internaţionale specifice. Ambele organisme trec prin procese similare de adaptare şi transformare a funcţiilor acestora, fiind condiţionate de evoluţia relaţiilor între actorii internaţionali pe scena mondială. Mediul specific în care cele două organizaţii au luat naştere, interesele naţionale care au stat la baza lor, scopurile şi mecanismele acestora s-au transformat adaptându-se la situaţia dinamică a scenei internaţionale.
Schimbarea de optică în abordarea problemei securităţii în zona Mării Negre a fost determinată de atentatele teroriste din 9 septembrie 2001. Lupta împotriva terorismului a devenit noua provocare a statelor, iar marile puteri ale lumii au realizat cât de importantă este promovarea regimurilor democratice, a statului de drept, a drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi dezvoltarea economică.
 În zona Mării Negre existenţa unor state neconsolidate, cu slabă capacitate administrativă, cu sărăcie şi disparităţi economice, cu un fenomen al corupţiei deloc de neglijat şi reţele de crimă organizată destul de active determină reconsiderarea poziţiei NATO şi UE faţă de politica de securitate în regiune. Extinderea NATO şi UE „până la graniţele Mării Negre şi mai ales aspiraţiile globale ale acestor organizaţii determină ieşirea Mării Negre din conul de umbră al periferiei Europei şi afirmarea unei noi realităţi geopolitice, de interfaţă cu alte zone, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu”.
Având în vedere faptul că mediu internaţional de securitate a suferit schimbări esenţiale, mai ales în ultimul deceniu, o evaluare politico-strategică a zonei extinse a Mării Negre se face ţinând cont de doi factori importanţi: propulsarea Mării Negre într-un context internaţional marcat de fenomenul globalizării, cu o dinamică alertă şi redefinirea spaţiului Mării Negre prin încadrarea sa într-o regiune extinsă (Asia Centrală şi Orientul Mijlociu), caracterizată de transformări politice şi economice importante.
CAPITOLUL 1
MEDIUL DE SECURITATE IN REGIUNEA EXTINSA A MARII NEGRE

Mediul de securitate în regiunea Mării Negre este în prezent supus unei serii de transformări sub două mari aspecte: impactul extinderii NATO şi UE asupra regiunii şi dezvoltarea cooperării dintre statele riverane. Viziunea asupra securităţii în zonă împarte ţările riverane în trei categorii: ţările membre NATO şi/sau UE, Bulgaria, România şi Turcia, care îşi structurează strategiile de securitate în funcţie de statutul şi rolul internaţional implicate de apartenenţa la aceste organizaţii; Federaţia Rusă, care are o viziune distinctă despre securitate, izvorâtă din poziţia sa în relaţiile internaţionale şi ţările aspirante la statutul de membru NATO şi UE, cum sunt Georgia şi Ucraina, care au început un proces de adaptare la cerinţele aderării în aceste organizaţii.

1.1.Delimitări conceptuale: regiunea Mării Negre, regiunea extinsă a Mării Negre
Marea Neagră este o mare semi-deschisă, prezentând o particularitate ce derivă sistemul celor doua stramtori, Bosfor si Dardanele, despartite prin Marea Marmara. Este un punct de interes  ale României, Bulgariei, Turciei, Georgiei, Rusiei şi Ucrainei. Interesele acestora se prelungesc până la contactul cu Oceanul Atlantic şi celelalte zone ale, prin comunicarea cu Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Mediterană. 
Literatura de specialitate foloseşte termenul „regiunea extinsă a Mării Negre”, pentru că orice analiză care abordează problematica regiunii nu poate să ignore multitudinea de intercorelaţii de natură economică, socială, politică existente între statele riverane dar şi între acestea şi cele din apropiere.  Aşa cum explică unele studii „(…) este vorba de spaţiul politico-economic proxim coridorului terestru al Mării Negre, care, prin interesul pe care îl determină actorilor globali, configurează de fapt, ceea ce conceptual identificăm în sintagma regiunea Extinsă a Mării Negre.”
Există mai multe realităţi complexe care justifică această abordare. Aceste aspecte se referă la problema aşa numitelor „conflicte îngheţate” din regiune implică state precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan, precum şi la chestiunea coridoarelor energetice care extinde analiza la zone precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. De asemeni, ca regiune ne referim implicit şi la coridorul energetic euro-asiatic, ce uneşte sistemul euro-atlantic cu rezervele energetice din zona Mării Caspice şi cu statele din Asia Centrală.
Considerată a fi centrul de stabilitate al unui arc ce se întinde din Balcani până în Caucazul de Sud zona Mării Negre ar cuprinde, pe principiul strict geografic, doar ţările riverane – România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia, şi Bulgaria. Însă, conceptul „regiunea Mării Negre” este extrem de flexibil, în sens extins incluzând state din regiunea Balcanilor, zona Mării Egee şi chiar estul Mediteranei, precum şi state din Caucaz şi Asia Centrală, iar în sens limitat statele riverane (vezi Anexa nr. 1). Strategiile de securitate în zonă nu pot să nu ţină seama de complexitatea geopolitică a regiunii.
Istoria relevă regiunea nu ca pe o structură integrată şi coerentă, ci, dimpotrivă ca o interferenţă de blocuri şi culture, nu lipsită de o dinamică conflictuală. De aceea, este important a găsi acele elemente care pun în valoare interesele şi obiectivele commune ale actorilor din zonă.

1.2.Actorii din regiune
În complexitatea mediului de securitate din zona Mării Negre se evidenţiază o serie de actori statali, referindu-ne în acest caz cu precădere la statele riverane (Anexa nr. 2) şi actori non-statali, cu vocaţie internaţională.  
România, prin apartenenţa la NATO, are ocazia afirmării ca factor activ în implementarea celor mai importante decizii privind securitatea şi apărarea în zona extinsă a Mării Negre. Poziţia geografică este un atu care face să fie un pilon important al stabilităţii flancului sud estic al NATO. Politica României în zonă se axează pe principiul bunei vecinătăţi, ceea ce asigură stabilitatea graniţelor NATO. Ea poate fi un liant al întăririi cooperării dintre NATO şi ţările din zonă – Moldova, Rusia, Ucraina, dar şi cu cele din Caucaz şi Asia Centrală. Experienţa parteneriatului pentru Pace cu România este valoroasă pentru reuşita parteneriatelor similare cu ţările din zonă. În viziunea românească, riscurile şi oportunităţile din zona Mării Negre sunt similare cu cele existente în zona mediteraneană. De aceea, se poate crea o viziune comună care să coaguleze Europa de Sud-Est, Marea Neagră, Caucazul şi Mediterana. Această abordare ar trebui să urmărească securizarea rutelor energetice, completată cu eforturile de consolidare a democraţiei în regiune şi de acordare a asistenţei statelor din regiune.
Ucraina se situează la confluenţa a trei arii geopolitice: euro-atlantică, euro-asiatică şi islamică. Este o componentă importantă în harta traseelor energetice. Controlul asupra Ucrainei înseamnă control asupra oleoductelor şi gazoductelor care o străbat. Balanţa ei între Vest şi Rusia este evidentă. Relaţiile cu Rusia sunt deosebit de complexe. Cele două state împart o istorie şi identităţi culturale comune (mare parte din populaţia din estul ucrainei şi din Crimea este rusă). Deşi este dependentă economic de Rusia, ea s-a înscris pe un drum al democratizării şi demonstrează orientare pro-occidentală.  Ucraina are relaţii mult mai dezvoltate cu NATO decât Georgia prin existenţa de peste 10 ani a Comisiei NATO – Ucraina, dar şi a Grupului de lucru NATO – Ucraina pentru reforma Apărării. De asemenea, ea este partener principal în cadrul Politicii Europene de Vecinătate şi beneficiara unui Plan de Acţiune cu UE, bazat pe Acordul de Parteneriat şi Cooperare. Strategia de apărare a Ucrainei prevede adaptarea politicii militare naţionale la realităţile internaţionale, precum şi integrarea deplină în NATO, ca obiectiv definit de doctrina militară naţională. Ucraina contribuie masiv, în 20 de operaţii de pace multilaterale, atât la ONU, cât şi la NATO, UE şi OSCE.
Rusia se bazează pe un calcul simplu: că nimeni nu-i poate contesta în regiune „hegemonia energetică”. Acest atu nu exclude însă disponibilitatea ei spre dialog şi cooperare. Baza cooperării dintre NATO şi Rusia a fost stabilită prin Actul de Constituire NATO-Rusia cu privire la Relaţii, Cooperare şi Securitate Reciproce dintre NATO şi Federaţia Rusă, semnat la Paris la 27 mai 1997. Acesta a reflectat progresul înregistrat în dezvoltarea relaţiei NATO-Rusia, de când Rusia s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-atlantică în 1991 (urmat de Consiliul Parteneriatului Nord-atlantic în 1997) şi Parteneriatul pentru Pace în 1994. Actul de Constituire este expresia unui angajament durabil, asumat la cel mai înalt nivel politic, de conlucrare în vederea asigurării păcii globale şi de durată. Consiliul Comun Permanent a fost creat în baza Actului de Constituire ca forum de consultare şi cooperare, permiţând NATO şi Federaţiei Ruse să lanseze un program substanţial de cooperare cu privire la securitate şi apărare. El reprezintă un angajament reciproc de sprijin în vederea menţinerii unui continent stabil, sigur şi nedivizat pe bază de parteneriat şi interes comun.
Federatia Rusă a rămas foarte activă din punct de vedere cultural şi economic în Balcani, străduindu-se să consolideze relaţiile de ansamblu cu UE, să amplifice raporturile bilaterale cu statele din regiune, să ocupe poziţii economice strategice pe pieţele est-europene înainte de integrarea lor în UE şi NATO, în principal pe pieţele de transport, distribuire şi prelucrare de petrol şi gaze naturale; să-şi consolideze influenţa în Republica Moldova; să speculeze revendicările populaţiei rusofone din Republica Moldova şi Ucraina etc. Actiunile Federatiei Ruse se bazeaza pe calculul simplu ca nimeni nu-i poate contesta in regiune „hegemonia energetica”.
 Georgia nu dispune de resurse energetice proprii dar este partenerul zonal al Occidentului şi serveşte drept coridor energetic strategic pentru magistralele care transportă gaze şi petrol din Marea Caspică către piaţa europeană şi ce amondială. De la Tbilisi, capitala Georgiei, conductele se îndreaptă spre sud, în Turcia, iar de acolo spre Occident. Conductele au o mare importanţă pentru Uniunea Europeană pentru că reduc dependenţa de livrările ruse şi nu traversează teritoriul rus. Conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan a fost deschisă în 2006 şi parcurge o distanţă de peste 1.600 de kilometri până în portul Ceyhan, din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Erzurum, cunoscută de asemenea şi sub numele de conducta Shakh-Deniz, transportă gaz de la zăcămintele de la Shakh Deniz din Marea Caspică la Erzurum în Turcia. Construcţia conductelor şi a unei căi ferate care face legătura cu Turcia face parte dintr-o strategie pentru a ridica economia Georgiei, care în prezent se bazează pe agricultură.
Turcia are un rol cheie în distribuirea energiei din Marea Caspică spre Europa. Este membră NATO şi candidată la UE din 1999, având şi ea o serie de probleme necesare a se soluţiona pe viitor: normalizarea relaţiilor cu Grecia, intensificarea reformelor în scopul aderării la UE, problemele etnice, rezolvarea problemelor de la graniţa cu Armenia. În pofida aderării României şi Bulgariei la NATO şi a ieşirii Ucrainei şi Gruziei din sfera de influenţă a Rusiei, Turcia rămîne în continuare principalul actor în regiune, găzduind baze americane şi menţinînd controlul strîmtorilor Bosfor şi Dardanele, potrivit Convenţiei Montreaux din anul 1936. Turcia s-a opus însă cererilor Statelor Unite de a organiza manevre militare sub egida NATO la Marea Neagră, demarând, în schimb, în anul 2004, propriile operaţiuni denumite Black Sea Harmony la care participă şi Rusia, începînd din 2005. Încercările autorităţilor de la Ankara de a limita extinderea sferei de influenţă americane au fost motivate, în parte, de temerile statului turc privind posibile încălcări ale prevederilor Convenţiei de la Montreaux şi diminuarea controlului pe care îl are asupra celor două strîmtori, dar Statele Unite au început să scorde sprijin manevrelor militare organizate de Turcia în cadrul Black Sea Harmony. Poziţia dominantă a Turciei în regiune îşi are originea şi în transferul centrului de greutate al intereselor americane în Irak şi Afganistan.
Bulgaria, membră a NATO şi UE, este un partener activ în asigurarea securităţii în zona Mării Negre. În perioada Războiului Rece, Bulgaria a fost văzută ca fiind un satelit al Moscovei, sub conducerea lui Todor Jivkov. După căderea Uniunii Sovietice, şi-a început demersurile de alăturare Occidentului, prin intermediul statutului de membră a NATO şi UE. La 28 aprilie 2006, s-a semnat Acordul de Cooperare în domeniul Apărării, între, SUA şi Bulgaria, un acord pe zece ani, care permite staţionarea în Bulgaria a 2.500 de soldaţi americani. Nu dimensiunea armatei bulgare este motivul pentru care Washingtonul dă dovadă de interes faţă de relaţia de prietenie cu aceasta ţară slavă. Din punct de vedere geografic, Bulgaria le oferă SUA (şi NATO) o prezenta mai mare la Marea Neagr[. De asemenea, Bulgaria se află aproape de fosta Iugoslavie, un spaţiu în care tensiunea e constantă. Mai important chiar, Balcanii reprezintă o zonă de tranzit pentru traficul cu droguri ilegale spre Europa. Bazele permit totodată SUA să exercite un control sporit asupra ţării şi asupra regiunii “Orientului Mijlociu Mare”, în condiţiile în care Washingtonul are acum o prezenţă militară în sud - flota a 5-a a SUA în Bahrein - şi va deţine o prezenţă şi în nord prin vecinătatea Bulgariei.
Actorii internaţionali cei mai importanţi sunt cei cu vocaţie globală şi organizaţiile internaţionale ce se manifestă în Zona Balcanilor şi a Mării Negre: SUA – sunt interesate de democratizarea şi stabilizarea regiunii; UE – din 2007 graniţa UE s-a mutat la Marea Neagră, odată cu aderarea României şi Bulgariei; NATO – de asemeni cu graniţă la Marea Neagră, continuând cooperarea cu Federaţia Rusă; OSCE – se bucură de credibilitate jucând un rol de observator, fiind percepută în zonă ca o organizaţie destinată prevenirii conflictelor; CSI – nu mai are aceeaşi soliditate iniţială, Ucraina şi Moldova tinzând tot mai mult spre Europa.

1.3.Importanţa geopolitică a zonei Mării Negre 
În plan geopolitic şi geostrategic se manifestă interesele ţărilor riverane, ale principalilor actori pretendenţi la topul ierarhiei mondiale (SUA, Rusia, China, Japonia, India, ţările membre ale UE), imensul potenţial economic, militar şi demografic, precum şi rolul acestei zone ca element de legătură între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Noile realităţi de pe scena politică a lumii au scos în evidenţă caracterul determinant al regiunii Mării Negre pentru securitatea Europei, ea fiind denumită chiar noua frontieră a Europei. Or, Securitatea europeană deplină nu poate fi realizată atât timp cât zona Mării Negre rămâne instabilă.
Extinderea NATO, prin includerea României şi Bulgariei, plasează ţările riverane Mării Negre într-o poziţie de paritate numerică (trei la trei), iar implicarea NATO în Afganistan şi în Irak semnifică o deplasare considerabilă spre est a sferei de operaţiuni a Alianţei. La acestea se adaugă şi planurile de redislocare a bazelor SUA din Europa de Vest. Parteneriatului pentru Pace sub egida NATO a avut un impact profund în întreaga regiune, declanşând un proces de reforme ale forţelor armate şi agenţiilor de siguranţă internă.
De asemeni, extinderea Uniunii Europene a favorizat manifestarea unui nou factor de natură strategică în regiune. Aprobare de către UE a cadrului conceptual al relaţiilor cu ţările vecine din est, vizând într-o primă etapă Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Moldova reprezintă un indiciu clar al interesului european crescând faţă de regiunea Mării Negre, ca punte firească spre sursele de energie vitale pentru Europa, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Un alt element important al rolului pe care Uniuena Europeană îl joacă în regiune este preluarea  principalei responsabilităţi în Balcani, prin procesul de stabilizare şi asociere. Acest process ar putea fi un model pentru un process similar pentru Caucazul de Sud.
Securitatea din regiune nu poate să nu ţină cont de noul statut de parteneriat al Federaţiei Ruse şi al Ucrainei în relaţiile cu NATO, UE şi SUA, facilitând abordări constructive, într-un cadru de probleme multiple (combaterea ameninţărilor asimetrice sau neconvenţionale, reforma organismului militar, siguranţa energetică) cu implicaţii directe. O analiză a mediului de securitate din regiune implică, de asemeni, analiza „conflictelor îngheţate“ din zonă, precum şi a celor din Abhazia, Transnistria şi Nagorno-Karabah. Federaţia Rusă este în continuare foarte activă în zonă, atât prin exercitarea unei influenţe directe, cât şi prin potenţialul său de acţiune în domeniul geopoliticii energiei. Configuraţia strategică a regiunii s-a modificat şi prin existenţa Ucrainei, Georgiei şi altor state rezultate din destrămarea fostei URSS, ca actori statali, cu interese proprii. Pe termen scurt şi mediu, preocupările Uniunii Europene şi ale SUA vor fi în sensul asigurării stabilităţii relaţiilor trans-atlantice.
Ceea ce este fundamental în abordarea Regiunii Extinse a Mării Negre este potenţialul economic. Din acest punct de vedere remarcăm faptul că regiunea este zonă de tranzit în circuitul economic dintre UE şi statele est europene învecinate acesteia. De asemeni, ea este şi o legătură, o punte spre sursele energetice şi spre pieţele în ascensiune din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Structurile de colaborare subregionale existente încă nu răspund unor proiecte articulate bine şi eficient dar măcar ele sunt purtătoare de mesaj în promovarea unor abordări multilaterale pe plan economic, ca fundament al unor viitoare colaborări în planul securităţii prin cooperare.
Din punct de vedere militar, nu sunt motive de a spune că regiunea nu este stabilă. Forţele navale nu mai au rolul tradiţional de apărare teritorială. Acum aceste structure militare sunt mai curând implicate în acţiuni de contracarare a riscurilor asimetrice. Evoluţia relaţiei strategice est - vest şi deschiderea economică promovată de lărgirea Uniunii Europene şi NATO impun clarificarea unui concept pentru graniţa de est a UE, ca zonă de complemetaritate cu statele neincluse deocamdată în proiectul integrării - Rusia, Belarus, Ucraina, Republica Moldova, respectiv pe cele din vecinătatea indirectă - Georgia, Armenia, Azerbaidjan, statele din Asia Centrală.
Aşadar, regiunea extinsă a Mării Negre se relevă ca un spaţiu de manifestare a actorilor globali cum sunt: UE, NATO, ONU, OSCE, SUA, Rusia etc. Aceasta deoarece în redefinirea problematicii politico-strategice a acestui spaţiu s-au implicat în mod explicit sau nu, în mod direct sau nu, actorii cu vocaţie globală. Marea Neagră este un spaţiu tampon între lumi, culturi şi interese globale diferite. În statele din zonă s-au produs de-a lungul timpului mutaţii în plan politic, economi, social care au consecinţe majore în jocul puterii şi în jocul exercitării controlului.
Statele membre ale UE şi NATO îşi asumă împreună cu statele din spaţiul estic complementar, proiectele şi direcţiile de acţiune stabilite prin acordurile de parteneriat cum sunt şi cele din cadrul strategiilor UE cu Ucraina şi Federaţia Rusă.
Obiectivele UE şi ale spaţiului euro-atlantic au în vedere: consolidarea în continuare a strategiei de cooperare regională, care include toată aria de est până în Asia Centrală; stabilirea de strategii tip UE pentru Republica Moldova, Armenia şi Azerbaidjan; constituirea şi consolidarea reţelelor de infrastructură, prin revigorarea programelor UE în domeniile telecomunicaţii şi informatizare, transport (TRACECA), energie (INOGATE); consolidarea proiectelor regionale, prin cuplarea proiectelor conexe PfP; asimilarea celor mai bune practici de cooperare transfrontalieră şi subregională, experimentate deja cu sprijinul Pactului de Stabilitate; susţinerea unui program regional de protecţie a mediului şi dezvoltare durabilă în regiunea circumscrisă Mării Negre, precum şi extinderea zonelor cu oportunităţi de îmbunătăţire a cooperării spre Armenia, cu Georgia şi Azerbaidjan, şi spre Turcia şi Israel, prin conexiunea Caucaz, dinspre Georgia.
Din perspectiva statutului României de membră a UE şi NATO, poziţia sa geostrategică şi relaţiile deschise de cooperarea cu ţările din această regiune conduc la stabilirea unei strategii care include ca următoarele priorităţi: sprijinirea proceselor de consolidare a bunei guvernări;  sprijinirea dezvoltării de administraţii eficiente în domeniul frontierelor; eliminarea barierelor comerciale şi consolidarea relaţiilor intra-regionale de comerţ liber şi abordarea problemelor legate de minorităţi şi de dispute teritoriale, pe baza angajamentelor naţionale asumate.
Orice analiză a Mării Negre din punct de vedere al poziţiei geostrategice trebuie să reliefeze aşa zisele „poziţii-cheie”, care o particularizează şi îi conferă importanţă deosebită:
Sistemul strâmtorilor (Bosfor, Dardanele – legate prin Marea Marmara), care facilitează navigaţia dintr-o mare „închisă” spre Oceanul Planetar. Turcia deţine controlul strâmtorilor, acestea fiind, în momentul de faţă, singura arteră puternică pentru transportul extern pe mare, destul de la îndemână pentru toţi riveranii, economicos şi cu perspective permanente. Controlul Turciei asupra strâmtorilor îi conferă un statut privilegiat printre riverani.
Peninsula Crimeea – un adevarat bastion maritim înaintat, cu multiple facilităţi, înconjurat de forţe navale relative apreciabile.
Gurile Dunării (Dunărea maritimă) – intrarea şi ieşirea navelor maritime prin complexul de navigaţie al Sulinei se realizează în întregime pe teritoriul statului roman (un element de putere pentru România).
Platoul continental din faţa litoralului românesc, cu resurse naturale care au făcut biectul disputei dintre România şi Ucraina.
Insula Şerpilor – plasată în problematica diplomaţiei internaţionale.
În concluzie, elementul definitoriu care exprimă importanţa geopolitică a Regiunii Extinse a Mării Negre este faptul că ea se găseşte la confluenţa a trei regiuni de mare importanţă
geopolitică: Peninsula Balcanică, Europa de Est şi Asia Mică şi aproape de zona fierbinte a Orientului Mijlociu, fiind în acelaşi timp un segment din graniţa de sud a Federaţiei Ruse şi la limita de nord a flancului sudic al NATO. Marea Neagră este poarta de ieşire la Oceanul Planetar pentru Bulgaria, România, Ucraina şi pentru ţările transcaucaziene, fără a omite să amintim faptul că este dispusă pe traseul rutelor preconizate pentru transportul petrolului caspic şi al celui
din zona Asiei Centrale spre consumatorii din Occident. 
Regiunea dispune de importante bogăţii marine şi submarine; este cea mai scurtă cale pentru Rusia spre sud şi est, oferă facilităţi comerciale şi turistice, dispune de un important număr de porturi, fiind, aşadar, un mediu propice pentru cooperarea economică, culturală şi militară. Regiunea Extinsă a Mării Negre reprezintă zona de coagulare a unei pieţe de desfacere de circa 350 de milioane de consumatori, având potenţial demografic şi economic foarte important. Iată de ce zona ţine aprins interesul actorilor scenei geopolitice mondiale, tardiţionali şi nu numai.

1.4.Riscuri şi ameninţări pentru securitatea regiunii extinse a Mării Negre
Regiunea extinsă a Mării Negre a revenit în centrul activităţilor transfrontaliere atât în sens pozitiv (comerţ, turism şi transportul resurselor energetice), cât şi negativ (punct de intersecţie al cererii şi ofertei de diferite produse traficate ilegal). Conflictele îngheţate, terorismul, radicalizarea mişcărilor autonomist-separatiste, criminalitatea organizată sunt provocări serioase la care actorii din regiune trebuie să răspundă.
Terorismul. Din perspectiva terorismului statele din regiune se prezintă sub grade diferite de risc. Astfel, statele de pe litoralul vestic demonstrează un control eficient al fenomenului, sub aspectul prevenirii şi al combaterii. În schimb, statele din zona caucaziană au încă o stabilitate politică fragilă ceea ce ar putea favoriza radicalizarea mişcărilor sociale şi refugierea pe teritoriul lor a unor reţele afiliate la reţelele internaţionale teroriste. Vectorii de propagare a terorismului sunt: amplificarea acţiunilor grupărilor etnico – separatiste şi fundamentalist islamice, radicalizarea mişcărilor autonomist – separatiste din zona caucaziană (Nagorno-Karabah, Transnistria, mişcarea naţionalist - extremistă cecenă îndreptată împotriva ruşilor), lansarea fundamentalismului islamic ce poate prinde în categoriile sociale defavorizate, prezenţa şi implicarea ONG-urilor arabe în susţinerea grupărilor teroriste, conexiunile dintre activităţile teroriste şi cele din domeniul crimei organizate.
În războiul împotriva terorismului un rol nou are modalitatea de a plasa mai multe facilităţi militare pe malul vestic al Mării Negre, în România şi Bulgaria. Aceste facilităţi au operat împreună prin trupele americane, iar trupele române/bulgare sunt cruciale în noua strategie a Statelor Unite de a utiliza mici baze pentru refugiu, adăpost dar şi rezervă de trupe. Aceasta oferă o valoare în plus pe care Marea Neagră o are în războiul împotriva terorismului. Trebuie să luăm în considerare că din Regiunea Extinsă a Mării Negre, România, Bulgaria, Ucraina, Moldova şi Georgia sunt ţări care au trupe în Afganistan şi Irak, ca părţi ale coaliţiei de ţări. Drepturile de survolare se aplică pentru toate ţările din regiune şi au şi funcţionat, inclusiv pentru Rusia.
Crima organizată. Traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia ilegală, infracţionalitatea economico – financiară, spălarea de bani, falsificarea de documente au avut un teren prielnic de dezvoltare în regiunea extinsă a Mării Negre. Prin regiune trec rutele de trafic de droguri provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), Triunghiul de Aur (Myanmar, Laos, Thailanda) şi din unele state din Asia Centrală. Graniţele permeabile ale statelor caucaziene facilitează drumul grupărilor criminale către Europa Occidentală. Pericolul este cu atât mai mare cu cât din ţări de tranzit ele devin şi ţări consumatoare de droguri. Intensificarea consumului de droguri are ca efect atragerea unor mijloace financiare considerabile de către organizaţiile traficante, iar această putere economică este folosită în coruperea unor factori de decizie. Corupţia, lacunele de legislaţie sunt aspecte care facilitează nu doar extinderea traficului de droguri, ci şi extinderea traficului ilegal de persoane, având ca destinaţie tot Occidentul.
Componenta cu cel mai mare grad de risc pentru regiune este traficul de armanent. Pe fondul schimbărilor politice şi sociale din zonă şi odată cu creşterea rolului grupărilor de tip mafiot în spaţiul post – sovietic a fost stimulată contrabanda cu armanent convenţional şi de distrugere în masă. Un caz aparte este teritoriul transnistrean care a devenit un loc activ al grupărilor teroriste şi un câmp prielnic de desfăşurare a traficului de armament. Mişcări islamice urmăresc identificarea unor posibile locuri de instruire, de procurare a armelor şi eventual firme locale de transport a milianţilor către Orientul Mijlociu şi Caucazul de Nord.
Conflictele îngheţate.
Conflictul moldo-transnistrean. În contextul destrămării URSS, Republica Moldova îşi declara, în iunie 1990, suveranitatea. În acelaşi an regiunea găgăuză (în sud) şi regiunea transnistreană (în est) s-au proclamat republici autonome independente. A urmat un conflict militar moldo-transnistrean care s-a terminat în 1992 cu un acord semnat între preşdintele rus şi cel moldovean. Refuzul de a accepta ruperea Transnistriei din teritoriul Moldovei, în 2003, marchează momentul orientării spre Vest a Moldovei, după un deceniu de politică aservită Moscovei. Negocierile care au avut loc de-a lungul timpului au fost mereu boicotate, blocate sau tergiversate. Moldova ar fi dispusă să acorde Transnistriei autonomie dar doar în cadrul Republicii Moldova. Ea susţine retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul său şi implicarea comunităţii internaţionale, condiţii esenţiale în democratizarea regiunii transnistrene şi în rezolvarea conflictului. Acesta însă este un deziderat destul de îndepărtat, fiind prea puţin probabil ca Rusia să îşi retraga trupele din Transnistria în totalitate. Chiar şi în cazul instaurării unor forţe de menţinere a păcii, Rusia doreşte ca militarii săi să aibă o pondere majoritară. Situaţia actuală ridică probleme de securitate Moldovei. Corupţia şi permeabilitatea frontierelor permit dezvoltarea crimei organizate, în special a traficului de armament, migraţiei ilegale şi traficului de persoane.
Conflictul azero-armean. Cel mai complex şi probabil cel mai greu de soluţionat. În 1991, Nagorno – Karabah îşi declară independenţa, moment urmat de ocuparea, între 1992 şi 1993, de către trupele armene a coridorului Latchin, creând o legătură terestră între Armenia şi enclavă, dar ocupând şi o serie de raioane din teritoriul azer. În 1994, comunitatea internaţională a cerut părţilor să încheie ostilităţile. Au urmat o serie de negocieri sub egida Rusiei şi a OSCE, având ca scop încheierea unui acord între miniştrii apărării ai Armeniei, Azerbaidjanului şi Karabahului cu medierea Grupului de la Minsk al OSCE. Azerbaidjanul solicită eliberarea fără condiţii de către Armenia a enclavei şi reintegrarea ei în teritoriul azer. În acelaşi timp solicită implicarea UE, Consiliului Europei şi ONU în soluţionarea conflictului, fiind circumspectă faţă de poziţia pro-armeană a Moscovei. La rândul ei Armenia nu este dispusă să facă nicio concesie decât în condiţiile recunoaşterii dreptului poporului din Nagorno-Karabah la autodeterminare şi recunoaşterea lui de către comunitatea internaţională. Autorităţile de la Stepanakert nu acceptă decât două variante: fie independenţa, fie unirea cu Armenia. Rusia şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei militează pentru soluţionarea conflictului doar pe cale paşnică. Cel mai complex aspect al conflictului este poziţia opiniei publice din cele două state aflate în conflict. Populaţia de aici este mult mai puţin dispusă la compromisuri iar a lua o decizie nesusţinută de opinia publică ar fi un risc prea mare asumat de către oficialităţi.
Conflictele din Georgia. Situaţia în zonă este caraterizată de o relativă stabilitate, fiind puţin probabil un război, dar se menţin tensiunile dintre Georgia şi cele două republici, Osetia de Sud şi Abhazia. În 1991, Osetia de Sud îşi declară independenţa dar Georgia suprimă imediat autonomia regiunii, generând un conflict armat pe toată durata anului 1991. În 1992, Rusia şi Georgia semnează un acord prin care se impun respectarea integritării teritoriale reciproce, încetarea focului, dar fără o rezoluţie concretă asupra statutului Osetiei de Sud. După o perioadă de relativ calm preşedintele Osetiei a declarat de mai multe ori intenţiile acesteia de a adera la Federaţia Rusă. Abhazia şi-a declarat independenţa prin Constituţia din 1994, deşi un parlament abhaz exista încă din 1992. El adoptă în 1992 declaraţia de suveranitate ceea ce declanşează un conflict armat ce a durat până în septembrie 1993. Populaţia abhază a ocupat aproape tot teritoriul abhaz, iar etnicii georgieni au fost obligaţi să părăsească zona, constituind miliţii care au făcut de-a lungul timpului incursiuni în teritoriile ocupate. În 1994 a fost semnat un acord de încetare a focului, dar luptele au izbucnit din nou în 1998 şi 2001, deşi în 1999 a avut loc un referendum prin care s-a decis în favoarea independenţei. Georgia este dispusă să recunoască autonomia celor două regiuni dar numai în cadrul teritoriului său, dorind soluţionarea conflictului în trei faze: restabilirea încrederii, demilitarizarea zonelor de conflict şi instaurarea unor trupe internaţionale de menţinere a păcii. În decembrie 2000, Rusia şi Georgia semnează un acord interguvernamental pentru restabilirea economiei în zona de conflict. Un an mai târziu Osetia de Sud îl desemnează pe Eduard Kokoiti drept preşedinte al republicii, iar în 2002 acesta cere Moscovei să îi recunoască independenţa şi să accepte integrarea sa în teritoriul rus. În ianuarie 2005, Rusia aprobă planul Georgiei de acordare a unui statut de autonomie extinsă Osetiei de Sud în schimbul renunţării la ambiţiile de dobândire a independenţei. În noiembrie 2006, populaţia Osetiei de Sud susţine în cadrul unui referendum decizia de separare a teritoriului de Georgia, făcându-l pe premierul georgian să declare că acest demers face parte din planul Rusiei de provocare a unui conflict armat. În 2007, Parlamentul georgian aprobă o lege privind înfiinţarea unei administraţii temporare în Osetia de Sud, intensificând tensiunile în relaţiile cu Rusia, iar după câteva luni după aprobarea legii separatiştii oseţi susţin că Georgia a atacat Ţhinvali prin tiruri de mortieră şi focuri trase de lunetişti, acuzaţii respinse de Tbilisi. În acelaşi an, în octombrie au loc negocierile dintre Georgia şi Osetia de Sud, mediate de OSCE, negocieri care eşuează. În martie 2008, Osetia de Sud cere comunităţii internaţionale să recunoască independenţa sa, după secesiunea Kosovo de Serbia. În acelaşi timp, Parlamentul de la Moscova cere Kremlinului să recunoască independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei. Osetia de Sud respinge o propunere georgiană de împărţire a puterii şi insistă asupra obţinerii independenţei. În 2008,  pe scena politică internaţională au loc o serie de evenimente care declanşează conflictul dintre Georgia şi Rusia. Ne referim aici la: realegerea lui Mihail Saakaşvili ca preşedinte al Georgiei, urmată de sancţiunile economice impuse de Moscova; declararea independenţei provinciei Kosovo cu 6 luni înainte de avertismentul Rusiei că această acţiune va crea un precedent periculos îndeosebi în regiunea Caucazului; cererea Osetiei de Sud adresată comunităţii internaţionale de recunoaştere a independenţei sale, după modelul Kosovo; enunţarea publică la Summit-ul de la Bucureşti a posibilităţii invitării Georgiei în NATO, chiar dacă într-un viitor neprecizat, urmată de protestul vehement al Rusiei.
Conflictul din Cecenia. „Conflictul din Cecenia constituie cea mai gravă problemă de securitate în zona extinsă a Mării Negre, sursă a terorismului şi potenţial factor destabilizator pentru întregul Caucaz.” După destrămarea URSS cecenii au refuzat intrarea în Federaţia Rusă, fapt ce a declanşat un conflict în două etape. Prima s-a derulat între 1994-1996 cu sângeroase confruntări între cele două părţi, finalizată cu un acord, în 1997, prin care se convenea ca pînă în 2001 să se stabilească un statut pentru Cecenia. A doua etapă s-a declanşat în 1999 printr-un atac al Rusiei asupra Ceceniei, ca urmare a atacurilor unor grupuri de luptători islamişti ceceni şi a unei serii de atentate teroriste care s-au soldat cu moartea a 300 ruşi. În prezent, Rusia îşi păstrează dreptul de intervenţie sub egida luptei împotriva terorismului, solicitând comunităţii internaţionale să nu se amestece în treburile interne.
În mod evident, soluţionarea conflictelor îngheţate este atributul tuturor statelor din zonă, dar rezolvarea lor nu va putea fi posibilă fără implicarea comunităţii internaţionale. Ele reprezintă un obstacol major în reuşita oricărei iniţiative regionale sau globale ce ar avea drept scop stabilizarea Caucazului de Sud. Orice strategie trebuie precedată de soluţionarea acestor conflicte. În acest process un rol determinant îl au structurile euro-atlantice, care vor trebui să manifeste un interesmai mare şi să aibă o implicare mai responsabilă în rezolvarea acestor conflicte. O abordare în sensul stabilizării zonei trebuie să aibă în vedere faptul că disensiunile consumă o mare parte din energia statelor din zonă, perturbă stabilitatea regională, obstrucţionează democraţia, oferind liderilor naţionali diverse pretexte pentru a întârzia reformele democratice, fac posibilă existenta unor zone care nu permit un control total din partea membrilor legitimi ai comunităţii internaţionale, pun piedici creşterii economice, încurajează manifestările violente pe timp de pace şi, nu în ultimul rând, pun în pericol reţelele energetice care devin din ce in ce mai importante pentru Occident.
Chiar dacă riscurile, pericolele şi ameninţările din mediul regional de securitate se menţin, Bazinul Mării Negre întruneşte o gamă largă de oportunităţi în dezvoltarea procesului de creare a unui spaţiu al păcii, securităţii şi prosperităţii. „Prin creşterea cooperării militare regionale, iar de curând prin demersul UE de sporire a cooperării între ţările riverane Mării Negre, la care România, ca membru al ambelor organizaţii, îşi aduce o contribuţie mult mai activă, regiunea extinsă a Mării Negre se va transforma într-un pilon de stabilitate, securitate şi dezvoltare durabilă, o zonă de confluenţă pe componentele economică, politică şi militară, de iradiere a securităţii în spaţiile Orientului Mijlociu şi Asiei Centrale, de gestionare mai bună a riscurilor provocate de conflictele îngheţate din regiune, republicile secesioniste, traficul ilegal de droguri, persoane şi armamente, corupţie, migraţia clandestină şi crima organizată transfrontalieră, de sporire a dialogului şi încrederii şi reducere a tensiunilor.”
În opninia noastră, comunitatea internaţională trebuie să aibă o abordare care să includă eforturi de convingere a părţilor separatiste că realizarile lor sunt numai temporare şi nu vor ramane permanente decât dacă sunt recunoscute de comunitatea internaţională. Este nevoie şi de o suplimentare a mecanismelor OSCE şi ONU şi de acordarea unei atenţii mai mari problemei umanitare (refugiaţii). Esenţial ar fi ca Rusiei să înţeleagă că stabilitatea Caucazul de Sud influenţează şi stabilitatea Caucazului de Nord.
CAPITOLUL 2
STRATEGIA NATO ŞI UE ÎN REGIUNEA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE

Organismele internaţionale acţionează pentru edificarea stabilităţii la nivel regional, ca element fundamental pentru stabilitatea la nivel global. Eforturile depuse de comunitatea internaţională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Africa sunt concludente, căpătând noi forme de manifestare. Din această perspectivă, aranjamentele politice şi militare, fie că sunt alianţe, coaliţii sau parteneriate, se adaptează noilor circumstanţe şi vor continua să joace un rol important în gestionarea situaţiilor de criză şi în dezamorsarea stărilor tensionate.

2.1.Politicile Uniunii Europene pentru regiunea extinsă a Mării Negre
UE foloseşte o largă paletă de instrumente tradiţionale precum asistenţa tehnică şi financiară, cooperarea economică şi dezvoltarea relaţiilor comerciale, ajutorul umanitar, politici sociale şi de mediu, dar şi instrumente diplomatice cum sunt dialogul politic şi medierea, dezvoltate în cadrul unor politici la care ne vom referi în cele ce urmează.  În schimbul asistenţei pe care o oferă, UE cere reforme democratice şi economice. În urma procesului de extindere UE a intrat în contact direct cu vecini care se confruntă cu instabilitate politică şi socială, dar abordarea pleacă de la ideea că, alegând să ofere prosperitate şi stabilitate Uniunea îşi consolidează propria securitate.
 Rusia, Ucraina, Moldova şi mai toate statele din Caucazul de Sud şi Asia Centrală au acorduri încheiate cu UE în domenii precum comerţul, cooperarea politică, protecţia mediului şi colaborarea în ştiinţă. Unul dintre cele mai importante obiective ale strategiei este securitatea energetică a UE şi noile proiecte de furnizare şi transport de gaz şi petrol din Marea Caspică prin Marea Neagră, în special prin crearea unui nou coridor energetic. Alte obiective importante sunt: promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi a bunei guvernări. Mai este apoi vorba de stoparea imigraţiei ilegale, a traficului de persoane şi a contrabandei, dezvoltarea transporturilor, inclusiv pe Dunăre, comerţul etc.
Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nou tip de abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, depăşind-o pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Ea vizează consolidarea relaţiilor de vecinătate şi intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate. Obiectivul principal al PEV este împărţirea beneficiilor aduse de extinderea UE, precum şi cel stabilit prin  Strategia Europeană de Securitate din 2003 - creşterea securităţii în vecinătatea Uniunii extinse.
Statele incluse în Politica de Vecinătate Europeană sunt: în est - Moldova, Ucraina, Belarus şi Rusia (care au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin crearea celor patru spaţii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg Rusia din luna mai 2003); în Caucazul de Sud - Georgia, Armenia, şi Azerbaidjan; în zona Mediterană - Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană.
În anul 2007, Comisia a prezentat o nouă iniţiativă de cooperare a Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre în cadrul PEV. „Sinergia Mării Negre” are ca obiectiv dezvoltarea cooperării în cadrul regiunii Mării Negre, precum şi între această regiune şi UE, punând astfel în aplicare propunerea Comisiei din luna decembrie privind adăugarea unei dimensiuni regionale la PEV. Sinergia Mării Negre se va sprijini pe programe sectoriale şi iniţiative comunitare în domenii ca: buna guvernare, circulaţia persoanelor şi securitate, energie, transporturi, mediu, politica maritimă, pescuit, comerţ, cercetare, educaţie, ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, ştiinţă şi tehnologie. Aceasta este concepută ca un cadru flexibil, menit să asigure o coerenţă şi o coordonare mai mari între activităţi.
Ideea de apărare europeană a apărut imediat după război. Astfel, în cadrul Uniunii Europei Occidentale (UEO), a fost pusă la punct o structură militară integrată, cu un comandament comun, încredinţat mareşalului Montgomery. Absenţa mijloacelor şi urgenţa de a face faţă ameninţării sovietice a făcut zadarnică această primă tentativă. Organizarea apărării Europei Occidentale a fost încredinţată unui stat aliat (SUA), dar nu şi european, singurul ce poseda capacităţile de a echilibra potenţialul militar sovietic. Procesul de extindere şi integrare a Uniunii Europene a adus cu sine, de-a lungul evoluţiei sale, necesitatea unei coordonări şi înţelegeri mai bune în ceea ce priveşte problemele de politică externă. Un prim acord în acest sens a fost încheiat în anul 1970; în acest acord a fost stabilit cadrul instituţional pentru aşa numita Cooperare Politică Europeană (CPE). Au urmat şi alte etape, reprezentate de Actul Unic European, CEE şi CPE, precum şi Tratatul de la Maastricht, prin care a fost instituită Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) ca al doilea pilon din structura Uniunii.
Prin adoptarea, în 1997, a noului Tratat al Uniunii Europene (Tratatul de la Amsterdam), dimensiunea Politicii Externe şi de Securitate Comună a cunoscut noi dezvoltări. Din această perspectivă, a fost creat postul de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună iar Consiliul European a dobândit competenţe sporite în definirea orientărilor strategice în domeniul securităţii şi apărării. În acelaşi timp, Tratatul de Amsterdam includea statutul UE de beneficiar al capabilităţilor UEO (faţă de prevederile anterioare vizând recursul UE la mijloacele şi capacităţile UEO). În consecinţă, UE a preluat Misiunile de tip Petersberg care au fost incluse în cadrul Tratatului, contribuind astfel la extinderea dimensiunii de securitate şi apărare la nivelul Uniunii.
Consiliul European de la Nisa (decembrie 2000) a adoptat noi măsuri în planul dezvoltării instituţionale a PESA prin integrarea în corpore a structurilor şi funcţiilor UEO în cadrul Uniunii Europene. Au fost stabilite şi principiile ce vor sta la baza instituţionalizării mecanismelor de cooperare în domeniul securităţii şi apărării cu statele terţe dar şi cu alte organisme internaţionale precum NATO şi ONU.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au influenţat şi modul de formulare a răspunsului UE la astfel de ameninţări. Astfel, Consiliul European de la Sevilla (iunie 2002) a decis extinderea spectrului de misiuni Petersberg pentru a include şi combaterea terorismului. În acelaşi timp, relaţia UE-NATO a căpătat o identitate instituţionalizată prin adoptarea, în decembrie 2002, la Copenhega, a Acordurilor NATO-UE privind accesul UE la mijloacele şi capabilităţile Alianţei, altele decât cele naţionale, în vederea derulării de operaţii sub conducerea Uniunii. Cunoscute sub numele de Acordurile „Berlin +” acestea prevedeau:
garantarea accesului UE la capacităţile de planificare NATO, în vederea derulării unei operaţii;
prezumpţia de disponibilitate pentru UE a capacităţilor şi mijloacelor colective ale Alianţei (inclusiv structurile de comandă şi control şi flota AWACS);
identificarea opţiunilor europene de comandă pentru DSACEUR pe timpul derulării unei operaţii UE cu recurs la mijloacele şi capacităţile NATO. 
Subliniem faptul că Strategia de Securitate Europeana din 2003 identifica zona Caucazului de Sud ca una din regiunile în care UE trebuia manifeste un interes sporit. UE insista pentru retragerea forţelor militare ruse din Caucazul de Sud (ca şi din Transnistria) şi, totodata pentru acordarea unui statut de autonomie regiunilor separatiste din zonă, în cadrul statelor din care făceau parte. Bazele politicii UE pentru Caucazul de Sud au fost elaborate în 1999 şi de atunci UE s-a concentrat pe următoarele aspecte: intensificarea dialogului politic cu cele trei ţări ale Caucazului de Sud; sprijin pentru OSCE în Osetia de Sud; asistenţă pentru refacerea regiunii din Azerbaidjan afectată grav în timpul controlului de către trupele americane; sprijinirea monitorizării OSCE a graniţei dintre Georgia şi Cecenia, prin acordarea de asistenţă tehnică grănicerilor georgieni şi sprijinirea reconstrucţiei centrului energetic de pe râul Ingur.
Atacurile teroriste din septembrie 2001, martie 2004 şi iulie 2005, au contribuit la reluarea demersurilor UE în domeniul combaterii terorismului. Din această perspectivă, abordarea UE pe dimensiunea luptei împotriva terorismului s-a extins prin includerea, alături de demersurile circumscrise pilonului III, şi a contribuţiei PESA, în spiritul prevederilor Strategiei de Securitate. Subsumat acestei decizii, în noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat Cadrul conceptual al dimensiunii PESA în cadrul luptei împotriva terorismului, care stabileşte aspectele asupra cărora va trebui să se concentreze UE în viitor (interoperabilitatea capacităţilor civile şi militare, crearea unui centru european NBC etc.). Atacurile teroriste de la Madrid, din iunie 2004, au determinat adoptarea la nivelul UE a Clauzei de Solidaritate prin care se stabileşte modul în care UE va acorda asistenţă statelor care se pot confrunta cu atacuri teroriste, dezastre naturale sau provocate de om.
PESA include următoarele şapte domenii de activitate: misiuni umanitare şi de evacuare; misiuni de menţinere a păcii; misiuni de forţe luptătoare pentru gestionarea crizelor; misiuni de dezarmare; misiuni de consiliere şi asistenţă militară; misiuni de prevenire a conflictelor; operaţiuni de stabilizare la finele conflictelor. Participarea statelor membre la misiunile UE de prevenire şi gestionare a crizelor şi conflictelor este una benevolă, responsabilă şi conştientă. Totodată, implicarea activă a statelor la sus-menţionatele misiuni conduse de UE se face în concordanţă cu interesele naţionale ale fiecărui stat membru, pe de o parte, şi ale UE, ca entitate, pe de altă parte. Altfel spus, impactul PESA asupra politicilor naţionale de securitate şi apărare nu aduce atingere, în vreun fel, intereselor naţionale, ci, dimpotrivă, concură la realizarea lor.
 De-a lungul anilor obiectivele PESA au fost mai bine definite. În 2002, o declaraţie a Consiliului European a afirmat în mod expres că lupta împotriva terorismului era inclusă în obiectivele PESA. De atunci, Politica Europeană de Apărare nu mai este doar o proiecţie externă, ci a dobândit şi o dimensiune internă - protejarea cetăţenilor care trăiesc în Europa. În decembrie 2003, adoptarea Strategiei Europene de Securitate de către Consiliul European a contribuit la clarificarea şi mai mult a obiectivelor PESA, ca şi a rolului său.
Apreciem că regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă o adevărată probă de încercare în care UE trebuie să-şi dovedească maturitatea şi eficienţa. Aşa cum apreciază unii autori “Cadrul geostrategic de afirmare a Politicii Europene de Securitate şi Apărare se dezvoltă pe măsură ce potenţialul şi capacitatea Uniunii Europene de a se impune credibil ca actor cu vocaţie globală se maturizează geopolitic.”

2.2. Tratatul de la Lisabona şi noua arhitectură de securitate europeană
În toate demersurile de dezvoltare a unei iniţiative de apărare europene Uniunea Europeană s-a delimitat de misiunile NATO. Această poziţie a înlăturat posibilele suspiciuni privind tendinţe de desprindere sau independenţă faţă de Alianţă. Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 face şi el precizările necesare: „angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizaţii fundamental apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare a acesteia”. Cu toate acestea există opinii conform cărora “ Uniunea Europeană, care până la Tratatul de la Lisabona a jucat un rol secundar în configurarea arhitecturii de securitate europeană, potrivit prevederilor noului tratat, îşi manifestă clar intenţia de a deveni, în viitorul apropiat, principalul arhitect şi actor al securităţii europene.” Acest fapt se prefigurează la reuniunea Consiliului Afaceri Generale şi Relaţii Externe al UE (CAGRE), care a avut loc în 18 februarie 2008, unde s-a hotărât constituirea şi dislocarea în Kosovo a unei forţe de 2000 de persoane (structuri militarizate, militari şi civili) sub pavilion UE, ce se vor alătura forţelor NATO, în cadrul misiunii KFOR. Probabil că această misiune (care va creşte cât de curând în amploare şi complexitate) va reprezenta “proba de foc” privind rolul Uniunii Europene în noua arhitectură de securitate europeană.
Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
Principalele prevederi ale viitorului Tratat al Uniunii Europene sunt:
Sunt eliminaţi termenii care ar putea asimila Uniunea Europeană unui stat federal, cum ar fi o Constituţie, un drapel, un imn, deşi acestea vor continua să existe;
Carta Drepturilor Omului are caracter obligatoriu şi conţine 54 de articole referitoare la drepturi civice – libertate, egalitate, drepturi economice şi sociale;
În loc de preşedinţia semestrială, preşedintele Consiliului Uniunii Europene este ales pentru doi ani şi jumătate, principiul rotaţiei menţinându-se pentru preşedinţia Consiliului de Miniştri. Preşedintele pregăteşte reuniunile şi reprezintă Uniunea pe scena mondială, fără a se implica în atribuţiile Înaltului Reprezentant al UE pentru Politică Externă şi Securitate. Acesta din urmă devine vicepreşedinte al Comisiei Europene şi coordonează toate acţiunile externe ale UE;
Începând cu anul 2014, Comisia va avea un număr de membri egal cu două treimi din numărul statelor membre, adică două treimi din statele membre vor trimite, prin rotaţie, la Bruxelles, câte un comisar european, cu mandat de cinci ani;
Parlamentul European îşi extinde puterea de co-decizie legislativă în chestiuni privind justiţia, securitatea şi imigraţia;
Parlamentele naţionale pot cere Comisiei Europene să reanalizeze orice propunere legislativă;
Deciziile prin majoritate calificată se aplică la 40 de noi domenii, în principal la cooperarea judiciară şi cea dintre forţele de poliţie. În ciuda opoziţiei Poloniei, în Consiliul European deciziile se vor lua după principiul dublei majorităţi – 55% dintre state, reprezentând 65% din populaţie – încă din anul 2014, sau cel mai târziu din anul 2017;
Majoritatea calificată constă în 55% din voturile statelor membre şi 65% din populaţia Uniunii;
Tratatul prevede politici comune în domeniul energiei şi combaterii efectelor încălzirii climei;
Un stat membru are posibilitatea ieşirii din Uniunea Europeană după negocieri cu celelalte ţări.
În ceea ce priveşte PESC, se remarcă înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată. Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica externă şi de securitate comună iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare comună, va prezida și Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Evidenţiem în finalul acestui subcapitol următoarea concluzie la care subcriem : Securitatea europeană, în contextul dezvoltării spre integralitate a Uniunii Europene, nu mai este doar o sintagmă de largă şi abstractă utilizare semantică, ci o realitate operaţională stringentă, angajată constant în paradigma dezideratelor vitale care generează existenţa şi evoluţia Uniunii.

2.3.Strategia Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în regiunea extinsă               a Mării Negre
Alianţa Atlanticului de Nord joacă un rol cheie în stabilizarea şi apărarea ]n regiunea Mării Negre. Cooperarea internaţională este facilitată şi prin faptul că, deja, zona de sud şi de vest a Mării Negre este sub controlul NATO. Alianţa promovează o politică a vecinătăţii de încredere, în acest sens funcţionând parteneriatul cu Rusia (1997), cel cu Ucraina (1997), în cadrul cărora s-au dezvoltat Consiliul NATO – Rusia (2002), Planul de acţiune împotriva terorismului NATO – Rusia (2004), Planul de acţiune NATO – Ucraina (2005). De asememni, există planuri individuale de parteneriat cu toate aceste state. Implicarea NATO are consecinţe pozitive şi pentru climatul economic în regiune, deoarece ameliorarea condiţiilor de securitate conduce, de obicei, la condiţii economice mai solide. Crearea Forţei Multinaţionale de Pace din Sud-Estul Europei (FMPSEF) contribuie considerabil la creşterea siguranţei şi stabilităţii în regiunea Mării Negre.
Terorismul internaţional şi alte ameninţări asimetrice au dovedit că securitatea regiunilor europene de graniţă este strâns legată de securitatea generala a comunităţii euro-atlantice. Aceasta necesită o cooperare intensă între NATO şi Caucaz. Sunt multe problemele asupra cărora NATO poate exercita un efect pozitiv, printre care: NATO poate susţine rezolvarea conflictelor îngheţate din regiune folosindu-şi influenţa asupra acelor actori externi care susţin mişcările secesioniste; poate stimula reformele şi o accelerare a acestora în Caucaz; poate îmbunătăţi capacitatea de apărare a statelor din Caucaz faţă de ameninţările regionale externe; poate ajuta la dezvoltarea unor reguli şi norme generale de cooperare interregională folosind economia de piaţă ca bază şi stimulent pentru reglementarea conflictelor şi relaţiilor politice; poate pune la dispoziţie un forum pentru dialogul în domeniul securităţii prin intermediul programelor sale.
Conflictele ingheţate din zona Caucazului de Sud pot fi considerate o barieră în calea intensificării colaborării dintre NATO şi statele din zonă, mai ales că Rusia încă îşi face simţită prezenţa miliatră. NATO  are acum trei membri în regiune – Turcia, România şi Bulgaria – trei ţări care vor să adere la Alianţă – Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan – două ţări cu PIAP foarte dezvoltat – Ucraina şi Moldova – Armenia, membră a PfP dar care are un parteneriat strategic cu Rusia, iar Rusia care are o relaţie specială cu Alianţa în Consiliul NATO – Rusia (CNR).
Cu ocazia Summit-ului NATO din 2008, care a avut loc la Bucureşti, în perioada 2-4 aprilie, s-au reunit 3000 de oficiali din 49 de state dintre care: 26 de state membre NATO şi 23 de state aparţinând Parteneriatului pentru Pace. Principalele teme de dezbatere au fost legate de situaţia din Afganistan, extinderea organizaţiei (acceptarea de noi membri) şi scutul antirachetă. În urma discuţiilor, Albania şi Croaţia au primit invitaţia de a adera în 2009, în timp ce Macedonia a fost respinsă. Refuzul a avut la bază conflictul cu Grecia în privinta numelui ţării, Macedonia fiind deja numele unei regiuni istorice aflată în nordul teritoriului grecesc. Facând uz de dreptul său de veto, Grecia a boicotat aderarea Macedoniei la Organizaţie.
Formularea unei rezoluţii comune în legatură cu cererile de integrare în NATO ale Ucrainei şi Georgiei a fost mult mai intens dezbătută. Rusia a denunţat vehement tendinţele de expansiune ale NATO în fostul spaţiu sovietic şi au ameninţat Ucraina şi Georgia cu consecinţe dure în cazul în care ele insistă să adere. Vladimir Putin declarase că intenţionează să reorienteze rachetele cu focoase nucleare spre Ucraina dacă aderă la NATO. De asemeni, el a mai menţionat că, dacă Georgia şi Ucraina insistă să se integreze în Alianţă, Rusia va încuraja secesiunea provinciilor georgiene Abhazia şi Osetia de Sud şi va provoca sciziunea Ucrainei prin separarea teritoriilor din est şi a Peninsulei Crimeea, unde etnicii ruşi sunt majoritari. Guvernanţii de la Kiev şi Tbilisi au denunţat ameninţările Moscovei ţi au interpretat atitudinea autorităţilor ruse ca un motiv în plus pentru continuarea eforturilor de aderare.
Având în vedere faptul că, Statutul NATO nu permite un drept de veto din partea statelor din afara organizaţiei asupra admiterii de noi aspiranţi, formula oficială a respingerii solicitărilor Ucrainei şi Georgiei de acces la MAP a fost că ţările respective încă nu sunt suficient de pregătite pentru aderare. Franţa şi Germania au motivat că refuzul se bazează pe faptul că Georgia nu a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra provinciilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud şi că opinia publică din Ucraina nu este puternic în favoarea aderării la NATO. Statele Unite, Canada şi noii membri din Europa Est-Centrală au presat în favoarea acceptării Ucrainei şi Georgiei în MAP, dar Germania s-a opus categoric unei promisiuni de integrare a celor două ţări.
Între timp, în august 2008, are loc conflictul ruso – georgian, pe care l-am analizat într-un paragraf precedent, în urma căruia dialogul NATO – Rusia a fost suspendat. Reluarea relaţiilor avea să fie discutată abia la întâlnirea celor 26 de miniştrii de externe din NATO, din decembrie 2008, de la Bruxelles. S-a discutat în legătură cu progresele pe care le-au făcut Ucraina şi Georgia în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor privind statutul de membru, precum şi despre modul în care pot fi ajutate pe calea reformelor. De asemeni, s-au întărit afirmaţiile făcute despre cele două ţări în aprilie 2008 la Bucureşti. Miniştrii au concluzionat că cele două state au făcut multe pentru aderare, dar nu suficient. Aliaţii au hotărât să crească oportunităţile prin utilizarea cadrului existent deja, comisiile NATO – Ucraina şi NATO – Georgia.  În ceea ce priveşte relaţia cu Rusia, miniştrii NATO au subliniat importanţa ei şi au reiterat evaluarea negativă cu privire la conflictul ruso-georgian. Aliaţii au invitat Rusia să respecte valorile şi principiile internaţionale privind securitatea internaţională şi de a pune în aplicare angajamentele convenite cu Georgia şi să se abţină de la declaraţii conflictuale şi ameninţări la adresa securităţii aliaţilor şi partenerilor.
Toate aceste relaţii reflectă faptul că NATO îşi asumă rolul de actor la Marea Neagră şi în Regiunea Extinsă a Mării Negre, cu toate costurile şi responsabilităţile pe care acest statut le implică. Pentru NATO conceptul de securitate în zona extinsă a Mării Negre trebuie să ia în considerare două aspecte: faptul că securitatea în regiune este parte componentă a securităţii euro-atlantice şi diversitatea etnică şi culturală ce fac dificilă manifestarea unei identităţi regionale. Principiul care stă la baza acestui concept este abordarea regională şi multilateralitatea soluţiilor bazate pe participarea democratică a ţărilor din regiune. Dar, elementul esenţial al strategiei NATO nu constă în voinţa şi capacitatea logistică a membrilor, ci, paradoxal, rezindă tocmai din dorinţa ţărilor din regiune de a adera la valorile Alianţei.

CAPITOLUL 3
COOPERAREA ÎN ZONA MĂRII NEGRE

Securitatea şi stabilitatea unei regiuni este strâns intercorelată cu afirmarea unei identităţi regionale şi cu întărirea cooperării. Analizând dezvoltarea unei identităţi regionale, constatăm că statele din Balcani de exemplu declină identitatea balcanică, probabil şi din cauza conotaţiei negative pe care o are de multe ori, ele fiind preocupate mai curând în a afirma o identitate sud est europeană. În ceea ce priveşte statele riverane, identitatea regională este şi mai slab dezvoltată şi doar în ultima vreme a căpătat ceva dinamism prin activarea unor forme de cooperare în zonă.

3.1.Cooperarea economică, politică şi militară
Complexitatea evoluţiilor manifeste în spaţiul subsumat Europei de sud-est, regiunii caucaziene şi Asiei Centrale au impus actorilor regionali să-şi intensifice eforturile privind cooperarea în zonă. Au fost lansate o serie de iniţiative semnificative, cu multiple dimensiuni – economică, culturală, ecologice, miliatră etc – menite să consolideze stabilitatea şi securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre.
Obiectivul major este de a contribui la sprijinirea procesului de tranziţie la economia de piaţă a statelor membre, prin oferirea de servicii bancare pentru sectoarele public şi privat, finanţarea şi promovarea proiectelor regionale şi a activităţilor comerciale din şi dintre statele participante. Funcţiile şi competenţele prevăzute în Acordul de înfiinţare, sunt:
susţinerea şi promovarea comerţului intraregional; 
finanţarea proiectelor productive şi a întreprinderilor din statele membre; 
cooperarea cu instituţiile internaţionale de dezvoltare şi cu agenţiile naţionale financiare şi de cooperare ale statelor membre; 
înfiinţarea şi operarea unor fonduri speciale pentru scopuri specifice;
întreprinderea de studii şi cercetări pentru promovarea creşterii economice regionale, cu scopul de a stimula dezvoltarea şi tranziţia; 
încurajarea dezvoltării regionale, prin cooperarea cu statele membre, în calitate de consultant, la conceperea unor politici economice sănătoase, care să asigure utilizarea efiicientă a resurselor proprii şi sustenabilitatea creşterii economice.
promovarea investiţiilor în proiecte economice.
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN): Turcia a avansat pentru prima dată, în 1990, ideea înfiinţării unei structuri de cooperare în zona Mării Negre. Astfel, la 25 iunie 1992, s-a semnat Declaraţia de la Istanbul, prin care a fost lansată oficial Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN). Regiunea CEMN se întinde, ca suprafaţă, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific şi cuprinde în arealul său un număr de opt mări.
Relaţia cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale preşedinţiei elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declaraţie ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN, iar în 2008, la Kiev, a avut loc Reuniunea specială a Consiliului miniştrilor afacerilor externe ai statelor membre ale OCEMN şi ai statelor membre ale UE, fiind lansat procesul Sinergiei Mării Negre.
Statele membre OCEMN sunt Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R.Moldova, România, Federaţia Rusă, Serbia – Muntenegru, Turcia şi Ucraina. Mai există şi state care au statutul de observator -Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franţa, Germania, Conferinţa Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA, Republica Cehă, Croaţia şi Belarus. Ungaria,  Marea Britanie şi Muntenegru deţin statutul de partener pentru dialog sectorial cu OCEMN. Alte organizaţii şi instituţii internaţionale (Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, OECD, CEE/ONU, PNUD, ONUDI, FAO, OMC, OIM, BERD, BEI şi Banca Mondială) sprijină activităţile OCEMN.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE): Este o iniţiativă pentru implementarea unei strategii de prevenire a conflictelor, care pune accent pe dezvoltarea politică, refacerea economică şi stabilitatea socială. Lansat în 1999, este o iniţiativă politică destinată încurajării cooperării dintre statele Europei de Sud-Est, precum şi sprijinirii eforturilor acestor ţări de integrare politică şi economică în structurile europene şi euro-atlantice.
Iniţiativa Central Europeană (ICE): Este o formă de cooperare regională care reuneşte 18 state:  Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia Ucraina, Ungaria. Primul pas în direcţia creării ICE a fost făcut în noiembrie 1989, la Budapesta, cu prilejul reuniunii vicepremierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria, Italia şi Iugoslavia, ulterior s-a adăugat şi Cehoslovacia (1990), Polonia (1991), Bosnia, Croaţia şi Slovenia etc. Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice, adoptate prin consens la reuniunile de nivel (Summit-ul şefilor de guvern şi reuniunile miniştrilor afacerilor externe).
Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative  – SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite ale Americii, cu scopul dezvoltării unei strategii economice şi de mediu viabile în regiune. Este o structură regională pentru cooperarea între statele participante şi facilitarea integrării lor în structurile europene, urmărind coordonarea planurilor de dezvoltare regională, încurajarea investiţiilor în sectorul privat şi stimularea transferul de know-how. Statele participante la SECI sunt Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, F.R.I. a Macedoniei, Republica Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria, iar statele susţinătoare sunt Austria, Italia, Elveţia, SUA, Republica Cehă şi Federaţia Rusă. Organizaţia s-a concentrat, în principal, pe proiectele legate de facilitarea trecerii frontierei, revizuirea regimului vizelor, facilitarea transporturilor (mărfuri/pasageri), eficienţa energetică (realizarea unei reţele regionale pentru utilizarea eficientă a resurselor energetice şi de apă), interconectarea sistemelor electrice, interconectarea reţelelor de gaz natural (investiţii în extinderea reţelelor existente şi interconexiunea cu conductele internaţionale), combaterea criminalităţii transfrontaliere, combaterea terorismului global, cooperarea între pieţele de capital, arbritajul comercial şi medierea, alte proiecte ce ţin de noile tehnologii de comunicaţie, managementul apei şi tratării apelor reziduale.
Programul TACIS: Este un program al UE având ca scop susţinerea proceselor de tranziţie la economia de piaţă şi la o societate democratică. Obiectivul principal al acestui program este susţinerea ONG-urilor, administraţiilor locale şi regionale precum şi al organizaţiilor patronale în procesele de participare şi de luare a deciziilor în societăţile din care fac parte. Priorităţile acestui program sunt: susţinerea dezvoltării societăţii civile şi a instituţiilor statului, susţinerea şi consolidarea instituţiilor care se constituie ca partener al autorităţii statului şi promovarea iniţiativelor care pornesc de la niveluri locale. Programul presupune realizarea de parteneriate şi cooperări între organizaţiile sau autorităţile ţărilor membre TACIS (Rusia, Ucraina, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan şi Moldova), statele membre ale Uniunii Europene şi ţările beneficiare ale programului PHARE.
BLACKSEAFOR: Acordul de Constituire al Grupării Navale pentru Cooperare în Marea Neagră – BLACKSEAFOR a fost semnat în anul 2001, dar eforturile de realizare au fost încă din anul 1996. Acesta include toate statele riverane Mării Negre şi reprezintă un pas important înainte pe linia creşterii cooperării şi interoperabilităţii între forţele navale ale statelor membre prin intermediul unui set bine definit de misiuni şi activităţi. Principalele misiuni ale BLACKSEAFOR includ operaţii de căutare şi salvare pe mare, operaţii umanitare, acţiuni împotriva minelor marine, protecţia mediului şi altele, stabilite în comun de către toate părţile, cum ar fi spre exemplu, operaţii pentru sprijinul păcii. BLACKSEAFOR s-a înfiinţat pentru a contribui la întărirea continuă a prieteniei, bunelor relaţii şi încrederii reciproce între statele riverane Mării Negre, cât şi pentru menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune. Comanda BLACKSEAFOR este asigurată de către Comitetului Comandanţilor Forţelor Navale din Marea Neagră – responsabil şi pentru planificarea generală a activităţilor grupării navale.
Trilateralele: Acest tip de colaborare reprezintă o formă flexibilă de cooperare subregională, care funcţionează în conformitate cu principiile stabilite de comun acord de ţările participante, a căror obiective, domenii de cooperare, mecanisme, cadru juridic şi grad de instituţionalizare diferă în funcţie de interesele şi practica statelor respective. Începând cu anul 1995, România a lansat mai multe colaborări trilaterale, pe care le vom prezenta în subcapitolul 3.3 al acestui capitol.
Luând în considerare toate aceste forme de cooperare în regiunea extinsă a Mării Negre, putem concluziona că NATO, UE, precum şi fiecare putere cu implicaţii regionale sau globale, în parteneriat cu Rusia, cu ţările din Asia Centrală, Turcia şi ţările caucaziene, sunt angajate în construirea unei păci şi securităţi durabile în regiunea extinsă a Mării Negre. Rolul zonei va creşte semnificativ nu doar în ceea ce priveşte valorificarea resurselor energetice, ci şi în privinţa interconectării statelor riverane şi a celor din regiunea extinsă. În aceste condiţii, nu într-un puternic sistem regional de cooperare economică, politică, culturală, într-un climat de securitate şi stabilitate. În cadrul strategiilor complexe, eforturilor cu caracter economic şi militar trebuie să li se alăture demersuri cu character educaţional şi cultural.

3.2.Interesele României în regiune
În Strategia de Securitate Naţională a României, sunt definite obiectivele de securitate pentru ţara noastră: menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii şi independenţei statului român; garantarea drepturilor şi libertăţilor democratice fundamentale, asigurarea bunăstării, siguranţei şi protecţiei cetăţenilor României; dezvoltarea economică şi socială ţării, în pas cu dezvoltarea contemporană. Reducerea susţinută a marilor decalaje care despart România de ţările dezvoltate europene; afirmarea identităţii naţionale şi promovarea acesteia ca parte a comunităţii de valori democratice; valorificarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural naţional şi a capacităţii de creaţie a poporului român; protecţia mediului înconjurător, a resurselor naturale, a calităţii factorilor de mediu, la nivelul standardelor internaţionale. Fie că este vorba de securitatea internaţională, cea regională, zonală sau naţională riscurile şi ameninţările, în general, se plasează în zona neconvenţionalului – terorismul, crima organizată, traficul de persoane, droguri, arme, materiale radioactive, corupţia etc. De aceea, de multe ori reacţiile faţă de aceste tipuri de fenomene pot suferi de mai puţină coerenţă. Totuşi structurile naţionale îşi asumă la modul cel mai responsabil necesitatea de a contribui la gestionaea securităţii europeane şi euroatlantice, în mod particular de a găsi soluţii eficiente şi durabile la crizele sau stările conflictuale din Balcanii de Vest şi zona extinsă a Mării Negre.
În Capitolul VI al “Strategiei de Securitate Naţionalã a României”, intitulat “România – vector dinamic al securităţii şi prosperităţii în regiunea Mării Negre”, este definit obiectivul clar al României în ceea ce priveşte regiunea Mării Negre. “Construirea unui climat de securitate, stabilitate şi prosperitate în zona Mării Negre reprezintă o direcţie distinctă de acţiune a acestei strategii.” Interesul României este acela de a se invecina cu state state stabile, democratice şi prospere deoarece numai acestea sunt capabile să menţină pacea şi buna-înţelegere în relaţiile dintre ele, să creeze comunităţi regionale pluraliste şi să aibă un comportament predictibil în domeniul securităţii. Interesul statului român în zonă este, în acelaşi timp, şi interesul Uniunii Europene. România şi-a afirmat dorinţa şi a dovedit capacitatea de a fi un vector de stabilitate, democraţie şi de promovare a valorilor celor două organizaţii, NATO şi UE, în zonă, demonstrând totodată că poate fi un factor de coagulare a aspiraţiilor statelor ex-sovietice.
Interesele politice rezidă din faptul că Marea Neagră asigură pentru România ieşirea la Oceanul Planetar (sursă de putere politică şi economică), oferind posibilitatea construirii statutului de putere maritimă mijlocie ca urmare a avantajelor geostrategice furnizate de ieşirea la mare şi de deţinerea unui segment foarte important al căii de comunicaţie fluvio-maritimă pe care-l reprezintă Dunărea, precum şi participarea la organizaţiile politice constituite de statele riverane Mării Negre. Ţara noastră are un interes strategic fundamental ca statele din regiunea extinsă a Mării Negre să existe într-un mediu stabil de securitate. “Odată cu aderarea la Uniunea Europeană, frontiera de est a României a devenit graniţa de est a Uniunii şi acest lucru determină obligaţii sporite în ceea ce priveşte securizarea zonei.“
Nu putem ignora faptul că, în zonă există o serie de riscuri asimetrice şi focare de conflict, cu un impact substanţial asupra mediului de securitate (terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor de transport la ţintă, conflictele locale, traficul ilegal de armament, muniţii şi explozivi, traficul de droguri, migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane, guvernarea ineficientă, minată de corupţie endemică şi criminalitate organizată), obiectivul statului român este acela de a stimula o implicare europeană şi euroatlantică mai puternică în această regiune. Contracararea acestor riscuri şi ameninţări este o responsabilitate primordială a statelor riverane Mării Negre, fiind absolut necesare existenţa şi implementarea unor politici interne, externe şi de securitate capabile să neutralizeze fenomenele negative în interiorul propriilor graniţe şi să se abţină de la sprijinirea, în orice fel, a mişcărilor separatiste, a organizaţiilor extremiste sau teroriste, a activităţilor infracţionale.
România este interesată de păstrarea şi asigurarea integrităţii teritoriale în limitele sale terestre, maritime şi fluviale, de păstrarea neafectată a accesului pe Dunăre în Marea Neagră, prin braţele fluviale şi pe canalul Dunăre – Marea Neagră. De asemeni, interesul ţării noastre este de a asigura condiţiile pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes, cu scopul exploatării economice. De o deosebită importantă este asigurarea libertăţii de mişcare pe căile maritime şi fluviale, precum şi protecţia infrastructurii din spaţiul naţional riveran. Forţele maritime trebuie să participe la acţiunile miliatre navale ale aliaţilor, precum şi la cele angajate prin relaţii parteneriale.

  3.3. Contribuţia României la asigurarea securităţii în regiunea extinsă                               a Mării Negre
României îi revine un rol esenţial în securizarea frontierei estice a NATO şi UE. Ea şi-a asumat o vocaţie şi un angajament pe termen lung. România îşi propune să devină un vector de stabilitate, democraţie şi valori euro-atlantice spre regiunea Mării Negre, la fel ca şi spre Balcanii Occidentali, şi o ancoră a acestor regiuni spre occident. România îşi asumă un angajament pe termen lung de a investi în extinderea ariei de democraţie, a economiei de piaţă, a valorilor ce caracterizează o societate deschisă cât mai departe, la est.
Aşa cum se afirmă şi în Strategia de Securitate Naţională a României pentru promovarea acestei iniţiative, România va coopera strâns cu statele riverane Mării Negre – Bulgaria, Georgia, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina – cu alte state din vecinătatea apropiată, precum şi cu alte statemembre ale comunităţii euroatlantice. Concomitent, România va sprijini activ procesul de constituire, în acest spaţiu, a unei euroregiuni de dezvoltare aptă să faciliteze cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene, să stimuleze dezvoltarea infrastructurii energetice şi de transport, să promoveze comerţul, investiţiile şi mecanismele economiei de piaţă.
De altfel, în Programul de guvernare 2009 – 2012, se afirmă că, în regiunea Mării Negre obiectivul principal este crearea, pe termen lung, a unui spaţiu de stabilitate, securitate, prosperitate şi democraţie, conectat în mod funcţional şi benefic la procesele europene şi globale.
În ceea ce priveşte conflictele îngheţate, România va promova strategii politice şi diplomatice active şi se va implica mai eficient în funcţionarea mecanismelor ce vizează soluţionarea lor prin mijloace paşnice. Ineficienţa unora dintre mecanismele folosite până în prezent pentru soluţionarea conflictelor impune necesitatea reanalizării lor şi o implicare mai activă a statelor şi organizaţiilor ce pot aduce o contribuţie pozitivă în acest scop.
Faţă de Republica  Moldova, România va promova o relaţie bazată pe deschidere maximă, necondiţionată, orientată spre cooperare, spre consolidarea permanentă a relaţiilor speciale între Bucureşti şi Chişinău. Obiectivele principale ale politicii externe române în legătură cu Republica Moldova sunt: susţinerea integrării Republicii Moldova în UE pe baza principiilor democratice de tip European, încurajarea investiţiilor româneşti, inclusiv prin constituirea unui fond de garanţii pentru investitorii români, susţinerea implicării şi prezenţa mai consistentă a UE în soluţionarea politică a conflictului transnistrean, cu respectarea principiilor suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, implicarea în proiecte de asistenţă pentru dezvoltare.
În cadrul relaţiei cu Federaţia Rusă, România urmăreşte dezvoltarea unui dialog în cadrul căruia vor prima pragmatismul şi buna cooperare pe plan economic. Voinţa politică a României este de a juca un rol constructiv în relaţiile UE-Rusia, inclusiv în procesul de reconfigurare a cadrului contractual UE-Rusia.
De asemeni, în viziunea statului roman, Asia Centrală trebuie să devină un perimetru al convergenţei şi al construcţiei, în acest sens fiind necesară creare unor punţi de cooperare Europa – Marea Neagră – Marea Caspică – Asia Centrală.  

3.4.Securitatea şi resursele energetice
În regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul 10%, bazinul Caspic şi Asia Centrală 7%, iar Federaţia Rusă de circa 5%. În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federaţia Rusă cu peste 47.000 de miliarde m³, urmată de Iran cu 24.000 miliarde m³, Qatar cu 17.000 miliarde m³, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m³ fiecare.
În acest context, regiunea Mării Negre este principalul spaţiu de tranzit şi o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creşterea substanţială a ponderii sale în următoarele decenii. Accesul la aceste resurse necesită dezvoltarea unei infrastructuri care să respecte o serie de condiţii: distanţa cât mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producţie cât mai ieftine, costuri de transport cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilităţi portuare şi de transport maritim şi fluvial etc. În prezent Europa importă paroximativ 50% din energia proprie prin rute complicate ce trec peste Bosfor şi Canalul Manecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară. Regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde şi domina coridorul energetic euro-asiatic începand cu conductele de petrol şi gaze care traverseaza Ucraina spre pieţele Europei de nord până la conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan care se îndreaptă spre Mediterana.
Securitatea energetică este parte a securităţii naţionale şi vizează următoarele elemente: securitatea surselor energetice, securizarea traseelor energetice existente, identificarea unor trasee alternative de energie, identificarea unor surse alternative de energie şi protecţia mediului înconjurător.
UE s-a confruntat la începutul anului 2009 cu o adevărată criză, determinată de divergenţele apărute între Rusia şi Ucraina cu privire la pretul gazului, criză ce a durat şase zile în care furnizarea de gaze a fost sistată complet. În ianuarie 2009, ţările europene au fost nevoite să recunoască că trebuie să adopte o strategie mai ofensivă.din punct de vedere energetic, Europa încă mai este împărţită în douaă. De aceea, UE intenţionează să racordeze mai bine reţelele de transport est-vest. Strategia europeană pe termen lung subliniază necesitatea de a investi în terminale pentru gazul natural lichefiat şi în depozite subterane, dar şi de a continua procesul de diversificare a surselor de aprovizionare şi a proiectelor de infrastructuri, care să evite Rusia.
Europa promovează în special proiectul Nabucco, un gazoduct cu o lungime de 3.300 de kilometri care urmează sa treacă prin Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi să ajungă în Austria. Proiectul presupunea iniţial cheltuieli de 250 de milioane de euro, fiind redusă apoi la 200 de milioane de euro, şi urmează să transporte către Europa 30 de miliarde de metri cubi de gaze din zona Mării Caspice, primind girul UE în 2003. Evoluţia lui însă a fost lentă din cauza lipsei investitorilor şi a surselor de alimentare cu gaze naturale. Astfel, aspecte politice ţinând de recunoaşterea genocidului împotriva armenilor din Turcia au dus la opoziţia Ankarei faţă de participarea la proiect a companiei Gaz de France. Un alt moment sensibil a fost semnarea unui accord între compania austriacă OMV şi Gazprom, prin care monopolul rus intră în posesia a 50% din terminalul de la Baumgarten, punctul terminus al Nabucco. Acordul a fost interpretat ca o victorie a strategiei Moscovei de a împiedica realizarea proiectului Nabucco sau de a folosi gazoductul pentru livrarea gazelor ruseşti către Europa. Au urmat nenumărate piedici care au fost puse de către Rusia fostelor republici sovietice din Asia Centrală, de unde s-ar fi alimentat Nabucco şi astfel singurul partener de încredere a rămas, pentru un timp,Azerbaidjanul. Recent Gazprom şi compania petrolieră de stat din Azerbaijan au semnat un memorandum de întelegere pentru furnizarea pe termen lung a gazului din Asia Centrala către Rusia la preţul pietei, subminand preferinţa UE pentru gazoductul Nabucco. Vânzarea de gaz azer către sau prin Rusia ar reduce volumele disponibile pentru alte gazoducte ca Nabucco. Turkmenistanul a fost atras de Rusia în construirea unui gazoduct care să facă legătura cu câmpurile gazeifere din Turkmenistan (deşi un acord scris încă nu a fost semnat), iar Iranul, stat riveran Mării Caspice, invocă raţiuni de protecţie a mediului pentru a se opune construirii unei conducte subacvatice care să alimenteze Nabucco.
Mai mult, proiectul Nabucco a primit o lovitură grea prin semnarea acordului între Gazprom şi compania italiană ENI, pentru construirea gazoductului Southstream (costurile proiectului fiind estimate la peste 10 miliarde de euro), în acest proiect fiind atrase toate ţările participante la construirea Nabucco, cu excepţia României. Aceste state au semnat acorduri pentru livrarea de gaze naturale din Rusia fără intermediari. Din cauza dificultăţilor create de criza economică, Gazprom a amânat demararea lucrărilor până în 2015.
Consiliul European din martie 2009 a fost precedat de adoptarea de către UE, la 8 martie 2009, a noii strategii europene în domeniul energiei – Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură. Documentul stabileşte şase direcţii de acţiune:
asigurarea integrităţii pieţei interne de gaz şi curent electric, prin adoptarea unor standarde şi reguli comune, dar prin construirea unor reţele comune sau interconectarea celor deja existente;
garantarea securităţii fluxului energetic şi consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre, prin revizuirea legislaţiei privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol;
diversificarea surselor de energie;
protecţia mediului şi promovarea unor politici de economisire a acesteia, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona;
crearea unui plan tehnologic strategic în privinţa energiei;
formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene care să identifice priorităţile Uniunii Europene pentru construirea unei noi infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.
În acest context, România va trebui să-şi adapteze strategiile în domeniul securităţii naţionale, în componenta securităţii energetice, care să ţină seama de politicile Uniunii Europene. Ţara noastră tzrebuie să se implice în eforturile de formulare a unei politici energetice a Uniunii Europene, astfel încât să reprezentăm o verigă viabilă a unei structuri unitare.
CONCLUZII

Marea Neagră este un liant strategic pentru ţările riverane, cu efect sinergic în menţinerea unui mediu de securitate stabil, favorabil dezvoltării economico-sociale şi cooperării regionale. Acest mediu poate avea influenţe în sens pozitiv asupra zonelor conflictuale cronice din Caucaz, Transnistria şi chiar din Orientul Apropiat.
Extinderea frontierei NATO şi UE la Marea Nea­gră a creat premisele trans­formării acestui spaţiu într-un nod de confluenţă şi de comunicare, între Est-Vest şi Nord-Sud. Amplasarea unor baze militare americane, mai suple şi mai mobile, mai aproape de zonele conflictuale sau potenţial conflictuale fac să sporească rolul regiunii Mării Negre de spaţiu de securitate şi siguranţă strategică. Fiind punctul de intersecţie al intereselor NATO, UE şi ale Rusiei, regiunea extinsă a Mării Negre trebuie să-şi creeze o identitate care să îi permită crearea unei relaţii de parteneriat viabile cu marile puteri. Statele regiunii trebuie să ţină cont atât de importanţa ce li se acordă în lupta împotriva terorismului, cât şi de statutul lor de punte de legătură comercială şi zonă de tranzit între Europa Centrală, Orientul Mijlociu şi Îndepărtat.
Cooperarea multilaterală constituie şansa menţinerii stabilităţii şi unităţii regiunii. În domeniul politic, cooperarea regională trebuie să aibă drept scop finalizarea tranziţiei de la autoritarism la normele statului de drept, la principiile democraţiei şi respectarea drepturilor omului. Din punct de vedere economic este necesar ca regiunea să acorde atenţie proiectelor comune care promovează liberalizarea şi privatizarea pieţelor şi crearea unui mediu de investiţii atractiv. În ceea ce priveşte domeniul securităţii, ar trebui să deţină prioritate programele şi proiectele ce au drept scop accelerarea integrării statelor în structurile europene şi euroatlantice, eficientizarea strategiilor de prevenire şi luptă împotriva noilor riscuri, pericole şi ameninţări la adresa regiunii. Aceste forme de cooperare şi dialog trebuie încurajate şi dezvoltate în continuare utilizându-se modalităţile şi instrumentele de securitate europene, euro-atlanti­ce şi eurasiatice.
România, împreună cu Bulgaria şi Turcia, ţări NATO, care deţin mai mult de jumătate din litoralul Mării Negre, în cooperare cu Rusia, Ucraina, Georgia şi ţările caucaziene limitrofe, ca deţinătoare a gurilor Dunării, trebuie să aibă un rol activ şi să devină un pivot în arhitectura de securitate regională.
Apreciem că, în viitor, Marea Neagră va fi nu doar o regiune de confruntare sau de siguranţă strategică între marile imperii de odinioară şi între marile entităţi cu valoare globală, ci şi o zonă de confluenţă şi de unitate strategică, devenind un foarte important şi influent pilon de securitate şi stabilitate, de care vor depinde, în mare măsură, securitatea, pacea şi dezvoltarea durabilă a spaţiului eurasiatic.
BIBLIOGRAFIE

*** Black Sea Synergy – A New Regional Cooperation Initiative, Communication from Commission to the Council and the European Parliament, Bruxelles, 2007
*** Concluziile Preşedinţiei, Consiliul European, Bruxelles, 19 – 20 martie 2009 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/106829.pdf
*** Declaraţia Summit-ului NATO de la Bucureşti, 2-4 aprilie 2008
*** Politica Europeană de Securitate şi Apărare, Departamentul pentru Integrare Euroatlantică şi Politica de Apărare, 2006
*** Strategia de Securitate Naţională a României, România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă. Bucureşti, 2007
***  Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, C 306, 17 decembrie 2007
BĂHNĂREANU Cristian, Resursele energetice şi mediul de securitate la începutul Secolului XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
COŞCODARU Ion, Balcanii de Vest şi zona extinsă a Mării Negre în paradigma securităţii euroatlantice, în Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2006
FRUNZETI Teodor, Optimizarea securităţii prin cooperare în zona extinsă a Mării Negre, în Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2005
MEDAR Sergiu – Tudor, SAVU Gheorghe, Conflictele îngheţate în zona Mării Negre, în Constantin MOŞTOFLEI (coord.), Securitate şi stabilitate în bazinul Mării Negre, Sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2005
MUREŞAN Doina, Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura UNAp, Bucureşti, 2007
MUREŞAN Doina, Securitatea şi dimensiunea economică, Editura CTEA, Bucureşti, 2008
MUREŞAN Doina, POTÂRNICHE, STĂNCILĂ, Cecenia – independenţă refuzată, Editura Mărăşan, Bucureşti 2008
MUREŞAN Mircea, Zona Mării Negre – spaţiu de securitate european şi euro-atlantic, în Revista Impact Strategic, nr. 2/2007, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
UNGUREANU Răzvan, Remarks on a security Concept for the Wider Black Sea Area, în NATO Defence College, The Role of the Wider Black Sea Area în a Future European Security Space, NDC Occasional Paper 10, vol. 1 and 2, December 2005
ANEXE
Anexa nr. 1
HARTA REGIUNII MĂRII NEGRE

Suprafaţa: 466 200 km²;
Adâncimea medie: 1271 m;
Adâncimea maximă: 2211 m;
Volumul apelor: 537 000 km³;
Lungimea maximă: 1200 km;
Adâncimea maximă a stratului oxic: 150 m.
Marea Neagră se prezintă ca un bazin intercontinental, aproape izolat de Marea Mediterană, cu care comunică prin stramtoarea Bosfor, îngustă şi puţin adâncă.
Anexa nr. 2

STATELE RIVERANE MĂRII NEGRE
ROMÂNIA
Suprafaţa: 238 391 km²
Populaţia: 21 528 630 locuitori
Densitatea populaţiei: 96 locuitori/ km²
Capitala: Bucureşti
Forma de stat: Republică
BULGARIA

Suprafaţa: 110.993,6 km²
Populaţia: 7.973.673 locuitori
Densitatea populaţiei: 68,9 locuitori/km²
Capitala: Sofia
Forma de stat: Republică
UCRAINA

Suprafaţa: 603.700 km²
Populaţia: 46.481.000 locuitori
Densitatea populaţiei: 77 locuitori/km²
Capitala: Kiev
Forma de stat: Republică

RUSIA

Suprafaţa: 17.075.200 km² 
Populaţia: 145.537.200 locuitori
Densitatea populaţiei: 8,5locuitori/km²
Capitala: Moscova
Forma de stat: Republică federală

TURCIA

Suprafaţa: 780,580 km²
Populaţia: 69,660,559 locuitori
Densitatea populaţiei: 230 locuitori/km²
Capitala: Ankara
Forma de stat: Republică

GEORGIA

Suprafaţa: 69.700 km²
Populaţia: 4.693.892 locuitori
Densitatea populaţiei: 67 locuitori/km²
Capitala: Tbilisi
Forma de stat: Republică

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s