SECURITATEA EUROPEANĂ ÎN CONTEXTUL RELATIILOR TRANSATLANTICE


CUPRINS

CAPITOLUL 1. Definitii. Notiuni. Concepte ……………………………….      3
1.1. Statul. Statul-natiune …………………………….………                3
1.2. Panism ……………………………………………………..    .    4
1.3. Putere – mare putere – superputere  ………………………………     5
1.4. Sfere de influentă  ……………………………………………..     7
1.5. Stare de conflict – conflict – război  …………………………..     10
1.6. Securitate  ………………………………………………………     11
1.7. Geografie – geografie politică – geopolitică – geostrategie ……     14
CAPITOLUL 2. Uniunea Europeană ………………………………………..     19
2.1. Viziunea unei Europe Unite ……………………………………     19
2.2. Tratatul de la Roma …………………………………………….     20
2.3. Tratatul de la Maastricht ………………………………………..     21
2.4. Structura Uniunii Europene …………………………………….     22
2.5. Actul Unic European ……………………………………………     24

CAPITOLUL 3. Securitatea Europeană ………………………………………     24
3.1. Relatia NATO – UE …………………………………………….     25
3.2. Relatia NATO – Rusia ………………………………………….     28
3.3. Relatia NATO – Ucraina ……………………………………….     30
3.4. Concluzii ………………………………………………………..     31
CAPITOLUL 4. Relatiile transatlantice din perspectiva
Tratatului de la Lisabona…………………………………….     32
CAPITOLUL 5. Romania in contextul apartenentei la NATO si UE ………     39
CAPITOLUL 6. Concluzii ……………………………………………………..     47
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………….     50

CAPITOLUL 1. DEFINITII. NOTIUNI. CONCEPTE

1.1. Statul; Statul – natiune

Statul este definit de diferite surse, desi în linii mari similar, totusi diferit:
a)    “organizatia puterii politice pe un anumit teritoriu si în cadrul unei comunităti umane (popor, natiune) care nu coincide nemijlocit cu populatia”;
b)    organizatie politică a clasei (sau claselor) dominante economiceste, în societate, principalul element al suprastructurii în societătile bazate pe clase sociale”;
c)    “sistem organizational al clasei dominante în societate, instrument de exercitare a puterii acestei clase asupra celorlalte clase si categorii sociale, reprezentând un element principal al suprastructurii”;
d)    mai concis: “organizatie politică a clasei dominante în societate, principala componentă a suprastructurii politice”;
e)    sau mai elaborat: “institutie suprastructurală, instrument principal de organizare politică si administrativă prin intermediul căruia se exercită functionalitatea sistemului social global si sunt reglementate relatiile politice dintre oameni”.
După cum se constată din unele dintre definitiile de mai sus, în lucrările publicate în perioada comunistă se insistă asupra claselor sociale, element central în teoria marxistă, care a elaborat teoria claselor si a luptei de clasă ca motor al dezvoltării istorice. Mai recent s-a conturat tendinta de a defini statul într-o manieră mult mai restrictivă si mai instrumentală decât în teoria politică clasică. Nu putini sunt aceia care au ajuns să vadă în stat un simplu aparat de cârmuire, un aparat ce se distinge îndeosebi prin faptul că detine monopolul constrângerii sau, cum se exprimă filozoful, sociologul si economistul german Max Weber (1864-1920), “monopolul folosirii legitime a fortei”.

În fapt, statul trebuie înteles ca fiind format dintr-un teritoriu de întindere diferită, delimitat prin frontiere, locuit de un anumit număr de oameni, supus unei conduceri proprii si unor legi commune de guvernare”. Rezultă că statul este compus cel putin din două elemente inseparabile: teritoriul si populatia.

Calitatea esentială a unui stat, cel putin din punct de vedere geopolitic, este suveranitatea, atribut inalienabil si indvizibil al acestuia, constând în suprematia puterii de stat în interiorul hotarelor sale si în independenta ei în relatiile cu alte state. Conceptul suveranitătii nationale este, de altfel, un element de bază al dreptului international contemporan, asa cum stipuleaza si Carta Natiunilor Unite, adoptată în 1945.

Statul – natiune este, prin definitie, un stat în care puterea este exercitată de către reprezentantii natiunii. Acest concept s-a cristalizat la sfârsitul secolului al XVIII-lea, gratie Romantismului german si al Revolutiilor Americană (1775-1783) si Franceză (1789-1794), văzând în statul-natiune expresia unitătii dintre natiune (comunitatea umană care are o identitate colectivă bazată pe sentimental unitătii de destin si valori spirituale) si materializarea sa teritorială, statul (forma de organizare politico-teritorială, unde această natiune îsi poate exprima suveranitatea).
Din punct de vedere geopolitic, statul-natiune poate fi considerat un stat a cărui populatie apartine majoritar uneia si aceleiasi natiuni. Ca urmare, harta statelor nu corespunde cu cea a natiunilor, unele state având configuratii extrem de complicate – cazul tipic fiind cel al Bosniei si Hertegovinei.
În fapt, în fiecare din marea majoritate a statelor existente pe plan mondial (inclusiv în cele în care conflictele entice pun sub semnul întrebării existenta unei natiuni), ideea politică dominantă este aceea că există un stat-natiune. În epoca noastră, natiunea este considerată în aproape toate tările (cu exceptia miscărilor si statelor islamice) drept însusi fundamentul legitimitătii statului.

1.2. Panism

Panismul este un concept geopolitic care a luat nastere la începutul secolului trecut. I se atrbuie geopoliticianului german Karl Haushofer (1869-1946) meritul de a fi fost primul care l-a folosit si definit, vorbind de panideen=panidei, în lucrarea sa Geopolitica panideilor, publicată în 1931.
În realitate, ideea este mai veche, fiind lansată de diplomatul austriac Coudenhove-Kalergi în cartea “Paneuropa” (1923), în care a militat pentru “crearea unei organizatii europene care să umple golul creat de anarhia europeană”. În acest scop a organizat două congrese (Viena, 1926 si Berlin, 1930), pledând pentru formarea Statelor Unite ale Europei în scopul depăsirii situatiei de instabilitate politică din Europa interbelică si realizarea unitătii economice si politice a continentului. Putem împinge chiar si mai înainte originea panismului, respective în “marile unităti cultural-organice” de care vorbea Friedrich Ratzel, care l-au inspirat pe Haushofer în organizarea pe mari capitole a “Revistei de Geopolitică”, încă de la primul număr din 1924, respectiv trei mari diviziuni ale planetei: Paneuropa, Panamerica si Panasia.
Panismele sunt, în fapt, proiecte geopolitice care invocă motivul unei comunităti: etnice sau de sânge – Panismul etnic, cele mai numeroase; confesionale (religioase) – Panismul religios; de unitate civilizational-teritorială, cel mai adesea continentală – Panisme continentale sau civilizational-teritoriale.

1.3. Putere. Mare Putere. Superputere

Dictionarele si enciclopediile sunt relativ sărace în definirea unor termeni, precum putere, mare putere si superputere, în sensul în care ne interesează:
Putere – stat, tară; mare putere/ mari puteri – statele cele mai bogate, cele mai influente; superputere – putere foarte mare, stat a cărui importantă politică, militară, economică este preponderentă.

În schimb, astfel de lucrări sunt mai generoase în privinta puterii ca fenomen social: “Putere – fenomen social fundamental care consistă în capacitatea de a lua decizii si a asigura îndeplinirea lor prin utilizarea diferitelor mijloace de persuasiune si constrângere; puterea se exprimă într-o relatie asimetrică între factorii la nivelul cărora ea se manifestă (conducere-supunere si/sau dominare-subordonare)”.
Unii analisti pun semnul egal între putere si influentă, edificatoare în acest sens fiind definitia lui Robert Dhal: “Puterea lui A asupra lui B este capacitatea lui A de a obtine ca B să facă ceva ce n-ar fi făcut făra interventia lui A”.

Aproape în tot cursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât altele, si nu de putine ori în dauna altora. În trecut se vorbea de imperii, mari imperii: roman, part, persan, chinez si altele, în Antichitate; mongol, otoman, portughez, spaniol, britanic în Evul Mediu; tarist, austro-ungar, etc, mai târziu. În vremurile moderne, si mai ales în secolul al XX-lea si în prezent, se vorbeste de mari puteri.

Statutul de mare putere a fost raportat, dintotdeauna, la acapacitatea de a purta război. Aceasta fiind, de altfel, o reflectare în mare parte a fortei economice. În decursul timpului, celor două forte (militară si economică) li s-au alăturat si altele: navală, detinerea armei nucleare, puterea cosmică, membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU.

Termenul de mari puteri a fost folosit pentru prima dată, în urmă cu aproape 200 de ani, de către contele Muenster, în august 1815, în urma păcii de la Viena, care a marcat înfrângerea lui Napoleon, vorbind despre “mari puteri aliate”. Referirea era la “puterile” care au înfrânt Franta, respectiv Marea Britanie, Austria, Prusia si Rusia, care au constituit ceea ce avea să fie numit Concertul European. Punctul central îl constituia idea că niciuna dintre puterile respective nu va încerca să obtină o pozitie preeminentă vizavi de celelalte. Realitatea ulterioară va demonstra din plin că fiecare gândea si actiona exact în sens contrar spre a dobândi suprematia asupra celorlalte. Toate cele patru state vor devein mari puteri, lor adăugându-li-se, până în present, si altele.

În conditiile sistemului international bazat pe fortă, si practic din Antichitate si până în prezent acesta a fost o realitate permanentă, s-au manifestat, în principal, două tipuri de organizare a relatiilor interstatale:
-    structura imperială, în care o singură entitate politică exercită controlul, dominând întreaga zonă;
-    structura multistatală, atunci când există mai multe entităti politice, mai multe state care îsi impart între ele controlul zonei în cauză.
Celor două tipuri de structuri le corespund două tipuri de organizare a relatiilor între state:
-    hegemonia: existenta unui singur centru de putere, de regulă imperiu, suficient de puternic pentru a-si impune voina în raporturile interstatale.
-    echilibrul de putere: existenta mai multor centre de putere autonome, care se echilibrează pe arena internatională ca dominatie si influentă si care asigură functionarea sistemului interstatal.
Hegemonia este un concept care înseamnă primat sau conducere. În sistemul international, aceatsă conducere va fi exercitată de un hegemon, respectiv de un stat care posedă capacitatea necesară pentru a îndeplini acest rol, celelalte state trebuind să-si definească relatia fată de hegemon, fie de acceptare a cestuia, fie de opunere de rezistentă sau de indiferentă. Analistul V. Ferraro, apreciază că pentru a fi considerat hegemon, un stat trebuie să îndeplinească trei conditii:
1.    capacitatea de aplica reguluile sistemului;
2.    dorinta de a aplica regulile sistemului;
3.    angajamentul fată de un system care este perceput ca fiind reciproc avantajos de marile puteri.
Teoriile realiste si neorealiste în domeniul relatiilor internationale pun în discutie problema instabilitătii inerente a sistemului si folosesc conceptul de echilibru al puterii pentru a prevedea viitoarele actiuni si mutatii pe scena mondială. Echilibrarea presupune rezistentă, refuz si formarea unei contra-concentrări de putere în cooperare cu alte state mai slabe.

1.4. Sfere de influentă

Sfera de influentă este definită ca fiind o zonă geografică în care o putere din zonă sau din afara zonei, de regulă o mare putere, bazându-se, în primul rând, pe superioritatea fortelor sale armate si pe amenintarea de a le utiliza, si-a impus dreptul de a interveni în politica internă si externă a statelor din zonă. Sferele de influentă apar ca un rezultat inevitabil al echilibrului de putere, asa cum demonstrează Hans Morgenthau, cel mai cunoscut teoretician si promotor al echilibrului de putere. Printre metodele de realizare a echilibrului de putere Morgenthau pune accent pe compesatiile teritoriale, afirmând: “În acest caz, al sferelor de influentă, compensatia constă nu în cedarea directă a suveranitătii teritoriale, ci mai curâd rezervarea, pentru beneficial exclusiv al unui anumit stat, a unor teritorii pentru exploatare comercială, penetratie politică si militară si stabilirea ulterioară a suveranitătii. Cu alte cuvinte, statul respective are dreptul, fără a avea autoritatea legală asupra teritoriului în cauză, să opereze în interiorul sferei sale de influentă fără competitia sau opozitia unui alt stat. celălalt stat, rândul său, are dreptul să revendice pentru propria sa sferă de influentă aceeasi abtinere din partea primului stat.”

La fel ca notiunea de putere/mare putere, si în cazul sferelor de influentă găsim foarte putine definitii în literature de specialitate, cele mai multe întâlnindu-se în prima jumatate a secolului al XX-lea, îndeosebi în enciclopedii. De exmplu, în faimoasa Enciclopedie Britanică (editia 1990) se precizează: “termenul de sferă de influentă implică un acord între două state, prin care fiecare parte se angajează să se abtină de a interveni sau de a exercita vreo influentă în anumite teritorii asupra cărora s-a convenitîntre părtile contractante că sunt rezervate pentru operatiunile celeilalte părti.”

Termenul, desi utilizat de multă vreme, a dobândit circulatie publică în legătură cu împărtirea Africii între puterile coloniale europene spre sfârsitul secolului al XIX-lea – “împărtirea cascavalului”, cum sugestiv a numit acest process cancelarul german Bismarck. De altfel, cauza celor mai multe conflicte din istoria omenirii, inclusiv cele două războaie mondiale ce au marcat secolul al XX-lea, a constituit-o politica de împărtire si reîmpărtire a sferelor de influentă.

Dintre numeroasele acorduri/întelegeri încheiate în decursul timpului de cei mari în dauna celorlalti, prezentăm două care au avut efecte si asupra României: Pactul Ribbentrop-Molotov si “Pactul” Churchill-Stalin.

Pactul Ribbentrop-Molotov
Pactul germano-sovietic ar trebui, de fapt, numit “pactul Hitler-Stalin”, pentru că ei au fost adevăratii promotori si decidenti, cei doi ministri de externe fiind doar executanti. Desi părea de neînchipuit semnarea unui tratat între doi oponenti ideologici (nazism-comunism), continutul era tipic pentru tratatele similare: cele două state se angajau să nu se atace unul pe celălalt sau să sustină o a treia putere care ar ataca-o pe una dintre ele etc.) si totusi era ceva ciudat în acest tratat: faimosul protocol secret, prin care cei doi lideri îsi împărteau sferele de influentă în Europa de Est si Centrală, vizând în principal Polonia, Tările Baltice si România.
Pactul a fost semnat la Moscova, în ziua de 23 august 1939, de către cei doi ministri de externe, Joachim von Ribbentrop si Viaceslav Molotov, în cadrul unei ceremonii prezidate de însusi Stalin. Hitler, care astepta extrem de nerebdător semnarea tratatului, avea să declare celor din preajma sa că va pleca el însusi la Moscova. De ce era asa de nerăbdător? Pentru că el stabilize deja data invadării Poloniei (1 sept. 1939) si nu mai erau decât opt zile!
După ocuparea si divizarea Poloniei, trupele Wehrmacht-ului si ale Armatei Rosii îintâlnindu-se într-un punct stabilit anterior prin pactul din 23 august 1939, a fost semnat un al doilea protocol secret aditional. Iată ce a declarat translatorul oficial sovietic, Valentin Berejkov, prezent la eveniment: “Potrivit întelegerii anterioare, în sfera sovietică de influentă, intrau Estonia si Letonia. De astă dată, lista era completată cu Lituania. În acelasi timp, regiunile Lublin si Varsovia intrau în sfera de interes a Germaniei, drept care s-au făcut modificările necesare pentru stabilirea liniei de demarcatie. S-a stipulat, de asemenea, că relatiile economice existente între Germania si Lituania nu vor fi afectate de miscările efectuate de Uniunea Sovietică în acea regiune.”
În mod paradoxal, desi odată cu punerea în aplicare a Planului “Barbarossa” (invadarea Uniunii Sovietice de către Germania la 22 iunie 1941), tratatul devenea nul si neavenit din perspectiva dreptului international, Uniunea Sovietică si, ulterior, Federatia Rusă, nu l-au denuntat niciodată, efectele sale fiind vizibile si astăzi.

“Pactul Churchill-Stalin
Desi nu a cunoscut forma juridică scrisă, precum tratatul Ribbentrop-Molotov, “negocierea” dintre prim-ministrul britanic Winston Churchill si conducătorul sovietic Stalin, din 9 octombrie 1944, are, din păcate, semnificatii similare. Este în cauză problema faimosului “petic de hârtie”, despre care s-a discutat timp de decenii. Discutia dintre Churchill si Stalin a fost centrată pe “viitorul” statelor din Balcani si Europa de Est, inclusiv România. Despre această “scenă silentioasă” s-a scris foarte mult. Partea sovietică a negat pur si simplu că la această întrevedere s-ar fi încheiat vreo întelegere referitoare la împărtirea sferelor de influentă în Europa Răsăriteană.
În faimoasele sale memorii, Churchill avea să redea momentul negocierii astfel:”Să reglementăm chestiunile nostre în Balcani. Armatele dumneavoastră se găsesc în România si Bulgaria. Noi avem acolo interese, misiuni si agenti. Să nu ne certăm pentru nimicuri. În ce priveste Anglia si Rusia, sunteti de accord să ocupati o situatie predominantă în proportie de 90% în România, pentru ca noi să ocupăm o pozitie predominantă de 90% în Grecia si de egalitate 50-50% în Iugoslavia? În timp ce se traduceau aceste cuvinte, am luat o jumătate de coală de hârtie si am scris…”.

Analistii sunt cu totii de acord că politica sferelor de influentă este esentialmente o politică de mare putere, nu mai vorbim de superputeri, hegemonii, chiar dacă statele care ating un asemenea rang, de regulă, nu recunosc oficial acest lucru. De pildă, Statele Unite, hegemonul de după încheierea Războiului Rece, în urma imploziei Uniunii Sovietice, care, multă vreme, s-a ferit să-si afiseze public, prin declaratii, puterea si dorinta de recunoastere a influentei sale în lume, a renuntat la acest stil. Dovada este documentul Defense Planning Guidance, din 1993, al Administratiei Clinton, în care se precizează, răspicat, că “existenta unor actori independenti pe scena internatională ar fi intolerabilă pentru că ar constitui o sfidare la adresa hegemoniei americane, care este <cheia> unei ordini internationale prospere si stabile”. De unde, evident, concluzia firască, SUA trebuie să continue să domine sistemul international prin “descurajarea natiunilor dezvoltate de a pune sub semnul întrebării rolul nostru de lider sau de a aspira la un rol global sau regional mai important”.

Dacă după cel de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a reusit sa-si dezvolte o sferă de influentă impresionantă iar după destrămarea Imperiului Sovietic, Rusia, ca mostenitoare a acestuia, s-a văzut nevoită să si-o restrângă tot mai mult. Mai întâi pierderea influentei în tările foste comuniste europene, apoi si în cele mai multe dintre fostele republici unionale, unele (Tările Baltice) devenind chiar membre NATO, iar altele (Ucraina si Georgia) fiind pe cale de a deveni. Influenta pe care încă o mai are în asa-numita vecinătate apropiată s-a limitat si mai mult odată cu “revolutiile portocalii din Georgia, Ucraina si Kârghâzstan. Evident, această restrângere a sferei de influentă a Rusie a marcat, în sens contrar, o crestere a celei Statelor Unite, sprijinitoare, direct sau indirect, a miscărilor din tările respective.

Ultimii ani au marcat o schimbare de situatie, Rusia intrând în ofensivă pentru recuperarea sferei sale de influentă. Cele mai concludente dovezi în acest sens fiind opozitia fermă fată de intrarea Ucrainei si Georgiei în NATO, cu ocazia summitului de la Bucuresti din 2008, precum si invadarea Georgiei în august 2008, sub pretextul apărării populatiei rusofone din Osetia de Sud. Putem vorbi, de fapt, de un adevărat război, în conditiile în care s-a folosit armament greu, au avut loc distrugeri materiale însemnate, victime umane (între 1500 si 2000 de persoane), etc.

1.5. Stare de conflict. Conflict. Război

Conflictul, termen provenit din latinescul conflictus=soc, lovire, derivat din confligere=a se izbi, a se ciocni, semnifică o neîntelegere, o coicnire de interese. Există o extrem de mare diversitate de conflicte, acestea fiind prezente pe scena istoriei din cele mai vechi timpuri.

Atunci când conflictul este armat, deschis între două sau sau mai multe state sau grupări de state, se numeste război; dacă acesta se declansează si se poartă între grupări sociale ale aceluiasi stat, se numeste război civil.

Starea conflictuală, după cum evidentiază analistii, reprezintă esenta geopoliticii si orizontul său de nedepăsit. Oricare ar fi forma sau intensitatea conflictului, acolo unde acesta se produce există substantă pentru o analiză geopolitică. Tot ei, analistii, sustin că starea de conflictualitate este însusi “carburantul” geopoliticii, prima misiune a acesteia constând în a pune în evidentă originile, uneori îndepărtate, ale conflictelor si totodată motivatiile protagonistilor.

1.6. Securitate

Atât în plan conceptual cât si în plan practic, problematica securitătii natiunii constituie subiect al unor permanente reconsiderări, pe măsură ce posibilitătile de analiză teoretică se ameliorează. Securitatea natională este un concept controversat datorită diversitătii sale semantice, diferite de la o epocă la alta si de la o tară la alta, în acelasi context istoric. Această diversitate este explicată nu prin diferentele majore existente între natiuni, preocupările lor fiind identice (apărarea proprie, libertatea, bunăstarea economică si ordinea mondială favorabilă), ci prin rezultatul interactiunii anumitor factori:
-    dinamica sistemului international si evolutia modalitătilor de agresare a natiunilor;
-    particularitătile situatiei interne specifice fiecărei natiuni;
-    specificitatea geopolitică a fiecărei natiuni;
-    posibilitatea conceperii politicii de securitate în modalităti agresive sau defensive;
-    perceptia diferentiatiată a demersurilor de către marile puteri si statele mici (pentru primele securitatea natională capătă dimensiuni regionale si chiar globale, pentru cele din urmă securitatea se realizează pe fondul evolutiei raporturilor dintre marile puteri si în functie de dinamica relatiilor cu vecinii);
-    diferenta de perspectivă teoretică, conceperea si transpunerea în practică a strategiei de securitate natională.

Securitatea este definită, uneori ca stare de echilibru, de optim functional a sistemului (individ, societate, comunitate), alteori este explicată prin absenta unor factori care generează stări disfunctionale dar si ca modalitate de raportare la anumite pericole, riscuri sau amenintări, prin combinarea lipsei amenintării sau a capacitatii de a  descuraja materializarea ei, cu propria abilitate de a impune anumite relatii, considerate avantajoase, în relatiile cu alte natiuni.  Altfel spus, securitatea poate fi definită ca un ansamblu de actiuni si ca rezultantă a acestora pentru mentinerea functionalitătii unei entităti nationale în anumite limite care nu-i periclitează nici starea, nici pozitia în raport cu alte structuri.

Securitatea desemnează starea de echilibru socio-structurală, “intra” si “inter” socio-organizări de acelasi nivel (stat-stat, structura suprastatală-structură suprastatală) si cu sfere diferite de cuprindere (stat-structură suprastatală, antroposferă-biosferă), realizată prin gestionarea schimbărilor într-o modalitate astfel încât să fie afectate obiectivele/valorile lor fundamentale, general acceptate, existenta lor ca entităti si posibilitatea lor de reproducere.

Din perspectivă politico-militară, securitatea este interpretată ca o expresie a calitătii relatiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului international, pe etica păcii si coexistentei pasnice, având drept esentă si finalitate înlăturarea fortei si a amenintării cu forta din relatiile internationale, asigurarea intergritătii teritoriale, a independentei si suveranitătii nationale.

Starea de securitate tinde să devină un concept multimensional si plurivalent. Se au în vedere, în acest sens, numeroasele riscuri nemilitare identificate de unii autori ca fiind instabilitatea economică si politică, destabilizarea internă, eroziunea identitătii culturale, riscurile ecologice majore si raspunsul statului fată de acestea. Dacă avem în vedere perioada Războiului Rece, conceptul de securitate natională dobândeste o configuratie nouă, mai dinamică si mai cuprinzătoare, care include, alături de componentele militară si diplomatică, si pe cele de natură economică, politică, financiară, socială, culturală, informatională si psihologică.

În consecintă, continutul securitătii trebuie să includă toate dimensiunile fundamentale ale activitătii comunitătilor umane, optim corelate pe plan intern si international, astfel încât să asigure prosperitatea si satisfacerea nevoilor existentiale ale acestora într-un mediu social si politico-militar neantagonic si stimulator de progres.

Specialistii politico-militari considera că există mai multe niveluri ale securitătii, iar între ele este bine să se stabilească raporturi de conditionare reciprocă si de interdependentă. Ei au identificat trei astfel de niveluri:
-    securitatea natională (individuală), ca stare realizată prin actiuni politice, diplomatice, stiintifice, economice, culturale, militare si de altă natură, care garantează statului independenta si suveranitatea, ordinea constitutională si propriul sistem de valori;
-    securitatea regională (zonală), care se defineste ca un sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor din regiune de a nu folosi forta si amestecul în treburile interne, de a nu leza intersele altui stat si de a garanta fiecăruia integritatea, independenta si suveranitatea, precum si rezolvarea prin mijloace pasnice a diferendelor ce apar în relatiile dintre ele;
-    securitatea globală (colectivă), care exprimă o relatie de echilibru dinamic între toate statele si de asigurare a păcii în cadrul comunitătii mondiale, cu institutii, mecanisme si procese adecvate realizării acestui obiectiv imperativ.
Sistemul de securitate cuprinde un ansamblu de principii si norme referitoare la securitate, adoptate de un grup de state, precum si institutiile si instrumentele prin care se realizează securitatea si se impune respectarea acestora.

Securittaea este analizată, cu prioritate, ca un parametru de stare a natiunii (comunitătii interne), care rezultă din echilibrul dinamic al fortelor organizate, generatoare de stabilitate si progres economic, social, politic, cultural, ecologic al acesteia. Ea este o preconditie a functionalitătii oricărei socio-organizări, în raport de actiunea unor factori perturbatori interni sau externi, generatori de insecuritate.
În consecintă, securitatea natională este, de regulă, definită ca rezultantă a fenomenelor ce se produc pe două planuri distincte, dar strâns correlate: planul obiectiv, în care avem realmente situatia de a fi la adăpost de orice pericol si planul subiectiv, care se referă la sentimental pe care îl inspiră perceperea lipsei de amenintare. La nivelul relatiilor internationale se mai adaugă absenta amenintării, existentă real si percepută subiectiv, starea de securitate fiind o rezultantă a relatiilor de cooperare între actorii internationali.

1.7. Geografie. Geografie politică. Geopolitică. Geostrategie

Este foarte important pentru intelegerea a ceea ce urmeaza sa precizam continutul unor notiuni importante, cum ar fi geografie, geografie politica, geopolitica, geostrategie.
Geografia este, după caracterizarea lui Ferdinand Braudel, “studiul societătii cu ajutorul spatiului”. Numai că geografia a fost scrisă dupa opinia specialistilor la un nivel modest, într-o maniera statică si descriptivistă, favorizând acumularea de date imense, fară o sistematizare interioară. Spre deosebire de istorie si istorici, geografii s-au tinut, mai ales în secolul al XIX-lea, departe de politică. Remarca se referea, cum releva si Yves Lacoste, în Dictionarul de geopolitică, aparut, sub coordonarea sa, la Paris, la învatamantul geografic academic, pentru că, la nivelul învătământului primar si secundar, ambele discipline aveau un rol bine definit în promovarea identitătii nationale. Preocupati să nu aibă atingere cu politica, geografii din mediul academic au recurs cu deosebire la culegerea de date despre climă, sol, subsol, relief, vecinătăti etc.
Geografia politică, intemeiată de Friedrich Ratzel la sfârsitul secolului trecut (autorul german publica lucrarea sa fundamentală, “Politische Geographie”, in 1897), studiază “relatia dintre procesele politice si mediul geografic” (V. Bodocan, “Geografie politica”, pag. 9), “conditiile geografice ale constituirii, dezvoltării si activitătii statelor”, potrivit Dictionarului de sociologie (coordonatori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu). Concentrandu-si demersul de cercetare pe relatia dintre formele de organizare socială si politică, pe de o parte, si mediul geografic, pe de alta, geografia politică incearcă să raspundă la întrebarea: există o legatură între formele politice si mediul natural si dacă da, care ar fi aceasta? La prima parte a întrebarii răspunsul este, făra ezitare, afirmativ. In viziunea lui Friedrich Ratzel, statul e tratat ca un organism ale cărui particularitati depind în parte de insusirile poporului, în parte de cele ale pământului, rolul determinant revenind acestora din urma. Între aceste particularităti, cele mai importante sunt întinderea, asezarea, felul si relieful pământului, vegetatia si apele etc. Deducem de aici deosebirea cardinală dintre geografia politică si geografie. Prima urmăreste să surprindă miscarea, o anume evolutie, dinamica propriu zisă a corelatiei mentionate, în timp ce geografia descrie mai mult conditiile naturale ale mediului fizic.
Mai putin clară apare deosebirea dintre geografie politică si geopolitică. De ce este mai anevoioasă trasarea acestei demarcatii? Pentru că, asa cum am arătat, un prim sens, de început, al geopoliticii coincide cu cel de geografie politică. În acest context, nu putem să nu mentionăm că întemeietorul geografiei politice, Friedrich Ratzel, este îndeobste considerat si întemeietorul de fapt al geopoliticii, în sensul ca el a formulat unele notiuni care l-au influentat pe Kjellen si care au fost preluate de către geopolitica germană în perioada interbelică.
Anton Golopentia remarca si un viciu metodologic în demersurile privitoare la stabilirea obiectului specific al geopoliticii, în sensul că încercările de definire “n-au pornit de la faptul preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definitii si stiinte existente cu care credeau că trebuie să le pună de acord” (“Insemnare cu privire la definirea preocupării geopolitice”, vol. “Geopolitica”, pag. 113). De aceea, centrul de greutate a căzut pe “construirea definitiilor” si nu pe delimitarea obiectului de studiu specific al acestei discipline.
Geograful român cu cele mai sistematice preocupari de geopolitica, Ion Conea, citează pozitia autorilor germani Hennig-Korholtz în această privintă: “Să fie bine stabilit că geopolitica si geografia politică nu e unul si acelasi lucru, desi aceste discipline au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă cu aspectul si împartirea politică a statelor într-un moment dat – asadar cu o permanentă – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu miscările din procesul de devenire a statelor, miscări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în fiintă la un moment dat – cu acestea si cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee, imagini ale unei stări de moment, la fel cu cliseele fotografice; geopolitica, dimpotrivă, ne prezintă ca si un film, forte si puteri in desfăsurare” (“Einfurhung in die Geopolitik”, in I. Conea, “Geopolitica. O stiinta noua”, vol. “Geopolitica”, pag.72).
Am reprodus pe larg această apreciere, întrucât ea este ilustrativă pentru subiectul nostru. Atunci când obiectul unei discipline nu apare clar conturat, se stabilesc tot felul de distinctii, de-a dreptul bizare. Cum este si aceasta, pe care Ion Conea o contesta pe bună dreptate, deoarece se proiectează, arbitrar, asupra geografiei politice un statism pe care aceasta nu-l are. Explicatia pe care o găseste geograful român este că acesti autori – si noi putem spune, prin extrapolare, ca mai toate pozitiile de acest gen – au nevoie de un obiect de cercetare pentru geopolitică si, întrucat nu-l gasesc, apelează la “un furt de bunuri” si răpesc geografiei politice elementul ei dinamic.
În plus, au existat retineri privitoare la folosirea termenului de geopolitică dată fiind asocierea disciplinei cu practicile expansioniste ale nazismului german. Uniunea Internatională de Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida sa a problemelor de geopolitică până în 1964. Firesc, în toată această perioadă s-a folosit termenul de geografie politică.
Interesant este că, si după încheierea razboiului rece, reticenta fată de folosirea termenului de geopolitică persistă, multi autori preferând să opereze cu notiunea de geografie politică. De pildă, în “Dictionarul de Sociologie”, citat anterior, există termenul de geografie politică si numai în explicatiile date în interiorul său se vorbeste de geopolitică. Este cu atât mai semnificativă aceasta retinere, cu cât ea se manifestă într-un context de reviriment al geopoliticii, reviriment generat de prăbusirea fostului sistem socialist, de dezagregarea Uniunii Sovietice, de redefinirea sferelor de influentă care urmează unor prefaceri de o asemenea anvergură.
Geostrategia are un sens mai restrâns si desemnează valoarea deosebitaăa unui loc, a unei intinderi cu deosebire în plan militar. De fapt, geostrategia înseamnă gândirea în termeni spatiali a faptului militar, a preocupării de a identifica pozitii avantajoase din punct de vedere strategic. Astăzi termenul a capătat si un înteles mai larg, el fiind folosit în legatură cu puncte, zone, întinderi care nu au neapărat o semnificatie pentru domeniul militar, ci si pentru cel comercial, al potentialului de control al diferitelor regiuni.
Un alt termen important este cel de geoistorie. Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să facem acest lucru. În primul rând că este un termen frecvent folosit. În al doilea rând, el prezintă importante conexiuni cu termenul de geopolitică si prilejuieste o mai bună intelegere a acestuia din urmă. Acest termen figurează si în titlul primei reviste de profil din România, intitulată “Geopolitica si Geoistoria”, editată la Bucuresti, începand cu 1941. Alăturarea celor doi termeni chiar în titlu nu este întâmplatoare si se cuvine să încercăm o explicatie.
Cum se spune si în “Cuvântul înainte” al primului număr, “Geopolitica nu este altceva decât, în mare masură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să întelegem atâta istorie, româneasca sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica)”.
Deci geoistoria este si ea, ca si istoria propriu-zisă, un cumul de învataminte; de învataminte, de această dată, privind lectiile pe care geografia le-a oferit de-a lungul istoriei.
După cum se poate observa, geopolitica prezintă o înrudire de substantă cu geoistoria. Nu am putea să facem analize geopolitice realiste si adânci fără a lua în calcul cee ce ne transmite trecutul sub formă de semnal, de avertisment, de povată. Asa cum se sublinia si în prefata la care am facut referire, de fapt “geopolitica purcede, în parte, din geoistorie si numai la lumina acesteia poate, geopolitica, lămuri îndeajuns prezentul”.
Pentru toate statele învătămintele privind relatia dintre geografie si viata oamenilor de-a lungul timpului sunt importante. Ele sunt cu deosebire relevante pentru acele state de dimensiuni mai mici, aflate la ceea ce autorii revistei “Geopolitica si Geoistoria” numesc “vaduri geopolitice ale vremii si planetei” sau “răspântii geopolitice”. De ce? Pentru că la asemenea vaduri se adună si avantajele si primejdiile, atuurile dar si poftele de a detine asemenea atuuri. În cazul acestor tări (printre care autorii revistei numesc si România) care detin un gen de “cumul geopolitic” învătămintele istoriei sunt mai condensate, mai pline de substantă, au un statut nu de îndemn facultativ, ci de constantă ce conditionează chiar supravietuirea statelor. Avem de-a face cu ceea ce Adam Michnik numea referindu-se la relatiile Poloniei cu Rusia, la învatamintele pe care istoria le degaja privitor la aceste învătăminte, cu “legile dure ale geopoliticii” de care nu se poate face abstractie decât cu un pret foarte mare: “o regulă a politicii poloneze trebuie sa fie un dialog permanent cu Rusia. Chiar cu Rusia, care recurge la o retorică imperială. Acestea sunt legile dure ale geopoliticii” (A. Michnik, „Polonia în jocul cu Rusia”).
Istoria ne propune si o anumită perceptie asupra unui eveniment sau a unei relatii. Când vorbim de geoistorie nu putem să avem în vedere doar analiza rece si obiectivă a unei situatii, ci si perceptia acelei situatii care ne vine din trecut. Perceptie fixată în manualele scolare si în mentalul colectiv al unei comunităti. O asemenea realitate psihologică ne influentează atitudinea, judecata, comportamentul, are o existentă de sine stătătoare în constiinta publică, opunându-se parcă altor interpretări, altor abordări ale acelorasi evenimente sau situatii.
Istoria modernă a relatiilor germano-franceze a fost influentată de perceptia existentă în legatură cu aceste raporturi, perceptie care nu facilita o abordare firească, netensionată a acestei probleme. Am recurs la acest exemplu si pentru a arata că depăsirea unor asemenea perceptii presupune existenta unor oameni vizionari, regândirea fundamentală a unui raport, dar implică si aparitia unui moment prielnic, a unei evolutii care pune în termeni noi problema respectivă. De multe ori se face trimitere la acest exemplu într-adevăr pilduitor, fară a avea în vedere toate dimensiunile semnalate.
Atunci când în dispută se află un teritoriu, în conflict intra idei, perceptii despre problema aflată în discutie si nu adevarul. Iar decizia luată de un lider ia în calcul si propria evaluare, dar încorporeaza si ideile, perceptiile care există la nivelul social mai larg despre acea problemă. În preambulul “Dictionarului de geopolitică”, apărut sub directiunea lui Yves Lacoste, se remarca, pe bună dreptate, că: “Rolul ideilor – chiar si false – este capital în geopolitică, întrucat ele sunt cele care explică proiectele si care, asemenea cauzelor materiale, determină alegerea strategiilor” (“Preambul”).

CAPITOLUL 2. UNIUNEA EUROPEANĂ

La fel ca ONU, Uniunea Europeană (UE) a fost formată după cel de-al Doilea Război Mondial si s-a dezvoltat încontinuu de atunci. Însă, în timp ce structura ONU s-a modificat puțin de la adoptarea Cartei sale, UE a trecut în ultimii cincizeci de ani prin câteva valuri de expansiune ca orizont, număr de membri si misiune.

2.1. Vizunea unei Europe Unite

În 1945, Europa era decimată de război. Cea mai mare parte a deceniului care a urmat a fost consacrată refacerii cu ajutor American, prin intermediul planului Marshall. Dar doi lideri francezi, Jean Monnet si Robert Schuman, începuseră déjà să elaboreze un plan pentru a implementa ideea de functionalism în Europa – astfel încât războaiele viitoare să poată fi prevenite rpin creearea unor legături economice care ar uni în cele din urmă statele din punct de vedere politic.

În 1950, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, Schuman a propus un prim pas modest – fuziunea industriilor franceză si germană ale otelului si cărbunelui într-un singur cadru car să poată folosi în modul cel mai efficient resursele carbonifere si fabribicile de otel ale celor două state. Cărbunele si otelul au fost cheia refacerii si a cresterii economice europene. Planul Schuman a dat nastere în 1952 Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului (CECO), în care Frantei si Germaniei li s-au alăturat Italia (cea de-a treia tară industrială ca mărime din Europa continentală) si trei tări mai mici – Belgia, Olanda si Luxemburg (numite împreună Benelux). Aceste sase tări au lucrat prin intermediul CECO pentru reducerea barierelor comerciale asupra cărbunelui si otelului si pentru coordonarea politicilor lor în aceste domenii. Binenteles, cărbunele si otelul nu au fost alese la întâmplare, din moment ce erau vitale pentru război!

Desi cooperarea tehnică a repurtat un success în 1952, cea politică si militatră s-au dovedit a fi mult mai dificile. În conformitate cu viziunea unei Europe unite, cele sase state CECO au semnat în 1952 un al doile tratat ce instituia Comunitatea Europeană pentru Apărare. Aceatsa urma să lucreze pentru integrarea fortelor militare europene sub un singur buget si o singura comandă. Însă parlamentul francez nu a ratificat tratatul, iar Marea Britanie a refuzat să se alăture unei asemenea forte. Statele CECO au dezbătut în 1953 si formarea Comunitătii Politice Europene, însă nu s-au putut pune de accord asupra conditiilor. Asadar, institutiile supranationale au reusit în cooperarea economică, însă în chestiunile politice si militare  suveranitatea a prevalat.

2.2. Tratatul de la Roma

Prin Tratatul de la Roma încheiat în 1957, aceleasi sase state (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) au creat două noi organizatii. Una dintre ele a extins ideea cărbune-otel pe un nou tărâm, energia atomică. Euratom (Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) a fost formată pentru a coordona dezvoltarea energiei nucleare prin unificarea cercetarii, investitiilor si managementului. Activitatea sa continuă si astazi, cu nun număr mai mare de membri. Cea de-a doua organizatie a fost Comunitatea Economică Europeana (CEE), redenumită mai târziu Comunitatea Europeana (CE). După fondarea sa în 1957, CEE a fost adesea denumita simplu Piata Comună. De fapt, o piată comună nu s-a creat imediat, dar a fost stabilit ca un tel, care de atunci a fost în mare parte atins.

Pentru a avea a imagine mai bună asupra semnificatiei Tratatului de la Roma, o să trecem în revistă cei cinci pasi care au fost avuti în vedere pentru integrarea europeană. Primul pas a fost crearea unei zone de liber schimb, care a însemnat înlăturarea tarifelor si a restrictiilor asupra circulatiei bunurilor peste granite (în interiorul CEE), initiativă reusită la putin timp dupa 1957. În present, Asociatia Europeană de Liber Schimb (AELS) este o zona extinsă de liber schimb asociată Uniunii Europene: membrii săi sunt Norvegia, Islanda, Liechtenstein si Elvetia. Cu exceptia Elvetiei, toate acestea au format, împreună cu UE, Zona Economică Europeană, participând la piata unică “Europa 1992”.

Uniunea vamală este cel de-al doilea pas si se refera la faptul că statele participante adoptă un set de tarife unificate în privinta bunurilor care provin din afara zonei de liber schimb. Fără acestea, orice tip de marfă ar putea fi importat la cel mai mic tariff si apoi reexportat (fără nici un tarif) în alte state din zona de liber schimb; lucrul acesta ar fi ineficient. Tratatul de la Roma a obligat cele sase state să formeze o uniune vamală până în 1969. O uniune vamală dă nastere unui comert liber si deschis între tările membre, aducând mari beneficii economice. Astfel, uniunea vamală rămâne inima UE si a reprezentat un exemplu pentru alte regiuni ale lumii.
Piata comună, cel de-al treilea pas, înseamnă că, pe lângă uniunea vamală, statele membre permit fortei de muncă si capitalului să circule liber peste granite. De exemplu, un finantator Belgian poate investi în Germania în aceleasi conditii ca si un investitor german. Desi tratatul de la Roma a adoptat scopul unei piete commune, chiar si in ziua de astazi el a fost numai partial îndeplinit.

Cel de-al patrulea pas al planului pentru integrare europeana (după zona de liber schimb, uniunea vamală si piata comună) a fost o uniune economică si monetară (UEM) în care politicile economice generale ale statelor ember să fie coordonate pentru a avea cea mai mare eficientă si stabilitate. În cadrul acestei etape, o singură monedă ar înlocui monedele nationale care se folosesc în prezent.

Un viitor al cincilea pas ar fi coordonarea supranationala a politicilor economice, precum bugetele si taxele.
Pentru a diminua temerile liderilor de stat referitoare la pierderea suveranitatii, tratatul de la Roma stipuleaza că viitoarele modificări ale prevederilor sale trebuie să fie aprobate de toate statele membre.

2.3. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 în orasul olandez Maastricht, a redenumit Comunitatea Europeană (CE) drept Uniunea Europeană (UE) si a orientat-o către progress în trei domenii principale. Primul a fost uniunea monetară. Un al doilea set de schimbări, referitor la justitie si afaceri interne, a dus la crearea unei agentii de politie europeană, răspunzând noii realităti create prin deschiderea granitelor în fata imigrantilor, criminalilor, traficantilor de carne vie sau contrabandistilor. A extins de asemena ideea de cetătenie, astfel încât, de exemplu, un cetătean francez care traieste în Germania să poată vota la alegerile locale de acolo. Un al treilea scop la Tratatului de la Maastricht – integrarea politică si militară – a fost si mai controversat. Tratatul obligă statele membre să conlucreze pentru o politică externă comună, cu scopul de a pune în cele din urmă bazele unei forte militare unite. Din această perspectivă Tratatul de la Maastricht a întimpinat probleme la scurt timp după ce a fost semnat. Una dintre ele a fost răspunsul divizat al membrilor UE la războiul din fosta Iugoslavie – în imediata apropiere, pe continentul European. Eforturile UE de a media conflictul au esuat în mod repetat pe măsură ce războiul se extindea, iar criza umanitară si a refugiatiolr s-a intensificat. În 1992, presedintele francez Mitterand a plecat în secret, direct de la un summit UE, către capitala asediată a Bosniei, Sarajevo; aceatsă initiativă unilaterală a reflectat incapacitatea UE de a actiona la unison. De-a lungul timpului, răspunsul UE a devenit mai unificat, însă politica a rămas inefientă până în 1995, când Statele Unite au preluat conducerea acestor demersuri.

UE a implementat Tratatul de la Maastricht, desi mai lent si cu mai putine tări participante decât a sperat initial. Integrarea economică si tehnică, inclusiv noua uniune monetară între 12 membri, a mentinut ritmul. Integrarea economică a Europei a început să remodeleze economia politică la nivel global. UE face acum regulile pentru accesul al una dintre cele mai mari piete mondiale, pentru o vastă retea de productie si tehnologie si pentru cea mai uternică monedă a lumii.
De cealaltă parte însă, integrarea politică si cea militară au fost mult mai problematice. În 1999, UE a decis să creeze o fortă de 60.000 de militari, însă NATO va continua să fie mai importantă si este posibil chiar ca în practică să includă noua fortă.

2.4. Structura Uniunii Europene

Structura UE îsi reflectă rădăcinile în cooperarea tehnică si economică. Expertilor în cărbune si otel li s-au alăturat expertii în comert, agricultură si finante. Sediul si personalul UE au reputatia unor birocrati insipizi – numiti uneori eurocrati -, cărora le pasă mai mult de rezolvarea problemelor tehnice decât de politică. Acesti birocrati supranationali sunt contrabalansati în structura UE de prevederi care sustin puterea statelor si a liderilor acestora.

Eurocratii compun un personal de 24.000 de personae, organizat în Comisia Europeană, la sediul central al UE din Bruxelles, Belgia. Comisia are 27 de membri – câte unul din fiecare stat membru – care sunt numiti pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Rolul lor este să identifice problemele si să propună solutii Consiliului de Ministri. Unul dintre membri detine functia de presedinte al comisiei. Aceste persoane trebuie să reprezinte interesele Europei ca întreg (interesele supranationale), nu pe cele ale propriilor tări, însă acest tel nu a fost atins pe deplin.

În mod oficial, Comisia trimite rapoarte Consiliului de Ministri si implementează politicile acestuia. Consiliul reprezintă o întrunire a ministrilor de resort din fiecare stat membru – politicieni care îi controlează pe birocrati.  Această structură oficială reflectă rezistenta statelor la cedarea suveranitatii. Ea înseamnă de asemenea că indivizii care formează Consiliul de Ministri diferă de la o întâlnire la alta si că aspectele tehnice au prioritate asupra celor politice. Teoretic, Consiliul de Ministri are un sistem de vot ponderat, bazat pe populatia ficărui sta membru, însă în practică operează prin consens asupra principalelor problemem politice (toti membrii să fie de acord). În privinta altor probleme, deciziile pot fi luate de majorităti calificate, care trec peste suveranitatea natională. Presedintia Consiliului se exercită prin rotatie si are puteri limitate. Consiliul de Ministri trebuie să aprobe politicile Comisiei Europene si să îi traseze acesteia directiile generale de actiune.

Parlamentul European este forul legislativ al Uniunii Europene care promulgă legi pentru întreaga comunitate. Prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la 1.12.2009, acesta capătă o putere mai mare si îl consolidează ca si organ legislativ comunitar. Parlamentul împarte puterea cu Consiliul, în baza “procedurii de codecizie”, în domenii precum migratia, mediul înconjurător, sănătatea si protectia consumatorului. Parlamentul reprezintă de asemenea un forum de dezbateri si un simbol al unitătii europene. Partidele politice representative sunt organizate la nivel transnational.

Comitetul Economic si social analizeaza problemele de anvergură continentală care afectează anumite industrii sau segmente electorale. Acest comitet are rol pur consultative; el face lobby la Comisia Europeană pentru problemele pe care le consideră importante. Este conceput ca un forum în care companiile, sindicatele si grupurile de interese să poată negocia la nivel transnational.

Curtea Europeană de Justitie de la Luxemburg judecă dispute asupra unor probleme care intră sub incidenta Tratatului de la Roma. Spre deosebire de Curtea Internatională de Justitie, Curtea Europeană de Justitie si-a stability jurisdictia în mod activ si nu serveste per si simplu ca un mecanism de mediere internatională. CEJ poate să decidă contrar legislatiei nationale atunci când ea se află în conflict cu legislatia UE – ceea ce îi conferă puteri unice în rândul curtilor internationale.

2.5. Actul Unic European

Integrarea europeană a început ca un process treptat care aduce succese tangibile, diminuează temerile politicienilor referitoare la pierderea suveranitătii si creează presiuni în directia continuării procesului. Prima mare revizuire a Tratatului de la Roma – Actul Unic European din 1985 – a dat startul unei noi etape de integrare accelarată. UE a stabilit sfârsitul anului 1992 ca dată tintă pentru creearea adevăratei piete commune în Europa. Acest set cuprinzător de modificări a fost denumit Europa 1992.

Actul Unic European a dat un nou impuls Băncii Centrale Europene si a unui sistem valutar si monetar unic – scopuri de lungă durată, care de atunci au fost îndeplinite.

Procesul Europa 1992 a dus integrarea economică în zone cu caracter mai politic si mai controversat, erodând suveranitatea într-un mod mai vizibil decât înainte. Aceasta a intensificat o tendintă a UE de a trata direct cu provinciile, mai degrabă decât cu statele – începând astfel să “golească de continut” statul, de jos în sus (guverne provinciale mai puternice), dar si de sus în jos (un guvern mai puternic la nivel european). Cu toate acestea, si Europa 1992 a amânat problemele dificile ale integrării politice si militare.

CAPITOLUL 3. SECURITATEA EUROPEANĂ

În prezent, construcţia europeană de securitate reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului geopolitic în care se derulează: tranziţia către sistemul internaţional multipolar, competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor; adâncimea integrării în U.E.
Pentru a face o radiografie a evoluţiilor sistemului de securitate european în secolul XXI, trebuie să analizăm relaţiile NATO-UE, precum şi cele cu Rusia şi Ucraina,     doi actori importanţi în cadrul securităţii europene.

3.1. Relația NATO – UE

Unul din pilonii de bază NATO îl reprezintă ţările care sunt şi membre ale UE.
„Uniunea Europeană are cel puţin la fel de mult de oferit NATO pe cât are NATO de oferit Uniunii Europene. De aceea, a venit timpul să ne întrebăm nu ce poate face NATO pentru Uniunea Europeană, ci ce poate face Uniunea Europeană pentru NATO”. 
Pentru a aplica unul din principiile fundamentale ale UE şi anume principiul subsidiarităţii, este necesar luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi ONU. Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile destul de imprevizibile în UE, rivalitatea dintre UE şi NATO, apariţia unor dezechilibre majore între statele UE, posibilitatea ca interesele naţionale să prevaleze faţă de cele comune sunt principalii factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.

Unul din elementele esenţiale ale Conceptului strategic al Alianţei (NATO) adoptat la Washington în 1999 este „Dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei” . Conceptul Strategic confirmă faptul că Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare va continua să fie dezvoltată în cadrul Alianţei.
Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare  s-a dezvoltat în strânsă corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă şi de Securitate Comună– PESC (Common Foreign and Security Policy– CFSP), ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC.

Construcţia IESA (Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare) este un proces ireversibil ce va realizat prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi UE, în acelaşi timp cu dezvoltarea politicii comune de securitate şi apărare. 
Obiectivul principal al UE  în cadrul PESA este capacitatea statelor membre de a mobiliza şi desfăşura în termen de 60 de zile şi a susţine cel puţin un an, forţe militare ce pot atinge nivelul a 50.000-60.000  oameni care să efectueze întreaga gamă de aşa-numite „activităţi Petersburg” , stabilite prin Tratatul de la Amsterdam, din 1997. Rolul acestora ar fi acela de a efectua operaţiunile militare sub conducerea UE, ca răspuns la crizele internaţionale, şi circumstanţe în care NATO, şi întregul său, nu este angajată din punct de vedere militar.

Aceste iniţiative au dus la temerea că o alianţă pur europeană ar putea duce la discriminarea statelor europene care sunt membre ale NATO dar nu şi ale UE precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către NATO şi UE cu toate că toate statele membre NATO au fost de acord cu necesitatea unei forţe militare independente de contribuţia SUA pentru realizarea PESC. Aceste temeri au fost înlăturate în urma Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin din 1996 care a enunţat principiul creării unei forţe europene „separabile, dar nu separate”. 
În esenţă, PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operaţiuni bazându-se pe decizii suverane.

În Constituţia Europeană  noul concept Politică de Securitate şi Apărare Comună – PSAC (Common Security and Defence Policy, CSDP) înlocuieşte, deopotrivă vechiul concept Politică Europeană de Securitate şi Apărare – PESA, cât şi varianta sa „desfăşurată”, Politica Europeană de Securitate şi Apărare Comună – PESAC. 
Sunt prevăzute două principii ce vor guverna PSAC:
 acţiunile externe trebuie să se bazeze pe principiile care au guvernat crearea, dezvoltarea şi lărgirea Uniunii Europene;
 acţiunile externe trebuie să urmărească maximizarea cooperării statelor membre în toate domeniile relaţiilor internaţionale.
Constituţia Europeană  menţionează, însă, că politica comună de securitate şi apărare nu va aduce atingere obligaţiilor statelor membre care au ales să îşi asigure securitatea în cadrul N.A.T.O. În contextul stabilirii, în viitor, a unei politici de apărare comune, ceea ar putea presupune, practic, o alianţă militară, va fi necesar să se analizeze în mod aprofundat relaţia dintre o astfel de structură şi N.A.T.O., în vederea evitării dublării de competenţe sau a slăbirii legăturii transatlantice, care prezintă importanţă pentru state precum România. 
Astfel, s-ar putea imagina menţinerea legăturii transatlantice, prin crearea unui sistem de apărare U.E. integrat sistemului N.A.T.O. Totodată, în contextul în care U.E. dobândeşte personalitate juridică , s-ar putea imagina, într-o anumită formulă, angajarea Uniunii înseşi în sistemul N.A.T.O. (cu acomodarea poziţiei de neutralitate a unor membri UE).

În cadrul conceptului strategiei de apărare prezentate la Salonic la 20 iunie 2003 de Înaltul Reprezentant UE pentru PESC şi secretar general al UEO Javier Solana, se sublinia că „prima linie a apărării” va fi adesea în afara ariei UE şi că europenii „trebuie să fi e gata de a acţiona înainte de producerea unei crize” – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunţată, de noua Strategie Naţională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menţionează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul documentului american.
Acest concept de abordare preventivă a fost adoptat şi în Strategia naţională de securitate în care se prevede că „România are o strategie pro-activa”.
Asupra acestui concept sunt şi critici care afirmă că „teza recurgerii la forţă în scopuri preventive este neîntemeiată teoretic şi periculoasă sub aspect practic” fiind contrară prevederilor dreptului internaţional şi Cartei Naţiunilor Unite . Germenii acestui concept au apărut într-un moment important al implicării NATO în fosta Iugoslavie în 1991, şi anume, atunci când a deschis ostilităţile militare fără să fie autorizată în acest sens de Consiliul de Securitate chiar dacă ulterior printr-o rezoluţie a fost legitimată oarecum această agresiune.
NATO are un rol important în apărarea Bătrânului continent, dar UE poate la rândul său să construiască un instrument de apărare adaptat şi credibil. UE poate avea o contribuţie pe care NATO o neglijează. Iar asta pentru că Uniunea nu este interesată doar de aspectele militare, ci încearcă mai degrabă o abordare globală în gestionarea crizelor .
„Uniunea Europeană are nevoie de NATO, iar NATO are nevoie de Uniunea Europeană. Uniunea Europeană nu va putea fi niciodată puternică fără un NATO puternic, iar NATO nu va putea fi niciodată puternic fără o Uniune Europeană puternică”.

3.2. Relația NATO – RUSIA

În mod constant, NATO a acordat o atenţie maximă relaţiilor cu Rusia după căderea cortinei de fier fiind evident că nu se putea realiza o construcţie solidă de securitate europeană fără participarea Rusiei.
În anul 1994, Rusia a optat pentru a intra în cadrul programului Parteneriatului pentru Pace deschizând noi oportunităţi de cooperare între cele două părţi care s-au concretizat cu participarea Rusiei la implementarea acordului de pace în Bosnia-Herţegovina unde pentru prima dată, foştii adversari, contingentele Aliate şi ruseşti au participat împreună la o operaţiune militară multinaţională.
Cadrul relaţiilor dintre NATO şi Rusia a fost instituţionalizat prin semnarea Actului fondator NATO-Rusia asupra Relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii, în mai 1997, prin care a fost creat Consiliul permanent reunit NATO-Rusia (PJC) . 
De asemenea, Rusia a fost de acord să contribuie cu un număr semnificativ de trupe la Forţele din Kosovo de sub comanda NATO (KFOR), conform stipulărilor din Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU.
La o întrunire la nivel de Miniştri ai apărării, din iunie 2000, ministrul rus al apărării, Sergheiev, susţinând opinia ţărilor NATO, a declarat că nu există nici o altă alternativă la cooperarea NATO-Rusia. Declaraţia făcută la sfârşitul întrunirii a recunoscut, de asemenea, rolul important al parteneriatului în stabilitatea şi securitatea zonei Euro-Atlantice .
Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au reprezentat un moment de cotitură al relaţiilor NATO-Rusia. Nevoia de a combina eforturile devenea acută.
Elaborarea anuală a unui plan privind terorismul convenită la întâlnirea NRC de la Summit-ul de la Istambul din iunie 2004, a marcat un moment important în dezvoltarea cooperării NATO-Rusia împotriva terorismului. Drept urmare, miniştrii de externe ai NRC au aprobat în decembrie 2004 un Plan de Acţiune NATO-Rusia împotriva Terorismului comprehensiv, care oferă o strategie coerentă pentru prevenirea terorismului, combaterea activităţilor teroriste şi gestionarea consecinţelor actelor teroriste.
Ca urmare a acestui plan Rusia va participa la acţiunile comune ale NATO privind combaterea terorismului în Marea Mediterană. Operaţia Active Endeavour este un exemplu de succes în acest sens constând în patrularea estului Mării Mediterane şi însoţirea navelor în Strâmtoarea Gibraltar ulterior fiind extinsă la întreg spaţiul Mării Mediterane.
S-a încercat extinderea acestei cooperări şi în Marea Neagră dar atât Rusia, cât şi Turcia au avut poziţii de respingere a acestei iniţiative chiar dacă motivaţiile fiecărei ţări erau altele. Turcia se temea de modificarea statutului strâmtorii Dardanelelor reglementat actual prin Convenţia de la Montreau iar Rusia avea argumente de ordin geopolitic.
Sunt şi multe alte probleme asupra cărora Rusia şi NATO au divergenţe. În cadrul celei de-a 42 Conferinţe de la Munchen dedicată securităţii mondiale, Rusia şi-a afirmat dorinţa pentru dezvoltarea colaborării dar împotriva extinderii NATO către est în realizarea strategiei sale de apărare avansată. În eventualitatea extinderii spre est ca organizaţie militară, NATO va deveni în acest caz o ameninţare pentru Moscova . Rusia pronunţându-se anterior prin oficialii săi împotriva aderării la NATO a Ucrainei motivând că aceasta ar putea dăuna intereselor ei. În acest sens, existând „probabilitatea unor mişcări politice nedorite în Rusia, dacă Ucraina devine membru NATO”.
În cadrul Întâlnirii NATO-Rusia din Sicilia ce avut loc în februarie 2006, s-au evidenţiat din nou poziţii diferite în ce priveşte problema contactelor internaţionale cu mişcarea islamică Hamas , câştigătoarea alegerilor palestiniene. Secretarul general NATO a spus că alianţa nu întrevede contacte cu Hamas, dar ministrul rus al apărării Serghei Ivanov a apărat decizia preşedintelui Vladimir Putin de a-i invita pe liderii Hamas la Moscova . 
Interese contrare există şi asupra modului de soluţionare a conflictului din Transnistria, proces în care sunt implicate alături de Rusia, NATO, Ucraina, UE.
De remarcat că poziţiile opuse ale Rusiei şi reprezentanţilor NATO sau a unor ţări importante membre NATO s-au înmulţit culminând cu declaraţiile şi poziţiile formulate de către vicepreşedintele american Dick Cheney, la summitul de la Vilnius din acest an în care acuza Rusia pe un ton foarte dur, de acţiuni de intimidare, şantaj şi subminare a integrităţii teritoriale a vecinilor săi, dar şi de neadoptarea unor reforme democratice. Unii analişti au catalogat summitul de la Vilnius ca fiind o noua Ialta, unde în 1945, precum se ştie, s-a desenat harta Europei postbelice. Alţii au comparat discursul lui Dick Cheney cu cel al lui William Churchill de la Fulton prin care s-a semnalat, de fapt, dezlănţuirea unui război rece intre Est şi Vest.
Cheney a afirmat că Polonia, România, Bulgaria, ţările baltice, Ucraina, Georgia şi Moldova trebuie sa construiască un zid de apărare a democraţiei. Evident că acest zid trebuie să ne apere de ruşi. El a mai lăsat să se întrevadă că, în fond, cel de-al doilea război rece este deja în plină desfăşurare, cu toate că, multă lume nu a remarcat încă acest lucru. Atâta doar că linia frontului este acum alta. Noua cortină de fier a fost stabilită între Rusia şi foştii săi sateliţi din blocul comunist. 
Este pentru prima dată de la prăbuşirea URSS când Washingtonul spune foarte clar că Moscova nu-i mai este nici măcar partener pe plan global nicidecum aliat. Rusia are de ales, a zis Cheney, din doua una: „sau se întoarce la democraţie, sau devine iar inamicul Occidentului.”
De cealaltă parte, preşedintele Putin în recentul Discurs despre starea naţiunii afirma că „Statele Unite sunt un lup care nu ascultă de nimeni” şi singurul lucru pe care Rusia îl mai poate face în această situaţie este să îşi construiască „o casă solidă”. Acesta a mai afirmat că „Este prematur sa vorbim de sfârşitul cursei înarmărilor. Aceasta se accelerează şi a atins cu adevărat un nou nivel tehnologic”.
Parcă venind să tempereze această escaladare a declaraţiilor Putin a afirmat că „Rusia va fi răbdătoare în dezvoltarea relaţiilor cu Occidentul şi nu are nici cea mică intenţie să se întoarcă la tensiunea erei Războiului Rece” 
Menţionăm că aceste tensiuni sunt observate momentan doar între SUA şi Rusia dar acestea nu pot fi neglijate în planul relaţiilor NATO-Rusia având în vedere poziţia SUA în cadrul NATO.
3.3. Relația NATO – UCRAINA
În ce priveşte Ucraina, relaţiile bilaterale au luat avânt după revoluţia portocalie din această ţară existând şi un cadru instituţional de colaborare prin semnarea Cartei asupra Parteneriatului distinctiv dintre NATO şi Ucraina, la Madrid în iulie 1997.
Carta urmează strategia declarată a Ucrainei de a-şi accelera integrarea în structurile europene şi transatlantice. Aceasta reprezintă baza pe care NATO şi Ucraina sunt de acord să se consulte în contextul securităţii şi stabilităţii Euro-Atlantice şi în domenii precum prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, susţinerea păcii şi opera¬ţiunile umanitare . Atât România, cât şi Polonia sunt interesate în primirea Ucrainei în rândul Alianţei în vederea asigurării unui climat de securitate şi stabilitate la frontierele sale.
Lech Kaczynski, fostul preşedinte al Poloniei, declara: „Polonia e foarte interesată ca Ucraina să adere la NATO.”  
„Traseul natural al Ucrainei e să fie un candidat pentru admiterea în NATO şi UE. Nimeni nu crede însă că asta se va întâmpla curând, dar face parte din logica sfârşitului Uniunii Sovietice şi creării unui spaţiu european şi euro-atlantic unic.” 
Parteneriatul pentru Pace permite Ucrainei să îşi compare instituţia apărării cu cele ale vecinilor săi europeni şi să îşi definească mai bine rolul pe care îl joacă în securitatea europeană. Participarea Ucrainei la Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) îşi aduce, de asemenea, contribuţia la acest proces.
3.4. Concluzii
În logica celor prezentate asupra ultimelor evoluţii ale relaţiilor Rusiei cu SUA şi implicit NATO, Ucraina va fi o cărămidă importantă în acest zid de apărare în faţa vecinilor de la răsărit.
Dezvoltarea caracterului politic al Alianţei este una dintre soluţiile prezentate pentru reformarea NATO necesară în faţa noilor provocări aduse de secolul XXI. Dacă Alianţa doreşte să-şi menţină rolul de principal cadru pentru coordonarea trans-atlantică şi acţiunile comune, atunci aceasta trebuie să dubleze transformarea militară cu o acţiune decisivă care să faciliteze dezbateri politice mai frecvente şi deschise. Cu alte cuvinte, NATO trebuie să devină mai politic – un obiectiv care se aflA pe o poziţie înaltă pe agenda fostului secretar general NATO Jaap de Hoop Scheffer.
În cadrul reuniunii anuale de la München (2006) s-a cerut continuarea procesului de reformare a NATO, pentru extinderea misiunii politice a Alianţei, în sensul de a coordona strategia Europei şi Statelor Unite în afara zonei NATO. S-a cerut – primind şi sprijinul secretarului general al Alianţei, Jaap de Hoop Scheffer – o dezbatere amplă, până în 2009, care să definească noile sarcini ale Alianţei Atlantice, dar şi limitele competenţelor NATO . S-a susţinut necesitatea de a se conferi NATO „un rol cu adevărat global, la nivel planetar”. Aceasta, deoarece există anumite „ameninţări de anvergură globală”, cum este cazul terorismului.
Ca şi în trecut nu trebuie să credem că NATO va fi peste tot şi că va avea soluţiile potrivite pentru toate crizele. Alianţa va rămâne în continuare un instrument la dispoziţia SUA şi a Europei pentru a răspunde sfidărilor afectând securitatea comună şi comunitatea euro-atlantică. Contribuţia sa va fi în continuare extrem de importantă, în special în planul luptei cu terorismul .
Ajungând la 26 de membri în 2006, NATO colaborează strâns prin reţelele Parteneriatului pentru Pace şi Cooperării Atlantice, cu alte 27 de ţări dintre care 5 neutre (Austria, Finlanda, Irlanda, Suedia şi Elveţia), toate cele 15 republici post-sovietice şi alte ţări din Europa de Est şi Sud-Est. Alianţa a sponsorizat în ultimii 11 ani operaţii de menţinere a păcii şi intervenţii civile urgente.
Prin dimensiunile şi conexiunile sale, NATO rămâne cea mai importantă relaţie diplomatică din lume. SUA şi Europa controlează 70% din comerţul mondial. Cooperarea lor în domeniile democraţiei şi drepturilor omului, economiei şi cercetării, telecomunicaţiilor şi luptei antiteroriste este vitală pentru omenire. Schimbările înregistrate, mai ales creşterea forţei militare a SUA şi a integrării UE, sunt de natură să stimuleze egocentrismele, dar probabil ele vor fi depăşite.

CAPITOLUL 4. RELATIILE TRANSATLANTICE DIN PERSPECTIVA TRATATULUI DE LA LISABONA

Relaţiile Uniunii Europene cu Statele Unite sunt de o profunzime şi de o complexitate greu de egalat pe scena relaţiilor internaţionale. America şi Europa au fost dintotdeauna conştiente atât de diferenţele, cât şi de complexele interdependenţe reciproce. „America s-a născut din bogăţia de idei a iluminismului european marcat de concepte ca raţiune, drepturile omului, libertate, egalitate, democraţie”. Fără îndoială, ele au inspirat „visul american”, astfel încât din idealurile lumii vechi a ajuns să fie construită o lume nouă bazată pe un model de societate extrem de dinamică, stabilă, deschisă, în care originea şi diferenţele de clasă nu sunt importante. În mod special după încheierea războiului rece în centrul atenţiei transatlantice şi‑au făcut loc diferenţe înainte aproape imperceptibile: reacţii diferite în situaţii internaţionale de criză, cu privire la proliferarea nucleară, faţă de lupta împotriva terorismului, în probleme de protecţia mediului, în vreme ce disputele comerciale s-au acutizat. Pe de o parte, Europa atrasă de mirajul emancipării a început să devină interesată de eliberarea de sub tutela Statelor Unite şi de asumarea unui rol global, ceea ce presupunea în mod obligatoriu corectarea imaginii sale proeminente de soft power prin dezvoltarea de capacităţi proprii de auto-apărare şi prin proiectarea puterii sale militare în relaţiile internaţionale. A făcut însă acest lucru fără ca în prealabil să îşi fi dezvoltat un cadru propriu de acţiune, fără să dispună de un concept strategic sau de o ordine de priorităţi, trimiţând mesaje mixte, adesea derutante factorilor de decizie americani, ceea ce a favorizat preferinţele acestora fie pentru acţiuni pe cont propriu fie, cel mult, prin armonizarea punctuală a poziţiilor cu anumiţi parteneri europeni. De cealaltă parte, Statele Unite pragmatice, orientate spre rezultate, sceptice în privinţa extrem de complicatului mecanism de luare a deciziilor pe care îl presupune integrarea europeană au fost acuzate de europeni că nu înţeleg esenţa unui demers multilateral. Aceste tendinţe divergente de după 1990 au fost surprinse printr-o imagine metaforică, extrem de sugestivă a locuitorilor a două planete diferite de politologul american Robert Kagan. În opinia sa, europenii cu preferinţa lor evidentă pentru soft power, pentru cooperarea într-un format multilateral, pentru rezolvarea pe cale paşnică a situaţiilor de criză ajungeau să pară ca iremediabili pacifişti, locuitori ai paşnicului Venus, în vreme ce americanii mult mai decişi în privinţa recurgerii la măsuri militare, de hard power, ca locuitori ai războinicului Marte. În mod special după ce Uniunea Europeană a început să îşi dezvolte propria sa identitate de securitate diferenţele au început să capete contur, devenind vizible cel mai bine în relaţia dintre Uniunea Europeană şi NATO.
Primele eforturi de a defini aceste relaţii datează din 2001. Declaraţia UE-NATO asupra Politicii Europene de Securitate şi Apărare (ESDP) din decembrie 2002 a trasat elementele fundamentale ale „parteneriatului strategic” dintre cele două organizaţii: consultări reciproce, respectarea egalităţii, autonomiei decizionale şi intereselor statelor membre, dezvoltarea coerentă, transparentă şi în spiritul susţinerii reciproce a capabilităţilor militare. De asemenea, documentul a stabilit că „NATO rămâne piatra de temelie a apărării colective a membrilor săi”, în vreme ce scopul ESDP este acela de a „adăuga un pachet de instrumente aflate deja la dispoziţia Uniunii Europene pentru managementul crizelor şi prevenirea conflictelor”. În plus, chiar dacă Uniunea Europeană şi NATO sunt organizaţii de natură diferită, activităţile de managementul crizelor ale celor două organizaţii trebuie să se susţină reciproc.
Doar câteva luni mai târziu, Declaraţia a fost completată de un pachet cuprinzător de documente cunoscute sub denumirea de Berlin Plus (17 martie 2003) care au stabilit cadrul de cooperare între cele două organizaţii în probleme de managementul crizelor: în situaţia în care NATO decide să nu se implice într-o anumită operaţiune, Uniunea Europeană poate face acest lucru în condiţiile în care NATO îi pune la dispoziţie propriile resurse şi capabilităţi şi o susţine prin aranjamente privind comanda şi acordarea de asistenţă în planificarea operaţională.
Paşii promiţători făcuţi la începutul anilor 2000 nu au condus însă la o extindere semnificativă a domeniilor de acţiune comună, ceea ce l-a determinat pe fostul secretar general NATO Jaap de Hoop Scheffer să declare că „lăţimea de bandă” a cooperării între cele două organizaţii rămâne limitată în ciuda deschiderilor efectuate prin abordarea concertată a unor complexe situaţii de criză precum cele din Macedonia (2003), Bosnia şi Herţegovina (după 2004), Afganistan (după 2007), Kosovo (după 2008), Darfur (prin susţinerea misiunii Uniunii Africane) sau cele de combatere a pirateriei în nord-vestul Oceanului Indian (începând cu 2008). Problema cea mai delicată se referă la clarificarea misiunii care revine fiecăreia dintre cele două organizaţii, în condiţiile în care până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona mandatul Uniunii Europene a fost limitat la sarcinile de la Petersberg (operaţiuni umanitare şi de salvare, operaţiuni de menţinerea păcii şi operaţiuni militare în situaţii de managementul crizei, inclusiv peace making), în vreme ce mandatul NATO includea participarea la toate aceste tipuri de operaţiuni. Diferenţele majore apăreau preponderent în plan operaţional deoarece experienţa a arătat că implicarea Uniunii Europene rămâne limitată la operaţiuni de scurtă durată, care se bizuiau pe câţiva membri şi că oridecâteori s-a pus problema unor misiuni mai complexe necesitând o prezenţă militară mai substanţială, acestea nu au fost posibile fără implicarea Statelor Unite, chiar dacă nu necesar şi a NATO. Cu toate acestea, în ciuda asimetriilor care există între cele două organizaţii în ceea ce priveşte componenţa, misiunea strategică sau imaginea pe care o proiectează, nu s-a pus niciun moment problema unui joc cu sumă nulă în care o organizaţie să ajungă să o excludă pe cealaltă, ci doar a unei diferenţieri mai clare a mandatului lor.
NATO intenţionează să realizeze aceasta prin elaborarea unui nou concept strategic cu ocazia summit-ului de la Lisabona din noiembrie 2010. După perioada administraţiei Bush în care relaţiile transatlantice au atins un punct de minim istoric, actualul preşedinte american şi-a manifestat constant interesul pentru reînnoirea parteneriatului cu Europa, „un parteneriat în care America ascultă şi învaţă de la prietenii şi aliaţii” săi, în care „prietenii şi aliaţii noştri sunt de acord să preia partea care le revine din povară”. Este aşadar un moment extrem de propice pentru revizuirea termenilor parteneriatului transatlantic, în mod deosebit cel pe probleme de securitate în cadrul NATO. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, aceasta a încercat să îşi definească mai bine identitatea de securitate tot cu ajutorul unui document adoptat la Lisabona, dar în 2007, şi anume tratatul de reformă.
În perspectiva definirii viitorului concept strategic al NATO şi a impactului acestuia asupra mandatului organizaţiei în probleme de securitate internaţională, ne propunem să ne concentrăm în continuare atenţia asupra Tratatului de la Lisabona şi a clarificărilor aduse de acesta în privinţa mandatului Uniunii Europene pe scena relaţiilor internaţionale, în general, în relaţia cu NATO, în particular, prin reducerea a ceea ce Christopher Hill a definit ca fiind capabilities–expectations gap sau distanţa dintre capabilităţi şi aşteptări. Dacă atunci când Hill a scris articolul său chestiunea cea mai presantă era reprezentată de necesitatea ca Uniunea Europeană să înceapă să îşi dezvolte o identitate de apărare care să o ajute să îşi desăvârşească statutul de actor internaţional, de atunci o serie de paşi concreţi au fost deja întreprinşi. Uniunea Europeană a asumat participarea la un număr în creştere de operaţiuni relevante pentru asigurarea păcii şi securităţii internaţionale: menţinerea păcii, formarea unor forţe de poliţie, reforma forţelor militare sau a celor de protecţie a frontierelor. Deşi modeste ca dimensiuni, ele nu ar fi putut fi asumate în absenţa existenţei unui proces politic care să permită funcţionarea lor: acordarea unui mandat, asigurarea planificării, furnizarea resurselor necesare. Ele au transmis un semnal puternic că Uniunea Europeană este în măsură să îşi susţină militar propria diplomaţie şi că poate fi luată în considerare ca un partener responsabil şi de încredere în probleme ce ţin de menţinerea păcii şi securităţii. În acelaşi timp, ele au generat noi aşteptări din partea unui număr în creştere de actori ai scenei relaţiilor internaţionale. Este vorba în primul rând de ţările lumii a treia, care, în general, manifestă preferinţă pentru implicarea Uniunii Europene în situaţia unor crize prelungite, apoi de Statele Unite ca urmare a extinderii considerabile a implicării forţelor lor armate la nivel global şi, nu în ultimul rând, de toate acele organizaţii internaţionale guvernamentale cu atribuţii în domeniul menţinerii păcii şi securităţii, cum ar fi ONU sau OSCE. Cu alte cuvinte Uniunea Europeană este aşteptată să demonstreze că este capabilă să construiască un mediu de legitimitate care să catalizeze elaborarea unor politici coerente, susţinute de un cadru instituţional adecvat şi o gamă eficientă de instrumente. Condiţia esenţială pentru dezvoltarea acestor politici este cea a existenţei a unei viziuni coerente asupra obiectivelor mandatului Uniunii Europene.
Pentru a stabili în ce măsură poate Tratatul de la Lisabona să aducă o contribuţie în acest sens, ne propunem să conducem această analiză din perspectiva celor trei criterii propuse în acest sens de Christopher Hill: coeziune, capacităţi operaţionale şi resurse. Coeziunea se referă la consistenţa angajamentelor reciproce dintre Statele Membre. Acest criteriu a căpătat o semnificaţie aparte în contextul complexului proces decizional în probleme de politică externă şi securitate existent în Uniunea Europeană. Acesta se referă în primul rând la efortul Statelor Membre de a-şi acomoda instituţiile şi procedurile pentru a putea contribui astfel la îmbunătăţirea performanţelor Uniunii Europene în ansamblul său. Este considerat ca reprezentând o condiţie importantă pentru afirmarea solidarităţii în situaţia apariţiei unei ameninţări militare sau de securitate venită din exterior. Aceasta nu trebuie să intre în vreun fel în conflict cu obligaţiile asumate de Statele Membre în cadrul NATO sau OSCE, dar trebuie totuşi să fie suficient de puternică pentru a permite Uniunii Europene să acţioneze în situaţia în care celelalte aranjamente ar eşua. Luând în considerarea marea varietate de actori implicaţi în Politica Externă şi de Securitate a Uniunii Europene, natura supraetajată a proceselor decizionale, precum şi gama amplă de instrumente folosite este evident că factorul coeziune devine unul extrem de important pentru evaluarea implicării Uniunii Europene în probleme de securitate internaţională. În ceea ce priveşte capacităţile operaţionale, acest criteriu îşi propune să ţină seama de adâncirea proceselor de coordonare şi instituţionalizare între centrele de comandă militară din Statele Membre cu scopul de a crea premizele necesare pentru o mai bună comandă şi planificare a viitoarelor operaţiuni ale Uniunii Europene. Criteriul resurse ţine seama de măsura în care pot fi acoperite deopotrivă atât costurile operaţionale, cât şi cele administrative necesare pentru a permite Uniunii Europene o acţiune eficientă.
Referindu-ne la coeziune, trebuie dintru început menţionat că deşi s-a intenţionat ca mandatul Uniunii Europene să fie întărit prin includerea Politicii de Securitate şi Apărare Comună în Politica Externă şi de Securitate Comună şi prin ridicarea acestei politici la rangul de politică comună (CSDP), lipsa de fermitate a limbajului folosit în textul Tratatului nu pare să indice că într-un orizont de timp previzibil se vor produce modificări majore. Prima observaţie care se impune este aceea că deşi scopul acestei politici este de a contribui la „definirea progresivă a unei politici comune de apărare a Uniunii”, acelaşi tratat atenuează considerabil încă din Preambul acest obiectiv statuând că aceasta cel mult „ar putea conduce la o apărare comună”. În al doilea rând, chiar şi atunci când se fac referiri la obligaţia de a acorda asistenţă unui Stat Membru care a fost victima unei agresiuni armate, sunt impuse aproape simultan rezerve în ceea ce priveşte necesitatea de a nu altera „caracterul specific al politicii de securitate şi apărare a anumitor state membre” şi se stabileşte că „angajamentele şi cooperarea în acest domeniu sunt conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, care rămâne pentru statele membre ale acestei organizaţii fundamentul apărării lor colective şi cadrul de punere în aplicare a acesteia.” În al treilea rând, clauza de solidaritate care şi-a croit drum pe agenda Statelor Membre în contextul atentatelor de la Madrid din 2004 şi face acum obiectul articolului 222, nu are nici ea cum să ofere un fundament solid unei viitoare politici de apărare întrucât este limitată la situaţia apariţiei unui atac terorist asupra unui Stat Membru. În aceste condiţii, simpla examinare a cadrului general de desfăşurare a acţiunilor Uniunii Europene în probleme de securitate şi apărare tinde să indice că obiectivele sale nu se pot ridica la înălţimea aşteptărilor. Mai mult decât atât este oarecum greu de precizat care sunt aspiraţiile Uniunii în acest domeniu. Ceea ce se poate spune însă cu claritate este că Uniunea Europeană nu aspiră, cel puţin deocamdată, să devină o organizaţie de apărare colectivă în sensul în care îşi defineşte NATO existenţa încă de la crearea sa.
Mergând mai departe cu analiza asupra detaliilor CSDP se poate observa efortul de a sistematiza, cel puţin la un nivel inferior, cooperarea în acest domeniu. Astfel, „cooperarea întărită” este substituită de „cooperarea structurată permanentă”, care, spre deosebire de precursoarea sa, face posibilă adâncirea cooperării în domeniu între un număr neprecizat de membri. Totuşi, această aparentă flexibilitate nu poate fi apreciată decât în termeni relativi, de vreme ce participarea se realizează pe o bază permanentă (chiar dacă retragerea este posibilă), conţinutul său este fix, iar structurile sale permanente. Drept urmare, ea apare mai degrabă ca o formulă instituţională de natură să permită evitarea eventualelor blocaje politice.
Din punct de vedere instituţional, Tratatul întăreşte poziţia Consiliului în ansamblul decizional, ceea ce înseamnă că activitatea din acest domeniu va continua să rămână marcată de punerea în permanenţă în balanţă a „avantajelor care decurg din creşterea puterii de negociere şi a costurilor pe care le incumbă un compromis între interese extrem de divergente”. Cu toate acestea, Tratatul introduce o serie de inovaţii menite să raţionalizeze infrastructura instituţională a Uniunii Europene (o preşedinţie permanentă a Consiliului, un Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate, un Serviciu pentru acţiune externă), dar al căror impact rămâne dificil de evaluat doar din simpla lectură a textului Tratatului, cu atât mai mult cu cât acesta rămâne ambiguu cu privire la definirea noilor raporturi de forţe. De asemenea, se poate remarca implicarea limitată a Comisiei în ansamblul CSDP. Singurele noutăţi cu privire la aceasta se referă la încercarea de a sincroniza mai bine impulsurile interguvernamentale provenind de la Consiliu cu cele comunitare venind din partea Comisiei prin crearea poziţiei de Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politică de securitate. În schimb, Parlamentul European va trebui consultat regulat şi va trebui să se încerce să se ţină seama de opiniile acestuia. În plus, capacitatea acestuia de a influenţa CSDP se va extinde indirect ca urmare a întăririi rolului său în adoptarea bugetului. De asemenea, mai trebuie menţionat că deşi CSDP îşi păstrează caracterul interguvernamental, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a hotărârilor trebuie luate în unanimitate, deciziile pe bază de majoritate calificată reuşesc să îşi croiască drum în acest domeniu extrem de sensibil în privinţa stabilirii unei formule de cooperare strucuturată permanentă şi în cea a recurgerii la resursle bugetare ale Uniunii pentru lansarea unei noi misiuni în acest domeniu politic. Toate aceste decizii adoptate prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, ne determină să afirmăm că dacă la nivel de ansamblu Uniunea nu a fost în măsură să îşi definească foarte clar misiunea, în interior a încercat, chiar dacă cu rezultate încă incerte, să rezolve unele din problemele cu care s-a confruntat pe parcursul timpului.
Înainte de a discuta inovaţiile aduse de Tratatul de la Lisabona în privinţa capacităţilor militare şi a resurselor, se impune să menţionăm că Uniunea Europeană nu suferă de lipsa acestora, ci de incapacitatea de a le unifica de o manieră coerentă. De aceea, încă din 2004 a fost creată Agenţia Europeană pentru Apărare cu atribuţii speciale în acest domeniu. Tratatul de la Lisabona nu a făcut altceva decât să insereze în cadrul legal al Uniunii Europene şi această instituţie, al cărei scop, potrivit articolului 45 este acela de a „contribui la identificarea obiectivelor privind capacităţile militare ale statelor membre, a promova armonizarea necesităţilor operaţionale, a coordona programele derulate de statele membre, a susţine cercetarea în materie de tehnologie a apărării, a coordona şi planifica activităţile de cercetare comune”. Totuşi, atâta timp cât Tratatul nu aduce clarificările necesare în privinţa problemelor cele mai sensibile (insuficienţa fondurilor alocate, interoperabilitatea limitată sau fragmentarea pieţei europene de apărare), iar Agenţia îşi păstrează un caracter interguvernamental, care o pune în imposibilitatea de a genera interdependenţe sau a stimula colaborarea, rămâne dificil de discutat despre un avans în privinţa capacităţii Uniunii Europene de a-şi îmbunătăţi statutul internaţional prin rezolvarea acestor probleme. Aceste consideraţii sunt accentuate şi de observaţia că Tratatul de la Lisabona nu face niciun fel de referiri la crearea unor capacităţi non-militare, în condiţiile în care, aşa cum am afirmat deja mai sus, imaginea sa internaţională este proeminentă în special ca urmare a recurgerii cu predilecţie la acest gen de instrumente.
În concluzie, putem afirma că în ciuda paşilor făcuţi în direcţia eficientizării politicii de securitate comună, este evident că Tratatul de la Lisabona nu oferă Uniunii Europene cadrul juridic necesar pentru a împinge acest domeniu spre o abordare integrativă. În condiţiile lipsei de viziune şi a unei conduceri coerente, este greu de presupus că Uniunea Europeană va avea capacitatea ca într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat să ajungă să îşi definească un mandat clar în probleme de securitate internaţională. Această situaţie nu este de natură să permită Uniunii Europene să îşi desăvârşească reputaţia de imparţialitate şi de credibilitate pe care a reuşit să şi-o creeze şi să se constituie într-o veritabilă alternativă la leadershipul american în interiorul sau în afara NATO. De partea celaltă, NATO a reuşit să se impună ca cea mai de succes organizaţie de securitate colectivă. Decisive în acest sens au fost garanţiile de securitate care au fost oferite de SUA, dar exact această dominaţie americană în interiorul organizaţiei a afectat capacitatea sa de a asuma rolul unui broker onest în anumite situaţii de criză. Principala problemă a NATO este aceea că dacă până la încheierea războiului rece inamicul comun al membrilor săi era Uniunea Sovietică, după aceea duşmanul comun a devenit mai difuz ceea ce impune o nuanţare a mandatului său în probleme de securitate internaţională. Până când summitul NATO de la Lisabona va lua în discuţie acest nou concept strategic al NATO, putem afirma că doar prin intrarea în vigoare a Tratatului de reformă al Uniunii Europene adoptat la Lisabona în 2007 în relaţia dintre cele două organizaţii au intervenit doar modificări aproape imperceptibile.

CAPITOLUL 5. ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL APARTENENTEI LA NATO șI UE

Din anul 2004, România a devenit membră cu drepturi depline în NATO, iar la data de 1 ianuarie 2007 s-a integrat în UE, astfel devenind un gardian la graniţa de est a Uniunii Europene şi a NATO. Cooperarea României cu statele membre ale celor două organizaţii se desfaşoară în conformitate cu valorile şi interesele naţionale, armonizate cu setul de valori şi interese pe care cele două organizaţii le promovează.
Aşezarea României la intersecţia unor deschideri majore către Orientul Apropiat, Asia Centrală şi teritoriul Rusiei oferă atat Uniunii Europene cat si Aliantei oportunităţi sporite în întărirea parteneriatelor cu state din aceste zone pentru gestionarea împreună cu acestea a situaţiilor destabilizatoare, pentru lupta comună împotriva terorismului şi pentru combaterea altor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii mondiale. Astfel s-au creat condiţiile unei opţiuni  fundamentale – modernizarea României. Aderarea la NATO şi integrarea în UE sunt de natură să permită gestionarea optimă noilor riscuri, ameninţări şi oportunităţi ce izvorăsc din transformările mediului internaţional de securitate, la începutul acestui mileniu
5.1. Modernizarea Romaniei vs Modernizarea sistemulul de securitate nationala
Modernizarea societăţii româneşti este devansată şi susţinută de integrare, ceea ce oferă procesului de modernizare a României o şansă unică şi un avantaj competitiv excepţional. Căci una este să faci efortul de modernizare mai degrabă singur şi în afara lumii dezvoltate şi cu totul alte perspective se deschid unei societăţi dacă îşi concentrează eforturile de transformare cu sprijinul lumii dezvoltate şi din interiorul acesteia. Cu alte cuvinte, există o diferenţă majoră între situaţia în care efortul modernizării este nesusţinut şi cea în care există un puternic sprijin internaţional.
Situaţia geopolitică, raportul dintre factorii interni şi cei externi, conjuncturile istorice, au influenţat decisiv procesul de modernizare al României, nu mai puţin cel de integrare europeană a ţării noastre. Trebuie subliniat că atunci când condiţiile istorice au fost favorabile, la începutul secolului XX, primul deceniu interbelic, românii şi elita lor politică au demonstrat că pot trăi de la egal la egal în Europa şi cu Europa.
Daca prin modernizarea Romaniei intelegem cresterea semnificativa a nivelului de trai pentru romanul obisnuit si o alta atitudine a statului fata de nevoile cetateanului, atunci aceasta modernizare nu va fi posibila fara modernizarea sistemului de securitate nationala. Politica de securitate nationala sau, mai scurt, securitatea nationala este cea mai importanta dintre politicile unei tari. Prin miza pe care o reprezinta, respectiv apararea in fata “atacurilor armate si a coercitiei, absenta subversiunii interne si absenta eroziunii valorilor politice, economice si sociale, care sunt esentiale pentru calitatea vietii”, securitatea nationala a fost definita ca “marea politica” sau “marea strategie”. Esecurile intr-un astfel de domeniu sunt de neacceptat si, odata produse, ele pot fi incluse in aria falimentului politic. Acestea pot evolua de la deteriorarea grava a calitatii vietii cetateanului pana la pierderea independentei, pierderea de teritorii sau chiar, in extremis, disparitia ca tara. Majoritatea tarilor Europei Centrale stiu din propria istorie ce inseamna falimentul politicii de securitate nationala. In Occidentul in care am revenit de curand si noi, securitatea nationala este un bun public, sensul eforturilor si eficienta lor fiind date de calitatea vietii de zi cu zi a cetateanului. Astfel, politica de securitate nationala este o politica publica.
Anul 2005 a reprezentat o imensa oportunitate ca dupa 15 ani sa evaluam arhitectura, misiunile si mai ales performanta sistemului de securitate nationala. Eram deja membri ai NATO, foarte aproape de UE si intr-o relatie strategica importanta cu SUA, bucurandu-ne de cele mai bune garantii de securitate posibile. Stiam influentele in materie de securitate in urma acestui nou statut international. Ne puteam mult mai usor identifica misiunile nationale, dar si internationale, prietenii si poate chiar si eventualii adversari. Si nu in ultimul rand, erau vizibile tendintele principale ale sistemului international. In ciuda convulsiilor internationale, prin integrarea in NATO si ulterior in UE, Romania adera la acel nucleu al statelor care beneficiaza dupa urma globalizarii. Aveam marea sansa a remodelarii sistemului de securitate nationala. Strategia nationala, evaluand conditiile noului mediu de securitate, acorda o atentie deosebita procesului de modernizare a institutiilor de securitate. În condiţiile noului mediu de securitate, imperativul evoluţiei democratice şi profesionale a acestora are nevoie de o nouă abordare – sistemică, profundă şi cuprinzătoare, în condiţiile în care toate aceste instituţii trebuie să acţioneze într-un regim de coordonare profesionistă şi eficientă.
Ca urmare, reforma si modernizarea sectorului de securitate impune transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de conducere, o mai bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea integrării lor funcţionale în sistemele de securitate din care România este parte. Principalele direcţii de acţiune în acest scop sunt: transformarea profundă a mecanismelor de proiectare, implementare, control şi evaluare a politicii externe, de securitate şi apărare; creşterea gradului de expertiză a personalului ce realizează controlul democratic asupra instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale; crearea unui sistem modern, eficient şi participativ de proiectare, planificare şi evaluare a politicii de securitate; fundamentarea unui nou cadru legislativ privind transformarea instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, în acord cu cerinţele noului mediu de securitate; elaborarea şi implementarea unei noi concepţii  privind rolul politicii de apărare în cadrul politicii de securitate pentru a face faţă noilor provocări; constituirea comunităţii naţionale de informaţii, având ca scop creşterea eficienţei, sporirea responsabilităţii şi optimizarea folosirii resurselor în combaterea noilor riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale; îmbunătăţirea comunicării şi transformarea sistemului de educaţie prin modernizarea şi diversificarea programelor de pregătire şi dezvoltarea cercetării având ca obiectiv securitatea naţională. Având în vedere complexitatea deosebită a acestor obiective, acţiunile vor fi focalizate asupra transformării în următoarele domenii: politică externă; apărare; activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate.
5.2. Transformarea si modernizarea apărării

În ultimul deceniu, organismul militar a parcurs un amplu proces de reformă, modernizare şi restructurare având ca scop crearea unei capacităţi de apărare credibile şi eficiente, apte să răspundă noilor provocări generate de evoluţia mediului de securitate internaţional şi să asigure îndeplinirea cerinţelor impuse de integrarea în NATO şi Uniunea Europeană.

Statutul de membru NATO impune: asigurarea capacităţilor necesare participării Armatei României la misiunile Alianţei – de la cele privind apărarea colectivă, la misiunile în sprijinul păcii; exercitarea unui rol semnificativ în eforturile de modernizare a proceselor decizionale şi a conceptelor strategice şi operaţionale ale Alianţei; accelerarea procesului de transformare a sistemului militar românesc; construcţia capabilităţilor militare necesare pentru asigurarea îndeplinirii obiectivelor de politică externă în domeniul securităţii. Trecerea de la conceptele specifice apărării teritoriale, la apărarea colectivă şi contracararea riscurilor asimetrice, în perspectiva globală a angajamentelor militare, impune transformarea Armatei României în aşa fel încât aceasta să parcurgă la timp etapele planificate şi, concomitent, să-şi îndeplinească misiunile încredinţate.

România urmăreşte crearea unei armate moderne, deplin profesionalizate, dimensionată şi înzestrată corespunzător, cu forţe expediţionare mobile şi multi-funcţionale, rapid dislocabile, flexibile şi eficiente, capabile să asigure credibilitatea apărării teritoriului naţional, îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul apărării colective şi participarea la misiuni internaţionale, în conformitate cu priorităţile şi cerinţele politicii externe şi de securitate. Se va urmări îmbu-nătăţirea capacităţii de operare întrunită şi în cadru multinaţional, sporirea eficacităţii procesului de generare a forţelor şi a eficienţei utilizării resurselor. Transformarea Armatei trebuie să ia în calcul noile orientări strategice ale procesului prin care trece Alianţa şi să se desfăşoare în consonanţă cu acesta. Vom răspunde astfel cerinţelor de creare a unor capabilităţi militare care să permită desfăşurarea operaţiilor în zona de responsabilitate a Alianţei şi în afara acesteia, îndeplinirea întregii game de misiuni posibile şi asigurarea consensului decizional.
5.3. Analiza modernizarii sistemului de securitate al Romaniei

Astăzi România se integrează într-un sistem complex de securitate ce presupune interdependenţe la toate nivelele de exprimare ale statului. În mare măsură acţiunile spaţiului european au impact major asupra deciziilor strategice ale României.

Prin urmare, dincolo de presiunile interne şi externe, deciziile strategice ale României trebuie să fie în concordanţă cu interesele ei pe termen lung, indiferent că aceste decizii privesc dotarea cu echipament militar, participarea pe teatre de operaţiuni din străinătate, alianţe economice, participarea în diferite proiecte politice ş.a.m.d.

Alternativele Romaniei pornesc de la prezenţa sau absenţa unor ameninţări şi pot fi grupate pe termen scurt, mediu şi lung. Evident România nu se poate situa în afara jocului, de aceea orice decizie ţine cont de evoluţia zonei geografice şi a spaţiului politico-economic de care aparţine ţara noastră. Pe termen scurt ameninţările cele mai importante la adresa României sunt de ordin intern, de la capacitatea de a-şi asigura resursele necesare, dependenţa financiară, instabilitatea politică, efortul de modernizare şi foarte important, tendinţele de fragmentare identitară, prezente îndeosebi în spaţiul ardelean. Nu vorbim aici doar de tendinţele autonomiste ale grupurilor compacte maghiare ci şi de dezvoltarea şi accentuarea identităţii regionale care, pe un fond negativ, poate marca orientarea către alte spaţii de putere.

Această evoluţie ar putea fi accentuată şi de dezvoltarea mecanismelor instituţionale europene, în cazul deplasării polului decizional dinspre stat spre organisme suprastatale şi creşterea importanţei şi a rolului decidenţilor regionali/locali. Evoluţia în sine este una pozitivă ea aducând decizia mai aproape de comunitatea direct interesată de această decizie, deci nu trebuie să ne sperie o astfel de evoluţie. Importanţi sunt paşii care pregătesc această evoluţie şi unde intervine responsabilitatea statului.

O mare provocare rămâne pentru România reaşezarea relaţiilor cu vecinii estici şi cu Rusia, în plan temporal putând să o încadrăm atât pe termen scurt ca urgenţă cât şi pe termen mediu ca şi necesitate de a asigura soliditatea relaţiilor cu vecinii. Pe termen mediu ameninţările de tip individual vor marca tendinţa de descreştere, România va trebui să facă faţă ameninţărilor ce vizează întreaga Uniune odată cu creşterea gradului de integrare şi interconectare.

Răspunsul va fi foarte probabil unul colectiv dar efectele oricărei ameninţări vor fi resimţite în mod diferit de ţările Uniunii Europene. Poate mai dificil de prevăzut sunt ameninţările pe termen lung. Ele vizează atât cele născute din climatul socio-politic global cât şi cele legate de evoluţia regională europeană. Concurenţa pentru resurse, schimbarea polilor tehnologici şi odată cu aceştia şi a interesului unor actori majori spre noi zone geografice.

Prin urmare România este pusă în faţa găsirii resurselor strategice pentru a răspunde preventiv pentru toate cele trei termene temporale, fiecare caracterizat de nevoi specifice. Pe termen scurt evoluţia României este legată de cea a regiunii. Principalele direcţii vor viza aplicarea politicilor comune europene, securizarea frontierelor, accentuarea cooperării interregionale. Prin prisma acestei evoluţii România va acţiona şi în relaţiile directe cu vecinii, state nemembre ale Uniunii. Pe termen mediu migrarea centrilor decizionali dinspre naţional spre supranaţional respectiv regional vor ridica noi provocări în construcţia de securitate deşi este probabil că aceasta va fi dependentă în continuare de noua arhitectură europeană. Pe termen mediu şi lung România poate şi trebuie să crească rolul de implicare în regiune, atuul principal fiind cel de poartă de comunicare între statele membre şi cele nemembre ale Uniunii Europene.

5.4. Globalizarea si repercusiunile globalizarii asupra evolutiei Romaniei

Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.

Însă globalizarea are şi părţi negative astfel globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite
pur şi simplu.

5.5. Criza economică mondială si rolul jucat de globalizare asupra
economiei romanesti

Mai întâi trebuie să vedem unde se află acum România în raport cu globalizarea, astfel lucrurile pe care altădată le-am fi considerat veşnice le vedem dispărând cu rapiditate din peisajul cotidian în decurs de un secol. Astăzi Romania este una dintre cele mai sărace de pe continent din punctul de vedere al PIB- ului pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale (în medie pe ultimii 10 ani) se situează undeva la 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului planificat. Una din problemele cu care se confruntă acum România este generată de întârzierea startului în cursa globalizării.

Trăind în spaţiul comunist România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de  revoluţia transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Acum, în anul de referinţă 2010, România se confruntă ca şi restul statelor de pe continent nu numai cu o nouă criză care nu iartă şi nu se lasă uşor învinsă ci şi cu efectele actualei crize care se fac deja simţite . În România, primele sectoare economice afectate sunt cele legate de export, mai ales de exportul în UE spre care se îndreaptă cca. 70% din totalul exportat. În prezent, statisticile reflectă scăderea producţiei industriale şi a exportului, efectele turbulenţelor de pe pieţele financiare internaţionale din luna septembrie se vor resimţi şi în România în perioada următoare. Industria auto din România va fi afectată parţial de efectele crizei economice, ţinand cont şi de faptul că în prezent producătorul român de autoturisme se bucura de o adevarată explozie de vânzări în ţări precum Germania, Franţa etc., piaţa orientandu-se în mare măsură către autoturisme din gama low cost, cum este cazul modelelor Dacia.

Sectorul construcţiilor din România este deja afectat de înăsprirea condiţiilor şi creşterea costurilor de creditare care inhibă dezvoltarea cererii în segmental rezidenţial. Scăderea cererii va fi parţial acoperită de dezvoltarea lucrărilor de infrastructură şi a construcţiilor agro-industriale finanţate şi din fonduri nerambursabile din partea UE.
În general, înăsprirea condiţiilor şi creşterea costurilor de creditare, lipsa relativă de lichidităţi afectează deja agenţii economici din diverse sectoare economice din România.

5.6. Concluzii

Ca granită estică a Uniiunii Europene, România ar putea juca un rol essential în reducerea amenintărilor transnationale la adresa securitătii europene. În acest sens, sunt déjà înregistrate progrese în securizarea granitelor si alinierea lor la standardele UE, în managementul migratiei ilegale si combaterea crimei organizate.

Cooperarea, sustinută ca modalitate de reimpulsionare a conexiunilor între tările europene (state membre si canditate) si implementare a coeziunii economice în interiorul Uniunii, va avea drept rezultat intensificarea procesului de integrare si cooperare regională. În acest process de stabilizare regională, România poate să joace un rol important  în planul central si sud-est European, nu doar pozitionarii sale geostrategice cât mai ales al securitătii economice zonale care poate fi promovată. Politicile economice urmărite în present de Guvernil României ar putea avea un impact pozitiv considerabil în viitorul apropiat, atât în plan regional (Estul si Centrul Europei) cât si european.

România sustine necesitatea întăririi politicilor UE în privinta securizării granitelor în scopul reducerii amenintărilor la adresa securitătii. Aceste sisteme de cooperare trebuie să dezvolte o Europă incluzivă care să cuprindă în interiorul ei si statele care nu sunt member ale UE. Argumentul României este acela al faptului că politicile inclusive ale Uniunii Europene pot aduce îmbunătătiri semnificative securitătii europene si internationale.

Statul roman consideră că interesele regionale, europene si globale ale Uniunii vor fi usor de urmărit în contextual eficientizării procesului intern de luare a deciziilor. În acest sens, România aprobă deciziile Consiliului European de la Nisa care au creat un cadru mai efficient de operare a Comunitătilor Europene în contextual viitoarei cresteri a numărului de state member UE. Desi nu au constituit idei revolutionare, deciziile luate la Nisa au furnizat un cadru mai suplu de luare a deciziilor prin transformarea flexibilitătii într-un instrument tot mai folositor (de exemplu, înlăturarea veto-ului unui singur stat).

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

NATO si UE întrunesc, în actuala realitate geopolitică si geostrategică, o importantă finalitate securitară sporită, pe plan regional, continental si global. Dubla lărgire a NATO si UE a instaurat o nouă stabilitate pe continent, care se sprijină pe partea de contributie a fiecărui stat admis, pe aportul său la gestionarea crizelor, la progresul reformelor si securitatea Europei. Ambele organizatii vor fi obligate la eforturi adaptive serioase postaderare, care, sigur, vor fi răsplătite de plusul de capacitate obtinut în solutionarea problemelor europene specifice.

Constructia unei Europe mai operative si mai eficiente în fata sfidărilor viitoare se va face prin atragerea la activitătile sale a tuturor statelor spatiului European si euro-atlantic, într-o manieră democratică, participativă, punând integralîn valoare virtutile celor două organizatii.
Noile frontiere suprapuse ale NATO si UE incumbă o actiune unită de securizare, construirea unui răspuns politic si strategic eficace la amenintările multiple din mediul continental si global.

Cele două organizatii pot realiza, prin conjugarea eforturilor, o actiune comună preventivă mai eficientă si un demrs multilateral si profesionalizat contra pericolelor terorismului si a armelor de distrugere în masă.
Consensul si determinarea trebuie să prevaleze în fata riscurilor asimetrice la adresa Europei si a lumii, să ducă la sporirea complementaritătii actiunilor organizatiilor europeană si euro-atlantică pe plan military, tehnologic, politic, diplomatic etc.

Este extrem de relevantă dinamica nouă, mult mai productivă în care se dezvoltă si functionează parteneriatul strategic NATO – UE pentru gestionarea crizelor si prevenirea conflictelor, pentru combaterea terorismului. În fata spectrului larg al amenintărilor actuale si viitoare, aceasta trebuie să îndemne însă la un ritm al activitătii institutiilor interne de securitate, la amplificarea continuă a cooperării, sporirea exigentelor de strategie politică, tehnică, militară, calitătii fortei.

Spatiul unic European de securitate si cooperare va conferi un alt dinamism si o capacitate crescută de gestionare a crizelor, de restabilire a păcii, de combatere a pericolelor grave la adresa stabilitătii si securitătii continentului.

Dubla determinare a stabilitătii si securitătii regionale si continentale de către si UE fortifică spatiul European periferic, asigură o difuziune accelerată a democratiei, libertătii, echitătii si securitătii sociale în fostele tări comuniste din Est, oferă Europei sansa unei cooperări si dezvoltări unite si neîngrădite în secolul XXI.

Prioritătile complementare pentru o actiune comună mai eficientă în planul securitătii si dezvoltării Europei si lumii sunt coerenta si consistenta actiunilor comunitare, parteneriatele internationale ale NATO si UE, adoptarea unor angajamente pe termen lung pentru conlucrarea în prevenirea si combaterea gravelor pericole si amenintări din mediul international.

Bibliografie

Bodocan, V., “Geografie politica”, Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 1997.
Conea, I., “Geopolitica. O stiinta noua”, extras din Numarul 9-10, anul III, Sept/Oct 1937, Institutul Social Roman, Bucuresti, 1938.
Conea, I., A. Golopentia si M. Popa-Veres, “Geopolitica”, Editura Ramuri, Craiova, 1940.
Lacoste, Y., “Dictionnaire de geopolitique”, (Sous la direction de), Flammarion, Paris, 1993.
Michnik, A., “Polonia in jocul cu Rusia”, Gazeta Wyborcza, nr. 95/1995.
“Dictionar de sociologie” (coord. L. Vlasceanu si C. Zamfir), Editura Babel, Bucuresti, 1993.
“Geopolitica si Geoistoria. Revista romana pentru sudestul european”, Societatea Romana de Statistica, Bucuresti, 1941-1944.
Moştoflei, Constantin,  Dinamica mediului european de securitate, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2007
Fota, Iulian, Legile securitatii nationale si modernizarea Romaniei, http://www.revista22.ro

Negut, Silviu, Introducere in Geopolitica, Editura Meteor Press, Bucuresti 2006
Carta Natiunilor Unite, art 1
http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne, decembre, 2003
Mostoflei, Constantin, Perspective ale securitatii si apararii in Europa, Editura Universitatii Nationale de Apare, Bucuresti 2009
Stategia de Securitate Nationala a Romaniei, Bucuresti 2007
Nastase, Adrian, Romania europeana, Editura MondoMedia, Bucuresti, 2007

Muresan, Liviu, Uniunea Europeana: Politica Europeana de Securitate si Aparare, Insititutul European din Romania, Bucuresti, 2005
Frunzeti, Teodor, Impact Strategic, Universitatea Nationala de Aparare, 2009
Mostoflei, Constantin, Stabilitate si Securitate Regionala, Universitatea Nationala de Aparare, Bucuresti, 2009
Negut, Silviu, Geopolitica – Universul Puterii, editura Meteor Press, 2008
Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea Crizelor Politico-Militare, Editura Top Form, 2003
Joshua S. Goldstein, John C. Pevehouse, Relatii Internationale, Editura Polirom, 2008
Hans J. Morgenthau, Politica între natiuni, Editura Polirom, 2007

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s