TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL – MANUAL DE TRAGERE PENTRU STUDENŢII ACADEMIEI DE POLIŢIE


CUPRINS

INTRODUCERE    6
Capitolul I    7
REGULI DE SIGURANŢĂ PE TIMPUL FOLOSIRII PISTOLULUI    7
1.1. Măsuri de siguranţă referitoare la armă    7
1.2. Măsuri de siguranţă pe aliniamentul de tragere    8
1.3. Măsuri de siguranţă referitoare la poligon    8
Capitolul II    10
2. INIŢIEREA ÎN TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL    10
2.1. Adoptarea poziţiei pentru tragere; tragerea din picioare    11
2.2. Ansamblul mână-pistol; priza cu ambele mâini    13
2.3. Reglarea respiraţiei; luarea corectă a liniei de ochire; mânuirea trăgaciului; Greşeli de ochire    14
2.4. Reluarea tragerii; Formarea algoritmului propriu pe faze; corectarea tragerii    16
2.5. Greşeli frecvente pe care trăgătorul începător este predispus să le comită    18
2.6. Rolul psihicului în procesul tragerii    20
Capitolul III    22


3. FORMAREA DEPRINDERILOR PENTRU EXECUTAREA UNEI TRAGERI EFICIENTE CU PISTOLUL ÎN IPOSTAZE DIFERITE    22
3.1. Scoaterea pistolului din toc în diferite poziţii, încărcarea şi punerea lui în poziţie de tragere, executarea tragerii; reîncărcarea tactică şi de viteză    22
3.1.1. POZIŢII DE TRAGERE    22
Poziţia de tragere din picioare    22
Poziţia de tragere din genunchi    24
Poziţia de tragere culcat    25
Scoaterea pistolului din toc din poziţia aşezat pe scaun    26
Poziţia de tragere aşezat    26
Poziţia de tragere culcat pe spate    26
Poziţia de tragere cu o mână    27
– Tragerea cu mâna dreaptă    27
– Tragerea cu mâna stângă    27
Tragere din spatele unui adăpost    28
Tragerea pe deasupra adăpostului (vehicule sau zid)    28
Tragerea pe lângă adăpost (în picioare, în genunchi sau şezând şi/sau întins)    29
Schimbarea armei    29
Tehnica tradiţională de schimbare a armei    29
Tehnica de lăsare pe jos a armei    30
Folosirea măştii de protecţie    31
3.1.2. Tehnici de deplasare cu arma    31
a. Deplasarea înainte    31
b. Deplasarea înapoi    32
c. Tragerea în lateral faţă de sensul deplasării    32
d. Pasul lateral    32
e. Orientarea ţevii pe timpul deplasărilor    33
f. Întoarcerea la 90 de grade    33
g. Întoarcerea la 180 de grade    34
3.1.3.Tehnici de reîncărcare    34
Reîncărcarea tactică    35
Reîncărcarea rapidă    36
3.2. Modalităţi de antrenare a trăgătorului pentru formarea deprinderilor de tragere în situaţii asemănătoare cu cele reale    39
3.2.1. Reguli tactice de bază    39
Tehnici de pregătire pe timpul antrenamentului    30
Tragerea fără cartuşe    46
Tragerea cu muniţie de manevră    47
Direcţionarea loviturii    47
Tragerea cu ochire lentă    47
Tragerea cu pistoale cu aer comprimat sau cu bile    48
Tragerea cu folosirea de cronometre    48
3.2.1. Tragerea individuală    48
3.2.2. Tragerea în echipă (binom)    48
3.3. Incidente ce apar în timpul tragerii; remedierea lor în timp util    50
Capitolul IV    53
NOŢIUNI DE BALISTICĂ    53
4.1. NOŢIUNI DE BALISTICĂ INTERIOARĂ    53
4.1.1. Arderea pulberii    53
4.1.2. Fenomenul tragerii    55
4.1.3. Viteza iniţială a glonţului    59
4.1.4. Rezistenţa, uzura şi vivacitatea ţevii    60
4.2. NOŢIUNI DE BALISTICĂ EXTERIOARĂ    63
4.2.1. Traiectoria şi elementele ei    64
4.2.2. Noţiuni despre derivaţii şi despre ochire    66
4.2.3. Forma traiectoriei şi însemnătatea ei practică    67
4.2.4. Spaţiul periculos al terenului şi al înălţătorului    68
4.2.5 Spaţiul defilat şi spaţiul protejat    70
4.2.6 Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glonţului    71
4.3. ÎMPRĂŞTIEREA    72
4.3.1. Fenomenul împrăştierii    72
4.3.2. Cauzele împrăştierii    73
4.3.3. Legile împrăştierii    75
4.3.4. Importanţa şi procedee de determinare a punctului mediu al loviturilor    77
4.3.5. Măsurarea împrăştierii şi unităţi de măsură a împrăştierii    79
4.3.6. Gruparea şi precizia tragerii    82

INTRODUCERE

Pentru cei ce desfăşoară activităţi specifice în slujba cetăţeanului – poliţişti, jandarmi etc. – şi au asupra lor pe timpul executării serviciului (sau în afara serviciului) o armă de foc, este vital să posede la nivel de reflex tehnica folosirii acesteia.
Pentru realizarea acestui obiectiv este necesară antrenarea trăgătorului pentru iniţierea lui în arta tragerii şi formarea deprinderilor care să-i asigure executarea unei trageri eficiente în cele mai diversificate ipostaze.
Fenomenul infracţional este în continuă ascendenţă, posesorii de arme (în mod legal sau mai puţin legal) sunt tot mai numeroşi, cazurile în care sunt folosite arme în plină stradă sunt pe zi ce trece mai numeroase. Această stare de fapt trebuie să-i motiveze pe cei ce veghează la păstrarea legalităţii în cadrul societăţii, să-şi formeze şi să-şi dezvolte deprinderi pe plan profesional (încadrarea din punct de vedere juridic a unei fapte), pe plan fizic (posibilitatea de a face faţă unor agresiuni fizice) precum şi posibilitatea de a folosi eficient şi legal armamentul din dotare.
Prezenta lucrare conţine atât noţiunile teoretice precum şi elementele de care un trăgător are nevoie pentru a se iniţia şi a-şi forma reflexele necesare executării unei trageri eficiente cu pistolul.
Eficienţa tragerii este dată de rapiditatea cu care trăgătorul dispune pistolul în poziţie de tragere, analizează situaţia de fapt şi discerne dacă este cazul sa tragă, stabilind unde anume să tragă şi, nu în ultimul rând, cât să tragă.

Capitolul I

REGULI DE SIGURANŢĂ PE TIMPUL FOLOSIRII PISTOLULUI

De fiecare dată când se folosesc arme, siguranţa persoanelor trebuie să fie pe primul plan.
Posesorul unei arme de foc trebuie să ştie că siguranţa oricărei arme nu este de natură mecanică; este vorba de conştientizarea mentală a poziţiei degetului în prelungirea gărzii trăgaciului până când se ia decizia de a se executa foc. Degetul se plasează în prelungirea gărzii trăgaciului pentru a reduce şansele unei descărcări accidentale a armei. În cazul unei surprize, o contracţie involuntară a muşchilor poate declanşa mecanismul de tragere. Acest lucru se poate întâmpla dacă se ţine degetul pe trăgaci, dar nu şi dacă degetul este poziţionat în prelungirea gărzii trăgaciului.

1.1. Măsuri de siguranţă referitoare la armă

-Manevraţi toate armele ca şi cum acestea ar fi încărcate, chiar dacă v-aţi asigurat că sunt neîncărcate;
-Ţineţi degetul luat de pe trăgaci, în prelungirea gărzii trăgaciului până în momentul în care aţi ajuns în faţa ţintei cu intenţia de a trage;
-Nu îndreptaţi niciodată arma spre ceva pe care nu intenţionaţi să-l loviţi;
-Luaţi în considerare atât ţinta, cât şi ceea ce se află în spatele acesteia sau în imediata apropiere;
-Nu folosiţi arme într-un interval mai mic de opt ore după ce aţi consumat alcool sau medicamente! Aceasta ar putea să vă afecteze judecata sau abilitatea de a mânui o armă în siguranţă;
-Blocaţi sau asiguraţi pistolul atunci când nu sunteţi la ţintă sau dacă vi se ordonă de către o persoană cu autoritate.

1.2. Măsuri de siguranţă pe aliniamentul de tragere

-Ţineţi pistolul în tocul de purtare, cu excepţia cazurilor în care vă aflaţi pe aliniamentul de tragere sau vi se ordonă altceva de către conducătorul tragerii;
-Aşezaţi-vă în linie cu ceilalţi trăgători;
-Nu vă întoarceţi niciodată cu pistolul în mână. Mai întâi acţionaţi piedica de siguranţă, apoi aşezaţi-l în toc, după care vă întoarceţi;
-Nu executaţi niciodată cu pistolul în mână mişcări necontrolate;
-Folosiţi întotdeauna mijloacele de protecţie pentru ochi şi urechi (ochelari tactici, căşti antifoane );
-Luaţi degetul de pe trăgaci poziţionîndu-l în prelungirea gărzii trăgaciului atunci când vă îndepărtaţi de ţintă;
-Niciodată nu alegeţi o ţintă de deasupra poligonului (sau în direcţie opusă faţă de direcţia de tragere) sau din afara poligonului;
-Pentru corectarea eventualelor deficienţe ale pistolului folosiţi zona destinată pentru repararea armelor;
-Nu încărcaţi arma până nu vi se ordonă.

1.3. Măsuri de siguranţă referitoare la poligon

-Trebuie să aveţi întotdeauna la îndemână o trusă medicală atunci când vă aflaţi în poligon;
-Să aveţi întotdeauna la îndemână un telefon mobil pentru apeluri de urgenţă;
-Conducătorul tragerii va verifica întotdeauna armamentul înainte şi după executarea tragerii;
-Fiţi atenţi la ceilalţi trăgători şi păstraţi distanţa stabilită faţă de aceştia;
-Nu vă deplasaţi niciodată la ţintă fără comandă;
-Nu trageţi în alte obiecte decât cele special stabilite ca ţintă;
-Trăgătorii vor încerca să remedieze pe cât posibil singuri incidentele de tragere. Dacă nu vor reuşi, vor apela la conducătorul tragerii. Remedierea oricărui incident începe cu scoaterea încărcătorului ;
-Luaţi degetul de pe trăgaci atunci când reîncărcaţi sau remediaţi incidentele de tragere;
-Oricine poate ordona încetarea focului dacă observă o acţiune periculoasă.

Capitolul II

2. INIŢIEREA ÎN TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL

Un bun trăgător se formează prin antrenament. Fiecare individ posedă calităţi în domeniul tragerii, acestea trebuiesc însă dezvoltate, ceea ce se poate realiza prin antrenamente repetate, până la însuşirea, la nivel de reflex, a tehnicii specifice.
Formarea unei tehnici corespunzătoare nu presupune tragerea unei cantităţi mari de muniţie.
Antrenamentul trăgătorului trebuie bine structurat pe şedinţe de iniţiere şi şedinţe de perfecţionare, funcţie de gradul de pregătire : începător sau avansat.
Pentru perioada de iniţiere trebuie avut în vedere crearea unui mediu ambiental care să favorizeze fixarea noilor noţiuni şi formarea reflexelor.
În perioada de perfecţionare a deprinderilor, trăgătorul trebuie antrenat în condiţii cât mai variate, cu un grad de dificultate din ce în ce mai ridicat, în condiţii de stres (zgomot, ploaie, noapte etc.), scopul fiind de a-l aduce pe acesta la un nivel care să-i permită rezolvarea în mod legal, în timp util a unei situaţii practice care poate apărea pe timpul executării unei misiuni, executării serviciului sau în afara serviciului.
Pentru ambele categorii de trăgători pot fi folosite diverse metode de antrenament:
– antrenamentul fără utilizarea muniţiei (antrenamentul cu pistolul la rece sau „în sec”): are drept scop însuşirea mult mai facilă de către trăgător a elementelor tehnice de bază legate de tragere, executarea unui control permanent asupra gradului de însuşire a algoritmului pentru tragere, depistarea eventualelor greşeli şi remedierea lor.
-antrenamentul cu utilizarea muniţiei (cu foc): are drept scop punerea în aplicarea a noţiunilor tehnice însuşite prin intermediul antrenamentului „la rece” şi vizualizarea eficienţei cu care acesta a fost executat.
-antrenamentul la simulator (antrenament tactic) : este deosebit de util în egală măsură pentru trăgătorii începători şi pentru cei deja iniţiaţi, contribuind la îmbunătăţirea tehnicii acestora. Acest gen de antrenament este recomandat a fi folosit în special pentru tragerea tactică, condiţiile în timpul tragerii fiind cât se poate de apropiate de realitate, ( la simulator existând posibilitatea de a crea speţe similare celor cu care trăgătorul se poate confrunta pe timpul executării misiunilor).
Un mod eficient de a antrena un trăgător, mai ales dacă acesta este începător, se realizează prin îmbinarea în succesiune a antrenamentelor „la rece” cu cele „cu foc”, trăgătorul având posibilitatea să constate de la un antrenament la altul creşterea randamentului.
Pentru a fi eficient, antrenamentul „la rece” trebuie executat cu aceeaşi exigenţă şi concentrare ca şi cel cu muniţie.
Antrenamentele pot fi:
–    antrenamente individuale – recomandabil a fi utilizate pentru trăgătorii începători, pentru însuşirea în mod corect de către aceştia a elementelor tehnice de bază precum şi pentru însuşirea la nivel de reflex a algoritmului tragerii;
–    antrenamentele colective – pentru perfecţionarea tehnicii trăgătorului şi creşterea capacităţii acestuia de a executa trageri în condiţii de stres, condiţii nefavorabile (ploaie, ger, noapte etc.) precum şi pentru tragerea în echipă (binom, echipă, …).
Organizarea antrenamentelor impune crearea de condiţii optime pentru mobilizarea trăgătorului şi lucrul concentrat al acestuia.
Trăgătorul adaptează, funcţie de calităţile sale, algoritmul activităţilor ce duc la realizarea unei trageri precise, creându-şi un stil propriu, cât mai simplu şi eficace.

2.1. Adoptarea poziţiei pentru tragere; tragerea din picioare

Trăgătorul trebuie să adopte o poziţie verticală normală, cu greutatea corpului uniform distribuită pe ambele picioare, poziţia acestora fiind de preferat depărtate aproximativ cât lăţimea umerilor, vârful celui dinapoi pe linia călcâiului piciorului dinainte (fig.1) tălpile aproximativ paralele.

Poziţia trunchiului verticală, umerii traşi, pieptul ridicat, braţele semiflexate (nu întinse exagerat, nici flexate aproape de corp). Trăgătorul foloseşte ambele mâini pentru prinderea pistolului, ( priza fiind conform fig.2) forţa de prindere a acestuia fiind de tărie medie, la nivelul palmelor, fără a încorda în mod special muşchii braţelor.
Poziţia capului – verticală normală, nu împins către înainte sau înapoi, între umeri fără a se încorda muşchii gâtului, pentru a nu influenţa negativ procesul ochirii.
Este foarte important ca trăgătorul să cunoască semnificaţia funcţională a tonusului muscular şi anume faptul că, odată instalat printr-o practică corespunzătoare; asigură acea stare de pregătire a muşchilor favorabilă tragerii.
Fiecare trăgător trebuie să-şi găsească propria poziţie de tragere, ţinând cont de caracteristicile propriei conformaţii fizice. Gradul de tonicitate diferă de la trăgător la trăgător. Tonusul muscular, această proprietate a muşchilor de a fi permanent în tensiune are o mare importanţă pentru trăgător în legătură cu menţinerea unei poziţii stabile şi constante de tragere.
Trebuie ştiut faptul că nu putem obţine un echilibru absolut al poziţiei de tragere, oricât de mult am executa antrenament în acea poziţie deoarece corpul uman, segmentele sale suferă permanent asociaţii care se transmit pistolului.
Scopul urmărit de trăgător în luarea poziţiei de tragere este de a reduce la maximum mişcările oscilatorii involuntare ale corpului – datorită mişcărilor din articulaţii ale trunchiului şi membrelor inferioare precum şi de articulaţiile părţilor componente ale braţelor care ţin pistolul.
Se reuşeşte acest lucru prin – reducerea timpului de ochire şi mânuire a trăgaciului (aproximativ 6–8 secunde); imprimarea unei tensiuni reduse musculaturii braţelor, adoptarea poziţiei de tragere corespunzătoare, cu bazinul uşor către înapoi, blocarea articulaţiei şoldurilor, trunchiul vertical, capul menţinut în poziţie verticală normală, fără încordări excesive ale muşchilor şi tendoanelor, gâtului şi braţelor.
Poziţia de tragere însuşită corect devine eficace când trăgătorul îşi formează un tonus muscular caracteristic de natură reflexă.

Această poziţie conferă trăgătorului stabilitate dar şi posibilitatea de a trece în scurt timp, dacă este nevoie, într-o altă poziţie (culcat, adăpostit, în genunchi etc.).
Depărtarea picioarelor unul faţă de celălalt peste o anumită limită angrenează tensiuni suplimentare ale grupelor musculare ale membrelor inferioare şi diminuează stabilitatea.
Stabilitatea trăgătorului este permanent ameninţată de mişcările involuntare ce se produc datorită numărului mare de articulaţii, pe fondul lipsei de concentrare a acestuia.
Poziţia de tragere corespunzătoare trebuie însuşită corect de către fiecare trăgător, asimilată la nivel de reflex şi perfecţionată în timp.

2.2. Ansamblul mână-pistol; priza cu ambele mâini

Prinderea pistolului se face de preferat cu mâna dreaptă, chiar şi pentru trăgătorii ce au ochiul stâng director.
Priza este cu ambele mâini (vezi fig. 2 ).
Pistolul trebuie poziţionat în prelungirea antebraţului, formând un ansamblul mână-pistol.
La adoptarea prizei este indicat, pe cât posibil ca unghiul format între axa pistolului şi prelungirea antebraţului să fie cât mai redus.
Crosa pistolului se prinde cu toate degetele, imprimând o tensiune modică dar fermă în muşchii acestora.
Degetele mijlociu, inelar şi mic cuprind strâns lipite crosa pistolului, având rolul principal în susţinerea acestuia cu un efort constant, dat fiind faptul că la acest nivel se disipă forţa de recul.
Degetul mare exercită o presiune laterală asupra crosei, din partea stângă.
Mâna stângă vine şi exercită o presiune pe crosa pistolului din partea opusă, aproximativ egală cu cea a mâinii drepte.
Trăgaciul este acţionat de către indexul mâinii drepte ( similar pentru stângaci ). Este de preferat ca poziţionarea trăgaciului să se facă la îmbinarea dintre prima şi a doua falangă a degetului.
Trăgaciul trebuie acţionat continuu, progresiv, în plan orizontal (către trăgător), fără a fi bruscat (smucit) aceasta pentru a nu modifica traiectoria glonţului stabilită de trăgător prin luarea liniei de ochire.

2.3. Reglarea respiraţiei; luarea corectă a liniei de ochire; mânuirea trăgaciului;

Respiraţia deţine un rol deosebit de important în executarea tragerii, contribuind la menţinerea poziţiei stabile a pistolului în timpul acţionării trăgaciului.
Respiraţia este funcţia prin care organismul uman ia din mediu oxigen şi elimină bioxidul de carbon.
În procesul respiraţiei, braţele sunt antrenante de cutia toracică într-o mişcare în plan vertical. Din acest motiv, pentru trăgător această mişcare trebuie diminuată până la eliminare.
Reţinerea şi reglarea respiraţiei contribuie decisiv la executarea unei trageri de calitate.
Trebuie menţionat că procesul respiraţiei nu trebuie privit numai din punct de vedere al influenţei asupra stabilităţii pistolului în timpul tragerii. Respiraţia este un proces fiziologic vital al organismului uman cu o frecvenţă permanentă şi nu poate fi întreruptă pe o perioadă prea mare de timp şi foarte des.
Din aceste motive este necesar ca trăgătorul, înainte de a acţiona trăgaciul, să facă două – trei inspiraţii şi expiraţii profunde, urmând a-şi opri respiraţia (pentru a asigura o mai bună ventilaţie a plămânilor şi oxigenarea creierului) nu mai mult de 6 – 8 secunde, deoarece ochiul nu mai distinge clar, imaginea începe să i se deformeze apărând dereglările de ochire,.
Luarea liniei de ochire – se execută cu ajutorul dispozitivului mecanic de ochire, compus din cuiul cătării (determină înclinarea ţevii pistolului în plan vertical) şi ţel (determină înclinarea ţevii pistolului în plan orizontal).
Luarea corectă a liniei de ochire se execută astfel:
Folosind ochiul director  trăgătorul dispune cuiul cătării la nivelul umerilor ţelului, la egală distanţă stânga – dreapta faţă de părţile laterale. Astfel poziţionate, aparatele de ochire se dispun pe ţintă, în punctul dorit. Raza vizuală care pleacă din ochiul trăgătorului, trece deasupra cătării la nivelul acesteia, ansamblul ţel – umerii cătării fiind direcţionat către punctul de reper de pe ţintă.
De calitatea ochirii depinde în proporţie de 50% rezultatul tragerii.
Pentru început trăgătorul trebuie antrenat pentru a-şi însuşi deprinderea de menţinere a cuiului cătării între umerii înălţătorului, la acelaşi nivel, poziţionat corect, la egală distanţă stânga-dreapta, proiecţia aparatelor de ochire (luarea liniei de ochire) făcându-se pe un fond alb.
Pentru a scurta timpul în care trăgătorul poziţionează aparatele de ochire în mod corect pe ţintă, aceasta poate fi antrenat cu ajutorul unui exerciţiu ajutător: în poziţie de tragere, cu aparatele de ochire poziţionate în mod corect, trăgătorul execută o mişcare în plan orizontal sub un unghi de 450 stânga, 450 dreapta, fără a executa percuţia. În acelaşi mod, mişcarea se execută în plan vertical.
Tehnica mânuirii trăgaciului trebuie însuşită „pas cu pas”. Trăgătorul trebuie învăţat să declanşeze la început fără a lua linia de ochire, conştientizând forţa cu care acţionează trăgaciul, pentru a-şi fixa corect această deprindere, ţinând cont de elementele de la punctul 2.2.
Executarea tragerii: concomitent cu ducerea braţelor către înainte şi îndreptarea pistolului către ţintă, trăgătorul inspiră profund, expiră jumătate şi menţine respiraţia, poziţionează corect aparatele de ochire pe ţintă acţionând trăgaciul continuu, progresiv pe orizontală, fără a-l smuci, până când are loc percuţia.

2.4. Reluarea tragerii; Formarea algoritmului propriu pe faze; corectarea tragerii

După declanşare, trăgătorul scoate degetul din garda trăgaciului, retrage braţele la un unghi de 450 şi îşi reface capacitatea organismului – execută câteva respiraţii profunde pentru a-şi ventila plămânii şi a oxigena creierul, priveşte clipind des pe un fond închis pentru a-şi reface acuitatea vizuală.
Această activitate de refacere are un rol deosebit în executarea unei trageri constante.
În mod normal concentrarea şi resursele trăgătorului scad în mod progresiv cu creşterea numărului de lovituri trase, diminuând calitatea tragerii.
Acest algoritm trebuie însuşit de către trăgător până la amortizare şi pus în aplicare funcţie de numărul de cartuşe alocate şedinţei de tragere.
Pentru fiecare lovitură în parte, trăgătorul parcurge gradual fazele algoritmului, astfel:
– dispunerea greutăţii corporale în mod uniform pe ambele picioare, poziţionarea acestora astfel încât să diminueze mişcările involuntare din încheieturi, impunerea unui tonus muscular adecvat, poziţionarea bazinului cu 2–3 cm către înapoi, fără a ieşi din centrul de greutate;
– adoptarea poziţiei optime pentru tragere prin tragerea umerilor către înapoi, ridicarea pieptului, ducerea braţelor cu pistolul către înainte, semiflexate, fără a încorda muşchii braţului şi antebraţului;
– poziţionarea pistolului în mână, impunerea unui tonus mediu musculaturii degetelor şi a podului palmelor aproximativ de aceeaşi intensitate;
– concomitent cu orientarea armei către ţintă (ducerea braţelor către înainte, semiflexate) trăgătorul inspiră profund, expiră jumătate din aerul inspirat, dispune în mod corect aparatele de ochire pe ţintă după care poziţionează degetul arătător pe trăgaci şi începe acţionarea lui fără a-l brusca;
– după plecarea glonţului din ţeavă, trăgătorul poziţionează degetul arătător aflat pe trăgaci în prelungirea gărzii trăgaciului, retrage braţele la un unghi de 450 detensionând toţi muşchii angrenaţi, inspiră profund de 2–4 ori pentru a-şi regla echilibrul inferior (oxigenează creierul şi elimină producerea stării de crispare), reface acuitatea vizuală privind pe un fond închis la culoare (iarba, vestimentaţie etc.) clipind de câteva ori în cazul în care ochiul lăcrimează. Ochiul trebuie să privească cât mai liber spre ţintă pentru a preîntâmpina încordarea excesivă a muşchilor globului ocular care, obosesc şi deformează vederea, ceea ce implică distorsiuni în ochire.
Trăgătorul trebuie să aibă în vedere faptul că o eroare de 1 mm în poziţionarea cuiului cătării între umerii cătării se materializează printr-o deviere de la traiectoria normală a glonţului de 3 cm la distanţa de 10 m, această deviere crescând direct proporţional cu creşterea distanţei până la ţintă.
Pentru a evita crearea fenomenului de refracţie a luminii între aparatele de ochire, acestea trebuie să fie vopsite mate.
Tehnica acţionării trăgaciului este determinantă în executarea unui foc precis.
Trăgătorul trebuie să-şi desăvârşească această tehnică prin antrenamente repetate, până la automatizarea deprinderilor acţionarea trăgaciului devenind un stereotip dinamic ca reacţie la perceperea imaginii corecte de ochire. La un anumit grad de perfecţionare a deprinderilor, se formează la nivelul scoarţei cerebrale legături condiţionate de toţi factorii de tehnică iar declanşarea devine un act automat, trăgătorul nu-şi mai concentrează atenţia asupra acţionării trăgaciului.

2.5. Greşeli frecvente pe care trăgătorul începător este predispus să le comită

1)    Greşeli legate de însuşirea incorectă sau parţială a algoritmului, ceea ce duce la incapacitatea trăgătorului de a controla toate etapele acestuia în vederea executării unei trageri de calitate. În situaţii de stres, reflexele trăgătorului nu mai funcţionează condiţionat acţionarea trăgaciului nu se mai face ca un act automat, apărând următoarele greşeli:
–    smucirea trăgaciului – apare din concentrarea trăgătorului excesiv pe aparatele de ochire şi din dorinţa acestuia de a nu depăşi momentul când acestea sunt „bine prinse” pe ţintă;
–    declanşarea necontrolată – acţionarea involuntară a trăgaciului ca o reacţie necontrolată la stimuli perturbatori externi pe fondul unei slabe coordonări;
–    întârzierea declanşării:
a)    pe fondul unei pregătiri precare, trăgătorul prezintă nesiguranţă încercând să-şi creeze condiţii cât mai bune de tragere, ceea ce îl împiedică să declanşeze la timp;
b)    inhibarea psihică îi creează trăgătorului senzaţia că detanta este mai mare.
2)    Greşeli generate de prinderea deficitară a pistolului:
–    poziţionarea diferită a pistolului în mână de la o lovitură la alta precum şi modificarea intensităţii prizei pe crosa acestuia generează variaţii de grupare; în plan vertical şi orizontal ( priza fermă – aruncă loviturile în plan vertical; priza moale – le aruncă în jos );
–    poziţionarea incorectă a indexului pe trăgaci şi acţionarea acestuia necorespunzător, în altă direcţie decât pe orizontală, precum şi aplicarea unei intensităţi diferite în palme la priza pe crosă (generează aruncarea loviturilor stânga jos, dreapta jos sau lateral stânga – dreapta).
3)    Greşeli generate de adoptarea unei poziţii de tragere incorecte:
–    poziţionarea picioarelor cu tălpile pe aceeaşi linie – generează mişcări oscilatorii involuntare din încheieturi în plan vertical;
–    distribuirea în mod inegal a greutăţii corporale pe membrele inferioare şi adoptarea unei stări de încordare excesive la nivelul muşchilor – generează o preocupare predominantă, pentru menţinerea echilibrului trăgătorului, în detrimentul activităţilor de ochire şi mânuirea trăgaciului.
4) Greşeli de ochire:
– Cătare lipită stânga: cuiul cătării dispus la nivelul umerilor cătării dar mai aproape de partea stângă – loviturile vor merge în stânga;
– Cătare lipită dreapta: cuiul cătării dispus la nivelul umerilor cătării dar mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge în dreapta;
– Cătare plină: cuiul cătării este poziţionat deasupra nivelului umerilor cătării, la egală distanţă de aceştia – loviturile vor merge sus;
– Cătare plină lipită dreapta: cuiul cătării dispus deasupra nivelului umerilor cătării şi mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge sus în dreapta;
– Cătare plină lipită stânga : cuiul cătării dispus deasupra nivelului umerilor cătării şi mai aproape de partea stângă – loviturile vor merge sus în stânga;
– Cătare subţire: cuiul cătării este poziţionat sub nivelul umerilor cătării, la egală distanţă de aceştia – loviturile vor merge jos;
– Cătare subţire lipită dreapta: cuiul cătării dispus sub nivelul umerilor cătării şi mai aproape de partea dreapta – loviturile vor merge jos în dreapta;
– Cătare subţire lipită stânga : cuiul cătării dispus sub nivelul umerilor cătării şi mai aproape de partea stângă – loviturile vor merge jos în stânga;
– Cătare luminată dreapta: datorită luminii în exces ( soare, bec puternic ) din partea dreaptă, trăgătorul are impresia că se confruntă cu un caz de cătare lipită stânga şi repoziţionează aparatele de ochire, mutând cuiul cătării către dreapta – loviturile vor merge în dreapta;
– Cătare luminată stângă: datorită luminii în exces ( soare, bec puternic ) din partea stângă, trăgătorul are impresia că se confruntă cu un caz de cătare lipită dreapta şi repoziţionează aparatele de ochire, mutând cuiul cătării către stânga – loviturile vor merge în stânga;
– Cătare luminată puternic: lumina excesivă creează o imagine falsă a cuiului cătării ( acoperă partea de sus ), ceea ce determină trăgătorul să-l repoziţioneze către „în sus”, pentru a-l aduce la nivelul umerilor cătării – loviturile vor merge sus;

2.6. Rolul psihicului în procesul tragerii

Activitatea trăgătorului este în principal de natură nervoasă, rolul preponderent avându-l sistemul nervos central, care coordonează activitatea biomecanică a corpului.
Algoritmul activităţilor pe care trăgătorul le desfăşoară la tragerea cu pistolul devin deprinderi după o anumită perioadă de exersare, implicând un proces de automatizare la nivelul emisferelor cerebrale ale trăgătorului, care influenţează pozitiv activitatea acestuia (acţionează cu mai multă uşurinţă, cu o mai mare rapiditate, depune o cantitate mai mică de efort fizic şi psihic fără a fi nevoie să conştientizeze fiecare mişcare în parte).
Este bine pentru trăgător să asimileze de la început noţiunile corecte pentru că odată consolidate deprinderile greşite, cu greu pot fi şterse din memorie şi însuşite din nou în mod corect.
Procesul de pregătire al trăgătorului se bazează pe crearea în mod treptat, în timp, de reflexe condiţionate specifice.
Antrenamentul nu specifică numai tragerea cu cartuşe, trăgătorului fiindu-i deosebit de utilă folosirea diferitelor mijloace de lucru pentru însuşirea tehnicii (antrenament „la rece”, lucru la simulator).
În mod similar cu învăţarea şi perfecţionarea elementelor tehnice şi a deprinderilor practice, trăgătorul trebuie să-şi dezvolte calităţile psihice care să-l ajute în depăşirea momentelor critice, generate de stres, oboseală.
Efectul fiziologic generat de emoţii puternice, stres, se materializează prin accelerarea pulsului trăgătorului, oscilaţia tensiunii arteriale, apariţia unei încălziri bruşte a corpului şi a transpiraţiei, accelerarea ritmului respiraţiei, toate acestea influenţând tonusul muscular, ducând la dereglarea poziţiei trăgătorului, apariţia oscilaţiilor braţelor de o amplitudine din ce în ce mai mare, diminuându-se în acelaşi timp abilitatea însuşită de trăgător la antrenament în derularea algoritmului.
Trăgătorul se inhibă, nu-şi mai coordonează mişcările, asupra lui instalându-se nesiguranţa, teama, pe fondul fixării incorecte sau insuficiente în procesul de antrenare a reflexelor condiţionate.
De aceea este important ca fiecare antrenament să se desfăşoare cu o temă precisă, să fie planificat corespunzător gradului de pregătire în domeniul tragerii a celui instruit, să fie bine dozat şi executat cu un procentaj de concentrare peste 50%.

Capitolul III

3. FORMAREA DEPRINDERILOR PENTRU EXECUTAREA UNEI TRAGERI EFICIENTE CU PISTOLUL ÎN IPOSTAZE DIFERITE

3.1. Scoaterea pistolului din toc în diferite poziţii, încărcarea şi punerea lui în poziţie de tragere, executarea tragerii; reîncărcarea tactică şi de viteză

3.1.1. POZIŢII DE TRAGERE

Poziţia de tragere din picioare

Scoaterea pistolului din toc este esenţială pentru toate tipurile de tragere.
Poziţia unu:
Se adoptă atunci când se percepe o ameninţare şi se decide scoaterea armei pentru a fi folosită. Trăgătorul trebuie să se orienteze cu faţa spre ameninţare şi să scoată pistolul din toc repede.
Pentru a se executa o prindere corectă, trebuie format reflexul de prindere a mânerului pistolului cu mâna care execută tragerea.
Mânerul trebuie apucat cât mai de sus cu podul palmei, degetul arătător este întins şi pistolul se prinde cu cele trei degete rămase. (fig.     ). Cu degetul mare se deschide tocul pistolului, după care se continuă prinderea şi scoaterea acestuia din toc. Mâna cealaltă este adusă pe linia de centru a corpului şi este ţinută deschisă, cu degetele întinse, orientată la 45 de grade în jos pentru a fi gata să primească pistolul.
Pentru a executa aceste mişcări rapid şi corect trebuie să se elimine efortul şi mişcările suplimentare. Dacă se execută antrenament suficient pentru scoaterea pistolului din toc, se poate executa din ce în ce mai repede.
Scoaterea pistolului din toc trebuie făcută corect şi în cea mai mare viteză.
Poziţia doi:
Prinderea pistolului şi extragerea acestuia din toc diferă de la persoană la persoană. De îndată ce se scoate pistolul din toc, acesta se duce repede în direcţia potenţialei ameninţări, pe linia de centru a corpului pentru a fi prins şi cu mâna cealaltă.(fig.      ), degetul arătător fiind pregătit pentru tragere, dacă potenţiala ameninţare se apropie.
După ce se îndreaptă ţeava către potenţiala ameninţare, se poate dezasigura pistolul. Când se execută mişcările pentru următoarea poziţie, se îndreaptă pistolul cu ţeava spre ţintă, pe direcţia ochiului director (fig.    ). Această poziţie se va executa din ce în ce mai repede, după acomodarea cu această tehnică.
Poziţia trei:
În această poziţie mâna de sprijin prinde pistolul, trecându-se la poziţia de tragere cu cele două mâini, gura ţevii fiind îndreptată către ţintă.
Degetul arătător nu este încă pe trăgaci, dacă nu urmează să se execute foc. Dacă ameninţarea se apropie sau întreprinde acţiuni ofensive şi aceasta se găseşte în raza de acţiune a trăgătorului, acesta poate începe angajarea, imediat ce are arma pregătită.
Aceasta este poziţia ,,Gata pentru tragere!”, cu degetul în afara gărzii trăgaciului. Partea superioară a corpului trebuie să fie semi-relaxată (fig.     ), capul fiind uşor adus în faţă într-o poziţie naturală.
Notă: Ducerea mâinilor şi a pistolului către înainte, din poziţia trei spre poziţia patru se execută relativ repede, astfel încât această mişcare să permită luarea liniei de ochire şi apăsarea trăgaciului).
Poziţia patru:
Este poziţia finală din care se obţine cea mai bună şi cea mai precisă tragere. (fig     ). Dacă se dispune de timp, se trec în revistă regulile de bază pentru executarea tragerii. Această poziţie nu se menţine prea mult dacă nu este necesar. Timpul optim de rămas în această poziţie este de 6-8 secunde de la adoptare. După ce se execută tragerea, se îndepărtează degetul de pe trăgaci, se ia o pauză de respiraţie. După ce se evaluează situaţia, având gura ţevii coborâtă aproximativ 5cm, privindu-se în jur prin întoarcerea capului spre stânga şi spre dreapta, se revine în această poziţie.
De fapt, se urmăreşte şi se analizează ce se întâmplă în jur prin întoarcerea capului spre dreapta, spre stînga sau oriunde este nevoie, mai ales în situaţii de stres, unde există riscul de a nu se observa cu atenţie decât direcţia din care vine ameninţarea.
Când se revine la poziţia trei, trebuie verificată starea armei (dacă este în funcţiune), se asigură/se duce cocoşul către înainte, apoi se verifică şi în spate. Acest lucru permite adoptarea sau schimbarea poziţiei şi a direcţiei de tragere în caz de nevoie. Pentru a se lua o pauză trebuie să se ajungă în poziţia ,,Repaus”! sau înapoi la poziţia trei.
Poziţia ,,Repaus”! este folosită pentru evaluarea unei situaţii după ce se execută tragerea (fig.    ). Această poziţie se poate folosi în poligon pentru a face pauză între trageri.
Pentru a rămâne mereu alert şi gata de acţiune, folosirea poziţiei trei pentru odihnă şi aşteptare permite imediat reluarea tragerii, la nevoie, fiind mai eficientă într-o situaţie de luptă decât poziţia ,,Repaus”!, deoarece ţeava rămâne astfel îndreptată spre potenţiala ameninţare sau spre zona acesteia.

Poziţia de tragere din genunchi

Aceasta este o poziţie tactică, deoarece poate fi folosită pentru a ascunderea după un obstacol disponibil, putându-se ieşi prin dreapta sau prin stânga pentru a se deschide focul.
Poziţia prezentată în figura       permite adăpostirea şi mişcarea la nevoie.
Poziţia prezentată în figura     este bună pentru ameninţări aflate la distanţă, dacă trăgătorul se află după o bună acoperire şi dacă se poate trece imediat la o poziţie ,,culcat”.
De asemenea permite aşezarea într-un genunchi, având un unghi de 90 de grade la ambele picioare pentru mai multă stabilitate ca în fig.    . Când se trece de la poziţia în picioare la cea în genunchi, se înlocuieşte talpa cu genunchiul pentru a obţine rapid o poziţie stabilă şi consistentă.
Se poate adopta poziţia în genunchi şi în funcţie de partea pe care se găseşte încărcătorul pentru a fi mai uşor de înlocuit.
Pentru a se trage de după acoperire, se execută sprijin pe genunchiul corespunzător direcţiei în care se execută tragerea (dacă se trage spre dreapta, se execută sprijin pe genunchiul drept, evitându-se expunerea).
Constituţia fiecărui trăgător influenţează foarte mult poziţia de tragere ,,în genunchi”, pentru unii fiind chiar greu de adoptat. În fig.     este prezentată o variantă de tragere cu sprijin pe ambii genunchi, pentru trăgătorii care nu pot executa poziţia normală.
Poziţia ,,în genunchi”, poate fi adoptată şi pentru a se trage sub un unghi mai mare pentru cazul în care este nevoie de aceasta.

Poziţia de tragere culcat

,,Poziţia de tragere culcat” este o poziţie care oferă o protecţie mai mare trăgătorului şi o suprafaţă mai mică de lovire pentru adversar. Această poziţie se adoptă pentru a se evita o situaţie critică, nu pentru odihna trăgătorului.
În ,,poziţia culcat-rostogolit” (fig.      ) arma se aduce pe aceeaşi linie cu corpul pentru a se obţine un control mai bun asupra reculului şi o suprafaţă mai mică de lovire pentru adversar.
Dacă este nevoie de un punct mai înalt pentru a se lua linia de ochire, se poate folosi unul dintre genunchi pentru a se ridica arma. Se poate face acest lucru după poziţia de tragere culcat în stil militar (fig.    ), cu sprijin pe coate. Această poziţie prezintă dezavantajul că nu se mai poate controla reculul ca la ,,poziţia culcat-rostogolit”. Trebuie executat mult antrenament pentru a se forma deprinderi pentru încărcarea pistolului şi pentru corectarea eventualelor incidente de tragere din ,,poziţia de tragere culcat”.
Ambele poziţii sunt utile pentru diferite situaţii. Trebuie practicate pentru a se vedea care se potrivesc fiecărui trăgător.
Pentru a se trece de la poziţia de tragere în picioare la poziţia culcat sau în genunchi, se aşează mai întâi mâna stângă (dreaptă) pe pământ, uşor către înainte, reuşindu-se în acest fel aşezarea pe sol cât mai repede şi cât mai către în faţă.

Scoaterea pistolului din toc din poziţia aşezat pe scaun

Se execută la fel ca la poziţia în picioare, etapele pentru această tehnică fiind aceleaşi ca şi pentru poziţia în picioare (vezi de la fig.     la fig.   ).

Poziţia de tragere aşezat

Poziţia aşezat se poate folosi atunci când situaţia o permite. În această poziţie trăgătorul este limitat în mişcare dar, cu acoperirea potrivită, această poziţie poate fi foarte stabilă (fig.    ).
– Coatele sunt sprijinite în interiorul genunchilor, aceştia constituind sprijinul necesar acestei poziţii pentru a nu interveni obosirea muşchilor. Tragerea peste un obstacol nu este întotdeauna cea mai bună utilizare a acoperirii, dar situaţia poate dicta folosirea acestei poziţii.
– O variantă este fără sprijin, braţele fiind în aceeaşi poziţie de la tragerea în picioare.
Poziţia de tragere culcat pe spate

Această poziţie de tragere poate fi folosită când se trage de pe sol, fie că trăgătorul este rănit, fie că se află în teren descoperit.
Pentru ca trăgătorii să nu tragă în propriile picioare, acestea trebuie poziţionate aşa cum se arată în fig.    şi fig.    pentru ca astfel să se conştientizeze poziţia lor în momentul tragerii. Tot din această poziţie se poate folosi metoda genunchilor îndoiţi (fig.   ), unde trebuie acordată atenţie poziţiei genunchilor. Din această poziţie se poate executa rotirea pe spate pentru a se face redirecţionarea către o altă ţintă la nevoie. Totodată, această poziţie permite picioarelor să acţioneze ca o protecţie pentru corp.

Poziţia de tragere cu o mână
– Tragerea cu mâna dreaptă

Această poziţie este folosită pentru a se trage cu pistolul atunci când trăgătorul dreptaci (stângaci) este rănit sau are mâna cealaltă ocupată cu ceva mult prea important pentru a putea apuca pistolul cu ambele mâini.
Pentru această poziţie, trebuie dus piciorul drept către înainte, astfel încât braţul să fie în prelungirea umerilor (fig.      şi     ), pieptul fiind orientat lateral, având greutatea corpului lăsată uşor către înainte.
Pistolul se ţine în podul palmei, în prelungirea antebraţului, pentru a prelua reculul prin braţ către piept.

- Tragerea cu mâna stângă

Această poziţie este folosită pentru a se trage cu pistolul folosind mâna mai slabă, la antrenament în poligon sau când trăgătorul este rănit.
Pentru această poziţie, trebuie dus piciorul stâng către înainte, astfel încât braţul să fie în prelungirea umerilor (fig.      şi      ), pieptul fiind orientat lateral, având greutatea corpului lăsată uşor către înainte.
Pistolul se ţine în podul palmei, în prelungirea antebraţului, pentru a se prelua reculul prin braţ către piept (fig.      şi      ).
Această poziţie trebuie exersată până la însuşire, pentru a se lua corect linia de ochire şi pentru a se lovi ţinta în mod eficient, la nevoie folosindu-se chiar corecţii (unii trăgători probabil vor trebui să ţintească mai spre stânga pentru a lovi centrul ţintei).
În timpul tragerii cu braţul drept rănit, acesta trebuie ţinut lipit de piept pentru a se împiedica mişcarea corpului în timpul executării tragerii.
Tragere din spatele unui adăpost
Se poate executa:
–    pe deasupra adăpostului;
–    pe lângă adăpost.
Tehnica de tragere pe deasupra adăpostului oferă o posibilitate mai mare de acoperire şi o bază stabilă de susţinere pentru armă.
În plus nu contează dacă trăgătorul este dreptaci sau stângaci.
Silueta nu trebuie expusă pe un fond contrastant pentru că aceasta va fi uşor remarcată. Retragerea după adăpost trebuie făcută la timp pentru a se putea reveni în forţă dar fără a-l atinge şi fără să se tragă deasupra.
Pentru a se obţine eficienţă şi viteză se face economie de mişcare şi de efort(fig.     )
Pentru a nu se trage în adăpost trebuie acordată atenţie luării liniei de ochire (fig.      şi     ).

Tragerea pe deasupra adăpostului (vehicule sau zid)

Pentru aceasta trăgătorul trebuie să adopte o poziţie ghemuit în spatele adăpostului. Pentru un adăpost mai jos trăgătorul se aşează în genunchi pentru a nu se expune. Pistolul trebuie să fie pregătit şi gata de tragere.
Dacă trăgătorul iese de după adăpost trebuie să o facă numai pentru a trage, nu pentru a se expune.
Dacă se trage pe deasupra unui adăpost, trăgătorul poate folosi  acest adăpost drept bază de susţinere, cu condiţia ca pistolul să nu fie extins dincolo de acesta, dar atunci când se foloseşte această tehnică, trăgătorul nu trebuie niciodată să fixeze pistolul pe o bază dură, mâinile fiind plasate între pistol şi adăpost. Atenţie la eventuale ricoşeuri sau posibilitatea adversarului de a trage prin capota maşinii sau prin ziduri. În acest caz este bine ca trăgătorul să se afle la o distanţă de 1-2m de automobil sau de zid (fig     şi    ).

Tragerea pe lângă adăpost (în picioare, în genunchi sau şezând şi/sau întins)

Ca şi la metoda de tragere pe deasupra, trăgătorul trebuie să stea cât mai aproape de adăpost atunci când pistolul este pregătit pentru tragere. Această poziţie va expune o suprafaţă cât mai mică din corpul său în faţa eventualilor adversari (fig.    ).
El trebuie să tragă din poziţia principală ca trăgător, adică cu dreapta dacă este dreptaci sau cu stânga dacă este stângaci (fig.      şi     ).
Dacă trăgătorul nu este antrenat pentru a trage şi cu mâna mai slabă, atunci el trebuie să stea rezemat când trage.
Atunci când stă în picioare sau în genunchi trăgătorul trebuie să facă un pas înainte pentru a se angaja în tragere şi pentru a putea nimeri chiar şi cea mai îndepărtată ţintă.
Dacă este în poziţie culcat trăgătorul se va deplasa cu un cot spre înainte şi apoi se va rostogoli pentru a trage. Trebuie întotdeauna acordată atenţie suprafeţei de corp expuse atunci când se trageţi folosind această tehnică. Se mai poate încerca schimbarea poziţiei în funcţie de situaţii şi de tipurile de adăpost pentru a se minimaliza expunerea.

Schimbarea armei

Când arma principală nu mai funcţionează, atunci aceasta trebuie schimbată cu cea secundară (pistol).
Pentru schimbarea armei trebuie folosită o tehnică adecvată în funcţie de echipamentul şi sarcinile trăgătorului. Dacă situaţia nu permite schimbarea armei, se caută imediat un adăpost corect pentru a se efectua schimbarea.
Metoda de aruncare –este foarte des utilizată de militari sau de forţele de ordine cu atribuţii antiteroriste sau contrateroriste.
Tehnica de schimbare sau de trecere la arma secundară este simplă, existând diverse metode care au rolul de a reduce la minim mişcarea când se schimbă arma.
Una dintre acestea constă în răsucirea armei principale cu mîna netrăgătoare în momentul în care se lasă în jos (trecerea armei la spate cu o mână).
Indiferent de arma folosită, încărcătorul şi aruncarea creează o tensiune oarecare şi nu poate fi ţinută pe corp prea bine.

Tehnica tradiţională de schimbare a armei

Ambele mâini se mişcă în acelaşi timp pentru a nu se pierde timp şi efort (fig    şi până la      ).
Această trecere poate fi folosită dacă trăgătorul nu este implicat în mod activ într-o luptă şi nu are nevoie urgentă de pistol sau când acesta ţine o armă goală pentru care are mai multă muniţie şi va face o reîncărcare tactică atunci când situaţia o va permite.

Tehnica de lăsare pe jos a armei

Ambele mâini se mişcă în acelaşi timp pentru a nu se pierde timp şi efort.
Arma se ţine strâns cu mâna netrăgătoare (pe arma principală) şi se începe scoaterea pistolului (fig.       ).
Arma se lasă către în jos iar când se ajunge la nivelul genunchiului, se aşează cu ţeava spre ţintă. Împingerea uşoară către în faţă permite asigurarea că aceasta se va orienta pe direcţia înainte.
În timp ce se lasă arma principală sau se doreşte remedierea unui incident, trăgătorul se poate aşeza în genunchi (fig.    ). Acest lucru permite alegerea unui adăpost şi schimbarea poziţiei faţă de adversar.
Situaţia şi abilităţile trăgătorului sunt determinante asupra modului de executare a tragerii şi a schimbării poziţiei faţă de adversar.
Executarea tragerii este de preferat să fie făcută din poziţia în genunchi, dacă este posibil din punct de vedere tactic.

Folosirea măştii de protecţie

Tragerea cu o mască de protecţie sau cu masca contra gazelor trebuie practicată dacă intră în sfera de activitate a trăgătorului.
Metodele de tragere nu trebuie schimbate, trăgătorul trebuie să se obişnuiască cu restricţiile de respiraţie şi cu vizibilitatea redusă.
Activitatea practică cu masca pe faţă poate duce la apariţia condensului pe vizori şi prin urmare trebuie curăţaţi cu substanţe speciale.

3.1.2. Tehnici de deplasare cu arma

Notă: Degetul cu care se apasă trăgaciul va fi în afara gărzii trăgaciului până când se intenţionează să se tragă.
a.    Deplasarea înainte

Tragerea din mişcare reprezintă o necesitate deoarece de multe ori trebuie înaintat spre sursa de ameninţare, nefiind timp suficient pentru oprire şi executarea tragerii de pe loc.
Pentru a se trage eficient din mişcare trebuie executat antrenament astfel încât să se obţină o deplasare rapidă şi o lovire eficientă a ţintei sau a ameninţării.
Deplasarea înainte se face prin paşi mărunţi şi repezi, folosindu-se suprafaţa călcîiului şi rulând apoi talpa piciorului pe vârful degetelor pentru a se face următorul pas, având corpul uşor aplecat către înainte cu genunchii îndoiţi pentru a se amortiza şocurile (fig.       şi     ).
Mişcarea corpului trebuie limitată de la talie în jos pentru a nu se aduce modificări liniei de ochire în momentul apăsării pe trăgaci.
Pentru a se trage precis în timpul mersului trebuie executat antrenament şi pentru schimbarea încărcătorului şi pentru remedierea incidentelor de tragere în timpul mersului.
La o distanţă mai mică de 25 de metri în faţa unei ţinte reprezentată de o siluetă întreagă ar trebui să se obţină o tragere eficientă.

b. Deplasarea înapoi

Într-o situaţie tactică reală uneori este necesar să se facă şi o deplasare către înapoi.
Pentru a se menţine contactul cu o zonă sau cu o potenţială ameninţare, nu trebuie pierdut avantajul obţinut până în acel moment, prin întoarcerea cu spatele.
Mai întâi se identifică locul în care trebuie să se ajungă precum şi cea mai bună metodă.
Se studiază obstacolele din teren, după care se face reorientarea către zona de ameninţare sau ameninţare şi se începe deplasarea înapoi, rulând pe vârful piciorului, pe talpă şi pe călcâi. În felul acesta piciorul va identifica eventualele obstacole întâlnite pentru a fi evitate sau ocolite.
Pericolele la deplasarea înapoi sunt inerente şi de aceea trebuie gestionate cu mare atenţie în funcţie de situaţie.

c. Tragerea în lateral faţă de sensul deplasării

Acest lucru se poate realiza foarte uşor prin întoarcerea părţii superioare a corpului către ameninţare şi efectuând tragerea (fig.     ).
Se poate încetini deplasarea în momentul tragerii, dar şi această metodă trebuie practicată pentru a determina cât de repede se poate face deplasarea.
Dacă este nevoie de o întoarcere mai mare, atunci aceasta se face cu tot corpul orientat pe direcţia ameninţării, în funcţie de situaţie, putându-se executa tragerea în lateral şi cu o singură mână.
d. Pasul lateral
Această tehnică se foloseşte atunci când trebuie efectuată o observare tactică a împrejurimilor (o cercetare a zonei). Pentru aceasta trebuie deplasat lateral piciorul care se află cel mai aproape de direcţia în care urmează să se facă deplasarea, după care se aduce lângă el şi celălalt picior, se repetându-se până se ajunge în locul dorit (fig    şi până la fig.    ). Picioarele nu se ridică de pe sol decât dacă este nevoie pentru ocolirea unui obstacol şi pentru păstrarea echilibrului.
Această tehnică poate fi folosită şi pentru deplasarea înapoi.

e. Orientarea ţevii pe timpul deplasărilor

Pe timpul deplasărilor arma se ţine în poziţia ,,de aşteptare” sau în poziţia ,,gata pentru tragere”.
Pentru ca deplasarea să se facă în siguranţă faţă de propria persoană şi faţă de alţii, trebuie acordată mare atenţie locului în care se ţine orientată ţeava.
Dacă prin faţa ţevii trece un individ nepericulos, se îndoaie mâinile din încheietură pentru a se orienta ţeava pistolului în jos, până când persoana respectivă iese din raza de acţiune a armei, apoi se aduce din nou pistolul în poziţia anterioară (fig.       ).
Trebuie conştientizată în permanenţă direcţia în care este orientată ţeava armei, aceasta putând fi îndreptată în orice direcţie în care nu se intenţionează să se tragă, dar trebuie făcut foarte mult antrenament la rece până când acest lucru devine reflex.

f. Întoarcerea la 90 de grade

Întoarcerea la 90 de grade se poate face de pe loc sau din mişcare, astfel:
–    se face o pivotare pe călcâiul piciorului stâng (drept) şi pe vârful piciorului drept (stâng), lăsându-se greutatea corpului pe vârful piciorului stâng (drept) şi orientându-se către direcţia de întoarcere, aducându-se şi celălalt picior la o distanţă egală cu lăţimea umerilor, după ce s-a făcut întoarcerea completă (fig     şi până la fig       ).
-
g. Întoarcerea la 180 de grade

Întoarcerea la 180 de grade este în mod normal se face dintr-o poziţie statică, în picioare şi este similară întoarcerii la 90 de grade discutată anterior (fig.     şi până la      ).
La fel ca la întoarcerea la 90 de grade, centrul de greutate se lasă pe piciorul cu care se începe întoarcerea.
Fig.   . Piciorul din exterior va acţiona ca o frână astfel încât să se poată adopta o poziţie de tragere, de îndată ce corpul este orientat cu faţa la sursa de ameninţare .
În etapa de extragere a pistolului din toc, ţeava pistolului nu se aduce în poziţie orizontală până ce nu s-a executat întoarcerea completă către ţintă.

3.1.3.Tehnici de reîncărcare

Antrenamentul pentru însuşirea tehnicilor de reîncărcare are ca obiectiv eliminarea unor greşeli cum ar fi: scăparea încărcătoarelor, tremurul mâinilor, montarea greşită a încărcătoarelor, montarea unor încărcătoare goale la armă şi orice alte manevre greşite.
Pentru însuşirea tehnicilor de reîncărcare este necesar ca trăgătorii:
–    să-şi dezvolte o metodă corectă pentru purtarea încărcătoarelor în tocul pistolului. Toate încărcătoarele trebuie să fie poziţionate cu faţa în jos, la mijlocul corpului, având cartuşele orientate spre înainte. Locul de păstrare a încărcătoarelor trebuie să le protejeze adecvat pe timpul desfăşurării unor activităţi intense.
–    să nu practice niciodată o încărcare administrativă. De la o încărcare iniţială, trebuie să se ajungă în timp la o încărcare de viteză. Se pleacă de la o încărcare corectă făcută încet, mărindu-se ritmul pe măsură ce se exersează, importantă fiind deprinderea unei tehnici corecte de încărcare
–    să ştie când trebuie să reîncărcare. Atunci când este posibil, se execută o încărcare tactică, deoarece este mai sigur să se facă o reîncărcare dacă există cartuş pe ţeavă, putând fi folosit oricând la nevoie. În felul acesta nu mai este nevoie de eliberarea manşonului. Într-o situaţie reală, se reîncarcă atunci când este posibil, nu la nevoie. Trebuie estimat dacă există timp şi dacă este oportun să se facă o reîncărcare tactică.
–    să-şi formeze deprinderi pentru prinderea corectă a încărcătorului pe care urmează să-l introducă la armă, pentru a se exclude posibilitatea de scăpare a acestuia sau dificultăţile inerente încărcării. Pentru a se introduce încărcătorul la pistol, acesta se ghidează cu ajutorul degetului arătător. Trebuie verificată cu atenţie introducerea corectă şi până la capăt a încărcătorului la pistol.
Pentru însuşirea acestor tehnici acestea se exersează sub o oarecare formă de stres: prin competiţii, în condiţii de zgomot, după alergare, etc..
Reîncărcarea pistolului semiautomat se poate face prin următoarele tehnici: reîncărcare tactică şi reîncărcare de viteză.

Reîncărcarea tactică

Această tehnică se foloseşte pentru reîncărcarea pistolului cu un încărcător plin sau cu unul parţial încărcat, înainte de executarea unei deplasări sau de anticiparea unui atac.
Trebuie menţinut controlul asupra ambelor încărcătoare, atât asupra celui scos, cât şi a celui care urmează a fi introdus.
Această tehnică se foloseşte din spatele unui adăpost, înainte de a se rămâne fără muniţiei în încărcător. Trebuie analizată cu atenţie situaţia, atât din punct de vedere al existenţei timpului necesar, dar şi din punct de vedere al oportunităţii.
Se execută în trei mişcări:
–    mişcarea unu: după luarea deciziei de reîncărcare (reîncărcarea tactică), se păstrează atenţia asupra zonei din care vine ameninţarea, atât cu pistolul cât şi cu privirea. Având degetul luat de pe trăgaci şi dus în afara gărzii trăgaciului, cu mâna netrăgătoare se extrage încărcătorul nou din locul de păstrare (fig.     şi     ). Pentru a se extrage corect încărcătorul, degetul arătător se întinde către partea din faţă a acestuia şi se apucă din lateral cu degetul mare şi cel mijlociu.
–    mişcarea a doua: având prins corect noul încărcător, se roteşte uşor pistolul în mână astfel încât să se poată apăsa butonul pentru eliberarea încărcătorului vechi. Cu degetul inelar şi cu cel mic al mâinii netrăgătoare se prinde şi se scoate încărcătorul de la pistol (fig.      ). Privirea trebuie aruncată repede la pistol pentru a se asigura efectuarea corectă a schimbului de încărcătoare şi dusă repede înapoi către zona de ameninţare. Având ambele încărcătoare în mâna netrăgătoare, se introduce încărcătorul nou la pistol, menţinându-se în câmpul vizual ţeava pistolului şi potenţiala ameninţare, în caz de nevoie reangajându-se tragerea imediat (fig.      ). Această tehnică nu este bună pentru cei care au mâinile mici şi trebuie să schimbe încărcătoare mari. În condiţii de stres această tehnică se poate dovedi dificil de realizat şi prin urmare trebuie exersat foarte mult pentru a nu se da greş.
–    mişcarea a treia: când încărcătorul este pe jumătate introdus, cu palma mâinii netrăgătoare se împinge ferm pentru a-l introduce complet în pistol. Trebuie menţinute mereu în câmpul vizual gura ţevii şi linia de ochire, astfel încât să se reducă pe cât posibil mişcarea şi să se mărească viteza de realimentare, pentru a fi gata de tragere cât mai repede la nevoie (fig.     ).
După încărcarea pistolului, încărcătorul gol trebuie pus într-un loc sigur, altul decât cel de unde a fost scos cel nou (un buzunar din faţă, la curea, dar nu în dinţi sau în mână (fig.      ).

Reîncărcarea rapidă

Această tehnică se foloseşte atunci când se consumă toate cartuşele, iar manşonul a rămas către înapoi. Spre deosebire de reîncărcarea tactică, care este ceva mai lentă, această tehnică se bazează pe viteză pentru a se putea continua tragerea. Se va putea ajunge la acest lucru încet pentru a se putea învăţa mişcările în mod corect, viteza venind pe măsură ce se execută antrenament. Trebuie realizată o anumită continuitate şi constanţă în menţinerea unei linii drepte între ochi, gura ţevii şi ţintă, astfel încât atunci când se aduce pistolul în poziţia iniţială de tragere, să se poată executa foc imediat.
Se execută în patru mişcări:
–    mişcarea unu: când manşonul pistolului a rămas blocat în spate, se apasă pe dispozitivul de scoatere a încărcătorului cu degetul mare al mâinii trăgătoare (netrăgătoare, la pistolul cal.7,65mm, model 1974) (fig.    ), concomitent cu ducerea mâinii netrăgătoare la locul de purtare a încărcătorului nou (fig.     ). Cu degetul arătător al mâinii netrăgătoare se identifică încărcătorul, se prinde apoi între degetul mare şi degetul mijlociu (fig.   ), astfel încât să se controleze scoaterea încărcătorului şi montarea lui la pistol.
Locul de păstrare a încărcătorului determină modul în care se execută această mişcare.
Dacă încărcătorul nu cade atunci când se apasă pe dispozitivul de scoatere a încărcătorului, atunci va trebui extras cu mâna din mânerul pistolului cât mai repede. Pentru aceasta se poate folosi o margine a noului încărcător, sau degetele inelar şi mic, după care se continuă prin a se reîncărca pistolul.
–    mişcarea a doua: imediat ce încărcătorul a ieşit din pistol şi încărcătorul cel nou se îndreaptă spre pistol, acesta se roteşte uşor pentru a se observa locul în care se introduce noul încărcător (fig.    ). Trebuie avut în vedere locul pe unde va intra încărcătorul pentru a exista convingerea că încărcătorul se introduce corect. De asemenea trebuie menţinută alinierea între ochi, gura ţevii şi ţintă.
–    mişcarea a treia: când se începe introducerea noului încărcător, se priveşte mânerul pistolului pentru a se asigura că degetul arătător ghidează corect încărcătorul la pistol. După ce s-a introdus jumătate din încărcător la pistol, se vizualizează ţinta, concomitent cu împingerea energică a încărcătorului la pistol (având palma cu degetele întinse) cu podul palmei netrăgătoare (fig.     ). Piedica manşonului se eliberează astfel încât să se închidă automat, sub tensiunea arcului recuperator (fig.    ).
O soluţie alternativă ar fi apucarea manşonului cu mâna netrăgătoare, tragerea lui spre spate după care se lasă să se închidă automat (fig.   ). Dacă se foloseşte această tehnică, pistolul se roteşte pentru a fi apucat cu mâna netrăgătoare şi pentru a se trage de manşon către înapoi, după care se eliberează manşonul, acesta închizându-se automat. După ce se efectuează acest lucru, pistolul se prinde din nou cu ambele mâini, se ia linia de ochire şi se înfruntă ameninţarea.
–    mişcarea a patra: după ce se prinde din nou pistolul cu ambele mâini, se continuă tragerea (fig.     şi    ). Dacă se menţine alinierea între ochi, gura ţevii şi ţintă, atunci va fi uşor să se execute luarea liniei de ochire.
Pentru o reîncărcare rapidă (de la mişcarea a treia la mişcarea a patra, o tragere, reîncărcare şi iar tragere), un timp poate fi considerat bun dacă se execută în 3-3,5 secunde pentru o ţintă reprezentând o siluetă completă în mărime naturală, la o distanţă de 7 metri, în funcţie de locul de păstrare folosit al încărcătorului.

3.2. Modalităţi de antrenare a trăgătorului pentru formarea deprinderilor de tragere în situaţii asemănătoare cu cele reale

După ce se însuşesc tehnicile de luptă se trece în continuare la etapa formării deprinderilor de tragere în situaţii asemănătoare cu cele reale. Principalul obiectiv al acestei etape este folosirea pistolului şi executarea unui foc precis şi rapid pentru a se răspunde unor ameninţări aflate la o distanţă mică.
Într-o situaţie reală, nu primul cartuş asigură succesul, ci primul cartuş tras cu precizie. Atunci când se face faţă unei ameninţări trebuie întotdeauna folosit dispozitivul de ochire, singura excepţie în acest caz fiind atunci când ameninţarea este prea aproape de trăgător.
3.2.1. Reguli tactice de bază

1.    Simţurile trebuie folosite în permanenţă. Ochii şi urechile pot fi de un real folos atunci când sunt folosite pentru a se depista imagini sau mirosuri care nu sunt normale. Deplasarea trebuie făcută lent şi cu opriri scurte pentru a se asculta orice zgomot care nu este firesc pentru un anumit mediu.
2.    Niciodată nu se stă cu spatele la o zonă nesigură. Orice zonă trebuie observată (cercetată cu privirea) sistematic pentru a se asigura că zona este liberă. Această regulă este valabilă atât în interiorul cât şi în exteriorul clădirilor.
3.    Trebuie păstrat în permanenţă un echilibru – niciodată nu se merge mai repede decât se poate trage cu precizie. Săritul după colţuri şi lăsatul în jos pe holuri nu este tocmai cea mai bună metodă.
4.    Colţurile trebuie evitate – pentru a se menţine avantajul, trebuie folosite unghiurile. Pentru a se creşte timpul de reacţie trebuie păstrată o oarecare distanţă după colţuri, acţionându-se doar când situaţia permite.
5.    Distanţa trebuie mărită şi folosită pentru a se obţine avantaj, nu se ia cu asalt o persoană care deschide foc sau o zonă periculoasă. Cu cât distanţa este mai mică faţă de ameninţare, cu atât va fi mai uşor pentru infractori să lovească sau să atace. Trebuie luată în calcul şi pregătirea luptătorilor atunci când se ajunge într-o zonă periculoasă.
6.    Preluarea iniţiativei şi/sau obţinerea avantajului – în fiecare moment trebuie obţinut un avantaj din orice pentru a se riposta şi a se supravieţui. Cei care pierd iniţiativa sau avantajul sunt pierduţi.
7.    Niciodată nu se staţionează în acelaşi loc – poziţia trebuie schimbată de fiecare dată când situaţia permite. Ex. Poziţia se schimbă după ce se trage, în timpul schimbării încărcătorului şi/sau în timpul remedierii incidentelor de tragere, dar fără a se atrage atenţia şi doar dacă situaţia o permite.
8.    Ţinuta civilă (când este cazul) trebuie adecvată în funcţie de zona de operare, o cămaşă viu colorată putând fi uşor depistată.
9.    Menţinerea unei stări de alertă în permanenţă. Planificarea din timp şi în detaliu a modului de acţiune şi pregătirea mentală pentru acest lucru. Conştientizarea permanentă este esenţială pentru gestionarea stresului şi pentru supravieţuire.
10.    Încredere în forţele proprii. Adversarul nu este chiar atât de pregătit încât să nu poată fi învins.
11.    Comenzile – conştientizarea comenzilor date indivizilor. Dacă se ordonă ridicarea mâinilor, această mişcare nu trebuie să le permită scoaterea şi folosirea armelor. Mişcările lor calculate ar putea fi mai iuţi decât reflexele luptătorilor, deoarece acţiunea este mai rapidă decât reacţiunea întotdeauna.
12.    Completarea pregătirii învăţând din greşelile celor care s-au confruntat cu situaţii reale, pentru a nu se repeta greşelile acestora şi a se ajunge la acelaşi rezultat.
Coordonarea ,,mână – ochi” este foarte importantă, dar nu este totdeauna o abilitate naturală instinctivă a tuturor trăgătorilor. De obicei este o abilitate dobândită prin exerciţiu cu imagini. Cu cât un trăgător exersează ridicarea pistolului la nivelul ochilor şi obţine o imagine, cu atât mai naturală devine relaţia dintre trăgător, imagini şi ţintă. Ca o consecinţă a practicii, abilitatea şi profesionalismul pot ajunge la un punct în care trăgătorul poate trage cu precizie în condiţii de slabă vizibilitate, cu sau fără cătare. Trăgătorii care au o slabă coordonare pot dobândi dexteritate fiind corectaţi şi pregătiţi în de aproape.
Alegerea armei, echipamentului, muniţiei şi a pregătirii vor influenţa considerabil progresul şi constanţa ochirii.
Acestea trebuie să fie performante şi de încredere, nu frumoase şi drăguţe.
Instinctiv ochii se axează asupra centrului oricărui obiect observat.
După ce obiectul este observat, trăgătorul ia linia de ochire în centrul obiectului şi apoi apasă pe trăgaci. Majoritatea loviturilor de rănire sau chiar ucidere rezultă din menţinerea focului pe centrul obiectului. Pe măsură ce se fac progrese, imaginea obţinută după luarea liniei de ochire va fi mai bună, nemaifiind la fel ca atunci când se fixează centrul ţintei doar cu ţelul. Acest lucru devine foarte rapid şi sigur în urma antrenamentului.
Trebuie folosiţi ambii ochi pentru a nu se limita câmpul vizual, în timpul unor situaţii reale, ochii vor fi întotdeauna deschişi.
Atunci când un trăgător îndreaptă arma către ceva, trage instinctiv către imaginea obiectului pe care este focalizat.
Atunci când ochii se mută pe un alt obiect sau siluetă, degetul mâna şi braţul se mută către acest punct. Această mişcare inerentă poate fi folosită de către trăgător pentru a aborda ţintele rapid şi cu precizie pentru a se forma reflexul de coordonare „mână – ochi”.
Imaginea de tip ,,flash” se foloseşte de obicei la tragerea cu pistolul, trăgătorul având puţin timp la dispoziţie pentru a ochi. Tragerea rapidă nu înseamnă întotdeauna un prim glonţ dus în ţintă.
Când trăgătorul ridică pistolul la nivelul ochilor, focalizarea variază între concentrarea pe ţintă şi ţel, cele două dispozitive de ochire (ţel şi cătare) sunt aliniate la dreapta şi la stânga, dar nu şi în sus şi în jos. Se exercită presiune asupra trăgaciului după ce s-a reuşit captarea imaginii cu ţelul, percutorul acţionând după ce se confirmă imaginea de tip flash.
Antrenamentul cu imaginea de tip ,,flash” trebuie executat iniţial mai lent, cu timpul obţinându-se rezultate din ce în ce mai bune dacă se respectă principiile de bază ale tragerii.
Referitor la tragerea cu pistolul la distanţă, uneori există timp la pentru a se aplica cu precizie toate principiile de bază ale tragerii.
Când se execută foc asupra cuiva sau a ceva, în multe cazuri nu se poate şti dacă s-a lovit ţinta.
Pentru a se neutraliza o ţintă trebuie exersate mai multe tipuri de trageri, şi nu să se privească la aceasta după ce se trag două focuri.
Se pot alege următoarele variante:
–    cu lovituri duble;
–    două cartuşe în timp scurt;
–    pereche controlată;
–    două focuri bine ţintite;
–    serie de focuri până când ţinta nu mai reprezintă un pericol;
–    trei – cinci cartuşe.
Metoda „lovitură dublă” reprezintă tragerea a două focuri cu imagini de tip flash către două ţinte foarte apropiate. Pentru a efectua acest lucru se determină dacă distanţa până la ţintă permite executarea tragerii eficiente prin această metodă. Pe măsură ce se exersează, se vor schimba distanţa, dimensiunea ţintei etc. Se trage imediat ce se reuşeşte luarea liniei de ochire pe ţintă.
Această metodă se învaţă numai în poligon, determinându-se modul de executare a tragerii cu diferite imagini şi cât de repede se poate obţine focul precis. Un timp bun pentru această metodă, din poziţia gata pentru tragere, asupra unei ţinte siluetă, la o distanţă de 7 metri este de 1,3-1,4 sec.
Loviturile nu trebuie să fie în aceeaşi gaură sau foarte aproape unul de celălalt, ele trebuie să lovească două părţi distincte ale ţintei.
Metoda ,,pereche controlată” reprezintă două focuri bine ţintite şi bine plasate. Pentru a se obţine rezultate acceptabile trebuie experimentate diferite distanţe, tipuri de ţinte şi viteze de tragere.
Această metodă constă în a se vedea trei imagini distincte, una înainte de primul foc, una după primul foc şi alta după cel de-al doilea. Această metodă este de preferat atunci când se execută o tragere selectivă şi unde trebuie lovită doar o anume ţintă. Aceste două focuri trebuie să meargă exact acolo unde se ocheşte.
Metoda „trage până se opreşte”. Neutralizarea unei ţinte se poate face folosind această metodă.
Această metodă constă în executarea a trei – cinci lovituri spre centrul ţintei sau exerciţiul de tip ,,imposibilitate de oprire a celui care trage”.
Cea mai obişnuită metodă a exerciţiului de acest tip este aceea în care se trag două focuri în centrul ţintei şi unul la cap.
Alte variante prevăd tragerea a două focuri în centru, apoi alte două focuri în zona pelviană, în caz că ţinta are vestă antiglonţ. Această abordare este mult mai eficientă deoarece şoldurile sunt mai late decât capul şi nu au o mişcare atât de amplă ca cea a capului. Aceste metode de tragere se folosesc pentru neutralizarea unui atacator drogat sau a unuia bine pregătit şi echipat.
În situaţii cu ,,tragere din apropiere”, ameninţarea poate veni din toate părţile. Trăgătorul s-ar putea să nu aibă timp pentru a schimba poziţia sau pentru a se adapta la situaţii noi.
Această tragere trebuie exersată din toate poziţiile. Acest lucru nu înseamnă altceva decât poziţionarea părţii superioare a corpului pe direcţia cea mai favorabilă pentru executarea tragerii.
Unele schimbări intervin în mod inevitabil în situaţii extreme când se pune problema supravieţuirii. Dacă este posibil, se menţine triunghiul format de cele două mâini care prind pistolul având coatele lipite de corp şi trunchi, pentru a se prelua reculul. Dacă picioarele se mişcă este foarte posibil să se modifice unghiul de tragere.
Reţinerea armei se foloseşte pentru a se trage (lupta) cu arma protejată şi pentru a se evita focurile de contact. Mâna ne-trăgătoare este cea care va bloca sau va prinde adversarul, în funcţie de acţiunile sale. Trebuie acordată atenţie acestei tehnici pentru a nu se trage în mâna ne-trăgătoare şi pentru a se preveni apariţia incidentelor de tragere, pistolul rotindu-se uşor.
Tragerea de contact reprezintă plasarea pistolului pe adversar şi executarea tragerii. Această tehnică va introduce cu siguranţă glonţul în adversar, dar va duce şi la apariţia unui incident. După cum se poate observa în imaginea 8-2 trebuie antrenament pentru a se ţine pistolul în poziţie de retenţie, spre înapoi.
Ameninţarea multiplă se rezolvă prin mai multe tehnici. Trebuie să se aibă în vedere abilităţile trăgătorului, distanţa până la fiecare ameninţare, dimensiunea ameninţărilor, acţiunile acestora, acoperirile disponibile şi altele. Nu există tehnici standard pentru a se face faţă ameninţărilor multiple, în fiecare caz trăgătorul trebuie să facă faţă acestora ţinând cont de toate condiţiile particulare.
Trăgătorul decide modul de executare a tragerii pentru neutralizarea tuturor ameninţărilor.
Această tehnică se bazează pe ideea că mai mulţi adversari răniţi sunt  în dezavantaj faţă de metoda de a opri complet  un singur adversar şi a continua cu ceilalţi.
Ceea ce funcţionează în cazul tragerii la ţintă nu este întotdeauna valabil în situaţii reale. Trebuie executat antrenament pentru această teorie cu muniţie de simulare pentru a se vedea cum funcţionează. Tehnica de executare a unui singur foc poate fi transformată în executarea a două sau chiar a trei focuri, în funcţie de decizia trăgătorului.
Tehnica priorităţilor  trebuie stabilită o ordine a ameninţărilor, în sensul în care concomitent cu neutralizarea unei ţinte trebuie conştientizată cea care urmează. Acest lucru permite plasarea imediată a dispozitivului de ochire asupra ţintei.
Exerciţii de ritm această tehnică se foloseşte pentru dezvoltarea unui ritm de fineţe, viteză, precizie şi corectitudine în executarea etapelor de tragere. Tragerea unui număr de focuri într-un anume ritm permite măsurarea şi îmbunătăţirea rezultatelor trăgătorilor. Un ritm de tragere bun este de maximum 0,6 sec între focuri.
Exemplu: Exerciţiul cu ritm pentru 6 focuri este desemnat pentru dezvoltarea şi verificarea următoarelor abilităţi: abilitatea de a lovi ţinta, abilitatea de a alege ţintele următoare într-un anume timp şi abilitatea de a controla deliberat şi fin trăgaciul. În general, acest exerciţiu identifică abilitatea trăgătorului de a lovi ţinta, de a controla trăgaciul şi dezvoltă viteza şi precizia.
Pentru acest exerciţiu adversarul este la o distanţă de 7-10 metri, în timp de trei secunde sau mai puţin cu maxim 0,6 secunde între focuri. De exemplu dacă al doilea foc pleacă la 0,25 sec. după primul, atunci fiecare foc trebuie să fie la un interval de 0,6 sec.
Un exemplu realist urmează în tabelul de mai jos:

Numărul tragerii    Timpul tragerii    Timpul dintre trageri
1    1,05    0,30
2    1,35    0,31
3    1,66    0,33
4    1,99    0,35
5    2,34    0,36
6    2,64
În acest exemplu, cerinţa de timp de trei secunde a fost îndeplinită şi a existat un timp de 0,05 sec între fiecare tragere executată. Presupunând că fiecare foc a lovit ţinta, standardul a fost îndeplinit.
Prin conversie, dacă focul nr. trei a necesitat un timp de 1,73 sec. cu o separare de 0,38 sec. atunci s-a depăşit distanţa între focuri cu 0,2 sec. (0,38 – 0,30 = 0,08) şi prin urmare trăgătorul nu a îndeplinit timpul standard.
Pentru a efectua un exerciţiu cu ritm corect la precizia dorită, vor trebui revăzute toate principiile de bază ale tragerii. Dezvoltarea ulterioară a acestor abilităţi va duce la sporirea vitezei şi a preciziei.
Dacă nu se face încadrarea în ritm şi dacă nu se reuşeşte lovirea ţintei, atunci, ori nu se ţine pistolul corect, nu se adoptă poziţia corectă, nu se poate controla bine trăgaciul sau reculul, ori nu se ia luat corect linia de ochire.
Acest tip de exerciţiu poate fi folosit pentru dobândirea cadenţei şi a preciziei corecte.
De îndată ce se formează ritmul, se pot angaja cât mai multe ţinte şi treptat se va reduce timpul de tragere.
Un ritm corect va fi şi mai precis dacă se trag câte două focuri.

3.2.2.Tehnici de pregătire pe timpul antrenamentului

Pentru obţinerea unei trageri eficiente şi în condiţii de siguranţă, metodele de pregătire pe timpul antrenamentului trebuie învăţate şi însuşite corect şi pe îndelete.

a).Tragerea fără cartuşe
Este cea mai eficientă şi cea mai ieftină metodă de pregătire.
Este nevoie de un pistol gol şi un loc sigur pentru antrenament.
Dacă antrenamentul are loc într-o încăpere este obligatorie purtarea vestei antiglonţ pentru siguranţă în cazul unei descărcări accidentale.
Niciodată nu se execută antrenament cu încărcătoare pline sau cu muniţie reală atunci când se execută tragere fără cartuşe.
Pistolul trebuie controlat de cel puţin două ori pentru a nu avea muniţie pe ţeavă sau în încărcătoare. Se pot folosi cartuşe de exerciţiu sau încărcătoare de exerciţiu pentru antrenamentul prin această metodă.
Şedinţa de tragere (antrenamentul) începe la fel ca oricare alta având obiectivele bine definite, cu tehnica necesară şi mult calm. Cele mai moderne pistoale nu sunt afectate de tragerea fără cartuşe.
Se impune coordonarea antrenamentului de către un instructor specializat, pentru a preciza când se execută corect şi când nu, existând astfel posibilitatea de perfecţionare a trăgătorului.
b).Tragerea cu muniţie de manevră

Este folosita pentru simularea tragerii în condiţii asemănătoare celor reale, pentru a familiariza trăgătorul cu zgomotul produs de armă, precum şi cu reculul acesteia.
Atunci când se trage cu cartuşe de manevră, instructorul poate observa dacă, în anticiparea reculului, trăgătorul forţează uşor arma în jos. După repetarea acestei tehnici acest lucru poate fi corectat din proprie iniţiativă de către trăgător.

c).Direcţionarea loviturii

Constă în precizarea locului unde trebuie lovită ţinta de către glonţ, în funcţie de locul în care trebuie luată linia de ochire, de exemplu către dreapta, în centru, etc.
Dacă trăgătorul nu direcţionează lovitura corect, înseamnă că nu a luat corect linia de ochire, el putând fi corectat de instructor în timpul tragerii.
În acest sens poate fi folosită metoda ceasului. De exemplu „zece centimetri la ora trei”, ceea ce înseamnă „zece centimetri” dinspre centrul ţintei spre ora trei.

d).Tragerea cu ochire lentă

Această tehnică de antrenament este una dintre cele mai importante pentru orice trăgător şi se foloseşte pentru evaluarea modului de înţelegere şi de folosire a principiilor de bază ale tragerii.
Constă în respectarea tuturor principiilor de bază ale tragerii de fiecare dată când se apasă pe trăgaci, fără grabă, fiind de preferat să se înceapă tragerea mai târziu, decât să se irosească un cartuş.
Pistolul nu trebuie ţinut în ultima poziţie de tragere mai mult de 7 secunde. Dacă se face acest lucru trebuie sa se revină in poziţia anterioara şi să se reînceapă din aceasta poziţie.
Trăgătorul trebuie să se concentreze asupra a ceea ce are de făcut, menţinerea aparatelor de ochire pe ţintă concomitent cu mânuirea lină a trăgaciului.
Un bun control al trăgaciului permite cocoşului să lovească in capsa detonanta fără a se aduce modificări liniei de ochire.
O anumita mişcare este acceptabilă, dar trebuie executat antrenament pentru diminuarea acesteia. Pentru a se dobândi viteză trebuie ca acţiunile să fie efectuate într-o manieră corectă şi trebuie acordata atenţie minimalizării sau chiar reducerii mişcărilor (economie de mişcare şi de efort = viteză).
Viteza se obţine chiar dacă uneori se ratează în proporţie de 30%, apoi reducându-se viteza se face antrenament până la lovirea în proporţie de 100% a ţintei (metoda împinge/trage).

e).Tragerea cu pistoale cu aer comprimat sau cu bile

Pistoalele cu aer sau cu bile pot fi folosite pentru efectuarea unui antrenament ieftin şi realist.
La tragerea cu aceste pistoale se aplică principiile de bază ale tragerii şi prevederile de siguranţă, singura diferenţă fiind pistolul.

f).Tragerea cu folosirea de cronometre

Tragerea cu folosirea unui cronometru nu poate fi omisă. Folosirea corectă a unui cronometru ajută la calcularea progreselor trăgătorilor. Un cronometru obişnuit poate ajuta la calcularea timpilor de tragere precum şi a timpului dintre executarea mai multor lovituri.

3.2.2. Tragerea individuală

3.2.3. Tragerea în echipă (binom)

3.3. Incidente ce apar în timpul tragerii; remedierea lor în timp util

Incidentele de tragere sunt de obicei uşor de remediat. Fiecare incident trebuie abordat ca şi cum ar apărea într-o situaţie reală de folosire a focului armamentului.
Remedierea incidentelor de tragere trebuie cunoscută foarte bine şi făcută foarte repede, în proporţie de sută la sută (cu excepţia cazului în care arma se strică), astfel încât, doar la o simplă privire a pistolului să se identifice problema şi să se treacă imediat la remedierea acesteia.
Remedierea unui incident de tragere depinde de situaţia în care se găseşte trăgătorul în acel moment. Dacă se face acest lucru în prezenţa colegilor, aceştia trebuie să cunoască acest lucru şi să preia zona rămasă descoperită pe timpul remedierii incidentului.
Închiderea incompletă a manşonului – manşonul nu execută închiderea completă după ce este eliberat. Acest tip de incident se remediază întotdeauna la fel, indiferent de mâna folosită.
Acest incident apare de obicei atunci când se execută încărcarea iar tensiunea creată de arcul recuperator nu permite închiderea manşonului .
Pentru a se remedia acest incident, se ia degetul de pe trăgaci, scoţându-se în afara gărzii trăgaciului, după care se loveşte manşonul cu podul palmei pentru a-i permite închiderea completă.
Dacă trăgătorul nu se poate folosi de un braţ (dacă este rănit), atunci se vor folosi alte părţi ale corpului (piept, braţ, etc.) sau echipamentul pentru a se forţa alunecarea către în faţă a manşonului.
Incident de tragere Tipul I – Acest incident apare atunci când trăgătorul a omis să armeze sau când capsa detonantă nu se aprinde.
Metoda universală pentru acest tip de eroare este tehnica „lovit, armat, gata pentru tragere”.
Descriere – se fac operaţiunile pregătitoare pentru tragere, se aude şi se simte percutorul, dar arma nu produce plecarea glonţului.. Înainte de a se remedia acest lucru mai întâi se ia degetul de pe trăgaci.
Remediere:
1.    se loveşte baza încărcătorului cu podul palmei (cu degetele întinse), pentru a se verifica dacă încărcătorul este bine poziţionat şi închis.
2.    se trage de manşon până ce ajunge complet în spate şi apoi se eliberează pentru a se închide automat sub tensiunea arcului recuperator. Pistolul se poate roti uşor către mâna netrăgătoare, pe axul său. Acest lucru permite efectuarea mai rapidă a manevrei. Pistolul se menţine orientat cu ţeava către ţintă.
3.    Gata pentru tragere. Pistolul se îndreaptă din nou către ţintă, putându-se executa sau relua tragerea, aşa cum s-a intenţionat înainte de a se ivi acest incident.
Incident de tragere Tipul II – acest incident apare de obicei prin blocarea manşonului de către tubul nearuncat, din cauza unui ejector murdar sau defect. Acest incident se remediază uşor prin scoaterea tubului din fereastra manşonului, fie că este blocat în plan orizontal, fie în plan vertical.
Descriere: în timpul tragerii nu se mai observă ţelul, manşonul nu s-a închis complet şi trăgaciul este moale.
Remediere: se prinde manşonul pe deasupra. Degetele nu se pun în faţa ţevii pistolului. Manşonul se trage puţin înspre înapoi şi se eliberează uşor. Manşonul nu trebuie tras prea mult înapoi deoarece va fi nevoie de mai mult timp pentru rearmare şi pentru pregătirea pentru tragere, existând riscul unei duble alimentări, deoarece deja există un cartuş pe ţeavă.
După deblocarea camerei, manşonul va introduce un nou cartuş în camera cartuşului, pistolul fiind pregătit pentru tragere.
Se continuă tragerea în funcţie de situaţie.
Notă : întotdeauna degetele trebuie trecute pe deasupra manşonului, astfel încât orice problemă există, pe verticală sau pe orizontală, să poată fi remediată imediat.
Incident de tragere Tipul III – acest incident de tragere (alimentare dublă) apare atunci când tubul cartuşului tras nu este extras iar următorul cartuş se blochează în cameră înapoia acestuia.
Pentru remedierea rapidă a acestui incident este nevoie de dexteritate.
Simptom: în timpul tragerii la un moment dat se observă oprirea manşonului către înapoi, blocarea acestuia, trăgaciul fiind moale şi nu se produce tragerea.
Remediere:
– cu degetul luat de pe trăgaci, se roteşte uşor pistolul pentru a se putea elibera piedica manşonului cu degetul opozabil al mâinii trăgătoare. Cu mâna ne-trăgătoare se trage manşonul către înapoi şi se blochează;
– se scoate încărcătorul de la pistol;
– se trage de manşon către înapoi (de cel puţin două ori) până când tubul este extras şi aruncat;
– se introduce încărcătorul la pistol;
– se trage de manşon către înapoi şi se lasă să se închidă automat, pistolul fiind gata pregătit pentru tragere.
Când se execută această operaţiune, se poate roti uşor pistolul pentru a se folosi mâna ne-trăgătoare.
–    se continuă tragerea dacă situaţia o impune.
Notă: Remedierea acestui incident trebuie exersată deoarece este cea mai complexă.

Capitolul IV

NOŢIUNI DE BALISTICĂ

4.1. NOŢIUNI DE BALISTICĂ INTERIOARĂ

Balistica reprezintă o ramură a fizicii aplicate, care se ocupă cu studiul mişcării unui corp aruncat sub un anumit unghi faţă de orizontală, mişcare determinată de impulsul iniţial, de atracţia gravitaţională şi influenţată de rezistenţa mediului. Denumirea de balistică derivă din grecescul “ballo” – a arunca.
Balistica interioară studiază fenomenele ce se petrec cu glonţul (proiectilul) în interiorul ţevii, sub acţiunea gazelor rezultate din arderea pulberii (încărcăturii de azvârlire). Aceste fenomene sunt: pirostatica şi pirodinamica.
Pirostatica: studiază arderea pulberii într-un volum constant.
Pirodinamica: studiază arderea pulberii într-un volum variabil, respectiv în ţeavă, după ce glonţul a părăsit tubul cartuşului şi a început să se mişte şi până la ieşirea lui din gura de foc (de pe ţeavă)
4.1.1. Arderea pulberii

Arderea pulberii cuprinde trei faze: aprinderea, inflamarea şi arderea propriu-zisă.
a) Aprinderea reprezintă iniţierea procesului de ardere într-un punct al elementului de pulbere. Se produce ca urmare a acţiunii percutorului asupra capsei cartuşului care, fiind strivit pe nicovala tubului, produce o flacără, ce pătrunde prin cele două orificii de la fundul cartuşului la încărcătura de azvârlire, producând aprinderea acesteia.
Pentru aprinderea unui punct de pe suprafaţa grăuntelui de pulbere este necesară o anumită temperatură, care poartă denumirea de temperatură de aprindere, cu o valoare cuprinsă între 100O şi 300OC. La cartuşele de infanterie este folosită pulbere fără fum, la care se adaugă o mică cantitate de pulbere cu fum, deoarece pulberea cu fum se aprinde mai repede decât cea fără fum, acest amestec favorizând aprinderea încărcăturii de azvârlire.
b) Inflamarea pulberii constă în răspândirea procesului de aprindere pe întreaga suprafaţă a unui element de pulbere.
Viteza cu care se propagă flacăra pe suprafaţa elementului de pulbere se numeşte viteză de inflamare, fiind diferită de la un tip de pulbere la altul.

VITEZE DE INFLAMARE ŞI DE ARDERE

Tip de pulbere    Viteză de inflamare    Viteză de ardere
Pulbere cu fum    1 – 3 m/s    1 cm/s
Pulbere fără fum    2 – 3 m/s    1 mm/s
c) Arderea propriu-zisă constă în răspândirea procesului de aprindere în interiorul elementului de pulbere.
Dacă această ardere nu se produce instantaneu şi elementele de pulbere se vor inflama la intervale de timp diferite, o parte din ele vor arde cu întârziere, iar presiunea necesară pentru deplasarea glonţului în ţeavă se va produce tot cu întârziere, durata tragerii va creşte şi se poate produce aşa-zisul fenomen al focului întârziat.
Viteza de ardere a pulberii se măsoară prin grosimea stratului de pulbere, care arde într-o unitate de timp. Ea este direct proporţională cu presiunea exterioară. Această viteză este influenţată de: natura pulberii, compoziţia pulberii, umiditatea pulberii, temperatura pulberii şi densitatea elementului de pulbere.
Ca rezultat al arderii pulberii în interiorul tubului se produc: temperatură foarte ridicată (2400 – 2500 0 C), gaze care, datorită temperaturii ridicate, se dilată ajungând să ocupe un volum de 8 – 10 ori mai mare decât volumul încărcăturii de pulbere iniţiale şi o presiune foarte mare ( 2500 – 3000 kgf/cm2)care, acţionând asupra glonţului, îl deplasează pe canalul ţevii.
4.1.2. Fenomenul tragerii

Plecarea glonţului (proiectilului) din canalul ţevii ca urmare a acţiunii presiunii gazelor provenite din arderea pulberii (încărcăturii de azvârlire) se numeşte fenomenul tragerii (tragerea loviturii).
Trăgătorul, după ce a executat corect ochirea, apasă pe trăgaci; pragul profilat al trăgaciului eliberează cocoşul, care sub acţiunea arcului său loveşte percutorul. Prin lovirea capsei cartuşului de către vârful percutorului se produce inflamarea amestecului de fulminat de mercur al capsei şi se formează o flacără care pătrunde prin orificiile aflate în fundul tubului cartuşului spre încărcătura de azvârlire,producând aprinderea acesteia.

Arderea încărcăturii de azvârlire în tubul cartuşului produce o mare cantitate de gaze, puternic încălzite, care creează o presiune ce acţionează cu aceeaşi forţă în toate direcţiile şi anume:
1.    înapoi, asupra fundului tubului cartuşului, sprijinit de capul închizătorului care, fiind bine zăvorât, îi opune rezistenţă;
2.    lateral, asupra pereţilor tubului cartuşului, sprijinit pe camera cartuşului care, prin construcţia ei opune rezistenţă;
3.    înainte, asupra glonţului care începe să se mişte în interiorul ţevii, imprimându-i o mişcare accelerată, obligându-l să intre forţat cu cămaşa în ghinturi şi, învârtindu-se în ele (mişcarea de rotaţie), înaintează în canalul ţevii cu o viteză din ce în ce mai mare, după care este aruncat afară pe direcţia axului ţevii.
La armamentul de infanterie automat, o parte din gaze acţionează asupra mecanismului reculant, asigurând funcţionarea automată (semiautomată) a armei.
Pentru pătrunderea completă a glonţului în ghinturi este necesară o anumită presiune a gazelor, care se numeşte presiune de forţare.
Cea mai înaltă presiune obţinută de gaze în canalul ţevii se numeşte presiune maximă.
Presiunea gazelor în momentul ieşirii glonţului din gura ţevii se numeşte presiunea de la gura ţevii.
Acţiunea gazelor asupra fundului tubului cartuş împinge arma către înapoi în momentul în care glonţul a părăsit gura ţevii. Această acţiune a gazelor exercitată asupra închizătorului prin intermediul tubului cartuş poartă denumirea de recul. Reculul se percepe şi sub formă de şoc în umăr. Viteza reculului este aproximativ de atâtea ori mai mică decât viteza iniţială a glonţului, de câte ori glonţul este mai uşor decât arma.
Pentru o mai bună înţelegere a fenomenului tragerii, acest proces, ce se desfăşoară într-un timp foarte scurt (0,2 – 0,6 s), a fost împărţit în patru perioade, denumite perioadele fenomenului tragerii, care sunt:
– perioada iniţială (preliminară) a arderii pulberii într-un volum constant. Aceasta durează din momentul aprinderii încărcăturii de azvârlire şi până la desprinderea glonţului din gulerul tubului cartuşului şi forţarea glonţului în partea ghintuită a ţevii. Valoarea presiunii în această perioadă (presiunea de forţare) este de 250 – 500 kgf/cm2 şi variază în raport cu greutatea glonţului şi construcţia ghinturilor.
– perioada întâi (principală) a arderii pulberii într-un volum care se modifică în timp scurt, începe din momentul obţinerii presiunii de forţare până la arderea completă a încărcăturii de azvârlire.
La începutul acestei perioade, viteza de mişcare a glonţului în canalul ţevii este mică, deci spaţiul dintre partea dinapoi a glonţului şi fundul tubului cartuşului se măreşte încet, ceea ce favorizează creşterea rapidă a presiunii.
În câteva miimi de secundă glonţul parcurge o distanţă de circa 2 – 7 calibre, presiunea gazelor devenind maximă (2500 – 3000 kgf/cm2). Ca urmare a creşterii vitezei de mişcare a glonţului, în ţeavă se măreşte volumul spaţiului dintre partea dinapoi a glonţului şi fundul tubului cartuş, spaţiu ce trebuie completat cu un volum mai mare de gaze, ceea ce duce la scăderea treptată a presiunii.
Arderea întregii încărcături de azvârlire se termină cu puţin timp înainte ca glonţul să părăsească ţeava. Sfârşitul arderii încărcăturii de azvârlire marchează terminarea perioadei întâi a fenomenului tragerii.
– perioada a doua a destinderii (dilatării calorice) a aceleaşi cantităţi de gaze puternic comprimate şi încălzite, care, ca urmare a creşterii volumului dintre partea dinapoi a glonţului şi fundul tubului cartuşului durează de la terminarea arderii încărcăturii de azvârlire şi până la ieşirea glonţului din ţeavă.
Presiunea gazelor la sfârşitul acestei perioade este de 600 – 200 kgf/cm2. Cu toate că presiunea gazelor continuă să scadă, viteza glonţului creşte datorită dilatării calorice a gazelor şi faptului că s-au format pe cămaşa glonţului urmele ghinturilor.
La armamentul de infanterie cu ţeava scurtă (pistolul) perioada a doua poate să lipsească, deoarece arderea pulberii se termină odată cu ieşirea glonţului din canalul ţevii.
–    Perioada a treia sau perioada acţiunii posterioare a gazelor asupra glonţului după plecarea acestuia din ţeavă, durează până în momentul încetării acestei acţiuni asupra glonţului. Gazele care ies din canalul ţevii având o viteză mai mare decât viteza glonţului, continuă să exercite (pe o distanţă de câţiva centimetri sau metri) o mare presiune asupra glonţului, până când presiunea gazelor devine egală cu rezistenţa aerului. În această perioadă se obţine, la o distanţă de 2 – 4 calibre de gura ţevii, viteza maximă a glonţului, care este mai mare decât viteza iniţială.
–    În contact cu atmosfera, gazele se destind brusc, producând un efect sonor sub formă de bubuitură şi un efect luminos sub formă de flacără.

4.1.3. Viteza iniţială a glonţului

Viteza pe care o are glonţul în momentul ieşirii din canalul ţevii se numeşte viteză iniţială. Aceasta se notează cu “Vo”, se măsoară în metri/secundă (m/s) şi reprezintă una din proprietăţile tehnice de bază ale fiecărei categorii de armament.
Viteza iniţială a glonţului are influenţă asupra:
– bătăii (distanţa la care ajunge glonţul);
– duratei de traiect a glonţului până la obiectiv;
– curburii traiectoriei;
– puterii de pătrundere a glonţului.
Viteza iniţială a glonţului este influenţată de:
– lungimea ţevii;
– cantitatea încărcăturii de azvârlire;
– greutatea glonţului;
– temperatura încărcăturii de azvârlire.
Categorii de armament
Detalii    Pistol –
mitralieră    Puşcă –
mitralieră    Mitralieră    Puşcă semiautomată cu lunetă
Lungimea părţii ghintuite (mm)    369    544    550    590
Viteza iniţială(în m/s)    715    745    825    850

Cu cât ţeava este mai lungă (până la anumite limite) cu atât mai mult timp presiunea gazelor va acţiona asupra glonţului şi, prin urmare, cu atât mai mare va fi viteza iniţială a glonţului (vezi tabelul comparativ).
Modificarea greutăţii încărcăturii de azvârlire determină modificarea cantităţii de gaze şi, prin urmare, modificarea presiunii maxime în canalul ţevii, implicit modificarea vitezei iniţiale.
La aceeaşi lungime a ţevii şi aceeaşi greutate a încărcăturii de azvârlire, viteza iniţială este cu atât mai mare cu cât greutatea glonţului este mai mică.
Când temperatura încărcăturii de azvârlire creşte,  se măreşte viteza de ardere a pulberii, ceea ce duce atât la creşterea presiunii, cât şi la creşterea vitezei iniţiale; când temperatura încărcăturii de azvârlire scade, viteza iniţială se micşorează.
În medie, la o variaţie de 10OC a temperaturii de azvârlire faţă de cea normală (+15OC) viteza iniţială a glonţului se modifică cu 1%.
Prin sporirea vitezei iniţiale a glonţului se măresc:
– bătaia armamentului;
– puterea de pătrundere a glonţului;
– efectul omorâtor al glonţului.
Tot mărirea vitezei iniţiale duce la scăderea influenţei condiţiilor exterioare asupra traiectoriei.
4.1.4. Rezistenţa, uzura şi vivacitatea ţevii

Rezistenţa ţevii
Capacitatea pereţilor ţevii de a rezista la o anumită presiune a gazelor care se formează în interiorul acesteia se numeşte rezistenţa ţevii.
Pentru a nu creşte greutatea ţevilor, acestea se fac astfel încât să suporte o presiune de 1,5 – 2 ori mai mare decât cea la care sunt supuse în mod normal. Deoarece pe timpul tragerii presiunea gazelor nu este uniformă pe toată lungimea canalului ţevii, nici grosimea pereţilor ţevii nu este uniformă, ci sunt mai groşi la culată (partea de dinapoi) şi mai subţiri la partea din faţă.
Dacă din diferite motive presiunea gazelor din interiorul ţevii este cu mult peste presiunea pentru care a fost calculată rezistenţa ei, atunci se poate produce umflarea sau explozia acesteia. În majoritatea cazurilor, umflarea ţevii se produce din cauza rămânerii în interiorul ei a corpurilor străine (cârpe, câlţi, nisip, zăpadă).Glonţul deplasându-se pe canalul ţevii, la întâlnirea cu aceste corpuri străine îşi micşorează viteza. Gazele care urmează glonţul, la micşorarea bruscă a vitezei acestuia sunt respinse înapoi. La afluxul gazelor care merg în sens opus se produce o creştere instantanee a presiunii, care duce la umflarea sau câteodată şi explozia ţevii.
Uzura ţevii
Cauzele care produc uzura ţevii se împart în trei grupe principale, având caracter chimic, mecanic şi termic.
a) Ca rezultat al cauzei cu caracter chimic, în canalul ţevii se formează zgura (funingine aderentă) care are o mare influenţă asupra uzurii ţevii. Zgura se compune din substanţe solubile şi insolubile;
– substanţele solubile sunt săruri care se formează pe timpul exploziei încărcăturii de iniţiere a capsei (în special clorat de potasiu);
– substanţele insolubile sunt: cenuşa, care se formează din arderea pulberii şi tombacul (un aliaj din cupru şi zinc) care se formează din depunerea resturilor cămăşii gloanţelor.
Sărurile solubile, absorbind umezeala din atmosferă, formează o soluţie care produce ruginirea (coroziunea oţelului). Substanţele insolubile, în prezenţa sării, sporesc ruginirea.
Se impune curăţirea şi ungerea ţevii imediat după tragere, apoi repetarea curăţirii după dizolvarea zgurii pentru a feri canalul ţevii de influenţa ruginii.
b) Cauzele cu caracter mecanic sunt:
– curăţirea incorectă (curăţirea ţevii fără manşon sau curăţirea camerei cartuşului fără introducerea în camera cartuşului a unui tub cu fundul găurit);
– frecarea glonţului în ghinturi datorită existenţei unor corpuri străine pe canalul ţevii.
c) Cauzele cu caracter termic constau în:
– supraîncălzirea ţevii pe timpul tragerii;
– topirea parţială a pereţilor canalului ţevii.
Sub influenţa tuturor acestor factori se lărgeşte canalul ţevii şi se modifică suprafaţa lui, din care cauză creşte posibilitatea de scurgere a gazelor printre glonţ şi peretele canalului ţevii, se micşorează viteza iniţială a glonţului şi se măreşte suprafaţa de împrăştiere a gloanţelor.

Vivacitatea  ţevii
Capacitatea ţevii de a rezista la tragerea unui anumit număr de cartuşe fără a-şi schimba calităţile ei balistice se numeşte vivacitatea ţevii; după depăşirea acestui număr, ţeava se uzează şi, ca urmare:
– se micşorează viteza iniţială a glonţului;
– creşte instabilitatea gloanţelor pe traiectorie;
– se măreşte considerabil împrăştierea gloanţelor.
Vivacitatea ţevii se menţine prin:
– întreţinerea corectă şi la timp a armei;
– respectarea regimului de tragere (debitului de tragere).
Regimul (debitul) de tragere este dat de numărul maxim de cartuşe pe care le poate trage o armă într-un anumit interval de timp fără a cauza stării armei şi preciziei tragerii.
De exemplu, cu mitraliera cal. 7,62 mm, model 1966, se pot trage 500 lovituri la foc continuu, după care ţeava trebuie înlocuită şi lăsată să se răcească.

4.2. NOŢIUNI DE BALISTICĂ EXTERIOARĂ

Balistica exterioară este acea ramură a balisticii care studiază legile mişcării glonţului din momentul părăsirii ţevii până la lovirea obiectivului sau căderea pe pământ.
După ieşirea glonţului din ţeavă, gazele având o viteză mai mare, depăşesc glonţul şi-i imprimă o acceleraţie pozitivă. Datorită rezistenţei aerului, viteza gazelor se micşorează repede şi glonţul iese din norul format de acestea.
Studierea elementelor legate de deplasarea glonţului în aer s-a realizat pe baza tragerilor experimentale şi a calculelor teoretice, cu ajutorul radiolocatoarelor, fotografierii sau filmării traiectoriei.
La început, se studiază mişcarea proiectilului în vid. Această parte a balisticii exterioare se numeşte teoria parabolică, deoarece în acest caz traiectoria va fi o parabolă, lipsind rezistenţa aerului. Apoi se studiază mişcarea proiectilului în aer, sub acţiunea a două forţe (gravitaţia şi rezistenţa aerului), care se consideră aplicate în centrul de greutate şi dirijate după tangenta la traiectorie. După aceasta se studiază mişcarea proiectilului când i s-a aplicat o mişcare de rotaţie şi rezistenţa aerului nu este aplicată în centrul de greutate.
Pentru a înţelege complexul de factori de care depinde mersul glonţului în aer vom menţiona că:
–    valoarea gravitaţiei este variabilă în raport de latitudine şi de altitudine;
–    valoarea forţei de rezistenţă a aerului diferă funcţie de densitate, temperatură, direcţia şi viteza de mişcare a masei de aer, factori care la rândul lor depind de alţii şi care trebuie luaţi în considerare mai ales când se trage la distanţă mare.
Pentru trăgătorii cu armamentul de foc concluziile practice furnizate se concretizează în regulile de tragere.

4.2.1. Traiectoria şi elementele ei

Traiectoria este drumul parcurs de centrul de greutate al glonţului (proiectilului) în aer, de la ieşirea din ţeavă până la punctul de cădere. Principalele elemente ale traiectoriei sunt:
1. originea traiectoriei – centrul retezăturii dinainte a ţevii reprezintă punctul de plecare a glonţului din gura ţevii.
2. orizontala armei – linia orizontală care trece prin originea traiectoriei; planul care conţine această linie se numeşte plan orizontal.
3. linia de tragere – prelungirea imaginară a axului canalului ţevii după ce ochirea a fost terminată (înainte de plecarea glonţului din gura ţevii); planul vertical care conţine această linie se numeşte plan de tragere.
4. unghiul de tragere – unghiul format între linia de tragere şi orizontala armei.
5. linia de aruncare (de proiecţie) – prelungirea imaginară a axului canalului ţevii în momentul plecării glonţului din ţeavă; planul vertical care conţine această linie se numeşte plan de aruncare (de proiecţie).
6. unghiul de aruncare (de proiecţie) – unghiul format între linia de aruncare şi orizontala armei.
7. unghiul de zvâcnire – unghiul format între linia de tragere şi linia de aruncare.
8. punctul de cădere – punctul de intersecţie a traiectoriei cu orizontala armei.
9. unghiul de cădere – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere şi orizontala armei.
10. distanţa de tragere (bătaia) – distanţa de la originea traiectoriei până la punctul de cădere, măsurată în plan orizontal.
11. vârful traiectoriei – punctul cel mai înalt al traiectoriei deasupra orizontalei armei.
12. săgeata traiectoriei – depărtarea de la orizontala armei până la vârful traiectoriei.
13. ramura urcătoare – partea traiectoriei cuprinsă între originea traiectoriei şi vârful traiectoriei.
14. ramura coborâtoare – partea traiectoriei cuprinsă între vârful traiectoriei şi punctul de cădere.
15. punctul de incidenţă – punctul în care traiectoria intersectează suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului).
16. unghiul de incidenţă – unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de incidenţă şi tangenta la suprafaţa obiectivului (pământului, obstacolului).
17. punctul de ochire – punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se ocheşte cu arma.
18. linia de ochire – linia dreaptă care uneşte ochiul trăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălţătorului şi prin vârful cătării cu punctul de ochire; planul vertical care conţine această linie se numeşte plan de ochire.
19. unghiul de ochire – unghiul format între linia de tragere şi linia de ochire.
20. unghiul de teren al obiectivului – unghiul format între linia de teren a obiectivului şi orizontala armei.
21. distanţa ochită – distanţa măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare (originea traiectoriei) până la intersecţia traiectoriei cu linia de ochire.
22. ordonata verticală – înălţimea oricărui punct de pe traiectorie faţă de orizontala armei.
23. ordonata balistică – înălţimea oricărui punct de pe traiectorie faţă de linia de ochire.
24. linia de teren a obiectivului – linia dreaptă care uneşte originea traiectoriei cu baza obiectivului.

4.2.2. Noţiuni despre derivaţii şi despre ochire

Datorită mişcării de rotaţie a glonţului, acţiunii forţei de rezistenţă a aerului asupra acestuia, cât şi a forţei de gravitaţie, are loc o deviere a glonţului pe planul de tragere în direcţia rotirii acestuia (înspre dreapta – dacă sensul ghinturilor ţevii este dreapta; înspre stânga – dacă sensul ghinturilor ţevii este stânga).
Abaterea glonţului (proiectilului) din planul de tragere determinată de mişcarea de rotaţie în jurul axului său se numeşte derivaţie.
La armamentul de infanterie, având ţeava ghintuită spre dreapta, derivaţia se produce în partea dreaptă faţă de planul de tragere.
Până la distanţa de 500 m, derivaţia este mică şi nu se ia în considerare. Această corecţie de derivaţie se aplică când se execută trageri la distanţe mai mari de 500 m, în special când bate vântul.
Pentru ca glonţul (proiectilul) să ajungă la obiectiv şi să-l lovească este necesar ca înainte de darea focului ţeava armamentului să capete o anumită poziţie în plan orizontal şi vertical.
Totalitatea operaţiunilor efectuate pentru a îndrepta ţeava armamentului în plan orizontal şi vertical, în aşa fel încât traiectoria medie să treacă printr-un punct ales pe obiectiv se numeşte ochire.
Operaţiile prin care se dă axului ţevii o poziţie anumită în plan orizontal constituie ochirea în direcţie.
Operaţiile prin care se dă axului ţevii o poziţie necesară în plan vertical constituie ochirea în înălţime.
Ochirea se execută cu ajutorul dispozitivelor de ochire : mecanice (cătare şi înălţător – pistol-mitralieră, pistol), optice (luneta – puşca semiautomată cu lunetă), cu grile şi corectoare (mitraliera antiaeriană).
Linia dreaptă care uneşte mijlocul crestăturii înălţătorului cu vârful cătării se numeşte linie de miră.
Prin ochirea cu ajutorul cătării şi înălţătorului se dă liniei de miră o astfel de poziţie încât între ea şi axul canalului ţevii să se formeze în plan vertical un unghi corespunzător distanţei până la obiectiv, iar în plan orizontal un alt unghi egal cu corecţia de direcţie corespunzătoare vitezei vântului lateral, derivaţiei sau vitezei de deplasare a obiectivului.

4.2.3. Forma traiectoriei şi însemnătatea ei practică

Forma traiectoriei depinde de mărimea unghiului de tragere. Modificând unghiul de tragere se modifică atât înălţimea traiectoriei cât şi distanţa de tragere.
Odată cu mărirea unghiului de tragere – până la o anumită limită (circa 300– 350) – se măresc înălţimea traiectoriei şi distanţa de tragere (bătaia).
Dacă unghiul de tragere se măreşte peste această limită, înălţimea traiectoriei continuă să se mărească, iar distanţa de tragere (bătaia) începe să se micşoreze.
Unghiul de tragere cu care se obţine cea mai mare distanţă la care poate ajunge glonţul (proiectilul) se numeşte unghiul distanţei maxime.
Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mici decât unghiul distanţei maxime se numesc traiectorii întinse (razante).
Traiectoriile care se obţin cu unghiuri de tragere mai mari decât unghiul distanţei maxime se numesc traiectorii curbe.
Traiectoriile care au aceeaşi distanţă de tragere, dar sunt obţinute cu unghiuri de tragere diferite, se numesc traiectorii conjugate.
Însemnătatea practică a traiectoriilor întinse (razante) rezultă din proprietatea acestora, şi anume: cu cât traiectoria este mai întinsă cu atât mai mare este întinderea de teren de-a lungul căreia obiectivele pot fi lovite fără modificarea înălţătorului.
Razanţa traiectoriei se caracterizează prin ridicarea mai mare sau mai mică a acesteia deasupra liniei de ochire. La o anumită distanţă, traiectoria este cu atât mai razantă, cu cât se ridică mai puţin deasupra liniei de ochire. Razanţa traiectoriei poate fi apreciată şi după valoarea unghiului de cădere, cu cât acesta este mai mic, cu atât traiectoria este mai razantă.
Lovitura a cărei traiectorie nu se ridică deasupra liniei de ochire mai sus de înălţimea unui obiectiv, pe întreaga întindere a distanţei ochite, se numeşte lovitură directă. Distanţa pe care glonţul nu depăşeşte înălţimea unui obiectiv se numeşte distanţa loviturii directe.
În limitele distanţei loviturii directe, obiectivele pot fi lovite fără a modifica înălţătorul. În acest caz, punctul de ochire în înălţime se stabileşte la marginea de jos a obiectivului.
Distanţa loviturii directe depinde de înălţimea obiectivului şi razanţa traiectoriei.
Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare distanţa loviturii directe pe care obiectivul respectiv poate fi lovit cu acelaşi înălţător. Această distanţă se poate determina prin compararea înălţimii obiectivului cu ordonata traiectoriei medii şi se rotunjeşte în jumătăţi de gradaţii

4.2.4. Spaţiul periculos al terenului şi al înălţătorului

Porţiunea de teren pe întinderea căreia traiectoria nu se ridică mai sus de înălţimea obiectivului se numeşte spaţiul periculos al terenului (Sp.P.T.). El depinde de: – înălţimea obiectivului;
– razanţa traiectoriei;
– relieful terenului;
– mărimea unghiului de incidenţă.
Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare întinderea de teren pe care obiectivele pot fi lovite fără schimbarea înălţătorului.
Întinderea Sp.P.T. într-un teren înclinat va fi cu atât mai mică (mare) decât întinderea spaţiului periculos al înălţătorului, cu cât unghiul de incidenţă este mai mare (mic) decât unghiul de cădere.
Panta terenului micşorează spaţiul periculos al terenului, iar contrapanta îl măreşte (dacă unghiul de cădere este mai mare decât unghiul de pantă); la tragerea de sus în jos Sp.P.T. se micşorează, iar la tragerea de jos în sus se măreşte.
Mărimea Sp.P.T. este egală cu spaţiul periculos al înălţătorului înmulţit cu raportul dintre unghiul de cădere şi unghiul de incidenţă.
Sp.P.T. = Sp.P.Î. x Uc / Ui
Porţiunea de teren pe întinderea căreia ramura coborâtoare a traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului se numeşte spaţiul periculos al înălţătorului (Sp.P.Î.); se măsoară pe linia de ochire şi este definit de distanţa de la punctul de cădere până la punctul în care ordonata traiectoriei nu depăşeşte înălţimea obiectivului.
Spaţiul periculos al înălţătorului depinde de:
– înălţimea obiectivului (va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt obiectivul);
– razanţa traiectoriei( cu cât traiectoria este mai razantă cu atât Sp.P.Î. este mai mare);
Importanţa practică a Sp.P.Î. constă în aceea că un obiectiv care se află în limita acestui spaţiu poate fi lovit fără a modifica înălţătorul sau punctul de ochire în înălţime. Sp.P.Î. compensează într-o oarecare măsură erorile comise în determinarea elementelor iniţiale de tragere.

4.2.5 Spaţiul defilat şi spaţiul protejat

Porţiunea de teren dinapoia unei adăpostiri pe care nu poate cădea nici un glonţ dacă traiectoria rămâne neschimbată se numeşte spaţiul defilat (Sp.D.).
Spaţiul defilat reprezintă porţiunea de teren dintre punctul de incidenţă şi obstacol (acoperire) unde nu vor cădea gloanţe trase cu o armă, fără a schimba poziţia sau unghiul de tragere.
Sp.D. va fi cu atât mai mare cu cât este mai înalt obstacolul şi cu cât traiectoria este mai înaltă. El se determină cu ajutorul formulei:
Sp.D. = H x 1000 / Uc
unde Sp.D. = spaţiul defilat; H. = înălţimea adăpostirii, în metri; Uc = unghiul de cădere, în miimi.
Traiectoria întinsă îngreunează lovirea obiectivelor adăpostite, iar traiectoria curbă uşurează lovirea lor.
Porţiunea de teren din spaţiul defilat în care obiectivul nu poate fi lovit de glonţ se numeşte spaţiul protejat (Sp.P) sau spaţiul mort.
Spaţiul protejat se determină cu ajutorul formulei:
Sp.P. = (H – h) x  1000 / Uc
unde Sp.P. = spaţiul protejat; H = înălţimea adăpostirii, în metri; h = înălţimea obiectivului, în metri; 1000 / Uc = coeficientul spaţiului periculos.
Cealaltă porţiune din spaţiul defilat în care obiectivul, cu toate că nu este văzut, poate fi lovit se numeşte spaţiul periculos.
Importanţa practică a cunoaşterii spaţiului defilat şi a spaţiului protejat (mort) constă în aceea că permite folosirea judicioasă a adăpostirilor contra focului executat de adversar, precum şi a posibilităţilor de lovire a obiectivelor adversarului dispuse înapoia unor adăpostiri.

4.2.6 Influenţa condiţiilor de tragere asupra traiectoriei glonţului

Glonţul, pe timpul traiectului în atmosferă, este supus influenţei diferitelor condiţii meteorologice, care pot fi normale sau speciale (accidentale).
Datele înscrise în tabelele de tragere privind traiectoria corespund condiţiilor normale de tragere.
Sunt considerate condiţii normale de tragere următoarele:
a) condiţii meteorologice:
– presiunea atmosferică la orizontala armei egală cu 750 mm coloană de mercur (corespunzătoare unei altitudini de 110 m deasupra nivelului mării);
– temperatura aerului la orizontala armei : + 15OC;
– umiditatea relativă a aerului : 50%;
– lipsa totală de vânt.
b) condiţii balistice:
– armamentul de categoria întâi;
– greutatea glonţului şi viteza iniţială egale cu cele înscrise în tabelele de tragere;
– temperatura încărcăturii de azvârlire : + 15OC;
– forma glonţului corespunzătoare datelor de fabricaţie;
– înălţimea cătării, cea stabilită la reglarea armamentului; înălţimea (gradaţia) crestăturii corespunzătoare unghiurilor de ochire prevăzute în tabelele de tragere;
c) condiţii topografice:
– obiectivul să se găsească la orizontala armei;
– lipsa totală a înclinării laterale a terenului.
Pe măsură ce presiunea atmosferică creşte, aerul se concentrează, iar densitatea acestuia (greutatea unui metru cub de aer) se măreşte; mărindu-se forţa de rezistenţă a aerului se micşorează distanţa de tragere (bătaia glonţului). Dacă presiunea scade, creşte bătaia glonţului.
Creşterea cu 100 m a altitudinii duce la scăderea presiunii atmosferice cu aproximativ 9 mm – coloană de mercur, iar în tabelele de tragere sunt precizate diferenţele ce apar în bătaia glonţului.
Când creşte temperatura, densitatea aerului se micşorează,  deci se micşorează forţa de rezistenţă a aerului, ceea ce determină mărirea distanţei de tragere (bătaia glonţului). La scăderea temperaturii se micşorează distanţa de tragere.
Când creşte temperatura încărcăturii de azvârlire creşte viteza de ardere a acestei şi deci creşte viteza iniţială a glonţului şi implicit distanţa de tragere.
În cazul în care vântul bate din spatele glonţului, forţa de rezistenţă a aerului scade, iar distanţa de tragere (bătaia glonţului) se măreşte.
În cazul în care vântul bate din faţă, forţa de rezistenţă a aerului creşte şi se micşorează bătaia glonţului.
Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafeţei laterale a glonţului şi îl abate faţă de planul de tragere astfel:
–    vântul din stânga abate glonţul spre dreapta;
–    vântul din dreapta abate glonţul spre stânga.
-
4.3. ÎMPRĂŞTIEREA

4.3.1. Fenomenul împrăştierii

Dacă tragem un număr de cartuşe (proiectile) de acelaşi tip şi lot, cu aceeaşi armă, ochind cu acelaşi înălţător în acelaşi punct, în aceleaşi condiţii de timp şi lumină, gloanţele (proiectilele) nu vor avea una şi aceeaşi traiectorie, ci vor descrie în aer un snop de traiectorii care nu vor cădea în unul şi acelaşi loc, ci se vor repartiza pe o suprafaţă oarecare. Acest fenomen se numeşte împrăştierea normală a gloanţelor sau împrăştierea traiectoriilor.
Totalitatea traiectoriilor obţinute ca urmare a împrăştierii normale a gloanţelor se numeşte snopul traiectoriilor.
Suprafaţa împrăştierii este suprafaţa pe care se dispun punctele de incidenţă ale gloanţelor (proiectilelor), prin intersectarea snopului traiectoriilor cu un plan oarecare (orizontal sau vertical). De regulă, această suprafaţă se apropie de forma unei elipse, fapt pentru care adeseori i se spune elipsa împrăştierii. Când distanţa la care snopul traiectoriilor este intersectat de un plan vertical este mică, atunci această suprafaţă are o formă circulară. Practic, pentru a uşura calculele, elipsa se înlocuieşte printr-un dreptunghi, denumit şi dreptunghi de împrăştiere.
Centrul suprafeţei (elipsei) împrăştierii este centrul împrăştierii, iar traiectoria imaginară care trece prin centrul împrăştierii se numeşte traiectorie medie. Elementele prevăzute în tabelele de tragere sunt calculate pentru traiectoria medie.
Punctul mediu al loviturilor este punctul în care traiectoria medie intersectează suprafaţa obiectivului (obstacolului).
Linia orizontală şi linia verticală care trec prin centrul împrăştierii, când suprafaţa împrăştierii se află în plan vertical, se numesc axele împrăştierii; cea orizontală – axa împrăştierii în înălţime, iar cea verticală – axa împrăştierii în direcţie.
Când suprafaţa împrăştierii se află în plan orizontal (pe pământ), direcţia de tragere va fi axa împrăştierii în direcţie, iar linia care trece prin centrul împrăştierii perpendicular pe direcţia de tragere – axa împrăştierii în bătaie.

4.3.2. Cauzele împrăştierii

Împrăştierea traiectoriilor este un fenomen inevitabil, iar înlăturarea sa nu este posibilă deoarece nu pot fi create condiţii cu desăvârşire identice pentru toate loviturile. Acest fapt este determinat de un mare număr de cauze, care pot fi împărţite în trei grupe:
a) cauze care produc variaţia vitezei iniţiale;
b) cauze care produc variaţia unghiurilor de aruncare şi a direcţiei de tragere;
c) cauze care produc variaţia condiţiilor în care se produce mişcarea gloanţelor.
a) Cauzele care duc la variaţia vitezelor iniţiale sunt:
–    variaţia greutăţii încărcăturilor de pulbere şi a gloanţelor, a formei şi dimensiunilor gloanţelor şi tuburilor, a calităţii pulberii, a densităţii încărcăturii etc.;
–    variaţia temperaturilor încărcăturii care depinde de temperatura aerului şi de timpul cât cartuşul se află pe ţeava încălzită în timpul tragerii;
–    variaţia gradului de încălzire şi a stării calitative a ţevii.
Aceste cauze duc la variaţii ale vitezelor iniţiale şi prin urmare şi ale distanţelor de zbor ale gloanţelor, ele depinzând în principal de muniţii şi armament.
b) Cauzele care produc variaţia unghiurilor de aruncare şi a direcţiei de tragere sunt:
–    inconstanţa ochirii orizontale şi verticale a armei (erori de ochire). O greşeală de ochire de 1 mm în direcţie la tragerea cu pistolul-mitralieră md. 1963 la distanţa de 100 m creează o abatere a gloanţelor faţă de planul de tragere de 26 cm în direcţia în care trăgătorul a făcut greşeala;
–    variaţia unghiurilor de ieşire şi a deplasărilor unghiulare ale armei obţinute în urma pregătirii defectuoase pentru tragere, a menţinerii instabile şi neuniforme a armei şi apăsării bruşte pe coada trăgaciului;
–    variaţiile unghiulare ale ţevii la tragerea la foc automat, care apar ca urmare a deplasărilor laterale ale armei pe parapet şi a reculului.
Aceste cauze duc la împrăştierea gloanţelor în direcţie şi în bătaie, ele depinzând în principal de deprinderile trăgătorului, construcţia patului armei, jocurile îmbinărilor pieselor componente, modul cum a fost instalată arma pe poziţia de tragere (caracterul terenului şi a durităţii solului).
c) Cauzele care provoacă variaţia condiţiilor atmosferice în care se produce mişcarea gloanţelor sunt:
–    micile diferenţe ce au loc de la tragerea unei serii de cartuşe la alta, în special în ceea ce priveşte direcţia şi intensitatea curenţilor de aer;
–    micile diferenţe ce au loc de la tragerea unei serii de cartuşe la alta în presiunea atmosferică;
–    variaţia condiţiilor atmosferice în special a direcţiei şi vitezei vântului între lovituri;
–    variaţia greutăţii, formei şi dimensiunile gloanţelor care duc la modificarea valori forţei de rezistenţă a aerului.
Aceste cauze duc la creşterea gradului de împrăştiere în direcţie şi bătaie, în principal ele depinzând de condiţiile atmosferice şi de calitatea muniţiei. Cauzele împrăştierii gloanţelor sunt, în fond, o urmare a unor erori de măsură (imprecizii şi toleranţe în fabricarea armamentului şi muniţiilor, greşeli de ochire etc.).
La fiecare tragere, în diferite combinaţii, aceste cauze pot acţiona în totalitate sau parţial. Aceasta înseamnă că mişcarea fiecărui glonţ se efectuează după o traiectorie diferită de traiectoria altor gloanţe.
Îndepărtarea completă a cauzelor care produc împrăştierea şi, prin urmare, înlăturarea împrăştierii este imposibilă. Totuşi, cunoscând cauzele de care depinde împrăştierea, se poate reduce influenţa fiecăreia dintre ele.
Reducerea gradului de împrăştiere a gloanţelor se obţine printr-o temeinică pregătire a trăgătorilor, a armelor şi muniţiilor pentru tragere, prin aplicarea judicioasă a regulilor de tragere, prin pregătirea corectă pentru tragere, ochire corectă, apăsarea lină a trăgaciului, întreţinerea armelor şi muniţiei, aplicarea corecţiilor când tragerile au loc în condiţii atmosferice deosebite.
4.3.3. Legile împrăştierii

La un număr mare de lovituri (peste 20), în dispunerea punctelor de incidenţă de pe suprafaţa de împrăştiere, se observă o anumită legitate. Împrăştierea gloanţelor se supune legii normale a erorilor întâmplătoare, care se află într-o strânsă legătură cu împrăştierea traiectoriilor.

Analizând împrăştierea gloanţelor, rezultă că acestea se caracterizează prin următoarele trei principii:
1. punctele de incidenţă a gloanţelor cu suprafaţa împrăştierii sunt dispuse inegal, mai dese spre centrul împrăştierii şi mai rare spre marginile suprafeţei de împrăştiere;
2. pe suprafaţa împrăştierii se poate determina punctul care constituie centrul împrăştierii (punctul mediu al loviturilor) faţă de care distribuirea punctelor de incidenţă este simetrică. Faţă de ambele părţi ale axului de împrăştiere, numărul punctelor de incidenţă este egal şi fiecărei devieri de la axul împrăştierii dintr-o parte îi corespunde o deviere egală în partea opusă;
3. suprafeţele pe care sunt dispuse punctele de incidenţă au dimensiuni limitate, determinate.
Ţinând cont de aceste trei principii poate fi formulată legea împrăştierii: la un număr suficient de lovituri executate, practic, în aceleaşi condiţii, împrăştierea gloanţelor este inegală, simetrică şi limitată.

4.3.4. Importanţa şi procedee de determinare a punctului mediu al loviturilor

Determinarea corectă a punctului mediu al loviturilor (P.M.L.) este o operaţiune necesară în special la verificarea bătăii armamentului şi aducerea acestuia la bătaie normală.
Punctul mediu al loviturilor se stabileşte, în principal, prin trei metode:
b)    metoda grafică – când numărul loviturilor este mic (până la 5 lovituri);
c)    prin măsurători şi calcul – pentru un număr de 5 – 20 lovituri;
d)    cu ajutorul axelor împrăştierii (principiul simetriei) – pentru un număr de peste 20 lovituri.
a) Metoda grafică are la bază diviziunea succesivă a segmentelor:
– pentru două lovituri – se unesc cu o linie dreaptă cele două puncte de incidenţă, iar mijlocul distanţei este punctul mediu al loviturilor (fig. I.);
– pentru trei lovituri – se unesc cu o linie dreaptă două puncte de incidenţă (cele mai apropiate dintre ele), se împarte distanţa la jumătate. Punctul obţinut se uneşte cu cel de-al treilea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în trei segmente egale; deoarece spre centrul împrăştierii punctele de incidenţă sunt mai dese, prin P.M.L. al celor trei lovituri se înţelege diviziunea cea mai apropiată de primele două puncte de incidenţă (fig. II.);
– pentru patru lovituri se continuă unirea punctului mediu al celor trei lovituri cu al patrulea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în patru segmente egale; diviziunea cea mai apropiată de primele trei puncte de incidenţă se ia ca punct mediu al celor patru lovituri (fig. III.).
Tot pentru patru lovituri putem stabili punctul mediu prin unirea punctelor de incidenţă două câte două, în diagonală, iar intersecţia celor două drepte reprezintă punctul mediu al celor patru lovituri (fig. IV.); un alt procedeu pentru patru lovituri este următorul: punctele de incidenţă care sunt mai apropiate unul faţă de altul se unesc două câte două, mijlocul ambelor drepte de uneşte din nou, iar linia obţinută se împarte în două părţi egale; punctul de diviziune astfel obţinut reprezintă punctul mediu al celor patru lovituri.
– pentru cinci puncte de incidenţă se continuă unirea punctului mediu al celor patru lovituri cu cel de-al cincilea punct de incidenţă, iar distanţa dintre ele se împarte în cinci segmente egale; diviziunea cea mai apropiată de primele patru puncte de incidenţă reprezintă punctul mediu al celor cinci lovituri (fig. V.).
b) Pentru determinarea punctului mediu al loviturilor prin măsurători şi calcul  (pentru douăsprezece lovituri) se procedează astfel:
– se numerotează loviturile, începând de sus în jos;
– prin lovitura cea mai din stânga (dreapta) se trasează o linie verticală, iar prin cea mai de jos (sus) se trasează o linie orizontală;
– se măsoară distanţele de la fiecare lovitură la linia verticală, se face suma acestor distanţe, iar suma se împarte la numărul loviturilor, obţinând o distanţă medie faţă de linia verticală;
– se măsoară distanţele de la fiecare lovitură la linia orizontală, se face suma acestor distanţe, iar suma se împarte la numărul loviturilor, obţinând o distanţă medie faţă de linia orizontală;
– cu ajutorul acestor două distanţe medii am stabilit poziţia punctului mediu al celor douăsprezece lovituri.
c) Pentru stabilirea punctului mediu cu ajutorul axelor împrăştierii pentru un număr mare de lovituri (peste 20) se procedează astfel:
– se calculează prin numărare jumătatea inferioară a punctelor de incidenţă şi se separă prin axul împrăştierii în înălţime (în bătaie);
– se calculează prin numărare jumătatea din dreapta şi cea din stânga a punctelor de incidenţă şi se separă prin axul împrăştierii în direcţie;
– intersecţia axelor astfel trasate reprezintă punctul mediu al loviturilor.
Dacă numărul loviturilor este impar, axele împrăştierii trebuie să treacă prin unul din punctele de incidenţă.

4.3.5. Măsurarea împrăştierii şi unităţi de măsură a împrăştierii

În orice condiţii de tragere, legitatea împrăştierii rămâne nemodificată, dar mărimea suprafeţei de împrăştiere se modifică în funcţie de gradul de instruire al trăgătorului, de tipul armei, de calitatea muniţiei, aparatele de ochire, poziţia pentru tragere, distanţa de tragere, condiţii meteorologice şi altele.
În teoria şi practica tragerilor foarte adesea trebuie să se opereze cu diferite elemente ale fenomenului împrăştierii loviturilor şi să se ia în considerare limitele posibile ale abaterilor în raport cu traiectoria medie.
Pentru aceasta a apărut necesitatea de a folosi anumite unităţi de măsură care să caracterizeze împrăştierea. Aceste unităţi de măsură, folosite uzual, sunt abaterea probabilă, fâşia centrală şi raza cercului ce conţine toate loviturile sau care conţine 50% din lovituri.
Abaterea probabilă (medie) – este acea abatere a glonţului de la centrul împrăştierii (în bătaie, în înălţime şi în direcţie) care ocupă locul central în rândul tuturor abaterilor aranjate în ordinea crescândă sau descrescândă, după mărimea lor absolută şi reprezintă unitatea de măsură de bază a împrăştierii. Ea este notată astfel:
– Apd = abaterea probabilă în direcţie;
– Apî = abaterea probabilă în înălţime;
– Apb = abaterea probabilă în bătaie;
Funcţie de dispunerea elipsei împrăştierii notaţiile de mai sus se folosesc astfel:
– elipsa împrăştierii în plan vertical: Apd şi Apî ;
– elipsa împrăştierii în plan orizontal: Apd şi Apb ;
Abaterea probabilă este egală cu a opta parte din înălţimea, lăţimea sau adâncimea dreptunghiului de împrăştiere şi cea de lângă axul împrăştierii conţine 25% din numărul punctelor de incidenţă ale loviturilor trase.
La un număr mare de lovituri, în fiecare fâşie egală cu o abaterea probabilă există, indiferent de valoarea împrăştierii, un anumit procent de puncte de întâlnire. Reprezentarea grafică alăturată a procentelor de lovituri în diferite fâşii poartă numele de scara împrăştierii.
Scara împrăştierii este aceeaşi în expresie numerică pe orice direcţie şi caracterizează legea împrăştierii.
Abaterile gloanţelor care se află mai jos de centrul împrăştierii au semnul minus, iar cele care se află mai sus de centrul împrăştierii au semnul plus.
Considerăm opt puncte de incidenţă pe panoul vertical al împrăştierii. Abaterile acestor lovituri în înălţime faţă de centrul împrăştierii au următoarele valori: +7cm; +12cm; +14cm; +15cm; -10cm; -3cm; -32cm; -8cm.
Luăm valorile absolute (fără semnul plus sau minus) ale abaterilor şi le aranjăm pe rând în ordine crescândă: 3, 7, 8, 10, 12, 14, 15, 32. La mijlocul rândului se află două abateri: 10 şi 12.
Media acestor abateri va fi: 10+12
——— = 11 cm
2
În cazul unui număr impar de abateri, se consideră ca abatere probabilă aceea care ocupă locul din mijloc din cadrul şirului
Fâşia centrală (inima snopului) este fâşia împrăştierii prin mijlocul căreia trec axele împrăştierii, cuprinde 70% din numărul punctelor de incidenţă ale loviturilor trase, reprezintă treimea centrală din suprafaţa împrăştierii şi se notează astfel:
– fâşia centrală în bătaie – Fcb ;
– fâşia centrală în direcţie – Fcd ;
– fâşia centrală în înălţime – Fcî .
Fig. 1. Fâşiile centrale în plan vertical:
Fcd – în direcţie;
Fcî – în înălţime;
C – centrul împrăştierii.
Fig.2. Fâşiile centrale în plan orizontal:
Fcd – în direcţie;
Fcb – în bătaie;
C – centrul împrăştierii.
Între fâşia centrală şi abaterea probabilă există o anumită dependenţă. Din calcule a rezultat că fâşia centrală include 3,06 abateri probabile. În practică lăţimea fâşiei centrale este egală cu 3 abateri probabile.
Prin intersecţia a două fâşii centrale se formează un dreptunghi care se numeşte partea centrală a împrăştierii şi conţine 50% din numărul loviturilor trase.
Raza cercului – la distanţe apropiate de armă secţiunea transversală prin snopul traiectoriilor are o formă circulară, de aceea se spune că la distanţe mici de tragere împrăştierea în înălţime şi direcţie este o “împrăştiere circulară”. Pentru aprecierea împrăştierii în acest caz, se foloseşte o singură mărime, (unitate de măsură) şi anume raza cercului care cuprinde “cea mai bună jumătate” din totalul loviturilor notată cu R50 sau raza cercului care cuprinde toate loviturile şi este notată cu R100 .

4.3.6. Gruparea şi precizia tragerii

Pentru a lovi un obiectiv într-un timp cât mai scurt şi cu un consum minim de muniţie trebuie ca tragerea să fie grupată şi precisă.
Tragerea grupată este tragerea în care împrăştierea reală a loviturilor trase cu armamentul respectiv corespunde normelor din tabelele de tragere, fără să le depăşească.
Gruparea tragerii depinde de:
– calităţile armamentului;
– priceperea trăgătorului de a grupa loviturile pe o suprafaţă cât mai mică.
Trăgătorul poate menţine calitatea armamentului de a trage grupat prin:
– întreţinerea corectă a acesteia (în special a canalului ţevii şi a aparatelor de ochire);
– executarea corectă a încărcării armamentului;
– ochirea uniformă, cu respectarea unui regim normal de tragere.
Tragerea precisă este tragerea al cărei punct mediu al loviturilor se suprapune cu exactitate pe punctul de control sau pe mijlocul obiectivului sau nu se depărtează cu mai mult de o jumătate de miime, corespunzătoare distanţei la care se trage, faţă de acesta.
Ca unitate de măsură pentru împrăştiere se folosesc abaterile probabile Apb; Apî; Apd; ca unitate de măsură pentru precizia tragerii se folosesc valorile inverse ale abaterilor probabile, adică: 1/Apb; 1/Apî; 1/Apd.
De câte ori sunt mai mari abaterile probabile, de atâtea ori este mai mare împrăştierea şi tot de atâtea ori este mai mică precizia tragerii şi invers.
Precizia tragerii se asigură prin:
–    reglarea corectă a armamentului;
–    păstrarea cu grijă a armamentului şi muniţiei;
–    o perfectă instruire a trăgătorului.
Precizia tragerii este influenţată de:
–    stabilirea punctului de ochire;
–    aşezarea corectă a înălţătorului şi a corectorului de derivă;
–    poziţia trăgătorului;
–    mânuirea trăgaciului.

About these ads

2 comments on “TEHNICA TRAGERII CU PISTOLUL – MANUAL DE TRAGERE PENTRU STUDENŢII ACADEMIEI DE POLIŢIE

  1. foarte bun manualul numai ca ar fi fost foarte util un link al manualului completat cu figuri grafice pentru a vizualiza corect toate elementele de pozitionare.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s