PROCEDURA CONTRAVENŢIONALĂ JUDICIARĂ ÎN LUMINA JURISPRUDENŢEI CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Calificarea domeniului contravenţional din perspectiva noţiunii de „acuzaţie în materie penală” prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omuluiAnaliza de faţă urmăreşte să califice etapa judiciară a procedurii contravenţionale reglementate de O.G. nr 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prin prisma noţiunii de „acuzaţie în materie penală” prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, vom comenta o parte dm jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie reglementată de art. 6 par 2 din Convenţie, urmărind să stabilim dacă această prezumţie este respectată în procedura de soluţionare a plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei.

Ca ultim punct în studiul de faţă, vor fi prezentate deciziile Curţii Constituţionale sesizată cu excepţii de neconstituţionalitate ale unor prevederi din OG. nr. 2/2001

România a ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului (în continuare Convenţia) şi Protocoalele adiţionale prin Legea nr. 30/1994 care a intrat în vigoare la 20.06.1994. Conform art. 20 din Constituţia României, textul Convenţiei este încorporat în dreptul intern, având în acelaşi timp o forţă juridică superioară legilor în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Articolul 6 par. 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil, prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală îndreptate împotriva sa. „

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea) a elaborat propriile criterii pentru a defini noţiunile „drepturi şi obligaţii cu caracter civil” şi „acuzaţie în materie penală” prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie.

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiei reglementează etapa judiciară de soluţionare a plângerilor formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în art. 31 – 36. Sub aspect procedural, art. 47 dispune că prevederile ordonanţei se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. Analiza tradiţională a regimului juridic al contravenţiilor, precum şi dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 plasează acest domeniu în sfera extra-penală.

Având în vedere caracterul autonom al noţiunii de „acuzaţie în materie penală” prevăzută în art. 6 par. 1 din Convenţie, este posibil ca unele domenii să fie analizate de Curte ca aparţinând sferei penale, deşi conform dreptului naţional acestea sunt calificate ca având o natură extra-penală.

Raţiunea pentru care calificarea realizată de dreptul intern nu este una absolută este prezentată de Curte în cauza Ozturk împotriva Germaniei: „în dreptul intern al multor state părţi la Convenţie operează distincţia între infracţiuni, delicte şi contravenţii. Pe de altă parte, ar fi contrar obiectului şi scopului art. 6. care garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, dacă statelor le-ar fi permis să excludă din câmpul de aplicare al art. 6 o întreagă categorie de fapte, pe motivul că acestea sunt contravenţii”.

Astfel, pentru identificarea noţiunii autonome de „acuzaţie în materie penală”, Curtea a stabilit trei criterii (hotărârea Ozturk împotriva Germaniei):

Þ    clasificarea faptei potrivit dreptului naţional;

Þ    natura faptei incriminate;

Þ    natura şi gravitatea sancţiunii.

 

Aceste criterii au fost utilizate în mod constant în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg. Ca regulă, criteriile nu sunt aplicate în mod cumulativ. Astfel, „pentru a stabili dacă art. 6 este aplicabil în latura sa penală este suficient ca fapta să fie una „penală” din punct de vedere al Convenţiei sau să fi expus făptuitorul la o sancţiune care prin natura sau gravitatea sa aparţine sferei penale”.

Totuşi, abordarea cumulativă nu este exclusă atunci când analiza separată a fiecărui criteriu nu permite identificarea unei concluzii neîndoielnice în ceea ce priveşte existenţa unei „acuzaţii în materie penală”.

Vom proceda la analizarea procedurii jurisdicţionale contravenţionale reglementată de O.G. nr. 2/2001 prin prisma criteriilor elaborate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

  1. Clasificarea faptei potrivit dreptului naţional

 

În hotărârea Engel şi alţii împotriva Olandei din 8.06.1976, par. 81, Curtea a precizat că acest prim criteriu are valoare relativă. Pe de altă parte, el poate fi considerat ca un punct de plecare în analiza realizată de CEDO (a se vedea hotărârea Weber împotriva Elveţiei din 22.05.1990. par. 31).

Având în vedere importanţa garanţiilor prevăzute de art. 6, se impune respectarea lor în procedurile interne, deşi statele părţi la Convenţie sunt libere să califice o anumită faptă ca fiind abatere disciplinară sau contravenţie (a se vedea hotărârea Engel împotriva Olandei din 8.06.1976, par. 34). Curtea a reafirmat libertatea statelor contractante de a legifera un sistem în care constatarea şi pedepsirea contravenţiilor revine autorităţilor administrative iar conformitatea cu prevederile Convenţiei este asigurată prin posibilitatea părţii interesate de a ataca în instanţă decizia respectivă (a se vedea Lutz împotriva Germaniei, par. 57).

În ceea ce priveşte sistemul românesc de drept, în mod unanim, doctrina juridică delimitează răspunderea contravenţională de răspunderea penală având în vedere gradul de pericol social al faptelor care aduc atingere unor valori sociale distincte, sancţiunile aplicabile, regimul juridic diferit.

  1. Natura faptei incriminate

 

Acest criteriu a fost analizat de CEDO din prisma aplicabilităţii normei legale care a fost încălcată prin săvârşirea faptei. Astfel, s-a concluzionat că, în ipoteza în care norma legală se adresează tuturor cetăţenilor şi nu vizează un grup de persoane având un statut special, atunci aceasta este una de aplicabilitate generală. Totuşi, nu este exclusă stabilirea unor condiţii privind săvârşirea faptei, calitatea persoanei sau alte aspecte ale răspunderii juridice. Determinant rămâne stabilirea interesului protejat prin norma încălcată.

  1. Natura şi gravitatea sancţiunii

 

Acest ultim criteriu are valoare determinantă pentru a stabili aplicabilitatea art. 6 în latura sa penală, chiar dacă potrivit clasificării din dreptul intern sau naturii faptei incriminate, domeniul este unul extra-penal. în hotărârea Dorota Szott -Mecfynska şi alţii împotriva Poloniei din 9.10.2003, s-a stabilit că natura şi gravitatea sancţiunii impuse, cât şi sancţiunile la care făptuitorul s-ar fi putut expune, trebuie analizate având în vedere obiectul şi scopul art. 6, înţelesul termenilor din articolul menţionat, precum şi în lumina legilor statelor contractante.

Vom aborda pe scurt cele mai frecvente sancţiuni pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a analizat în cadrul criteriului menţionat.

a)   Închisoarea

În ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, s-a stabilit că aceasta are în sine o natură penală, transferând acest caracter şi procedurii administrative sau disciplinare care se poate finaliza cu aplicarea unei astfel de sancţiuni. Curtea a statuat că art. 6 par. 1 este aplicabil în latura sa penală în ceea ce priveşte procedura disciplinară reglementată de dreptul olandez întrucât unele dintre contravenţii erau sancţionate cu pedeapsa închisorii de o durată considerabilă (a se vedea hotărârea Engel împotriva Olandei, par. 36).

Precizăm că în dreptul intern, prin O.U.G. nr. 108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, această sancţiune nu se mai poate aplica drept pedeapsă principală contravenţională.

 

b)    Transformarea amenzii contravenţionale în închisoare

În ceea ce priveşte legislaţia statelor contractante care reglementează transformarea amenzii contravenţionale în închisoare, Curtea a decis de asemenea că acest aspect are o conotaţie penală. În ipoteza în care făptuitorul, prin neplata amenzii stabilite, s-ar expune riscului de a fi condamnat la pedeapsa închisorii .

Pe de altă parte, Curtea a ajuns la o concluzie distinctă în cauza Ravnsborg împotriva Suediei, luând în considerare o serie de subcriterii. Astfel, instanţele suedeze l-au sancţionat pe petent de trei ori cu amendă judiciară pentru afirmaţiile defăimătoare cuprinse în observaţiile scrise adresate instanţelor sau pentru declaraţiile făcute în şedinţa publică de natură să aducă atingere prestigiului justiţiei. Conform dreptului intern, amenda se putea transforma în închisoare de la 14 zile la 3 luni, în caz de neplată. Totuşi, s-a reţinut că nivelul amenzii aplicate nu era de o gravitate suficientă, astfel încât sancţiunea să poată fi caracterizată ca fiind de natură penală. Mai mult, spre deosebire de amenzile obişnuite, amenda aplicată petentului nu se introducea în cazierul judiciar, iar procedura de transformare a amenzii în închisoare era una complexă.

Într-o cauză recentă, Curtea nu a mai luat în considerare posibilitatea transformării amenzii neplătite în închisoare ca standard posibil pentru a stabili dacă art. 6 este aplicabil sub aspect penal. În hotărârea Ziliberberg împotriva Republicii Moldova din 1.02.2005, s-a precizat că posibilitatea transformării sancţiunii pecuniare într-una privativă de libertate n-ar fi fost de o importanţă vitală pentru clasificarea contravenţiei că aparţinând domeniului penal (par. 34).

În sistemul românesc de drept, amenda contravenţională nu poate fi transformată în închisoare contravenţională. În ipoteza în care contravenientul nu achită cuantumul amenzii contravenţionale aplicate prin procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţie. Dacă contravenientul nu îşi îndeplineşte de bunăvoie obligaţia de plată, se poate recurge la procedura executării silite, având în vedere valoarea de titlu executoriu al actului de constatare a contravenţiei. Astfel, conform art. 37 din O.G. nr 2/2001, procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.

 

 

 

c)    Amenda contravenţională

În majoritatea cauzelor, Curtea a stabilit că elementul esenţial pentru a stabili dacă art 6 par. 1 este aplicabil în latura sa penală rămâne caracterul preventiv şi sancţionator al pedepsei aplicate sau aplicabile petentului.

Aşadar, raţionamentul Curţii este construit în jurul scopului sancţiunii aplicate sau aplicabile. Astfel, chiar clacă cuantumul amenzii contravenţionale este unul redus, art. 6 va fi aplicabil sub aspect penal, atâta vreme cât amenda este un mijloc constrângere a petentului, precum şi o măsură de prevenire a săvârşirii de noi fapte.

În cazul sancţiunii pecuniare, privaţiunea se realizează prin micşorarea patrimoniului contravenientului cu valoarea amenzii aplicate. Prevenţia specială şi generală a sancţiunii contravenţionale constituie scopul sancţiunii contravenţionale. Curtea a subliniat în mod pertinent că, în acest caz, amenda contravenţională nu are caracterul unei despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu, iar funcţia preventivă şi represivă a sancţiunii este specifică domeniului penal.

În ceea ce priveşte sistemul nostru de drept, O.G. nr. 2/2001 prevede expres în art. 8 faptul că amenda contravenţională are caracter administrativ. Din analiza prevederilor art. 16 rezultă în mod evident că amenda aplicată de agentul constatator este distinctă de eventualele prejudicii produse prin săvârşirea faptei contravenţionale. Mai mult, potrivit art. 23, în cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei, persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun. De asemenea, procesul-verbal se va înmâna sau, după caz. se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.

Mai mult. doctrina juridică precizează în mod unanim că amenda contravenţională este o sancţiune pecuniară principală, un mijloc de constrângere constând în micşorarea silită a patrimoniului celui sancţionat.

Analizând amenda contravenţională reglementată de O.G. nr 2/2001 din prisma jurisprudenţei Curţii, putem concluziona că acesta are un „caracter preventiv şi sancţionator”.

În privinţa cuantumului acesteia, Curtea a statuat că o sancţiune de o gravitate relativă nu este de natură a înlătura aplicarea art. 6 în latura sa penală. Cu toate acestea, într-un caz singular, Curtea a avut o abordare diferită. Astfel, în cauza W. S. împotriva Poloniei din 15.06.1999, petenta a fost sancţionată cu 100 zloţi pentru comiterea unei contravenţii în domeniul fiscal, constând într-o eroare de calcul în evidenţele contabile.

Întrucât atât amenda aplicată, cât şi cea aplicabilă, luând în considerare limitele minime şi maxime ale amenzii nu aveau un cuantum suficient de ridicat, mai ales prin comparaţie cu amenzile penale, Curtea a apreciat că nu art. 6 nu este aplicabil în latura sa penală. Astfel, cererea incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Aprecierea Curţii în legătură cu gravitatea amenzii se raportează la situaţia concretă a reclamantului. De exemplu, în cauza Ziliberberg împotriva Rep. Moldova, s-a stabilit că amenda în cuantum de 36 lei (3.17 Euro) reprezenta peste 60% din venitul lunar al reclamantului (par. 34). Acest fapt a condus Curtea, alături de alte elemente, la concluzia că sancţiunea respectivă avea caracter penal.

 

d)   Alte situaţii

Pentru a aprecia caracterul penal al faptei, Curtea se poate raporta şi la alte circumstanţe ale cauzei. Astfel, în cauza Ziliberberg împotriva Rep. Moldova, s-a reţinut că interogarea reclamantului de către anchetatori la sediul poliţiei, unde a fost reţinut câteva ore, precum şi existenţa în Codul contravenţiilor cu caracter administrativ, care a stat la baza sancţionării contravenţionale a petentului, a unor dispoziţii privind circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante, tentativa de a săvârşi o contravenţie, legitima apărare relevă prin prisma art. 6 par. 1 din Convenţie natura penală a faptei (par. 34). Mai mult, s-a luat în considerare şi faptul că aceste cauze sunt soluţionate de secţiile penale ale instanţelor.

2. Prezumţia de nevinovăţie în procedura contravenţională judiciară

Odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în latura sa penală, următorul pas îl constituie analiza garanţiilor dreptului la un proces echitabil în materie penală. Garanţiile procedurale enunţate de art. 6 pot privi instanţa – care trebuie să fie una independentă, imparţială, instituită prin lege, având competenţa de a pronunţa decizii cu forţă obligatorie – sau procedura care trebuie să fie echitabilă, publică, desfăşurată într-un termen rezonabil.

Deşi studiul de faţă nu urmăreşte să analizeze în general prezumţia de nevinovăţie, astfel cum a fost examinată de Curtea europeană a drepturilor omului, totuşi, pentru a crea cadrul necesar cercetării acestei prezumţii în etapa judiciară de soluţionare a plângerilor contravenţionale, vom face câteva precizări privind jurisprudenţa Curţii în acest domeniu.

Articolul 6 par. 2 din Convenţie prevede că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită”. Curtea a decis că „prezumţia de nevinovăţie implică, inter alia, ca, în îndeplinirea atribuţiilor lor, membrii completului de judecată să nu aibă ideea preconcepută că inculpatul a comis infracţiunea de care este acuzat; sarcina probei aparţine acuzării şi orice îndoială trebuie să profite inculpatului”. Pentru a concluziona dacă prezumţia de nevinovăţie a fost respectată, Curtea nu se substituie în atribuţiile instanţelor naţionale de a analiza probele administrate, dar analizează procedura judiciară în ansamblul său (a se vedea hotărârea Bernard împotriva Franţei din 23.04.1998, par 37, hotărârea Edwards împotriva Marii Britanii din 16.12.1992, par. 34, hotărârea Mantovanelli împotriva Franţei din 18.03.1997, par. 34).

În jurisprudenţa Curţii s-a stabilit că prezumţia de nevinovăţie este încălcată atât prin prezentarea unei persoane ca fiind vinovată de săvârşirea unei infracţiuni înainte ca vinovăţia sa să fie legal stabilită, cât şi prin obligaţia impusă acestei persoane de a face dovada nevinovăţiei sale.

Aşadar, prezumţia de nevinovăţie priveşte şi problema sarcinii probei. Este necesar ca administrarea probelor să se facă în prezenţa inculpatului (sau contestatorului), într-o procedură contradictorie şi publică, astfel cum s-a stabilit în hotărârea Saidi împotriva Franţei din 20.09.1993, par. 43. Statele părţi la Convenţie pot stabili în dreptul lor intern diferite reguli procedurale privind sarcina probei, cu atât mai mult cu cât art. 6 par 2 permite existenţa unor prezumţii de fapt sau de drept.

În cauza Salabiaku împotriva Franţei din 7.10.1988, par. 28, Curtea a stabilit că prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, de vreme ce în fiecare sistem de drept sunt operante prezumţii de drept sau de fapt, iar Convenţia nu le interzice în principiu, atâta timp cât statele respectă anumite limite şi nu încalcă drepturile apărării.

În materia analizată, O.G. nr. 2/2001 nu conţine dispoziţii exprese privind administrarea probelor. Astfel, art. 33 dispune că instanţa va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau, după caz. a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.

În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei. Art. 34 prevede că instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Aceste prevederi se completează, conform art. 47, cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

În ceea ce priveşte legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, instanţa trebuie să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 16 şi 17, întrucât motivele de nulitate absolută (lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator) se constată din oficiu. Mai mult, în baza rolului său activ (art. 129 al. 3-5 C. proc. civ. ), instanţa este obligată să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor motivele de nulitate relativă.

În privinţa temeiniciei procesului-verbal de constatare a contravenţiei, O.G. nr 2/2001 prevede că instanţa dispune citarea martorului asistent, a celor menţionaţi în plângerea contravenţională, a persoanei care a făcut plângerea, a societăţii de asigurare în vederea audierii acestora. De asemenea, instanţa „administrează probele necesare”, adică orice probe pertinente şi concludente (conform art. 167 al. 1 C. proc civ. ). Având în vedere dispoziţiile art. 47 din O.G. nr. 2/2001, se vor aplica regulile din procesul civil privind admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor Mai mult, luând în considerare caracterul mixt al probelor, care aparţin atât procedurii civile, cât şi dreptului civil, sunt aplicabile şi reglementările dreptului substanţial în această materie (art. 1169 -1206 C. civ. ).

O.G. nr. 2/2001 nu conţine dispoziţii exprese privind valoarea probantă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Fiind un act administrativ, se vor aplica principiile generale din dreptul administrativ privind prezumţia de legalitate. Din această perspectivă şi în baza art. 1169 C. civ., i-ar reveni petentului obligaţia de a propune şi aduce probe care să dovedească contrariul celor reţinute de agentul constatator în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii în materia prezumţiei de nevinovăţie sub aspectul sarcinii probei, reţinem că art. 6 par. 2 nu interzice existenţa unor prezumţii de fapt sau de drept (Salabiakv împotriva Franţei din 7.10.1988). Mai mult, prin reglementarea acestor prezumţii, statele trebuie să respecte cerinţa proporţionalităţn între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (a se vedea Janosevic împotriva Suediei, par. 101).

În materie contravenţională, Curtea a analizat din prisma cerinţei sus-menţionate prezumţia de care se bucură deciziile autorităţii fiscale conform legislaţiei suedeze privind stabilirea impozitului. S-a statuat că petentul avea la dispoziţie suficiente mijloace de probă bazate pe elemente subiective (de exemplu, circumstanţe exoneratoare de răspundere — par. 102) pentru a răsturna prezumţia respectivă, la care se adaugă necesitatea unui sistem fiscal eficient. În concluzie, Curtea a stabilit că art. 6 par. 2 din Convenţie nu a fost încălcat având în vedere raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit prin instituirea prezumţiei amintite şi mijloacele utilizate în dreptul suedez.

Într-o cauză recentă (Blum împotriva Austriei din 3.02.2005), reclamantul a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin inversarea sarcinii probei în faţa autorităţii junsdicţionale administrative sesizate de inspectoratul de muncă, care constatase în urma unei inspecţii că la ferma petentului lucra ilegal un muncitor străin fără permis de muncă întrucât audierea acestuia nu a fost posibilă, autoritatea administrativă l-a invitat pe petent să dovedească contrariul celor reţinute de ofiţerul inspectoratului de muncă în privinţa muncitorului străin. Curtea a apreciat că autorităţile austriece au decis în baza probelor administrate de părţi în faţa lor, acţionând astfel în limitele prevăzute de art 6 par 2 din Convenţie.

Făcând aplicarea celor mai sus prezentate la procedura contravenţională judiciară reglementată de O.G. nr. 2/2001, putem concluziona că prezumţia de legalitate de care se bucură procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu este, per se, contrară dispoziţiilor art. 6 par. 2 din Convenţie.

 

Pe de altă parte, rămâne de analizat dacă modul în care operează în fiecare caz în parte această prezumţie nu aduce atingere principiului proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele utilizate, mai ales din prisma dreptului la apărare al petentului.

Avem în vedere, mai ales, acele hotărâri ale instanţelor judecătoreşti care reflectă o abordare superficială a materiei contravenţionale. Această abordare constă în neadmmistrarea unor probe consistente şi soluţionarea cauzei la primul termen de judecată, pe principiul că oricum procesul-verbal de contravenţie se bucură de legalitate, iar probele propuse de petent (de cele mai multe ori, proba cu martori) nu sunt de natură a răsturna prezumţia amintită.

Această concluzie potrivit căreia practica instanţelor interne prin care persoanei care a formulat plângerea contravenţională i se cere să dovedească faptul că nu a săvârşit contravenţia este una contrară prevederilor Convenţiei este susţinută de doctrina juridică românească, chiar în absenţa unei pronunţării unei hotărâri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la procedura contravenţională judiciară reglementată de O.G. nr 2/2001.

3. Deciziile   Ciuţii   Constituţionale   în   ceea   ce   priveşte   constituţionalitatea   domeniului contravenţional

Prin decizia nr. 183/8.03.2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionaiitate a prevederilor art. 16 al (1) şi (7), art. 17. art. 18, art. 19 al. (1), art 25 al. (1) şi (3), art 26 al. (3), art. 27, art. 28, art. 33 al. (1) şi art 34 al. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002.

În considerentele deciziei menţionate, Curtea Constituţională face referire şi la jurisprudenţa CEDO în domeniul contravenţional (Ozturk împotriva Germaniei, Garyfallou Aebe împotriva Greciei, Lauko împotriva Slovaciei, 1998, Kadubec Împotriva Slovaciei, Salabiaku împotriva Franţei) şi concluzionează că prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 sunt constituţionale şi în deplin acord cu art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece permit persoanei interesate să se adreseze justiţiei şi să îi fie respectate garanţiile procesuale, generale şi speciale, prevăzute de acest text.

Autorul excepţiei de neconstituţionaiitate a invocat şi nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie care „comandă ca sarcina probei să revină acuzării şi ca orice dubiu să profite «acuzatului»” de către autorităţile administrative, de instanţa de judecată şi de către legiuitor.

Curtea Constituţională a reţinut că instanţa de judecată, în procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva procesului-verbal de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, nu operează cu noţiunile de „acuzat” şi „acuzare” şi nici nu-l consideră vinovat pe contravenient înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. În concluzie, instanţa de control constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie în domeniul contravenţional.

În Decizia nr 197/2003, după ce sunt analizate criteriile elaborate de CEDO, Curtea Constituţională decide că „sub acest aspect, legislaţia contravenţională din România, similară celei germane, intră sub prevederile art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

Decizia nr. 251/2003 reţine că autorului contravenţiei i se asigură fără nici o îngrădire dreptul de a se adresa justiţiei, cerând anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, iar „într-o astfel de situaţie, este firesc că el trebuie să dovedească netemeinicia sau nelegalitatea constatării contravenţiei sau a sancţiunii aplicate. Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general al procedurii civile, potrivit căruia cel ce face o afirmaţie în cadrul judecăţii trebuie să o dovedească. ”

Curtea Constituţională a dezvoltat acest raţionament şi în decizia nr. 349/2003, în care a statuat că principiul prezumţiei de nevinovăţie nu este încălcat, „dat fiind că persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu este pusă în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi de răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei stabileşte definitiv vinovăţia persoanei în cauză numai în condiţiile în care aceasta nu înţelege să se folosească de căile de atac prevăzute de lege, dar în această ipoteză nu se poate reţine că s-a înlăturat prezumţia de nevinovăţie, ci faptul că, nefolosind căile de atac, contravenientul însuşi şi-a recunoscut vinovăţia.

Vinovăţia contravenientului se stabileşte definitiv, de asemenea, în cazul în care acesta atacă în justiţie procesul-verbal de constatare a contravenţiei, iar instanţa respinge plângerea formulată de acesta.

Nici în acest caz nu se poate reţine că s-a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, căci răspunderea contravenientului a fost stabilită – aşa cum prescriu Constituţia şi Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului – prin hotărâre judecătorească definitivă.

Fără a intenţiona să punem în discuţie deciziile sus-menţionate ale Curţii Constituţionale, mai ales în absenţa unei hotărâri a instanţei de la Strasbourg care să tranşeze problema încălcării prezumţiei de nevinovăţie în procedura reglementată de O.G. nr. 2/2001, putem concluziona că instanţele interne au obligaţia de a respecta toate garanţiile specifice procesului penal, prevăzute de art. 6 din Convenţie. Pe de altă parte, este neîndoielnic faptul domeniul contravenţional poate fi calificat ca intrând în sfera de aplicare a art. 6 par. 1, în latura sa penală, dată fiind junsprudenţa Curţii.

 

Articol elaborat si conceput de catre Dna judecator Beatrice Ramascanu si a fost publicat in Revista Institutului National al Magistraturii THEMIS nr. 2/2005.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s