MĂSURI TACTICE POLIŢIENEŞTI

PROBLEME:

1. Reguli generale de tactică poliţienească
2. Proceduri poliţieneşti :

2.1. Procedura privind interceptarea persoanelor şi cea privind efectuarea somaţiei;
2.2. Procedura privind legitimarea şi stabilirea identităţii persoanelor;
2.3. Procedura privind invitarea la sediul poliţiei;
2.4. Procedura privind controlul persoanelor;
2.5. Procedura privind controlul bagajelor;
2.6. Procedura privind controlul vehiculelor;
2.7. Procedura privind urmărirea şi prinderea  persoanelor;
2.8. Procedura privind conducerea persoanelor la sediul poliţiei;
2.9. Procedura privind imobilizarea persoanelor;
2.10.Procedura privind folosirea armamentului din dotare (uzul de armă);

2.11. Procedura privind  intrarea poliţiştilor în locuinţa persoanelor fizice, în instituţii şi operatori economici, organizaţii social-politice,  precum şi la bordul navelor şi aeronavelor româneşti, în situaţiile prevăzute de lege;

2.12. Procedura privind efectuarea serviciului de patrulare;

2.13. Procedura privind  folosirea de către poliţişti a mijloacelor de    transport şi de comunicaţii aparţinând persoanelor fizice sau Juridice;

2.14. Procedura privind executarea controalelor şi acţiunilor.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE

După parcurgerea acestei teme, cursantul va fi în măsură să:

  • Precizeze cu exactitate care sunt procedurile poliţieneşti
  • Menţioneze modul în care se execută legitimarea, invitarea persoanelor la sediul poliţiei şi controlul bagajelor.
  • Precizeze modul în care se realizează şi ce mijloace se utilizează pentru imobilizarea persoanelor.

BIBLIOGRAFIE

  • Constituţia României.
  • Legea nr. 290/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 97/14.07.2005 – privind evidenţa domiciliului şi actele de identitate ale cetăţenilor români.
  • Legea nr. 360/06.06.2002 privind statutul poliţistului, cu modificările ulterioare.
  • Legea nr. 218/09.05.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
  • Codul Penal şi Codul de Procedură Penală.
  • Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.
  • Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată;
  • Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 aprobat prin HG 1391/2006;
  • Legea nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulaţie a acestora;
  • Dispoziţia I.G.P.R nr.7/2008 privind concepţia de organizare şi acţiune a      structurilor poliţiei de ordine publică;
  • Dispoziţia I.G.P.R nr. 643/2005 privind manualul de bune practici de intervenţie pentru poliţistul de ordine publică;
  • Proceduri folosite in activitatea de poliţie I.G.P.R – D.P.O.P -2008;
  • Legea nr. 295/26.02.2004 privind regimul armelor şi muniţiilor;
  • H.G. nr. 991/25.08.2005 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie a poliţistului;

Manual de tactică poliţienească – coordonator prof. univ. dr. cms. şef  Stancu Şerb, Editura  M.A.I., 2006.

  • REGULI GENERALE DE TACTICĂ POLIŢIENEASCĂ

Poliţia Română, parte componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor este instituţia statului de drept specializată în exercitarea atribuţiilor privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii private şi publice, prevenirea infracţiunilor şi descoperirea autorilor.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 360 din 2002 cu modificările ulterioare, poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile conferite prin lege, .

Principiile generale ce guvernează conduita profesională a poliţiştilor, sunt următoarele:

–   supremaţia Constituţiei şi a legii;

–   prioritatea interesului public faţă de interesul personal;

–   asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor;

–   profesionalismul;

–   imparţialitatea şi nediscriminarea;

–   independenţa;

–   integritatea morală;

–   libertatea gândirii şi a exprimării;

–   deschiderea şi transparenţa;

–   respectul;

–   confidenţialitatea.

Acţiunile poliţiştilor trebuie să fie în conformitate cu dreptul intern şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

Pentru realizarea atribuţiilor profesionale, poliţistul acţionează în parteneriat cu populaţia, acordă asistenţă de specialitate şi prestează servicii în concordanţă cu atribuţiile legale.

Poliţistul este obligat să răspundă la orice solicitare legitimă a cetăţenilor şi să nu aducă prejudicii imaginii instituţiei pe care o reprezintă prin comportament şi atitudini neconforme cu statutul său profesional.

De asemenea, el trebuie să fie loial, să acţioneze cu imparţialitate, să fie disciplinat, demn să apere prestigiul profesiei şi să exercite, toate prerogativele şi îndatoririle specifice funcţiei pe care o deţine.

Măsurile poliţieneşti vizează în mod concret intervenţia legală a poliţistului în vederea elucidării suspiciunilor apărute cu privire la identitatea persoanelor, scopul prezenţei la un anumit moment într-un loc anume, la provenienţa unor bunuri deţinute.

În cazurile urgente, flagrante sau de pericol omul legii este obligat să intervină imediat putând recurge chiar la folosirea forţei şi a mijloacelor din dotare, cu respectarea principiilor generale enumerate anterior.

Prin cazuri urgente înţelegem acele situaţii în care trebuie să se intervină imediat pentru stoparea acţiunii făptuitorului unei infracţiuni, amânarea sau neintervenţia putând pune în pericol viaţa, integritatea corporală a persoanelor, proprietatea publică sau privată.

Cazurile de pericol sunt acele situaţii în care este ameninţată imediat viaţa sau integritatea corporală a unei persoane sau anumite bunuri, existând totodată riscul iminent de producere a unei explozii, incendii sau alte catastrofe.

Sunt următoarele situaţii când putem considera că o infracţiune este flagrantă:

a)       când este descoperită în momentul săvârşirii;

b)      când este descoperită imediat după săvârşire;

c)       când făptuitorul, imediat după comiterea faptei este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public;

d)      când făptuitorul imediat după săvârşirea infracţiunii, este surprins aproape de locul comiterii acesteia, cu arme instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune.

Poliţiştii ce acţionează în uniformă vor avea o ţinută curată şi îngrijită, purtând la vedere toate mijloacele din dotare prinse în centura închisă peste obiectele de îmbrăcăminte, în suporturi special confecţionate.

Înainte de a trece la exercitarea măsurilor legale, poliţistul trebuie să salute, să-şi decline calitatea şi competenţa, adresându-se politicos dar ferm, iar la cerere sau când nu poartă uniformă se va legitima.

Totodată va explica persoanei interceptate fapta comisă, solicitându-i executarea unor activităţi în vederea aplicării măsurilor poliţieneşti (prezentarea unui act de identitate, oprirea pentru control, invitarea la sediul poliţiei etc.).

Pe timpul executării măsurilor legale, poliţistul trebuie să aibă o conduită decentă, corectă, nonviolentă, dar autoritară.

Intervenţia poliţistului se va face avându-se în vedere următoarele reguli:

a)        respectarea drepturilor constituţionale ale persoanelor şi a legii;

b)       respectarea principiului imparţialităţii şi al nediscriminării;

c)       justificarea legală a tuturor acţiunilor;

d)       respectarea în intervenţie a principiilor proporţionalităţii şi al graduali­tăţii;

e)        stabilirea modului de acţiune şi evaluarea necesarului de forţe înainte de intervenţie;

f)         pregătirea şi asigurarea din timp a armamentului şi a celorlalte mijloace din dotare;

g)       cercetarea din timp a împrejurimilor locului în care se acţionează;

h)       evaluarea gradului de periculozitate a persoanelor faţă de care urmează a se lua măsuri;

i)          supravegherea permanentă a adversarului şi a persoanelor din jur;

j)           portul insignei şi prezentarea legitimaţiei de serviciu;

k)       stabilirea sarcinilor atunci când acţionează în echipă;

l)           atragerea atenţiei persoanelor care se manifestă violent sau dau dovadă de nervozitate să se supună măsurilor ce vor fi luate şi prezentarea consecinţelor la care se expun în caz de opoziţie;

m)    ocrotirea vieţii, a sănătăţii şi a integrităţii corporale a persoanelor a căror pază o asigură;

n)       respectarea regulilor de politeţe;

  • o)      păstrarea unei ţinute corespunzătoare, autocontrolul gesturilor şi al mimicii, al felului de a discuta, precum şi ignorarea intenţionată a unor ob­servaţii ironice, atât timp cât acestea nu afectează ordinea publică;

p)      ascultarea cu atenţie, răbdare şi calm a relatărilor persoanelor impli­cate şi ale altora, tratarea cu mult tact a victimelor infracţiunilor, a bolnavilor psihic, a minorilor, a femeilor etc;

q)      folosirea mijloacelor şi a procedeelor de imobilizare şi autoapărare se va face numai în condiţiile legii şi dacă situaţia o impune;

r)           declinarea competenţei în cazul unor conflicte de interese.

  1. 2. PROCEDURI POLIŢIENEŞTI

2.1.         Procedura privind interceptarea persoanelor şi cea privind efectuarea somaţiei – descriere

  1. A. Interceptarea este o măsură poliţienească ce presupune solicitarea adresată unei persoane de a înceta o activitate în curs de desfăşurare, în scopul clarificării unei situaţii ivite.

Măsura interceptării se ia în următoarele situaţii:

a) împotriva persoanelor care încalcă dispoziţiile legale;

b) împotriva persoanelor despre care există indicii temeinice că pregătesc sau au comis o faptă ilegală;

c) împotriva persoanelor suspecte (persoane care după comportament, bagaje, îmbrăcăminte, locul unde se află, creează suspiciuni în rândul poliţiştilor aflaţi în misiune);

d) faţă de persoanele care pot da lămuriri în legătură cu fapte sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către poliţişti;

Se solicită persoanei în cauză, de la o distanţă convenabilă, pe un ton ferm, con­vingător, să se oprească (înceteze) folosind formula „Bună ziua, sunt (gradul, numele şi prenumele) de la (unitatea de poliţie) –  „Vă rog să vă opriţi ( să încetaţi)!”.
Dacă este nevoie, poliţistul se legitimează, păstrând o distanţă care să îi permită să acţioneze în siguranţă.

Se acţionează ferm, dar cu tact, explicând persoanei motivul opririi, indicând în continuare activitatea care urmează a se desfăşura (prezentarea actului de identitate, a bagajelor pentru control, etc.).

Pe timpul discuţiilor, persoana este suprave­gheată cu atenţie, poliţistul fiind pregătit să acţioneze pentru autoapărare sau pentru prinderea acesteia.

Dacă activitatea este desfăşurată în echipă, partenerul se postează în poziţie laterală, puţin în spatele persoanei interceptate (poziţia acestuia va fi condiţionată şi de existenţa sau inexistenţa unor obstacole naturale aflate în imediata apropiere a persoanei oprite: clădiri, ziduri sau garduri înalte, etc., situaţie în care acesta va sta în partea opusă unor astfel de obstacole);

Partenerul intervine cu promptitudine în situaţia în care persoana oprită se manifestă violent sau încearcă să fugă. El va fi atent şi la ceea ce se întâmplă în zona adiacentă  pentru a preveni şi riposta contra unui eventual atac prin surprindere.

Se evită, pe cât posibil, interceptarea persoanei pe partea carosa­bilă a arterelor rutiere (dacă aceasta nu poate fi evitată, se scoate persoana imediat în afara acesteia), în locuri întunecoase sau accidentate, în zonele cu trafic intens de persoane sau în mijlocul grupurilor (mulţimii), iar în caz de absolută necesitate persoana este condusă imediat    într-un loc mai sigur, propice pentru desfăşurarea activităţilor următoare.

Persoana oprită este atent supravegheată, păstrându-se tot timpul distanţa de siguranţă (2-3 paşi), iar poliţistul având mijloacele din dotare pregătite pentru a fi folosite, dacă situaţia o impune.

B.  Somaţia este o măsură poliţienească ce precede intervenţia imediată a poliţistului, efectuată în scopul:

a)                  zădărnicirii începerii comiterii unei fapte ilicite;

b)                 întreruperii unor fapte antisociale în curs de desfăşurare;

c)                 întreruperii unor acte de tulburare a ordinii publice;

d)                 interceptării sau reţinerii unor persoane suspecte;

e)                  eliminării manifestărilor de rezistenţă ale unor indivizi în executarea activităţilor legale ale forţelor de ordine, precum şi dezarmării unor elemente agresive şi turbulente;

f)                      scoaterii unor persoane dintr-un loc ascuns;

g)                 împiedicării evadării, a pătrunderii sau a ieşirii fără drept a unor persoane, în sau din anumite obiec­tive, perimetre delimitate vizibil.

Numărul somaţiilor şi conţinutul acestora este determinat atât de prevederile legale, de numărul şi comportarea persoanelor, cât şi de fapta comisă, faza de executare, timpul avut la dispoziţie de către poliţist, precum şi de măsura care urmează a fi luată după somaţie.

În funcţie de folosirea diferitelor mijloace din dotare, se folosesc somaţii specifice astfel:

a) la folosirea pulverizatorului (spray-ului) cu substanţe iritant-lacrimogene, a grenadelor ori a cartuşelor lacrimogene şi a grenadelor cu efect acustic sau luminos: „ÎNCETAŢI! VOM(VOI) FOLOSI GAZE LACRIMOGENE!”;

b) la folosirea bastonului de cauciuc: „ÎNCETAŢI, VOM (VOI) FOLOSI FORŢA!”;

c) la folosirea câinilor de serviciu: „ÎNCETAŢI, DISPERSAŢI-VĂ, VOM FOLOSI CÂINII DE SERVICIU!”;

d) la folosirea altor mijloace din dotare: (scuturi de protecţie, căşti cu vizor, bastoane cu energie electrostatică, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimo­gene, jeturi de apă, arme cu glonţ de cauciuc, arme albe şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa şi nu produc o vătămare corporală gravă, aflate în dotarea poliţiştilor sau altor forţe de ordine):  „ÎNCETAŢI! VOM (VOI) FOLOSI …………..!”, iar în cazul folosirii muniţiei cu glonţ din cauciuc: „STAI!”, „STAI CĂ TRAG!”.

Aceste mijloace pot fi folosite şi fără somaţie, în situaţia în care lipseşte timpul necesar pentru  aceasta.

Acţiunile pentru restabilirea ordinii publice, în cazurile de mică amploare, se fac după atenţionarea prea­labilă şi lăsarea timpului necesar pentru încetarea acţiunilor şi părăsirea zonei.

Dacă după avertizare se continuă activităţile de tulburare a ordinii publice, poliţistul care conduce acţiunea va soma cu formula: „ATENŢIE, VĂ RUGĂM SĂ PĂRĂSIŢI……….., VOM FOLOSI FORŢA!”, urmată de semnale sonore şi luminoase.

În situaţia în care, după scurgerea timpului acordat pentru dispersare, cei

somaţi nu se supun, se foloseşte o ultimă somaţie, astfel: „PĂRĂSIŢI………….., SE VA FOLOSI FORŢA!”.

Dacă nici această somaţie nu produce efectul scontat, după timpul acordat se va interveni cu mijloacele din dotare pentru restabilirea ordinii.

Dacă în astfel de situaţii precum şi în cele prevăzute de legea privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor se impune uzul de armă, în prealabil se va folosi o ultimă somaţie, astfel: „PĂRĂSIŢI………..SE VOR FOLOSI ARMELE DE FOC!”.

Somaţia se execută cu voce tare, prin cuvinte scurte, pronunţate ener­gic, pe un ton autoritar, de la o distanţă corespunzătoare faţă de cel somat, care să garanteze securitatea poliţistului.

Se respectă cele două faze ale somaţiei. Prima fază a somaţiei are caracter preventiv, prin care se solicită persoanei în cauză să execute o anumită acţiune, prezentându-se şi autoritatea în numele căreia se face somaţia „POLIŢIA, STAI!”; “POLIŢIA, ÎNCETAŢI!“. A doua fază va repeta solicitarea faţă de persoana somată de a executa o anumită acţiune, prezentând şi acţiunea poliţistului în cazul nesupunerii acesteia (“STAI CĂ TRAG!” sau „ÎMPRĂŞTIAŢI-VĂ! VOM FOLOSI BASTONUL DE CAUCIUC!”).

Se păstrează un interval scurt de timp între fazele somaţiei, pentru a putea observa reacţia celui somat şi pentru a-i lăsa timpul necesar să execute indicaţiile poliţistului; trecerea la faza următoare şi intervenţia propriu-zisă se realizează numai în caz de nesupunere.

Se supraveghează şi se observă permanent persoana somată, pentru a putea anticipa mişcările acesteia şi  pentru a interveni în caz de nevoie.

În cazul în care poliţistul presupune că persoana somată are asupra sa arme, o somează dintr-un loc care să îi asigure acestuia protecţia.

Când se acţionează pe timp de noapte şi este necesară iluminarea persoanei suspecte sau a împrejurimilor, în scopul asigurării securităţii, sursa de lumină este ţinută depărtată de corp, astfel încât aceasta să nu constituie un indiciu al poziţiei poliţistului.

Dacă persoana somată a încetat acţiunea, poliţistul se apropie cu precauţie de aceasta şi trece, după caz, la imobilizarea ei sau la executarea altor măsuri poliţieneşti.

Dacă la acţiune participă doi sau mai mulţi poliţişti, se acţionează din direcţii diferite: cel însărcinat cu protecţia asigură iluminarea dintr-un loc acoperit, care să-i asigure protecţia, iar celălalt intervine în vederea somării şi a imobilizării suspectului; în nici un caz poliţiştii nu acţionează în direcţii opuse.

2.2. Procedura privind legitimarea şi stabilirea identităţii persoanelor – descriere

Legitimarea şi stabilirea identităţii unei persoane reprezintă măsuri poliţieneşti cu caracter preventiv, ce constă în solicitarea şi verificarea actului de identitate al acesteia, pentru a i se cunoaşte datele de stare civilă, cetăţenia, domiciliul ori reşedinţa.

Poliţistul ia măsura legitimării atunci când:

a) persoanele încalcă dispoziţiile legale;

b) există indicii temeinice că persoanele pregătesc sau au comis o faptă ilegală;

c) persoanele sunt suspecte (după comportament, bagaje, îmbrăcăminte, locul unde se află, creează suspiciuni în rândul poliţiştilor aflaţi în misiune);

d) persoanele pot da lămuriri în legătură cu fapte sau alte aspecte care prezintă interes pentru rezolvarea sarcinilor de serviciu de către poliţişti;

e) persoana solicită intrarea într-un perimetru legal restricţionat.

f) persoana legitimata este folosita ca martor asistent in procesul penal.

În vederea legitimării şi stabilirii identităţii persoanelor, se foloseşte unul din următoarele procedee:

a) verificarea actelor de identitate ale persoanelor;

b) verificarea altui document emis de instituţii sau autorităţi publice (paşaport, permis de conducere, legitimaţie de serviciu ori diploma de absolvire a unei instituţii de învăţământ), cu fotografie de dată recentă;

c) stabilirea datelor de identitate ale persoanei cu ajutorul altor cetăţeni cunoscuţi şi demni de încredere, care au fost legitimaţi anterior;

d) efectuarea verificărilor în evidenţele poliţiei.

Se intercep­tează persoana (respectând regulile stabilite în PS/POP 03);

Se solicită actul de identitate, folosind formula: „BUNĂ ZIUA (SEARA)! SUNT AGENTUL DE POLIŢIE (numele) DE LA (unitatea de poliţie) , VĂ ROG SĂ – MI PREZENTAŢI ACTUL DE IDENTITATE”.

Când legitimarea se efectuează de către doi poliţişti, şeful echipei verifică actul de identitate, iar partenerul supraveghează comportamentul celui legitimat, postându-se la 2-3 paşi de acesta, către înapoi şi lateral. După caz, poliţistul care supraveghează persoana legitimată va avea pregătite mijloacele din dotare pentru intervenţie.

Actul de identitate se ţine la o înălţime corespunzătoare, care să permită atât supravegherea permanentă şi atentă a comportării persoanei, cât şi verificarea şi citirea conţinutului acestuia.

Întrebările cu privire la datele de identitate ale persoanei se adresează într-o altă ordine decât cea în care sunt trecute în act.

Se verifică dacă actul prezentat:

a) este emis de autoritatea competentă;

b) corespunde ca formă şi conţinut;

c) aparţine sau nu persoanei, în sensul că fotografia din act corespunde cu fizionomia posesorului şi dacă datele de stare civilă corespund cu cele declarate de persoana în cauză;

d) are expirat termenul de valabilitate pentru care a fost eliberat;

e) prezintă urme de falsificare, are ştersături, modificări, corecturi, adăugiri ori conţine menţiuni nepermise, scrise ori ştampilate;

f) este păstrat în condiţii corespunzătoare, nu este deteriorat şi dacă persoana a luat măsuri pentru prevenirea deteriorării ori a distrugerii acestuia;

g) conţine interdicţia pentru titular de a se afla în acea localitate sau de a părăsi o anumită localitate fără aprobare.

În cazul legitimării unui grup de persoane, acestea sunt aşezate în linie, se strâng actele de la fiecare, iar partenerul supraveghează comportamentul celor legitimaţi.

Actele de identitate sunt restituite după identificarea tuturor persoanelor.

În situaţia în care actul de identitate verificat este în regulă şi per­soanei legitimate nu i se poate reproşa nimic, poliţistul îi înmânează actul, îi mulţumeşte şi îşi continuă serviciul.

Se evită, pe cât posibil, legitimările în locuri aglomerate, unde această măsură nu poate fi efectuată în bune condiţii din cauza curiozităţii persoanelor din jur ori a intervenţiei nedorite a unora dintre acestea sau în locuri întunecoase. În cazuri deo­sebite, când situaţia nu suferă amânare, legitimarea se execută şi în aceste locuri.

Dacă persoana refuză să se legitimeze ori să dea relaţii cu privire la identitatea sa, i se atrage atenţia pe un ton ferm şi autoritar că fapta sa constituie contravenţie şi se sancţionează conform legii.

Dacă persoana refuză în continuare să prezinte actul de identitate, poliţistul efectuează controlul corporal, iar în situaţia în care găseşte actul, după stabilirea identităţii îi   aplică sancţiunea contravenţională.

În cazul în care în urma efectuării controlului persoanei, actul de identitate nu se găseşte asupra persoanei, poliţistul încearcă să stabilească identitatea prin celelalte procedee de identificare.

Dacă nu se poate stabili identitatea persoanei, aceasta este condusă la sediul poliţiei;

Legitimarea se execută numai în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, iar datele obţinute sunt confidenţiale.

Dacă măsura legitimării este executată asupra unui cetăţean străin, faţă de care există suspiciuni, se realizează un control amănunţit asupra documentelor personale cu precădere a actelor de trecere a frontierei, pentru a verifica legalitatea intrării şi şederii pe teritoriul României.

Poliţistul trebuie sa fie in măsura ca la ieşirea din serviciu să fie în măsură să menţioneze în raport datele de identitate ale persoanelor legitimate şi  măsurile dispuse.

2.3.          Procedura privind invitarea la sediul poliţiei – descriere

Invitarea persoanelor este o măsură poliţienească cu caracter preventiv prin care se solicită persoanelor, a căror prezenţă la sediul poliţiei este nece­sară pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale poliţistului, la o anumită dată şi oră.

Persoanele pot fi invitate la sediul poliţiei în următoarele cazuri:

a) pentru lămurirea unor cauze de competenţa poliţiei, altele decât cele penale;

b) pentru luarea unor măsuri cu ocazia încălcării dispoziţiilor legale;

c) când persoanele încalcă normele de convieţuire socială sau despre care există date şi informaţii că pregătesc comiterea de fapte antisociale;

d) în situaţia părinţilor sau tutorilor minorilor predispuşi a comite fapte antisociale ca urmare a lipsei de supraveghere;

e) în situaţia persoanelor predispuse la comiterea de fapte ilicite;

  • Invitarea la sediul poliţiei a cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru cetăţenii români, însă numai cu aprobarea şefului unităţii de poliţie, iar atunci când cetăţeanul nu cunoaşte limba română, se va avea în vedere asigurarea obligatorie a unui translator.
  • Se comunică persoanei, în scris, scopul şi motivul invitaţiei, ora şi locul unde urmează să se prezinte şi ce acte sau documente trebuie să aibă asupra sa.
  • Se aduce la cunoştinţă persoanei că neprezentarea la sediul poliţiei constituie contravenţie şi se sancţionează în conformitate cu prevederile legii.
  • În ziua şi la ora comunicată în invitaţie, poliţistul are grijă ca per­soana să fie primită şi nu îşi planifică alte activităţi.
  • Se manifestă atenţie, solicitudine şi înţelegere faţă de timpul şi proble­mele persoanei invitate.
  • La cererea persoanei, poliţistul confirmă, în scris, prezentarea, precum şi timpul petrecut la sediu.

2.4. Procedura privind controlul persoanelor – descriere

Controlul persoanei este o măsură poliţienească care constă în verificarea prin pipăire şi observare a corpului, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei acesteia, fără a scăpa din vedere controlul oricărui alt articol de îmbrăcăminte sau accesoriu ce-i aparţine.

Controlul persoanei nu impune necesitatea autorizării de către magistrat, fiind un drept al poliţistului consacrat în legea de organizare şi funcţionare a Poliţiei Române.

Se execută în teren, de către poliţist, ori de câte ori acesta apreciază că situaţia o impune, urmărind totodată respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor.

Poliţiştii au dreptul să efectueze controlul asupra următoarelor categorii de persoane:

a) cele despre care există indicii temeinice că au comis infracţiuni, că pregătesc săvârşirea unor astfel de fapte sau că ar pregăti posibile acţiuni teroriste;

b) care au încălcat dispoziţiile legale, se manifestă agresiv şi urmează să fie conduse la sediul poliţiei;

c) care încalcă ordinea publică şi sunt cunoscute cu un comportament violent sau cu antece­dente penale pentru fapte grave;

d) care au săvârşit contravenţii, atunci când, potrivit legii, se impune ridicarea bunurilor supuse confiscării;

e) care refuză să prezinte pentru control actele de identitate, în vederea identificării lor;

f) care sunt suspecte, datorită locului şi timpului depistării, comportamentului ori se află în atenţia poliţiei;

g) care se află în stare de inconştienţă şi este necesară identificarea acestora;

h) care participă la manifestări publice sau în alte locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori substanţe periculoase.

Controlul persoanei se efectuează în scopul:

a) descoperirii de obiecte şi materiale care ar putea fi folosite la comiterea infracţiunilor sau a contravenţiilor ori care provin din săvârşirea unor astfel de fapte;

b) găsirii de arme şi alte obiecte ori substanţe care sunt deţinute ilegal şi sunt supuse confiscării;

c) descoperirii de obiecte cu ajutorul cărora ar putea fi atacat poliţistul (cuţit, pumnal, box sau alte obiecte confecţionate special pentru tăiere, împungere sau lovire) sau alte persoane;

d)  găsirii actelor de identitate sau a altor documente pe care persoanele refuză să le prezinte la cererea îndreptăţită a poliţistului.

Se interceptează şi se legitimează persoana sau persoanele conform procedurilor specifice acestor măsuri poliţieneşti.

Controlul se efectuează numai asupra persoanelor de acelaşi sex cu poliţistul.

Persoanele de sex feminin pot fi controlate de către poliţişti-bărbaţi, cerându-le să prezinte conţinutul poşetei (genţii), să se descheie la sacou, pardesiu, palton etc., să scoată din buzunare obiectele pe care le deţin asupra lor, fără ca poliţistul să pună mâna pe persoana în cauză.

Dacă este necesară palparea îmbrăcămintei şi a corpului persoanei, se apelează la sprijinul unei femei, care va fi instruită în mod corespunzător.

Controlul se realizează, de regulă, în locul în care persoana a fost depistată.

Dacă este necesar, persoana este conducă într-un loc ferit de accesul publicului (într-un spaţiu închis – ziua sau într-un loc bine iluminat – noaptea).

Când controlul nu se efectuează la locul depistării persoanei, pe timpul conducerii la locul efectuării activităţii, aceasta este supravegheată cu multă atenţie, pentru a nu avea posibilitatea să atace, să fugă sau să abandoneze diferite obiecte.

Se evită, pe cât posibil, efectuarea controlului în locuri publice, aglo­merate, în mijloace de transport în comun, în încăperi în care are acces publicul, unde atitudinea cetăţenilor faţă de măsura luată, în cele mai multe cazuri, nu este favorabilă, ba uneori chiar ostilă.

Se comunică persoanei respective motivul luării acestei măsuri, atenţionând-o asupra obligaţiei de a se supune.

Persoana în cauză este supravegheată în permanenţă, chiar dacă în aparenţă este calmă şi supusă.

Când controlul se efectuează de către doi poliţişti, şeful echipei efectuează controlul propriu-zis, iar partenerul asigură protecţia primului, prin supra­vegherea persoanei şi a împrejurimilor.

Poliţistul care execută supravegherea persoanei şi a împrejurimilor nu se interpune între persoana controlată şi poliţistul care ia măsura.

Se solicită persoanei controlate să se aşeze într-o poziţie cât mai in­co­modă (în poziţia înclinat-sprijinit, rezemat cu mâinile de un perete, pom, stâlp, gard ori vehicul şi cu picioarele cât mai depărtate), pentru a nu-i da posi­bili­tatea să atace sau să fugă şi să poată fi uşor dezechilibrată şi imobilizată.

În funcţie de condiţiile concrete exis­tente la locul unde se efectuează controlul persoanelor, acesta se poate face şi cu persoana aşezată în genunchi, cu mâinile în sus, pe cap sau la ceafă, în poziţia culcat la sol, cu faţa în jos şi cu mâinile la ceafă sau la spate.

Poliţistul trebuie să îşi aleagă o poziţie care să îi permită o cât mai bună observare, stabilitate şi mobilitate în folosirea mijloacelor din dotare, dacă este cazul.

Controlul se efec­tue­ază, de regulă, din spatele persoanei, cu mâna corespondentă părţii con­trolate, iar cu cealaltă mână se ţine persoana din spate, de gulerul cămăşii sau de cureaua de la pantaloni.

În situaţia executării unor măsuri de ordine, în cazul unor adunări publice sau manifestaţii sportive, controlul se poate realiza, prin vizualizare şi even­tual palpare, şi din faţa persoanei.

La efectuarea controlului, se respectă următoarea ordine:

a) capul (se scoate pălăria, căciula, şapca etc.), se caută în păr (dacă este cazul);

b) braţul drept, de la umăr la încheietura mâinii;

c) partea de la gât până la mijloc (faţă şi spate);

d) partea dreaptă a corpului de la subţioară în jos;

e) zona bazinului (faţă, spate);

f) piciorul drept, de la şold la călcâi;

g) manşeta şi încălţămintea (dacă este cazul).

Apoi se palpează, în aceeaşi ordine, partea stângă a corpului şi a îmbrăcămintei.

Dacă este cazul, pentru a se uşura activitatea de control se cere persoanei să dezbrace paltonul, haina sau să se descalţe.

Când se controlează partea inferioară a corpului persoanei, poliţistul nu se apleacă prea mult în faţă, pentru a nu fi lovit cu genunchiul de persoana controlată.

Poliţistul arată partenerului, martorilor şi altor persoane interesate (persoanei vătămate), obiectele găsite asupra persoanei.

În cazul descoperirii unor arme deţinute ilegal, persoana este încătuşată imediat, se verifică dacă arma descoperită are muniţie în încărcător, dacă este încărcată sau este armată, se asigură şi se predă celuilalt poliţist din echipă, pentru a fi păs­trată în condiţii de siguranţă deplină, şi se continuă controlul, în scopul descoperirii altor eventuale obiecte.

În cazul controlului unui grup de persoane, acestea sunt aşezate în linie, într-o poziţie cât mai incomodă, cu distanţa de circa 2-3 paşi una faţă de cealaltă, celălalt poliţist din echipă supraveghează una dintre extremităţile grupului şi se începe controlul din cealaltă parte.

Pe măsură ce o persoană din grup este controlată, aceasta se trimite în cealaltă extremitate, procedându-se astfel până la terminarea operaţiunii.

Obiectele descoperite asupra persoanei controlate se reţin, întrucât ar putea fi folosite pentru atac şi se chestionează posesorul despre acestea.

După efectuarea controlului, se încheie un proces-verbal, în prezenţa unui martor asistent, dacă există, în caz contrar se va motiva absenţa acestuia.

2.5. Procedura privind controlul bagajelor – descriere

Controlul bagajelor este o măsură poliţienească cu caracter preventiv ce constă în verificarea amănunţită a interiorului şi a conţinutului bagajelor unei persoane.

Controlul bagajelor are ca scop descoperirea obiectelor cu ajutorul cărora ar putea fi atacat poliţistul, a bunurilor provenite din săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii, precum şi a bunurilor a căror deţinere şi circulaţie este interzisă.

Poliţistul are dreptul să efectueze controlul bagajelor asupra următoarelor categorii de persoane:

a) cele surprinse în flagrant la săvârşirea unor infracţiuni şi care au asupra lor bunurile dobândite în urma săvârşirii faptei;

b) care sunt suspecte, din cauza împrejurărilor şi a locurilor unde au fost găsite, precum şi a volumului obiectelor transportate;

c) care transportă bunuri a căror deţinere şi circulaţie sunt inter­zise de lege (ca de exemplu: substanţe toxice, stupefiante, precum şi alte bunuri materiale al căror regim este supus autorizării);

d) care participă la manifestări publice sau în alte locuri în care este interzis accesul cu arme, produse ori substanţe periculoase;

e) care urmează să intre într-un obiectiv sau perimetru căruia i se asigură paza sau protecţia;

f) care se află la locul efectuării unui control antiterorist.

Se interceptează, se legitimează şi se comunică persoanei măsura ce urmează a fi luată, solicitându-i să însoţească poliţistul la sediu sau într-un loc unde poate fi efectuat controlul bagajelor.

Controlul bagajelor se execută împreună cu partenerul, în prezenţa a cel puţin un martor asistent, care va fi identificat şi pus în temă cu activitatea ce urmează a se efectua.

Controlul bagajelor se execută, de regulă, în încăperi, spaţii ferite de imix­tiunea altor persoane sau la sediu, caz în care, pe timpul deplasării, persoana respectivă este supravegheată cu multă atenţie, pentru a nu arunca obiectele sau bunurile ce fac obiectul controlului.

Partenerul are sarcina de a asigura protecţia, fiind poziţionat în apro­pierea persoanei controlate, astfel încât să blocheze ieşirea din încă­pere, iar persoana în cauză să fie ţinută departe de obiectele cu care ar putea ataca, precum şi de geamurile ce ar putea fi escaladate.

În prezenţa martorului asistent, înainte de începerea controlului baga­jului, se solicită persoanei în cauză să declare în scris ce obiecte se află în interiorul acestuia, indicând unele elemente caracteristice ale acestora, cum ar fi: marcă, culoare, mărime, uzură etc..

Persoana este supravegheată atent, în timpul deschiderii bagajului de către aceasta.

După deschiderea bagajului se examinează fiecare obiect, confruntându-se cele declarate de persoană, cu bunurile găsite la control.

După examinarea obiectelor, se verifică atent ambalajul, pentru a avea convingerea că nu conţine şi alte obiecte şi pentru a descoperi even­tualele ascunzători.

După controlul bagajelor, se încheie un proces-verbal în care vor fi descrise activităţile desfăşurate, obiectele examinate şi eventua­lele obiecţii ale participanţilor, la care se anexează, dacă este cazul, declaraţia celui controlat.

Procesul-verbal se întocmeşte în două exemplare şi va fi semnat de poliţişti, martori şi persoana controlată, un exemplar fiind înmânat acesteia.

Dacă asupra persoanei controlate se găsesc bunuri care provin din săvâr­şirea unor infracţiuni sau a unor contravenţii ori a căror deţinere este interzisă, se face menţiune în procesul-verbal despre ridicarea acestor obiecte în vederea cercetării sau a confiscării, precum şi cu privire la locul de păstrare, în caz contrar se menţionează că toate obiectele au fost restituite deţinătorului.

Pentru efectuarea controlului bagajelor nu este necesară autorizarea magistratului, poliţistul, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, putând recurge la această măsură doar în cazurile şi în situaţiile strict prevăzute de lege şi de dispoziţiile interne, cu respectarea legalităţii, a drepturilor persoanelor, pre­­cum şi a regulilor de fond şi formă a documentelor ce se încheie.

2.6. Procedura privind controlul vehiculelor – descriere

Controlul vehiculelor este activitatea care are drept scop verificarea minuţioasă a acestora (inclusiv a portbagajului), a documentelor conducătorului auto şi, după caz, a călătorilor şi pasagerilor, a bagajelor pe care le au asupra lor, precum şi a legalităţii transporturilor de bunuri sau persoane.

Poliţiştii pot să efectueze control asupra oricărui vehicul aflat în zona de competenţă şi pe timpul îndeplinirii misiunilor specifice pentru a preveni săvârşirea unor infracţiuni sau pentru probarea acestora (cu excepţia celor ale Corpului Diplomatic).

Oprirea şi controlul unui vehicul se execută când:

a) există date şi informaţii că s-au comis infracţiuni şi contravenţii;

b) există suspiciuni că vehiculele vizate transportă bunuri, valori provenite din săvârşirea unor fapte ilicite ori persoane urmărite;

c) se execută acţiuni punctuale;

d) se aplică măsuri speciale (carantină, filtre, protecţia unor zone calamitate, izolarea unor zone unde s-au produs catastrofe);

Cu ocazia controlului se urmăreşte descoperirea:

a)  persoanelor ascunse în vehicul în scopul de a se sustrage urmăririi ori de a intra ori ieşi în/din locuri interzise;

b)  persoanelor răpite sau sechestrate, evadaţilor, dezertorilor;

c) bunurilor care provin din infracţiuni ori contravenţii sau care pot servi la săvârşirea acestora;

Oprirea vehiculelor în trafic se execută prin folosirea mijloacelor de semnalizare acustică, luminoase sau prin semnalele poliţistului  prevăzute la art. 88 din Regulamentul de aplicare a OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicat.

Se alege un loc adecvat care să permită poziţionarea vehiculelor în afara părţii carosabile, în parcări ori alte spaţii, astfel încât să nu fie afectată fluenţa traficului rutier.

Pe timpul nopţii aceste locuri trebuie să fie, de regulă, iluminate, evitându-se pe cât posibil, oprirea în locuri unde această manevră este interzisă prin lege.

Semnalul de oprire se efectuează cu braţul pe timp de zi, iar pe timp de noapte, cu bastonul iluminat sau reflectorizant, iar în lipsa acestuia prin balansarea în plan vertical a unui dispozitiv cu lumina de culoare roşie.

În ambele situaţii se poate folosi şi fluierul din dotare.

Poliţistul se postează pe banda de circulaţie a vehiculului ce urmează a fi oprit, fără a depăşi însă axul longitudinal al drumului, iar noaptea cât mai aproape de acostamentul acestuia, în momentul executării semnalului de oprire. Aceste poziţii asigură protecţia poliţistului şi permit conducătorului auto să observe din timp semnalul şi să oprească în condiţii de siguranţă.

Atunci când vehiculul ce urmează a fi oprit circulă în aceeaşi direcţie, se pun în funcţiune semnalele luminoase de culoare roşu şi albastru şi pe cele sonore, după care, de regulă, se va circula în spatele vehiculului vizat până când conducătorul acestuia se conformează semnalelor şi opreşte.

Oprirea se poate face şi prin punerea în funcţiune a dispozitivului cu mesaje  variabile, care va fi setat pe poziţia ‘’Stop, Poliţia’’ sau cu braţul.

În cazul în care conducătorul auto vizat nu dă curs semnalelor efectuate, se utilizează dispozitivul de amplificare a vocii, somându-l să oprească şi se execută, după caz şi semnalul regulamentar cu braţul, pe timp de zi, ori cu bastonul reflectorizant, pe timp de noapte.

Atunci când vehiculul ce urmează a fi oprit circulă din sens opus, se execută semnalul de oprire din vehicul, pe fereastra din stânga, prin balansarea în plan vertical a braţului ori a bastonului reflectorizant.

În cazul în care conducătorul vehiculului nu opreşte, se procedează la începerea urmăririi acestuia, concomitent cu anunţarea dispeceratului despre situaţia creată, a datelor de identificare ale vehiculului şi a motivelor care au determinat luarea măsurii, solicitând ajutorul efectivelor aflate în zonă.

În situaţia în care există date şi informaţii că s-au comis infracţiuni, iar vehiculele vizate transportă bunuri, valori provenite din săvârşirea unor astfel de fapte ori persoane urmărite, la controlul vehiculului trebuie respectate următoarele reguli:

a) după verificarea documentelor, se solicită conducătorului auto şi pasagerilor să iasă din vehicul, pe rând şi se supraveghează cu atenţie;

b) se identifică un martor asistent, dacă este posibil;

c) se controlează interiorul vehiculului şi, după aceea, al portbagajului;

d) în situaţia în care se găsesc bunuri, valori provenite din săvârşirea unor fapte ilicite, se procedează la inventarierea şi ridicarea acestora în vederea cercetărilor, în conformitate cu prevederile legale; această activitate se poate realiza la faţa locului sau la sediul poliţiei;

e) în cazul în care este depistată o persoană urmărită, aceasta va fi condusă la sediul poliţiei;

f) dacă persoana refuză controlul în portbagaj şi habitaclu, se solicită întăriri, dacă este cazul şi se procedează la efectuarea controlului fără acordul acesteia; dacă se opune, se iau măsuri de imobilizare;

g) în situaţia în care conducătorul vehiculului trebuie condus la sediul poliţiei, vehiculul acestuia va rămâne staţionat în locul depistării, sistemele de închidere fiind asigurate; dacă este posibil, vehiculul va rămâne în custodia unei persoane, consemnând datele de identificare ale acesteia; în cazul în care se impune aducerea vehiculului la sediul poliţiei, acesta nu va fi condus de către conducătorul în cauză.

Controlul se execută, de regulă, de minimum doi poliţişti, dintre care cel puţin unul va avea rol de protecţie prin adoptarea unei poziţii favorabile pentru a supraveghea atât partenerul său, cât şi pe ocupanţii vehiculului, fiind pregătit să intervină imediat.

Vehiculele controlate şi persoanele legitimate cu această ocazie vor fi înscrise în raportul întocmit de poliţist la ieşirea din serviciu, menţionându-se numărul de

înmatriculare, numele şi prenumele proprietarului şi conducătorului vehiculului, ora, locul, motivul opririi şi măsurile luate.

Controlul vehiculelor se execută în prezenţa a cel puţin un martor asistent căruia i se va aduce la cunoştinţă despre activitatea ce urmează a se efectua.

După controlul vehiculului se va întocmi un proces verbal  în care se va descrie activitatea desfăşurată, obiecţiile participanţilor precum şi eventualele declaraţii ale deţinătorului.

Procesul verbal se va întocmi în două exemplare din care unul se va lăsa deţinătorului vehiculului.

În cazul în care se vor găsi în vehicul bunuri interzise la deţinere se va menţiona despre acest lucru în procesul verbal, cu descrierea amănunţită a bunurilor.

Controlul vehiculului nu are caracterul unei percheziţii în sensul art. 100 din Codul de procedură penală ci este o activitate poliţienească desfăşurată în momentul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, fapte de natură contravenţională, existenţa unor bunuri interzise la deţinere sau provenite din infracţiuni.

2.7. Procedura privind urmărirea şi prinderea  persoanelor – descriere

A. URMĂRIREA PE JOS

Urmărirea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv ce se reali­zează în scopul prinderii persoanelor suspecte sau a celor care, în urma săvârşirii unei fapte ilicite, încearcă să fugă şi nu se supun somaţiei poliţistului de a se opri.

Poliţistul se deplasează, de regulă, în fugă, somând persoana suspectă cu formula „POLIŢIA! STAI!”, somaţie ce poate fi repetată în timpul urmăririi.

Somaţia are şi scopul avertizării eventualelor persoane din zona de acţiune în scopul creării spaţiului necesar pentru deplasare.

Se informează ofiţerul de serviciu (dispeceratul) pentru anunţarea celorlalte patrule din teren şi suplimentarea cu alte forţe în vederea prinderii şi identificării persoanei în timp util.

Acţiunea se execută, de regulă, de către doi poliţişti care vor evita să se disperseze (în cazul în care sunt mai mulţi suspecţi se va păstra un raport de forţe favorabil).

Poliţiştii sunt atenţi la configuraţia şi detaliile terenului, elemente ce pot influenţa acţiunea de urmărire, în sensul că aceasta poate fi favorizată sau îngreunată.

Faţă de persoană urmărită se păstrează o anu­mită distanţă, pentru a observa eventualele obstacole ce pot exista în teren.

Poliţiştii escaladează obstacolele, de regulă, prin aceleaşi puncte folosite de suspect, cu precauţie, pentru a preveni un eventual atac din partea acestuia.

Colţurile clădirilor se ocolesc la o distanţă de cel puţin un metru.

Se evită urmărirea persoanelor mergând pe lângă ziduri prevăzute cu intrânduri sau pe partea carosabilă a străzii.

Dacă persoana intră într-o zonă întunecată (alee îngustă, culoar, pod, pivniţă), poliţiştii se opresc pentru câteva momente ascultând cu atenţie eventua­lele zgomote şi apoi reia urmărirea, cu respectarea regulilor de securitate personală.

Dacă la urmărirea persoanelor participă mai mulţi poliţişti, pot fi folosite trasee diferite de deplasare, iar, dacă itinerarul este cunoscut, par­te­nerul poate folosi o scurtătură pentru a ajunge în faţa suspectului.

Pe timpul urmăririi, poliţiştii nu aleargă cu arma în mână.

Nu se foloseşte armamentul din dotare împotriva persoanei care fuge, cu excepţia cazului în care aceasta a comis o infracţiune gravă şi a fost surprinsă în flagrant.

B. URMĂRIREA CU AUTOVEHICULUL

Atunci când persoana se află într-un vehicul şi se impune urmărirea acesteia, poliţiştii se pot folosi atât de autovehiculele din dotarea poliţiei, cât şi de cele aparţinând persoanelor fizice sau juridice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Deplasarea în vederea prinderii suspectului se efectuează cât mai aproape de axul drumului, folosind mijloacele de avertizare sonoră şi luminoasă.

Se realizează urmărirea unui vehicul ce nu a oprit la semnalul efectuat regulamentar numai după anunţarea dispeceratului unităţii despre începerea acţiunii, comunicând date referitoare la semnalmentele maşinii urmărite şi ale ocupanţilor acesteia, precum şi cu privire la orice alt eveniment.

Se păstrează o distanţă de siguranţă în spatele vehiculului urmărit, pentru ca poliţiştii să nu fie surprinşi de o manevră neaşteptată şi se folosesc în continuare semnalele acustice şi luminoase.

Vehiculul nu se urmăreşte pe o distanţă prea lungă, se încearcă blocarea acestuia cu autovehiculul cu care se realizează urmărirea sau cu sprijinul altor forţe ce se vor posta în anumite puncte de pe traseu.

Vehiculul urmărit se opreşte prin depăşirea acestuia şi blo­carea transversală a drumului, manevră care nu se realizează imediat după depăşire, ci la o scurtă distanţă.

După blocarea drumului, poliţiştii părăsesc rapid vehiculul şi se deplasează pe marginea carosabilului, pregătiţi să acţioneze pentru oprirea şi imobilizarea suspectului, luând măsuri de protecţie personală.

Nu se foloseşte armamentul din dotare asupra vehiculului urmărit pe străzile localităţilor, în zonele aglomerate ori pe drumuri cu trafic intens, cu excepţia cazului în care persoana urmărită este surprinsă în flagrant în momentul săvârşirii unei infracţiuni grave sau când, prin modul de conducere, pune în pericol viata altor persoane.

După prinderea persoanei, se procedează la imobilizare şi încătuşare, se efectuează controlul persoanei, al bagajelor şi al vehiculului şi apoi se conduce la sediul poliţiei.

2.8. Procedura privind conducerea persoanelor la sediul poliţiei – descriere

A. REGULI GENERALE

Conducerea persoanelor la sediul poliţiei este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, ce constă în însoţirea acestora de la locul interceptării până la sediul poliţiei, în vederea luării măsurilor legale.

Poliţiştii au dreptul să conducă la sediul poliţiei, în vederea luării măsurilor legale, persoanele:

a) care prin acţiunile lor periclitează viaţa persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale;

b) suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale;

c) date în urmărire;

d) a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii.

În cazul nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa împotriva persoanelor care se opun măsurii.

Verificarea situaţiei acestor categorii de persoane şi luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore.

În situaţia conducerii la sediul poliţiei în scopul identificării unei persoane suspecte sau pe cele care tulbură ordinea publică sau periclitează viaţa persoanelor, poliţistul va întocmi un proces – verbal în care va consemna cele constatate.

În funcţie de împrejurări, condiţii şi dotare, conducerea persoanelor la sediul poliţiei se poate efectua pe jos sau cu mijloace de transport auto.

B. CONDUCEREA PE JOS

Conducerea pe jos se execută, în general, când distanţa până la sediul poliţiei este mai mică.

Cu ocazia realizării acestei măsuri poliţieneşti, se execută interceptarea şi legitimarea persoanei, care urmează să fie condusă la sediul poliţiei.

Înaintea începerii deplasării spre sediul poliţiei, se efectuează obliga­toriu controlul asupra persoanei care urmează să fie condusă şi, după caz, controlul bagajelor.

Atrageţi atenţia persoanei asupra modului de comportare pe timpul deplasării, punându-i în vedere că, în cazul unei atitudini recal­citrante, se va folosi împotriva sa forţa.

Când se acţionează în echipă, persoana condusă este încadrată, pentru a putea preveni un eventual atac sau fuga acesteia.

Dacă poliţistul acţionează singur, solicită sprijinul cetă­ţenilor pe care îi informează despre ceea ce au de făcut.

Dacă acest lucru nu este posibil, poliţistul acţionează singur, cu maximum de prudenţă, deplasându-se puţin în spatele persoanei, stânga sau dreapta (în raport şi de exis­tenţa, pe traseu, a unor obs­tacole naturale), putând ţine chiar persoa­na de mâneca hainei sau de curea.

Când urmează a fi conduse mai multe persoane, acestea vor fi gru­pate în raport de numărul, înălţi­mea şi gradul lor de periculozitate (cei mai înalţi în faţă, cei mai periculoşi în mijloc), punându-le în vedere să nu vor­beas­că pe timpul deplasării.

Persoana este supravegheată permanent şi cu atenţie, atât pe timpul deplasării, cât şi pe timpul opririlor, pentru a observa atitudinea şi com­portamentul acesteia.

De asemenea, vor fi supravegheate şi împrejurimile, chiar dacă totul pare normal.

În cazul în care echipa de poliţişti este dotată cu câine de serviciu, acesta va merge întotdeauna cu conductorul său, în urma persoanei conduse.

Pe timpul conducerii se evită locurile întunecoase, aglomerate, cu vegetaţie înaltă sau cele unde persoana este cunoscută.

Se respectă regulile de circulaţie pentru pietoni, deplasarea făcân­du-se pe trotuare pe partea exterioară a acestora sau pe partea stângă a drumurilor fără trotuare.

C. CONDUCEREA PERSOANELOR CU MIJLOACE AUTO

Conducerea persoanelor cu mijloace auto este indicată în toate situaţiile, atunci când distanţa până la sediul poliţiei este mare, când urmează a fi conduse mai multe persoane ori acestea sunt agresive, periculoase.

Pentru conducere pot fi folosite mijloacele de transport ale poliţiei, precum şi cele ale unor persoane fizice sau juridice, dacă acestea acceptă (de regulă, vehicule care circulă în direcţia respectivă).

Este interzisă conducerea la sediul poliţiei folosind mijloacele de transport în comun, biciclete, motoscutere sau motociclete, bărci, precum şi vehiculul proprietatea persoanei, ce urmează a fi condusă.

În situaţia în care persoana condusă este conducător auto, măsura poliţienească se va realiza fie pe jos, fie cu autovehiculul poliţiei.

Cu ocazia realizării acestei măsuri, se execută interceptarea şi legitimarea persoanei care urmează să fie condusă la sediul poliţiei.

Înaintea începerii deplasării spre sediul poliţiei se efectuează, obliga­toriu, controlul asupra persoanei care urmează să fie condusă şi, după caz, controlul bagajelor.

Se atrage atenţia persoanei asupra modului de comportare pe timpul deplasării, punându-i-se în vedere că, în cazul unei atitudini recal­citrante, se va folosi împotriva sa forţa.

Înainte de îmbarcare, se verifică interiorul vehiculului, pentru a nu exista bunuri, obiecte sau substanţe ce ar putea fi folosite de către persoanele conduse pentru atac sau pentru sinucidere.

La introducerea în vehicul, poliţistul ia măsuri de protejare a persoanei pentru a nu se lovi în mod intenţionat de portieră sau alte părţi metalice.

Pe timpul deplasării, se menţine legătura radio cu sediul poliţiei.

Conducerea mai multor persoane la sediul poliţiei se face, de regulă,  cu autovehicule din dotarea poliţiei, special amenajate, acestea fiind îmbarcate în compartimentul destinat acestui scop.

Cu vehiculul tip autoturism se conduc cel mult două persoane, caz în care acestea vor fi îmbarcate numai pe bancheta din spate, iar unul din membrii patrulei se va aşeza tot pe această banchetă, în spatele conducătorului auto pentru a supraveghea permanent persoanele conduse.

Dacă este posibil, portierele din spate vor fi blocate.

În situaţia în care este condusă o singură persoană, aceasta va fi îmbarcată pe bancheta din spate, însoţită şi supravegheată de unul din poliţişti, care se va aşeza în spatele conducătorului auto.

La sediul poliţiei, după debarcarea persoanei (persoane­lor) din autovehicul se verifică interiorul acestuia, pentru a nu rămâne lucruri abandonate de cel condus şi care pot constitui mijloace de probă.

Se va evita folosirea mijloacelor de transport în comun ori a celor în care se găsesc bunuri materiale ce pot fi folosite pentru atac asupra poliţistului, pentru fugă sau sinucidere, cu excepţia situaţiei în care fapta a fost săvârşită în mijlocul de transport în comun, iar poliţistul, după informarea călătorilor, deviază autovehiculul de la traseu.

Conducerea forţată la sediul poliţiei a persoanelor violente se face după încătuşarea acestora.

Persoanele conduse la sediu vor fi înregistrate într-un registru special constituit,   care  cuprinde:

a) număr curent;

b) data conducerii, gradul şi  numele poliţistului;

c) numele, prenumele şi datele persoanei conduse;

d) fapta comisă;

e) măsura luată;

f) număr de înregistrare şi locul unde se află materialul întocmit cu această ocazie.

2.9. Procedura privind imobilizarea persoanelor – descriere

A. REGULI GENERALE

Imobilizarea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, întreprinsă în scopul de a pune o persoană în imposibilitatea de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de alte persoane, de a începe sau de a continua o acţiune violentă.

În timpul activităţilor curente, poliţiştii pot realiza imobilizarea prin folosirea următoarelor mijloace şi procedee:

a) procedee de autoapărare;

b) mijloace din dotare (cătuşe, baston de cauciuc, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene, câinele de serviciu sau armamentul din dotare);

c) cu ajutorul altor persoane.

Mijloacele şi procedeele folosite pentru imobilizare sunt alese în funcţie de:

a) numărul persoanelor implicate şi care urmează a fi imobilizate;

b) starea de agresivitate şi forţa fizică a acestora;

c) modul de manifestare a agresivităţii;

d) obiectele pe care le au asupra lor şi care ar putea fi folosite pentru atac asupra poliţistului sau a altor persoane;

e) locul în care se manifestă starea de agresivitate;

Înainte de luarea acestei măsuri, persoana în cauză este somată ferm, să înceteze acţiunea agresivă şi să se supună solicitării poliţistului, recurgându-se la imo­bilizare numai dacă aceasta nu s-a conformat.

Mijloacele de imobilizare se folosesc împotriva persoanelor care:

a) întreprind acţiuni care pun în pericol integritatea corporală, sănătatea sau bunurile  altor persoane;

b) blochează, în afara condiţiilor legii, căile publice de circulaţie, încearcă să pătrundă, pătrund fără drept sau refuză să părăsească sediile autorităţilor publice, ale partidelor politice, ale instituţiilor şi ale organizaţiilor de interes pu­blic ori privat, periclitează în orice mod integritatea sau securitatea aces­tora ori a personalului sau tulbură desfăşurarea normală a activităţii;

c) ultragiază persoanele cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice;

d) se opun sau nu se supun, prin orice mijloace, îndeplinirii solicitărilor legale ale poliţistului, numai dacă există o temere legitimă că prin acţiunile lor pot pune în pericol integritatea corporală sau viaţa poliţistului.

Folosirea mijloacelor de imobilizare împotriva participanţilor la acţiunile agresive se face în mod gradual, după avertizarea prealabilă asupra utilizării unor asemenea mijloace şi acordarea timpului necesar pentru încetarea acţiunilor şi conformarea la solicitările legale ale poliţist, excepţie făcând cazurile extreme.

În toate situaţiile, folosirea acestor mijloace pe cât posibil nu trebuie să depăşească nevoile reale pentru  împiedicarea sau neutralizarea acţiunilor agresive.

Cu ocazia folosirii oricărui mijloc sau procedeu de imobilizare, se întocmeşte Raportul privind folosirea forţei şi a mijloacelor din dotare, conform anexei nr. 3.

După imobilizare, se efectuează, obligatoriu, controlul persoanei iar dacă a rezultat rănirea gravă a vreunei persoane se va solicita intervenţia personalului specializat.

B. FOLOSIREA FORŢEI FIZICE
Forţa fizică şi procedeele de luptă corp la corp pentru autoapărare şi imobilizare se folosesc de către poliţist, dacă este necesar şi posibil, pentru înfrângerea atacurilor violente de mică anvergură, îndreptate împotriva sa ori a altora, precum şi pentru imobilizarea persoanelor suspecte care se opun executării unor măsuri poliţieneşti (legitimare, controlul persoanelor, conducerea la sediul poliţiei) sau desfăşoară acţiuni agresive, prin care tulbură ordinea şi liniştea publică.

Pentru înfrângerea acţiunilor agresive şi imobilizarea persoanelor turbu­lente se folosesc procedeele specifice luptei corp la corp; se pot aplica şi lovituri cu pumnul, mâinile şi picioarele, genunchii, coatele şi alte părţi ale corpului.

Se evită aplicarea loviturilor în zone vitale şi cu o intensitate exa­ge­rată, de natură a provoca vătămarea gravă a integrităţii corporale ori moar­tea persoanelor.

Forţa fizică şi procedeele de luptă corp la corp se folosesc numai  după so­marea celor, care se manifestă violent, de a înceta acţiunea agresivă şi de a se supune cererii îndreptăţite a poliţistului folosind formula: „POLI­ŢIA, ÎNCETAŢI!”.

Nu este necesară somaţia în cazul în care poliţistul este atacat prin surprindere sau integritatea corporală sau viaţa  vreunei persoane este pusă în pericol imediat.

C. FOLOSIREA PULVERIZATORULUI DE MÂNĂ CU SUBSTANŢE IRITANT-LACRIMOGENE

Pulverizatorul este destinat imobilizării unor persoane recalcitrante, dis­per­sării unor grupului de agresori sau evacuării acestora din încăperi şi ascunzători, fără a le produce vătămări corporale .

Acest mijloc de imobilizare se foloseşte numai după ce se execută somaţia „ÎNCETAŢI! VOM (VOI) FOLOSI GAZE LACRIMOGENE!”. Nu este necesară somaţia dacă nu există timpul material necesar.

Poziţia poliţistului trebuie să fie defensivă şi să ofere posibilitatea subiectului să coopereze.

Dacă subiectul nu cooperează, poliţistul pulverizează în rafale scurte spre faţa acestuia, mutându-şi poziţia după fiecare pulverizare.

Pulverizatorul cu substanţe iritant-lacrimogene se foloseşte pe cât posibil de la o distanţă de minim  1,5 metri şi maxim 3 metri.

Dacă subiectul cooperează, poliţistul opreşte pulverizarea şi trece rapid la imobilizarea acestuia.

Este interzisă folosirea pulverizatorului în direcţia flăcărilor sau a obiectelor incandescente.

D. FOLOSIREA BASTONULUI DE CAUCIUC
Bastonul de cauciuc poate fi folosit:

a) ca mijloc de apărare pentru pararea loviturilor agresorului prin prindere şi ţinerea în direcţia din care vin loviturile;

b) ca mijloc de intimidare a elementelor turbulente sau recalcitrante, aplicând primele lovitu­ri persoanelor mai violente, urmărind determinarea încetării acţiunii şi descurajarea celorlalte elemente agresive, retragerea şi împrăştierea lor;

c) ca mijloc de atac, prin aplicarea de lovituri agresorului în scopul de a-l obliga să elibereze victima, să lase din mână obiectul folosit la atac ori să înceteze acţiunea. În cazul mai multor agresori, primele lovituri se vor aplica celui mai periculos.

La folosirea bastonului de cauciuc, se somează persoana să înceteze acţiunea violentă şi să se supună măsurilor ordonate, folosind formula „ÎNCETAŢI, VOM (VOI) FOLOSI FORŢA!”, loviturile fiind aplicate numai dacă persoana nu s-a conformat şi continuă acţiunea violentă.

Loviturile se aplică rapid, fiind urmate de retragerea imediată, peste omoplaţi, antebraţe, şezut (dacă persoana este cu spatele), membrele inferioare sau superioare, pentru a para loviturile sau pentru a determina persoana să dea drumul unor obiecte folosite pentru atac.

Pentru a se obţine efectul urmărit, loviturile se aplică prin surprindere.

Forţa loviturilor aplicate trebuie să fie în concordanţă cu gradul de împotrivire a persoanei.

Bastonul se foloseşte în limita necesităţii, iar aplicarea lovi­turilor încetează imediat ce agresorul a renunţat la acţiunea violentă şi s-a conformat dispoziţiilor.

Nu se fac mişcări ample şi nu se ridică bastonul deasupra capului, întrucât prin această mişcare se oferă posibilitatea celui împotriva căruia se foloseşte să sesizeze intervenţia şi să se apere prin pararea loviturii.

Se evită aplicarea loviturilor cu bastonul peste cap, urechi, gât, ochi asupra altor părţi vitale ori sensibile ale corpului, deoarece i s-ar putea provoca per­soanei vătămări corporale sau chiar moartea.

Este interzisă folosirea bastonului în sediul poliţiei, cu excepţia cazului când au loc acţiuni violente sau în grup, care pun în pericol viaţa poliţiştilor sau altor persoane ori există pericolul distrugerii de bunuri aparţinând instituţiei.

În situaţia în care, în urma loviturilor aplicate cu bastonul, s-a produs vătămarea corporală a persoanei, poliţistul este obligat să îi acorde primul ajutor, eventual o transporte la o instituţie medicală, pentru acordarea de îngrijiri şi să raporteze ierarhic, de urgenţă, evenimentul.

E. FOLOSIREA CĂTUŞELOR

Încătuşarea este o măsură poliţienească de prevedere şi siguranţă care constă în aplicarea cătuşelor pe încheietura mâinilor unei persoane, în scopul limitării mobilităţii fizice a acesteia.

Încătuşarea se efectuează obligatoriu asupra următoarelor categorii de persoane:

a) dezertori, evadaţi şi recidivişti periculoşi;

b) urmăriţi, reţinuţi, condamnaţi şi arestaţi preventiv, pe timpul transferării sau al escortării;

c) autorii unor infracţiuni contra vieţii persoanei (tâlhărie, ultraj, viol în grup) ori ai altor infracţiuni grave;

d) care se manifestă agresiv, sunt violente ori se opun măsurilor poliţieneşti, iar rezistenţa lor nu poate fi înfrântă în alt mod;

e) care, datorită stării psihice în care se află, prezintă pericol pentru viaţa şi integritatea lor corporală, a poliţist sau a altor persoane;

f) care urmează a fi conduse la sediul poliţiei în vederea luării măsurilor legale şi se manifestă agresiv;

g) care, în urma controlului corporal, al bagajelor sau al vehiculelor, au fost depistate ca având asupra lor bunuri deţinute fără îndeplinirea condiţiilor legale sau provenite din săvârşirea unei infracţiuni.

Încătuşarea se execută rapid şi energic.

Cătuşele se aplică pe mâinile poziţionate la spate, pe cât posibil, cu sistemul de închidere orientat în sus.

Încătuşarea se efectuează, de regulă, din poziţia în picioare, persoana fiind aşezată în aşa fel încât să nu poată ataca.

În cazul în care trebuie imobilizate mai multe persoane, sau când acestea au un comportament violent, sunt aşezate în genunchi sau culcate pe burtă, cu mâinile pe ceafă.

În cazul în care persoana opune rezistenţă, aceasta este încătuşată forţat.

După încătuşare, se efectuează, în mod obligatoriu, controlul persoanei.

Dacă persoana încătuşată continuă să se manifeste violent, poliţistul poate imobiliza şi picioarele.

Cătuşele se aplică în aşa fel încât să nu ducă la rănirea sau vătămarea integrităţii corporale a celui imobilizat.

Cătuşele se scot numai dacă a intervenit îmbolnăvirea gravă a per­soanei, pentru ca aceasta să meargă la toaletă, pe timpul servirii mesei, precum şi la depunerea acesteia în locurile de deţinere, sub supravegherea atentă în acest timp.

Este interzisă ţinerea persoanelor încătuşate în poziţii nefireşti (în genunchi, culcate, etc.)  după realizarea imobilizării, sau expunerea lor având cătuşele aplicate la vedere în locuri publice sau în sediile de poliţie pentru filmare (fotografiere) de către reprezentanţii mass-media.

F. FOLOSIREA CÂINILOR  DE SERVICIU
Câinii de serviciu (de însoţire) sunt daţi în dotarea poliţiştilor după ce aceştia urmează un curs de iniţiere în creşterea şi dresajul câinilor.

La orice ieşire în teren, câinele de serviciu este echipat cu botniţă şi pus în lesă, fiind folosit, de regulă, numai de poliţistul care îl are în primire şi care l-a dresat.

În funcţie de situaţia creată, câinele de serviciu poate fi folosit:

a) cu botniţă şi fără lesă, pentru:

– paza locului faptei, a corpurilor delicte şi a persoanelor;

– cercetarea şi scotocirea terenurilor acoperite ori a locurilor greu accesibile;

b) fără botniţă şi în lesă, când:

– trebuie dispersat un grup ce prezintă pericol pentru ordinea publică;

– trebuie înlăturată opunerea violentă faţă de măsurile legale luate de poliţişti;

– este necesară asigurarea pazei persoanelor în timpul conducerii forţate la sediul poliţiei;

–  este necesară restabilirea ordinii în parcuri sau în alte locuri deschise.

c) fără botniţă şi fără lesă, pentru:

–  semnalarea şi descoperirea persoanelor ascunse;

– înlăturarea unor atacuri care pun în pericol viaţa sau integritatea cor­po­rală a poliţist ori a altor persoane, precum şi pentru prevenirea unor posibile atacuri de acest gen;

– prinderea unor persoane suspecte de comiterea unor infracţiuni şi care nu se supun somaţiei;

– prinderea evadaţilor şi altor persoane urmărite în temeiul legii.

Folosirea câinilor de serviciu este precedată de somaţia pentru încetarea acţiunilor şi avertizarea cu privire la folosirea acestui mijloc, prin formula „ÎNCETAŢI, DISPERSAŢI-VĂ, VOM FOLOSI CÂINII DE SERVICIU!”.

Câinele poate fi folosit şi fără somaţie, dacă timpul necesar pentru această activitate este insuficient, existând un pericol iminent.

Poliţiştii, care au în dotare câini de serviciu, vor aloca 30 de minute din timpul  de lucru zilnic pentru îngrijirea şi hrănirea acestora.

2.10. Procedura privind folosirea armamentului din dotare (uzul de armă) – descriere

Poliţiştii pot deţine, purta şi folosi armele şi muniţiile cu care au fost dotaţi de către unităţile din care fac parte.

Pe timpul executării misiunilor, poliţiştii care poartă uniformă, în mod obligatoriu, trebuie să aibă centura pe care vor fixa tocul cu pistolul din dotare şi cele două încărcătoare.

În situaţiile în care se acţionează în ţinută civilă, pistolul se poartă în toc pe cureaua de la pantaloni sau în hamul special confecţionat, asigurându-se mascarea acestuia.

3. Se interzice portul armamentului şi muniţiei aferente, în buzunare, mape, serviete sau în alte locuri care nu-i asigură deplina securitate şi poate favoriza pierderea ori sustragerea lor.

Poliţiştii care poartă armamentul şi muniţia permanent asupra lor, pe timpul cât se află la domiciliu sunt obligaţi să le asigure astfel încât să înlăture orice posibilitate de pierdere sau de folosire a acestora de către membrii familiei sau de către alte persoane, păstrându-le în casete metalice (muniţia separat de pistol ) prevăzute cu sisteme sigure de închidere.

Sunt interzise cu desăvârşire scoaterea pistolul din toc şi mânuirea acestuia în prezenţa altor persoane, cu excepţia cazurilor de folosire legală.

Prin uz de armă se înţelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor şi bunurilor.

Poliţiştii dotaţi cu arme de foc pot face uz de armă pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi a misiunilor în temeiul Legii privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor şi a dispoziţiilor interne.

Se poate face uz de armă atunci când se îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:

a) dacă este absolut necesar;

b) dacă folosirea altor mijloace de împiedicare sau constrângere nu este posibilă ori nu a dat rezultate;

Poliţiştii pot face uz de armă, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în următoarele cazuri:

a) împotriva celor care atacă poliţiştii aflaţi în serviciul de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi îm­potriva celor care, prin actul săvârşit, prin surprindere, pun în pericol obiectivul păzit;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a1) există un atac material, direct, imediat şi injust, săvârşit prin surprindere împotriva categoriilor de persoane menţionate;

a2) prin actul săvârşit prin surprindere să fie pusă în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea celor care execută serviciul de gardă, pază, escortă, protecţie, menţinere şi restabilire a ordinii de drept;

a3) dacă atacul este îndreptat asupra unui obiectiv păzit, prin acţiunea săvârşită prin surprindere să fie pusă în pericol securitatea acestuia;

a4) uzul de armă se va executa numai dacă datorită împrejurărilor concrete ale săvâr­şi­­rii faptei, opunerea sau acţiunea ilicită a persoanei nu poate fi înlăturată prin alte mijloace;

a5) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

b) împotriva acelora care, atacă persoanele învestite cu exerciţiul auto­rităţii publice sau cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie de către poliţie;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

b1) persoana împotriva căreia se exercită atacul, să facă parte din categoria persoanelor învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau să i se asigure protecţie de către poliţie;

b2) există un atac material, direct, imediat şi injust, prin care este pusă în pericol viaţa sau integritatea corporală a celor care fac parte din categoria persoanelor învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau din categoria celor cărora li se asigură protecţie de către poliţie;

b3) uzul de armă se va executa numai dacă datorită împrejurărilor concrete ale săvârşirii faptei, atacul persoanei nu poate fi înlăturat prin alte mijloace;

b4) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

c) împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din sediile de poliţie ori din perimetrele sau zonele păzite – vizibil delimitate – stabilite prin consemn;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

c1) există un perimetru strict şi vizibil delimitat, stabilit prin consemn;

c2) să existe o încercare de pătrundere sau de ieşire ilegală în sau din sediul poliţiei, perimetru ori zonă păzită;

c3) prin consemn scris s-a dat în răspundere paza unităţi, subunităţii, perimetrului sau zonei;

c4) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane;

d) pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, în­cear­că să fugă;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

d1) infractorul a fost surprins în flagrant în timpul săvârşirii unei infracţiuni grave (contra libertăţii persoanei, contra patrimoniului, contra sănătăţii publice, infracţiuni comise cu violenţă, deţinere ilegală de arme de foc, muniţii, explozivi, substanţe toxice, radioactive, droguri, infracţiuni de contrabandă, etc);

d2) după efectuarea somaţiei acesta încearcă să fugă, nesupunându-se cererii poliţistului de a rămâne la locul faptei;

d3) datorită împrejurărilor comiterii faptei nu poate fi folosit în mod eficient un alt mijloc pentru imobilizarea infractorului;

d4) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

Gravitatea faptei va fi estimată în raport de prejudiciul produs, acţiunile violente ale infractorului, frecvenţa acestor categorii de fapte, numărul de participanţi, obiectele pe care le au asupra lor etc.

e) împotriva oricărui mijloc de transport folosit de agresorii prevăzuţi la lit. b) şi c), precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele re­gulamentare ale organelor de poliţie, existând indicii temeinice că au săvârşit o infrac­ţiune ori că este iminentă săvârşirea unei infracţiuni;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

e1) există certitudinea că ocupanţii acestor mijloace de transport săvârşesc sau au săvârşit o infracţiune gravă, transportă bunuri dobândite în urma comiterii unor infrac­ţiuni şi nu se opresc la semnalul regulamentar al poliţistului;

e2) poliţistul să fie obligatoriu îmbrăcat în uniformă;

e3) datorită împrejurărilor comiterii faptei nu poate fi folosit în mod eficient un alt mijloc pentru imobilizarea mijlocului de transport;

e4) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

Focul asupra vehiculelor se va executa numai asupra pneurilor.

Nu se folosesc arme de foc împotriva vehiculelor care nu opresc la semnalul regulamentar al poliţistului îmbrăcat în uniformă, decât dacă prin modul de conducere, se pune în pericol în mod evident, viaţa sau integritatea corporală a poliţistului sau a altei persoane.

f) pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte sau substanţe care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

f1) să se fi săvârşit o infracţiune iar persoana în cauză să opună rezistenţă sau să ripos­teze cu arma sau cu alte obiecte care pot pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a poliţistului sau a altor persoane;

f2) să existe un atac material, direct şi imediat asupra poliţistului aflat în exercitarea măsurilor legale sau împotriva altor persoane;

f3) rezistenţa sau riposta persoanei în cauză să nu poată fi înfrântă în alt mod;

g) pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de reţinere, arestare sau deţinere;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

g1) să fie începută o acţiune de evadare din locurile legale de deţinere sau de sub escortă;

g2) prinderea sau imobilizarea evadaţilor sau escortaţilor să nu poată fi realizată prin alte mijloace;

g3) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

h) împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără drept în sediile sau perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

h1) să existe o încercare de pătrundere fără drept în sediile sau în perimetrele auto­rităţilor sau ale instituţiilor publice;

h2) atacul sau pătrunderea, după modul în care a fost concepută şi se execută să nu poată fi înlăturată prin alte mijloace sau metode;

h3) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

i) împotriva celor care împiedică poliţiştii să execute misiuni specifice;

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

i1) există un atac material, direct, imediat şi injust, săvârşit împotriva poliţiştilor care să-i împiedice pe aceştia să-şi execute misiunile specifice;

i2) atacul să nu poată fi înlăturat prin alte mijloace sau metode;

i3) să nu fie pusă în pericol viaţa altor persoane.

j) în executarea intervenţiei antiteroriste, asupra obiectivelor atacate sau capturate de terorişti, în scopul reţinerii sau al capturării acestora, al elibe­rării ostaticilor şi restabilirii ordinii publice.

Se poate face uz de armă în acest caz dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

j1) să existe un atac terorist asupra unui obiectiv, acesta să fie capturat sau sunt luaţi ostatici;

j2) atacul sau deţinerea ostaticilor, datorită modului în care a fost conceput şi executat, să nu poată fi înfrânt prin alte mijloace;

j3) să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea ostaticilor sau a altor persoane.

În cazurile prevăzute la lit. c), d), g), h) şi i) se va face uz de armă numai după ce s-a făcut somaţia legală.

În cazurile prevăzute la lit. h) şi i) se va face uz de armă numai după ce s-a repetat de trei ori, la intervale suficiente de timp pentru dispersarea participanţilor, somaţia: „Pă­ră­siţi zona (…), se vor folosi arme de foc!” după care se va executa un foc în plan verti­cal. Se va deschide foc asupra atacatorilor numai la ordinul celui care conduce acţiunea şi numai în zona  picioarelor, pentru a evita cauzarea morţii acestora şi a se realiza imo­bi­lizarea.

În cazurile prevăzute la lit. a), b), f), şi j) când poliţistul se află în legitimă apărare, poate face uz de armă şi fără somaţie, dacă nu există timpul necesar pentru aceasta.

Înainte de a trece la acţiune, se realizează o analiză rapidă a situaţiei existente la faţa locului pentru a se stabili date concrete privind faptele săvârşite, eventualii martori, autorii faptelor, dacă sunt sau nu înarmaţi, gradul de agresivitate, precum şi comportamentul pe care îl au în momentul surprinderii.

Armamentul din dotare se foloseşte numai după efectuarea somaţiilor legale.

Somaţia se face prin cuvintele: „POLIŢIA, STAI!”. În caz de nesupunere, se repetă somaţia prin cuvintele „STAI CĂ TRAG!”. Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, somaţia se realizează prin tragerea unui foc de avertisment în plan vertical. Dacă cei (cel) în cauză nu se supun nici acestei somaţii legale, se face uz de armă în direcţia acestora, trăgând, pe cât posibil, la picioare, astfel încât să se realizeze imobilizarea şi să se evite uciderea persoanelor.

Ca excepţie, se poate face uz de armă şi fără somaţie, în cazul atacului exercitat prin surprindere asupra poliţistului sau asupra altor persoane, precum şi pentru reţinerea infractorilor care ripostează cu arme albe sau de foc, dacă lipseşte timpul necesar pentru somaţie.

Împotriva persoanelor care ripostează cu arme, se face uz de armă din poziţia adăpostit, poliţistul aplicând orice altă măsură pentru a se proteja.

Se evită, pe cât posibil, folosirea armamentului din dotare împotriva minorilor, femeilor şi bătrânilor.

Este interzisă folosirea armamentului în următoarele cazuri:

a) împotriva copiilor, femeilor cu semne vizibile de sarcină, persoanelor cu semne vădite de invaliditate, cu excepţia cazurilor în care aceştia înfăp­tuiesc un atac armat sau în grup, care pune în pericol viaţa sau inte­gritatea corporală a uneia ori mai multor persoane;

b) în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau apele naţionale ale unui stat vecin;

Se evită, pe cât posibil, folosirea armelor de foc în zonele aglomerate unde pot fi periclitate viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, exceptându-se focul de avertisment în plan vertical.

În momentul imobilizării unei persoane şi al aplicării cătuşelor, arma­mentul se introduce în toc sau în hamul de susţinere, după caz.

Armamentul împotriva vehiculelor se foloseşte numai dacă există certitudinea că ocupanţii acestora săvârşesc sau au săvârşit o infracţiune gravă, transportă bunuri dobândite în urma comiterii unor fapte ilicite şi nu opresc la semnalul regulamentar al poliţistului în uniformă.

Focul asupra vehiculelor se execută numai asupra pneurilor.

Fiecare situaţie în care s-a făcut uz de armă se raportează ierarhic de                urgenţă.

De îndată ce va fi posibil, se întocmeşte raportul în scris.

Dacă în urma uzului de armă s-a produs moartea sau vătămarea unei persoane, fapta se comunică, de îndată procurorului competent, potrivit legii.

În cazul folosirii armelor de foc pentru somaţie, ori dacă nu au rezultat victime sau pagube materiale, în mod obligatoriu, evenimentul va fi raportat ierarhic şi se vor efectua cercetări  administrative în legătură cu condiţiile şi legalitatea uzului de armă.

Dacă în urma uzului de armă au rezultat victime sau prejudicii materiale se iau următoarele măsuri:

a) acordarea primului ajutor victimelor şi asigurarea transportului la o unitate sanitară;

b) raportarea imediată, prin orice mijloc, a cazului şi a urmărilor acestuia;

c) asigurarea pazei locului faptei, marcarea şi conservarea urmelor;

d) raportarea ierarhică a evenimentului şi informarea parchetului competent teritorial, pentru efectuarea cercetării la faţa locului.

În situaţii speciale, de pericol iminent pentru viaţa şi integritatea sa ori a altor persoane, sau care afectează siguranţa naţională, ca urmare a acţiunilor violente ale unor persoane ce folosesc sau intenţionează în mod vădit să folosească arme albe sau de foc, poliţistul poate face uz de armă folosind orice altă armă care nu îi aparţine, dar se află în acel moment la îndemână, în aceleaşi condiţii în care face uz de arma de serviciu.

În toate cazurile de folosire a armamentului, focul se va executa în scopul imobilizării, evitându-se lovirea zonelor vitale.

Executarea focului letal intenţionat asupra unei persoane nu poate fi făcută decât în situaţiile limitative prevăzute de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale.

Focul letal intenţionat nu poate fi folosit decât în cazurile enumerate la pct. 1 alin. (1) lit. a), b), g) şi j) din această procedură, coroborate cu art.2, lit. a) şi b) din Convenţie, precum şi în cazul prevăzute la lit. h), coroborat cu art.2  lit. c din Convenţie.

2.11. Procedura privind  intrarea poliţiştilor în locuinţa persoanelor                                           fizice, în instituţii şi operatori economici, organizaţii social-politice,  precum şi la bordul navelor şi aeronavelor româneşti, în situaţiile prevăzute de lege – descriere

Situaţiile în care poliţiştii pot intra în locuinţă sau în incinta unităţilor,

instituţiilor, organizaţiilor sau la bordul navelor şi aeronavelor româneşti sunt:

a) pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, constând în:

a1) punerea în executare a unui mandat de arestare;

a2) punerea în executare a unui mandat de executare a unei pedepse;

a3) executarea unei percheziţii domiciliare, dispusă de judecător în condiţiile şi formele prevăzute de lege;

a4) executarea altor hotărâri judecătoreşti (evacuare, măsuri de siguranţă, executare silită).

b) pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane:

b1) la solicitarea persoanei care ocupă locuinţa în calitate de proprietar sau chiriaş;

b2) când solicitarea vine din partea altor persoane, a vecinilor ori la solicitarea conducerii unităţilor, instituţiilor, organizaţiilor sau a navelor şi aeronavelor româneşti, în caz de pericol iminent;

b3) când este sesizată o situaţie de urgenţă, pericol de explozii, incendii şi nu răspunde nimeni din locuinţă.

c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;

d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

Se realizează o documentare înainte de intrarea în locuinţă sau în incinta unităţilor, instituţiilor, organizaţiilor sau la bordul navelor şi aeronavelor, pentru a cunoaşte:

– gradul de periculozitate al  persoanei în cauză;

– care este starea ei de spirit;

– care sunt caracteristicile locuinţei;

– ce persoane pot fi prezente în locuinţă;

– orice alte date necesare pentru a preîntâmpina un eventual atac, opunere sau fuga.

Se solicită sprijin, forţe mărite, în cazul în care există informaţii că în locuinţă sau în incinta unităţilor, instituţiilor, organizaţiilor sau la bordul navelor şi aeronavelor se găsesc infractori periculoşi sau sunt mai mulţi infractori.

Se înmânează persoanei în cauză un exemplar al mandatului de arestare şi se conduce la judecătorul care a emis mandatul.

Dacă persoana respectivă ridică obiecţii împotriva executării mandatului, dar numai în ceea ce priveşte identitatea, se conduce în faţa instanţei competente teritorial în locul unde a fost găsită.

Se înştiinţează autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire când persoana în cauză are sub ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicţie ori o persoană care datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor.

2.12. Procedura privind efectuarea serviciului de patrulare – descriere

A. REGULI GENERALE

Patrularea este activitatea tactică poliţienească organizată, prin care se realizează prezenţa în teren a poliţiştilor, într-o anumită perioadă de timp pe un itinerar bine stabilit, în raport cu cerinţele situaţiei operative de pe teritoriul de competenţă.

Patrula de poliţie este primul mecanism de contact şi de răspuns al poliţiei pentru:

a) prevenirea fenomenului infracţional;

b) acordarea de sprijin şi  asistenţă cetăţeanului;

c) reactivitate  faţă de incidentelor ce ameninţă siguranţa cetăţeanului.

În funcţie de mijlocul de deplasare, patrulele pot fi pedestre, pe biciclete, pe motoscutere, motociclete, ATV-uri, auto, navale (bărci, şalupe şi alte mijloace de deplasare pe apă),  cu elicopterul.

Itinerariile de patrulare au o lungime diferenţiată, în funcţie de mijlocul de deplasare:

a) cele pedestre 3—6 km;

b) cele pe biciclete 6—12 km;

c) cele pe motoscutere, ATV, snow-mobil,  navale (cu barca) 10—15 km;

d) cele pe motociclete, auto şi navale (şalupe şi alte mijloace de deplasare pe apă) 15—20 km.

În cazul patrulelor pedestre şi auto, unul din membrii poate avea în dotare şi câine de serviciu (însoţire).

De regulă, durata unei activităţi de patrulare nu poate depăşi 8 ore.

În situaţii speciale, programul de 8 ore se poate prelungi.

În funcţie de condiţiile climaterice, şeful unităţii poate stabili, prin dispoziţie, pauze suplimentare la intervale de timp.

Patrularea se face în baza unei planificări, iar documentul întocmit în acest sens va cuprinde următoarele elemente:

a) itinerarul de parcurs, încadrat în timp, ora plecării şi ora terminării misiunii;

b) locurile de staţionare;

c) mijloacele de deplasare folosite;

d) misiunile ce trebuie îndeplinite pe fiecare zonă a itinerarului.

Instruirea premergătoare intrării în serviciu are ca scop informarea poliţiştilor cu privire la evoluţia situaţiei operative şi formarea echipelor (patrulelor) în funcţie de nevoile identificate din analiza tactică şi elementele hărţii criminogene.

În cadrul activităţii de instruire se pune accent pe acordarea respectului şi pe corectitudinea manifestată faţă de cetăţeni, grija faţă de conduită şi imaginea proprie a poliţistului.

Cu ocazia activităţii de instruire, membrii patrulelor trebuie să primească:

a) informaţii globale cu privire la diversele infracţiuni sau evenimente ce au avut loc în sectorul (zona) de responsabilitate (buletine sau note de evenimente, informaţii de la cetăţeni, etc.);

b) informaţii despre măsurile de prevenire sau operative necesare reducerii criminalităţii stradale;

c) instrucţiuni operative cu privire la persoane şi bunuri urmărite;

d) îndrumări sub aspectul prezentării unor experienţe, idei, sugestii sau alte procedee de prevenţie generale sau specifice, în vederea îndreptării eventualelor erori de procedură, şi reducerii fenomenului infracţional stradal;

e) sarcini, activităţi şi instrucţiuni pentru a fi puse în practică;

f) informaţii noi referitoare la  situaţia operativă şi tehnicile infracţionale.

Poliţiştii desemnaţi cu activitatea de instruire verifică starea psiho-fizică a acestora, precum şi mijloacele individuale de intervenţie din dotare, stabilind măsuri pentru ca fiecare poliţist să nu intre în serviciu fără a avea asupra sa dotarea aferentă şi echipament  corespunzător.

Pe timpul activităţii de instruire, nu se vor prezenta şi dezbate teme de pregătire profesională.

La ieşirea din serviciu, membrii patrulelor întocmesc un raport, în care prezintă activităţile desfăşurate şi rezultatele obţinute,  ce va fi analizat de către şeful biroului / formaţiunii şi de către şeful sectorului (zonei) de siguranţă publică, poliţistul de proximitate şi de către cel de la criminalitate judiciară, cu ocazia întâlnirii zilnice.

În cadrul activităţii de patrulare sunt şi cazuri în care membrii patrulei se pot abate de la itinerarul de patrulare sau pot întrerupe activitatea de patrulare, acestea fiind:

a) pentru urmărirea şi prinderea infractorilor dispăruţi de la locul faptei sau a per­soanelor date în urmărire;

b) pentru conducerea persoanelor infractoare sau suspecte, la sediul unităţii de poliţie;

c) când sunt sesizate că se comit evenimente grave în afara itinerarului;

d) pentru a acorda ajutor altui poliţist sau cetăţenilor care se află în pericol, sunt victi­me ale unui atac ori accident, sau aflaţi în situaţii limită;

e) pentru a preveni sau a lua măsuri în cazul comiterii unor infracţiuni;

f) pentru transportul unui bolnav psihic periculos la spitalul de psihiatrie;

g) pentru a interveni urgent în caz de calamităţi, catastrofe sau alte dezastre naturale;

h) în cazul îmbolnăvirii subite a unui membru component al patrulei;

i) când condiţiile atmosferice sau alte fenomene naturale fac imposibilă continuarea misiunii;

j) când primeşte dispoziţii din partea şefului nemijlocit sau a ofiţerului de serviciu.

Părăsirea itinerarului de patrulare şi intervenţia la evenimente se va efectua numai după ce a fost informat dispeceratul ori ofiţerul de serviciu al subunităţii.

Şeful subunităţii sau ofiţerul aflat la comandă poate ordona părăsirea itinerarului de patrulare pentru:

a) intervenţia la evenimente deosebite în care este nevoie să se acţioneze cu forţe sporite;

b) organizarea de activităţi pentru prinderea unor infractori prin încercuirea unei zone, cu închiderea căilor de intrare-ieşire din localitate.

B. PATRULAREA PEDESTRĂ

Patrula pedestră este un element poliţienesc care acţionează pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi comunelor, pe itinerare de patrulare care sunt stabilite în funcţie de locurile şi mediile favorabile săvârşirii infracţiunilor sau contravenţiilor, precum şi de locurile unde se concentrează sau acţionează elemente infractoare.

Patrula pedestră se compune, de regulă, din cel puţin doi poliţişti.

Din componenţa acesteia pot face parte şi studenţi / elevi ai instituţiilor de învăţământ ale M.I.R.A., poliţişti comunitari, personal din alte sis­teme de pază, voluntari.

Membrii patrulei se deplasează, de regulă, unul lângă altul, iar acolo unde nu este posibil acest lucru, unul după altul, respectându-se regulile de circulaţie impuse pentru pietoni.

Deplasarea trebuie să se facă pe marginea exterioară a trotuarelor, pe partea stângă a carosabilului ori pe mijlocul drumurilor necirculate.

Pe timpul nopţii, trecerea prin locuri întunecoase, locuri acoperite, case părăsite, etc., trebuie să se facă după o observare prealabilă, cu multă prudenţă şi cu mijloacele din dotare pregătite pentru intervenţie.

Noaptea, pe timpul deplasării prin locuri neiluminate, lanterna nu trebuie să fie aprinsă prea des, aceasta putând alerta infractorii despre prezenţa poliţiştilor în locul respectiv.

În general, înainte de a intra în zone acoperite, întunecoase se face o scurtă oprire, dar să se evite profilarea propriei siluete pe timpul staţionării în acest scop.

În vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, pe lângă atribuţiile generale ale poliţiştilor din serviciul de asigurare a climatului de siguranţă publică, componenţii patrulelor pedestre au următoarele obligaţii:

a) să verifice, îndeosebi, pe timp de noapte, modul de asigurare cu sisteme de pază de pe raza de responsabilitate şi modul în care îşi efectuează atribuţiile de serviciu personalul de pază;

b) să acţioneze permanent pentru prevenirea furturilor din obiectivele de pe raza de competenţă, a celor de şi din autoturisme, a telefoanelor publice stradale, precum şi pentru prevenirea violurilor, tâlhăriilor, scandalurilor şi a altor manifestări prin care se

încalcă normele de convieţuire socială, ordinea publică, circulaţia pe drumurile publice şi

se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, vieţii şi integrităţii corporale a persoanei, avutului public şi privat, luând măsuri ferme, conform prevederilor legale, atunci când aceste fapte s-au comis;

c) să acţioneze pentru combaterea faptelor ilegale;

d) să participe la acţiuni organizate, în baza planurilor întocmite în acest sens, pentru combaterea faptelor antisociale;

e) să acţioneze pentru combaterea comerţului stradal ilicit, a faptelor de parazitism social şi pentru depistarea celor care poluează strada (cerşetori, vagabonzi, prostituate, etc.);

f) să menţină permanent legătura cu jandarmii, poliţiştii comunitari, personalul din sistemul de pază care acţionează în zonă, pentru a face schimb de informaţii, a cere şi acorda sprijin în soluţionarea unor situaţii ivite pe timpul serviciului;

g) să supravegheze persoane aflate în atenţia poliţiei ce domiciliază în zona de responsabilitate;

h) să intervină pentru asigurarea fluenţei rutiere pe itinerariul de patrulare, atunci când situaţia impune, urmărind depistarea unor persoane care au furat autovehicule ori a infractorilor care transportă bunuri sustrase sau sunt urmăriţi;

i) să verifice în baza de date, autovehiculele care sunt suspecte prin staţionarea îndelungată sau prin starea de degradare;

j) să intervină pentru menţinerea salubrizării localităţii şi a unei stări edilitar-gospodăreşti corespunzătoare, conform competenţelor stabilite prin reglementări ale hotărârilor consiliilor locale sau alte acte normative, în vigoare;

k) să se afle la orele stabilite în punctele fixate în variantele de patrulare, dacă nu sunt cauze care pot împiedica aceasta;

l) să participe la menţinerea ordinii publice pe timpul producerii unor calamităţi naturale, catastrofe, dezastre, precum şi pentru limitarea efectelor acestora prin luarea primelor măsuri.

C. PATRULAREA AUTO

Patrulele auto desfăşoară activităţi specifice în zona de siguranţă publică, pentru observare, asigurarea vizibilităţii şi a intervenţiei la evenimente, în vederea prevenirii şi combaterii faptelor antisociale.

Patrulele auto asigură legătura cu patrulele pedestre, care acţionează în acelaşi sector (zonă) de siguranţă publică.

Pentru patrulele auto se stabilesc puncte obligatorii de staţionare în scopul observării zonelor aglomerate sau unde se concentrează persoane suspecte, activitate ce

va fi realizată de către aceşti poliţişti, aflându-se în imediata apropiere a autovehiculului şi având asupra lor toate mijloacele de intervenţie din dotare.

Staţionarea va dura până la 15 minute, în timp ce membrii patrulei se vor deplasa în zonă pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.

Pe timpul staţionării, poliţiştilor le este interzis să rămână în mijlocul de transport, cu excepţia situaţiilor când se află în pauză.

Patrula auto execută serviciul cu autoturisme special destinate şi este formată din  cel puţin doi poliţişti sau un poliţist cu experienţă profesională şi un student/elev/poliţist comunitar.

Patrularea pe raza de competenţă se poate efectua cu semnalele luminoase în funcţiune, atât ziua cât şi pe timpul nopţii.

Această modalitate este stabilită de şefii unităţilor şi subunităţilor, în funcţie de situaţia operativă sau specificul anumitor zone de patrulare ori misiuni ce trebuie realizate.

Şefii menţionaţi stabilesc, dacă este necesar, inclusiv anumite orare în care să se folosească semnalele luminoase.

Condiţia esenţială este de a nu îngreuna circulaţia celorlalte vehicule, astfel că se foloseşte banda de lângă acostamentul drumului.

Pentru a nu crea confuzia în rândul participanţilor la traficul rutier că autovehiculele se deplasează la evenimente, pe timpul patrulării se recomandă folosirea unei viteze reduse (20 – 40 km/oră).

În situaţia în care patrularea este întreruptă pentru deplasarea la un eveniment semnalat sau pentru o activitate cu caracter de urgenţă, conducătorul autovehiculului va pune în funcţiune simultan semnalele acustice şi luminoase.

Pe timpul deplasării la evenimente se foloseşte sunetul tip YELP – butonul 2! La pătrunderea şi traversarea intersecţiilor se utilizează sunetul tip PIERCER – butonul 3!

Poliţiştii aflaţi în patrularea auto trebuie să aibă în vedere următoarele reguli:

a) să respecte legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice;

b) să poarte uniforma de serviciu, indiferent din ce compartiment face parte;

c) să poarte centura de siguranţă;

c) să folosească autovehiculul numai pentru executarea serviciului;

d) în situaţii deosebite, să intervină pentru acordarea primului – ajutor şi transportarea la o unitate sanitară a persoanelor a căror viaţă este în pericol;

e) dacă este cazul, să intervină rapid în sprijinul celorlalţi poliţişti aflaţi în teren, precum şi pentru transportul operativ la poliţie al persoanelor depistate.

f) să intervină cu operativitate pentru rezolvarea unor situaţii, constatate din oficiu, la solicitarea cetăţenilor sau la dispoziţia şefului său nemijlocit, ofiţerului de serviciu, dispecerului, etc.;

g) să menţină legătura direct sau prin staţia de emisie-recepţie cu poliţiştii aflaţi în serviciu, pentru realizarea schimbului de informaţii şi acordarea sprijinului necesar, dacă este cazul;

h) înaintea părăsirii itinerarul de patrulare, să raporteze, prin mijloacele avute la  dispoziţie, şefului său nemijlocit sau ofiţerului de serviciu, dispecerului.

În timpul executării serviciului în patrula auto, poliţiştii ce o compun vor avea în vedere:

a) zonele unde locuiesc elementele agresive, turbulente, infractorii recidivişti, gazdele de infractori şi alte asemenea persoane;

b) locurile favorabile săvârşirii infracţiunilor cu violenţă, precum şi cele unde de obicei se întâlnesc sau îşi fac apariţia elemente parazitare, infractoare, discoteci, baruri sau alte localuri de alimentaţie publică cu program nocturn;

c) locuinţe izolate ale persoanelor în vârstă, lipsite de apărare sau care prin modul de viaţă şi comportare sunt potenţiale victime ale infractorilor;

d) arterele de circulaţie rutieră cu trafic intens ori unde se înregistrează frecvent evenimente rutiere;

e) locurile de staţionare a taximetrelor şi intervenţia cu operativitate în cazul evenimentelor deosebite;

f) grădiniţe, şcoli, aziluri de bătrâni etc.;

g) unităţi economice cu schimburi de noapte;

h) case în construcţie, cabane, cartiere nou construite în zone periferice

2.13. Procedura privind  folosirea de către poliţişti a mijloacelor de    transport şi de comunicaţii aparţinând persoanelor fizice sau Juridice – descriere

A.   Folosirea mijloacelor de transport

Poliţiştii pot folosi orice mijloace de transport, indiferent de proprietar sau deţinător, persoană fizică sau persoană juridică, pentru luarea unor măsuri legale ce nu suferă amânare şi nu pot fi aduse la îndeplinire altfel.

Nu se pot folosi:

– mijloacele de transport aparţinând corpului diplomatic;

– mijloacele de transport aparţinând salvării ori pompierilor (chiar dacă acestea nu se află în misiune);

– autovehiculele angajate în accidente de circulaţie din care au rezultat victime, în competiţii sportive şi cele aflate în coloană (inclusiv cele din coloanele oficiale);

– autovehiculele cu care se deplasează oficialităţi (preşedintele ţării, prim-ministrul, parlamentarii, miniştrii, prefecţii).

Cheltuielile se achită ulterior, la cererea proprietarilor, şi sunt suportate din fondurile unităţilor de poliţie sau, după caz, de către persoanele care au determinat intervenţia, nu mai târziu de 15 zile.

Poliţiştii  pot folosi mijloacele de transport pentru:

a) prinderea persoanelor urmărite sau pentru deplasarea de urgenţă în anumite locuri unde au informaţii că se află o persoană dată în urmărire;

b) conducerea la sediul poliţiei a persoanelor turbulente care au provocat acte de dezordine şi care încearcă să dispară din acele locuri;

c) prinderea persoanelor care încearcă să dispară de la locul săvârşirii unei infracţiuni;

d) salvarea vieţii, apărarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanelor,  proprietatea privată şi publică, celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii.

e) deplasarea în locurile unde s-au produs accidente de circulaţie;

f) deplasarea în locurile unde s-au produs calamităţi ori alte evenimente deosebite, ce impun prezenţa poliţiştilor;

g) exercitarea atribuţiilor de serviciu în îndeplinirea activităţilor specifice poliţieneşti, indiferent dacă acesta se află în timpul sau în afara orelor de program.

Poliţistul se prezintă conducătorului mijlocului de  transport, îi arată legitimaţia de serviciu şi îi explică faptul că are de executat o misiune urgentă, ce nu suferă amânare, indicându-i ruta.

În situaţia folosirii autovehiculului aparţinând unei persoane juridice, se menţionează în foaia de parcurs sau în ordinul de serviciu: ora şi locul opririi, traseul  parcurs, numărul de kilometri parcurşi, ora terminării  misiunii, numele şi prenumele poliţistului (în clar), unitatea de poliţie din care face parte, numărul legitimaţiei de serviciu  şi semnătura.

În  situaţia folosirii autovehiculului aparţinând unei persoane fizice, la solicitarea acesteia, poliţistul eliberează o dovadă din care să rezulte: gradul, numele  şi prenumele, unitatea de poliţie din care face parte, numărul de kilometri parcurşi şi durata misiunii (în ore).

La înapoierea din misiune, se întocmeşte un raport care trebuie să cuprindă: situaţia care a determinat intervenţia, acţiunea poliţistului, mijlocul de transport folosit şi proprietarul, ruta şi numărul de kilometri parcurşi, timpul cât a durat.

B.   Folosirea mijloacelor de transport în comun

Poliţistul are dreptul să folosească gratuit mijloacele de transport în comun în timpul serviciului, pentru executarea unor misiuni, iar personalul din poliţia pentru transpor­turi pe cele feroviare şi navale.

Folosirea mijloacelor de transport se face pe baza le­gitimaţiei de serviciu.

Poliţiştii pot folosi asemenea mijloace de transport numai în timpul serviciului şi numai pentru executarea unor misiuni ce nu pot fi îndeplinite altfel.

C.   Folosirea mijloacelor de comunicaţie

Mijloacele de comunicaţie aparţinând persoanelor fizice ori unităţilor economico-sociale  pot fi folosite de către poliţişti numai pentru primirea ori transmiterea de ordine sau de informaţii referitoare la evenimente deosebite, urmărirea unor evadaţi ori infractori periculoşi, împiedicarea săvârşirii unor infracţiuni etc.

Înainte de a  folosi  mijlocul de comunicaţie, poliţistul este obligat să prezinte  legitimaţia de serviciu, dacă nu este cunoscut, să precizeze unitatea de poliţie din care face parte, precum şi faptul  că are de transmis o comunicare urgentă, în interes  de serviciu.

Cheltuielile se achită ulterior, la cererea posesorilor, şi sunt suportate din fondurile unităţilor de poliţie sau, după caz, de către persoanele care au determinat intervenţia, nu mai târziu de 15 zile.

Folosirea  în orice mod a mijloacelor de transport şi comunicaţie în alte interese decât cele de serviciu, constituie un abuz, o ilegalitate, care angajează răspunderea juridică a celui care săvârşeşte  o asemenea faptă (disciplinară, materială sau penală).

2.14. Procedura privind executarea controalelor şi acţiunilor – descriere

A.   PÂNDA

Pânda este o activitate tactică poliţienească, executată de doi sau mai mulţi poliţişti înarmaţi, amplasaţi, în ascuns, într-un loc favorabil observării, cu scopul de a supraveghea în mod direct şi conspirat activitatea unor elemente suspecte, de a reţine persoane urmărite sau de a realiza prinderea în flagrant a autorilor unor fapte antisociale.

Pânda constă în supravegherea discretă a unor imobile, puncte obligatorii de trecere, obiective sau alte locuri în care se comit fapte ilicite ori sunt favorabile săvârşirii de infracţiuni.

Pânda se execută atât cu ocazia patrulării, cât şi în alte împrejurări, în funcţie de scopul propus,  din proprie iniţiativă  de către poliţiştii care execută misiuni de menţinere a siguranţei publice în teren, sau din dispoziţie, în baza datelor şi informaţiilor deţinute, de un număr redus de poliţişti, pe o perioadă de timp limitată.

Înainte de a intra în dispozitiv, poliţiştii stabilesc semnele convenţionale adecvate împrejurărilor şi timpului, pentru a putea comunica, la nevoie, pe timpul efectuării pândei.

Se efectuează recunoaşterea locului, se stabilesc locul de amplasare al fiecăruia în dispozitivul pândei şi modul de acţiune, în raport de scopul misiunii.

Deplasarea până la locul de pândă se realizează de către poliţişti astfel încât să nu fie observaţi.

În situaţia în care în apropierea locului unde se execută pânda trec şi alte persoane, se urmăreşte cu atenţie activitatea acestora.

Prinderea persoanei vizate se realizează prin surprindere acţionând cu rapiditate.

Dacă scopul pândei este stabilirea (observarea) activităţii unor persoane, poliţiştii reţin şi notează tot ceea ce observă în legătură cu activitatea acestora, urmând ca ulterior să întocmească raportul cu rezultatul pândei.

Dacă poliţiştii au fost descoperiţi în pândă, vor căuta ca la apariţia persoanelor să se comporte în aşa fel ca acestea să fie convinse că prezenţa lor în acel loc este cu totul întâmplătoare.

Poliţiştii părăsesc locul pândei în următoarele situaţii:

a) când misiunea a fost îndeplinită;

b) pentru urmărirea infractorilor care fug şi nu se supun somaţiei de a rămâne;

la locul faptei;

c) când locul pândei a fost deconspirat;

d) când situaţia nu mai impune rămânerea în pândă.

În raport de aceste situaţii, poliţiştii părăsesc locul pândei în mod conspirat sau nu.

  1. B. CONTROLUL POLIŢIENESC

Controlul poliţienesc reprezintă o verificare punctuală, într-un obiectiv sau loc favo­rabil, a unor aspecte privind respectarea legalităţii într-un anumit domeniu de activitate.

Controalele poliţieneşti se execută în scopul:

a) prevenirii şi descoperirii infracţiunilor, a contravenţiilor sau a altor fapte cauzatoare de prejudicii;

b) identificării şi prinderii autorilor unor fapte penale sau contravenţionale;

c) prinderii în flagrant a unor infractori;

d) verificării şi exploatării unor materiale informative;

e) verificării modului cum este respectat regimul evidenţei persoanelor şi cel privind domiciliul şi reşedinţa pentru cetăţenii români şi străini;

f) asigurării ordinii publice;

g) identificării, prinderii, cercetării şi luării măsurilor legale ce se im­pun faţă de persoanele urmărite.

Cu ocazia pregătirii controalelor poliţieneşti se au în vedere următoarele reguli principale:

a) organizarea cu maximum de conspirativitate şi efectuarea inopinată a controlului;

b) pregătirea din timp, pentru a avea posibilitatea prevederii situaţiilor ce se pot ivi în timpul efectuării lor şi a le putea rezolva favorabil;

c) angrenarea de forţe suficiente în vederea îndeplinirii sarcinilor fixate în planul de control;

d) oportunitatea declanşării acţiunii să fie lăsată la latitudinea celui care o conduce.

(2) În cazul în care situaţia operativă impune, pot fi organizate controale complexe, care reprezintă un ansamblu de acţiuni poliţieneşti, desfăşurate cu un anumit scop, cu angajarea corespunzătoare de efective, vizând locuri şi medii cu potenţial criminogen, executate într-o perioadă mai lungă de timp, în succesiune ori simultan.

Controlul poliţienesc se execută de un colectiv restrâns de poliţişti, pe diferite linii de muncă, în baza unui plan aprobat, ce cuprinde:

a) prezentarea situaţiei operative, a informaţiilor şi a datelor care se deţin în legătură cu faptele care se comit;

b) locul şi timpul în care se va desfăşura controlul;

c) obiectivele urmărite;

d) forţele angrenate, misiunile şi dotarea acestora;

e) cine conduce şi cine va efectua instruirea;

f) modul de acţiune în timpul desfăşurării controlului.

C.   RAZIA

Razia reprezintă un complex de activităţi organizate la nivelul unei localităţi,

cartier sau zonă, în scopul depistării autorilor unor infracţiuni sau  prinderii urmăriţilor, cu participarea unui număr mare de poliţişti.

Dispozitivul raziei se compune dintr-un element de blocare pe căile de acces spre locul în care se acţionează şi un element de intervenţie care acţionează în interior.

În raport de competenţe şi de suprafaţa pe care se execută, razia poate fi: totală şi parţială. Fiecare dintre aceste forme poate fi organizată cu blocare totală sau parţială.

Razia totală se execută la nivelul unei localităţi şi cuprinde totalitatea problemelor din competenţa poliţiei.

Razia parţială se referă la activităţile specifice în anumite cartiere sau zone şi se acţionează în anumite domenii din competenţa poliţiei.

Modul de acţiune al poliţiştilor din interiorul zonei blocate va fi adaptat, în funcţie de scopul urmărit şi de tipul de razie organizat.

Razia se organizează în baza unui plan de acţiune.

Şeful misiunii efectuează instruirea participanţilor, conduce acţiunea şi analizează activitatea efectivelor şi rezultatele obţinute.

D.   FILTRUL

Filtrul este o acţiune de control executată la ordin sau cu aprobarea şefului nemijlocit în anumite puncte fixe, în locuri obligatorii de trecere, urmărind depistarea şi prinderea autorilor unor fapte antisociale, dezertorilor.

Filtrele sunt totale şi parţiale.

Filtrul total reprezintă o acţiune de control a tuturor vehiculelor şi persoanelor care circulă printr-un anumit punct, pătrund sau ies dintr-un anumit loc sau zonă.

Filtrul parţial reprezintă un control selectiv al persoanelor sau vehiculelor care circulă printr-un anumit punct (numai persoane, numai vehicule, cele care circulă pe un singur sens de circulaţie, cei care intră, cei care ies sau pentru o anumită categorie de persoane).

La această acţiune, oprirea vehiculelor se realizează de către ofiţeri şi agenţi, care au calitatea de poliţişti rutieri.

Aşa după cum rezultă din această temă, exercitarea profesiei de poliţist implică îndatoriri şi riscuri deosebite, datorită faptului că acesta intră în contact direct şi permanent cu numeroşi indivizi certaţi cu legea.

Cu ocazia aplicării procedurilor legale, deşi poliţistul se străduieşte să dea dovadă de respectarea unor valori ca: integritate, imparţialitate, respect faţă de ordine, profesionalism şi discreţie, el trebuie să ţină seama permanent de procedurile poliţieneşti specifice legitimării conducerii la sediu, imobilizări etc.

Concluzia care se poate desprinde este că are o foarte mare importanţă cunoaşterea şi respectarea acestor proceduri poliţieneşti, astfel că ignorarea sau aplicarea lor greşită pot conduce la crearea unor stări conflictuale existând riscul, deloc de neglijat, ca unii poliţişti să fie ultragiaţi, accidentaţi etc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s