MANAGEMENTUL CLASEI. TEHNICI DE MODIFICARE COMPORTAMENTALĂ APLICATE ÎN ŞCOALĂ

Reuşita unei ore de curs depinde de comportamentul tuturor elevilor. De exemplu, dacă un elev balansează o carte pe cap şi clasa râde, comportamentul nu poate fi ignorat, deoarece va continua atâta timp cât colegii par interesaţi de ceea ce se întâmplă (chiar va încuraja şi pe alţii să imite gestul). A-i mustra poate atrage chiar mai multă atenţia din partea colegilor, sau mai rău poate face ca indisciplinaţii să se simtă mândri printre colegi. În mod similar dacă doi elevi îşi şoptesc sau îşi vorbesc unul altuia ei se încurajează reciproc pentru un astfel de comportament, iar ignorându-i de această dată nu va face decât să-i provoace şi mai mult la discuţii. Există două soluţii contra sprijinului acordat de colegi unui indisciplinat. O soluţie ar fi ca elevul indisciplinat să fie izolat şi privat de atenţia colegilor. Cea de-a doua soluţie este utilizarea strategiei „incidente de grup” prin care întreaga clasă (sau grupe de elevi dintr-o clasă) să fie recompensată pe baza comportamentului fiecăruia dintre ei.

Prin această strategie recompensele tuturor elevilor depind de comportamentul colegilor de clasă, ceea ce înlătură sprijinirea lipsei de disciplină.

Toate aceste modalităţi de intervenţie în clasă se bazează pe aşa numitele tehnici de modificare a comportamentului.

Managementul clasei este definit ca abilitatea profesorului de a programa şi organiza activităţile  clasei în scopul asigurării unui climat favorabil învăţării. Managementul clasei are ca şi obiective: prevenţia şi disciplina.

Principiile managementului clasei:

¨      Îmbunătăţirea condiţiilor învăţării

¨      Prevenirea stresului profesorilor şi elevilor

¨      Creşterea timpului petrecut în sarcina de învăţare şi nu controlul comportamentelor disruptive

¨      Elevii respectă regulile pe care le înţeleg şi le acceptă

¨       Implicarea elevilor în activităţi care să le solicite participarea activă

Poate că nici un alt aspect al predării, nu constituie o preocupare la fel de importantă a profesorilor – indiferent că sunt începători sau cu experienţă – decât activităţile de management a clasei. Managementul clasei reprezintă un set complex de comportamente de organizare a clasei, iniţiate de către profesor, cu scopul de a crea şi menţine un climat, care să-i permită atingerea obiectivelor instrucţionale. Desigur principalul obiectiv al acestor comportamente vizează facilitarea activităţii de învăţare a elevilor. Ca atare, organizarea clasei poate fi considerată una din sarcinile fundamentale, şi poate cea mai dificilă, pe care o realizează profesorul în şcoală.

1. Perspective privind managementul clasei

Parcurgând literatura de specialitate putem decela câteva perspective de abordare a managementului clasei:

a)      Perspectiva generală, conform căreia managementul clasei reprezintă un set de comportamente utilizate în predare, prin intermediul cărora profesorul stabileşte şi menţine condiţii care să permită elevilor să înveţe eficient.

b)      Perspectiva autoritară, disciplinară: managementul clasei este acel set de comportamente de predare cu ajutorul cărora profesorul stabileşte şi menţine ordinea în clasă. Frecvent persoana ce adoptă un astfel de stil de predare este percepută ca ostilă şi duşmănoasă. Educatorii care acţionează într-o maniera dură, pot să-i transmită implicit elevului (care manifestă un comportament indezirabil) că este inapt sau prost. Aceşti profesori de cele mai multe ori fie: (a) stabilesc pedepse extreme, nefiind însă consecvenţi în aplicarea lor, fie (b) încearcă să compromită încrederea în sine a elevului, inducându-i ideea că este un incapabil. Duritatea poate fi comunicată atât verbal cât şi nonverbal. Desigur nu este necesară întotdeauna utilizarea limbajului verbal pentru a comunica un anumit mesaj. Limbajul trupului poate să exprime la fel de bine atitudinea ostilă a profesorului.

c)      Perspectiva tolerantă sau pasivă: managementul clasei este acel set de comportamente de predare prin care profesorul permite elevilor să facă ceea ce doresc în oră, fără a interveni decât în situaţii speciale. Profesorii care adoptă un stil pasiv se caracterizează prin câteva aspecte: (a) evită confruntările directe cu problemele comportamentale ale elevilor, (b) adoptă un stil de abordare a dificultăţilor de relaţionare cu elevii insuficient de ferm şi direct (c) intervenţiile lor sunt de cele mai multe ori post-eveniment, adică le spun elevilor doar ceea ce trebuiau sau se aşteptau să facă, (d) ignoră comportamentul dezadaptativ al elevilor şi (e) nu reuşesc să impună anumite reguli.

d) Perspectiva modificărilor comportamentale: managementul clasei vizează acel set de comportamente utilizat de profesor în predare prin intermediul căruia:

  • promovează şi stimulează comportamentele adecvate ale elevilor
  • reduce / elimină frecvenţa şi probabilitatea apariţiei unor comportamente nepotrivite la oră,
  • facilitează relaţii interpersonale şi un climat socioemoţional pozitiv în sala de clasă.

În felul acesta iniţiază şi menţine o organizare a clasei cât mai productivă.

2. Evaluarea eficienţei managementului clasei

Una din modalităţile de evaluare a eficienţei managementului clasei constă măsurarea timpului efectiv pe care elevii îl alocă activităţii de învăţare. Astfel, un bun test al organizării unei clase îl reprezintă gradul de implicare a elevilor la activităţile clasei şi implicit volumul de timp alocat activităţii de învăţare propriu zisă. Sporirea timpului în care elevii sunt angrenaţi în învăţare permite evaluarea gradului de succes al tehnicilor de conducere a unei clase. Desigur, timpul dedicat învăţării pe care dorim să-l creştem trebuie să fie de calitate, deoarece performanţele nu vor spori, dacă acest timp nu este utilizat în mod judicios. Prezentăm câteva din modalităţile prin care putem creşte cantitatea de timp alocată instruirii:

(a)    scăderea timpului între două activităţi consecutive,

(b)   o bună pregătire prealabilă a profesorului pentru a planifica orele în detaliu,

(c)     menţinerea ordinii şi controlului clasei etc.

Dezvoltarea sentimentului responsabilităţii faţă de propria învăţare stimulează abilităţile de înţelegere, de control şi de autoevaluare ale elevilor. Atenţie însă, că la început o astfel de achiziţie poate fi mai anevoioasă, însă efectele ei sunt cu bătaie lungă.

3. Climatul clasei. Scopurile unui mediu optim de învăţare

Una din atribuţiile de bază ale profesorului este aceea de a planifica şi structura mediul de învăţare, astfel încât să faciliteze schimbări progresive, dezirabile în comportamentul şi stilul de învăţare a elevului. Un astfel de mediu ar trebui să ofere cât mai multe oportunităţi pentru dobândirea unor experienţe de succes. Studiile arată că elevii care experimentează succesul doresc să se implice în rezolvarea de sarcini noi şi totodată îşi dezvoltă sentimente pozitive faţă de propria lor persoană. În schimb, elevii care se consideră depăşiţi de situaţii şi incapabili dezvoltă, cel mai probabil sentimente de neajutorare.

În consecinţă scopul principal al managementului clasei constă în crearea unui mediu educaţional care să maximizeze potenţialul de învăţare al elevilor şi să încurajeze angajarea lor activă în activitatea de învăţare. Totodată profesorii trebuie să asigure un climat în care elevi să se simtă confortabil şi pe cât posibil protejaţi de a asocia şcoala cu sentimentul de eşec. Un mediu optim de învăţare reclamă câteva condiţii:

  1. Asistarea elevilor în procesul de învăţare, promovarea şi dezvoltarea calităţilor academice şi sociale ale acestora
  2. Asigurarea unor condiţii fizice optime de învăţare, o organizare a clasei adaptate nevoilor sociale/emoţionale şi nivelului de dezvoltare ale elevilor
  3. Încurajarea elevilor să adopte un stil interactiv şi pozitiv de relaţionare cu profesorii şi colegii lor
  4. Asigurarea unor oportunităţi pentru dezvoltarea unor comportamente adecvate şi experienţe de succes
  5. Încurajarea elevilor să adopte un rol activ în învăţare prin conştientizarea capacităţilor şi abilităţilor lor proprii, şi prin înţelegerea interacţiunilor dintre indivizi, sarcini şi strategii
  6. Facilitarea dezvoltării la elevi a unei învăţări de tip strategic.
  7. Încurajarea elevilor să-şi asume responsabilităţile pentru propriul lor mod de învăţare prin dezvoltarea şi utilizarea funcţiilor executive de control (planificare, organizare, monitorizare şi verificarea rezultatelor (efectelor)).
  8. Oferirea de posibilităţi de interacţiune socială pozitivă în timpul procesului de învăţare, stimularea învăţării reciproce.
  9. Oferirea unui feed-back imediat şi întărirea progreselor constatate, care să conştientizeze elevii de rezultatul eforturilor lor

4. Premise ale managementului clasei

Urmărind şi analizând reacţiile elevilor la diversitatea metodelor utilizate de profesori în timpul orei, Kounin (1970) (apud Sternberg, 2002) ajunge la concluzia că există câteva lucruri de importanţă majoră pe care le poate face un profesor, astfel încât să realizeze un bun management al clasei. Dintre aceste amintim: o continuă monitorizare a clasei, soluţionarea imediată a problemelor ce intervin simultan,

4.1. Monitorizarea clasei

Monitorizarea clasei reclamă o alocare distributivă de resurse atenţionale spre evenimentele care au loc simultan în clasă. Profesorii care alocă resursele lor mintale în direcţia monitorizării fiecărei activităţi a clasei se confruntă de regulă cu mai puţine probleme de disciplină, comparativ cu profesorii care nu realizează sau nu reacţionează la evenimentele din oră. Profesorii eficienţi reacţionează imediat la orice problemă de disciplină. În schimb, profesorii mai puţin eficienţi fie nu acordă suficientă atenţie problemelor potenţiale de disciplină, fie nu reacţionează la respectivele incidente, în speranţa ca acestea se vor soluţiona de la sine.

Una din modalităţile prin care profesorul poate monitoriza clasa este menţinerea contactului vizual cu elevii şi pronunţarea numelui acestora, arătându-le astfel că observă întreaga lor activitate. Sporirea eficienţei monitorizării reclamă utilizarea unui număr cât mai mare de canale de comunicare: utilizarea vocii, contactul vizual, expresia mimică, în scopul interacţiunii simultane cu un număr cât mai mare de elevi.

4.2. Soluţionarea simultană a problemelor care survin în timpul orei

Profesorul expert trebuie să facă mai multe lucruri simultan: să fie atent la ce se întâmplă în clasă, să predea lecţia, să evalueze gradul de înţelegere a lecţiei de către diferite categorii de elevi şi totodată să identifice pe cei care au nevoie de explicaţii suplimentare, sa ştie cât timp mai este până sună în pauza şi chiar să observe dacă fereastra deschisă distrage atenţia elevului care stă in faţa ei. În consecinţă, profesorul este solicitat să soluţioneze mai multe probleme care survin simultan: de exemplu, verifică dacă tema făcută de un grup este corectă şi în acelaşi timp intervine (dacă este cazul) în momentul în care un elev din alt grup îşi deranjează colegii.

Un profesor eficient, în timp ce participă la realizarea unei activităţi didactice, la care este implicat un grup de elevi este atent şi la ceilalţi elevi din clasă, asigurându-se că şi ei lucrează la aceeaşi temă. Dacă în timpul unei conversaţii survine un conflict, profesorul va încerca imediat să-l medieze, indicând celor implicaţi în conflict ce trebuie sa facă.

4.3. Evitarea întreruperilor prin trecerea lină de la un moment la altul

Una din erorile frecvente, pe care le pot comite profesorii novici în timpul orei este întreruperea cursului unei activităţi în diverse faze de realizare ale acesteia. Scopul acestor întreruperi poate fi divers (de cele mai multe ori, atenţionarea sau corectarea comportamentului unui elev). Însă, simpla întrerupere a acţiunii face mult mai probabile activităţile alternative, de evaziune din sarcină. Aceste activităţi pot acapara resursele atenţionale ale elevului. Spus în termenii simţului comun întreruperile distrag atenţia elevilor, iar în termeni mai tehnici, simpla întrerupere a activităţii poate fi o întărire pentru evaziunea din sarcină (o face mai probabilă). Dimpotrivă, continuarea, persistenţa într-o activitate începută reduce frecvenţa evaziunii. După cum observăm, întreruperile distrag atenţia elevilor de la activitatea de învăţare, iar unora dintre ei le va fi foarte greu să revină şi să se refocalizeze asupra lecţiei. Aceşti elevi pot chiar să renunţe la a se mai implica în activităţile curente ale orei, găsindu-şi alte preocupări. Chiar şi în cazul adulţilor, o întrerupere (cum ar fi sunetul unui telefon) poate distrage atenţia de la activităţile curente.

Profesorii eficienţi, de regulă evită întreruperile sau le utilizează cu multă precauţie. Când are loc un incident, profesorul poate implica elevii în anumite activităţi pentru a-i ţine ocupaţi (de ex. “rezolvaţi următoarele două probleme în caietele voastre”), în timp ce încearcă să rezolve problema ivită.

Profesorii mai puţin eficienţi pot de asemenea să întâmpine dificultăţi în segregarea lucrurilor esenţiale de cele banale care plictisesc elevii, făcându-i să-şi piardă interesul şi să se demobilizeze din activităţile curente din clasă.

4.4. Implicarea tuturor elevilor în activităţile de la clasă

Chiar dacă, la un moment dat, profesorul ajută un grup de elevi din clasă să rezolve o problemă dată, el trebuie, în acelaşi timp să fie atent şi la nevoile celorlalţi. O modalitate prin care profesorii pot să implice un număr cât mai mare de elevi în activităţile clasei este numirea acestora într-o anumită ordine. Însă, dacă ordinea este prestabilită, acei elevi care ştiu că rândul lor nu este imediat, pot să-şi găsească alte preocupări. Surprinderea elevilor îi poate face mai atenţi deoarece nu pot să anticipeze când le vine rândul la răspuns. O eroare curentă a novicilor o reprezintă interacţiunea cu un singur elev, în timp ce clasa se ocupă cu altceva sau fantazmează.

Cele mai eficiente tehnici de a-i face pe elevi să participe activ la oră sunt cele care îi responsabilizează în activitatea de învăţare. În general, experţii  angajează întreaga clasă în soluţionarea unei probleme: astfel, în timp ce unul din elevi rezolvă o problemă la tablă ceilalţi urmează să lucreze individual în caiet. De asemenea materialul ce urmează a fi studiat este descompus în unităţi cu sens iar verificarea înţelegerii acestuia se face prin adresarea de întrebări inferenţiale. Elevii sunt numiţi într-o ordine aleatoare şi sunt solicitaţi să-şi motiveze şi argumenteze răspunsurile.

4.5. Predarea într-o manieră entuziastă şi interesantă a lecţiei

Atmosfera de entuziasm din clasă depinde în bună măsură de varietatea stilurilor de predare pe care le utilizează educatorul. Atitudinea unui profesor entuziast este de regulă contagioasă. Profesorii care utilizează aceleaşi tehnici în fiecare zi sunt percepuţi ca neinteresanţi şi monotoni, iar elevii vor adopta un stil similar, manifestând lipsă de implicare şi de entuziasm. De aceea nu de puţine ori, experţii se pliază, cel puţin în debutul lecţiei pe ariile de interes ale elevilor sau pe evenimente de actualitate. Predarea cu entuziasm dublată de disponibilitatea profesorului de a utiliza lauda şi încurajarea creşte implicarea elevilor în activităţile clasei şi creează o atmosferă pozitivă, lipsită de tensiune.

Nivelul de interes al elevilor poate fi susţinut de menţinerea unui nivel de activare adecvat. În asigurarea acestui nivel optim de activare trebuie să se ţină cont de volumul atenţiei elevilor, care depinde de vârstă şi de nivelul de dezvoltarea al acestora. Copiii mai mici nu pot să-şi menţină atenţia concentrată pe o perioadă lungă de timp şi să aloce resursele lor mintale în rezolvarea simultană a mai multor sarcini neautomatizate.

Pentru că nevoile copiilor diferă în funcţie de vârstă, tehnicile eficiente de conducere a claselor diferă pentru elevii de vârstă diferită. Un institutor, care predă la ciclul primar, trebuie să fie pregătit cu activităţi noi şi distractive pentru activităţi de scurtă durată, deoarece copiii îşi vor pierde interesul pe parcurs. În general, la clasele elementare se recomandă utilizarea unor activităţi şi metode de învăţare variate, deoarece copiii nu pot rămâne implicaţi în acelaşi tip de activităţi pentru mai mult timp. Însă varierea activităţilor nu este la fel de eficientă pentru elevii de liceu, a căror capacitate atenţională este semnificativ mai mare. Astfel, cunoaşterea dezvoltării cognitive a elevilor devine esenţială pentru stabilirea nivelului de expectanţă faţă de diferitele categorii de elevi. Pe baza acestor expectanţe se vor selecta metodele cele mai eficiente pentru maximiza nivelul de interes al elevilor.

4.6. Critica constructivă

O critică constructivă este specifică şi clară, concentrându-se asupra comportamentului inadecvat şi nu asupra persoanei care face acel comportament. De exemplu, un profesor ar putea spune: „Când scrii dezordonat este foarte greu pentru mine să-ţi urmăresc ideile.”, sau „Dacă vorbeşti în timp ce predau distragi atenţia colegilor tăi şi te suprapui peste ceea ce spun eu.”

În general, o critică constructivă este lipsită de mânie, sarcasm sau răutate. Uneori, elevii pot provoca răbdarea profesorilor, însă un bun profesor în general nu se va enerva şi mai important nu se va lăsa controlat de mânie. Critica constructivă este eficientă nu numai pentru elevul căruia i-a fost atribuită, dar şi pentru ceilalţi elevi, care au văzut comportamentul lui deficitar şi reacţia profesorului la acest comportament. De asemenea, ei sunt influenţaţi pozitiv într-o atmosferă în care criticismul este manifestat constructiv. Pe de altă parte, un profesor care îşi pierde răbdare şi începe să strige la elevi transmite un mesaj negativ pentru ceilalţi elevi care observa astfel de reacţii.

Cum ar trebui să răspundă un profesor la un comportament nepotrivit al unui elev? Kounin (1970) propune câteva sugestii în acest sens.

(a)    În primul rând, rosteşte numele elevului care a greşit, concentrează-ţi atenţia asupra comportamentului şi nu asupra persoanei. Cu alte cuvinte spune clar greşeala din comportamentul lui şi nu scoate în evidenţă faptul că el sau ea sunt incompetenţi sau proşti.

(b)   În al doilea rând, specifică motivul pentru care comportamentul respectivului elev a fost necorespunzător.

(c)    În al treilea rând, descrie comportamentul corect care ar trebui să-l înlocuiască pe cel necorespunzător.

(d)   În al patrulea rând, fii ferm şi stăpân pe tine, însă nu te impune prin mânie.

Studiile lui Good şi Brophi (1984) au arătat că o bună organizare a clasei este dependentă de gradul de implicare activă a profesorului la lecţie. În acest fel, transmite elevilor sentimentul că sunt eficienţi, implicându-se în activităţile din şcoală şi vor fii conştienţi că sunt capabili pentru a face asta. În clasele bine organizate momentele de întrerupere, confuzie sau pierdere de timp sunt reduse la minim, pe baza utilizării eficient a tehnicilor de organizare prezentate.

Everston et al., (1997) au studiat relaţia dintre tipul de management al clasei şi performanţele elevilor în mai multe şcoli. Concluzia studiului a fost că nivelul de eficienţă al unei clase este dat, nu atât de capacităţile şi aptitudinile elevilor cât mai ales de calitatea organizării clasei. Studiind organizarea elevilor în mai multe şcoli elementare (Everston et al., 1997) şi în şcoli generale (Emer et al., 1979 ) au identificat tehnici de management specifice nivelurilor de şcolarizare. Astfel există tehnici adecvate ciclului primar, gimnazial sau liceal, însă există şi tehnici generale care funcţionează eficient la toate vârstele.

Concluzii şi sugestii pentru predare

  • Arată elevilor că eşti cu ei. Fii atent la tot ce se petrece în clasă, menţine controlul lucrurilor şi fii promt în corectarea comportamentului nepotrivt. Profesorii care sunt percepuţi de elevi ca nefiind interesaţi de evenimentele din clasă, îşi vor pierde respectul elevilor şi capacitatea de-a conduce clasa.
  • Învaţă cum să coordonezi mai multe activităţi simultan. Această deprindere poate fi însuşită doar prin practică. Profesorii experimentaţi realizează mai multe lucruri în acelaşi timp fără să se simtă ameninţaţi.
  • Asigură o trecere lină de la o activitate la alta, manifestând entuziasm şi interes. A ţine sub control fluxul activităţilor, înseamnă a păstra o legătură mai puternică cu ritmul clasei.
  • Implică toţi elevii în activităţile din clasă. Rezistă tentaţiei de a numi acelaşi elev de fiecare dată, chiar dacă este mai facil decât să încerci să obţii răspunsuri indezirabile
  • Critică pozitiv elevii, pentru a-i ajuta să se dezvolte. Transmite sugestii concrete privind ameliorarea unor comportamente, nu doar simple atenţionări spre „a face mai bine data viitoare”. Implementează strategii despre abilităţi şi scopuri în acord cu efortul necesar: „trebuie să lucrezi mai mult pentru a memora lista cuvintelor din vocabular – a învăţa cuvinte noi cere timp şi efort”.

5. Practici inadecvate privind controlul problemelor comportamentale

Distingem mai multe categorii de practici, pe care profesorii le pot utiliza în conducerea orei, dar care s-au dovedit a fi neproductive. Astfel de practici pot crea o atmosferă tensionată la clasă. Prezentăm în continuare câteva dintre ele:

5.1. Practici represive sau ameninţătoare

a)      recurgerea la forţă, constrângere sau excludere

b)      utilizarea ameninţărilor sau a unor restricţii

c)      utilizarea sarcasmului sau punerea elevului în situaţii ridicole/jenante

d)      pedepsirea unui elev în mod exemplar

Practicile represive şi de ameninţare schimbă comportamentul doar la suprafaţă şi pentru moment; de obicei acest lucru este urmat de comportamente nedorite, cum ar fi manifestarea ostilităţii.

5.2. Practici care distrag, ignoră sau eludează

a)      ignorarea/trecerea cu vederea a comportamentului dezadaptativ şi neadoptarea vreunei atitudini

b)      schimbarea compoziţiei grupului în care intervine comportamentul disruptiv prin rotirea membrilor

c)      trecerea responsabilităţii comportamentului de grup asupra unui singur membru, sau invers

d)      oprirea activităţii pentru evitarea comportamentului

Practicile de distragere şi ignorare adesea menţin o stare de nelinişte şi fugă de responsabilitate, din partea profesorului, iar elevilor le conservă anumite comportamente agresive şi ostile.

5.3. Practici de presiune sau de dominare

a)      utilizarea unor grupuri de presiune, recursul la comandă sau ceartă

b)      utilizarea ameninţărilor şi presiunii prin invocarea persoanelor care reprezintă autoritatea (părinţi, director)

c)      exprimarea dezaprobării prin cuvinte, atitudine, acţiune

d)      coerciţia, şantajul

e)      utilizarea comparaţiei drept mijloc de presiune

f)        delegarea puterii elevilor pentru a impune controlul

g)      apelul, măgulirea, moralizarea

Practicile de presiune sau dominante adesea rezultă în supunerea la suprafaţă, în schimb duc ades la sentimente de frustrare, resentimente puternice şi atitudini ostile.

6. Abordarea climatul socio-emoţional la nivelul clasei

Managementul clasei şi instruirea eficientă sunt în bună măsură o funcţie a relaţiilor interpersonale pozitive din clasă (profesor-elev şi elev-elev). În acest context profesorul devine principal actor sau determinant al relaţiilor interpersonale şi al climatului clasei.

A. Carl Rogers (1975) a identificat mai multe atitudini ale profesorului pe care le consideră esenţiale în facilitarea învăţării în şcoală: congruenţă; acceptare; înţelegere empatică.

  • Congruenţă – a fi tu însuţi, onest, conştient de propriile sentimente, a le accepta şi a acţiona conform lor. De exemplu manifestarea unor expresii sincere de entuziasm sau plictiseală.
  • Acceptare – profesorul manifestă o atitudine de încredere şi respect faţă de fiecare elev.
  • Înţelegerea  empatică – respectiv înţelegerea  punctului  de  vedere al elevului, a modului în care percepe, simte şi gândeşte acesta realitatea.

B. Ginott (1993) adaugă acestei liste o caracteristică extrem de importantă comunicarea eficientă. Când face critici profesorul descrie: (a) situaţia, respectiv comportamentul şi nu personalitatea şi caracterul elevului şi (b) ceea ce trebuie să facă elevul, fără a manifesta un caracter punitiv.

Ginott face următoarele recomandări în acest sens:

  1. Nu atribuiţi judecăţi de valoare caracterului şi personalităţii elevului deoarece acest lucru poate fi umilitor.
  2. Descrieţi situaţiile, exprimaţi sentimente despre situaţie, şi clarificaţi aşteptările cu privire la situaţie.
  3. Exprimaţi sentimentele autentice care să promoveze înţelegerea elevului.
  4. Diminuaţi ostilitatea prin invitarea la cooperare şi asiguraţi-le elevilor ocazii de a experimenta independenţa.
  5. Evitaţi comenzile şi întrebările care provoacă răspunsuri defensive.
  6. Recunoaşteţi, acceptaţi şi respectaţi ideile şi sentimentele elevului.
  7. Evitaţi diagnosticarea şi prognozarea, care duc la etichetarea elevului.
  8. Descrieţi  procesele  şi  nu  judecaţi  produsele  sau  persoanele.  Asiguraţi coordonare, nu criticism.
  9. Evitaţi întrebările şi comentariile care pot provoca resentimente şi invită la rezistenţă.

10.  Evitaţi folosirea sarcasmului; acest lucru poate diminua stima de sine a elevului.

11.  Rezistaţi tentaţiei de a oferi soluţii rapide/facile sau o coordonare imediată pentru a rezolva problemele pe care poate să le rezolve elevului.

12.  Evitaţi morala sau cicăleala, care este nemotivantă.

13.  Monitorizaţi şi fiţi conştient de impactul pe care le pot avea unele cuvinte asupra elevilor.

14.  Ascultaţi elevii şi încurajaţi-i să-şi exprime ideile şi sentimentele.

Glasser (1992) porneşte de la ideea că una din trebuinţele umane de bază o reprezintă dobândirea identităţii. Autorul susţine că pentru a realiza o identitate de „succes” în contextul şcolii, elevul trebuie ajutat să-şi dezvolte responsabilitatea socială şi sentimentul de autoeficacitate. Responsabilitatea socială şi autoeficacitatea sunt rezultatul dezvoltării unor relaţii bune cu ceilalţi – colegi sau profesori. Astfel, implicarea este crucială în dezvoltarea unei identităţi de succes. În acest scop autorul propune un proces etapizat, pe care profesorul poate să-l utilizeze pentru a ajuta elevul să-şi modifice comportamentul.

  1. Implicarea în relaţia cu elevii ajutându-i în mod concret în soluţionarea unor probleme care îi depăşesc; acesta presupune a accepta elevul ca persoană, însă nu şi comportamentul inadecvat al acestuia.
  2. Descrierea  comportamentului  prezent  al  elevului în absenţa unei evaluări imediate  a persoanei acestuia.
  3. Asistarea elevului în luarea de decizii corecte privind ameliorarea comportamentului problemă; în acest context e important să se ia în calcul factorii care joacă un rol important în iniţierea şi menţinerea problemei.
  4. Sprijinirea elevului în activitatea de planificare a cursului acţiunilor prin responsabilizarea acestuia.
  5. Ghidarea elevului în a se implica în acţiunile pe care le-a selectat.
  6. Sprijinirea elevului în urmărirea planului şi angajamentului.
  7. Aplicarea cu consecvenţă a consecinţele comportamentelor inadecvate, dar nu în mod răzbunător; dezvoltarea împreună cu elevul a unui plan alternativ.

În concluzie, profesorul trebuie să construiască relaţii interpersonale pozitive cu elevii şi totodată să promoveze un climat socioemoţional pozitiv în clasă prin: (a) exprimarea congruenţei, (b) manifestarea empatiei; (c) comunicare eficientă (evitarea criticii şi etichetării, focalizarea conversaţiei asupra comportamentului şi nu asupra persoanei); (d) susţinerea elevilor în a-şi asuma responsabilităţi sociale şi (e) stabilirea pe cât posibil a unor raporturi democratice la nivelul clasei.

7. Analiza funcţională a comportamentului

7.1. Ce este analiza funcţională a comportamentului?

Frecvent auzim spunându-se: “Tratează simptomele, dar ignoră boala”. Nu de puţine ori educatorii adoptă o astfel de strategie în încercarea de a soluţiona problemele comportamentale constatate în clasă. Altfel spus, încearcă să elimine comportamentele disruptive, fără a analiza şi ameliora posibilele cauze, care au favorizat şi amplificat producerea acestora. Analiza funcţională a comportamentului porneşte de la întrebarea: “De ce?”. De ce Marcel pare că nu poate să stea la locul lui în clasă? De ce Mihai îşi întoarce capul în mod repetat? De ce Elizei îi zboară gândurile aiurea?

Fiecare din comportamentele noastre are la origine unul sau mai multe motive, care-l declanşează şi susţin. De pildă, acelaşi comportament la un elev poate avea funcţia de dobândire a atenţiei profesorului, pe când la altul de autostimulare. Alteori, comportamentul dezadaptativ reprezintă un mijloc de comunicare prin care elevul îşi exprimă, într-o formă mai mult sau mai puţin mascată: sentimentele de frustrare, anxietate, durerea fizică sau alte emoţii negative. Aruncarea cu obiecte în clasă, poate să exprime nevoia de interacţiune, după cum un ton mai ridicat al vocii poate fi o modalitate eficientă de a scăpa de o anumită sarcină. De asemenea, comportamentul provocator poate fi cauzat de un sentiment al excluderii din grup, al privării de  anumite privilegii sau de revolta faţă de un mediu supracontrolat. Până la un anumit nivel al intensităţii de manifestare, comportamentul disruptiv are şanse să-şi atingă scopul; producerea acestuia face ca elevul să obţină ceea ce doreşte (mai multă atenţie, îşi satisface nevoia de comunicare sau se sustrage realizării unor sarcini). În concluzie, comportamentele disruptive, recurente nu au loc fără un motiv.

Pentru a răspunde la întrebarea “de ce” are loc un anumit comportament se poate recurge la aşa numitul procedeu de analiza funcţională.

Analiza funcţională a comportamentului este o modalitate de colectare şi testare de informaţii, pe baza cărora pot fi determinate motivele şi funcţiile pe care le au comportamentele disruptive. Procesul analizei funcţionale a comportamentului se concentrează pe determinarea  variabilelor mediului înconjurător care iniţiază şi menţin problemele de comportament.

7.2. Principii de bază ale analizei funcţionale

Prezentăm câteva din principiile de care trebuie să ţinem cont în realizarea unei analize comportamentale riguroase.

  • Analiza comportamentelor implică identificarea, observarea şi specificarea comportamentului ex: mod de exprimare, mod de interacţiune cu ceilalţi.
  • Atât pentru excesele cât şi pentru deficitele comportamentale trebuie identificate comportamente adecvate sau alternative, de ex: un elev adresează întrebări care nu sunt la obiect; comportamentul alternativ ar fi: provocarea acestuia în discuţii interesante unde să adreseze întrebări pertinente pentru care va fi recompensat.
  • Accentul să se pună pe problemele curente ale comportamentului şi mai puţin pe identificarea unor cauze din trecut ex: în ce fel problema elevului de a discuta pe lângă subiect persistă. Se impune acordarea unei atenţii sporite, factorilor care menţin aceste comportamente; ex: alţi elevi care se alătură grupului şi sunt atenţi la glumele elevului.
  • Analiza funcţională a comportamentului se concentrează pe contextul problemei elevului ex: dacă e activ la ore; cât timp durează aceasta? ex: alţi elevi se adună în jurul băncii lui; reacţia care apare in jurul elevului ex: alţi elevi ascultă concentraţi şi după ce problema de comportament a avut loc ex: alţi elevi încep sa râdă.
  • Evaluarea funcţională  a elevului să se facă în termeni comportamentali şi să evite descrieri pe bază de etichete predeterminate.
  • Scopul principal al evaluării funcţionale este de realizarea a unei analize clare şi specifice a problemei, ex: cum s-a dezvoltat şi cum se menţine problema.

Analiza trebuie să conducă la stabilirea unor scopuri şi la formularea unor ipoteze privind intervenţiile posibile de scurtă şi lungă durată. Scopurile ar trebui să fie:

  • specifice
  • măsurabile
  • relevante
  • limitate în timp

Ø      realizabile

7.3. Definirea comportamentului dezadaptativ

Înainte de a realiza analiza funcţională propriu zisă e importantă definirea comportamentelor dezadaptative. Anterior identificării oricăror modalităţi de modificare a comportamentului dezadaptativ al elevului, profesorul trebuie să analizeze caracteristicile specifice ale comportamentului care îl împiedică să înveţe. Ca prim pas al analizei este importantă definirea comportamentului. Dacă descrierile comportamentale sunt vagi (ex. atitudine negativă sau agresivitate), este dificilă analiza acestora şi identificarea unor intervenţii corespunzătoare. De pildă, agresivitatea poate să însemne lucruri diferite la oameni diferiţi. Astfel, unii pot considera că un gest ameninţător poate să însemne agresiune, alţii poate nu. O definiţie cât mai precisă, bazată pe exemple şi contraexemple ar trebui să reducă nivelul de ambiguitate a descrierilor comportamentelor disruptive.

7.4. Ce este un comportament dezadaptativ?

Comportamentul dezadaptativ sau disruptiv reprezintă răspunsul indezirabil al elevului la o varietate de contexte educaţionale. El poate fi determinat, fie (a) de un mediu insuficient structurat fie (b) de un context nestimulant, sau suprasolicitant, (Ouvry 1987) sau de insuficienta diversificare a repertoriului abilităţilor sociale ale elevului. Astfel că, nu putem decela un singur factor responsabil de producerea comportamentului dezadaptativ; de cele mai multe ori intervin cauze multiple, aflate în interacţiune.

Zarkowska şi Clements (1997) descriu două criterii generale, pe baza cărora se poate decide dacă un comportament este dezadaptativ:

(a)    comportamentul persoanei este contrar normelor sociale

(b)   comportamentul cauzează un stres semnificativ celor care interacţionează cu acea persoană.

Particularizând la contextul şcolar, un comportament este considerat dificil, dacă întruneşte unul sau mai multe din următoarele criterii:

  • Comportamentul împiedică elevul să participe la activităţile curriculare.
  • Comportamentul are un efect negativ asupra procesului educativ şi asupra performanţelor de învăţare ale elevului şi ale clasei.
  • Comportamentul nu este adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare ale elevului.
  • Comportamentul duce la izolarea elevului de colegi.
  • Comportamentul are un impact negativ asupra independenţei elevului.
  • Comportamentul constituie o potenţială ameninţare (pericol) pentru colegi, profesori sau resursele şcolii. Acesta include şi comportamentul de autovătămare.
  • Comportamentul reduce oportunităţile elevului de dezvoltare personală (abilităţi, stimă de sine, aptitudini).
  • Comportamentul are un efect negativ asupra relaţiilor şcoală-părinţi/tutori. Se poate instala un ciclu distructiv al învinuirii reciproce; astfel părintele învinuieşte şcoala pentru problemele elevului, iar şcoala învinuieşte părintele. De multe ori părinţii pot să ofere o perspectivă cronologică şi contextuală asupra problemelor elevului, pe care cadrele didactice nu-şi pot permite să le ignore.

Criteriile prezentate mai sus nu sunt exhaustive. Ele nu trebuie convertite într-o listă de sancţiuni, pe baza căreia elevul să acumuleze puncte, care să-l marginalizeze sau să-l ducă la excluderea din şcoală. Dimpotrivă, aceste criterii ar trebui să faciliteze identificarea timpurie a manifestării comportamentelor dificile. Finalitatea acestei identificări s-ar concretiza în proiectarea unor intervenţii ţintite, de soluţionare a problemelor constatate, într-o fază cât mai incipientă

Menţionăm că simpla descriere a comportamentului dificil nu promovează comportamente alternative, nici la nivel individual, nici la nivelul clasei.

7.5. Ce spunem noi

Este foarte probabil să fi auzit afirmaţii de genul: “Tudor se comportă întotdeauna aşa”, “Popescu este un elev violent”, “Maria este foarte agresivă”, exprimate în şcoală, în diferite ocazii. Frecvenţa lor sporeşte odată cu creşterea nivelului de stres sau de eşec perceput de către profesor. Desigur de cele mai multe ori astfel de reacţii sunt generate de sentimentul de ineficienţă trăit, ca urmare a eşecului în soluţionarea unor probleme de comportament. Problema este că termenul “agresiv” pe care îl ataşăm unui elev se transformă într-o etichetă, care ulterior îl va stigmatiza. Trebuie să fim atenţi că, o astfel de etichetă, deseori poate fi lipsită de acurateţe şi chiar nedreaptă. Un pericol inerent al utilizării unor asemenea expresii este inducerea de emoţii negative şi de bariere de comunicare elev-profesor. Mai mult, utilizarea unor astfel de afirmaţii poate reprezenta un impediment serios al acurateţei, atât a înţelegerii elevului cât şi a descrierii acestuia în discuţiile cu părinţii, colegii, sau cu elevul însuşi. Totodată ele nu induc şi nici nu sugerează ideea de schimbare.

7.6. Ce semnifică de fapt

Să discutăm câteva din percepţiile profesorului, privind relaţiile sale cu elevii ce manifestă comportamente indezirabile, subliniind problemele pe care le ridică fiecare.

  1. Ce se ascunde, de fapt, în spatele expresiei: “Ea se comportă aşa tot timpul”? De cele mai multe ori un sentiment de frustrare cauzat, de anumite probleme recurente, nesoluţionate eficient de către profesor. Ca urmare, acesta va începe să se simtă neajutorat şi depăşit de o situaţie, aparent fără ieşire. Mai mult, o astfel de stare generează convingeri de incompetenţă profesională, care întreţin sentimentele de eşec profesional. Însă, este aproape sigur că elevul nu va manifesta comportamentul dificil tot timpul; astfel că afirmaţia de mai sus devine discutabilă, cel puţin sub raportul frecvenţei.
  2. O afirmaţie de genul: “George este un elev violent” induce ideea unui comportament, care a devenit o problemă atât de serioasă încât, o singură caracteristică epuizează descrierea întregii personalităţi a elevului. Printre  problemele importante, pe care le ridică o astfel de descriere amintim:

(a)    nu este acurată din punct de vedere contextual, nu ne spune unde şi când este George violent

(b)   definiţia violenţei este ambiguă, nefiind formulată în termenii acţiunilor şi consecinţelor.

(c)    nu dă nici o indicaţie despre perioadele în care nu este violent.

(d)    nu ne dă nici o idee despre calităţile elevului. S-ar putea ca el să fie violent doar în 5 la sută din timpul petrecut la şcoală, dar acest procentaj poate să fi devenit suficient de reprezentativ, pentru a ne concentra în exclusivitate asupra părţilor negative – (cum rămâne cu restul de 95 la sută?). Evident, este nedrept să descrii pe cineva bazându-te doar pe 5 la sută din întregul repertoriu al comportamentului manifest.

(e)    nu dă nici o indicaţie despre frecvenţa şi durata comportamentului, îngreunând astfel proiectarea unor intervenţii.

  1. La fel se pune problema şi în cazul afirmaţiei: “Ea este foarte agresivă”. Nu se specifică ce se înţelege prin “agresivă”. Se referă oare la tachinarea şi ironizarea colegilor, la abuzul verbal, la atacuri fizice, sau la o combinaţie a tuturor acestor componente? Pe baza expresiei se intenţionează descrierea acţiunilor unui elev, sau se formulează concluzii privind caracteristicile personale? Putem presupune, fără să avem certitudinea, că folosirea cuvântului “foarte”, indică îngrijorarea profesorului faţă de gradul de severitate şi frecvenţă al problemei. La elevii cu dificultăţi emoţionale şi comportamentale, agresiunea poate fi utilizată ca instrument de afirmarea a statutul ierarhic. În concluzie termenul “agresiv”, depinde şi de situaţie, şi ca atare necesită o analiză a cauzelor şi factorilor ce menţin o astfel de conduită în sala de clasă.
  2. El nu vrea să se comporte frumos” indică faptul că profesorul a încercat să facă ceva în acest sens dar nu a reuşit. “El nu se poate comporta frumos” merge un pas mai departe subliniind o situaţie încremenită, fără ieşire. O astfel de concluzie poate să rezulte dintr-un stres prelungit şi indică un sentiment de oboseală şi lipsă de competenţă în iniţierea unor schimbări. Însă nu oferă vreo indicaţie a topografiei comportamentului; concentrându-se în exclusivitate asupra comportamentului negativ.

După cum vedem modul în care profesorul defineşte şi evaluează comportamentul devine o problemă extrem de serioasă. Detalierea etichetelor trebuie făcută printr-o descriere explicită a comportamentelor inacceptabile şi intervenţiilor corespunzătoare pe care le presupun. Însă, pentru a ne edifica asupra comportamentului se impun observaţii şi analize sistematice. Toate aceste acţiuni sunt orientate în ultimă instanţă spre îmbunătăţirea calităţii învăţării elevilor. Obţinerea unor date cât mai variate despre comportament şi despre ameliorările pe care le vizăm, devine o competenţă de bază a profesorului. Ea poate fi dezvoltată: pe baza experienţei, a auto-reflexiei şi desigur a stăpânirii de cunoştinţe privind modul în care pot fi observate, colecţionate şi utilizate datele. Simpla acumularea

7.7. De ce este importantă observarea comportamentului?

Experimentarea învăţării de către elev creşte nivelul stimei de sine a profesorului şi oferă un impuls pentru o predare mai eficientă. Însă comportamentele dezadaptative pot limita şi reduce aceste momente, de aceea trebuie privite cu seriozitate. Dacă comportamentul reprezintă o barieră în calea învăţării atunci trebuie să adoptăm o abordare riguroasă ca să îndepărtăm acea barieră, astfel încât profesorul să se poată concentra asupra a ceea ce au nevoie elevii să înveţe, şi nu spre dificultatea comportamentului. Observarea sistematică poate ajuta acest proces.

Observarea este un proces de acumulare de informaţii care să faciliteze îmbunătăţirea înţelegerii şi a calităţii predării, precum şi a învăţării în şcoală.

Observarea trebuie să devină o parte importantă a practicii profesorului. Observarea facilitează detaşarea de experienţele subiective ale realităţii, astfel încât să le poată fi atribuite o semnificaţie mai clară şi mai detaliată. Integrând datele observate se pot induce schimbări atât în comportamentul elevului, cât şi în perspectiva teoretică a profesorului. Un proces de observare continuu, dinamic va încuraja schimbarea şi va preveni stagnarea în sala de clasă.

Pentru o circumscriere adecvată a unui anumit comportament este necesară observarea elevului în diferite contexte (ex. în clasă, în curte, pe terenul de joacă), în timpul unor activităţi variate (independente, în grup, în timpul învăţării independente/prin cooperare), şi discutarea comportamentului acestuia cu alte cadre didactice sau cu membrii familiei. Aceste observaţii multiple cresc probabilitatea ca profesorul să evalueze cât mai corect funcţiile comportamentului, pe baza cărora să poată identifica modalităţi adecvate de intervenţie. Pentru a spori gradul de acurateţe al observaţiei, acesta ar trebui realizată în următoarele condiţii:

  • în momente în care comportamentului disruptiv nu are loc (ex. în prima jumătate a orei, în timpul unei anumite activităţi);
  • localizarea comportamentului nepotrivit (ex. sala de clasă, terenul de joacă);
  • condiţii în care comportamentul nu survine (ex. când se lucrează în grupuri mici, când timpul este planificat/neplanificat);
  • situaţii în care problema comportamentală este cel mai puţin probabil să survină (ex. când profesorul este substituit de unul dintre elevi);
  • evenimente sau condiţii care apar de regulă înainte de comportament (ex. sarcina de a citi pentru un anumit grup);
  • evenimente şi condiţii care apar de obicei după comportament (ex. elevul este trimis afara din clasă);
  • evenimente comune (ex. pe timp de vreme rea);
  • alte comportamente care sunt asociate cu problema comportamentală (ex. o serie de interacţiuni negative).

7.8. Ce putem observa?

Putem identifica mai multe cauze, ale comportamentului nepotrivit al unui elev. Unele sunt legate de caracteristicile personale ale elevului: alergii, dureri de cap, indispoziţii, deficitul atenţional, hiperactivitatea. Altele ţin de elemente din mediu care preced sau succed comportamentul. Rezultatul acestui proces de analiză ar trebui să conducă la formularea unor ipoteze privind motivul/funcţia problemelor comportamentale constatate. Finalitatea evaluării o reprezintă dezvoltarea unui plan de intervenţie, ce vizează reducerea comportamentelor negative prin stimularea comportamente pozitive.

Procesul de observaţie dă profesorului o perspectivă integrată asupra: (a) propriei persoane, (b) elevului, (c) mediului de învăţare şi (d) interacţiunilor complexe dintre cele trei dimensiuni.

Câteva din aspectele de care trebuie să ţină cont profesorul în observaţiile care le face:

A. în primul rând factorii personali pot afecta comportamentul. Aceştia ar putea include: (a) condiţii genetice, precum sindromul Down, (b) factori psihologici precum oboseala, (c) aspecte ale personalităţii cum ar fi un nivel ridicat de anxietate şi (d) factori legaţi de stima de sine, precum incapacitatea de a te percepe ca persoană, care poate să înveţe şi să reuşească.

B. Factorii cei mai reprezentativi în acest context sunt cei sociali. Dintre ei menţionăm: calitatea relaţiilor, efectul dinamicii grupului-clasă asupra abilităţii elevului de a-şi exprima preferinţele şi de a face alegeri.

C. Mediul fizic este de asemenea relevant. Aici observatorul poate lua în calcul nivelul de stimulare şi efectele sale asupra comportamentului elevului. Frecvent suprastimularea sau substimularea pot deveni factori de iniţiere a comportamentelor problematice în cazul majorităţii elevilor.

D. Mediul psihologic deţine un rol important prin impactul pe care îl are asupra comportamentului. Pentru acesta profesorii trebuie să-şi definească propriile expectanţe faţă de ce înseamnă comportamentul adecvat al elevilor, să evalueze în ce măsură modul de predare al lecţiei satisface obiectivele propuse. Ceea ce spune sau ceea ce face, precum şi remarcile profesorului în situaţii de stres pot induce sau spori nivelul de stres al elevului şi implicit comportamentul dezadaptativ al acestuia.

De pildă, ce consecinţe poate avea o remarcă de genul: “comportă-te conform vârstei tale” adresată unui adolescent, care manifestă dificultăţi de învăţare şi comportamentale? Ce efect va avea asupra stimei lui de sine? Mai mult, remarca nu oferă nici o indicaţie privind expectanţele profesorului (ce ar trebui să facă elevul) şi, din cauza naturii sale personale, există un risc ridicat de exacerbare a comportamentului. Analiza mediului emoţional sau psihologic este o metodă eficientă pentru a înţelege climatul în care se dezvoltă elevul.

7.9. Dimensiunile comportamentului

Înainte ca un profesor să decidă asupra intervenţiilor, este necesar să identifice dimensiunile comportamentului problematic şi să examineze mediul în care acestea se manifestă. Atunci când culegem date despre natura comportamentului, trebuie să luăm în calcul câteva dimensiuni:

  • frecvenţa comportamentului – cât de des se manifestă comportamentul într-un anumit interval de timp; ex: de câte ori îşi găseşte elevul alte preocupări în timpul unei ore. Această monitorizare ar putea ajuta la reducerea nivelului de anxietate a profesorului, care se simte incapabil să schimbe ceva ce are impresia  că se produce de fiecare dată. De asemenea, ar putea reduce nivelul stresului şi tensiunea pe care le induce procesului de observare. Un astfel de stres poate influenţa datele înregistrate privind comportamentele disruptive şi semnificaţiile pe care le atribuie acestora.
  • durata, se realizează prin înregistrarea perioadei de timp în care se manifestă comportamentul inadecvat, cât timp dintr-o oră elevul visează cu ochii deschişi.
  • latenţa se referă la perioada de timp care se scurge din momentul apariţiei unui stimul până când elevul manifesta un anumit comportament. În observarea latenţei, accentul este pus pe perioada de timp premergătoare declanşării comportamentului dezadaptativ. Perioada de latenţă ne oferă informaţii preţioase, atât referitoare la momentele pozitive, cât şi la cele dificile. Din observarea naturii, desprindem informaţii despre topografia comportamentului elevilor şi date necesare clasificării proceselor comportamentale.
  • intensitatea poate fi evidenţiată prin înregistrării gravităţii comportamentului elevilor.

7.10. Strategii de analiză a comportamentului

Comportamentele îndeplinesc o anumită funcţie

Fiecare comportament are o intenţie; aceasta însemnă că există o legătură între comportamentul manifestat şi rezultatul dorit. Comportamentul este intenţional şi are o funcţie pentru elev. Adesea, pentru că elevul nu poate să vorbească şi/sau nu are alte moduri de expresivitate, comportamentul poate devenii o formă de comunicare primară şi foarte funcţională. Tipic, funcţia comportamentului se regăseşte în una sau mai multe dintre următoarele categorii:

– captarea atenţiei

– obţinerea acceptării

– obţinerea puterii sau a controlului

– răzbunare

– obţinerea unei recompense palpabile

– obţinerea accesului la o activitate

– stimularea senzorială

– pentru a se autoregla (a regla energia, stimularea şi/sau nivele de atenţie)

– sustragere

– protecţie

– exprimarea emoţiiilor.

La nivel primar, analiza funcţională încearcă să determine scopul (funcţia) comportamentului sau a unei clase de comportamente. Sunt descrise în literatură mai multe categorii de funcţii, pe care pot să le deţină comportamentele elevilor: (a) evitare; (b) atragerea atenţiei; (c) obţinerea de beneficii (note); (d) autostimulare senzorială (IO’Neill et al., 1997) etc. Când un elev manifestă un anumit comportament prin care încercă să se sustragă unor anumite sarcini/contexte sau confruntării cu o persoană, se consideră că acel comportament are o funcţie de evitare (funcţionează ca întărire negativă).

Analiza funcţională îşi propune să identifice acele evenimente din mediul şcolar, care  sunt relaţionate cu comportamentul problematic. Pentru identificarea lor putem să formulăm câteva întrebări:

  • Care sunt cauzele probabile ale comportamentelor dezadaptative?
  • Ce evenimente sau circumstanţe au loc înaintea comportamentului şi sporesc predicţia lui?
  • Ce rezultate par să motiveze sau să menţină comportamentul provocator?
  • Ce alte comportamente adaptative ar putea produce acelaşi rezultat?
  • Ce anume poate fi învăţat din eforturile de ameliorarea comportamentelor anterioare cu privire la gradul de eficienţă al strategiile adoptate; care din ele sunt: ineficiente, eficiente parţial sau eficiente pentru o scurtă perioadă de timp?

Scopul analizei funcţionale a comportamentului, este de a oferi o abordare comprehensivă a exceselor şi deficitelor comportamentale, cu scopul dezvoltării unor intervenţii adecvate. Cercetările arată că intervenţiile care sunt corelate cu analizele funcţionale ale comportamentului au şanse mai mari să fie acceptate şi implementate de către profesori (Jones şi Lungaro, 2000). În concluzie, abordarea funcţională a comportamentului conectează informaţia rezultată din analiză cu intervenţii educaţionale viabile.

Procedurile de analiză funcţională a comportamentului pot fi clasificate în 3 mari categorii: directe (observaţia), indirecte (interviul), şi manipulările experimentale. În general formele directe de analiză funcţională a comportamentului oferă informaţii mai valide. De pildă, la elevii cu manifestări exteriorizante de comportament dau dovadă pe de o parte de: (a) excese comportamentale cum ar fi: încălcarea regulilor, agresivitate, contrazicere, distrugerea proprietăţii şi comportamente distructive, iar pe de altă parte de deficite comportamentale, cum ar fi: neîndeplinirea sarcinilor, auto-gestionare problematică, abilităţi sociale reduse şi performanţe şcolare slabe (Hinshaw şi Anderson, 1996). Adesea, aceste comportamente sunt observate la frecvenţe mari de apariţie şi intensităţi mici. Ele au un impact cumulativ semnificative în timp. Elevii care prezintă dificultăţi în îndeplinirea sarcinile academice sau sociale solicitate în clasă, frecvent manifestă excese comportamentale, pentru a evada din acest mediu.

1. Observaţia directă

Observaţia directă este o componentă necesară pentru analiza elevilor cu manifestări comportamentale inadecvate. În cazul comportamentelor cu apariţii frecvente, intensitate mică şi durată mare (ex. neîndeplinirea sarcinii, ridicarea din bancă, gălăgie în clasă), există câteva proceduri de observaţie directă a comportamentului. În cazul observaţiei directe, profesorul observă şi înregistrează performanţa copilului în concordanţă cu definiţiile operaţionale ale unor comportamente ,,ţintă” specifice. Metoda observării unor colegi aleşi întâmplător ai elevului vizat a fost de asemenea folosită pentru a oferi criterii adiţionale cu scopul de a evalua contextul unui comportament precum şi eficacitatea unei intervenţii. Alessi (1980) a descris pentru prima oară Modelul Răspunsului Discrepant prin reducerea discrepanţei dintre probleme comportamentale specifice şi ceea ce se consideră a fi comportament normal în clasă. Observarea elevului vizat printr-o comparaţie cu alţi elevi din aceeaşi clasă, oferă profesorului un cadru normativ pentru a compara datele obţinute la elevul vizat.

Câţiva factori sunt asociaţi cu folosirea corectă a metodei de colectare de date prin observaţie directă.

  • Folosirea intervalelor scurte (5-10 secunde) pe o perioadă de minim 15 minute s-a dovedit a fi mai precisă decât simplele estimări globale a claselor de comportamente cum ar fi: gălăgie în clasă, ridicarea din bancă sau neîndeplinirea sarcinilor.
  • Importanţa simplităţii în codarea comportamentelor a fost de asemenea bine stabilită, în special când componente cu frecvenţă mare sunt folosite pentru a oferi un index de analiză de genul sarcină achitată contra sarcină neachitată.
  • Codarea trebuie de asemenea să fie destul de cuprinzătoare încât să permită discriminarea elevilor vizaţi faţă de grupul de referinţă. Pentru validarea unui cod de observaţie într-o clasă, în cazul elevilor cu afecţiuni exteriorizante, Buttler (1990) a identificat o măsură generală (globală pe achitarea sarcinii) şi cinci componente specifice contrare (vorbitul în timpul orei, deplasarea de locul desemnat, inactivitate, nesupunere şi joaca cu diferite obiecte).

2. Auto-monitorizarea

Auto-monitorizarea constă într-o observare sistematică a propriului comportament. Cei mai mulţi oameni nu sunt complet conştienţi de momentul, forma, impactul comportamentelor pe care le manifestă. Comportamentele habituale sunt automate. Cu toate acestea, simpla observarea atentă a propriului comportament poate duce la modificări ale acestuia.

Motivele pentru care auto-monitorizarea aduce schimbări în comportament nu sunt înţelese în totalitate. Informaţia obţinută în urma unor autoobservaţii atente poate asigura un feed-back important despre comportamental propriu. Auto-monitorizarea poate fi eficace prin faptul că actul observaţiei în sine are funcţii de întărire sau de sancţiune. De exemplu, pentru individul care înregistrează comportamentul de studiu pe parcursul mai multor ore fiecare oră notată poate constitui o întărire. În acest caz, actul de monitorizare are funcţie de întărire a propriului comportament.

Cercetările au arătat ca auto-inregistrarea comportamentului poate influenţa fumatul, unele manifestări agresive, rosul unghiilor.

3. Interviul

Intervievarea directă a elevului poate aduce informaţii utile cu privire la propria percepţie a performanţelor lui şcolare şi a potenţialilor factori, care contribuie la deficitul performanţelor sale şcolare. Pe baza interviului se pot obţine informaţii despre variabilele ecologice care influenţează performanţele şcolare (Shapiro & Ager, 1992). Interviul oferă informaţii relevante cu privire la anumiţi factori antecedenţi care ar putea influenţa comportamentul problematic. În acest sens pot fi consultaţi părinţii sau chiar elevul cu privire la persoane, activităţi sau factori ai mediului înconjurător care ar putea cauza apariţia comportamentului vizat. A doua componentă se concentrează pe consecinţele care succed comportamentului. Pot fi adresate întrebări în legătură cu reacţiile colegilor, posibila evitare a unor îndatoriri sau căutarea unor senzaţii. Colectarea informaţiilor referitoare la excese/deficite, antecedente şi consecinţe este necesară pentru a formula ipoteze privind motivaţiile elevului, care odată depistate pot duce la proiectarea de modalităţi efective prin intermediul cărora să intervină profesorul.

4. Analiza exceselor comportamentale

Elevii cu manifestări de conduită exteriorizante dau dovadă adesea de un comportament disruptiv într-o varietate de contexte: în clasă precum şi acasă sau în comunitate. Aceste excese sunt adesea direcţionate spre mediul extern (adulţi, colegi sau obiecte) sub formă de: nesupunere, enervare bruscă şi fără motiv, încăierare, ceartă, agresiune verbală sau fizică. Deşi excesele comportamentale sunt tipic caracterizate de: frecvenţă mare de apariţie, durată mare şi intensitate înaltă, sunt posibile şi combinaţii variate (ex. frecvenţă mică de apariţie, intensitate mare şi durată mică; frecvenţă mare, intensitate mică şi durată mare, etc.). Analiza funcţională a comportamentului trebuie să anticipeze potenţiala varietate şi gamă acestor trăsături pentru a potrivi comportamentele ţintă şi metoda de analiză.

Metoda ABC

Altă metodă de pentru a analiza problemele comportamentale ale elevilor este metoda ABC. Această metodă presupune descrierea unui comportament observabil şi înregistrarea evenimentelor care îl precedă (antecedente) şi care îl urmează(consecinţă). Metoda ABC a fost descrisă pentru prima dată de Bijou (1968) ca un mijloc de a analiza detaliată a comportamentului, prin evaluarea contextului în care acesta apare. Astfel, observarea comportamentului se realizează simultan cu înregistrarea evenimentelor antecedente şi consecvente.

Metoda ABC se bazează pe supoziţia că, un anumit context oferă stimuli atât pentru iniţierea comportamentului cât şi pentru menţinerea acestuia în timp. Deşi datele obţinute prin metoda ABC creează ipoteze despre potenţiale relaţii dintre comportamentele specifice şi    evenimente înconjurătoare, aceste ipoteze sunt dovedite sau nu. În schimb, aceste ipoteze sunt testate mai târziu prin manipulări experimentale.

Datele privind antecedente, consecinţe sau chiar despre comportament au scopul de a identifica ce s-a petrecut înainte de apariţia comportamentului nedorit şi ce s-a întâmplat după. În acest fel se urmăreşte înţelegerea funcţiei pe care o are un comportament particular şi ce intervenţii sunt cele mai eficiente.

Tabelul 1 prezintă o serie de comportamente cu antecedentele consecinţele  lor.

Tabelul 1

Profesorul pune o întrebare Elevul răspunde corect Profesorul laudă elevul
Profesorul răspunde la telefon Elevul face comentarii obscene Profesorul îl dă afară din clasă
Profesorul spune: “Alte întrebări”? Elevul întreabă: “De ce este cerul întunecat noaptea”? Clasa râde.

O metodă eficientă de înregistrare a informaţii despre comportamentul disfuncţional este analiza ABC. Această metodă presupune înregistrarea informaţiilor privind consecinţele comportamentelor (de exemplu: întăriri pozitive şi negative), antecedentele şi comportamentele alternative (de ex: înlocuitori pentru comportamente inadecvate). Ca parte a evaluării comportamentului funcţional variat pentru elevii cu probleme de comportament exteriorizate, fişa de evaluare ABC permite de asemenea înregistrarea deficitelor comportamentale, care are rol important în determinarea intervenţiilor necesare pentru implementarea reducerii exceselor comportamentale.

Numele Elevului:_____________________ Data:_______Locul:______

A            Antecendente – stimuli situaţii care preced comportamentul

Perioada de timp   _________________________________________

Persoane                      _________________________________________

Locul                                      _________________________________________

Evenimente                           _________________________________________

Alte comportamente    _________________________________________

Timpul de relaxare      _________________________________________

B               Comportament – specific, observabil, obiectiv

În exces                  _________________________________________

_________________________________________

În deficit                _________________________________________

_________________________________________

C               Consecinţe – ceea ce urmează/succede comportamentului

pedepse                                 _________________________________________

întăriri pozitive                      _________________________________________

atenţia                    _________________________________________

întăriri tangibile    _________________________________________

întăriri senzoriale  _________________________________________

întăriri negative                    _________________________________________

evadarea din sarcină_________________________________________

evitarea                  _________________________________________

R Comportament complementar           ____________________________

Comentarii______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Figura . Fişa de evaluare ABC

Antecedentele includ acei factori şi situaţii care preced producerea comportamentelor indezirabille. Ne referim la locul unde se produce un comportament, dat fiind faptul că de multe ori există asociaţii foarte puternice între locaţie şi comportament, momentele şi circumstanţele în care e mai probabil să survină comportamentul, şi la expectanţele pe care le are elevul faţă de ce va urma după execuţia comportamentului. Însă, examinarea antecedentelor poate să ignore momentele în care comportamentul elevului a fost pozitiv. Dacă această perioadă este trecută cu vederea, dascălul poate omite analiza factorilor relevanţi care întăresc comportamentul pozitiv. În observarea evenimentelor trebuie făcută delimitarea între întâmplări accidentale şi stări comportamentale.

Paşi în evaluarea funcţională a comportamentului

Procesul de evaluare a comportamentului poate varia în funcţie de specificul elevului. Totuşi există câteva repere utile de care se poate ţine seama în acest tip de evaluare:

1. Identificarea comportamentelor dezadaptative specifice.

2. Determinarea locaţiilor unde se produc/nu se produc comportamentele vizate. Identificarea elementelor care iniţiază/precipită producerea acestor comportamente.  În acest sens se pot formula câteva întrebări:

Ce anume este specific mediilor în care comportamentul nu se produce?

Ce este diferit în cazul situaţiilor în care problemele de comportament se manifestă?

Pot fi comportamentele nepotrivite legate de relaţia profesor-elev?

Poate numărul de elevi sau suprasolicitarea să  cauzeze problemele constatate?

Poate momentul zilei sau starea de spirit a elevului să-i afecteze comportamentul?

A existat vreo problemă sau dezacord înainte de începerea orei pe hol?

Există anumite circumstanţe sau un loc anume unde probabilitatea de a apare acel comportament este mai mare?

Ce fel de evenimente par să fie suportul problemelor de comportament?

3. Colectarea datelor referitoare la performanţele elevului (nu doar cele şcolare) din cât mai multe surse posibil.

4. formularea unor ipoteze privind motivele care susţin problemele comportamentale (funcţia comportamentelor). O ipoteză este o predicţie chibzuită întemeiată pe date. Ea ajută la prezicerea locului unde apar comportamentele şi motivul probabil al apariţiei acestora şi a locului şi motivului pentru care acestea nu apar în alte situaţii.

5. Identificarea altor comportamente care pot îndeplini aceeaşi funcţie pentru elev (comportamente alternative), dar care sunt adaptative.

6. Testarea ipotezei pe baza unor intervenţii comportamentale pozitive.

7. Evaluarea succesului intervenţiilor. Schimbarea sau ameliorarea  acestora după caz.

Concluzie

In general, analiza funcţională a comportamentului ne ajută să:

  • descriem cu claritate comportamentele nepotrivite, inclusiv comportamentele neutre, dar care au loc simultan cu primele;
  • identificăm evenimentele, timpul şi situaţiile care prezic producerea comportamentelor provocatoare, pe parcursul rutinei zilnice;
  • identificăm consecinţele ce menţin comportamentele disruptive (ce „obţine” elevul executând acel comportament; de exemplu: atenţie, evită anumite sarcini, devine o vedetă printre colegi);
  • colectăm date observate direct.
  • dezvoltăm unul sau mai multe bilanţuri sumare şi să avansăm ipoteze ce descriu comportamente specifice, tipuri de situaţii specifice în care au loc şi întăririle ce menţin comportamentele în acea situaţie;

În concluzie evaluarea funcţională permite să răspundem următoarelor întrebări:

  • În ce circumstanţe este cel mai probabil/improbabil să apară comportamentul (de exemplu, când, unde, cu cine, în ce împrejurări)?
  • Ce urmări produce comportamentul (ce obţine/evită persoana prin comportamentul ei)?

O evaluare completă permite predicţii valide cu privire la condiţiile în care comportamentul problemă este mai mult probabil să aibă loc sau nu şi când există înţelegere cu privire la consecinţele ce perpetuează comportamentul provocator.

8. Tehnici de modificare comportamentală

Modificările comportamentale constau într-un set de procedee rezultate din cercetări experimentale în domeniul învăţării comportamentului. Asumpţia de bază este că, atâta timp cât un comportament poate fi învăţat, în egală măsură el poate fi şi dezvăţat, utilizând metode psihologice(orice învăţ are şi dezvăţ).

Fiecare comportament are anumite antecedente şi anumite consecinţe. Fără să nege importanţa acestora, modificările comportamentale se centrează mai ales pe comportamentul curent (direct observabil şi măsurabil), nu doar pentru că adesea el este de “neacceptat”, dar şi pentru că el reprezintă singurul segment din comportamentul trecut – prezent – viitor asupra cărora putem acţiona, care ne este la îndemână. Nu putem şterge episodul morţii unei persoane dragi sau episodul în care am fost muşcaţi de un câine, dar putem acţiona asupra stării depresive prezente sau asupra fricii faţă de câini.

În cadrul modificărilor comportamentale se disting două mari grupe de disfuncţii:

(a)    comportamente în deficit, când persoana a eşuat în a învăţa răspunsuri acceptabile şi/sau adaptative;

(b)    comportamente dezadaptative, când persoana a învăţat deja răspunsuri inadecvate situaţiei, care-l împiedică să facă faţă situaţiei.

Indiferent de tipul problemei comportamentale, rezolvarea ei presupune învăţare, dezvăţare şi/sau reînvăţare. Această acţiune corectivă este cunoscută sub numele de terapie comportamentală. Porneşte de la premisa conform căreia comportamentul poate fi modificat (“modificări comportamentale”) studiind cu precizie condiţiile curente în care se manifestă comportamentul şi programând intervenţii adecvate în baza informaţiilor obţinute.

Părinţii le promit copiilor că vor avea voie să se uite la televizor după ce îşi termină temele.

Profesorii recompensează performanţele şcolare ale elevilor prin note. Indiferent de domeniul în care lucrăm suntem plătiţi pentru munca noastră. Toate acestea sunt exemple simple pentru utilizarea recompenselor. Adesea oamenii administrează recompense/întăriri celorlalţi oameni pentru a-i determina să efectueze anumite activităţi.

8.1. Ce este o întărire?

A administra o întărire înseamnă a acţiona asupra comportamentului pentru a-i mări probabilitatea ocurenţei. Altfel spus vorbim despre existenţa unei întăriri când consecinţa efectuării unui comportament măreşte probabilitatea producerii sale. Este o definiţie empirică: trebuie să observăm, să urmărim dacă acel comportament se va produce din nou sau dimpotrivă va fi suspendat.

Persoana primeşte o întărire dacă îndeplineşte un anumit comportament (= comportament – ţintă). Deoarece întărirea este contingentă (= în legătură, ce urmează) cu comportamentul ţintă, administrarea întăririlor este denumită şi “managementul contingenţelor”.

Trebuie să facem  distincţie între întăriri şi recompense. Acestea din urmă sunt acordate pentru anumite performanţe, dar nu determină în mod necesar recurenţa comportamentului. Un premiu pe care îl obţii în urma unui concurs pentru care a fost acordat nu duce neapărat la repetarea performanţei respective.

Întăriri pozitive şi negative

Întăririle produc o creştere a frecvenţei, intensităţii, probabilităţii de apariţie a comportamentului. Acest efect de accelerare se poate obţine în două moduri:

Acordarea unui stimul cu valoare pozitivă ca urmare a efectuării comportamentului ţintă

este numită întărire pozitivă . De exemplu: ţineţi uşa deschisă pentru o persoană din urma dumneavoastră. Dacă persoana vă mulţumeşte aceasta este o întărire pozitivă care poate creşte probabilitatea producerii aceluiaşi comportament în viitor, în situaţii asemănătoare. A spune “Bine!” după răspunsul unui elev, a oferi dulciuri pentru respectarea unor reguli impuse, a zâmbi după o glumă, a asculta cu atenţie discursul unei persoane, toate acestea sunt situaţii de acordare a întăririlor cu valoare pozitivă, care sporesc frecvenţa comportamentelor ţintă.

Retragerea sau evitarea unui stimul cu valoare negativă ca urmare a efectuării

comportamentului ţintă poartă numele de întărire negativă. Subiectul efectuează un anumit comportament pentru a evita un stimul negativ. Multe din comportamentele noastre cotidiene sunt întreţinute de întăriri negative: ne spălăm pe dinţi pentru a evita cariile, luăm medicamente pentru a evita durerile, recurgem la o dietă strictă pentru a evita îngrăşarea, conducem cu viteză în limite legale pentru a evita suspendarea carnetului de şofer. Efectuăm anumite comportamente (luăm medicamente, mâncăm echilibrat, conducem legal) pentru a evita stimulii negativi (durerea, îngrăşarea, pierderea carnetului auto).

Adesea, se utilizează greşit termenul de “întărire negativă” pentru a face referire la tehnici de decelerare a comportamentului (scăderea frecvenţei, intensităţii, probabilităţii de ocurenţă). Indiferent că este pozitivă sau negativă, întărirea are întotdeauna ca efect accelerarea comportamentului ţintă (creşte frecvenţa, intensitatea, probabilitatea de ocurenţă).

8.1.1. Tipuri de întăriri pozitive

Cele mai importante categorii de întăriri pozitive sunt:

  • întăriri materiale – obiecte materiale cu valoare personală: mâncarea, hainele, jucăriile, casete audio-video, echipament sportiv, etc.
  • activităţile – ascultăm muzică, mergem la cumpărături, facem sport, ne uităm la TV,

mergem la petrecere, stăm de vorbă cu prietenii, dansăm, călătorim, etc.

  • întăriri sociale – atenţia, lauda, aprobarea, recunoaşterea valorii personale de către

ceilalţi, etc. Aceste întăriri sunt comunicate verbal (“Foarte bine!”), fizic (strângere de mână, îmbrăţişare, zâmbet). Întăririle sociale prezintă anumite avantaje faţă de celelalte tipuri de întăriri.

(a)     În primul rând ele sunt mai uşor de administrat; presupun doar existenţa celeilalte persoane şi necesită puţin timp.

(b)    Întăririle sociale pot fi administrate imediat după efectuarea comportamentului ţintă, ceea ce creşte eficacitatea lor.

(c)     În al treilea rând întăririle sociale sunt de fapt, întăriri naturale – sunt consecinţe obişnuite ale vieţii cotidiene. Utilizare întăririlor sociale în mediul şcolar, de către profesor, pentru accelerarea comportamentului dezirabil, creşte şansele ca acesta să devină stabil şi în mediul extraşcolar, unde elevul întâlneşte frecvent întăriri sociale asemănătoare. Astfel, întăririle sociale au cel mai puternic efect în menţinerea şi accelerarea comportamentelor dezirabile.

  • întăririle – simbol (“token reinforces”) – sunt stimuli simbolici care au valoare prin ceea

ce înlocuiesc sau prin ce obţinem în schimbul lor. În schimbul banilor obţinem bonuri de valoare sau servicii. În mediul şcolar sunt acordate note, calificative, diplome, distincţii.

8.1.2. Identificarea întăririlor

Când dorim să formăm un anumit comportament îl definim cu precizie şi administrăm

întăriri după executarea lui. Cei mai mulţi copii răspund pozitiv când profesorul le zâmbeşte, când încuviinţează din cap, când le  comunică remarci de genul “Bravo!”, “Grozav!”, “Ai făcut o treabă bună!”. Dar, pentru anumiţi copii astfel de remarci spuse de profesori ca urmare a respectării regulilor nu constituie o întărire pozitivă. Pentru ei, permisiunea de a merge mai repede în sala de gimnastică, sau de a conduce un experiment în laboratorul de fizică constituie întărirea “potrivită”.

Altfel spus, pentru maximum de eficienţă, trebuie să găsim întărirea adecvată fiecărui subiect. Un stimul care funcţionează ca şi întărire pentru un subiect nu are, aceeaşi valoare de întărire pentru toţi ceilalţi. După ce identificăm potenţialele întăriri pentru un subiect le aplicăm pentru a testa dacă într-adevăr accelerează comportamentul ţintă.

Pentru identificarea potenţialelor întăriri putem recurge la:

  • întrebări directe: (“Ce cadouri îţi plac în mod deosebit?”, “Cum te refaci după o zi grea?”, “Ce preferi să faci în timpul liber?”, “Ce ţi-ar place să-ţi spună prietenii?”
  • selectarea unor întăriri dintr-o listă de întăriri generale
  • observarea comportamentului subiectului în situaţii cotidiene, obişnuite.

Programe de administrare a întăririlor

Un astfel de program indică când anume administrăm întăriri pentru un anumit comportament. Putem administra:

(a) întăriri continue – subiectul primeşte întăriri de fiecare dată când execută

comportamentul ţintă (mai ales în faza de formare a comportamentului).

(b) întăriri intermitente – întărim doar anumite răspunsuri ale subiectului. Sunt eficiente pentru menţinerea unui comportament deja învăţat. Ele pot fi acordate la intervale fixe sau variabile.

Odată ce un comportament a fost învăţat, subiectul este trecut într-un program de întăriri intermitente. Ele cresc şansele stabilizării comportamentului deoarece simulează ceea ce se întâmplă în mediul natural de viaţă, când subiectul este întărit din când în când, nu în mod permanent. Utilizarea întăririlor intermitente este una din căile prin care stabilizăm manifestarea comportamentului pe timp îndelungat.

8.2. Ghid pentru administrarea întăririlor

Întărirea trebuie să fie contingentă cu comportamentul ţintă. Ea trebuie administrată după executarea comportamentului. Furnizarea eventualelor întăriri înainte ca elevul să se implice în execuţia comportamentului nu duce în mod necesar la accelerarea acestuia.

Elevul trebuie conştientizat că întărirea este o consecinţă a comportamentului său.

Conştientizarea contingenţelor are impact semnificativ asupra comportamentului.

În faza de învăţare, întărirea trebuie administrată imediat după administrarea

comportamentului ţintă.

La început se utilizează întăriri continue, apoi intermitente regulate şi ulterior intermitente neregulate.

Întărirea trebuie să fie puternică, să fie menţinută la intensitatea iniţială. Prin utilizare repetată, întăririle îşi pot pierde din valoare (forţă) datorită habituării – scade intensitatea reacţiei prin repetarea stimulului. Putem menţine valoarea întăririlor la nivel iniţial dacă le distribuim în cantităţi mici, dacă utilizăm întăriri cu probabilitate scăzută de saţiere şi dacă le schimbăm periodic.

Este preferabil să utilizăm întăriri naturale. Ele au probabilitate ridicată de apariţie, şi în

medii diferite faţă de cel în care a fost iniţial aplicate. Astfel, favorizează generalizarea şi susţin comportamentul timp îndelungat.

Întăririle trebuie administrate consistent, după aceleaşi reguli din partea profesorilor,

colegilor, părinţilor, etc.

8.4. Tehnici de accelerare a comportamentului

Comportamentul nepotrivit al unui elev poate să fie:

(a) în deficit (nu scrie temele, are interacţiuni sociale reduse etc.)

(b) în exces (plâns excesiv, comportament agresiv, fugă de la ore etc.).

Dacă un comportament se manifestă în deficit, recurgem la tehnici de accelerare pentru a-i mări frecvenţa, intensitatea, probabilitatea de ocurenţă.

Similar, dacă un comportament este în exces, recurgem la tehnici de decelerare pentru a-i reduce frecvenţa, intensitatea, probabilitatea de ocurenţă.

Descompunem comportamentul în componente minimale care sunt asociate în mod constant cu anumite tehnici de întărire.

8.4.1. Shaping (formatare, întărire gradată)

Este procedeul prin care descompunem comportamentul în componente minimale şi

întărim fiecare aproximare succesivă a comportamentului ţintă. Presupune deci o modificare gradată a comportamentului. Jocul copiilor “fierbinte-rece” este o exemplificare adecvată a acestei tehnici. Sarcina unui copil este de a găsi un obiect ascuns, în timp ce altul îi întăreşte succesiv comportamentul spunând “fierbinte” când se apropie de obiectul ascuns şi “rece” când se îndepărtează de el.

Această tehnică este utilizată pentru a accelera un comportament prea complex sau prea dificil pentru subiect. Comportamentul global este spart în părţi sau paşi logici care sunt ulterior întăriţi succesiv. Fiecare nouă componentă întărită aproximează comportamentul ţintă. De exemplu, un copil care refuză contactul vizual este învăţat (condiţionat) treptat, să susţină privirea altei persoane: să întoarcă capul în direcţia corectă; să ridice privirea; să privească scurt în ochii celuilalt; în final să-i susţină privirea, să menţină contactul vizual.

Aceeaşi tehnică este utilizată pentru învăţarea citit-scrisului. Comportamentul global “a scrie” este spart în componente minimale logice care sunt întărite succesiv. Mai întâi învăţăm elementele componente ale literelor: bastonaşe, ovale, zăluţe, etc. În pasul următor învăţăm să legăm aceste elemente pentru a obţine o anumită literă. Învăţăm să legăm literele cunoscute între ele pentru a scrie cuvinte până la propoziţii şi texte unitare.

Paşi în aplicarea tehnicii

(a)    Din repertoriul comportamental al elevului observaţi comportamentul în deficit care vă interesează.

(b)   Identificaţi antecedentele şi consecinţele sale.

(c)    Notaţi situaţiile în care apar variaţii în forma, intensitatea şi durata acestui comportament.

(d)   Spargeţi comportamentul ţintă în părţi componente, în elemente minimale.

(e)    Identificaţi cea mai simplă aproximare a comportamentului ţintă.

(f)     Eliminaţi factorii perturbatori din mediu pentru a mări probabilitatea executării elementelor minimale.

(g)    Diferenţiaţi întăririle în funcţie de răspunsurile comportamentale obţinute.

(h)    Retrageţi întăririle pentru acele răspunsuri care sunt incompatibile cu comportamentul ţintă.

(i)      Dacă nu reuşiţi să obţineţi răspunsul dorit prin repetarea întăririlor, spargeţi comportamentul în componente şi mai mici. Treceţi de la întăriri continue la întăriri intermitente.

(j)     Utilizaţi amorse verbale sau gesturi în toate etapele, pentru a precipita formarea comportamentului.

Această tehnică poate fi utilizată pentru formare abilităţilor şcolare (citit, scris, menţinerea atenţiei), pentru abilităţi sociale (iniţierea unui dialog, cooperarea) şi pentru comportamente motorii complexe. Este eficientă cu copii de diferite vârste şi diferite niveluri intelectuale.

8.4.2. Principiul lui Pramack

Acest principiu susţine că o activitate plăcută, preferată, poate fi utilizată ca întărire pentru o activitate mai puţin plăcută. Un comportament cu probabilitate crescută de ocurenţă poate fi utilizat ca întărire pentru un comportament cu probabilitate scăzută de ocurenţă. A merge la joacă pe terenul de joc poate fi utilizată ca întărire pentru o lectură suplimentară. Adesea, părinţii utilizează această tehnică în situaţii de genul “Mai întâi mănânci şi apoi îţi citesc o poveste”.

În clasă, profesorii ignoră această tehnică când spun: “Să facem o scurtă pauză. Vom fi mai odihniţi şi vom putea lucra mai bine la ….” sau. Problema se pune invers: să ne folosim de activităţile preferate pentru a creşte implicarea elevilor în activităţi mai puţin plăcute. Aplicând Principiul lui Premack în situaţiile de mai sus, profesorul ar fi trebuit să spună: “Să rezolvăm mai întâi exerciţiile la matematică şi apoi mergem la joacă”.

Orele de lectură sunt activităţi mai puţin plăcute pentru copii. Ei preferă mai degrabă să citească glume, ghicitori, scurte istorioare hazlii decât nuvele, poezii, poveşti lungi. Îi putem determina să le citească şi pe acestea din urmă, spunând: “Cine citeşte cinci minute din această nuvelă, are dreptul să citească apoi douăzeci şi cinci de minute din cartea cu întâmplări comice”. Îi scurt timp, contingenţa se schimbă, la fiecare zece minute de citit din nuvelă acordăm câte zece minute de citit din întâmplări comice. Cu timpul activitatea plăcută nu va mai trebui condiţionată de efectuarea celei neplăcute.

8.4.3. Încheierea unui contract (contractul de contingenţe)

Această tehnică presupune negocierea şi semnarea unui contract între adolescent şi alte persoane (profesori, părinţi, prieteni). El stabileşte recompensele sau pedepsele pe care le va primi adolescentul în funcţie de comportamentul său (consecinţele depind de acţiunile sale).

Semnarea contractului are loc ca urmare a unei negocieri. El trebuie acceptat cu plăcere de către adolescent, nu impus cu forţa. Scopurile urmărite sunt de scurtă durată, dar pot fi prelungite în funcţie de succesele adolescentului. În acelaşi timp, scopurile trebuie să fie accesibile, relativ uşor de atins. Ca recompensă, selectăm acele lucruri/activităţi care sunt suficient de dorite pentru a funcţiona ca atare. În clauzele contractului putem include şi sancţiuni (pedepse sau pierderea unor privilegii) dar el funcţionează mai eficient dacă se bazează pe recompense.

Paşi în aplicarea tehnicii

(a)    Descrieţi comportamentul ţintă în termeni clari, detaliaţi şi univoci, ţinând cont de capacitatea de înţelegere a adolescentului.

(b)   Stabiliţi durata, frecvenţa şi calitatea cu care trebuie să se manifeste comportamentul

ţintă. Specificaţi-le drept clauze ale contractului. Altfel spus, clarificaţi ce anume trebuie “atins”.

(c)    Specificaţi întăririle pozitive sau recompensele acordate pentru efectuarea comportamentului dezirabil.

(d)   Stabiliţi privilegiile care se pierd de ambele părţi, prin încălcarea clauzelor.

(e)    Stabiliţi bonusul (întărirea pozitivă suplimentară) care se acordă dacă adolescentul depăşeşte cerinţele minime ale contractului.

(f)     Specificaţi mijloacele prin care observaţi, măsuraţi şi înregistraţi comportamentul dezirabil. Stabiliţi procedura prin care acordaţi adolescentului feedback pentru performanţele sale pe perioada cât se aplică contractul.

(g)    Acordaţi întăririle imediat  după răspunsul dezirabil.

Contractul trebuie încheiat în termeni pozitivi. Scopul său este formarea comportamentului prin întăriri pozitive. Îi puteţi spune adolescentului “Dacă îţi scrii tema voi înceta să te mai bat la cap”. Este o întărire negativă, dar ar fi mai bine să formaţi comportamentul acesta printr-o întărire pozitivă “Dacă îţi scrii tema putem merge să jucăm fotbal”.

Tehnica este foarte eficientă cu adolescenţi deoarece îi pune în situaţia de adulţi, în zona

proximei lor dezvoltări. Le influenţăm comportamentul prin prestigiu: în loc să-l forţăm să execute ceva anume, îl determinăm să o facă fără pedeapsă. Cu cât am fi mai autoritari, cu atât revolta lor ar fi mai puternică.

Ca şi clasă de comportamente, tehnica se aplică eficient, pentru cele “acting-out” (tensiunea descărcată în exterior): pierderea controlului, hiperactivitate; dificultăţi în programarea timpului, motivaţie scăzută pentru diverse activităţi, fugă de la ore, refuzul de a scrie temele, întreţinerea precară a igienei personale.

Esenţial este să nu uităm că intenţia unui astfel de contract este să reliefeze schimbările pozitive din copil, nicidecum să creeze o altă situaţie de eşec.

8.5.  Tehnici de decelerare a comportamentului

8.5.1. Extincţia (stingerea)

Este procedeul prin care înlăturăm întăririle care succed un comportament dezadaptativ. Rata ocurenţei răspunsului scade ca urmare a nonîntăririi acestuia. Elevii care răspund ne întrebaţi “deranjează “ ora. Involuntar, profesorii acordă acestora un surplus de atenţie. Tocmai acest surplus de atenţie le întăreşte comportamentul. Dacă la un moment dat, începem să le ignorăm intervenţiile inoportune, ele se vor manifesta din ce în ce mai rar, se vor reduce până la nivelul anterior acordării întăririlor atenţionale (nivel operant).

Multe din comportamentele deviante sau dezadaptative sunt întreţinute sau accentuate datorită întăririlor pozitive sau negative. Atenţia este un tip de întărire care mai degrabă creşte decât descreşte frecvenţa comportamentelor dezadaptative la copii. Timpul necesar pentru a le stinge depinde de cât de bine a fost iniţial învăţat sau stimulat, învăţare care la rândul ei depinde de programul prin care au fost administrate întăririle. Extincţia este mai rapidă dacă acel comportament a fost format prin întăriri continue.

Retragerea întăririi unui anumit comportament scade probabilitatea ocurenţei lui. Chiar dacă extincţia este eficace s-ar putea ca la început efectele să fie inverse: să accentueze comportamentul dezadaptativ (explozia stingerii) şi abia apoi să decelereze. Este o încercare de a redobândi anumite întăriri prin accelerarea comportamentului prin care acestea au fost iniţial obţinute.

Paşi în aplicarea tehnicii:

(a)    Observaţi cu atenţie elevul pentru a identifica cu exactitate consecinţa care întăreşte comportamentul dezadaptativ (atenţia adultului pentru crizele de nervi “temper tantrums”). Pentru început este posibilă creşterea în intensitate a comportamentului indezirabil.

(b)   Administraţi întăriri pozitive pentru un comportament adaptativ, incompatibil cu cel

dezadaptativ pe care vreţi să-l stingeţi.

Tehnica este eficientă pentru numeroase probleme comportamentale: crize de nervi  (“temper tantrums”), limbaj vulgar, plâns şi văicăreli excesive, suprasolicitarea atenţiei celorlalţi, comportamente automutilante.

8.5.2. Time –out

Un comportament dezadaptativ este decelerat prin îndepărtarea sau privarea subiectului de întăririle pozitive pe care le poate avea într-un anumit context. Pentru un comportament agresiv în timpul orei, elevul este trimis la colţ. Îl ducem în alt context care nu-i mai oferă întăriri pentru agresivitatea sa.

Această tehnică este eficientă în următoarele condiţii:

(a)    Durata time-out-ului trebuie să fie scurtă. Pentru fiecare an din vârsta cronologică,

adăugăm un minut time-out. Simpla lungire a time-out-ului nu înseamnă creşterea eficienţei sale (pentru un criminal, prelungirea timpului de detenţie nu înseamnă creşterea moralităţii sale).

(b)   Să ne asigurăm că pe perioada time-out-ului nu apar alte beneficii pentru subiect.

Copilul care este trimis în colţul din faţa clasei poate deveni obiectul atenţiei celorlalţi rămaşi în bănci; aceasta ar putea fi o întărire care să accentueze comportamentul indezirabil.

(c)    Să ne asigurăm că time-out-ul nu-i oferă subiectului posibilitatea să evite anumite

responsabilităţi (îl dăm afară de la ore în timp ce toţi ceilalţi dau lucrare de control; evident pe coridor îşi poate găsi preocupări mai plăcute decât să fie verificat prin lucrare scrisă). Subiectul trebuie conştientizat de timpul cât va urma să fie scos din mediu.

Tehnica este eficientă pentru comportamente agresive, probleme de autocontrol,

comportament şi limbaj obscen, vorbire excesivă în ore, comportamentul de clown.

8.5.3. Penalizarea

Este o tehnică prin care privăm subiectul de anumite privilegii pe care le are. În momentul în care execută un comportament dezadaptativ în loc să acţionăm asupra consecinţelor, îi retragem privilegiile: obiecte, situaţii, activităţi pe care le valorizează.

Toate aceste modalităţi de intervenţie din partea profesorului formează pachete de tehnici. Ele pot fi aplicate complementar. Îşi măresc eficienţa dacă sunt utilizate congruent şi consistent de către toţi factorii din mediu.

Anunțuri

Un comentariu la “MANAGEMENTUL CLASEI. TEHNICI DE MODIFICARE COMPORTAMENTALĂ APLICATE ÎN ŞCOALĂ

  1. Materialul cuprins in acest articol este excelent d.p.d.v. didactic si sper sa ajute pe multi profesori care predau la clasele de liceu, si nu numai.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s