TESTE DE ABILITĂŢI MINTALE SCALELE BINET

 

Scurt istoric
Dintre toate conceptele majore din domeniul psihodiagnosticului, inteligenţa este unul dintre cele mai greu de definit. Dacă autorul primei Scale metrice a inteligenţei, Binet, o definea ca pe o tendinţă de a păstra o direcţie definită, de a se adapta în vederea atingerii scopului propus şi de a fi autocritic, Spearman o vedea ca fiind capacitatea de educţie a relaţiilor şi a corelatelor, Gardner ca activităţi mentale implicate în scopuri adaptative şi selecţia împrejurărilor din lumea reală relevante pentru viaţa cuiva.


Testarea inteligenţei a premers însă definirea şi conceptualizarea ei (procese care nici astăzi nu s-au încheiat) şi a început odată cu decizia Ministerului Instrucţiei Publice din Franţa de a crea o procedură având ca scop identificarea copiilor defectivi mental, pentru a-i putea transfera din clasele obişnuite şi a li se acorda o educaţie specială. Această sarcină i-a revenit , în 1904, lui Alfred Binet (1857-1911), personalitate complexă a psihologiei franceze: autor dramatic, licenţiat în drept, doctor în ştiinţe naturale, el desfăşurând şi până atunci cercetări asupra abilităţilor umane.
Deoarece funcţii simple, ca timpul de reacţie sau acuitatea senzorială, preconizate de Galton a avea legătură cu inteligenţa, au eşuat în legătură cu predicţia succesului şcolar, Binet şi-a îndreptat atenţia asupra unor sarcini mai complexe, considerate a fi definitorii pentru inteligenţă. Deşi puterea acesteia de a diferenţia indivizii umani nu era pusă de nimeni la îndoială, prima problemă majoră a lui Binet a fost definirea inteligenţei înseşi, în funcţie de care trebuia să decidă ce va măsura. Chiar dacă forma originală a scalei sale seamănă puţin cu cea de astăzi, abordarea lui a devenit tipică pentru construcţia testelor de inteligenţă de mai târziu, de aceea vom expune pe scurt date despre prima scală şi evoluţia sa în timp.
Ipoteza scării metrice Binet-Simon era schiţată încă din 1898 şi se baza pe observaţiile sistematice făcute de Binet asupra copiilor săi, Madeleine şi Alice, ca şi pe comparaţiile între dezvoltarea inteligenţei copiilor normali cu a celor debili dintr-o colonie, unde a lucrat împreună cu medicul Theodore Simon. Pentru Binet inteligenţa însemna maturitate, înţelegere, invenţie, direcţie şi cenzură. Două dintre ideile majore de atunci au devenit principiile de bază ale scalelor Binet, păstrate ca atare, în ciuda revizuirilor ulterioare: diferenţierea prin vârstă şi abilitatea mintală generală.
Diferenţierea prin vârstă se referă la faptul că cei mai vârstnici dintre copii se disting de cei mai puţin vârstnici prin capacităţi mintale mai mari. Asamblând seturi de sarcini tot mai accesibile odată cu înaintarea în vârstă, se putea determina vârsta mintală în funcţie de completarea unor sarcini tipice pentru copilul mediu de o anumită etate, independent de vârsta cronologică a celui examinat. Un copil de 6 ani, care rezolva problemele tipice copilului de 8 ani, avea deci o vârstă mintală de 8 ani.
Abilitatea mintală generală era suma unor elemente separate şi distincte ale inteligenţei, deşi identificarea lor şi ponderea fiecăreia în scorul total a fost şi a rămas marea problemă a scalelor sale metrice. Plecând de la considerente de ordin practic, el a reţinut tipuri de sarcini variate, din domenii foarte diferite, pe care le-a intuit a avea legătură cu inteligenţa.

1.  Primele scale Binet-Simon
Deoarece scopul ei era limitat şi bine circumscris (identificarea defectivilor mental din sistemul şcolar parizian), această primă Scară Metrică a Inteligenţei, publicată în 1905, era restrânsă comparativ cu forma actuală. Ea consta din 30 de probleme (itemi) prezentate în ordinea crescândă a dificultăţii lor (de la simple recunoaşteri, la discriminări mai fine şi definiţii, aplicate copiilor de la 3 la 11 ani (câte 50 de copii normali şi câţiva deficienţi). Fiind de fapt un instrument preliminar, scara nu avea norme de vârstă, ci dădea doar indicaţii de ordin general (întrebarea 9 era limita superioară a inteligenţei la 5 ani, itemul 15 punea în evidenţă limita obişnuită pentru imbecilitate, iar itemul 27 era considerat cel mai valid pentru a detecta idioţia). Termenii de idiot, imbecil sau moron, utilizaţi atunci, nu mai sunt în uz astăzi, datorită conotaţiei lor negative (etichetarea subiecţilor). Meritul lui Binet este acela de a fi rezolvat două probleme cruciale pentru orice constructor de teste: şi-a definit ceea ce vroia să măsoare şi a creat itemi corespunzători acestui scop, generând prima metodă majoră de determinare a inteligenţei umane. Deficienţele plecau de la absenţa unor unităţi de măsură, a datelor normative şi a dovezilor care să susţină validitatea demersului său.
Scara din 1908 era deja organizată pentru a discrimina între vârstele succesive, itemii fiind grupaţi după acest criteriu (7 itemi la 6 ani, 8 pentru 7 ani, 5 pentru 10 ani etc.). Principiul diferenţierii pe vârste nu s-a mai considerat doar prin dificultatea crescătoare, ci prin probe ce defineau un nivel de vârstă. Scala de vârstă va deveni un model pentru nenumărate teste, operaţională şi astăzi pentru testările educaţionale (vârsta citirii, de exemplu), deşi are un impediment major şi anume acela că nu se poate detemina dacă un copil se descurcă mai bine la o categorie de sarcini, decât la alta. Acest lucru a şi dus la abandonarea formatului în scale de vârstă pentru reviziile mai recente ale bateriei.
Scala din 1908 a avut un eşantion de standardizare de 4 ori mai mare, apărând şi o noutate: includerea unui item pentru o anumită vârstă s-a făcut dacă el a fost trecut de 66–75% din grupul reprezentativ de vârstă. Deşi mai bine structurată, varianta din 1908 a avut parte de o critică ce a rămas valabilă şi ulterior, legată de ponderea prea mare (şi în creştere odată cu vârsta) a probelor verbale. Timpul de aplicare varia de la 30 la 80 de minute şi dădea un singur scor, legat de limbaj şi de abilitatea de a citi. Integrarea vizual-perceptiv-motrică va rămâne neabordată şi nerezolvată până la revizuirea din 1986 a bateriei. Totuşi, cea mai importantă achiziţie a scalei din 1908 a fost introducerea conceptului de vârstă mintală, care mai târziu, prin raportarea la vârsta cronologică, înmulţit cu 100, va da coeficientul de inteligenţă (Stern, 1912).
A treia revizie a scalei, din 1911, (anul morţii premature a lui Binet), nu a adus îmbunătăţiri majore acesteia. Chiar dacă s-au mai adăugat câteva teste şi s-a extins spre vârsta adultă, reajustându-se dificultatea pentru vârstele mai mari, destinul ei va fi marcat de trecerea Oceanului Atlantic şi traducerea ei de către americani.
Dincolo de conceptul de vârstă mintală, care este marea noutate adusă de Binet în testarea psihologică, el este considerat a fi nu numai iniţiatorul psihometriei clasice, dar şi al psihologiei şcolare (marele domeniu de aplicare al testelor sale) şi diferenţiale. Binet spunea în 1908: “rezultatele examinărilor noastre nu au nici o valoare dacă sunt lipsite de orice comentarii, ele trebuie să fie interpretate”, remarci foarte indicative pentru rolul datelor de observaţie în valorificarea rezultatelor la teste. Pe el îl interesau în egală măsură caracteristicile activităţii mentale, indiferent de factorul vârstă, adică ceea ce astăzi numim stil cognitiv, care arată nu numai ce face o persoană, ci şi cum o face.

2. Scalele Stanford-Binet ale lui Terman
Deşi utilitatea scalelor Binet a fost recunoscută aproape pretutindeni în Europa, consacrarea lor avea să vină în America, unde au avut numeroase traduceri: H. H. Goddard a elaborat, la distanţă de trei ani, o traducere, respectiv o versiune a scalelor din 1905 şi 1908 în engleză.
Cea care s-a impus şi a devenit “pentru un timp scala dominantă de inteligenţă în lumea întreagă” (Kaplan şi Saccuzzo, 1993, p. 265) a fost versiunea din 1916 a lui Lewis Madison Terman, numită Stanford-Binet, chiar dacă pot fi citate multe alte traduceri şi adaptări americane. Această versiune includea 59 de itemi din scalele Binet precedente, adăuga 4 itemi din testele existente în America şi încă o mulţime de sarcini originale, construite de Terman. Păstrând principiul diferenţierii pe vârste, al abilităţii mentale generale şi scalele de vârste, Terman a determinat coeficientul de inteligenţă (QI) după formula propusă de Stern, a mărit mult lotul de standardizare (din păcate doar cu copii californieni, deci nu a fost reprezentativ naţional), spectrul vârstelor investigate fiind de la 3 la 14 ani, plus adultul mediu şi superior.
Conceptul de QI, ca raport (VM/VC)x100 va fi ulterior abandonat, deoarece peste limita de vârstă mintală superioară (19 1/2 ani pentru varianta din 1916) el nu mai era operant: orice subiect peste această vârstă, care ar fi trecut testul în întregime, ar fi avut un QI de 100. În varianta din 1916, limita maximă a vârstei cronologice era considerată 16 ani, peste care se aprecia că inteligenţa încetează să mai crească.
Revizia din 1937, făcută de Terman şi Merrill, a adus multe îmbunătăţiri, printre care şi informaţii privind fidelitatea testului (r = .91), dar s-a observat că aceasta era mai mică pentru subiecţii de vârste joase,deoarece ei aveau o mai mică variabilitate a scorurilor. În pofida precauţiilor care au dus la îmbunătăţirea considerabilă a eşantioanelor de etalonare, nu s-au putut obţine deviaţii standard egale la diferite vârste, ceea ce făcea ca scorurile obţinute de acelaşi subiect în momente diferite ale vieţii lui să nu fie comparabile. Tot acum a apărut preocuparea pentru a adăuga mai mulţi itemi de performanţă, de a îmbunătăţi instructajul şi procedurile de scorare. În consecinţă, studiile de validare au început să fie tot mai bine documentate, scala dovedind a avea o bună validitate predictivă pentru succesul şcolar (relevanţă pentru aptitudinea academică, abilitatea verbală şi aptitudinea pentru citire). Alte studii au dovedit o bună validitate de construct.

3.  Scala Binet modernă (SB-IV)
După o a treia revizie, din 1960, a urmat o a patra (şi ultima de până acum, SB-IV), condusă de Thorndike, Hagen şi Sattler, în 1986, mult mai aproape de nevoile practice ale psihologului şcolar şi clinician. Deşi menţine o continuitate teoretică şi practică cu celelalte versiuni ce au precedat-o, SB-IV reprezintă în acelaşi timp o cotitură în raport cu acestea, deoarece utilizează proceduri psihometrice mult mai elaborate (teoria răspunsurilor la itemi sau analiza itemilor cu încărcătură etnică).
Desemnată să discrimineze nu numai copiii defectivi sau supradotaţi, bateria s-a dovedit foarte utilă în procurarea de informaţii despre dizabilităţi de învăţate specifice. De asemenea, itemii care dădeau diferenţe între sexe sau grupuri etnice au fost omişi, fiind reţinuţi doar cei mai puternici, care au fost grupaţi în 15 subteste:
Vocabular (46 de itemi). Primii 14 itemi sunt imagini ale unor obiecte pe care subiectul trebuie să le numească, următorii 32 fiind prezentaţi oral, sarcina fiind aceea de a oferi o definiţie a lor.
Memoria mărgelelor (42 de itemi). Subiectului i se cere să reproducă un pattern de mărgele (bile) înşirate pe o vergea, sau să le localizeze într-o fotografie.
Cantităţi (40 de itemi). Subiectului i se cere să rezolve probleme cantitative, cum ar fi determinarea ariei unui dreptunghi cu laturile de 3, respectiv 5 metri.
Memoria pentru propoziţii (42 de itemi). Subiectul trebuie să reproducă propoziţii de lungimi crescătoare.
Analiza de pattern-uri (42 de itemi). Subiectul trebuie să reproducă cu ajutorul cuburilor un model desenat pe un carton.
Comprehensiune (42 de itemi). Subiectul trebuie să răspundă la întrebări relative la situaţii sociale sau implicând judecăţi (“de ce trebuie limitat în timp mandatul uni preşedinte?”).
Fraze absurde (32 de itemi). Subiectul trebuie să identifice o situaţie absurdă dintr-o imagine (cum ar fi conducerea maşinii fără volan).
Memoria pentru cifre (26 de itemi). Subiectul trebuie să repete serii de cifre, direct şi apoi invers.
Copiere (28 de itemi). Subiectul va copia desene geometrice (linie, cerc, triunghi, etc.), prezentate pe cartoane.
Memoria pentru obiecte (14 itemi). Subiectul trebuie să numească o serie de obiecte în aceeaşi ordine în care i-au fost prezentate.
Matrici (26 de itemi). Subiectul trebuie să completeze patternul unei matrici după modelul:

    
 
……….D, E, F, G, H
Seturi de numere (26 de itemi). Subiectul trebuie să spună numerele ce vor continua o serie cum ar fi:
1/3, 1/4, 1/5,….,…,….
Împăturire şi tăiere de hârtie. Subiectul va alege dintre 5 variante pentru a indica cum ar arăta o bucată de hârtie tăiată sau împăturită, înainte de operaţia respectivă.
Raţionament verbal. Subiectul trebuie să indice prin ce se aseamănă şi prin ce se deosebesc trei obiecte de un al patrulea (piersică, banană, prună: prin ce se aeamănă şi prin ce se deosebesc de o bucată de pâine).
Punere în ecuaţie. Subiectul trebuie să aranjeze numere şi simboluri matematice (+, -, x,  ,= ) într-o ecuaţie, cum ar fi 6 = … 2.

În încercarea de a determina o măsură generală a inteligenţei, autorii acestei revizii păstrează marea varietate de sarcini, specifică testelor Binet mai timpurii, dar le grupează tematic, în acord cu un model teoretic ierarhizat pe patru niveluri: un factor general g, trei factori de grup largi (inteligenţă cristalizată, abilităţi fluid-analitice şi memorie de scurtă durată) la al doilea nivel, şi trei factori (raţionament verbal, raţionament cantitativ şi raţionament vizual-abstract) la al treilea nivel, pentru care al patrulea nivel indică subtestele prin care ele sunt determinate.

                                           1.

   
2.  
3.
    3.

    4. Vocabular                  Cantităţi                    Analiza de pattern        Memoria mărgelelor
        Comprehensiune        Serii de numere        Copiere                         Memoria pt. propoziţii
        Absurdităţi                 Punere în ecuaţie      Matrici                          Memoria pt. cifre
        Relaţii verbale                                             Hârtie împăturită           Memoria pt. obiecte
                                                                             şi tăiată
Figura 14. Modelul teoretic al testelor Stanford-Binet IV
(după Aiken, 1997, p. 143)

Gruparea după criteriul conţinutului permite calcularea scorurilor pentru fiecare din cele 15 subteste, ce pot fi la rândul lor grupate pe patru arii de conţinuturi: raţionament verbal, abstract – vizual şi cantitativ, la care se adaugă memoria de scurtă durată, acestea dând un scor global compozit (QI), superpozabil factorului general g.
Ca şi cele precedente, scala SB –IV a fost destinată să măsoare inteligenţa de la vârsta de doi ani spre cea adultă. Timpul destinat acestei operaţii este de aproximativ 75 de minute, variind în funcţie de subiect şi de numărul de sarcini administrate. Marea diferenţă o constituie formatul adaptat al testului: fiecare individ este testat cu un spectru de sarcini cât mai bine adaptate abilităţilor sale. Aceasta presupune o tatonare iniţială, pentru a detecta nivelul de intrare, determinat prin utilizarea scorurilor individuale la testul de vocabular, în corelaţie cu vârsta cronologică.
În funcţie de acesta se stabileşte un nivel bazal pentru fiecare test (cel mai jos nivel sau punct la care doi itemi de dificultate aproximativ egală sunt rezolvaţi corect de subiect) şi unul maximal, plafonul testului, adică nivelul la care 3 (uneori 4) itemi consecutivi sunt rataţi. Evident că pentru aceasta trebuie să se păstreze principiul de bază al scalelor Binet, cel al diferenţierii pe vârste, care presupune ordonarea ierarhică după nivelul lor de dificultate. Deci administrarea fiecărui test începe cu un nivel de intrare, coboară până când subiectul trece doi itemi de niveluri consecutive (nivelul bazal) şi apoi urcă până ce el ratează de trei ori consecutiv (care este plafonul atins de subiect pentru fiecare test în parte).
Scorurile brute pentru fiecare din cele 15 teste sunt egale cu numărul itemilor corect rezolvaţi (pasaţi) de subiect. Scorurile obţinute sunt convertite în scoruri standard de vârstă, cu o medie de 50 şi o abatere standard de 8. Pentru cele 4 arii investigate, scorurile brute obţinute la subtestele aferente sunt convertite de asemenea în scoruri standard, dar cu media 100 şi o abatere standard de 16, care în final dau un scor compozit, în acelaşi format, care este coeficientul de inteligenţă. Rangul QI-urilor obţinute pleacă de la 36 la 164, echivalente cu plus şi minus 4 scoruri standard z.
Ca şi calităţi psihometrice, Scala Binet modernă continuă tradiţia predecesoarelor sale de a oferi nivelul de excelenţă al testelor de inteligenţă, atât ca fundamentare teoretică, susţinere empirică cât şi ca alte standarde. Pentru aceasta, itemii au fost cernuţi în două rânduri, revizuiţi din punctul de vedere al corectitudinii, pentru a nu da diferenţe pe sexe sau apartenenţă etnică. Standardizarea s-a făcut pe 5013 subiecţi de la 2 la 23 de ani şi 11 luni, din 47 de state, plus districtul Columbia, dintre care 48% de sex masculin, 75% albi, 14% negri, 6% hispanici, 3% din insulele asiatice şi 2% din alte minorităţi etnice. Dar chiar şi în aceste condiţii, nivelurile socioeconomice care definesc de fapt niveluri educaţionale mai înalte, sunt disproporţionat de mult reprezentate, încercarea de a compensa acest lucru prin scorare nefiind decât parţial încununată de succes. Altă problemă, prezentă şi în formele anterioare (mult mai intens) este legată de faptul că factorii măsuraţi de baterie nu sunt repartizaţi uniform pe toată scara vârstelor.
Fidelitatea de ansamblu este bună. Consistenţa internă, după formula Kuder-Richardson   este cuprinsă între .96 şi .98 (foarte ridicată) pentru cele patru arii, dar pentru subtestele luate separat rareori ea atinge sau depăşeşte pragul critic de .90, necesar pentru a lua decizii care privesc persoane individuale, de unde necesitatea utilizării precaute a acestora. Fidelitatea test-retest, calculată la 5 şi 8 ani, depăşeşte .90 pentru scorurile compozite, dar este doar între .70 şi .80 pentru subtestele componente (pentru Cantitate şi Copiere sunt chiar mult mai mici).
Validitatea a fost cercetată prin intercorelaţiile celor 15 subteste cu factorul corespunzător, prin corelaţiile scorurilor la teste cu alte măsuri ale inteligenţei şi cu corelaţia performanţelor şi scorurilor la test pentru cei desemnaţi supradotaţi sau defectivi mintal. Astfel, saturaţia în factor g se situează între .79 (Serii de numere) şi .51 (Memoria obiectelor). Mai mult, analiza factorială a matricilor de intercorelaţie validează şi susţine modelul teoretic alcătuit din patru factori, pe care scala modernă Binet se bazează. Validarea concurentă cu Stanford-Binet forma L-M (forma paralelă din1972) este de .81; cu WISC-R de .83, cu WPPSI de .80, cu WAIS-R de .91, iar cu Kaufman Assessment Battery for Children (scoruri standard) de .82 şi .89.
Cercetările pe această baterie Binet din 1986 sunt în curs de desfăşurare, problema majoră fiind legată de faptul dacă teoria ierarhică a celor patru factori este viabilă, sau are nevoie să fie verificată, confirmarea ei empirică nefiind deplină. Evaluarea Scalei moderene Binet din 1986 este în curs de desfăşurare, ea evidenţiind slăbiciuni şi puncte tari deopotrivă: ”în multe privinţe ea este greoaie, iar din punctul de vedere al administrării este un coşmar” (Kaplan şi Saccuzzo, 1993), pentru că trebuie să determine nivelul bazal şi plafonul pentru toate cele 15 subteste. Fidelitatea de ansamblu este foarte bună, dar pentru subteste luate separat este la limită sau sub ea.
Deşi au existat eforturi de a construi o scală în care să nu existe distorsiuni ale scorurilor legate de sex, rasă şi statut socioeconomic, studiile arată că ea rămâne dependentă de factorii economici (scoruri mai mari pentru niveluri educaţionale şi economice mai ridicate) şi de rasă (pattern-uri distincte ale scorurilor pentru trei grupuri etnice: hispanic, asiatic şi afro-american).
Ca un aspect pozitiv, scorurile compozite pe cele patru arii au o foarte bună fidelitate, dând informaţii valide, de considerabil interes în evaluarea supradotării, a dizabilităţilor de învăţare şi a retardării mintale. “Pe ansamblu, Binet modern este un instrument bine construit. Departe de a fi perfect, el întruneşte cele mai înalte standarde pentru un test modern psihologic”, afirmă Kaplan şi Saccuzzo (op. cit., p. 281).
 În rezumat vom arăta că această scară Binet (1986):
reţine conceptele de diferenţiere prin vârstă, evaluează abilitatea mintală generală printr-un spectru larg al conţinutului sarcinilor, utilizând scorurile standard;
ea renunţă la formatul scalei de vârstă în favoarea celei de QI;
poate fi considerată test adaptat, deoarece determină nivelul bazal şi plafonul prin 15 teste separate, acoperind ca şi conţinut 4 arii majore, scorul final, compozit, reflectând factorul general al inteligenţei, g;
se sprijină pe un model teoretic tot mai larg acceptat, cel ierarhic cu patru niveluri, subsumate factorului g, model ce nu a primit încă o confirmare empirică deplină, deşi studiul lui Carroll, prezentat în capitolul anterior, dă, prin modelul celor trei straturi, o puternică susţinere teoretică acestuia.
5. Alte versiuni ale scalelorBinet
Destinul Scalelor Binet este mult mai puternic legat de explozia metodei testelor în America. În ţara de origine, Franţa, ultima revizie a Scalei a fost făcută în 1966 de către R. Zazzo, M. Gilly şi Verba-Rad (Noua Scară Metrică a Inteligenţei, adică NEMI). Această baterie cuprinde 74 de itemi, fiind selecţionaţi cei care discriminează cel mai bine între normal şi debilul mintal, dar şi cei cu o valoare genetică mare (indicând o creştere psihologică paralelă cu vârsta). Din păcate, rigoarea americană nu se regăseşte la scala NEMI, care accentuează defectul major al scalelor Binet iniţiale, verbalismul. Un lucru remarcabil este gruparea sarcinilor pe criterii comune tuturor vârstelor, care sunt repetarea de cifre, descrierea de imagini, problemele de aritmetică sau de logică verbală. Probele mai dificile solicită stabilirea de asemănări şi deosebiri, informaţii şi vocabular mai elevat. Cotarea ţine cont de dispersia statistică a rezultatelor şi nu de normele de vârstă. Toate aceste ameliorări sunt departe de a face din NEMI o replică comparabilă cu ultimele versiuni Stanford ale scalelor Binet americane, unde rigorile de fundamentare teoretică, construcţie, etalonare şi standardizare fac din acestea liderul incontestabil al testelor de inteligenţă din America.
La noi în ţară, Florian Ştefănescu-Goangă a condus colectivul psihologilor clujeni care au oferit în 1940 o variantă Binet românească, cuprinzând 6 teste pe an (unul la 2 luni) de la 3 la 11 ani şi câte 4 teste (unul la 3 luni) pentru 11–14 ani şi vârsta adultă. “Caracteristică pentru această baterie este folosirea materialului neverbal” (Şchiopu, 1976, p. 273), cercetătorii clujeni încercând să compenseze unul din defectele majore ale scalelor Binet iniţiale. Timpul de aplicare varia de la 30–40 de minute pentru vârstele mici, la 60–90 de minute pentru nivelurile de inteligenţă ridicate ale vârstei adulte. Putem conchide că afirmaţia Ursulei Şchiopu (1997, p.117) este valabilă pentru că rezumă destinul unei minţi de excepţie: Alfred Binet “este considerat ca făcând parte din primii 10 mari psihologi ai lumii”.
Aceasta deoarece, fără intuiţia sa genială, este greu de aproximat stadiul în care s-ar afla astăzi psihologia diferenţială sau marile domenii ale psihologiei aplicate, pe care metoda psihometrică a făcut-o posibilă, deschizându-i orizonturi tot mai largi.

9. SCALELE WECHSLER DE INTELIGENŢĂ
BATERIA WAIS

1. Introducere
La doi ani după monumentala revizie a scalei Binet din 1937, David Wechsler, psiholog de origine română la Spitalul Bellevue din New York, venea cu o contribuţie majoră în testarea inteligenţei umane. Aşa-numita Wechsler-Bellevue Intelligence Scale din 1939 reprezenta o abatere importantă de la conceptele centrale ale scalelor Binet, în încercarea de a depăşi slăbiciunile acestora ce constau din faptul că:
selectau itemi destinaţi copiilor, deci nu puteau să fie o măsură validă a inteligenţei adulte;
normele de vârstă mintală din scala Binet nu mai erau operante pentru populaţia adultă, ce va fi definită de norme de QI de către Wechsler (media 100, abaterea standard de 15);
excesul de verbalism şi neglijarea factorilor nonverbali, în aparenţă nelegaţi cu inteligenţa la Binet, îşi vor găsi expresia la Wechsler în aşa-numita subscală de performanţă, ideea unui scor unic care să exprime inteligenţa fiind astfel contrazisă de obţinerea unui QI verbal şi al unuia de performanţă.
La cinci ani după prima formă, Wechsler elaborează forma a II-a (alternativă) a scalei. Apoi, prin modificări de itemi şi extensia spre vârstele mici, creează forma pentru copii – WISC, şi pentru că între ele exista o suprapunere, în 1955, în urma reviziei Scalei Wechsler-Bellevue-I a rezultat WAIS (Wechsler Adult Intelligence Scale). În 1967 a fost construită scala pentru copiii de la 4 la 6 1/2 ani (WPPSI), revizuită în 1986, iar în 1974 şi 1991 revizuirile WISC, dovedit un foarte apreciat instrument de măsură, au dat WISC-R şi WISC-III. Geneza bateriilor Wechsler arată că producerea celor trei forme fundamentale: WPPSI, WISC şi WAIS nu a fost simultană, ele s-au generat practic unele pe altele, revizuirile nefiind sincronizate. Fiecare formă nouă a păstrat intacte cîteva principii, dar a adus o grijă din ce în ce mai mare pentru creşterea reprezentativităţii eşantioanelor şi pentru creşterea calităţilor psihometrice de ansamblu ale testelor, ceea ce a făcut din bateriile Wechsler cele mai importante contracandidate pentru scalele Binet, din ce în ce mai extensiv utilizate în lume, de la domeniul şcolar la cel al neuropsihologiei sau al geriatriei.
Conceptul de scală punct pleca de la faptul că în formatul scalei de vârstă aranjarea itemilor (gradaţi ca dificultate) nu avea nimic de-a face cu conţinutul acestora: la un nivel de vârstă puteam întâlni un mixaj de sarcini (memorie, raţionament sau date numerice) care nu se mai regăseau în aceeaşi manieră la alt nivel. Din cauza conţinuturilor diferite, scorurile obţinute la niveluri de vârste diferite nu erau comparabile şi nici nu asigurau o distribuţie constantă în jurul mediei. Prin scala punct a lui Wechsler un subiect primeşte un număr de puncte pentru fiecare item pasat, pe când la Binet, chiar la revizia ultimă, din 1986, cea care renunţă la conceptul de scală de vârstă, nu se merge atât de departe, apărând un plafon la 3 –4 eşecuri consecutive.
Avantajul major al al acestui tip de scală punct este acela că i-a permis lui Wechsler să grupeze itemii după conţinuturi omogene, să-i ierarhizeze ca dificultate şi să obţină scoruri pentru fiecare arie , nu numai un scor global. Acest tip de scală a permis construirea de subteste care au făcut posibilă analiza abilităţilor individuale într-o mare varietate de conţinuturi (informaţii, comprehensiune, memorie cifre, inteligenţă manipulatorie) sau contexte (şcolar, clinic, neurologic, de cercetare etc.).
Pe de altă parte conceptul de performanţă, ca măsură alternativă a inteligenţei verbale, nu era deloc unul nou, dar noile scale Wechsler au dat ocazia unei comparaţii directe între aspectele verbale şi nonverbale ale inteligenţei, deoarece au fost standardizate în acelaşi mod, cu aceleaşi unităţi, pe aceeaşi populaţie. Mai puţin dependente de context, solicitând perioade de efort şi concentrare mai lungi, sarcinile de performanţă care cer subiectului să facă ceva, sunt mai indicative pentru maniera de a rezolva o problemă, chiar dacă vulnerabilitatea lor faţă de factorii emoţional-afectivi este mai mare. Ele deschid calea abordării inteligenţei mai puţin dependente de cultură, educaţie sau limbaj, avantajând categorii speciale (imigranţi, handicapaţi cultural, minoritari). De asemenea, ele fac posibilă studierea raportului verbal-performanţă, fluid-cristalizat, pe scara vârstelor.

2. WAIS – R (Wechsler Adult Intelligence Scale – Revised)
Wechsler a definit inteligenţa ca pe “o capacitate globală a individului de a acţiona în conformitate cu un scop, de a gândi raţional şi de a interacţiona eficace cu mediul său” (1958, p. 7). În calitatea ei de “agregat global”, inteligenţa constă, după acest autor, într-un număr de elemente ce pot fi definite şi măsurate independent, prin însumarea lor obţinându-se o măsură a inteligenţei generale.
Dacă la Binet sarcinile erau compozite, eterogene, la Wechsler există preocuparea constantă de a separa abilităţile ce compun inteligenţa generală. În WAIS-R, aceste 11 elemente erau:
                   Subtestul                                                         Funcţia majoră măsurată
               Scala verbală
                   Informaţii                                                         Lărgimea cunoaşterii
                   Comprehensiune                                              Judecată
                   Aritmetică                                                        Concentrare
                   Similitudini                                                      Gândire abstractă
                   Memorie Cifre                                                 Memorie imediată; anxietate
                   Vocabular                                                        Nivelul vocabularului
               Scala de performanţă
                   Simbol Cifric (Cod A şi B)                              Funcţionare vizuo-motorie
                   Completare de Imagini                                    Atenţia la detalii
                   Aranjarea de Imagini                                       Abilitatea de planificare
                   Cuburi (Block Design)                                    Raţionament nonverbal
                   Asamblare de Obiecte                                     Analiza relaţiei parte-întreg               

2.1. Descrierea scalelor WAIS-R
2.1.1. Scala verbală
Informaţii. Subtestul constă din 29 de întrebări acoperind o varietate de informaţii ce se achiziţionează din cultura proprie, evitând specializarea strictă adusă de şcoală. În examenul psihiatric acest tip de a cerceta nivelul intelectual şi orientările practice ale subiectului au fost mult utilizate. Întrebări de genul: “numeşte 4 dintre cei mai faimoşi preşedinţi americani”, sau “câţi membri sunt în senatul SUA” sunt tipice acestui subtest care implică atât sarcini intelective, cât şi nonintelective (abilitatea de a înţelege instrucţiuni, de a urma o direcţie în obţinerea unui răspuns). Dincolo de lărgimea cunoaşterii, curiozitatea şi interesul pentru achiziţia de informaţii intervin în scorul general cu ponderi diferite.
Comprehensiune. Prezente şi în alte scale de inteligenţă (Army Alpha sau revizuirile Binet), întrebările de comprehensiune din WAIS accentuează pe capacitatea subiectului de a verbaliza reacţiile comportamentale probabile sau ideale şi de a le justifica pe cele relevante în raport cu valorile sociale. Examinatorul citeşte fiecare întrebare şi aşteaptă răspunsul subiectului. Unele întrebări solicită înţelegerea şi rezolvarea unei situaţii (“Ce ai face dacă ai găsi o persoană rănită zăcând pe stradă?”), altele cer o explicaţie logică pentru o regulă sau un fenomen (“De ce ne îngropăm morţii?”), iar altele definirea sau clarificarea înţelesului unor proverbe. Măsurând mai degrabă bunul-simţ, răspunsurile depind în foarte mică măsură de învăţarea şcolară prealabilă. “În măsura în care un act este considerat a fi rezultatul final atât al emoţiei, cât şi al judecăţii, experienţele de zi cu zi sunt la fel de importante ca şi educaţia formală în propagarea comportamentelor dezirabile social”, afirmă Zimmerman şi Woo-Sam (1973, p. 63). Deoarece măsoară capacitatea subiectului de a evalua cu acurateţe experienţa trecută şi de a o aplica la situaţii obişnuite, Comprehensiunea este un test ce măsoară şi enculturaţia, mai ales în sfera judecăţilor etice, morale. Foarte vulnerabil la starea emoţională (indecizie, inflexibilitate, rigiditate, negativism, bizarerie sau răspunsuri antisociale), acest subtest se pretează la analize clinice calitative, de fineţe.
Aritmetică. Aşa cum însuşi Piaget a arătat, comprehensiunea conceptului abstract al numărului (printre primele cristalizate spre vârsta de şase ani) este o bună măsură a dezvoltării cognitive. Subtestul constă din 14 itemi, fiind singurul din scala verbală cu limită de timp, problemele de calcul elementar fiind prezentate oral, rezolvarea lor trebuind să se facă mintal, fără creion, hârtie sau calculator. Pentru aceasta este nevoie de o bună capacitate de concentrare, motivaţie şi memorie de scurtă durată, care alături de raţionament sunt factori majori ai reuşitei la probă. Deşi operaţiile implicate (cele 4, fundamentale) nu depăşesc nivelul ciclului secundar, pentru cei ce nu au urmat şcoala acest subtest poate crea un dezavantaj cultural. Femeile din cultura vestică sunt considerate a fi mai slabe la cifre, ca şi artiştii, istoricii sau geografii, care, comparaţi cu inginerii, economiştii sau contabilii, par a avea un dezavantaj legat de abilitatea computaţională.
Similitudini. Subtestul constă din 14 perechi de itemi de dificultate crescătoare, subiectul trebuind să identifice asemănările din interiorul fiecărei perechi. Mulţi itemi mai uşori (“Prin ce se aseamănă un cal cu o vacă?”) sunt rezolvaţi prin prisma asociaţiilor anterior învăţate, în timp ce alţii, mai dificili (“Prin ce se aseamănă albina cu un trandafir?”) solicită ca subiectul să dezvolte un raţionament abstract. Capacitatea de a ordona asemănările într-o clasă cer gândire asociativă, memorie şi comprehensiune. Deoarece trebuie să distingă, prin comparaţie, între asemănările esenţiale şi cele neesenţiale, subtestul cere şi gândire conceptuală, implicată progresiv mai mult spre final, unde perechile evidenţiază mai pregnant ceea ce este neasemănător. Deci subtestul revelează funcţiuni mintale importante: raportul concret-abstract în gândire, precum şi caracterul acesteia (bizar la schizofrenici, foarte concret la cei cu atacuri cerebrale etc.).
Memoria Cifrelor. În ordinea factorilor intelectuali, acest subtest măsoară memoria auditivă de scurtă durată. El cere subiectului să repete serii de cifre de lungimi progresiv crescătoare, citite rar de examinator (una pe secundă), direct, apoi invers. Seriile directe pleacă de la 3 cifre şi ajung la 9, având câte două seturi de cifre diferite pentru fiecare, examinarea oprindu-se la două eşecuri consecutive ale aceleiaşi serii. Cifrele inverse pleacă de la 2 şi ajung la 8, examinatorul citindu-le în direct şi subiectul trebuind să le reproducă invers, de la sfârşitul spre începutul seriei, oprirea probei făcându-se tot la două eşecuri consecutive la acelaşi nivel. Pentru ambele forme, o serie poate primi 0, 1 sau 2 puncte, cota brută variind între 0 şi 28 de puncte. Dincolo de memoria imediată intervin şi atenţia, comprehensiunea sau chiar anxietatea. Analiza factorială arată doar o echivalenţă parţială între cifre în direct şi cifre invers. Deoarece sensibilitatea subtestului este mică, fidelitatea este scăzută şi saturaţia în factor g este mică, el este considerat ca unul dintre testele sărace şi puţin discriminative ale bateriei. Uşurinţa şi rapiditatea aplicării, ca şi modificarea sistemului de scorare, l-au făcut să-şi păstreze totuşi locul în toate formele şi revizuirile bateriilor Wechsler.
Vocabular. “Abilitatea de a defini cuvinte nu este doar una dintre cele mai bune măsuri separate ale inteligenţei, ci şi cel mai stabil şi  rezistent la deteriorare aspect al inteligenţei”, afirmă Kaplan şi Saccuzzo (1993, p. 292). Subtestul constă din 37 de cuvinte de dificultate crescătoare, prezentate oral de examinator, pentru a fi definite de subiect. Testul poate începe direct cu itemul 4 şi se blochează la 6 eşecuri consecutive, răspunsurile putând fi scorate cu 0, 1 sau 2 puncte, în funcţie de gradul de elaborare sau acurateţe a definiţiei date. Desemnat să măsoare cunoaşterea cuvintelor, “o capacitate care este înalt corelată cu abilitatea mintală generală” (Aiken, 1997, p. 146), subtestul de vocabular se remarcă în primul rând prin validitate şi discriminabilitate, datorită marii stabilităţi a funcţiei investigate, aceasta fiind printre ultimele afectate în schizofrenie, probleme emoţionale, disfuncţii cerebrale generate de îmbătrânire. Această rezistenţă la deteriorare face din Vocabular o bună estimare a inteligenţei verbale şi poate fi utilizat pentru a evalua inteligenţa bazală (aceea avută de o persoană “înainte ca o boală emoţională, injurie cerebrală sau traumă să se fi produs”, după expresia lui Kaplan şi Saccuzzo).

2.1.2. Subtestele de performanţă.
Simboluri Cifrice (Cod A şi B). Subtestul cere subiectului să copieze simboluri ataşate cifrelor de la 1 la 9, expuse în partea frontală a foii de test. Fiecare cifră are câte un semn (simbol), care trebuie trecut pentru cele 4 rânduri a câte 25 de cifre dispuse aleator, dedesubt, după ce se face un exerciţiu practic cu 7 cifre. Deşi Wechsler afirma în 1958 că “simbolurile cifrice sau testele de substituţie sunt unele dintre cele mai vechi şi bine stabilite teste psihologice” (Zimmerman, Woo-Sam, 1973, p. 121), acesta pare a fi printre cele mai sărace în factor g dintre subtestele de performanţă, având o oarecare încărcătură în factorul memorie asociativă, care, alături de cel de vocabular şi de performanţă, sunt responsabili de varianţa din cadrul bateriei. Pe lângă abilitatea de a învăţa rapid o sarcină nefamiliară, uneori intervin şi dexteritatea vizuo-motorie, constanţa sau viteza de lucru, subtestul reclamând deci acuitate vizuală şi integritate motorie pentru a fi aplicat.
Completare de Imagini. Ca în toate testele de performanţă, unde timpul este cronometrat, în acest subtest subiectul trebuie să numească sau să indice cu degetul ceea ce lipseşte dintr-o fotografie (clanţa de la uşă, codiţa unui purcel, elementul de legătură din rama ochelarilor etc.). Aici intervine, mai mult ca în alte subteste, experienţa examinatorului, care trebuie să se asigure că a fost selectat corect detaliul lipsă, dar trebuie să ştie să nu creeze nici frustrare (când elementul nu poate fi identificat în cele 20 de secunde), nici presiune psihologică, când forţează subiectul să răspundă.
Cuburi (Block Design, în original). Este unul dintre cele mai vechi şi mai utilizate teste în determinarea inteligenţei nonverbale, începând cu Kohs (1923) şi Arthur (1930), deoarece el determină abilitatea de a percepe prin analiza parte-întreg componentele ce structurează un pattern şi de a le reproduce prin acţiunea directă cu un număr de cuburi. Spre deosebire de cuburile lui Kohs, care, pe lângă feţele de lucru (alb, roşu şi alb/roşu) aveau şi culori distractoare (albastru, galben şi albastru/galben), cuburile din testele Wechsler au doar prima categorie de culori. Pe lângă 9 cuburi colorate alb, roşu, alb/roşu, testul are ca material 10 planşe cu modele de dificultate progresivă, primele 6 necesitând pentru construcţie 4 cuburi, ultimele 4 toate cele 9 cuburi. Pentru primele două desene se dau câte două încercări, apoi câte una singură, oprirea probei făcându-se după 4 eşecuri consecutive. Scorarea acordă 0, 1, 2 puncte pentru primele două desene, 0 şi 2 puncte pentru desenele de la 3 la 10, la care se adaugă şi bonificaţii de timp, când modelul (executat perfect) se face foarte repede. Deoarece input-ul vizual (modelul de pe carton) este urmat de complexe funcţii mintale (analiza relaţiilor spaţiale, şi integrarea lor într-un program pentru un răspuns motric) ce se finalizează cu un output motor-acţional, subtestul cuburilor este considerat unul dintre cele mai bune măsuri ale inteligenţai neverbale, “o excelentă măsură a formării conceptului nonverbal sau a gândirii abstracte” (Rapaport, Gill şi Schafer, 1968). Zimmerman şi Woo-Sam văd în Cuburile WISC şi “o măsură semnificativă a inteligenţei generale” (op. cit., p. 150), putând detecta probleme perceptive specifice (organizarea perceptivă). Este un test corect cultural (relativ), dă informaţii despre dexteritatea motrică şi coordonarea ochi-mână, dar şi despre stilul de lucru (metodic şi sistematic, beneficiind din erori, sau haotic, dominat de încercări şi erori, inconstant).
Aranjare de Imagini. Materialul subtestului este alcătuit din 10 seturi de carduri cu imagini, sarcina celui examinat fiind să le aranjeze într-o ordine, astfel încât ele să redea o întâmplare cu sens. Pentru itemii 1-4 timpul este de 30 de secunde, pentru 5-8 de 90 de secunde şi de 120 de secunde pentru ultimii doi itemi. Testul (care se opreşte la 5 erori consecutive) se scorează la nivelul fiecărui item cu 0, 1 sau 2 puncte, în funcţie de acurateţe, el fiind considerat a fi indicativ pentru abilitatea ordonării secvenţiele, dar şi pentru planificarea socială, umor sau capacitate anticipativă. Uneori ordonarea se face după schema cauză-efect, subtestul cerând abilitatea de a dezvolta un raţionament nonverbal.
Asamblare de Obiecte. Subtestul transferă în câmpul testării psihologice popularele jocuri de puzzle, materialul lui fiind obiecte (mână, figură, corp şi elefant) tăiate în bucăţi, subiectul trebuind să reconstituie întregul. Este un test de analiză a relaţiei parte-întreg în plan vizual-motric. Deoarece sarcina este simplă, intrinsec interesantă, este acceptată cu plăcere spre sfârşitul examenului de către majoritatea subiecţilor. Presupunând o combinaţie dintre abilităţi perceptuale şi cele motrice, el seamănă cu subtestul Cuburilor, dar măsoară totuşi faţete diferite ale acestora. Psihometric, Asamblare de Obiecte este însă incomparabil mai slab, deoarece este o măsură irelevantă a inteligenţei adulte (sarcina este prea copilărească), succesul la el depinzând şi de hazard, dar şi de practică (jocuri similare practicate în copilărie). Totuşi, deoarece el cere planificare mintală şi organizarea părţilor în întreg în afara unor indicii directoare, el este indicativ pentru capacitatea exploratorie şi flexibilitatea mintală. Scorul se determină uşor (numărul de contacte corecte, plus un bonus de timp pentru viteza de lucru).

3. Scoruri brute şi standard;scala verbală, de performanţă şi totală
Deoarece fiecare scor brut este transformat în scoruri scalate standard pe o scală cu 19 trepte, cu media 10 şi abaterea standard de 3, este posibilă comparaţia atât între subscale (verbală şi de performanţă), cât şi între subteste, pentru a determina configuraţii specifice ale performanţelor. Standardizarea a făcut abstracţie de factorul vârstă, ea bazându-se pe un eşantion de 500 de subiecţi între 20 şi 34 de ani, ceea ce face posibilă comparaţia între toate rezultatele la subteste, indiferent de vârstă, adică analiza de pattern. În acest tip de analiză se încearcă evidenţierea unor probleme tipice pe care performanţa mai scăzută la unul sau mai multe subteste le-ar putea pune în evidenţă.
O astfel de situaţie se relevă prin calcularea coeficientului de deteriorare (vezi Zimmerman şi Woo-Sam, op. cit., pp. 9-10), care derivă din faptul că QI-ul obţinut de scala WAIS descreşte odată cu înaintarea în vârstă. Coeficientul de deteriorare (QD) este un raport între acele teste la care scorurile rămân relativ constante în ciuda îmbătrânirii (Informaţiile, Vocabularul, Completarea de Imagini şi Asamblarea de Imagini “ţin”, rezistă la deteriorare) şi cele ce “nu ţin” (Similitudini, Memorie Cifre, Cod, Cuburi). Formula este următoarea:

QD = 

în care T şi NT sunt testele care “ţin”, respectiv cele care “nu ţin” la deteriorare. Norman (1966) a arătat că sexul masculin evidenţiază o mai mare deteriorare decât cel feminin, propunând formule diferenţiate. La bărbaţi “nu ţin” Similitudinile, Cifrele, Codul, Cuburile şi “ţin” Informaţiile, Aritmetica, Completarea de Imagini, Asamblarea de Obiecte, în timp ce la femei “nu ţin” Similitudinile, Cifrele, Codul şi Aranjarea de Imagini, dar “ţin” Informaţiile, Vocabularul, Cuburile şi Asamblarea de Obiecte. Asemenea raporturi a încercat să stabilească şi Krauss în 1966 (citat de Zimmerman şi Woo-Sam, 1973, p.10) pentru depresivi şi schizofrenici, dar trebuie să notăm că analiza de pattern a dat rezultate contradictorii şi nu s-a impus.
Declinul inteligenţei odată cu vârsta este una din marile probleme ale psihodiagnozei contemporane, rămasă deschisă şi doar parţial rezolvată. Sumarizând mai multe studii, Dworetzky şi Davis (1989, p. 359) arată curbe extrem de diferite ce definesc evoluţia inteligenţei fluide şi a celei cristalizate. Dacă prima are o relativă stabilitate până la 25 de ani, după aceasta declinul este din ce în ce mai accentuat, de la viteza perceptivă, analogii verbale, organizare vizuală, raţionamentul fără limită de timp, raţionamentul vizual de tip matriceal, cel mai afectat fiind cel inductiv. Pe de altă parte, inteligenţa cristalizată are creşteri constante până la 60 de ani, mai lentă pentru aptitudini de calcul aritmetic şi asociere verbală, mai accentuată pentru evaluarea experienţei, informaţie generală şi mai ales comprehensiune verbală (vocabular). Aşadar, rezultatele indicate de Doppelt şi Wallace (1955), bazate pe bateria WAIS, conform cărora scorurile la inteligenţă cresc până la 20-30 de ani, descresc lent până la 60 şi apoi mai abrupt, sunt discutabile, deoarece etalonarea bateriei s-a făcut transversal iar nu longitudinal (procedură extrem de dificilă, tehnic şi financiar). Cu excepţia unor situaţii de anormalitate, “dovezi recente din studii longitudinale au indicat că inteligenţa nu are de fapt un declin atât de dramatic ca acela indicat de o analiză a eşantioanelor normative transversale ale lui Wechsler” (Kaplan şi Saccuzzo, op. cit., p. 294).
Deoarece există diferenţe de scor atât la scala verbală cât şi la cea de performanţă, se impune construirea de norme concordante cu vârsta, pentru a compensa declinul inteligenţei datorat îmbătrânirii. Scorurile la scala verbală şi de performanţă se obţin prin însumarea scorurilor standard la cele 6, respectiv 5 subteste care se raporteză la etalonul dat de eşantionul pe care s-a făcut standardizarea, cu corecţii pentru a compensa declinul legat de vârstă. Pentru fiecare domeniu este utilizată scala de QI cu media 100 şi deviaţia standard de 15, autorul dând şi o scală de conversie a scorurilor în ranguri percentile. QI-ul final se obţine urmând aceeaşi procedură, adică raportarea la grupa de vârstă potrivită a sumei scorurilor standard pentru cele 11 subteste ale bateriei.

4. Proprietăţi psihometrice ale bateriei WAIS–R
Fidelitatea scalei WAIS–R este foarte ridicată, adică în jur de .97 pentru întreaga baterie şi pentru scala verbală şi în jur de .93 pentru scala de performanţă, cînd se foloseşte metoda split-half. Coeficienţii de stabilitate (test-retest) sunt cu puţin mai scăzuţi decât cei de fidelitate, dar au de asemenea valori foarte mari. Eroarea standard a măsurătorii (SEM) este 2,53 pentru întreaga baterie, 2,74 pentru scala verbală şi 4,14 pentru cea de performanţă. Pentru subtestele luate separat, coeficienţii de fidelitate sunt între .80 şi .90, deşi unii au valori mai joase (.60), ceea ce face ca analiza de pattern-uri să fie mai dificilă.
Validitatea concurentă, calculată prin corelarea WAIS-R cu WAIS şi cu WISC-R este de .72, respectiv de .80. Alte studii de corelaţie cu scale consacrate de inteligenţă sau cunoştinţe şi achiziţii dau rezultate între .46 şi .94, cu o valoare mediană de .60 (bună). Validitatea de construct, determinată prin analiza factorială, a detectat un factor de ordinul al doilea, g, şi trei factori de grup: verbal (Informaţii, Comprehensiune, Similitudini, Vocabular şi Aritmetică dau cele mai bune saturaţii, în ordinea indicată), de performanţă (la care contribuie toate cele 5 subteste ale scalei de performanţă în proporţii diferite) şi un factor de memorie, în care mai saturate sunt doar două subteste (Memorie Cifre şi Aritmetică). În concluzie, notăm:
WAIS-R este o baterie extensiv utilizată pentru măsurarea inteligenţei, pentru că are calităţi psihometrice (fidelitate, validitate) foarte bune
analiza de pattern, utilizată pentru a determina deteriorarea (QD), structura legată de gen a inteligenţei, sau cea produsă de diferite situaţii patologice (depresie, schizofrenie, isterie), deşi încă utilizată în clinică, este tot mai mult criticată şi considerată hazardată;
fidelitatea formei WAIS-R cu formele anterioare (WAIS, WISC sau Wechsler-Bellevue) arată că testul a rămas de fapt, în linii mari, acelaşi cu cel din 1939 şi nu arată o bogăţie factorială capabilă să susţină concepţiile mai noi despre inteligenţă (cea a inteligenţelor multiple a lui Gardner sau cea triarhică a lui Sternberg;
o slăbiciune a bateriei o constituie dificultatea ei de a măsura bine inteligenţele aflate la extreme (sub 60 şi peste 140);
problema grupurilor rasiale, etnice sau minoritare este departe de a fi rezolvată de WAIS-R, care nu poate fi considerat un test corect cultural (culture fair test).

5. Testul Wechsler pentru copii  WISC-III
Prima formă a testelor Wechsler pentru copii, WISC, se bazează la origine pe scalele Wechsler Bellevue, forma II şi a fost publicat prima dată în 1949, revizuit în 1974 (WISC-R) şi 1991 (WISC-III), ultimul fiind destinat copiilor cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani.
WISC-III conţine 13 subteste, dintre care 10 sunt de bază şi 3 suplimentare. Pentru scala verbală subtestele de bază sunt Informaţii (30 de itemi), Comprehensiune (17 itemi), Aritmetică (18 itemi), Similitudini (17 itemi) şi Vocabular (32 de itemi), Memoria Cifrelor (8+9 itemi) fiind suplimentar. Scala de performanţă este alcătuită din subtestele Completare de Imagini (26 de itemi), Aranjare de Imagini (12 itemi), Cuburi (11 itemi), Asamblare de Obiecte (4 itemi) şi Cod (A, B) (testul paralel din WAIS fiind Simbol Numeric). Teste suplimentare aici sunt Labirinturile (prin care copilul caută un drum pe care îl trasează cu creionul) şi Căutarea de Simbol, care constă din grupuri împerecheate de simboluri, fiecare pereche conţinând un grup ţintă şi un grup de căutare. Copilul cercetează cele două grupuri şi indică dacă un simbol-ţintă apare sau nu în grupul de căutare.
Şi aici şi la WAIS itemii sunt grupaţi tematic şi aranjaţi în ordinea crescătoare a dificultăţii lor. O diferenţă majoră faţă de scala pentru adulţi este că oprirea probei se face după un număr mai mic de eşecuri consecutive şi de aceea timpul de administrare se scurtează, rareori depăşind o oră.
Faţă de forma din 1949, unele schimbări din bateria WISC-III sunt considerate minore, altele majore, cum ar fi, de exemplu, faptul că probele verbale şi de performanţă nu se mai administrează alternativ, ci separat, iar administrarea celor 13 subteste a fost reconsiderată pentru a înlătura ambiguităţile şi problemele de scorare. Pentru unele dintre probele verbale a existat un efort de a include o mai mare varietate de sarcini cu scopul de a genera o diversitate de răspunsuri ale copiilor. La Informaţii bunăoară, există întrebări de tipul “Cine a fost primul preşedinte al Statelor Unite?”, dar şi unele mai grele, de genul “Cine a fost prima persoană care a făcut înconjurul lumii ca navigator?”. Ca şi la WAIS-R, Comprehensiunea face apel la bunul-simţ, ca o măsură a judecăţii:”Ce ai face dacă ai fi prima persoană care descoperă o casă în flăcări?”. Şi la Aritmetică primii itemi sunt foarte simpli, iar ultimii mai dificili chiar şi pentru adulţi (“27 este trei pătrimi din ce număr?”). Similitudinile cer stabilirea de asemănări dintre obiecte sau lucruri (pian-chitară, cărămidă-lemn, 49 şi 121, de exemplu). Subtestele de Vocabular şi Memoria Cifrelor sunt identice cu cele din WAIS-R.
Majoritatea testelor de performanţă (Completare de Imagini, Aranjare de Imagini, Cuburi, Asamblare de Obiecte şi Cod) sunt aproape identice cu cele din WAIS-R, în raport cu care Labirinturile (măsurând abilitatea de a planifica) şi Căutarea de Simboluri se regăsesc doar în WISC-III ca subteste suplimentare. Pentru standardizare s-au utilizat câte 100 de băieţi şi 100 de fete de la 6 la 16 ani, eşantionul total de 2200 de copii fiind reprezentativ pentru populaţia SUA (în concordanţă cu datele recensământului din 1988). Stratificarea s-a făcut în funcţie de vârstă, sex, rasă (negri, hispanici, albi şi alţii), regiune geografică (nord-est, nord-vest, sud şi vest), rezidenţă (rural-urban) şi educaţia părinţilor, exprimată în ani de studii (5-8, 9-11, 12-15 şi peste 16 ani).
O diferenţă mare în raport cu WAIS-R este calcularea scorurilor scalate pe baza normelor determinate pentru fiecare vârstă în parte, dar pe acelaşi tip de scală (19 trepte, media 10 şi baterea standard de 3). Scorurile scalate dau un VIQ, PIQ şi FSIQ (scara verbală, de performanţă şi totală, aceasta din urmă având o medie de 100 şi o abatere standard de 15). Acest procedeu de scorare permite, ca şi la WAIS-R, analiza de pattern (numit şi scatter), pentru diferite categorii de probleme ce apar în practică.
Fidelitatea formei revizuite din 1991 este foarte bună şi destul de asemănătoare cu cea a formei revizuite în 1974: metoda split-half a dat fidelitatea de .96 ,.95 şi .91 pentru scala întreagă, verbală şi de performanţă, eroarea de măsurare fiind de 3,20 , 3,53 şi 4,54 (în aceeaşi ordine). Metoda test-retest dă rezultate foarte asemănătoare (uşor mai scăzute) cu cele obţinute prin metoda split-half, coeficienţii variind între .80 şi .90 pentru cei trei indicatori principali şi între .70 şi .80 pentru subtestele luate separat, fiind mai slabi pentru vârstele mai mici. Deoarece WISC-III face legătura între zona acoperită de WPPSI-R şi cea acoperită de WAIS-R, el poate fi corelat cu amândouă, ca o măsură a validităţii concurente, ce are valori cuprinse între .70 şi .80. Corelaţiile cu Scala Stanford-Binet dau valori între .60 şi .70 pentru testele separate şi de .80 până la .90 pentru cele trei scale (verbală, de performanţă şi totală).
Iată câteva concluzii despre WISC-III:
relativa constanţă după reviziile succesive este o calitate, dar şi un defect major al scalelor Wechsler pentru copii, care nu au reuşit să-şi încorporeze din mers revoluţionarele câştiguri teoretice din planul inteligenţei, câştiguri aduse de teoriile cognitiviste, cum ar fi comportamentele procesării de informaţie, procesele executive, abilităţile de organizare, metacogniţia etc.;
deficitele specifice evidenţiate prin WISC-III nu sugerează şi nu propun tipuri de intervenţii specifice în remedierea acestora;
predicţia succesului şcolar arată o netă superioritate pentru copiii albi (cel mai adesea selectaţi prin programele pentru supradotaţi), în raport cu copiii negri (cel mai adesea selectaţi pentru clasele de copii cu handicap);
studiile de analiză factorială detectează aceiaşi trei factori (comprehensiune verbală, factorul perceptual-spaţial şi memorie).
Un studiu făcut de Silverstein (1973) cu WISC arăta că primul factor corela puternic cu cinci dintre subtestele verbale şi al doilea cu Cuburile şi Asamblarea de Obiecte. “Descoperirea majoră a acestui studiu este similaritatea structurii factoriale în interiorul celor trei subgrupuri etnice” (copii albi vorbitori de engleză, negri şi copii mexicani-americani), ceea ce sugerează că testele măsoară aceleaşi abilităţi în aceste subgrupuri (Anastasi,1976, p. 260). Faţă de progresele semnificative ale teoriilor factoriale despre inteligenţă se poate aprecia că toate scalele Wechsler sunt totuşi sărace.

10. ALTE TESTE DE INTELIGENŢĂ NEVERBALĂ

Testele neverbale destinate unor populaţii speciale care, fie au handicap lingvistic, fie sunt limitate în capacitatea lor de a se folosi de factorul verbal, solicită subiecţilor să facă ceva (să deseneze, să rezolve matrici, labirinturi sau dominouri) sau să aleagă dintre mai multe posibilităţi pe una care este cea mai bună continuare a unei serii . Deoarece fac apel foarte puţin (sau deloc) la limbaj, ele au o valoare specială în multe situaţii (imigranţi, grupuri etnice, minoritari cultural, surzi, defectivi verbal).

1. Matricile Progresive Raven
 Este probabil cel mai cunoscut, mai utilizat şi mai popular test nonverbal de grup din întreaga lume, depăşit în popularitate doar de scalele Binet şi Wechsler. Matricile Progresive Standard (Standard Progressive Matrices sau PM 38) a fost elaborat în 1938 de către L. S.Penrose şi J. C.Raven, constând din 5 serii, A, B, C, D şi E a câte 12 probleme fiecare. Ele sunt prezentate sub forma unor matrici continue sau discontinue, adică o figură sau o succesiune de figuri abstracte, trasate în culoare neagră pe fond alb, sub forma unei matrici (definită de linii şi de coloane), din colţul din dreapta jos lipsind o bucată sau un element ce poate fi identificat dintr-un grup de 6-8 bucăţi prezentate dedesubt.
Marea noutate a testelor Raven, elaborate în Anglia, este dată de două elemente: omogenitatea tematică şi gruparea ierarhizată a dificultăţii sarcinilor, elemente preluate ulterior de către bateriile Wechsler (1939), mai târziu (1986) chiar de către bateriile Stanford-Binet, care au fost iniţiatoarele testelor de tip “omnibus” sau “hoche-pot”(sarcini de o mare varietate, amestecate). Acest aspect este fundamental pentru că, aşa cum arată Anastasi (1976, p. 378), grupând sarcinile în teste omogene tematic, dar culegând “scoruri de test într-un set de abilităţi relativ independente identificate prin analiză factorială”, este posibil să se dezvolte baterii de aptitudini multiple.
În 1947 J. C. Raven a construit Matricile Progresive Colorate, seturile A, Ab şi B, publicate în 1949 şi revizuite în 1956, în care există două noutăţi: desenele utilizează culori sau folosesc fonduri viu colorate, care le fac foarte atractive pentru copii şi introduc o serie de dificultate intermediară între seriile A şi B, seria Ab, care nu este prezentă în forma standard a testului. Destinată copiilor de la 5 la 11 ani şi bătrânilor de peste 65 de ani, unor persoane defective mintal sau pentru studii transculturale, această formă poate fi considerată extensia spre vârstele mici sau niveluri mintale mai scăzute.
Pentru adultul mediu sau supradotat, adică spre extrema dreaptă a scalei, acolo unde PM 38 nu face discriminări de fineţe (însuşi Raven remarca aglomerarea rezultatelor medii şi peste medie pe un număr relativ scăzut de scoruri, cuprinse între 44 şi 60, care face ca testul să fie puţin discriminativ pe această zonă), autorul a elaborat Matricile Progresive Avansate, PM(a) în 1941-1942, revizuite şi publicate împreună cu G. A. Foulds în 1947 (o revizie a seriei a II-a apărând în 1962). Utilizarea variantelor amintite este relativ elastică, putându-se începe examinarea cu forma colorată, pentru a se continua cu seriile C, D şi E din varianta standard. Seriile A şi B ale acesteia sunt cele cu valoare diagnostică mare pentru copiii mici sau pentru defectivii mintal, în timp ce pentru adulţi sau copiii dotaţi ele folosesc doar de antrenament pentru seriile care urmează, mult mai diagnostice. Atunci când situaţia o cere, matricile standard pot fi aplicate direct de la 6 ani, existând etaloane din jumătate în jumătate de an până la vârsta adultă, în centile sau unităţi de QI, sau -de la 11 ani, direct Matricile Avansate.
Destinate să acopere tot spectrul vârstelor (copii, adulţi şi bătrâni) şi toate nivelurile inteligenţei (slabă, medie şi bună), indiferent de apartenenţă culturală, nivel de şcolarizare sau posesie a limbii, testul Raven nu este totuşi “un test omogen de inteligenţă” (Kulcsar, 1974), autorul însuşi atrăgând atenţia că “nu este în el însuşi un test de inteligenţă generală şi este întotdeauna o greşeală să fie descris ca atare” (apud Roşca, M., 1972, p. 236). Aceasta deoarece chiar după teoria factorului central şi a celor doi factori a lui Spearman, testul Raven are o excelentă saturaţie în factorul g (.82), cercetările ulterioare arărând că reuşita la această probă variază mult în timp, fiind condiţionată în primul rând de inteligenţa fluidă din modelul teoretic al lui R. B.Cattell, care are un declin lent după 20 de ani şi mai accentuat după 35. Din perspectiva modelului ierarhic al lui Burt şi Vernon (1960), testul Raven acoperă doar unul dintre factorii majori de grup (k:m) şi, deoarece nu poate da imaginea de ansamblu a inteligenţei, însuşi autorul recomandă utilizarea testelor sale asociate cu probe de vocabular, Matricile Standard cu Scala Mill-Hill şi Matricile Colorate cu Scala de Vocabular Crichton, amândouă saturate în factorul major de grup v:ed.
Rezolvarea corectă a sarcinilor la testele Raven presupune o capacitate de înţelegere şi analiză a structurii matricilor, care sunt în fond pattern-uri în sensul gestaltist al termenului, prin descoperirea principiilor de aranjare a figurilor în model şi selectarea uneia din cele 6-8 soluţii propuse (există şi probabilitatea alegerii prin şansă). Aşadar, principiul fundamental al matricilor progresive se originează atât în teoriile despre inteligenţă ale şcolii engleze, dar şi în teoria configuraţionistă germană (Gestaltpsychologie). Această idee este subliniată şi de faptul evidenţiat de Kulcsar (op. cit., p. 21) “că rezolvarea corectă a MP Raven presupune o bună performanţă la testul Bender-Gestalt – probă de structurare perceptiv-motrică a spaţiului”. Deci testul Raven, în măsura în care se bazează pe capacităţi vizual-spaţial-motrice, este o bună mărturie asupra gradului de conceptualizare figural-spaţială.
În termenii lui Spearman, completarea matricilor presupune atât educţia relaţiilor cât şi a corelatelor, factorul g implicând simultan o analiză clară (discriminarea), o sinteză a părţilor într-un tot (integrare) şi totodată o variabilitate combinatorică (invenţia), deoarece subiectul descoperă singur principiul de construcţie şi îl generează printr-o experinţă de învăţare ce se transferă de la sarcinile mai uşoare la cele mai dificile. Capacitatea inductiv-deductivă în surprinderea relaţiilor spaţiale abstracte (conceptualizarea figural-spaţială) este susţinută şi de factori non-intelectuali de personalitate (motivaţie, tenacitate, perseverenţă, persistenţa în sarcină şi chiar rezistenţa la efort).
Ca un lucru neobişnuit este faptul că, deşi test de performanţă (viteza de analiză este un indicator al inteligenţei), el poate fi administrat cu şi fără limită de timp, în funcţie de scopul examinării. Dacă pentru cercetările genetice sau clinice este preferabilă aplicarea fără limită de timp (capacitatea de gândire clară este relativ constantă, după autorul testului), în selecţia profesională respectarea unei limite de timp este strict necesară.
Natura gestaltistă a sarcinilor testului poate fi pusă în evidenţă printr-o sumară analiză a naturii problemelor ce trebuie rezolvate la Matricile Progresive Colorate: pentru Seria A, acestea gravitează în jurul înţelegerii identităţii şi a schimbărilor produse în interiorul matricilor continue, în Seria Ab înţelegerea figurilor discontinue (separate) ca şi întreguri legate spaţial, iar în Seria B înţelegerea schimbărilor analoge ale figurilor legate în mod spaţial şi logic. Pentru Matricile Progresive Standard, Seria A este alcătuită din matrici statice cu modele omogene, în Seria B elementele diferă şi formează o structură relaţională logică. Seria C este alcătuită din 3 rânduri şi 3 coloane, alegerea făcându-se din 8 posibilităţi, figurile prezentând modificări de poziţie şi schimbări spaţiale dinamice. În Seria D este implicată descoperirea criteriilor schimbărilor complexe din structura matricii, figurile restructurându-se şi pe orizontală şi pe verticală. Seria E presupune cel mai înalt nivel de abstractizare în analiza logică, coloanele şi liniile matricilor evidenţiind modificări cinetice, cantitative sau calitative, care presupun uneori operaţii algebrice.
Matricile Progresive Standard au cunoscut o utilizare extensivă în timpul celui de-al doilea război mondial în ţara de origine, Anglia, unde mai mult de 3 milioane de recruţi au fost testaţi pentru a fi evaluaţi independent de factorii educaţionali. Posibilitatea aplicării testului pe aproape orice categorie de subiecţi (militari, civili, surzi, bătrâni, deficienţi şi bolnavi mintal sau aparţinând altor culturi, în orientarea şcolară şi profesională a normalilor) au făcut din el “un test de inteligenţă aproape internaţional” (Kulcsar, 1971, p. 22), prea cunoscut de publicul larg. Aceasta a făcut să apară şi să înflorească alte teste construite după principiul matricilor progresive, principiu care şi-a dovedit în timp valabilitatea ca măsură a inteligenţei nonverbale.
Datele psihometrice acumulate printr-o multitudine de studii din ultimele cinci decade, indică o fidelitate crescută a testului când este aplicat individual şi fără limită de timp, oscilând între r =.70 şi r =.90. La subiecţii normali ea este în jur de .88, iar la nevrotici de .76 (Roşca, M., 1972, p. 237). Studii mai vechi relevă o validitate concurentă ridicată cu testul Stanford-Binet (r = .60), cu Wechsler de performanţă (r = .70) şi verbal (r = .58) (studii citate de Kaplan şi Saccuzzo,1993, p. 378).
Pentru validitatea predictivă furnizăm datele unui studiu desfăşurat de noi în ultima decadă în scopul elaborării unei baterii puternice de iteligenţă şi de memorie, destinată vârstelor de la 5 la 18 ani pe populaţie din zona Ţării Bârsei (oraşul Braşov şi împrejurimi).
 
BĂIEŢI -Ani 8 10 12 14 16 Total   
Nr. subiecţi 55 55 51 54 56 271   
Română .63 .61 .66 .53 .45 .58   
Matematică .64 .58 .66 .59 .26 .55   
Media generală .68 .59 .67 .57 .28 .56 

 
FETE – Ani 8 10 12 14 16 Total   
Nr. subiecţi 54 51 53 55 51 264   
Română .87 .71 .58 .71 .48 .67   
Matematică .72 .70 .45 .70 .35 .58   
Media generală .82 .78 .50 .61 .37 .62 

Figura 15. Date privind validitatea concurentă a testelor Raven de inteligenţă în zona Ţării Bârsei (Braşov)
            
Menţionăm că pentru vârstele sub 11 ani am utilizat Matricile Progresive Colorate, iar pentru celelalte vârste Matricile Progresive Standard, care au fost puse în corelaţie cu performanţa şcolară la română, matematică şi media generală din anul şcolar precedent. În mod evident la fete apar corelaţii mult mai puternice decât la băieţi la toate vârstele, ceea ce indică o mai bună utilizare a acestei capacităţi de “gândire clară”, indicată de test, în fundamentarea performanţei şcolare. Deşi cu un număr mai mic de itemi, Raven Color dă excelente predicţii ale succesului şcolar la 8 şi la 10 ani, iar Raven Standard spre 14 ani. În mod paradoxal, predicţia pentru limba română este în mod constant mai bună decât pentru matematică, mai ales la vârsta de 8 ani (r =.87) pentru fete.
Pentru băieţi, predicţia succesului şcolar prin testele Raven este bună pentru toate vârstele (exceptând 16 ani, unde şi la fete valoarea corelaţiei este cea mai mică). Decalajul dintre română şi matematică este minimal (mai mare la matematică doar la 14 ani), ceea ce înseamnă o utilizare relativ egală a factorului g pentru cele două materii. Cu o singură excepţie (băieţii de 16 ani), toate corelaţiile dintre rezultatele şcolare şi scorurile la test sunt semnificative la un prag destul de ridicat (p<.01), probând validitatea predictivă a acestor teste.
Din studiul tabelelor de intercorelaţii şi a dendrogramelor dintre testul Raven şi celelalte teste ale bateriei (Om, Bender-Gestalt, Cod, Cuburi, Memorie Cifre, Recombinare Verbală, Memorie Ritmuri, Mişcări, Cuvinte şi Vizuală), reiese o foarte puternică asociere între acesta şi subtestul Cuburilor WISC (la niveluri ce depăşesc r = .80) şi a amândurora cu testele Om şi Bender-Gestalt (care formează şi ele un cluster). Aceste patru teste formează “nucleul tare” al bateriei noastre de inteligenţă, alături de testul de memorie vizuală ele contribuind la determinarea unui indice vizuo-spaţial-motric (conceptualizare spaţială), ce a fost studiat prin raportare la conceptualizarea auditiv-discursiv-verbală (indicate de Recombinare Verbală, Memorie Cuvinte, Cifre şi Ritmuri).
Tot în legătură cu validitatea predictivă, Kulcsar (1974) raporta corelaţii de .50 şi .59 cu limba română şi cu matematica la 37 de elevi din clasa a V-a şi de .61 şi .67 pentru 39 de elevi din clasa a VIII-a cu Matricile Progresive Standard. Rezultatele, apropiate de ale noastre, obţinute pe eşantioane mai mici şi fără a lua în considerare posibilele diferenţe de gen, sunt diferite în două privinţe: corelaţiile sunt mai mari pentru matematică şi cresc odată cu vârsta, spre sfârşitul ciclului gimnazial.
Mai recent, manualul testului Raven a fost adus la zi prin publicarea unui impresionant set de norme (Raven, 1986, 1990). Acestea fac posibilă compararea performanţelor copiilor din marile oraşe ale lumii, ca şi evoluţia lor (crescătoare) în timp. Astfel, “o critică majoră a lui Raven a fost finalmente corectată şi aceasta într-o manieră strălucită”, afirmă Kaplan şi Saccuzzo (1993, p. 378).
Unul dintre avantajele majore ale testelor Raven îl constituie minimizarea efectelor limbii şi ale culturii. Deoarece diferenţele date de ele între populaţiile albe (caucazieni) şi hispanici sau afro-americani sunt doar de 7-8 puncte de QI, comparativ cu Scalele Binet sau Wechsler, de 15 puncte de QI, acest test este considerat mai corect cultural. Surprinzător, aceste calităţi îl fac să fie o mai bună măsură a inteligenţei generale, chiar în comparaţie cu testele Wechsler.
“Cu noile sale norme şi manualul adus la zi, testele Raven promit a fi unul dintre cei mai importanţi actori în câmpul testării psihologice în secolul al XXI-lea” apreciază Kaplan şi Saccuzzo (op. cit., p. 379). O concluzie a Marianei Roşca se impune deasemenea: “avantajul esenţial al testului este că principiile care stau la baza construcţiei sale pot fi concretizate în numeroase forme, creîndu-se noi variante, ceea ce ar evita învăţarea lui de către subiecţii ce vor fi supuşi examenului” (1972, p. 239). O analiză detaliată a tipului de sarcini implicate în rezolvare şi crearea unei largi bănci de itemi echivalenţi vor face probabil din testele Raven unele dintre cele mai de succes metode de examen adaptat al inteligenţei, foarte util în examinarea individuală şi de grup, prin intermediul calculatorului.

2. Testele Domino (D 48 şi D 70)
Căutând o formă alternativă pentru Matricile Progresive Raven, unde alături de puternica saturaţie în factor g intervin şi factori specifici slab identificaţi, în 1948 Anstey a generat un test similar, bazat pe acelaşi principiu formal, omogenitatea sarcinilor şi creşterea progresivă a dificultăţii lor.
Testul constă din serii de dominouri în ale căror două căsuţe pot exista de la 0 la 6 puncte, corespunzând unor mărimi cantitative, aranjate după principii logice, ce trebuie descoperite de subiect pentru a putea face o inferenţă corectă cu privire la valorile cifrice ale ultimului domino din serie, desenat cu linie punctată. Deoarece analiza factorială desfăşurată de Vernon a dat saturaţii extrem de mari în factor g (r = .86, mai mare decât la testele Raven), proba a suscitat un mare interes pentru utilizatorii din şcoli, industrie şi armată. În România, Horia Pitariu a dat o traducere şi adaptare a testelor D 48 şi D 70 (după ediţia publicată de Centrul de Psihologie Aplicată din Franţa), pe care le-a utilizat în selecţia profesională. Notorietatea mondială a testelor Domino este incomparabil mai mică decât a probelor Raven (multe manuale psihodiagnostice nici nu le amintesc) şi aceasta deoarece:
testul este dificil de explicat, mai ales pentru vârstele mici şi pentru niveluri scăzute de inteligenţă (se intră greu în probă);
prin formatul lor, problemele (mai ales pentru D 48, unde piesele sunt dispuse sub formă de cerc sau de spirală) conduc la soluţii corecte, dar scrise invers, ceea ce duce la anularea răspunsurile respective;
testul pare monoton şi plicticos, omogenitatea lui (mai mare ca la Raven) solicitând operarea uniformă doar cu dominouri, în timp ce matricile evidenţiază o mare varietate de sarcini intrinsec interesante, în ciuda formatului relativ constant;
cele 44 de probleme sunt scorate 0 şi 1, punctul acordându-se pentru indicarea corectă a ambelor valori ale dominoului final. În felul acesta soluţiile parţiale (foarte numeroase) şi cele inversate nu primesc nici o recunoaştere, ceea ce face ca testul să aibă o variabilitate a scorurilor scăzută, deci o capacitate discriminativă mică.
Există însă şi avantaje ale probei, chiar comparativ cu testele Raven:
cunoscătorii jocului de domino nu sunt avantajaţi;
maniera de răspuns elimină aproape complet hazardul. Dacă la testele Raven răspunsul prin şansă are o probabilitate de 1/6 sau 1/8, la Domino ea este de 1/7×1/7 = 1/49 (2%), practic neglijabilă;
cotarea se face simplu şi rapid cu ajutorul unei grile de corecţie;
este independent de limbaj, ca şi testele Raven.
Testele D 48 şi D 70 cuprind 4 itemi de antrenament şi 44 de itemi care se dau spre rezolvare, aplicarea fiind individuală sau colectivă, dar cu limită de timp (25 de minute).
Caracteristicile psihometrice ale testului D 48 sunt bune pentru fidelitate: corelaţia .89 pentru metoda par-impar, corectată prin formula Spearman-Brown şi de .69 prin metoda test-retest. În afara validităţii de construct, rezultată din studiile conduse de Vernon şi care este foarte ridicată, alte tipuri de validitate sunt mai puţin promiţătoare, şi mai ales validitatea predictivă (vezi Pitariu,1974, pp. 5-8) unde valorile nu depăşesc .40. Validitatea concurentă cu alte teste utilizate de autorul clujean în selecţia candidaţilor pentru cursuri postuniversitare de informatică este de .59 cu testul de raţionament, .53 cu serii de litere, .45 cu aptitudini numerice şi de .49 cu diagrame.
O foarte importantă utilizare dată testului este diagnosticarea deteriorării mintale, prin utilizarea paralelă a unui test de inteligenţă cristalizată (o probă de vocabular), deoarece testele Domino, ca şi testele Raven, fac apel la inteligenţa fluidă, relevând o scădere a performanţei odată cu îmbătrânirea. Etalonarea testului D 48 în Franţa s-a făcut separat pentru masculin şi feminin, pe o populaţie adultă cuprinsă între 20 şi 39 de ani, ţinând cont de nivelul cultural al subiecţilor. Alte etaloane au cuprins vârste de la 12 la 24 de ani. În România, Horia Pitariu a construit un etalon orientativ pentru elevi şi eleve de la 14 la 18 ani, în stanine, incluzându-l în baterii de selecţie profesională.
Testul D 70 poate fi considerat forma paralelă a testului D 48, având acelaşi număr de probleme, generate după aceleaşi principii, construit la distanţă de 20 de ani din dorinţa de a avea o formă alternativă a deja foarte cunoscutului (în Franţa) D 48, dar şi o confirmare a rezultatelor obţinute cu acesta în timp. Realizarea echivalenţei a ridicat numeroase probleme de ordin tehnic, rezolvate prin analiza de itemi, corelaţia dintre cele două teste fiind de .79. Fidelitatea lui D 70 prin metoda split-half este de .90 (ridicată). Cotarea respectă aceleaşi principii, în sensul că reuşitele parţiale sau soluţiile inversate ca poziţie spaţială sunt considerate în continuare erori. Etalonul francez original, pe vârste de la 18 la 45 de ani, pentru ambele sexe, indică o performanţă medie ce variază între 24,54 şi 28,88 de puncte, cu o abatere standard de 4,39 şi respectiv 6,28. Etaloane româneşti au fost construite de Pitariu pentru elevi de liceu energetic, de informatică, operatori la calculator, ajutori de programatori şi analişti programatori. Datele despre validitatea testului sunt foarte puţine.
Chiar dacă datele despre testele Domino sunt incomparabil mai sărace decât pentru testele Raven, pentru care interesul specialiştilor s-a păstrat constant în timp, putem trage câteva concluzii:
testele Domino ar putea constitui o alternativă serioasă pentru foarte cunoscutele şi suprautilizatele teste Raven;
valoarea lor pentru vârstele mici (sub 10 ani), ca şi pentru vârstele mai mari urmează a fi determinată prin studii extensive, luând în calcul şi investigaţii temeinice ale validităţii (predictivă în special);
apreciem că punctul cel mai slab al testelor Domino îl constituie neluarea în calcul a reuşitelor parţiale. Scorarea cu 0 puncte a absenţei soluţiei sau a soluţiei greşite pentru ambele valori ale unui domino, 1 punct pentru elaborarea unei soluţii bune din cele două ale dominoului, 2 puncte pentru ambele bune dar inversate (probabilitatea de a o da din întâmplare fiind de doar două procente) şi 3 puncte pentru ambele valori corecte, neinversate, ar relansa testul. Aceasta deoarece plaja de la 0 la 44×3 = 132 puncte asigură un ecart suficient de larg pentru a avea un bun indice genetic (creşteri de scor paralele cu vârsta) şi putere discriminativă, sensibilitate, atât pentru nivelurile joase ale inteligenţei vârstelor mici, cât şi pentru cele ridicate ale vârstelor mari.
Un studiu în curs de desfăşurare al Centrului Judeţean de Asistenţă Psihopedagogică, coordonat de catedra de psihodiagnoză a facultăţii de Psihologie-Pedagogie din cadrul Universităţii Spiru Haret, filiala Braşov, a dat următoarele rezultate preliminare:

DOMINO 48
 
Ani 11 12 13 14 Studenţi Studente   
Nr.subiecţi 120 145 105 182 57 108   
Media 41,73 48,68 57,77 65 95,74 91,33   
Ab. standard 17,13 17,52 21,61 20,40 12,01 15,23 

Figura 16. Mediile şi abaterile standard pentru copii şi studenţi din zona Braşov
 
Remarcăm o creştere de mare regularitate a rezultatelor (7-9 puncte de la an la an), un interval de rezervă suficient de mare (de 30 de puncte) pentru vârstele de la 15 la 18 ani (ceea ce sugerează că testul se plafonează tardiv, spre adolescenţă) şi o rezervă de puncte suficient de mare spre stânga, la vârstele mici, şi spre dreapta, la vârstele mari, pentru a putea construi etaloane cu o bună putere de discriminare, luând în calcul sexul (masculin-feminin), tipul şi nivelul de pregătire şcolară a subiecţilor şi alte criterii ce ar putea da diferenţe semnificative ale scorurilor.
.
11. DETERMINAREA MATURITĂŢII MINTALE
PRIN DESEN

1. DESENUL OMULUI
1.1. Rolul imaginii şi al desenului
Utilizarea desenului în psihodiagnoză este la fel de veche ca şi psihodiagnoza însăşi, sau poate şi mai veche, deoarece desenul a fost dintotdeauna un suport pentru cultura imaginii. Frescele de pe pereţii stâncoşi din Tassili sau din adâncurile peşterilor (Lascaux sau Altamira) aduc prin timpuri mărturia funcţiilor magice şi religioase ale imaginii, ale unui limbaj care, dincolo de planul cognitiv al reprezentărilor, încerca o legătură directă cu transcendenţa. Nu este lipsită de importanţă distincţia pe care însuşi Aristotel o făcea între adevăr şi frumos: dacă primul era recuperat prin laborioase construcţii mintale, articulate după legile discursive ale silogisticii, imaginile sensibile puneau omul într-o relaţie mai directă cu divinitatea. Se poate vorbi chiar de un război al imaginii contra cuvântului (sau conceptului), care străbate nu numai istoria cunoaşterii umane, ci are şi conotaţii religioase, cea de a doua poruncă din legile lui Moise (Ieşirea, XX, 4-5) fixând interdicţia confecţionării oricărei imagini (eidolôn) ca substitut al divinităţii:“să nu-ţi faci chip cioplit!”(Durand, 1999, p. 130).
Cognitiviştii vorbesc despre două tipuri de coduri fundamentale pentru cunoaşterea umană: codul limbajului verbal , care se bazează pe simboluri discrete (există o unitate ultimă -cuvântul, sub nivelul căreia semnificaţia dispare), este explicit, se bazează pe reguli definite de o gramatică şi este abstract, în paralel cu codul imagine, care nu are simboluri discrete, este implicit (nu are simboluri separate pentru punere în relaţie), nu are reguli clare de articulare a tipurilor de simboluri şi este concret (Eysenck, M. W., Keane, M. T., 1995, p. 206). Jean Piaget arăta că funcţia reprezentativă se naşte prin cristalizarea funcţiei simbolice, ce include desenul, cifrele, comportamentele motrice folosite pentru a exprima conţinuturi simbolice şi cuvântul. Desenul omuleţului apare în forme foarte elementare spre 4 ani, odată cu apariţia conştiinţei de sine (cuvântul eu va fi operatorul distincţiei dintre sine şi nonsine).
Începând cu A. Binet şi continuând cu Fl. de Goodenough, K. Machover, D. Wechsler, Lauretta Bender, Favez Boutonier sau D. B. Harris, s-a creat o lungă tradiţie a utilizării desenului produs de subiecţi în diagnosticarea maturităţii cognitive, intelectuale, în timp ce Rorschach, Holtzman, Murray, Bellak., Koch sau Rosenzweig au folosit desene sau imagini (fotografii) ca stimuli nestructuraţi pentru diagnosticul de profunzime al persoanei (tehnicile proiective). Măsura în care activitatea de desenare este mai aproape de planul cognitiv sau de acela al personalităţii rămâne o problemă deschisă, insuficient tranşată de cercetările psihologice, ceea ce indică fecunditatea şi forţa desenului pentru psihodiagnoză.
Dacă vom lua ca sistem de referinţă studiile factoriale despre inteligenţă, modelul ierarhic propus de Burt şi Vernon (1960) indică existenţa a două rădăcini elementare ale factorului g, cea spaţială (k:m) şi cea verbală (v:ed). Înainte de a ajunge la conceptualizarea verbală, care este explicită, discursivă, fondată pe reguli sintactico-morfologice stricte, prin care informaţiile se leagă într-un sistem coerent (“piramida noţiunilor” de care vorbea Vâgotski), există o conceptualizare a spaţiului, care începe cu integrarea Eului corporal. Maurice Reuchlin (1999, pp. 571-572) propune o subtilă analiză a modului cum se face trecerea de la imaginea corpului propriu (schema corporală) spre conştiinţa de sine: “găsim deci în motricitate originea şi condiţiile de elaborare a unei scheme posturale sau scheme corporale”, aceasta deoarece corpul propriu va deveni în ontogeneză termenul de referinţă pentru întreaga activitate motorie. Perceperea propriului corp presupune un mecanism integrator capabil să trateze şi să coordoneze simultan informaţiile proprioceptive şi vizuale.
R. L’Ecuyer (1974, 1978) a încercat o sinteză a teoriilor despre sine, propunând un concept multidimensional, cu 5 mari regiuni, fiecare cu substructurile sale:
sinele material (sinele somatic, sinele posesiv);
sinele personal (imaginea sinelui, identitatea sinelui);
sinele adaptativ (valoarea sinelui, activitatea sinelui);
sinele social (preocupări şi activităţi sociale, raportarea la sexul opus);
sinele – non-sinele.
Extinsele zone de proiecţie corticală, motorie şi senzitivă, anterioare şi posterioare scizurii rolandice, cu o bogăţie asociativă extrem de ridicată, este argumentul neurologic care susţine grefarea sentimentului de sine, sub forma lui psihologică şi socială pe un sine corporal (schema corporală). Cu alte cuvinte, faptul de a fi încarnat, de a avea un fundament material, dă sinelui punctul său de sprijin. Stadiul oglinzii al lui Lacan, apariţia pronumelui “eu” spre trei ani, cristalizarea desenului omuleţului după patru ani, socializarea conduitelor prin intrarea în colectivitate marchează reperele mai importante în apariţia sentimentului de sine şi al identităţii personale, plecând de la biologic şi material, spre psihologic şi social.
Studiind desenele copiilor, D. B. Harris (1963) a tras câteva concluzii care fundamentează o psihologie a desenului infantil în general şi a desenului omuleţului în special:
de la cele mai fragede vârste, tuşele trase de copii tind spre formă, elaborarea acesteia fiind interdependentă cu maturizarea funcţiei motrice şi definitivarea dominanţei;
desenele copiilor au un înţeles, sens; pe măsură ce funcţia motrică şi autocontrolul motric sunt mai bune, copilul este capabil să progreseze spre forme tot mai complexe şi să exprime mai bine câştigurile de experienţă perceptivă pe care el le are cu obiectele: “copiii mai vârstnici devin tot mai mult «vizuali». Aceste «îmbunătăţiri» cu vârsta şi cu experienţa fac ca, prin maturizare, desenele copiilor să devină crescător mai diferenţiate, chiar dacă rămân organizate ca întreguri” (op. cit., p. 173);
copilul este selectiv în desen, el nu redă obiectele exact aşa cum apar ele: “limbajul pare strâns legat de abilitatea copilului de a desena; acest fapt întăreşte concluzia că pentru copil, desenul este în mod primar un proces cognitiv”(ibid.).

1.2. Testul Omuleţului (Draw a Man Test sau Testul Goodenough)
Testul omonim, pus în circulaţie de Florence de Goodenough în 1926, a fost folosit extensiv, în standardizarea iniţială până în 1963, când D.B. Harris a publicat o revizie a acestuia (G-HDT, adică Goodenough-Harris Drawing Test), cu accent pe dezvoltarea gândirii conceptual-figurale, mai mult decât pe talentul artistic.
Este probabil unul dintre cele mai extensiv utilizate şi larg acceptate teste din lume: “în unele agenţii WAIS-ul face parte dintr-un cvartet acceptat fără discuţie, alături de Bender-Gestalt, Rorschach şi Testul Omuleţului”, arătau I L. Zimmerman şi J. M. Woo-Sam (1973, p. 4). Destinat iniţial determinării maturizării intelectuale a copiilor, testul a avut şi o largă utilizare clinică, fiind folosit pentru explorarea personalităţii (Roşca, M.,1972, p. 126).
De fapt, această probă evidenţiază cel puţin trei niveluri ce pot fi investigate separat sau corelativ: dezvoltarea cognitivă (cea mai larg aceptată şi cea mai validată psihometric), cea legată de planul personalităţii (test proiectiv, cu o valoare controversată) şi cea care indică aptitudinea de excepţie sau talentul pentru desen (utilizată în selecţia dar şi în formarea vocaţională).
Varianta Harris (G-HDT) a testului poate fi administrată individual, dar şi colectiv, cel mai adesea fără limită de timp, fiind “unul dintre cele mai simple, rapide, uşor de administrat şi necostisitoare teste de abilităţi” (Kaplan şi Saccuzzo, 1993, p. 379). Materialele utilizate sunt o foaie de hârtie albă, neliniată, un creion şi o radieră, iar instructajul cere subiectului să deseneze un om, cât mai bine posibil. Se creditează şi se scorează includerea părţilor corpului individual, detaliile de îmbrăcăminte, proporţiile, perspectiva, mişcarea şi alte elemente similare, care dau în final 73 de itemi (în forma iniţială). Aceştia au fost selecţionaţi pe baza diferenţierii de vârstă, în relaţie cu scorul total la test şi cu scorurile grupurilor de covârstnici.
Lotul de eşantionare a inclus câte 50 de băieţi şi 50 de fete pentru fiecare nivel de vârstă, de la grădiniţă până la clasa a IX-a, cuprinzând zonele rurale şi urbane din statele Minnesota şi Wisconsin, stratificarea făcându-se după ocupaţia tatălui. Revizia lui Harris cere subiectului să deseneze un omuleţ de acelaşi sex şi unul de sex opus, apărând două scale paralele, scala pentru bărbaţi şi pentru femei, la care autorul a mai adăugat o scală a sinelui (self-scale), concepută ca o scală de personalitate, care însă nu s-a impus. Normele au fost calculate pe eşantioane mult mai largi, cuprinzând pentru fiecare an de vârstă câte 300 de copii de la 5 la 15 ani, selectaţi astfel încât să fie reprezentativi pentru întreaga populaţie a SUA, după ocupaţia tatălui şi regiunea geografică, dar autorul dă şi o extensie spre vârstele de grădiniţă (3-4 ani), pe populaţii mai puţin reprezentative. Etaloanele sunt date separat pentru băieţi şi fete, în cadrul fiecărei categorii pentru desenul omuleţului de acelaşi sex şi de sex opus, pe o scară de QI (media 100, abaterea standard de 15).
Pentru o mai rapidă evaluare a desenelor, autorul dă şi o Scală calitativă, utilă în aprecierea de ansamblu, dar mai grosieră, a nivelului de maturitate mintală a copilului. În loc de a determina punctajul obţinut de un desen, acesta se raportează la o serie de 12 desene în comparaţie cu care se alege cel cu care acesta seamănă cel mai mult.
 Anne Anastasi (1976, pp. 293-295) trece în revistă studiile privind calităţile psihometrice ale acestui test, de până la acea dată. Fidelitatea pentru forma iniţială (Goodenough Draw-a-Man Test), controlată într-un studiu pe 386 de copii de clasele a II-a şi a IV-a era de .68 prin metoda test-retest la interval de o săptămână şi de .89 prin metoda split-half. Rescorarea de acelaşi examinator a dat corelaţia de .94 şi de examinatori diferiţi de .90. Efectul antrenamentului sau efectul de examinator au fost găsite neglijabile. Scalele propuse de Harris au fidelităţi între .91 şi .98. Deoarece corelaţia dintre Scala Bărbat şi Scala Femeie este la fel de mare ca cea prin metoda split-half pe Scala Om la eşantioane identice, autorul recomandă folosirea lor ca forme alternative. Pentru Scala calitativă fidelitatea interscoreri oscilează în jurul unui r de .80.
Validitatea concurentă, dată de corelarea cu alte teste de inteligenţă, dă valori de peste .50, cele mai mari corelaţii fiind cu testele de raţionament, aptitudini spaţiale şi acurateţe perceptivă. Deoarece la vârste mici corelaţiile mai mari sunt cu aptitudinea numerică decât cu viteza şi acurateţea perceptivă, există supoziţia că testul măsoară funcţii diferite la vârste diferite.
Testul Omuleţului a cunoscut o largă utilizare clinică (ca supliment al testelor de tip Binet), dar şi pe grupuri etnice, ceea ce a evidenţiat că el dă diferenţe culturale importante şi că nu este un test free-culture, cum s-a presupus iniţial: “a existat speranţa lui Goodenough şi Harris că testul lor ar măsura inteligenţa bazală, relativ liberă de influenţele culturale, dar a devenit clar că sarcina desenării figurii umane este semnificativ afectată de experienţele socio-culturale”, apreciază Aiken (1997, p. 163). La un test  de inteligenţă culture-fair eforturile se îndreaptă spre includerea de itemi relativi la experienţe comune unui larg spectru de culturi. Deoarece testul omuleţului nu include construcţii lingvistice specifice sau alte sarcini ponderate cultural, ca viteza răspunsurilor, el poate fi considerat a fi culture-fair, ca şi Matricile Progresive Raven sau Culture Fair Intelligence Test. De altminteri, autorii (Goodenough şi Harris, 1950) exprimă opinia că “a căuta un test culture-free, fie el de inteligenţă, abilităţi artistice, caracteristici personal-sociale sau orice altă trăsătură, este iluzorie”. Diferenţe interculturale au fost descoperite în multe studii, cum ar fi cele pe copii mexicani şi copii americani, pe copii nigerieni sau turci, unde scorurile cresc semnificativ odată cu statutul socioeconomic al familiei de apartenenţă.
Concluziile lui Kaplan şi Saccuzzo rezumă cel mai bine opiniile curente despre testul de desen al omuleţului, apreciat pentru uşurinţa aplicării şi scorării, pentru obţinerea rapidă a unei estimări brute a inteligenţei copilului, deoarece utilizarea lui izolată poate conduce la erori: “G-HDT are cea mai bună utilizare în conjuncţie cu alte surse de informaţii într-o baterie de teste” (op. cit., p. 380).
Acesta este motivul pentru care am inclus Testul Goodenough (varianta Harris, tradusă şi adaptată), într-o baterie de teste de inteligenţă, aplicabilă de la 5 la 10 ani. Pentru vârstele de la 11 la 18 ani configuraţia bateriei este în mare aceeaşi, dar Testul Omuleţului a fost înlocuit cu Testul Om, construit şi experimentat de noi între 1980-1995, nepublicat încă, desemnat a fi o extensie pentru vârstele mai mari a acestuia; Testul Casei al Corinnei Ribault a fost înlocuit de un test de vocabular (Recombinare Verbală) elaborat de noi în aceeaşi perioadă. Testul Bender-Gestalt a fost reelaborat şi etalonat într-o formulă originală, testele de Cod (A şi B), ca şi testul Cuburilor sunt preluate ca atare din WISC, dar cu un alt sistem de norme , ca şi testul de Memoria Cifrelor, de altfel.Testul de Memorie Cuvinte pleacă de la proba de memorie A. Rey (16 cuvinte citite de 5 ori, cota brută fiind suma cuvintelor reţinute din cele 5 evocări, minus câte un punct pentru fiecare trei erori – cuvinte false sau dubluri), proba de Memorie Vizuală utilizează Plăcuţele Carrard în două aplicări succesive. Se acordă 2 puncte pentru locul şi poziţia corectă a fiecărei plăcuţe, 1 punct pentru loc, dar poziţie incorectă şi 0 puncte când şi locul şi poziţia sunt greşite. Memoria Ritmurilor are 20 de itemi (ritmuri de dificultate progresiv crescătoare), ca şi Memoria Mişcărilor, probă preluată, dar modificată , din Bateria Pintner-Paterson (cuburile Knox).
Rezultatele dau un scor de inteligenţă (QI), un Indice de Memorie (IMe), iar pentru vârstele de la 8 ani în sus s-au calculat, pentru validare externă, corelaţiile cu mediile şcolare la limba română, matematică şi media generală din clasa precedentă, din care am selectat-o doar pe ultima, prezentă şi în tabelul sintetic de mai jos.

 
BĂIEŢI  – Ani 6 8 10 FETE   – Ani 6 8 10   
Nr. sub.
Test                                   34 55 55    Nr.sub.
Test 37 54 51   
Bender-Gestalt .77 .72 .73 Bender-Gestalt .62 .72 .63   
Casă :74 .86 .69 Casă .80 .65 .53   
Cod A, B .56 .25 .48 Cod A, B .51 .32 .34   
Raven Color .74 .62 .48 Raven Color .70 .57 .53   
Cuburi WISC .68 .61 .60 Cuburi WISC .65 .62 .53   
Memorie Cifre .68 .51 .47 Memorie Cifre .58 .52 .35   
Memorie Cuvinte .33 .30 .63 Memorie Cuvinte .38 .40 .29   
Memorie Vizuală .54 .29 .55 Memorie Vizuală .57 .38 .42   
Memorie Ritmuri .58 .47 .51 Memorie Ritmuri .35 .57 .48   
Memorie Mişcări .47 .47 .41 Memorie Mişcări .33 .42 .18   
QI .86 .81 .78 QI .87 .79 .71   
IMe .87 .59 .65 IMe .54 .66 .44   
Medie şcolară - .47 .42 Medie şcolară - .57 .44 
Figura 17. Corelaţiile Testului G-HDT (omuleţ) cu teste de inteligenţă, memorie,
QI, IMe şi media şcolară la 6, 8 şi 10 ani, la băieţi şi la fete.

Constatăm că Testul Omuleţului dă la băieţi, corelaţii foarte ridicate atât cu inteligenţa (QI), cât şi cu memoria (IMe), mai ales la 6 ani, în timp ce la fete valorile corelaţiilor sunt la fel de mari pentru QI, dar mai mici pentru IMe. Validitatea externă (corelaţia cu media şcolară) este peste .40, adică semnificativă statistic la un prag p < .01). Corelaţiile cu testele din baterie sunt mai mari pentru cele de inteligenţă, atât la băieţi cât şi la fete, la toate vârstele investigate. Cele mai mari sunt însă cu probele de desen Casă şi Bender-Gestalt, dar valori ridicate au şi corelaţiile cu Raven Color, Cuburi WISC şi Memorie Cifre. Cele mai mici corelaţii sunt cu Memoria Cuvintelor şi Memoria Vizuală, dar atinge valori mari corelaţia cu Memoria Ritmurilor la toate vârstele la băieţi, iar la 8 şi 10 ani şi la fete.
În concluzie, testul Goodenough-Harris are o bună validitate concurentă şi predictivă, dând câştig de cauză afirmaţiei lui Kaplan şi Saccuzzo, care îi văd utilitatea prin includerea în baterii complexe de inteligenţă.

1.3. Testul Om
Una din deficienţele majore ale testelor Goodenough-Harris este plafonarea desenului în jurul vârstei de 12 ani: “trebuie reamintit că nu se găsesc progrese în desenul copiilor dincolo de 12, 13 ani. Aceasta deoarece cei mai mulţi copii au încetat în mod spontan să mai deseneze după această perioadă, reducând astfel, sau eliminând , ocaziile lor pentru o învăţare ulterioară”(Harris, D. B.,1963, p.210). Aceasta este o problemă discutabilă, noi enunţând ipoteza că nu aptitudinea se plafonează, ci testul nu o mai evidenţiază bine.
Obiecţiile majore pentru testele Goodenough-Harris sunt, din punctul nostru de vedere, următoarele:
Ele nu standardizează în mod suficient execuţia desenului, dând o prea mare libertate subiecţilor, care produc de aceea desene ce nu sunt strict comparabile între ele (omuleţul poate fi reprezentat din faţă sau din profil, static sau dinamic, adică în mişcare).
Indicaţia de a desena un om (bărbat sau femeie) îmbrăcat, introduce marea variabilitate socio-culturală a veşmintelor, care devin un accident supărător pentru test, căci ele maschează invariantul cu adevărat important, care este corpul omenesc.
Aproximativ acelaşi din toate timpurile şi în toate locurile, corpul omenesc, ca expresie a sinelui corporal (încarnat) este singurul construct vizual susceptibil de a avea universalitate spaţio-temporală. În plus, dacă vedem în geneza sinelui o funcţie integratoare succesivă, dinspre sinele corporal spre cel psihologic şi social, cu o largă proiecţie corticală, atunci corpul omenesc capătă o valoare cu totul remarcabilă, căci el face trecerea de la integrarea motrică la cea senzorială, dinspre corporalitate spre psihologic, fiind pilonul în jurul căruia se conceptualizează motricul, vizualul şi spaţialitatea.
Putem considera corpul omenesc drept invariantul fundamental în jurul căruia se construieşte inteligenţa implicită a corpului propriu (una dintre inteligenţele multiple din modelul lui Gardner), inteligenţa pentru mişcare, formă, mărime, poziţie şi spaţiu în general. În acest sens el este o măsură a tuturor lucrurilor, pentru că devine referenţialul în raport cu care se construiesc reperele spaţiale, etaloanele de distanţă (palma, cotul, pasul sau piciorul) sau de număr (numeraţia în baza 10), aproximarea traiectoriilor apropiate etc.
Plecând de la aceste consideraţii, am creat un test de o factură nouă, dar în prelungirea testului Goodenough. Subiectului i se cere să deseneze un bărbat sau o femeie (la alegere), în costum de baie (pentru a elimina pudoarea), în poziţie de drepţi, din faţă, ca o statuie. Se foloseşte o foaie A4, creion şi radieră, subiectul fiind încurajat să deseneze mai mare (pentru a construi mai bine detaliile), pentru a da în final cea mai bună performanţă a sa, utilizând cât timp are nevoie pentru aceasta. El va preda desenul când se va declara mulţumit de propria sa producţie, evaluarea luând în considerare 113 de itemi cantitativi şi calitativi.
 Astfel, se acordă 5 puncte pentru mărime, verticalitate şi centrare în pagină, apoi 14 puncte pentru prezenţa capului şi a detaliilor sale, 6 pentru trunchi, 5 pentru braţe şi 5 pentru picioare. Un al doilea capitol acordă puncte pentru forma bună: 9 pentru cap, 5 pentru trunchi, 5 pentru braţ-palmă şi 5 pentru picior-plantă.
Al treilea capitol, proporţii, oferă puncte pentru 11 raporturi riguros măsurate (înălţime/cap, înălţime/picior etc.), al patrulea acordă 11 puncte pentru simetria elementelor capului, trunchiului, braţelor şi picioarelor, al cincelea oferă 9 puncte pentru egalitatea elementelor pereche (ochi, sprâncene, urechi, braţe, picioare), atât ca lungime, cât şi ca grosime. Capitolul al şaselea atribuie 9 puncte pentru amplasarea şi coordonarea părţilor în întreg, al şaptelea 4 puncte pentru specificaţii de sex şi ultimul, al optulea, 5 puncte pentru calitatea şi elaborarea liniei pe diferite zone ale desenului. La totalul de 113 itemi se mai adaugă 17 itemi definiţi special pentru producţiile de excepţie ale elevilor sau studenţilor care, urmând o şcoală de artă, au o cunoaştere detaliată a anatomiei corpului omenesc.
Ecartul scorurilor este suficient de mare pentru a acoperi niveluri de inteligenţă de la 40 la 160 şi vârste de la 10 la 18 ani, deşi o creştere constantă a performanţei se înregistrează doar până la 14 ani, după care aceasta diminuează şi se plafonează practic la 16 ani. Etalonarea s-a făcut pe 638 de elevi şi eleve din şcolile braşovene din mediul urban, diferenţiat pentru sexul masculin şi feminin, chiar dacă diferenţa mediilor nu a atins pragul semnificaţiei statistice (p < .01).

 
Ani 10 11  12 13  14 15   16    
Sex M F M F M F M F M F M F M F   
N 94 82 54 66 56 60 99 34 37 24 32   
  39,45 41,23 45,41 55,12 56,68 62 62,63 66,41 59,07 71,75 68,60   
  14,54 15,26 13,72 16,62 15 17,90 16,60 18,32 16,43 17,41 16,58 

Figura 18. Evoluţia scorurilor brute şi a abaterilor standard la Test Om, de la 10
la peste 16 ani, sexul masculin şi feminin (N = 638)
Pentru a ilustra calităţile psihometrice ale acestui test oferim datele sintetice din tabelul de mai jos, care are o structură asemănătoare cu a celui care rezuma datele testului Goodenough-Harris.

 
BĂIEŢI  – Ani 12 14 16 18 FETE   -  Ani 12 14 16 18   
                   Nr. sub.
Test 51 54 55 53                   Nr. sub.
Test 53 55 55 54   
Bender-Gestalt .81 .85 .75 .78 Bender-Gestalt .71 .78 .75 .77   
Recombin. Verbală .47 .49 .52 .51 Recombin. Verbală .50 .66 .49 .61   
Cod B .55 .61 .38 .53 Cod B .58 .52 .42 .58   
Raven Standard .67 .68 .59 .69 Raven Standard .67 .62 .69 .64   
Cuburi WISC .69 .74 .72 .79 Cuburi WISC .77 .67 .69 .65   
Memorie Cifre .45 .35 .45 .39 Memorie Cifre .62 .57 .64 .63   
Memorie Cuvinte .52 .60 .43 .31 Memorie Cuvinte .46 .39 .43 .44   
Memorie Vizuală .26 .47 .42 .48 Memorie Vizuală .32 .40 .44 .40   
Memorie Ritmuri .49 .48 .51 .49 Memorie Ritmuri .47 .52 .56 .53   
Memorie Mişcări .45 .38 .42 .29 Memorie Mişcări .51 .37 .46 .57   
QI .82 .85 .82 .84 QI .85 .83 .80 .83   
IMe .59 .63 .58 .54 IMe .63 .60 .67 .68   
Medie şcolară .49 .56 .34 .40 Medie şcolară .34 .51 .55 .39 
Figura 19. Corelaţiile Testului Om cu teste de inteligenţă, memorie, QI, IMe şi
media şcolară la 12, 14 16 şi 18 ani, la băieţi şi la fete

Datele de mai sus evidenţiază o puternică şi constantă corelaţie cu un alt test de desen, Bender-Gestalt, dar şi cu două teste vizuo-spaţiale foarte puternice, Raven Standard şi Cuburi WISC, atât la băieţi, cât şi la fete. Paradoxal, cu Memoria Vizuală corelaţiile lui sunt mai slabe decât cu Memoria Cuvintelor, ceea ce susţine ideea de conceptualizare a sinelui corporal. Corelaţiile cu nivelul de inteligenţă sunt constant foarte mari (peste .80), atât la băieţi, cât şi la fete, dar contribuţia memoriei în desenul corpului omenesc este mai puternică la acestea. Validitatea predictivă este bună şi foarte bună, predicţia succesului şcolar fiind mai ridicată pentru băieţi la 12 şi 14 ani (r = .49, respectiv r = .56), iar pentru fete la 14 şi 16 ani (r = .51, respectiv r = .55). Alte tipuri de analiză au evidenţiat aspecte importante. Astfel, analiza factorială indică existenţa la toate vârstele a unui factor spaţial-grafic, relevat de testele Om şi Bender-Gestalt, care se asociază foarte strâns cu factorul vizuo-spaţial-motric, având contributori majori testele Raven Standard şi Cuburi WISC, acestea formând “nucleul tare”al bateriei noastre de inteligenţă. Analiza de clusteri confirmă şi întăreşte aceste observaţii care ne permit să stipulăm că:
în ordine filogenetică şi ontogenetică inteligenţa pentru corpul propriu şi pentru spaţiu (conceptualizarea vizuo-spaţial-motrică) o premerge pe cea auditiv-verbală, ea fiind cea care ne leagă de inteligenţa animală;
conceptualizarea spaţiului începe de la corpul propriu, a motricităţii legată de el, se continuă cu cea a spaţiului tridimensional (în care se desfăşoară activitatea şi adaptarea sinelui), pentru a ajunge la om la forme speciale ale acesteia, cum ar fi spaţiul grafomotor;
având un rol fundamental în deprinderea conduitelor legate de scriere, de desen, acest spaţiu grafic, atestat prin analiza factorială şi de clusteri, are un rol extrem de important în integrarea prin conceptele vizuale, dintre care cele mai elaborate sunt cele geometrice (locul unde imaginea şi notele conceptului verbal coincid);
probabil că evoluţia societăţii informatizate va generaliza un nou tip de spaţiu, cel al realităţii virtuale (ciberspaţiul) al cărui impact asupra configuraţiei noastre cognitive este abia întrezărit.
Testul de desen al corpului omenesc (Test Om) se pretează mult mai bine decât precedentele la analiza transculturală, pentru că el se sprijină în mai mare măsură pe un invariant. Este posibil ca nici el să nu fie un test liber de influenţe culturale (free-culture), deoarece învăţarea intervine într-o proporţie însemnată la scorul final. Elevii sau absolvenţii şcolilor de artă au o performanţă medie mai mare de o abatere standard în raport cu covârstnicii. De asemenea este de presupus că toate culturile nordice vor avea performanţe mai scăzute decât cele sudice, mediteraneene (care îşi exhibă mai mult corpul), dar aceasta este o supoziţie.
O direcţie importantă de studiu ar putea pleca de la raportul dintre sinele corporal real şi cel ideal prin studiul diferenţial al desenelor persoanelor ce au o acceptare de sine scăzută, sau la care distanţa dintre sinele real şi cel ideal este foarte mare. “Imaginea sinelui este axul principal de structurare a personalităţii”, afirmă C. Păunescu (1973, p. 80), de aceea legăturile dintre acest test şi nivelurile proiective şi aptitudinale vor putea evidenţia alte faţete ale sale.

2. TESTUL CASEI
În 1948 J. N. Buck punea în circulaţie testul HTP (House, Tree, Person), care nu urmărea aptitudinea pentru desen, ci aspecte proiective ale personalităţii. Din analiza desenelor Casă-Arbore-Om şi din discuţiile cu copilul se obţineau informaţii despre integrarea acestuia în familia sa şi capacitatea de a găsi satisfacţii în mediul de viaţă. Dezavantajul consta în marele consum de timp şi subiectivitatea interpretărilor, ceea ce a făcut ca testul să nu se impună. De altminteri, cele trei elemente pe care testul le reunea au avut fiecare evoluţii individuale mult mai interesante, ca teste de personalitate, de maturitate mintală sau combinat.
Dacă pentru Testul Omuleţului funcţia psihodiagnostică ce s-a impus a fost cea a maturităţii mintale, Testul Arborelui, a cărui idee i-a aparţinut lui Emile Jucker (dar standardizarea modernă au dat-o Ch. Koch şi R. Stora), s-a dezvoltat doar ca tehnică proiectivă.
Testul Casei (Le dessin de la maison chez l’enfant), publicat de Corinne Ribault în Revue de Neuropsychiatrie Infantile (1965, 13, nr. 1-2, pp. 83-100) încearcă să conserve ambele dimensiuni, psihometrică şi proiectivă. Interesul autoarei pentru casă pleacă de la marea frecvenţă a acestei teme în desenele spontane ale copiilor şi de la semnificaţia ei intinsecă, aceea de acasă, de sediu al vieţii şi de adăpost. Favez Boutonier, ea însăşi interesată de valoarea psihodiagnostică a desenelor infantile, semnala valenţele emoţional-afective ale desenului unei case.
Dezvoltând o cercetare simultan statistică şi clinică, Ribault a generat, după modelul testului Goodenough, o scală metrică de 46 de itemi, punctele acordându-se după două criterii conjugate, cel al prezenţei şi cel al calităţii unor elemente care se perfecţionează odată cu vârsta. Astfel, pentru 1).mărimea şi situarea casei se acordă 3 puncte, pentru 2).acoperiş –9 puncte, pentru 3).detalii ce ornează acoperişul –9 puncte, pentru 4).corpul clădirii –11 puncte, pentru 5).ferestre –10 puncte, pentru 6).obloane(jaluzele) –5 puncte şi pentru 7).uşă –10 puncte.
Aplicându-l în teren, testul s-a dovedit a nu da diferenţe semnificative pentru băieţi şi fete, în consecinţă construindu-se un etalon comun, pentru vârste de la 4 la 12 ani, unde performanţa grafică tinde să se plafoneze. Etalonul este dat în quartile şi este puţin operant în raport cu standardele actuale, de aceea funcţia psihometrică a testului este slab exploatată, acesta fiind poate unul din motivele pentru care el nu s-a impus nici în ţara de origine a autoarei, Franţa. Sedusă de aspectele proiective pe care proba în discuţie le implică, C. Ribault face o interesantă comparaţie analitică între desenul casei pentru copiii crescuţi în orfelinat şi copiii obişnuiţi, crescuţi în familie.
Multe dintre elementele care conturează o perspectivă psihometrică (amplasamentul casei şi mărimea relativă la foaie, casele multiple sau casele-biserică, transparenţa, perspectiva, forma şi frecvenţa hornurilor, prezenţa, absenţa, mărimea şi numărul ferestrelor, uşile, prezenţa sau nu a fumului din horn etc.) s-au dovedit a avea şi o relevantă funcţie proiectivă, cel puţin în contextul culturii franceze. De exemplu, la modul general, desenele orfanilor “sunt caracterizate de exuberanţă grafică, de o mare dorinţă de a acoperi toată pagina cu trăsături de creion, determinând copilul să deseneze orice, uneori fără legătură cu tema «casei» şi adesea de manieră complet incoerentă, printr-o juxtapunere nearmonioasă de elemente izolate” (op. cit., p. 89).
Conservând în principal funcţia psihodiagnostică a maturităţii mintale, noi am preluat ideea testului casei al Corinnei Ribault deoarece:
în calitatea lui de construct mintal oferea posibilitatea urmăririi paralelismului dintre un invariant natural (corpul omenesc) şi unul artificial, dependent de cultură (casa);
diferenţierea prin vârstă şi plafonarea performanţei grafice la 12, 13 ani, invocată şi de D. B. Harris, constituia o ipoteză de verificat;
fiind într-o mai mare măsură o combinaţie de elemente geometrice definite (triunghi, pătrat, dreptunghi), testul casei implică mai mult prezenţa unor concepte figurale (verticalitate, linie dreaptă, unghi drept, paralelism sau perpendicularitate) decât testul Goodenough, unde prezenţa liniilor curbe maschează sau atenuează aceste relaţii.
În încercarea de a creşte valoarea lui psihometrică, dar păstrând structura de ansamblu propusă de Ribault, am generat de fapt un test nou, cu 73 de itemi (1 item = 1 punct), asamblaţi astfel: 1) itemi generali – 6 puncte, 2) acoperiş – 10 puncte, 3) detalii ale acoperişului – 10 puncte, 4) corpul clădirii – 11 puncte, 5) ferestre – 11 puncte, 6) uşă – 9 puncte, 7) alte elemente – 14 puncte. Aplicat pe o populaţie braşoveană cuprinsă între 4 şi 12 ani, între 1980 şi 1983, testul a dat rezultatele indicate în tabelul de mai jos. Menţionăm că el se află în stadiul de reetalonare, pe o populaţie similară.

 
Ani  4 MF  5 5 1/2 6 6 1/2  7 M  7   
Luni/sex 0-4 5-8 9-12 MF MF MF M 0-4 5-8 9-12 F   
N 31 32 • 25 26 121 • • 23 • 34   
  3,16 8,29 10,87 13,44 17,04 20,74 21,25 21,75 22,77 23,35 23,94   
  4,14 5,80 5,75 5,64 4,84 4,72 4,75 4,75 4,80 4,80 4,78 
 
Ani 8 9 10 11 12   
Luni MF MF MF MF MF   
N 86 91 94 • 80   
  26,58 21,71 30,14 31 32   
  4,06 4,18 5,12 5,20 5,20 

Figura 20. Evoluţia scorurilor brute şi a abaterilor standard la
Testul Casei, de 4 la 12 ani, băieţi şi fete (N = 643)
Notă: acolo unde indicele genetic a fost puternic, s-au creat prin interpolare, etaloane pentru vârste mai mici de un an ( 1/2 sau 1/3 ani, căsuţele cu punct).
 
BĂIEŢI – Ani 6 8 10 FETE -  Ani 6 8 10   
Nr. sub.
Test 34 55 55 Nr. sub.
Test 34 54 52   
Test Om .74 .86 .69 Test Om .80 .74 .53   
Bender-Gestalt .73 .72 .73 Bender-Gestalt .59 .74 .68   
Cod A, B .55 .28 .61 Cod A, B .52 .45 .42   
Raven Color .68 .71 .66 Raven Color .59 .81 .72   
Cuburi WISC .64 .70 .67 Cuburi WISC .63 .73 .69   
Memorie Cifre .68 .82 .58 Memorie Cifre .49 .54 .53   
Memorie Cuvinte .39 .36 .57 Memorie Cuvinte .39 .48 .49   
Memorie Vizuală .62 .38 .56 Memorie Vizuală .41 .40 .48   
Memorie Ritmuri .49 .49 .60 Memorie Ritmuri .26 .54 .50   
Memorie Mişcări .50 .57 .45 Memorie Mişcări .28 .57 .39   
QI .84 .87 .86 QI .83 .85 .83   
IMe .70 .69 .70 IMe .48 .69 .63   
Medie şcolară - .53 .55 Medie şcolară - .56 .61 

Figura 21. Corelaţiile Testului Casei cu teste de inteligenţă, memorie, QI, IMe şi
media şcolară la 6, 8 şi 10 ani, la 144 de băieţi şi la 140 de fete.

Se poate aprecia că Testul Casei dă corelaţii mai ridicate cu reuşita şcolară decât cu Testul Goudenough-Harris, atât la băieţi, cât şi la fete, şi se integrează mai bine în bateria de inteligenţă. La băieţii de 6-10 ani el se integrează de asemenea bine şi în bateria testelor de memorie, dând corelaţii constant ridicate cu celelalte două teste de desen, dar şi cu probele vizuo-spaţiale (Raven Color, Cuburi) şi cu probele de memorie, exceptând Memoria Cuvintelor. La fete, corelaţii semnificative sunt mai ales cu celelalte două probe grafice şi cu probele vizuo-spaţiale, în timp ce cu testele de memorie corelaţiile sunt mai scăzute ca la băieţi. Comparativ cu Testul Omuleţului, corelaţia Testului Casei cu probele Bender-Gestalt şi Cuburi este mai accentuată pentru ambele sexe, ceea ce se explică prin caracterul mai geometrizat al constructului şi prezenţa mai explicită a conceptelor figurale şi spaţiale în aceste tipuri de sarcini.
Evoluţia desenului casei după 11 ani evidenţiază o plafonare sau o evoluţie ce nu mai poate fi integrată de formatul testului, în ciuda numărului mai mare de itemi, comparativ cu varianta originală. De aceea opinăm că Testul Casei în formula propusă de noi, este un test util pentru spectrul de vârstă 5-101/2 ani, pentru a da alături de celelalte două probe grafice, o expresie mai elocventă asupra evoluţiei grafismului infantil.
12. PSIHODIAGNOZA PERSONALITĂŢII

1. Introducere
Încă înainte de a fi creat şi publicat scala sa metrică a inteligenţei Alfred Binet a emis ipoteza că modul de funcţionare intelectuală al unei persoane trebuie să furnizeze informaţii despre factori de personalitate subiacenţi (Binet şi Henry, 1895, 1896). Chiar dacă această ipoteză a fost susţinută de la Terman (1916) şi Thorndike (1921), până la Wechsler (1943, 1958) şi Eysenck (1967), testele de personalitate au fost create mai târziu decât cele de inteligenţă, dar tot din raţiuni de ordin practic: selecţionarea recruţilor cu instabilitate emoţională, în primul război mondial în SUA.
Depistarea celor incapabili să facă faţă serviciului militar în condiţii de război a presupus necesitatea evaluării rapide a unui mare număr de soldaţi după o tehnică pe care interviul psihiatric nu o mai putea acoperi. Aşa au apărut inventarele autoaplicate, în fond interviuri psihiatrice standardizare, în care subiectului i se cerea să răspundă la întrebări scrise prin “adevărat” sau “fals”, tehnică numită şi structurată sau obiectivă. Aceasta deoarece, spre deosebire de tehnicile proiective (cea de-a doua cale majoră a psihodiagnozei personalităţii) stimulii se prezintă structurat, dar şi fără ambiguitate pentru subiecţii investigaţi.
Pe de altă parte, acest decalaj dintre abordarea inteligenţei şi cea a personalităţii se explică prin faptul că, fiind cel mai general concept al psihologiei, era nevoie de progrese în domeniile subiacente (inteligenţă, învăţare, memorie, motivaţie), pentru ca, la un anumit nivel al dezvoltării acestora, să se poată face saltul spre domeniul hipercomplex al personalităţii, concepută ca o “integrare progresivă, dar niciodată completă a tuturor sistemelor care privesc adaptările caracteristice ale unui individ la mediile sale variate” (Allport, 1991, p. 110).
Personalitatea este marele beneficiar al achiziţiilor de ordin metodologic din celelalte domenii, în special al inteligenţei, ultimele modele cantitative de tip Big Five fiind de neimaginat fără analiza factorială şi alte tehnici matematice sofisticate. De altminteri, Thurstone, Allport, Cattell sau Eysenck au abordat simultan ambele domenii, unde au adus contribuţii remarcabile. Ipoteza lexicală, ca punct de plecare în construcţia testelor de personalitate moderne a început cu germanul Klages (1926), a continuat cu Allport şi Odbert (1936), cu cercetările sistematice ale lui Cattell din deceniul al cincelea, soluţia celor cinci superfactori fiind opţiunea teoretică a lui Fiske (1949), Thupes şi Christal (1961) (Minulescu, M.,1 996). Remarcabil este însă faptul, semnalat şi de M. Zlate, că încă din 1934 Thurstone a dat 60 de adjective la 1300 de evaluatori şi “aplicând apoi analiza factorială, a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi explicată prin 5 factori independenţi” (1999, p. 246), deci el ar putea fi considerat precursorul modelului Big Five, chiar dacă opera sa rămâne legată de elaborarea unor metode de abordare a inteligenţei.
De altfel, funcţia integratoare a personalităţii este evidenţiată nu numai de Allport (1937), care a schiţat şi mecanismul ei fundamental de dezvoltare, bazat pe două procese complementare, diferenţierea şi integrarea. Integrarea generează şi organizarea ierarhică a personalităţii, Allport distingând mai multe niveluri integrative, care pleacă de la reflexele condiţionate spre deprinderi, spre trăsături personale şi “Euri” (sisteme de trăsături corelate între ele), toate aflate sub cupola personalităţii totale, care tinde spre unitate, niciodată deplină, bazată pe “largile sisteme de integrare” ale omului adult.
În prelungirea aceleiaşi perspective teoretice, M. Reuchlin (1999, pp. 509-600) face din integrare funcţia fundamentală a personalităţii, autorul elaborând o subtilă analiză a saltului de la reflex şi conduitele perceptive spre planul personalităţii, prin ceea ce el numeşte integrarea conduitelor.
Prin personalitate psihologia însăşi îşi caută coerenţa şi unitatea internă ca ştiinţă (“în psihologie toate drumurile duc la personalitate”, afirma în 1977 Paul Popescu-Neveanu), dar multitudinea abordărilor teoretice nu lasă să se întrevadă încă o asemenea perspectivă, de unde şi dificultatea circumscrierii acestui concept, tributară întotdeauna unei anumite perspective teoretice. Redăm o definiţie sintetică a lui R. D. Griffith: personalitatea “este definită ca organizarea mai mult sau mai puţin stabilă a comportamentului emoţional, conativ, intelectual şi conceptual, dar şi fiziologic, care determină într-o mare măsură ajustarea sa la situaţiile de mediu” (1974, p. 83).
Din perspectivă psihodiagnostică Kaplan şi Saccuzzo disting (1993, p. 419) mai multe strategii pentru construcţia testelor structurate de personalitate:
                                                                                             Abordarea conţinutului
                           
                                             Prin conţinut logic                  Abordarea intuitivă

        Deductive                                                                    Abordarea raţională

                                             Teoretice

                                                                                              Metoda grupurilor de contrast

                                                                                              Strategia externă
                                             Criterii de grup
                                                                                              Strategia empirică

         Empirice                                                                          Metoda criteriului-cheie
                                             Factoriale
Figura 22. Tipuri de strategii în construirea testelor de personalitate
(după Kaplan şi Saccuzzo, 1993)

Dacă acceptăm că personalitatea este o configuraţie unică, relativ stabilă de însuşiri psihice care sunt definitorii pentru o persoană, conferindu-i individualitate, abordarea psihodiagnostică poartă pecetea nivelurilor diferite de complexitate şi de generalitate la care ea se face. Plecând de la ceea ce se vede şi se observă direct spre elementele de structură subiacentă, vom distinge comportamentul, trăsătura de personalitate, factorul de personalitate şi tipul de personalitate.
Cel mai variabil aspect al personalităţii, profund dependent de context şi de situaţie este comportamentul, abordat cu predilecţie de behaviorişti şi neobehaviorişti. Testele obiective de personalitate şi multe din abordările experimentale se sprijină pe acest nivel, care are avantajul obiectivităţii, replicabilităţii şi verificabilităţii, dar are o valoare comprehensivă scăzută (decupează unitatea în părţi care nu-şi mai regăsesc coerenţa internă).
Trăsătura de personalitate pleacă de la tendinţa unei persoane de a se manifesta în comportamente asemănătoare, în ciuda variabilităţii situaţiilor şi a contextelor, de unde relativa ei stabilitate. Chestionarele de personalitate valorizează adesea acest nivel al trăsăturilor, care se pretează atât la abordări empirice (ipoteza lexicală consfinţeşte existenţa a mii de termeni de vocabular ce exprimă trăsături de personalitate, cu grade diferite de generalitate, ce intervin în tranzacţiile interumane), cât şi teoretice, deoarece trăsătura este un construct teoretic, rezultat din inferenţa asupra constantelor comportamentale, depozitate în limba vorbită şi scrisă.
Factorul de personalitate face posibilă tendinţa cea mai nouă şi promiţătoare în investigarea personalităţii, deoarece şi-a încorporat un model matematic puternic (analiza factorială) şi procedee de lucru rafinate. Factorul are un nivel de generalitate mai ridicat decât trăsătura, deoarece el reuneşte un ciorchine (cluster, în engleză) de trăsături ce au tendinţa să se asocieze la majoritatea indivizilor, dincolo de variabilitatea situaţională şi a contextului.
Tipul de personalitate este o configuraţie schematică , de maximă generaliate, care permite clasificarea unor mari grupuri de oameni, indiferent de timpul sau locul unde ei trăiesc. Remarcăm faptul că psihologia diferenţială, şi cu precădere psihodiagnoza, se mişcă între polul idiografic (acela ce conferă unicitatea ireductibilă a personalităţii umane) şi cel nomotetic (al legilor generale, pretinse a fi şi universale). Pentru a nu abandona persoana ca persoană, ea trebuie să conserve şi universalitatea (ştiinţa este nomotetică, după expresia lui Allport), dar şi unicitatea ireductibilă.
“Psihodiagnoza este un pas, afirmă M. Minulescu. Mărimea reală a acestui pas, modul cum putem să cunoaştem pentru a ajunge la înţelegere, sensul normativ sau idiografic al demersului însuşi, rămâne o decizie personală a fiecăruia dintre psihologi, decizie care ţine şi de cât de largi sunt cunoştinţele, cât de responsabil este dispus să se implice în interpretări, depăşind tentaţia unui demers reducţionist şi asumându-şi dificila sarcină a unei înţelegeri centrate pe subiect, pe structura sa de profunzime” (1996, p. 14). Aceasta înseamnă a recunoaşte că nici o teorie, şi cu atât mai mult o metodă psihodiagnostică, nu poate explica toate comportamentele umane, psihologul având latitudinea să aleagă pe cea mai potrivită în raport cu scopul investigaţiei, făcând apel la concepte sau la metode complementare, pentru a rezolva dificila relaţie dintre general şi particular, nomotetic şi idiografic, pe care misiunea sa o presupune.
Mixând mai multe din aceste criterii, A. Anastasi (1976) îşi structurează capitolul despre testarea personalităţii pe: inventare autoaplicate; măsurarea intereselor, atitudinilor şi valorilor; tehnicile proiective; alte tehnici de evaluare. La rândul său Aiken (1997), în partea a treia a lucrării sale Psychological Testing and Assessment are capitole distincte pentru interese, atitudini şi valori; evaluarea personalităţii prin observaţii, interviuri şi scale de rating; evaluarea prin inventare şi tehnici proiective. Deoarece există o evidentă suprapunere tematică între cei doi autori, vom utiliza topica propusă de Anastasi.

2. Inventarele şi chestionarele autoaplicate de personalitate
Numite şi teste structurate de personalitate, prin opoziţie cu cele proiective, nestructurate, ele includ inventarele unifazice (unitematice, cum ar fi cele de anxietate, depresie, nevrotism, adaptare etc.) sau multifazice, cu mai multe subscale distincte, reunite în acelaşi instrument.

2.1.  Inventarul psihonevrotic al lui Woodworth (Woodworth PDS, de la Personal Data Sheet) şi chestionarele timpurii de personalitate.
Woodworth PDS are o valoare istorică, pierzându-şi actualitatea deoarece a fost dezvoltat încă din timpul primului război mondial (şi publicat în formula sa finală în 1920) cu scopul de a tria recruţii cu trăsături psihonevrotice, ce ar fi putut avea reacţii de neadaptare emoţională la mediul militar, putând prezenta căderi nervoase pe câmpul de luptă. Până la Woodworth sortarea recruţilor se făcea prin interviu psihiatric, dar aplicarea lui pe scară extinsă fiind practic imposibilă, a apărut necesitatea unui test de screening rapid. Testul consta, în forma lui publicată în 1920, din 116 întrebări cu răspunsuri forţate (Da/Nu), prezentate în scris, itemii fiind selectaţi dintr-o listă de simptome legate de dezordini emoţionale, aşa cum erau ele detectate de interviurile psihiatrice ale vremii. “Tragi câte o duşcă de whisky zilnic?”, “Uzi patul noaptea?“, “Ai frecvent coşmaruri?” sunt câteva exemple de astfel de întrebări ale testului.
Mai mult decât metoda în sine, au prezentat o importanţă teoretică principiile ei de construcţie, ce vor servi ca punct de plecare pentru metode mai elaborate. Lista de simptome cuprindea întrebări care, uneori sub formă afirmativă, alteori sub formă negativă, dădeau răspunsuri favorabile sau nefavorabile (fatigabilitate, frici anormale, dispoziţie proastă, tendinţe antisociale, reverie, utilizarea de băutură şi tutun, ticuri, obsesii, impulsuri necontrolate etc.). În vederea validării el a fost aplicat pe grupuri contrastante (persoane normale versus persoane care, pe baza unui examen psihiatric, au fost detectate ca psihonevrotice), reţinându-se doar acele întrebări ce diferenţiau puternic (de două ori mai multe răspunsuri nefavorabile în grupul psihiatric). Inventarul Woodworth culegea un scor unic, global, adică nu distingea între categorii nozografice, ci doar între normal (în medie 10 răspunsuri nefavorabile), instabil sau fragil (peste 20 de răspunsuri nefavorabile) sau anormal, patologic (peste 30 de răspunsuri nefavorabile). Dezvoltat prin abordarea conţinutului logic (validitate de conţinut), testul avea şi elemente ale abordării empirice, deoarece itemii care au fost aleşi de mai mult de un sfert din populaţia normală au fost excluşi şi, în al doilea rând, au fost reţinute doar acele simptome ce apăreau de cel puţin două ori mai frecvent în grupul nevrotic.
“Succesul lui Woodworth în rezolvarea screeningului de masă a dat un impuls pentru dezvoltarea unei mulţimi de teste structurate (inventare) ce-şi propuneau să măsoare caracteristici de personalitate”, afirmă Kaplan şi Saccuzzo (1993, p. 423). Prin eliminarea unor întrebări inadecvate şi adăugarea altora s-a creat forma adaptată pentru copii şi adolescenţi, din 75 de întrebări (Woodworth-Mathews Personal Data Sheet), în timp ce o altă adaptare (Woodworth-Cady) şi-a propus în mod explicit detectarea copiilor cu tendinţă spre conduită delincventă, delictuală.
Forma mai evoluată a acestui tip de chestionare a fost Cornell Index, elaborat în timpul celui de-al doilea război mondial de o echipă de psihiatri şi psihologi (printre care W. S. Wolf, D. Wechsler, A. Weider, B. Mittelmann). Pentru a scurta timpul de testare au fost selectate doar 101 întrebări, existând şi câteva întrebări de oprire (stop questions), care trimiteau la un examen psihiatric aprofundat în caz de răspuns afirmativ. Alcătuit din itemi ce vizau anxietatea, excesul de sensibilitate, neîncrederea, ipohondria, frica, reacţiile psihosomatice, chestionarul a fost etalonat doar pentru bărbaţi, dovedindu-se o foarte utilă metodă de triere rapidă, ce nu putea însă suplini examenul psihiatric detaliat, desfăşurat ulterior. Chestionarul Woodworth şi variantele sau dezvoltările sale au constituit un punct de plecare pentru mult utilizatele chestionare de adaptare, care vizau fie adaptarea generală, fie la medii particulare (şcoală, muncă, societate), fie încadrarea în diferite grupe clinice.
Inventarul de adaptare Bell, tradus, etalonat şi utilizat şi pentru populaţia românească, este printre cele mai cunoscute, şi aceasta nu datorită calităţilor intrinseci, ci faptului de a fi fost obiectul a numeroase studii de validare. Construit în special pentru depistarea studenţilor ce ar avea nevoie de o consultaţie de specialitate (psihologică sau psihiatrică), chestionarul constă din 160 de întrebări ce vizează: a.adaptarea emoţională, b.condiţiile de sănătate, c.adaptarea socială, d.adaptarea emoţională (stabilitatea-instabilitatea emoţională) şi e.adaptarea profesională. Notarea se face acordând câte un punct pentru fiecare coincidenţă cu grila, fie ea Da sau Nu, punctajul maxim fiind de 32 pentru fiecare categorie şi de 160 pe total. Testul distinge mai multe niveluri de adaptare: foarte scăzut ( 0-40), mediu-inferior (41-80), mediu-superior (81-120) şi superior (121-160). Pentru domeniile separate (a, b, c, d şi e), cele patru intervale au un pas statistic de 8 ( 0-8, 9-16, 17-24 şi 25-32).
În cadrul inventarelor timpurii poate fi inclus şi Bernreuter Persoanlity Inventory, publicat în 1931 şi constând din 125 de itemi scoraţi cu “Da”, “Nu” şi “?” de elevi de liceu, studenţi sau adulţi, într-un timp de 25-30 de minute. Prin ponderarea diferiţilor itemi se obţineau şase scoruri: tendinţe nevrotice, autosuficienţă, introversie-extraversie, sociabilitate şi încredere. Normele (în centile) erau prezentate separat pe sexe, pentru tineri şi adulţi. Studiile de corelaţie au arătat o legătură puternică între tendinţele nevrotice şi introversie-extraversie.
Câştigurile teoretice de mai târziu şi generalizarea analizei factoriale în construcţia chestionarelor de personalitate vor face ca aceste prime instrumente să aibă o valoare mai mult istorică, ele oferind totuşi o bază şi sugestii pentru construcţiile ulterioare, mai rafinate teoretic şi mai fundamentate matematic.

2.2. Inventarul de personalitate multifazic Minnesota (Minnesota Multiphasic
Personality Inventory, MMPI)
Un psiholog, S. R. Hathaway, şi un medic psihiatru, J. C. McKinley, au plecat de la un stoc de 1000 de itemi selectaţi dintr-o varietate de surse (studii de caz, rapoarte psihologice, cărţi de specialitate, teste deja existente), din care au reţinut 550 de itemi consideraţi a fi independenţi unul în raport cu ceilalţi. Bazat tot pe validitatea de faţadă, acest test a depăşit critica adusă unor asemenea instrumente prin câteva inovaţii. În timp ce demersul logicii de conţinut păcătuia prin prea multe presupuneri, constructorii MMPI-ului nu au făcut nici o supoziţie, semnificaţia răspunsurilor urmând a fi determinată doar prin cercetare empirică.
Scopul testului era să distingă, ca şi Woodworth, între normali şi anormali, cu diferenţa că MMPI ţintea nu numai spre un scor global, ci şi spre evaluarea şi diagnoza marilor dezordini psihiatrico-psihologice. Testul poate fi utilizat pentru persoane de peste 14 ani, cu o vârstă a lecturii corespunzătoare clasei a VI-a şi cu un coeficient de inteligenţă deasupra intelectului de limită, apropiat de medie sau peste aceasta. Este un test multifazic pentru că are mai multe subscale care au fost determinate empiric, prin aplicarea lor unor grupuri de pacienţi psihiatrici deja încadraţi în categorii definite de boli şi unor grupuri de control, reţinându-se doar acei itemi ce diferenţiau cel mai bine între categoriile contrastante.
Pacienţii psihiatrici au fost selecţionaţi dintre bolnavii internaţi în spitalul universităţii Minnesota, împărţiţi în opt grupuri, după diagnostic. Din efectivul iniţial de 800 de persoane, au fost reţinute doar câte 50 pentru fiecare subgrup, pentru a avea o omogenitate intragrupală şi o concordanţă de diagnostic cât mai mari. Cele opt grupuri originale au fost următoarele:
hipocondriaci (Hs): pacienţi suferind de diverse simptome organice, expresie a unor conflicte psihice manifestate prin simptome somatice;
depresivi (D): pacienţi cu dispoziţie proastă, fără apetit, lipsiţi de interese, cu gânduri de sinucidere şi puternică tendinţă la autodevalorizare;
isterici (Hy): indivizi imaturi, care supradramatizează şi exprimă simptome fizice pentru care nu există cauze organice sau fizice;
deviaţi psihopaţi (Pd): indivizi asociali, antisociali sau rebeli, care îi exploatează pe alţii fără remuşcări sau teamă;
paranoizi (Pa): indivizi ce arată o suspiciozitate extremă, hipersensibilitate, decepţie şi o slabă testare a realităţii (credinţa falsă că ceilalţi complotează împotriva lor);
schizofreni (Sc): indivizi cu dezordini psihotice (simptome ca halucinaţii, iluzii) sau raţionament ilogic, dezorganizaţi, contactul cu realitatea dar şi cu semenii fiind sever afectate, având atât tulburări ale senzorialităţii, cât şi ale funcţiilor cognitive sau ale motricităţii (ca în catatonie);
hipomaniaci (Ma): indivizi cu un înalt nivel energetic dar agitaţi, cu un foarte slab control al impulsurilor, incapabili să doarmă şi cu o judecată slabă, modificată (hiperactivi, iritabili, fără autocontrol);
psihastenici (Pt): persoane prezentând simptome fobice şi obsesionale.
Cea mai mare imputare adusă formei iniţiale a MMPI este nu tehnica sa de construcţie, ci folosirea unui grup de control, alcătuit din 700 de persoane presupuse normale, constând mai ales din rudele şi vizitatorii pacienţilor spitalului universităţii Minnesota, care nu puteau fi consideraţi reprezentativi pentru întraga populaţie a SUA, chiar dacă el a fost augmentat ulterior cu proaspăt absolvenţi de liceu. MMPI-2 va înlătura acest neajuns prin construirea unui grup mai larg şi reprezentativ statistic. Dar şi aşa, grupul de control iniţial a permis efectuarea unei analize de itemi, iar cei care au avut validitate încrucişată au fost reţinuţi şi incluşi intr-una dintre cele opt scale, atunci când diferenţa găsită între cele două grupuri a fost statistic semnificativă la un nivel sub .05. La cele opt scale s-au mai adăugat două scale de conţinut: Scala de Masculinitate-feminitate (Mf), alcătuită din itemi ce depistează tulburări ale instinctului sexual şi Scala de Introversie Socială (Si), dezvoltată de L. E. Drake în 1946.
În scopul determinării nivelului de încredere ce poate fi acordată rezultatelor în funcţie de atitudinea (onestă sau neonestă) faţă de test, au fost construite aşa-numitele scale de validare.
Scala L (lie însemnând minciună) are 15 itemi incluşi atât în MMPI original, cât şi în cel revizuit, pentru a detecta indivizii ce tind să se prezinte pe ei înşişi într-o lumină favorabilă, neacceptând să-şi expună micile defecte, recunoscute de normali aproape în unanimitate (“eu spun întotdeauna adevărul”, “niciodată nu las pe mâine ceea ce pot face astăzi” etc.). Cota scalei L este mai mare la isterici, uneori şi la paranoici sau la psihopaţi, persoanele care au scoruri mari aici nefiind întotdeauna conştiente de răspunsurile date.
Scala F este opusă scalei L, deoarece multe persoane, în loc să nege aspectele defici-tare, tind să le accentueze. Ea constă din 24 de itemi în forma iniţială şi din 50 în MMPI-2, care la populaţia normală primesc răspunsuri afirmative cu o frecvenţă de sub 10%, de genul “sunt conştient de o prezenţă specială, pe care alţii nu o pot percepe”. Persoanele excentrice, cele care vor să sublinieze un sindrom psihotic sau subiecţii care nu au înţeles întrebările dau scoruri ridicate la scala F, ceea ce invalidează profilul obţinut la test în ansamblu.
Scala K constă din 30 de itemi incluşi în MMPI şi în MMPI-2, destinaţi detectării încercărilor de a nega problemele şi de a se prezenta pe sine într-o lumină favorabilă. Ele sunt indicatorii unor tendinţe de autoapărare excesivă, relevând dorinţa de a apărea cât mai normal. O parte din celelalte subscale capătă o altfel de interpretare prin prisma rezultatelor la scala K: în timp ce la un bolnav mintal o cotă K ridicată arată un prognostic bun, dovedind abilitatea sa de a-şi rezolva singur problemele psihice. În alte situaţii cota K ridicată se asociază cu curbe în platou ale rezultatelor (vezi Roşca, M.,1972, p.52).
O a patra scală, “nu ştiu” sau “?” constă din itemii la care subiectul nu se poate decide să răspundă nici “adevărat”, nici “fals”. Dacă mai mult de 10% din itemi nu primesc un răspuns tranşant (Da/Nu), atunci întregul profil devine invalid, de aceea mulţi clinicieni descurajează subiectul în a utiliza această variantă.
Înterpretarea rezultatelor este facilitată de o scală T cu media 50 şi abaterea standard de 10, scorurile de 50 fiind media grupului de control. În forma originală, scorurile de peste 70 erau considerate semnificative, în timp ce în forma revizuită (MMPI-2) sunt considerate astfel scorurile mai mari de 65. Pornind de la maniera sa de construcţie şi de validare, s-a presupus iniţial că un individ cu caracteristici similare celor ale grupului-criteriu va avea o cotă semnificativ crescută la scala corespunzătoare: schizofrenii la Sc, istericii la Hy etc. Această presupunere s-a dovedit repede falsă, cel mai adesea un subiect cu probleme psihiatrice având cote crescute la două sau mai multe scale. Pentru a rezolva problema, s-a apelat la o soluţie preconizată chiar de autori, aceea a identificării grupurilor clinice pe baza analizei de pattern, dar şi aceasta şi-a dovedit inconsistenţa, fie din cauza regulilor prea complicate, greu de utilizat practic, fie din cauză că utilizarea acestora dădea diagnostice care nu erau cu nimic mai precise decât cele date de neprofesionişti. În consecinţă, clinicienii s-au concentrat doar pe primele două scale cu încărcătură mai mare, în metoda cod două puncte, introdusă de Meehl în 1951. Noile cercetări au plecat de la indivizi ce aveau pattern-uri de cod două puncte similare, încercând să se determine caracteristicile lor comune. Deci noile grupe-criteriu s-au stabilit plecând de la similarităţile profilelor MMPI, constând din indivizi ce aveau scoruri mari la două scale, pentru a determina empiric configuraţii de pattern-uri MMPI, mai degrabă decât diagnostice psihiatrice.
Aceasta a impus şi o altă schimbare: deoarece încărcătura mare la o scală de schizofrenie nu însemna automat că persoana respectivă este efectiv schizofrenă, s-a sugerat ca scalele să fie identificate mai degrabă prin numere, decât prin nume. Scalele de validare (L, K, F şi ?) au păstrat numele originale, în timp ce pentru celelalte s-au propus coduri numerice dar şi alte simboluri care indicau nivelul de încărcătură al scalei. Pentru a putea desprinde mai bine valoarea diagnostică a diferitelor profiluri şi a configuraţiei obţinute prin inter-relaţionarea cotelor s-a publicat şi un Atlas pentru utilizarea clinică a MMPI (Hathaway şi Meehl, 1951.
Reţinem câteva concluzii:
Deşi scopul MMPI a fost nu numai diferenţierea globală normal-anormal, ci şi diagnosticul diferenţial pentru diferite sindroame psihiatrice, acesta din urmă a fost doar parţial atins. Majoritatea autorilor sunt de acord că MMPI nu diferenţiază bine grupele clinice, în ciuda eforturilor ulterioare depuse.
Concordanţa dintre rezultatele la test şi diagnosticul psihiatric este mai bună pentru schizofrenie, paranoia şi deviaţia psihopatică, mai slabă în rest.
Folosit cu pricepere, testul ajută la descoperirea sindromului dominant, chiar atuinci când el este mascat de alte fenomene patologice.
El este foarte util pentru trierea anormalităţii psihice, deşi este valabilă opinia Annei Anastasi conform căreia instrumentele mai simple sunt mai utile în acest scop.
“MMPI este un instrument complex, care nu poate fi utilizat adecvat decât de clinicieni experimentaţi. Interpretarea cotelor implică, în plus, o practică extinsă în însăşi aplicarea inventarului, precum şi o cunoaştere a vastei literaturi referitoare la el”, este opinia Marianei Roşca (1972, p. 53), la care subscriem.

2.3. MMPI-2.
Începând cu anul 1982 s-a făcut un efort considerabil de a aduce la zi şi a restandar-diza MMPI, lider şi prototip al chestionarelor de acest tip. Scopul reviziei a fost nu numai aducerea la zi a normelor, ci şi revizurea itemilor care erau depăşiţi, sexişti, ciudaţi sau problematici şi, prin lărgirea bazei de întrebări, extinderea constructelor ce puteau fi abordate prin test. Aceasta în condiţiile păstrării trăsăturilor de bază ale MMPI original şi a scalelor sale clinice şi de validare. “Un scop final a fost dezvoltarea unei forme separate pentru adolescenţi. Toate aceste ţeluri au fost îndeplinite într-o manieră măiastră”, apreciază Kaplan şi Saccuzzo (1993, p. 432).
Cercetările, conduse de J. Butcher, G. Dahlstrom, J. Graham şi A. Tellegen au fost desfăşurate pe 2900 de subiecţi din şapte arii geografice ale SUA, din care 300 au fost eliminaţi (profile incomplete sau invalide). Scopul a fost obţinerea unui eşantion reprezentativ naţional după caracteristicile demografice indicate de recensământul din 1980. Testul în sine a conservat toţi cei 550 de itemi originali, din care 82 au fost modificaţi, iar 154 de itemi au fost adăugaţi, ceea ce a făcut posibil ca MMPI-2 să capete câteva scale adiţionale. Astfel, din scalele de validare, scala F şi-a diseminat itemii şi în a doua jumătate a testului. Au fost adăugate alte două scale de validare: VRIN (scala de inconsistenţă a răspunsurilor variabile), prin care se împerechează itemii cu conţinut similar, fiecare discordanţă fiind scorată, şi scala TRIN (scala de inconsistenţă a răspunsurilor adevărate), care împerechează itemii cu conţinut contrar, opus, răspunsurile concordante indicând tendinţa subiectului spre conformism.
Cei 154 de itemi adiţionali permit măsurarea unor noi arii de conţinut, cum ar fi: HEA (probleme de sănătate), personalitatea de tip A (TPA = Type A, muncitoare, iritabilă şi nerăbdătoare, predispusă la boli coronariene), scala FAM, ce evaluează dezordinile familiale şi posibilitatea de a fi fost un copil abuzat, ca şi WRK (interferenţe de muncă), ce examinează comportamentele şi atitudinile care influenţează performanţa în muncă.
Ca şi calităţi psihometrice, noua versiune are o puternică continuitate cu cea anterioară, structura factorilor fiind foarte similară. Coeficientul de fidelitate split-half este pentru ambele în jur de .70, cu valori maxime de .96, dar şi mult mai joase. Fidelitatea test-retest dă un coeficient median de .80 (cuprins între .50 şi .90), care, deşi nu poate atinge valorile scalelor consacrate de inteligenţă (Binet, Wechsler), sunt printre cele mai mari întâlnite la testele de personalitate. Deoarece MMPI-2 a reţinut toţi itemii scalei originale, unde exista o suprapunere a acestora (aceiaşi itemi distribuiţi în mai multe subscale), aceasta face ca intercorelaţiile dintre scale să fie foarte mari. Aceasta crează inconvenientul că analiza de pattern poate da rezultate discutabile, cu atât mai mult cu cât varianţa întregului MMPI este acoperită în mare de doar doi factori.
Există şi numeroase cercetări care indică faptul că unele caracteristici demografice ale populaţiei îşi pun amprenta pe răspunsuri, astfel încât două profile identice să capete înţelesuri diferite, în funcţie de populaţia de apartenenţă. Miile de studii (peste 6000) despre MMPI şi sute pentru MMPI-2 aduc ample dovezi asupra validităţii de construct a testului. Unul dintre ele evidenţiază pattern-uri specifice pentru alcoolism, pentru dezordinile instinctului alimentar, predicţia comportamentului delictual.
Au fost propuse multe sisteme de codificare a scorurilor MMPI, dintre care cele mai populare rămân încă cele ale lui Hathaway şi Welsh. Aceasta şi dezvoltarea informaticii au făcut să apară un număr însemnat de programe pe calculator, bazate pe un set de reguli pentru analiza de pattern sau configuraţii ale rezultatelor. Aiken apreciază ca pozitiv acest fapt, atrăgând atenţia asupra supramecanizării procesului de interpretare a profilelor: “ca şi oamenii, computerele fac greşeli, dar cineva este înclinat să dea mai multă încredere celor din urmă” (op. cit., p. 323). Autorul atrage atenţia asupra scorurilor T mari, care tind să se asocieze la scalele clinice: 2 cu 7 (anxietatea cu depresia), 1, 2 şi 3 (“triada nevrotică”), 6, 7, 8 şi 9 (“tetrada psihotică”), 7 cu 9 (“valea paranoidă”) etc.
În concluzie putem afirma că:
MMPI-2 a eliminat deficienţa majoră a formei originale, adică grupul de control inadecvat;
adăugarea celor 154 de noi itemi i-a lărgit mult sfera aplicaţiilor testului;
în ciuda efortului de a o încorpora, forma originală şi cea revizuită sunt două teste diferite, cu destine proprii;
MMPI, ca şi Stanford-Binet pentru inteligenţă, rămâne un punct de referinţă, un instrument parental pentru alte instrumente de evaluare a personalităţii, dintre care două se detaşează deja: MCI (Minnesota Counseling Inventory), destinat a măsura adaptarea populaţiei şcolare normale de liceu, băieţi şi fete, şi, mai ales, Inventarul de Personalitate California (CPI), cel mai popular, extensiv utilizat şi cercetat dintre inventarele validate empiric;
aplicarea computerizată a inventarelor MMPI relansează practic testul din cauză că marile probleme legate de aplicare, scorare şi construire a profilelor dispar sau diminuă ca Simportamţă..
Devenite mai maniabile, având o arie de aplicaţie impresionantă şi în extindere, susţinute de mii de studii care le atestă validitatea şi utilitatea practică, inventarele MMPI şi MMPI-2 sunt printre cele citate de Kaplan şi Saccuzzo ca teste cu care psihodiagnosticul intră cu fruntea sus în mileniul al treilea, deoarece ele “reflectă tendinţa spre obiectivitate în testare şi continuarea interesului de cercetare în legătură cu testarea” (op. cit., p. 638).
13. ABORDAREA FACTORIALĂ A PERSONALITĂŢII

1. Metoda factorială
H.J. Eysenck şi R.B. Cattell, figuri de seamă în studierea modernă a personalităţii, pot fi consideraţi printrecei mai activi reprezentanţi ai şcolii engleze de psihologie. Promotori ai analizei factoriale, ambii au fost marcaţi de inventatorul acestei metode, Ch. Spearman (Cattell a fost chiar asistentul său) şi de Cyril Burt, remarcabil exponent al aceleiaşi metode.
Similitudinile punctelor de plecare au dus la rezultate remarcabile, diferenţierile provenind de la tipul de analiză factorială pe care au promovat-o, dar şi de la spaţiul cultural diferit: cea mai mare parte a activităţii lui Cattell s-a desfăşurat în America (Universitatea Illinois), Eysenck (de origine germană), rămânând ataşat de Institutul de psihiatrie al spitalului Maudsley din Londra.
Dezvoltată iniţial ca un mijloc de investigare şi identificare a factorului general g (Spearman), începând cu Thurstone analiza factorială s-a centrat mai mult pe factorii de grup. Specificul metodei este dat de câteva elemente.
Ea începe în mod tipic cu un foarte larg număr de scoruri, obţinut pentru fiecare subiect, dintr-o populaţie de asemenea considerabil de mare, pentru diferite aspecte ale comporatmentului acestora, scopul fiind identificarea unui număr mic de factori bazali, care sunt responsabili de variabilitatea rezultatelor.
După ce s-au determinat factorii şi semnificaţia acestora printr-un nume sau o etichetă, este posibil ca teoreticianul să genereze instrumentele care îl măsoară mai eficient decât determinările originale.
Factorii au niveluri diferite de generalitate: pe lângă factorul general există factorii de grup, factorii specifici şi cei de eroare (Burt, 1941).
Diferenţa de rezultate pleacă de la existenţa mai multor tipuri de analiză factorială: în timp ce Guilford (1959) era partizanul metodei ortogonale, în care factorii se află în unghi drept, deci sunt necorelaţi, ceea ce dă structuri simple şi eficiente, alţi teoreticieni, printre care şi Cattell, au optat pentru metoda factorilor oblici, deoarece factorii de personalitate au o oarecare intercorelaţie între ei, mai bine exprimată de axele oblice. În plus, metoda permite factorizarea factorilor şi obţinerea factorilor mai generali, de gradul al doilea sau chiar al treilea, ceea ce evidenţiază nu numai o structură, ci şi o ierarhie.
Fetişizată o bună perioadă de timp, contestată vehement de mulţi psihologi pentru rezultatele ei contradictorii, metoda s-a impus şi sa- generalizat nu numai în studiul inteligenţei, ci şi al personalităţii sau al creativităţii. Thurstone (1947), cel care a creat procedeul rotaţiei factorilor pentru a evidenţia structura cea mai simplă şi mai stabilă, rezolvând astfel unul din marile inconveniente ale metodei, a arătat totuşi că aceasta nu poate suplini absenţa ideilor psihologice, fără de care nu este posibil să descoperim nimic.
Cattell (1973) împreună cu Kline (1971) şi Nunnally (1978) au rezumat în esenţă necesităţile practice ale analizei factoriale după următoarele reguli:
Eşantionarea variabilelor: universul variabilei trebuie să fie suficient de extins pentru a extrage cele mai importante dimensiuni ce definesc un domeniu al psihologiei. Studiile de acest tip asupra personalităţii trebuie să demonstreze că a fost eşantionat întregul univers al variabilei. Neinserând întrebări despre anxietate de exemplu, aceasta va lipsi din spectrul factorilor ce definesc personalitatea, deşi este unul dintre elementele ei foarte importante.
Eşantionarea subiecţilor: nu există un acord deplin între adepţii metodei asupra acestui aspect. În timp ce Guilford (1959) recomanda loturi omogene care nu trebuie combinate între ele (ceea ce ar duce la scăderea corelaţiilor şi implicit a posibilităţii evidenţierii clare a factorilor), alţi autori recomandă ca eşantionul să reflecte corect eterogenitatea populaţiilor investigate.
Proporţia subiecţilor este de asemenea o variabilă critică: în timp ce Guilford (1956) susţine că pentru a nu apărea artefacte, subiecţii trebuie să fie de două ori mai numeroşi decât variabilele incluse în analiza factorială, Nunnally (1978) este mult mai sever, solicitând un număr de zece ori mai mare al subiecţilor în raport cu variabilele.
Cattell şi Kline (1977) arată că se pot factoriza nu numai variabilele (analiza R), ci şi persoanele pot fi factorizate (analiza Q), rezultând grupuri de subiecţi foarte utile în psihologia clinică, sau chiar scorurile unui singur subiect, în timp (tehnica P) pentru a determina fluctuaţiile dispoziţiei sau ale statusului său.

2. Chestionarele construite de Eysenck şi echipa sa
Timp de o jumătate de secol Eysenck a dezvoltat un model factorial ortogonal tridimensional al personalităţii, incluzând extraversia, nevrotismul şi psihotismul. Spre deosebire de Cattell, al cărui model evidenţiază o multitudine de factori, unitatea de bază a teoriei sale fiind trăsătura, la Eysenck cele trei dimensiuni fundamentale dau un nivel de generalitate care este tipul de personalitate. Dealtfel teoria sa regăseşte din altă perspectivă tipologia clasică (sangvinic, coleric, melancolic şi flegmatic) din combinarea extraversiei şi a stabilităţii emoţionale (nevrotismul).
La Eysenck personalitatea este “suma totală a modelelor comportamentale prezente sau potenţiale ale organismului, aşa cum sunt ele determinate de ereditate şi mediu; ea are originea şi se dezvoltă prin interacţiunea funcţională a patru sectoare principale (…): sectorul cognitiv (inteligenţa), sectorul conativ (caracterul), sectorul afectiv (temperamentul) şi sectorul somatic (constituţia)” (apud Minulescu, M.,1996, p. 275).
Deşi unul din conceptele de bază ale teoriei sale, extraversia–introversia, a fost teoretizat şi impus la început de secol XX de către Jung, este meritoriu efortul lui Eysenck de a fi întreprins un mare număr de studii experimentale şi de laborator, pentru a găsi corelatele şi determinările biologice pentru fiecare din cele trei dimensiuni ale modelului său. Aceasta deoarece a rămâne la factorizarea datelor de autorating ale chestionarelor de personalitate înseamnă a depinde prea mult de dimensiunea subiectivă. Adoptând doctrina personalităţii integrale, autorul a utilizat o mare varietate de surse: date anamnestice, biografice, determinări fizice, măsurători fiziologice, autoevaluări, evaluări ale comportamentelor făcute de profesionişti sau de către persoane apropiate. Profund preocupat de a da o fundamentare biologică comportamentului, Eysenck este deseori citat ca partizan al teoriilor ereditariste, care accentuau (mai ales în spaţiul anglo-saxon, pe linia iniţiată de Galton şi continuată de Burt) rolul datului, al înnăscutului, atât în privinţa aptitudinilor, a inteligenţei, cât şi a personalităţii.
Constructul bipolar al extraversiei-introversiei este explicat prin teoria nivelului înnăscut al excitării nervoase, controlat de sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). În timp ce introvertiţii se nasc cu un nivel ridicat al excitaţiei, arousalul lor cortical fiind generat de incitaţii medii şi mici (de aceea ei evită excitaţia), extravertiţii au o inerţie mai mare a acestuia, având nevoie de schimbări mai intense pentru a se declanşa trezirea bioelectrică a creierului, de aceea ei vor căuta excitaţia. În aceeaşi manieră Eysenck întemeiază nevrotismul (de fapt instabilitatea emoţională) pe suportul biologic cerebral care este sistemul limbic (ariile hipocampice şi amigdaliene fiind sediul emoţiilor), idee ce şi-a găsit numeoase confirmări ulterioare. Punerea în legătură a psihotismului cu sistemul hormonal androgin, cu glandele ce dezvoltă şi menţin caracteristicile masculine (activismul şi agresivitatea) şi-a găsit mai puţine confirmări ulterioare.
Deoarece între aspectele ereditare genotipice şi cele fenotipice intervin medieri numeroase (fiziologice, în primul rând hormonale, dar şi neurologice), Eysenck arată că aspectele ce ţin de primul plan, genotipic, sunt mai bine abordate prin tehnici experimentale şi de laborator, în timp ce comportamentul observabil, dependent de aspectele fenotipice, sunt mai bine determinate prin chestionare adecvat construite. Predicţia comportamentului uman presupune însă reducerea infinitei variabilităţi a acestuia la un număr restrâns de piloni conceptuali, care explică prin legi şi reguli legăturile dintre variabile. Elaborarea chestionarelor de personalitate ale lui Eysenck are o puternică validitate de construct, deoarece ele pleacă de la o teorie bine articulată asupra personalităţii.
“Utilizarea analizei factoriale înăuntrul unui cadru teoretic definit poate fi caracteristica fundamentală a demersului lui Eysenck”, apreciază Hall şi Lindzey (1978, p. 552). De asemenea, ca inovaţie metodologică, trebuie subliniat că Eysenck a folosit analiza criterială, prin care un factor este ajustat în analiză de aşa manieră încât să dea o maximă separaţie faţă de un grup-criteriu oarecare. De exemplu, pentru factorul nevrotism au fost reţinute doar acele întrebări care distingeau cu maximă claritate între nevrotici şi non-nevrotici.
Ca bază empirică, studiile sale au început în 1940, investigaţiile originale identificând doi factori, extraversia (E) şi nevrotismul (N), cu o scală de rating a 700 de pacienţi psihiatrici, din care au fost excluşi cei cu suferinţe (atacuri) cerebrale şi cu boală fizică. Analiza factorială a plecat de la 39 de scale de rating completate de psihiatri, din care au rezultat factorii nevrotism (personalitate rău organizată, anormalitate înainte de îmbolnăvire, rezerve mici de energie şi îngustime a intereselor) şi extraversie-introversie, un factor bipolar, care la polul extraversiei înregistra anormalităţi sexuale şi simptome de conversie isteroidă, la celălalt pol, al introversiei, regăsindu-se depresia, anxietatea şi trăsăturile obsesionale.
Cercetările de urmărire (1947) au arătat că aceşti doi factori erau normal distribuiţi printre 1000 de bărbaţi şi 1000 de femei nevrotice. Cum în această fază nu a existat un criteriu extern de identificare a factorilor, au urmat ani de prodigioase cercetări pentru a stabili natura şi implicaţiile psihologice ale acestor factori. Aceasta a însemnat construirea chestionarelor Eysenck, destinate măsurării factorilor amintiţi, la care s-a adăugat ulterior şi o a treia dimensiune a modelului, psihotismul.
Primul chestionar, Maudsley Medical Questionnaire (MMQ – 1952) cuprindea doar o scară de nevrotism din 40 de itemi; Maudsley Personality Inventory (MPI – 1959) conţinea scala pentru nevrotism şi extraversie. Eysenck Personality Inventory (EPI – 1964) adăuga şi o scară L, pentru a detecta minciuna, disimularea, noutatea fiind şi existenţa unei forme paralele, ca şi un limbaj mai accesibil nivelurilor puţin educate ale populaţiei. Eysenck Personality Questionnaire (EPQ – 1979) a introdus şi variabila psihotismului, ce măsoară o dimensiune prezentă în proporţii diferite la toţi oamenii şi care ar putea fi interpretată ca o scară de duritate în atitudini, lipsă de sensibilitate şi consideraţie în relaţiile interumane.
Aceasta însă poate fi considerată o scară mai pregnant clinică decât celelalte două, deoarece la polul superior se întâlnesc mult mai frecvent psihopatia, criminalitatea, tulburările maniaco-depresive. Trăsăturile antisociale, impulsive, nonconformiste şi sadice, ideaţia de tip paranoid fac din această scară una de psihopatie, mai degrabă decât de psihotism. Pentru aceasta pledează şi cercetările ultimului deceniu, care au găsit o validare empirică a acestei scale pentru drogaţi, delincvenţi, criminali, violenţi, subiecţi cu practici sexuale neobişnuite (sadomasochiste), cu idei suicidare şi interese limitate pentru studiu, pe care psihiatria îi încadrează ori ca dezordini psihopatoide, ori ca tulburări borderline (de graniţă).
 Deoarece agresivitatea şi ostilitatea sunt mult mai asociate cu sexul masculin, iar scalele N şi L dau scoruri mai mari la fete, s-a construit o variantă EPQ pentru 7-15 ani, cu etaloane diferenţiate după criteriul sexului şi al vârstei. În 1985 scala de psihotism a fost revizuită, iar în 1993, în cadrul unui studiu amplu (vezi Minulescu, op. cit., pp. 290-291) s-a încercat abordarea creativităţii şi stabilirea elementelor comune sau diferenţiatoare dintre psihotism şi persoanele înalt creative, care utilizează în mod diferit variabilele cognitive (instanţa critică, logica, elemente ale stilului cognitiv) în aprecierea produselor proprii. Varianta românească a testului EPQ a fost experimentată în 1990 (Băban, Derevenco şi Eysenck), chestionarul cuprinzând 79 de itemi. Pentru determinarea mediei, a abaterii standard şi a etalonului pentru cele patru subscale au fost chestionaţi 465 de bărbaţi şi 549 de femei.
În definirea celor 3 factori (dimensiuni) ai personalităţii, cercetările lui Eysenck l-au dus spre conotaţii care poartă amprenta demersului său, bazat pe chestionar, dar şi pe cercetare de laborator, pe o teorie solidă, dar verificată prin multe studii empirice foarte diverse. Astfel, extraversia-introversia (E-I) sunt polii unui continuum pe care se plasează toţi oamenii, în funcţie de energia vitală de care dispun, de dominanţă, de tendinţa la auto-afirmare şi sociabilitate.
 Rezumăm caracteristicile factorilor:
Introvertiţii prezintă tendinţa de a dezvolta simptome de anxietate şi depresie, sunt caracterizaţi de tendinţe obsesionale, de apatie, având o labilitate a sistemului nervos autonom; sunt uşor de rănit în sentimente, nervoşi, iritabili, cu sentimente de inferioritate, tulburări ale dispoziţiei şi somnului. Conştienţi de sine şi cu spirit critic ridicat; preponderent longilini, introvertiţii au o activitate intensă a mecanismului de punere în alertă (colinesterazele, adrenalina), au o secreţie salivară inhibată; au nivel de aspiraţie foarte ridicat, dar se subevaluează; au vocabularul bogat, sunt limpezi în idei, dar mai lenţi şi rigizi; nu apreciază glumele, au variabilitate intrapersonală scăzută şi au un scris distinctiv.
Extravertiţii, contrar imaginii clasice conturată de Jung, sunt după Eysenck dotaţi cu puţină energie, au interese înguste, “un prost trecut profesional şi sunt ipohondrici” (apud Minulescu, op. cit., p. 281). Predispuşi la accidente sau neplăceri fizice şi boli, deseori lipsesc de la serviciu, au niveluri de aspiraţie scăzute, dar îşi supraevaluează performanţele; au o mare variabilitate intrapersonală, acceptă glumele (chiar şi cele cu caracter sexual), activitatea colinesterazică este scăzută, iar creşterea orizontală prevelează asupra celei verticale; în accepţiune psihanalitică la ei predomină Sinele, în timp ce la introvertiţi predomină Supraeul.
Nevrotismul apare la intersecţia dintre anxietate, depresie, timiditate şi autoapreciere diminuată. Polul de jos al instabilităţii emoţionale presupune adaptarea socială scăzută, reacţii impulsive, iraţionale sau rigide. Cuplat cu extraversiunea, nevrotismul are coloraturi diferite la polul de sus sau de jos al acestei dimensiuni.
Psihotismul, cum am mai arătat, înseamnă în principal agresivitate, dar şi o lipsă de empatie din cauza unei incomplete decentrări egocentrice, din care motiv apar comportamentul antisocial, cruzimea, ostilitatea ca şi preferinţa pentru lucruri bizare, excentrice sau neobişnuite. La acestea cercetările lui Wilson (1981) adaugă incapacitatea de a amâna pentru a explica impulsivitatea şi lipsa de răbdarea celor cu P ridicat.
Pornind de la chestionarul EPI, adică combinând nevrotismul şi extraversiunea, Eysenck regăseşte şi dă o nouă întemeiere tipologiei hipocratice a temperamentelor. Astfel:
Colericul (extravertit şi instabil) este sensibil, neliniştit, agresiv, excitabil, impulsiv, activ, optimist.
Sangvinicul (extravertit şi stabil emoţional) este deschis, cald, sociabil, comunicativ, vorbăreţ, plin de viaţă, dinamic, fără griji, cu o aptitudine de lider natural recunoscută.
Flegmaticul (introvertit şi stabil) este foarte calm, liniştit, temperat, controlat, paşnic, reflexiv, pasiv, grijuliu.
Melancolicul (introvertit şi instabil) este liniştit, dar pesimist, sobru, rigid, temător, retractil, nesociabil, cu mari fluctuaţii ale dispoziţiei.
Este de remarcat şi faptul că teoria şi chestionarele lui Eysenck au generat o imensă cantitate de muncă experimentală şi de cercetare în domeniul comportamentului antisocial şi al criminalităţii cu precădere, în al nevrozelor sau în studiul creativităţii, fiind unul dintre cele mai cunoscute şi utilizate modele ale personalităţii. Întemeierea teoretică, largile aplicaţii practice şi mai ales eleganţa acestui model trifactorial, bazat pe analiza factorială ortogonală, exprimând cel mai bine specificul şcolii personologice engleze, îşi găsesc un contracandidat în modelul lui Cattell, cu care are subtile analogii, dar şi două mai divergenţe, reieşite din mulţimea mare a factorilor determinaţi, obţinuţi prin metoda axelor oblice de către acesta din urmă.
3. Modelul lul Cattell şi chestionarele sale de personalitate
Pentru Raymond B. Cattell analiza factorială a fost doar un instrument cu care a atacat o mulţime de probleme ordonate de acelaşi cadru metodologic. “Teoria sa reprezintă o încercare majoră de a pune la un loc şi a organiza studiile de tipul analizei factoriale asupra personalităţii” (Hall şi Lindzey, 1978, p. 526). Absolvent al unei facultăţi de chimie (!) în 1924, doctorand şi asistent al lui Spearman, asociat al lui E.L. Thorndike şi al lui G.S. Hall, la Universităţile Columbia şi Harward, profesor la Universitatea Illinois şi apoi, din 1973, în Hawaii, Cattell a fost unul dintre cei mai prolifici psihologi ai secolului trecut. “Descrierea şi măsurarea personalităţii” (1946), “Personalitatea: un studiu sistematic teoretic şi factorial” (1950), “Personalitatea şi structura motivaţională şi măsurarea”(1957) sau “Analiza ştiinţifică a personalităţii”(1966) sunt reperele unei opere monumentale, care a avut printre preocupări şi psihologia socială, motivaţia şi structurile dinamice ale personalităţii sau problemele învăţării, de unde şi dificultatea rezumării sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât el este creatorul a numeroase instrumente de măsură a personalităţii, inteligenţei (culture free test), motivaţiei, intereselor sau a anxietăţii.

3.1. Modelul teoretic
“Personalitatea este ceea ce permite predicţia a ceea ce va face persoana într-o situaţie dată”, afirmă Cattell (1950, p. 2). Perspectiva lui asupra personalităţii nu vizează tipologicul, ca la Eysenck, căci tipul este la Cattell o structură complexă şi diferenţiată de trăsături, în care motivaţia joacă un rol dominant (trăsătură dinamică).
Spre deosebire de majoritatea teoriilor analizate până acum, care pleacă de la un cadru clinic, psihiatric, Cattell porneşte în construcţia sa de la date strict ştiinţifice, cărora cercetarea empirică le dă întemeiere. Deoarece el a sperat să cartografieze cele mai importante dimensiuni ale personalităţii umane prin metoda analizei factoriale, începutul demersului său a fost determinarea sferei semantice a acesteia, adică a populaţiei exhaustive de variabile. Prima sursă pentru aceasta a fost limbajul, care a codificat prin simboluri verbale orice aspect al comportamentului uman (ipoteza lexicală).
Pornind de la lista celor 4504 termeni (Allport şi Odbert, 1936) ce conturează în dicţionarul limbii engleze sfera personalităţii (adică “stocul cultural de simboluri ale comportamentului”, după expresia Mihaelei Minulescu), Cattell a procedat la o primă triere a acestora după criterii de sinonimie, reţinând 171 de nume de trăsături, ce au fost asamblate într-o listă şi dată spre evaluarea comportamentului a 100 de adulţi. Cei 53 de clusteri nucleari au fost utilizaţi de către doi evaluatori independenţi pentru un lot de 208 persoane, analiza factorială reţinând în final 36 de dimensiuni pe care analizele ulterioare le-au redus la 12, considerate a fi sursele prime ale personalităţii.
Pentru a-i înţelege mai bine teoria, să notăm că sursele acesteia au fost la Cattell trei: L-data (L de la life = viaţă, în engleză), rezultate din înregistrarea evenimentelor vieţii cum ar fi consemnările activităţii şcolare, ale Curţii de Justiţie etc., Q-data, care sunt autoratinguri prin chestionare şi implică propriile autoevaluări ale persoanei şi T-data, adică teste obiective create din situaţii speciale, prin care comportamentul persoanei să poată fi scorat obiectiv. Analiza factorială aplicată acestor trei surse de date şi presupunerea că din toate ar putea emerge aceleaşi structuri ar fi oferit autorului o puternică dovadă că acestea sunt unităţi funcţionale reale ale personalităţii şi nu constructe artificiale. Această presupunere s-a dovedit doar parţial adevărată, existând o bună convergenţă a datelor L şi Q, în timp ce datele T au evidenţiat alţi factori, mai curând corelaţi cu cei de gradul al doilea, rezultaţi din datele L şi Q.
Eşantionul variabilelor, enorm ca extensie, a fost aşa cum am arătat limba engleză, dar eşantionul populaţiei nu a fost cu nimic mai prejos, incluzând copii, puberi, adolescenţi şi adulţi din foarte multe ţări (de limbă engleză sau germană, dar şi de limbă latină, indiană, japoneză etc.), pentru a determina universalitatea factorilor descoperiţi.
 Cei 12 factori reţinuţi, exemplificaţi mai jos, arată inventivitatea autorului de a crea noi termeni, unii de factură descriptivă, alţii sugerând ipoteze în legătură cu factorul în cauză. Parmia vine de exemplu de la “imunitate parasimpatetică”, premsia condensează “protected emotional sensitivity” (sensibilitate emoţională protejată), iar autia (de la autism) indică tendinţa persoanei de a fi autoabsorbită şi de a se izola. Acelaşi factor este indicat şi prin litere, ulterior prin litere şi cifre, în cadrul unui Index Universal (UI), prin care Cattell a intenţionat să ordoneze toţi factorii reieşiţi din alte cercetările factoriale, propii sau ale altora.

 
 Simbol literal Titlu tehnic “Eticheta” populară   
A Affectia-Sizia Deschis-rezervat   
B Inteligenţă Mai mult sau mai puţin inteligent   
C Forţa Eului Stabil emoţional-emotiv   
E Dominanţă-Supunere Sigur de sine-umil, docil   
F Surgenţă-Insurgenţă Expansiv-nonexpansiv   
G Forţa Superegoului Conştiincios-expedient   
H Parmia-Trectia Aventuros (temerar)-ruşinos   
I Premsia-Harria Tandru, sensibil-raţional, dur   
L Protensia-Alaxia Suspicios-încrezător   
M Autia-Praxernia Imaginativ-practic   
N Şiretenie Şiret, perspicace-direct, deschis   
O Înclinare spre culpă-Încredere Receptiv-placid 

Figura 23 . Factorii majori de personalitate rezultaţi din datele L şi Q

Datele T, din testele obiective, tind să se asemene cu factorul de ordinul doi Anxietate, dar şi cu Extraversia-Introversia (Exvia-Invia, în terminologia lui Cattell). Unificarea tuturor acestor date se face printr-o ecuaţie de specificaţie, cu scopul de a prezice din trăsăturile   ale persoanei, fiecare încărcată în relevanţa sa de indicii situaţionale  , răspunsul sau reacţia cea mai probabilă:
 
Este discutabil dacă fiecare trăsătură din ecuaţie are un efect independent şi aditiv asupra răspunsului, Cattell însuşi subliniind că modelul bazat pe o ecuaţie liniară este o relativ bună aproximaţie a unuia mai elaborat şi mai complex, în raport cu care acesta joacă rolul punctului de plecare.
Pentru Cattell trăsătura este o structură mintală, o inferenţă ce se face plecând de la comportamentul considerat sub raportul regularităţii şi al consistenţei sale în timp. De aceea sunt importante câteva distincţii pe care el le face între trăsături, operând o taxonomie a acestora.
Trăsături de suprafaţă- trăsături sursă este cea mai importantă dintre toate distincţiile: cele de suprafaţă reprezintă clusteri de variabile manifeste, care par a funcţiona împreună, celelalte reprezintă variabile subiacente care intră în determinarea unor multiple manifestări de suprafaţă. Trăsăturile sursă pot fi identificate doar prin analiza factorilă (un număr redus de rădăcini interne ale marii variabilităţi externe, manifeste) şi sunt considerate de autor mai importante decât cele de suprafaţă, deoarece promit o mare economie a descrierii şi, în plus, evidenţiază structura de adâncime, având o mai mare stabilitate în timp. Ca nivel de generalitate, teoria lui Cattell este între cea a trăsăturilor (fapte de suprafaţă) şi cea a factorilor (infrastructura internă a personalităţii).
Trăsături constituţionale şi trăsături modelate de mediu, distincţie ce evidenţiază importanţa acordată de Cattell raportului ereditate-mediu în geneza persoanei. Ca şi Allport, şi el distinge trăsături comune (date de un fond ereditar comun, dar şi de modele sau presiuni sociale comune) şi unice, care apar mai ales în sfera intereselor şi a aptitudinilor.
Trăsături dinamice, trăsături abilităţi şi trăsături temperamentale, împărţire făcută după modul prin care ele se exprimă: cele care îl pun pe individ în acţiune spre atingerea unui scop sunt dinamice, cele care se referă la eficacitatea instrumentelor sale sunt abilităţi, iar cele ce presupun viteză, energie şi reactivitate ţin de temperament.
O analiză mai detaliată trebuie făcută pentru trăsăturile dinamice, care alcătuiesc, prin ergi, sentimente şi atitudini o adevărată reţea dinamică, prin care forţele motivaţionale propulsoare se convertesc în acţiune orientată spre scop.
Unitatea de bază a motivaţiei este ergul (de la grecescul ergon, pentru a înlocui concepte mai vagi ca cel de impuls, instinct sau drive, în limba engleză). Analiza factorială a identificat 11 asemenea unităţi: sexualitatea, gregaritatea, curiozitatea, nevoia de protecţie, de securitate, foamea, mânia, dezgustul, atractivitatea, supunerea şi afirmarea de sine.
Nivelul sentimental este unul intermediar între ergi şi atitudini. Sentimentul nu este o structură la fel de permanentă ca ergii, care nu dispar niciodată, ci au doar variaţii ale intensităţii. Sentimentul poate fi învăţat şi dezvăţat, fiind trăsătura dinamică modelată de mediu. Prin el, posesorul “dă o atenţie specială unor obiecte şi clase de obiecte, simţind şi reacţionând într-o manieră determinată în legătură cu ele” (1950, p. 161). Cel mai importante dintre toate este sentimentul de sine (selful), care este un sentiment-master, de o importanţă crucială, deoarece el se găseşte reflectat în diverse proporţii în toate atitudinile. De aceea el apare ca elementul de legătură dintre toţi ergii şi toate sentimentele. În orice eveniment sentimentele centrate pe sine joacă un rol crucial în integrarea personalităţii, deoarece interrelaţionează expresia variaţilor ergi şi sentimente: “el contribuie la satisfacerea tuturor celorlalte sentimente şi ergi şi contează prin puterea sa dinamică în a le controla, în calitatea lui de «sentiment master » al celorlalte structuri” (1966, p. 272). Deoarece asigură unitatea, stabilitatea, coerenţa şi organizarea tuturor trăsăturilor sursă, sentimentul de sine, care în testul 16 PF este factorul  , este considerat de autor “factorul giroscopic al întregii personalităţi”.
Nivelul al treilea al reţelei dinamice, cel atitudinal emerge la suprafaţă în comportamentul manifest prin procesul de subsidiere (termen preluat de la Murray), prin care structurile se susţin dinspre bază (ergi) spre vârf (atitudinile).
Cercetând longitudinal şi transversal personalitatea, Cattell a evidenţiat cele 6 stadii pe care aceasta le traversează şi a propus mai multe instrumente de măsură: 16PF (de la plurifactorial), destinat vârstelor adulte, HSPQ, pentru 12-18 ani, CPQ pentru 8-12 ani şi ESPQ pentru vârste de la 6 la 8 ani. La acestea se adaugă un Chestionar de Analiză Clinică (CAQ), un chestionar de anxietate, un test al factorului F etc. (vezi Minulescu, op.cit., pp. 224-271).

3.2. Testele Cattell
Maratonul producerii celui mai cunoscut dintre testele Cattell, 16PF (Sixteen Personality Factor Questionnaire) a început în 1949, testul fiind revizuit în 1972. Dezvoltat pe baza strategiei factoriale, itemii care au corelat înalt cu cei 16 factori majori (trăsături sursă) au fost incluşi în test, iar cei cu corelaţii scăzute au fost excluşi. O mare atenţie s-a acordat standardizării, creindu-se etaloane separate pentru bărbaţi şi femei, dar şi unul comun, pentru fiecare din următoarele trei grupuri: adulţi americani, studenţi şi elevi de liceu, rezultând deci nouă seturi de scoruri. Luând în calcul şi variabilele demografice, 16 PF operează o corecţie legată de vârstă pentru unele scale unde s-au pus în evidenţă schimbări semnificative legate de aceasta.
Testul este furnizat sub şase forme, câte două forme paralele de 185 de itemi pentru trei niveluri diferite ale vocabularului, de la cei evoluaţi până la cei dezavantajaţi cultural, unde se oferă o casetă audio care administrează oral itemii. În construirea normelor s-au folosit rezultatele a mai mult de 15 000 de subiecţi, stratificaţi după aria geografică, densitatea populaţiei, vârstă, gen, venit şi rasă, în acord cu recensămintele SUA. Spre deosebire de MMPI şi de CPI, 16PF nu are itemi care se suprapun (pentru a face parte din mai multe subscale), scorarea fiind făcută când pe răspunsuri afirmative, când pe negative. Fidelitatea test-retest (la interval de timp scurt) pentru cele 16 trăsături de personalitate este impresionantă, având o mediană de .83, cu coeficienţi cuprinşi între .65 şi .93. Prin aceeaşi metodă, dar cu retestul la distanţă lungă de test, corelaţiile sunt mult mai mici (între .21 şi .64), mai joase decât cele ale testului MMPI şi MMPI-2. Mică este şi corelaţia dintre formele paralele (între .16 şi .79, cu un coeficient median de .50 sau .60, în funcţie de formele intercorelate).
Deşi au fost socotiţi a fi independenţi, cei 16 factori sursă corelează între ei, uneori până la r = .75, ceea ce a justificat refactorizarea lor pentru a obţine factori de ordinul al doilea (secunzi). Aceştia se calculează plecându-se de la notele standard (stens) astfel:
Adaptare vs. anxietate: (38+2L+3O+4Q4-2C-2H-2Q3)/10
Introversie vs. extraversie: (2A+3E+4F+5H-2Q2-11)/10
Emotivitate vs. dinamism: (77+2C+2E+2F+2N-4A-6I-2M)/10
Supunere vs. independenţă: (4E+3M+4Q1+4Q2-3A-2G)/10.

 
Factor Descrierea scorurilor mici
(sten 1-3) Descrierea scorurilor mari
(sten 8-10) Cod UI   
A Rece, rezervat, detaşat, critic, distant
Schizotimia Cald, deschis, participativ, iubind Affectothimia                           oamenii (LQ)1   
B Gândire concretă, mai puţin inteli-gent, slabă capacitate mintală-şcolară Gândire abstractă, inteligent, strălu-cit, capacitate mentală-şcolară ridicată (LQ)2   

C Afectat de simţăminte, mai puţin sta-
bil emoţional,uşor iritabil
Eu slab Stabil emoţional, matur, face faţă rea-
lităţii, calm
Înaltă forţă a Eului 
(LQ)3   

E Submisiv, umil, moale, uşor de con-dus, docil, se acomodează repede
Submisivitate Dominant, afirmativ, agresiv, încăpă- ţânat, autoritar
Dominanţă 
(LQ)5   
F Sobru, reţinut, prudent, taciturn,
Nonexpansiv                             serios Entuziast, spontan, uşuratic, expresiv,
Expansiv                    vioi, bine dispus (LQ)6   

G Expedient, neglijează regulile, necon
-ştiincios
Slabă forţă a Supraeului Conştiincios, conformist, moralist, constant, serios, respectând regulile
Forţă puternică a Supraeului 
(LQ)7   
H Ruşinos, timid, ezitant,uşor de inti-
Threctia                                     midat                                                                Aventuros, neinhibat, sigur de sine, re-
Parmia                          zistând la stres (LQ)8   

I Raţional, autoîncrezător, realist, dur, se bazează pe sine
Harria Afectiv, sensibil, dependent emoţional, supraprotejat, intuitiv, rafinat
Premsia 
(LQ)9   
L Încrezător, acceptă condiţiile, înţele-
Alaxia                                         gător Suspicios, greu de prostit, neîncrezător
Protensia                                   sceptic (LQ)12   
M Practic, cu picioarele pe pământ,
Praxernia                                   ferm  Imaginativ, visător, boem, nepractic
Autia (LQ)13   

N Direct, nepretenţios, deschis, natural,
 neprefăcut
Naturaleţe Ager, perspicace, politicos,”treaz soci
-al”, diplomat, calculat
Perspicacitate 
(LQ)14   

O Autoîncredere, sigur, neculpabil, netulburat, automulţumit
Adaptare netulburată Aprehensiv, se autoblamează, culpabil
în insecuritate, îndoindu-se de sine
Culpabil 
(LQ)15   

Q1 Conservator, cu respect pentru ideile
prestabilite
Temperament conservator Experimentând, liber în gândire, critic,
deschis spre noutate şi schimbare
Radicalism 
(Q)16   

  Q2 Orientat spre grup, ascultându-i pe
alţii
Aderent la grup  Autosuficient, plin de resurse, decide
singur
Autosuficienţă 

(Q)17 
 
Factor Descrierea scorurilor mici
(sten 1-3) Descrierea scorurilor mari
(sten 8-10) Cod UI   

Q3 Sentiment de sine slab, lax, neglijent
cu regulile sociale
Integrare slabă Sentiment de sine puternic, exigent cu sine, disciplinat, precis, compulsiv
Înalt control al sentimentului de sine 
(Q)18   
Q4 Relaxat, liniştit, impulsuri slabe, nu se simte frustrat
Tensiune ergică scăzută Tensionat, frustrat, neliniştit, hiperex-citabil
Tensiune ergică ridicată 
(Q)19 

Figura 24. Trăsăturile sursă prime acoperite de 16 PF, după manualul testului (1986)
Notă: numele tehnice ale factorilor sunt cele scrise cu bold

O parte dintre aceşti factori lipsesc din varianta destinată juniorilor de 12-18 ani, HSPQ (Heihgt School Personality Questionnaire): L, M, N şi Q1, apărând în schimb factorii D şi J. Factorul D este considerat caracteristic vârstei adolescenţei şi se referă la temperament flegmatci vs. excitabil. Cotele scăzute indică conduita placidă, calmă, liniştită, cele ridicate sunt tipice juniorului hiperactiv, excitabil, predispus la gelozie, egocentric, uşor de distras, cu multe simptome de nervozitate, preocupat să capteze atenţia anturajului. Tânărul D+ are somn agitat, este repede distras, rănit uşor de lipsa de atenţie a celor din jurul său, respectând constrângerile, care îl fac să devină nervosşi impulsiv.
Factorul J, zeppia-coasthenia se pare că dispare spre maturitate. Polul zeppia caracterizează individul ce se pune în valoare în grup, este viguros, acceptă normele comune, fiind adaptabil şi plin de vioiciune. Polul coasthenia caracterizează persoanele individualiste, greu de satisfăcut, suficiente lor înseşi, acţionând pe cont propriu; obosite ca neurastenicii, ele fiind dubitative şi cântărind totul. Având opinii personale diferite de ale grupului, ele evită discuţiile pentru a nu intra în conflict, tind să nu uite că au fost nedreptăţite, J+ caracterizând mai pregnant sexul masculin şi comportamentul de tip obsesional-neurastenic.

Testele Cattell au făcut obiectul a numeroase studii transculturale şi de validare. Pentru a extinde utilizarea lor pe secţiunea clinică a populaţiei, au fost selectaţi şi factorizaţi itemi asociaţi unor dezordini psihologice, rezultând 12 noi factori, pe lângă cei 16 ce caracterizează persoana normală, instrumentul rezultat numindu-se CAQ (Clinical Analysis Questionnaire, creat de Delhees şi Cattell în 1971).
Comparând chestionarele Cattell cu testele MMPI, Kaplan şi Saccuzzo indică utilitatea crescută a acestora din urmă. “Pretenţia lui 16PF de a fi identificat trăsăturile sursă de bază ale personalităţii este neadevărată. Analiza factorială este doar una din multele căi de construcţie a testelor. Analiza factorială va identifica doar acele trăsături despre care îşi pune problema şi ea nu are dreptate când pretinde a fi mai specială decât oricare altă metodă. Totuşi 16PF rămâne o ilustrare exemplară a demersului de tip analiză factorială pentru testarea personalităţii structurate”(op. cit.,p. 441).
Excesul de criticism al autorilor este doar parţial acceptabil, deoarece testele Cattell au fost printre cele mai utilizate în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Scăderea relevanţei lor pleacă de la standardele extrem de ridicate create de modelele Big Five, în fond tot abordări factoriale.

4. O variantă Big Five: Neo Personality Inventory (NEO PI)
Elaborate plecând tot de la ipoteza lexicală, dar după proceduri sofisticate de construcţie şi de selecţie a itemilor, utilizând metode matematice avansate, testele Big Five sunt standardul cel mai avansat în materie de evaluare a personalităţii.
Evaluarea personalităţii în termenii modelului cu cinci factori este oferită şi de NEO-PI-R (Inventarul NEO Revizuit), care constă din 243 de itemi ce trebuie evaluaţi pe scala de 5 puncte, ceea ce presupune doar 30 de minute ca timp de aplicare. NEO, NEO-PI-R şi NEO-FFI (Five Factor Inventory) au toate în vedere 3 domenii comune: N-E-O = Nevrotismul, Extraversia şi Deschiderea spre experienţă, la care se adaugă Agreabilitatea (A) şi Conştiinciozitatea (C).
Fiecare din cele cinci domenii ale modelului Big Five este subîmpărţit în şase faţete, după cum urmează:
Nevrotism: Anxietate, Ostilitate, Depresie, Autoconştiinciozitate, Impulsivitate, Vulnerabilitate;
Extraversie: Căldură, Spirit gregar, Siguranţă de sine, Activitate, Căutarea excitaţiei, Emoţii pozitive;
Deschiderea spre experienţă: Fantezie, Estetică, Simţire, Acţiune, Idei, Valori;
Agreabilitate: Încredere, Modestie, Complianţă, Altruism, Francheţe, Tandreţe;
Conştiinciozitate: Competenţă, Autodisciplină, Străduinţă de achiziţie, Spirit al datoriei, Ordine, Deliberare.
Inventarele NEO-PI-R, NEO-FFI-R ale lui Costa şi McCrae au fidelităţi foarte ridicate (.86 la .95 pentru primul şi .74 la .80 pentru al doilea). Fidelitatea test-retest la distanţă mare (6 luni) este extrem de ridicată, între .86 şi .91 pentru domeniul superfactorilor şi între .66 şi .92 pentru al faţetelor, la NEO-PI originl.
Validitatea lui a fost cercetată şi în consilierea clinică şi psihiatrică, pentru înţelegerea subiectului, diagnoză, stabilirea raportului empatic, date de feedback în comunicare, stabilirea terapiei. NEO-PI-R are o gamă largă de alte utilizări: sănătatea mentală, consilierea vocaţională, selecţia profesională în industrie şi organizaţii, psihologia educaţională, în scopuri legate de cercetare.
Corelatele faţetelor NEO-PI-R apar sub forma unor liste de adjective (Adjective Check List Correlations – ACLC). Informaţii despre cercetări româneşti de experimentare a unei variante replicată în limba noastră au fost conduse de M. Minulescu din 1994, angajând trei etape: cercetarea lexiconului limbii române, realizarea cercetării empirice pentru evidenţierea termenilor descriptivi şi cercetarea lingvistică plecând de la proverbele autohtone. Un rezumat al rezultatelor (încurajatoare) pot fi găsite în lucrarea autoarei “Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică” (Bucureşti, 1996, pp. 130-132).

About these ads

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s