INIŢIEREA ÎN ELEMENTELE TEHNICE DE TRAGERE CU PISTOLUL practicate în Federaţia Română de Tir Sportiv la Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor

Pregătirea  tehnică. ( P.Teh.)P.Teh. face parte din conţinutul antrenamentului sportiv care la rândul ei cuprinde:
– Pregătirea tactică ( P.Tac. )
– Pregătirea psihologică ( P.Psih.)
– Pregătirea fizică ( P.Fiz.)
– Pregătirea teoretică ( P.Teor.)
– Refacerea în tirul sportiv (Ref.)
Între componentele tehnicii enumerăm :
–    Elementul tehnic
–    Procedeul tehnic,  reprezintă modul particular de efectuare a elementului tehnic (de exemplu, declanşarea prin tatonare, sau declanşarea lin accelerată…)
–    Mijloacele  se referă la aspecte cuprinzătoare ( instrumente, materiale specifice, metode, procedee, exerciţiu, etc.)
–    Metoda face referiri la modul de acţionare, programul propus, calea, mod de a proceda, procedee folosite în vederea realizării obiectivelor propuse de perfecţionare a tehnicii de tragere.

În tirul sportiv, principalele elemente ale tehnicii de tragere sunt :

1.     POZIŢIA, PRIZA
2.     OCHIREA
3.     RESPIRAŢIA
4.     DECLANŞAREA  ŞI  RITMUL
5.     URMĂRIREA  FOCULUI
6.     STABILITATEA – ECHILIBRUL
7.     CONTROLUL ŞI  ORIENTAREA ÎN POZIŢIA  DE  TRAGERE
8.     COORDONAREA ACŢIUNILOR DE TRAGERE
9.     ANALIZA  ŞI  REFACEREA
10.  CONCENTRAREA – RELAXAREA

Noţiunea de tehnică în sport reprezintă:
–    un sistem special al mişcărilor simultane şi successive;
–    organizarea, utilizarea, coordonarea raţională legată sau condiţionată de un alt obiect sau procese ( sau elemente tehnice ) cu care se află în dependenţă reciprocă, cu scopul ca acestea să conlucreze în vederea obţinerii unui rezultat sportiv.
Pregătirea, instruirea tehnică înseamnă perfecţionarea mobilităţii, ordinea strictă a mişcărilor în colaborare perfectă cu capacităţile fizice şi psihice ale sportivului – trăgător.
Din acestă definiţie rezultă că la dezvoltarea tehnicii trăgătorului vor contribui cunoştinţele despre poziţiile corpului , metodele  ochirii, respiraţiei, tragerii propriu-zise, ritmul loviturilor, etc.
Se atrage atenţia că la prezentarea tehnicii să nu se rezume doar la explicaţii verbale, ci de fiecare dată să se folosească şi imagini video sau alte reprezentări care tratează probleme identice cu cele în discuţie

1.    POZIŢIA
Iniţierea în tirul sportiv cu pistolul se recomandă a se începe dintr-o poziţie rezemat.
Ficărei probe din tirul sportiv îi sunt caracteristice anumite poziţii de tragere care diferă mai mult sau mai puţin prin aspectele biomecanice şi bineînţeles prin condiţiile tehnice impuse de regulament. Practic fiecare poziţie se impune printr-o tehnică particulară.
Stabilirea poziţiei de tragere se face pe baza unor principii generale pe a căror structură se va adapta poziţia ”proprie” fiecărui trăgător, ţinând cont de aspectele şi particularităţile morfo-funcţionale ale trăgătorului şi de adaptarea materialelor de tragere.
Poziţiile de tragere pot fi abordate din perspective a două componente:
1.- Poziţia exterioară ce este compusă din aspecte tehnice vizibile
2.- Poziţia interioară ce se ”construieşte” în memoria motrică a trăgătorului pe baza informaţiilor primate de la nivelul grupelor musculare, articulaţiilor, tendoanelor,organelor ş.a..

Poziţia în tirul cu pistolul  ( vezi şi Anexa 1  pag. 29  )
Înainte de a declanşa un foc trebuie să adopţi poziţia pentru tragere corespunzătoare. Să fi echilibrat, cu corpul rigid, totuşi neîncordat, permiţând mâinii să ţină pistolul orientat normal spre ţinta proprie. Această poziţie a picioarelor, corpului, braţului şi capului reprezintă poziţia şi trebuie luată identic de fieare dată, când trebuie tras un foc.  Nu există nici o regulă absolută, strictă şi directă care să definească poziţia ideală. Trebuie să-ţi găseşti poziţia care se potriveşte mai bine cu structura ta particulară şi cu caracteristicile fizice.
Picioarele trebuie să fie aşezate astfel încât să stai comod.  Trebuie plasate la o distanţă aproximativ egală sau mai mică decât lăţimea umerilor. Greutatea corpului trebuie egal repartizată pe ambele tălpi. Corpul să fie uşor înclinat în partea opusă direcţiei de tragere, echilibrând greutatea braţului întins care susţine pistolul. Partea superioară a corpului trebuie ţinută rigidă, însă fără încordare. Orice mişcare pe lateral trebuie să vină din şold, nu din umăr.  Poziţia braţului şi mâinii care susţine pistolul se schimbă numai prin deplasarea picioarelor sau ajustarea poziţiei centrului de greutate al corpului până se stabileşte pe aceeaşi linie cu centrul ţintei. Dacă se foloseşte încheietura umărului şi a pumnului pentru ajustarea ochirii,  sub efortul ochirii şi al declanşării, braţul va reveni în poziţia lui naturală, iar focul nu va mai lovi centrul ţintei.
Pentru a ajunge la o poziţie corectă, se începe prin a îndrepta pistolul spre ţintă.  Dacă aliniamentul aparatelor de ochire se află în afara centului ţintei, se deplasează picioarele până ce ochirea devine corectă faţă de centrul ţintei.
Capul nu trebuie să fie înclinat înainte sau înapoi deoarece provoacă o încordare prea mare ochiului director.
Faţa trebuie îndreptată cât mai mult posibil spre ţintă fără a provoca însă încordarea excesivă a musculaturii gâtului.  Evită poziţii excesiv de deschise ( cu pieptul spre ţintă ) sau prea ” în linie ” ( să stai lateral faţă de ţintă ). În primul caz braţul este susţinut insuficient de musculatura umărului, în al 2-lea caz capul, fiind într-o poziţie extremă, împiedică circulaţia sângelui la creier iar la  musculatura gâtului apar rapid spasme.
În ultimii ani s-a practicat de exponenţii de vârf ai sportului o poziţie care este aproape  ” în linie ” cu ţinta.  Justificarea acestei poziţii este că asigură o stabilitate mai mare ” la vârful cătării ”, reculul pistolului fiind asimilat direct prin braţ şi umăr.
Cei mai mulţi trăgători, în timpul ochirii, îşi ţin mâna liberă în buzunarul de la pantaloni sau de la haină sau şi-o agaţă de curea la ”spate” pentru a împiedica umărului opus să cadă.

PRIZA

Înainte de ochire trebuie să apuci corect pistolul.  Nu există doi trăgători care să aibă aceeaşi formă a mâinii.  Pentru a ţine corect  pistolul pe ţintă va trebuie aduse modificări crosei sau confecţionarea uneia noi care să satisfacă nevoile personale. Dacă este corect modelată  ” V ”-ul dintre police şi index va fi împărţit în două părţi egale de axul ţevii. Mâna se va potrivi confortabil în jurul crosei şi toată suprafaţa palmei, cu excepţia indexului, va fi în contact cu crosa pistolului.

Introducerea mânerului (crosei) pistolului în ” V ”-ul dintre police şi index
a) vedere de sus          b) vedere din stânga

Degetul mare este întins înainte, lipit de suprafaţa laterală a crosei pistolului.  Degetul arătător cu a doua jumătate a primei falange se aşează pe trăgaci.  Primele două falange ale degetului arătător nu trebuie să atingă suprafaţa laterală a crosei pistolului.
Celelalte trei degete cuprind mânerul pistolului. Degetul mare trebuie să fie puţin încordat, ceea ce va contribui la blocarea articulaţiei mâinii. Pe toată  durata acţiunii de tragere, până la  declanşare, degetul mare nu-şi modifică poziţia, rămânând încordat.
Degetele mijlociu, inelar şi mic cuprind crosa pistolului, îndeplinind activitatea fundamentală  de susţinere a acestuia.  În acest fel o parte însemnată din greutatea pistolului cade pe falanga a doua a degetului mijlociu.
Degetul arătător acţionează asupra trăgaciului ( într-o poziţie la 90°  faţă de direcţia axului ţevii ) exercitând o presiune direcţionată înspre înapoi, pe o linie imaginară care este paralelă cu axul ţevii.

Teama de a nu greşi dorinţa şi ambiţia de a învinge creează o stare de stres şi elementul tehnic cel mai slab poate genera greşeala nu mai este controlat.  De multe ori, acest element este stabilizarea încheieturii.
Se recomandă tuturor trăgătorilor şi antrenorilor să ţină seama de acest aspect de tehnică şi să-i acorde atenţia pe care o merită pe timpul antrenamentului.
Problema de fond a stabilizării încheieturii mâinii constă în aceea că muşchii şi tendoanele încheieturii nu sunt în legătură cu sistemul nervos central, ci în legătură cu cel periferic. Un trăgător neexperimentat nu reuşeşte să-şi stabilizeze încheietura mâinii fără să întindă degetele.
Cum stabilizarea izolată nu este practicată în viaţa de toate zilele, legăturile nervoase dintre încheietură şi sistemul nervos central au dispărut aproape complet. Numai printr-un antrenament specific de lungă durată putem ajuta la refacerea acestor legături.
Rezultatul unui asemenea antrenament conduce la  posibilitatea de a ţine ” aparatele de ochire ” în interiorul zonei de ochire pe tot timpul cât degetul declanşator se mişcă.
Pentru realizarea unui foc sigur trebuie să se creeze un tonus muscular înainte de tragere egal cu cel după executarea focului.
Verificarea prizei corecte se execută astfel :
1.    trăgătorul se aşează în poziţia de tragere;
2.    realizează ochirea;
3.    intensifică şi slăbeşte efortul de strângere a crosei (mânerului pistolului);
4.    realizează o poziţie corectă a crosei în palmă;
5.    menţine constant poziţia cătării în mijlocul crestăturii înălţătorului(ţelului)

2. OCHIREA

Dacă adopţi o poziţie şi o priză corectă, pistolul ar trebui să fie aproape corect orientat când îl ridici pe ţintă.  O mică corecţie a aliniamentului aparatelor de ochire va desăvârşi tabloul ochirii.
În cazul tragerii în faza de ” precizie ” partea vizibilă a cătării trebuie să se găsească exact în mijlocul crestăturii înălţătorului, iar partea ei superioară la acelaşi nivel cu umerii acestuia şi toate acestea spre punctul ochirii, la baza punctului negru.
Memorează imaginea corectă a ochirii şi păstrează un desen al ei în trusa trăgătorului să-l priveşti între focuri. Pentru a menţine o ochire corectă, ochiul director trebuie să focalizeze, alternativ, planul cătării – planul crestăturii – planul cătării. Ochiul nu poate focalize în acelaşi timp toate cele 3 planuri ( ţelul, dioptrul sau crestătura, cătarea, ţinta ).
Poziţia cătării în crestătură indică gradul de stabilitate a braţului care susţine pistolul şi în acelaşi timp, generează unele acţiuni compensatorii care refac imaginea corectă. Ochirea, în special în poziţii instabile, reprezintă o luptă continuă pentru menţinerea cătării bine prinse în zona ochirii.  Finalizarea ochirii depinde de stabilitatea braţului.
În această fază trăgătorul finalizează declanşarea, concomitent cu menţinerea cătării bine prinse în zona de ochire pe ţintă.
La acest capitol al ochirii  se are în vedere că o mică deficienţă a calităţii vederii nu constituie o piedică în tirul cu pistolul sau cu puşca. Deficienţa descoperită la timp şi cu ochelarii stabiliţi de specialist, oferă posibilitatea trăgătorului să se bucure de performanţe foarte bune.
În tirul sportiv punctul de ochire este concretizat pe ţintă în mai multe feluri, în raport cu sistemul aparatelor de ochire, astfel :
    Aparate deschise (cu crestătura la înălţător şi cătare de diferite forme) cu aliniament la baza punctului negru, sau în centrul punctului negru – cu denumirea “ punct ochit punct lovit ” –  ,  sau alte variante. Sistem folosit la toate probele de pistol şi la puşcă pentru iniţiere în tirul sportiv.
    Aparate închise (  înălţător circular şi cătare inelară sau ringkorn) cu punctul negru  concentric în relaţie cu ringkornul. Acest sistem este valabil numai pentru puşcă.
    Aparate închise ( înălţător circular şi cătare dreaptă/dreptunghiulară ) cu aliniament la baza punctului negru. Acest sistem este valabil numai pentru puşcă.

Imagini de ochire, adoptate de trăgătorii de pistol sau puşcă.

Indiferent de modul de ochire, când va trebui efectuată “corecţia” punctului mediu al grupării unor lovituri, acesta se va măsura numai de la centrul ţintei şi nu de la punctul unde s-a ochit.

3  RESPIRAŢIA

Pe durata pregătirii tragerii, modul de realizare a respiraţiei se realizează astfel :
I.    Ridicând pistolul puţin deasupra ţintei, trăgătorul realizează o scurtă inspiraţie şi parcurge cu ”privirea interioară” punctele cele mai importante ale poziţiei : gleznele, genunchii, zona lombară, umerii, poziţia capului, încheietura mâinii.
II.    Fixând tonusul muscular obişnuit, trăgătorul îşi zice în gând  ”Sunt gata, pornesc!” şi apoi coboară pistolul spre zona de tragere, însoţind acestă mişcare cu o expiraţie totală.

Observaţie : Expiraţia provoacă senzaţia de linişte şi de siguranţă ca un reflex condiţionat. Se intră în apnee în care vor trebui definitivate acţiunile de ochire şi declanşare într-o perioadă optimă de timp între 5 şi 8 secunde. Dacă se depăşesc cele 8 secunde, lanţul muscular implicat în efortul specific suferă din lipsă de oxigen  iar dorinţa de a respira devine irezistibilă şi stabilitatea poziţiei se degradează progresiv influenţând proporţional ochirea.
O greşeală caracteristică este declanşarea conştientă, bruscă după expirarea perioadei optime. Aceasta este o reacţie de panică şi provoacă întotdeauna un foc ratat. Mai bine faci mai multe eforturi să tragi un foc corect decât să forţezi unul care riscă să nu fie pe ţintă.

Realizarea declanşării în perioada optimă nu trebuie privită ca punctul final al acţiunii.  După foc continuă să ţii pistolul pe ţintă, înregistrând în memorie imaginea pe care ai văzut-o chiar în momentul plecării focului.
Trebuie să laşi reculul să-şi facă efectul după care pistolul va reveni în poziţia avută înaite de plecarea proiectilului. Numai după aceea, la cca. 2 secunde, poţi lăsa braţul jos în sprijin pe banchetă odată cu reluarea calmă a respiraţiei. Dacă nu se respectă aceste succesiuni, mâna cu pistolul se va relaxa prea devreme, se va pierde concentrarea asupra aparatelor de ochire şi mai ales asupra încheieturii mâinii, înainte de plecarea focului.  Trăgătorul care lasă braţul jos după ce a tras, o va face în curând înainte de a fi tras.  Anticiparea focului va tensiona musculatura braţului şi pe cei ai umărului împotriva reculului aşteptat şi asta va deplasa pistolul din zona de ochire.
Relaxarea prizei şi pierderea din atenţie a aliniamentului aparatelor de ochire vor slăbi controlul asupra pistolului în momentul tragerii.  Ambele greşeli sunt foarte serioase.
Respiraţia este importantă, deoarece:
1.    contribuie la aportul de oxigen;
2.    reglează pulsul;
3.    menţine un raport corect al tensiunilor din organism;
4.    îmbunătăţeşte păstrarea imobilităţii corpului, la controlul asupra situaţiilor de stress.
O respiraţie corectă cere mare concentrare din partea trăgătorului. Din clipa în care un concurent este stresat, respiraţia sa se modifică.
Cum respiră puşcaşul?
În viaţa de fiecare zi, organismul uman respiră prin torace sau abdomen, în funcţie de condiţia fizică sau psihică. Dacă persoana este mulţumită şi lipsită de stress, respiraţia este abdominală, iar în caz contrar toracică, respectiv în zona gâtului.
Un rezultat bun nu este totuşi posibil decât printr-o respiraţie abdominală calmă care să permită controlarea mişcărilor abdomenului.
Ce se întâmplă în timpul respiraţiei toracice ?
Respiraţia toracică provoacă o mişcare pronunţată a umărului şi o modificare a musculaturii intercostale, ceea ce se transmite în mod necesar asupra armei, perturbând stabilitatea acesteia.
Când ocheşte, trăgătorul poate constata cum puşca se deplasează pe verticală. Îi este imposibil să-şi stabilizeze arma asupra centrului ţintei şi prinderea poziţiei zero devine aleatorie. Trăgătorul încearcă să compenseze eroarea printr-o presiune a mâinii, ceea ce se dovedeşte nefastă la declanşarea focului.
Cât aer trebuie expirat ?
Contrar tehnicii de altădată, care preconiza să se expire două treimi, aerul este complet dat afară, dar fără efort. Este singurul mod de a reţine respiraţia fără constrângere, pentru a permite o bună plecare a focului.
Procedând în felul acesta, mai rămân în plămâni 1 – 1,5 litri de aer. Acest procedeu este coordonat cu cel al ochirii, astfel încât focul porneşte la puţin timp după reţinerea aerului (în maximum 4 – 5 secunde).
Reglarea ”pe înălţime” cu ajutorul respiraţiei
Unii trăgători încearcă să regleze  ”pe înălţime” cu ajutorul respiraţiei. Tehnică care e greşită, deoarece modificând volumul de aer se schimbă şi tensiunile. La plecarea focului, acestea scad şi provoacă o deplasare a impactului. Regiunea umărului este şi ea afectată şi are un efect negativ asupra ţinerii armei.
De aceea, trăgătorul trebuie să-şi caute poziţia zero după ce expiră, ceea ce implică o concentrare enormă. Cei care se mulţumesc cu jumătăţi de măsuri nu vor avea succesul scontat.
Care este influenţa respiraţiei asupra pulsului ?
O tehnică bună de respiraţie înlesneşte  reglarea pulsului. Dacă trăgătorul respiră greu şi tare, pulsul creşte imediat. Plecarea focului trebuie să se facă însă cu un puls scăzut, care depinde, la rândul lui, de gradul de antrenament fizic al trăgătorului şi de respiraţia acestuia.
Pulsul este scăzut în timpul respiraţiei abdominale şi el creşte când respirăm prin torace.  Modul de a da aerul afară joacă şi el un anumit rol. Este important ca să fie libere căile respiratorii sau expirarea să se facă pe gură.
Respiraţia şi stresul
Trăgătorul este în măsură să controleze o situaţie de stres sau orice gen de teamă cu ajutorul respiraţiei abdominale. Aceşti factori accelerează respiraţia, care devine tot mai mult toracică. Un trăgător care reuşeşte să-ţi controleze respiraţia, poate evita în felul acesta stresul şi alte perturbări ale tirului din motive psihice.

4.  DECLANŞAREA  ŞI  RITMUL

Apăsarea corectă a trăgaciului se poate exersa cel mai bine trăgând fără proiectil, cu faţa spre un fundal deschis la culoare.  Mişcarea ţevii, în timp ce se apasă pe trăgaci, poate fi observată fără să fie influenţată de recul.
Se mai poate alterna cu sistemul de tragere cu cartuşul real pe o ţintă albă pentru a observa prioritar aliniamentul aparatelor de ochire pe fondul creşterii progresive a presiunii pe trăgaci cu plecarea focului şi realizarea fazei de urmărire.
Faza de executare  a tragerii “ de precizie “  în concurs.
După ce coborâm pistolul în zona de tragere, trăgătorul începe mişcarea degetului său arătător – încet dar hotărât. Acestă mişcare trebuie să fie  independentă de voinţa trăgătorului.  Închipuiţi-vă că aveţi în mână  un pistol cu fitil, care nu are părţi mobile, ci doar focul care se mişcă pe fitil. Dumneavoastră nu trebuie decât să menţineţi pistolul în zona de tragere şi să aşteptaţi ” cu o  faţă de piatră “   ca pistolul să tragă.
Ştiu că e foarte greu să te menţii complet indiferent faţă de poziţia aparatelor de ochire în raport cu ţinta, dar merită,  pentru că greşelile de ochire sunt întotdeauna mult mai mici decât cele provocate de mişcarea încheieturii mâinii.
Cea mai importantă etapă este ochirea şi acţiunea asupra trăgaciului. Aceste două acţiuni sunt atât de legate între ele, încât este imposibil să le desparţi – este o acţiune unică.
Trăgătorii pot fi împărţiţi în două grupe, care realizează ochirea şi acţionarea trăgaciului într-un mod destul de diferit. Îi vom numi pe unii ” pasivi ”, iar pe ceilaţi  ” activi ” .
Cei ” pasivi ”, sunt concentraţi asupra căutării ochirii perfecte, ei aşteaptă ca să obţină cătarea în poziţia ideală de tragere. Când văd această poziţie,  apasă pe trăgaci. Mulţi dintre ei, care au  mulţi ani de antrenament şi o bună capacitate motrică  pot să o facă aproape perfect, dar nu în toate concursurile.
Cei ” activi ”, se concentreză asupra acţiunilor, asupra cărora ei pot influenţa : mişcarea degetului arătător, păstrarea tonusului muscular al încheieturii mâinii şi poziţia cătării.  Este bine ca trăgătorul să se îngrijească doar de problemele ” interne ” în ceea ce se produce în corpul său.  Problemele interne sunt mult mai importante decât problemele exterioare.
Sunt convins că obiectivul principal al unei trageri sigure trebuie să fie nu tragerea propriu zisă, ci păstrarea stabilităţii, menţinerea tonusului muscular constant. Pentru a reuşi acest lucru, trăgătorul trebuie să creeze un sitem de tragere, uitând de ochire, ca process emoţional.
În timpul tragerii pistolul se află întotdeauna în mişcare, amplitudinea acestei mişcări depinzând de nivelul de pregătire al trăgătorului respective.
Traiectoria acestor mişcări de multe ori trece prin punctul unei ochiri ideale,  iar dacă  trăgătorul  va  încerca să tragă în acest moment aparent oportun,  proiectilul va ajunge mai totdeauna departe de centru. De ce ?
– Pentru că vederea noastră funcţionează în aşa fel încât întotdeauna vedem ce s-a întâmplat, cu atât mai mult dacă este un obiect mobil.
Aş dori să subliniez, importanţa părţii pregătitoare a tragerii, pe care unii trăgători o ignorează.
Cei mai buni trăgători consumă 40 – 60 secunde pentru partea de pregătire, şi 3 -5 secunde pentru partea de execuţie. Marea majoritate a trăgătorilor de pistol încep să ochescă fără să-şi controleze poziţia, fără să-şi fixeze tonusul muscular obişnuit în punctele cele mai importante.
Ochind, trăgătorul nu-şi poate fixa pistolul în această poziţie, iar acţiunea de apăsare pe trăgaci, aproape întotdeauna perturbează acest echilibru deosebit de fragil.  Unde se află soluţia bună ?
–    Mai întâi : să uităm de ochire ca un proces independent, să dăm prioritate acţionării trăgaciului.
–    În al doilea rând: să avem încredere în stabilitate, care este  întotdeauna mai bună decât ni se pare.
–    În al treilea rând, coborând pistolul în zona tragerii, să începem mişcarea de apăsare a degetului arătător, fără să ne oprim până ce porneşte focul şi puţin mai mult …
–    În al patrulea rând, obiectivul nostru  este acela de a păstra calmul maxim la blocarea încheieturii mâinii şi să nu pemitem apariţia unor mişcări în afara celor “ paralele “ normale.
Poziţia  „Pregătit pentru tragere”(GATA sau“The Ready Position”)

La tragerea în faza de “precizie” aproape toţi trăgătorii declanşează în procedura de expiraţie.
La tragerea în   faza de “ viteză “  se întâmplă următoarele :
– Observaţie : de obicei ridicăm braţele, pentru a face o inspiraţie şi ni se pare mai logic să să inspirăm când ridicăm şi pistolul.
Dar tonusul muscular după o inspiraţie de acest gen este foarte diferit faţă de tonusul din  faza de “ precizie “ ( când avem de tras 5 focuri în 5 minute )
De aceea, recomand să se păstreze procedura de la “ precizie “ şi în faza de “ viteză “  astfel :
–    La poziţia  “ GATA “, cu 1 – 1,5 secunde înainte de apariţia ţintei, facem o inspiraţie destul de profundă, iar când apare ţinta, instantaneu trebuie să începem ridicarea pistolului şi expiraţia dar şi angajarea creşterii progresive a presiunii degetului arătător pe trăgaci.   ( amintim că rezistenţa trăgaciului la declanşare  este mai mare de 1.000 gr.)
–    În intervalele ( de 7 sec.) dintre apariţiile ţintei efectuăm două respiraţii normale, după o inspiraţie mai profundă aşteptăm în poziţia “ gata “, reapariţia ţintei.
Ridicarea  braţului  trebuie  să  fie  liniştită  şi  naturală,  cu  o  viteză continuă,  fără accelerări la început dar cu oprire progresivă în zona de ochire.
În poziţia “ Gata “, degetul arătător trebuie să fie în contact cu trăgaciul, fără a face nici o presiune asupra acestuia. Când începe ridicarea pistolului, degetul arătător îşi începe şi el mişcarea, care se încheie odată cu terminarea expiraţiei şi în momentul în care pistolul se opreşte în zona de ochire (fără a face corecţii de plasament)
Focul  trebuie  să pornească  în  momentul  în  care  pistolul  se opreşte sau câteva clipe mai târziu.  Independent de locul opririi, la centru sau în afara zonei de ochire. Trăgătorul  nu  va căuta  centrul ideal al ochirii, pentru că, irosind timpul căutând, trăgătorul va accelera astfel  declanşarea, ceea ce aproape întotdeauna provoacă  mişcări ale  încheieturii  mâinii.
Pentru   a evita  aceste pierderi  de  timp, în  cadrul  celor 3  secunde cât are la dispoziţie, trebuie  antrenate  mult  ridicarile în  sistem de trageri fără cartuş.  Inexactitatea  mişcărilor  chiar  la  trăgători  de  nivel  mediu asigură încadrarea în zona valorică de 9 puncte, dar mişcările “unghiulare“ din încheietura mâinii ne pot aduce un “ zero “.
Elementul cel mai important din tehnica de tragere cu pistolul este stabilizarea completă a încheieturii mâinii.  Când dobândeşti această tehnică, trăgătorul scapă de multe probleme.
RITMUL  de tragere, pe ţinta fixă,  defineşte împărţirea în timp a unei serii de concurs.
Trăgătorii rapizi sunt adeseori gata după 40 de secunde. Cei etern mai lenţi au prilejul permanent să audă avertismentul sonor ” au mai rămas 10 secunde ” şi de multe ori, mai au încă 2 focuri de tras din acel moment.
Dar la evaluarea finală pot apărea situaţii ”tragice” în acest sens.
Fiecare trăgător are propria sa manieră de a-şi drămui timpul. Cel ce vorbeşte repede va fi rapid şi la tragere, va începe primul şi tot primul va fi la încheiere. Cei  ce  însă ” cugetă ” mai mult vor începe şovăitori, vor avea nevoie de mai mult timp de aşteptare şi vor termina în ultimul moment ” în criză de timp ”.
În situaţii de criză, cum ar fi la concursuri, aceste tendinţe se amplifică. Repeziţii au tendinţa să se năpusteacă înainte, să termine repede, pe când cei ce şovăie aceştia tergiversează şi împing totul până la utima secundă (unii chiar nemaiapucând să tragă ultimul foc). Ambele extreme ridică probleme, tendinţe spre atenţie sporită şi spre întârzieri la declanşare.
Pentru a preîntâmpina acest pericol, ”gânditorii” trebuie să urmeze şedinţe speciale pentru ritm. Dacă se ajunge la rezolvarea seriei, de 10 focuri, în proporţie de 80% din timpul maxim, rămân în continuare suficiente rezerve pentru a nu se intra în criză de timp.  Tocmai acest tempo ar urma să se studieze în timpul şedinţelor de antrenament.
Aceste  limite de timp vor fi controlate în timpul antrenamentului şi pregătite prin exerciţii speciale.  În felul acesta se formează simţul timpului, care ulterior va aduce cu sine mai multă siguranţă.  Rezultate deosbite se obţin în special folosind un tempo susţinut de tragere. Aceasta nu înseamnă că tragerea rapidă este şi cea mai bună, în schimb nu trebuie uitat nici faptul că o tragere de calitate nu va dura mai mult.
În concluzie, limitele de timp, pe care ţi le-ai propus şi le-ai pregătit la antrenamente, vor trebui respectate cu sfinţenie.
Prin ritm de tragere se înţelege şi succesiunea derulării mişcărilor pe parcursul tragerii, derularea fiecărei forme de activitate în parte, coordonarea tuturor elementelor în contextul general al necesarului de timp.
Ar fi inutil să explicăm că, derularea uniformă a tragerii se bazează pe păstrarea unui ritm constant şi uniform.  Cu cât reuşeşti să reproduci mai exact fiecare segvenţă motorie a mişcărilor pe care le faci, cu atât mai  favorabile vor fi premisele unui tablou de ţintă cu distribuţie optimă şi drept consecinţă, obţinerea unor rezultate bune.  O ochire prea lungă în timp va duce la focuri care nu vor nimeri centrul, acelaşi efect avându-l şi declanşarea neregulată a focurilor sau neglijarea menţinerii corecte a poziţiei de tragere.
Elementele-cheie pentru ritm, de fapt noţiunile de bază, se numesc precizia şi simţul tactului.  Precise ar trebui să fie toate mişcările care corespund de fiecare dată aceluiaşi şablon motric.
Spre deosebire de începători, trăgătorii de elită îşi rezervă mult timp pregătirii fiecărui foc în parte şi acordă acestui moment o importanţă deosebită.
Cei  mai puţin experimentaţi se aşează repede, chiar agresiv în poziţia de tragere, nu acordă nici un fel de atenţie poziţiei interioare, sau orientării acesteia. Toată energia de care dispun se concentrează exclusiv asupra ochirii şi momentului declanşării focului, momente care de multe ori durează foarte mult, motivul fiind oscilaţiile puternice care stânjenesc absolut totul.
“ Ultimele 10 secunde sunt decisive cu privire la succesul focului. Toate  elementele   sunt după puterile fiecăruia în dispozitiv optim pentru un rezultat bun, umând ca,  din acel moment creierul să preia funcţia de comandă. Toate datele primite vor fi prelucrate iar la momentul potrivit urmează impulsul  de apăsare pe trăgaci .  Informaţiile transmise la creier sunt furnizate de ochiul ochitor şi curbura degetului declanşator.  Ţinta, cu întreaga distribuţie a focurilor, îi indică trăgătorului poziţia, orientarea sa faţă de ţintă precum şi amplitudinea oscilaţiilor.
Degetul anunţă  presiunea propriu-zisă asupra trăgaciului. Dacă oscilaţiile sunt mici şi puţine la număr, iar dacă poziţia determină mişcările în cadrul centrului impactelor, degetul poate începe presiunea pe trăgaci.
Foarte multe depind de felul cum se realizează această coordonare între precizie şi viteză.
Într-o etapă anterioară a acestei ierarhii decizionale va trebui să ne referim la câteva stări de fapt de natură fiziologică şi care au şi ele un cuvânt greu de spus : provizia de oxigen, fregvenţa pulsului, tensiunea musculară, balansul, echilibrul şi acuitatea vizuală, ar fi doar câteva dintre ele.
Degetul şi ochiul pe de o parte, ”agregatele” fiziologice pe de altă parte se află în antagonism, în conflict unele cu altele. Pe de o parte se doreşte o luare cât mai precisă a liniei de ochire pentru a crea situaţia perfectă pentru declanşarea focului. Acestă speranţă este plauzibilăşi de înţeles deoarece, oscilaţiile se reduc constant la începutu lochirii lăsând astfel senzaţia unor premise dintre cele mai favorabile. În acelaşi timp, funcţiile organismului se află într-o stare de cvasi alarmă : respiraţia este gâtuită, rezervele de oxigen sunt pe punctul de a se fi epuizat, iar alimentarea cu săruri a organelor se înrăutăţeşte de la secundă la secundă.
Toate acestea duc la o diminuare a acuităţii vizuale, la o încordare a musculaturii, o creştere a fregvenţei pulsului şi la o suprasolicitare a sistemului nervos.  Vei vedea mai puţin clar, oscilaţiile tale se vor înmulţi, inima va bate mai tare,  puterea de concentrare scade,  te afli sub presiune psihică.
În concluzie, succesul întregii acţiuni implică un compromis între răbdare-aşteptare şi acţionare.  În principiu este vorba aici de o foarte bună repartizare a tuturor aceste momente pe unităţi de timp. Ideea este de a ochi suficient de mult în timp, fără însă a se exagera, pentru a se ajunge la momentul optim de declanşare a focului.  Altfel spus, trebuie tras din timp, suficient de devreme şi oricum înainte ca sistemul nervos să înceapă să reacţiomeze defectuos datorită datoriei de oxigen, sau scăderii forţei de concentrare.
Practica de competiţie a evidenţiat un interval optim de 6-8 secunde, respectiv între momentul de reţinere al respiraţiei şi cel al declanşării focului.  În acest interval de timp, arma se linişteşte, iar funcţiile fiziologice se află ( încă ) la nivelul maxim  de randament. Seriile mai lungi vor duce fireşte la apariţia unei anumite oboseli.  Şi totuşi mai rămân rezerve pentru revenire.  Chiar dacă circulaţia sangvină este suprasolicitată datorită emoţiilor, temperaturilor extreme, sau altor cauze, forţa şi acuitatea de reacţie  rămân aceleaşi, la cote înalte, întotdeauna în intervalul de 6-8 secunde de care am vorbit.
Realitatea arată că în concurs,începătorii şi chiar trăgătorii de valoare medie încalcă destul de des regulile impuse de limitele de timp descrise anterior. În general mulţi trag prea târziu, alţii neglijează timpii tocmai în fazele decisive.
Spre deosebire de ei,  trăgatorii de elită trec incredibil de repede şi cu o constanţă demnă de individiat la “ aparatele de ochire “. Pentru a obţine rezultate de valoare în concurs RITMUL are o importanţă covârşitoare în ultimele  10 secunde. Va trebui să se acorde toată importanţa tactului şi să încerci să-l stabilizezi prin antrenamente adecvate.”
Măsuri şi mijloace  menite să ducă la stabilizarea ritmului :
–    Antrenamente pe suprafeţe instabile.  Se va învăţa astfel să tragi mai bine  în condiţii mai dificile şi pe fondul unor mişcări mai ample.
–    Utilizarea unui trăgaci cu declanşare directă ( instantanee ), fără pasul dinainte scurtează vizibil momentul de declanşare.
–    Utilizarea unui ringkorn cu un diametru mai mare la puşcă sau a unei cătări cu lăţimea mai mare la pistol. Aceste dimensiuni mărite  vor crea senzaţia că aceleaşi oscilaţii  să nu ţi se pară atât de nocive, motiv pentru care vei căpăta curaj la apăsarea pe trăgaci şi declanşarea focului.
–    Tragerea a mai multor  serii de câte 10 focuri cu obiectivul de a lovi centrul ţintei, dar cu finalizarea acţiunilor în primul moment de linişte ( la prima imagine )
–    Imaginează-ţi  cel mai rapid  şi eficient foc posibil. Gândeşte-l şi prelucrează-l mental.
– Stabileşte-ţi  drept obiectiv să devii un trăgător curajos !

5.    URMĂRIREA  FOCULUI

Acţiunile trăgătorului după efectuarea tragerii.
După executarea focului, trăgătorul trebuie să păstreze nu numai poziţia, ci şi starea internă vreme de  2 – 3 secunde la probele în faza de ”precizie”.
Tonusul muscular trebuie să fie acelaşi, degetul  arătător trebuie să continuie să apese, cătarea trebuie să rămână alinată pe zona arcului mişcării în interiorul suprafeţei de ochire. Apoi, inspirând se ridică puţin braţul şi apoi lăsându-l jos se expiră. Acesta este cel de-al doilea ”semnal” care indică încheierea execuţiei focului.
Atunci când lasă jos pistolul, trăgătorul îşi relaxează musculatura inplicată în efort şi analizează focul pe care l-a executat. Dacă rezultatul nu coincide cu observaţia sa, dar el e convins că avea cătarea aliniată corect, va face totuşi corecţiile necesare pentru ochire.
Când rezultatul coincide cu observaţia sa, e mai bine să se continue focurile într-un ritm rapid.
În cazul unui foc greşit, este important să se facă o pauză, nu pentru a căuta greşelile, ci pentru a regăsi schema normală de tragere, trăgând pe ”sec” o dată sau de două ori.
Concluzia :  E nevoie să-ţi regăseşti poziţia interioară, s-o păstrezi câteva secunde, imaginându-ţi focul următor.
Dacă presupunerea proprie nu e conformă cu rezultatul, e mai bine să se continue să se tragă rapid.
Dacă focul nu corespunde cu presupunerea proprie, n-are rost să căutăm greşeala, ci trebuie să simulăm realizarea declanşării  pentru a regăsi ”schema de tragere ”.

6.    STABILITATEA – ECHILIBRUL

Stabilitatea reprezintă proprietatea sistemului trăgător-armă de a reduce la minim oscilaţiile armei faţă de proiecţia ideală a imaginii de ochire.
Realizarea stabilităţii specifice tragerilor ( stabilitatea generală ) este condiţionată de activitatea lanţurilor musculare ce suportă un efort static de echilibrare corelat cu un efort satatic de menţinere adaptat desigur la poziţia de tragere, particularităţi morfo-funcţionale, dezvoltarea calităţilor motrice,  psiho-motrice etc.
Stabilitatea este asimilată cu menţinerea armei în poziţie ( ce explică mişcările pe care le observă trăgătorii în imaginile de ochire ce însoţesc execuţia focului )
Menţinerea se defineşte prin efortul efectuat de trăgător pentru a ţine mişcările armei sub control.
Amplitudinea “ mişcărilor “ de menţinere a armei demonstrează practic nivelul pregătirii fizice specifice.
Tehnica de obţinere a stabilităţii  şi al echilibrului au în vedere :
–    pregătirea fizică generală ;
–    dezvoltarea capacităţilor de coordonare şi ale psihomotricităţii ;
–    pregătirea fizică specifică ;
Tehnica de menţinere a stabilităţii, implică concentrarea atenţiei asupra activităţii desfăşurate şi controlul propriului corp, a sistemului osos şi muscular  ( a tonusului acestora ), articulaţiilor, a echilibrului valorificând între altele :
–    formarea unui corp comun a  sistemului trăgător-armă ;
–    imprimarea unui  ritm de mişcare  propriu trăgătorului şi stabilirea momentului optim de stabilitate ;
–    coordonarea tuturor elementelor tehnice de tragere ;
–    stabilirea unei poziţii optime biomecanic corelate cu aspectele ce implică eventual modificări la nivelul armei
–    aspecte ce ţin de poziţia interioară.
Mijloace folosite pentru perfecţionarea  stabilităţii.
Printre multe alte mijloace ce se folosesc în dezvoltarea stabilităţii menţionăm :
–    folosirea unor complexe de exerciţii pentru dezvoltarea stabilităţii             ( orientare spaţială ; echilibru ;  )
–    realizarea constantă a unei pregătiri fizice generale ( gimnastică ; atletism ; patinaj ; schi-fond ; etc.)
–    folosirea unor exerciţii de dezvoltare a echilibrului care au un caracter general şi special ( de exemplu, mers pe bara de gimnastică ; trageri pe suprafeţe instabile ; menţineri şi trageri pe partea neîndemânatică ).
–    Exerciţii de tragere pe tub, cartuş, combinat ( fără control vizual, auditiv )

7.    CONTROLUL ŞI  ORIENTAREA ÎN POZIŢIA  DE TRAGERE
( reglajul poziţiei de tragere )

În tirul sportiv termenii de control şi orientare se referă la două aspecte diferite ale tehnicii de tragere, dar care se coroborează reciproc.
Controlul este privit ca o activitate ce comportă  stabilirea şi verificarea raportului dintre sistemul trăgător armă şi ţintă, ce implică aspecte ale poziţiei de tragere exterioare, interioare, reperele armei ş.a.
Orientarea  are în vedere ansamblul de acţiuni ce vizează corectarea ( dacă este cazul )  raportului trăgător – armă – ţintă.
În reglajul poziţiei de tragere se ţine seama de o serie întreagă de aspecte :
–    orientarea generală a trăgătorului (recunoaşterea locului de tragere);
–    orientarea zonală (stabilirea locului poziţiei de tragere );
–    orientarea specifică premergătoare tragerii ( operaţiile de orientare şi control )
Controlul şi orientarea faţă de ţintă sunt acţiuni ce se desfăşoară înaintea intrării în poziţie, în timpul intrării în poziţie cât şi pe parcursul desfăşurării tragerii;
Practic orientarea poziţiei de tragere, încearcă să stabilească prin intermediul controlului ( verificări ), poziţia firească relaxată proprie trăgătorului respectiv în raport cu ţinta.
Etapele acestor activităţi ale ” controlului ” le avem  în următoarele succesiuni :
I.- realizarea contactelor între trăgător şi armă / vizualizarea aparatelor de ochire în relaţie cu ţinta / controlul respiraţiei şi intrarea în apnee.
II.- după 2-3 secunde se opreşte ” privirea ” aparatelor de ochire        ( prin închiderea ochilor sau privind un alt reper )
III.- după alte 1-2 secunde se revine cu privirea pe aparatele de ochire şi se observă eventualele devieri ale sistemului trăgător-armă faţă de centrul ţintei.
Orientarea sistemului trăgător-armă, are în vedere corecţii în plan orizontal a aliniamentului aparatelor de ochire pentru a realiza suprapunerea pe axul vertical al ţintei.
Corectările se fac în jurul axei verticale a poziţiei de tragere exterioare , prin deplasări “micrometrice“ successive ale punctelor de contact ce formează  poligonul de susţinere al unei poziţii de tragere fără a modifica raportul dintre ele.
Practic poziţia de tragere rămâne neschimbată ( închipuiţi-vă că sunteţi într-o poziţie de tragere pe o platformă mobilă rotativă, iar un coleg poate roti această platformă după cum doriţi dvs. în aşa fel încât să obţineţi o imagine corectă de ochire ) Atenţie însă la plasarea aliniamentului aparatelor de ochire ” pe înălţime ”
Procedee generale de corectare în plan orizontal a poziţiei de tragere pentru diferite probe, astfel :
–    pentru puşcă, poziţia picioare =  deplasarea succesivă a ambelor plante în direcţia dorită ( anterior, posterior, lateral. în jurul propriei axe )
–     pentru puşcă, poziţia culcat =  deplasarea întregului sistem trăgător-armă, în jurul cotului stâng.
–    pentru puşcă, poziţia genunchi  = reorientarea sulului de tragere, apoi se reamplasează poziţia de tragere.
–    pentru probele de pistoale = corectările au în vedere deplasări ” prin tatonare ” ale plantelor  combinate cu ridicări ale pistolului ( în funcţie de probă ) dar fără modificarea raporturilor dintre segmente.
–    pentru probele de talere = orientarea trebuie făcută şi în funcţie de punctual iniţial de plecare al talerului, dar şi de traseul acestuia.
Procedeele de corectare în plan vertical a poziţiei de tragere  se realizează după o analiză amănunţită ( în directă legătură cu poziţia, proba, caracteristicile specifice trăgătorului )  prin sisteme mai complicate care necesită intervenţii asupra armei.

8. COORDONAREA ELEMENTELOR TEHNICE DE TRAGERE

Privit separat fiecare element tehnic de tragere nu pare că va pune probleme deosebite  la învăţare şi  perfecţionare.
Coordonarea acţiunilor de tragere ( poziţie, respiraţie, ochire, declanşare, urmărire, etc.)  se traduce prin punerea în acord a acestora prin legare,  asamblare,  armonizare,   cu finalizarea unei execuţii perfecte a focului.
Prin exersarea corectă a elementelor tehnice în plan global se realizează o trecere de pe o dominantă pe alta cu o viteză adecvată situaţiei cerute de acţiunile respective, formându-se astfel o bună deprindere specifică.
” Tragerea perfectă cu pistolul reprezintă coincidenţa mai multor factori. Ar fi mai bine să vorbim de un foc de compromis. Compromis între nevoia de a face o tragere perfectă şi imposibilitatea de a ţine pistolul nemişcat.
Pentru mine ochirea şi stabilitatea sunt acelaşi lucru. Cel mai bun trăgător este o menghină, pentru că dacă am fixa pistolul într-o menghină, problema ochirii ar dispărea. Trăgătorul trebuie să se transforme într-o menghină, dar acest lucru nu este posibil, aşa că ne întoarcem la ideea compromisului. Să o vedem mai amănunţit.
Amplitudinea oscilaţiilor pistolului pe timpul tragerii constituie o caracteristică individuală a fiecărui trăgător. Este foarte constantă şi se menţine fără variaţii multă vreme, chiar fără antrenament. Amplitudinea oscilaţiilor poate servi drept certificat de calitate al trăgătorului respectiv.
Dacă oscilaţiile se produc pe suprafaţa cercului valoric ”8”( diametrul cercului 8 la proba pistol aer la 10 m. este de 43,5 mm.) să nu te gândeşti că ai să obţii numai focuri în zona valorică de 10 puncte. ( diametrul cercului 10 la proba pistol aer la 10 m. este de 11,5 mm.)  Trăgătorul trebuie să-şi cunoască foarte bine posibilităţile limitate de  oscilaţiilor pistolului şi că pretenţiile sale nu pot fi cu mult mai mari.
Numai o tragere liniştită şi sigură în cadrul oscilaţiilor proprii asigură trăgătorului garanţia evitării unor lovituri foarte slabe sau chiar în afara ţintei.
Există o posibilitate ideală astăzi pentru a vedea şi înregistra această oscilaţie prin sistemele computerizate de antrenament, de tip ” Scatt” sau “ Rika”.
Acest sitem a permis să observăm că stabilitatea majorităţii trăgătorilor cu 2-3 ani de experienţă se află aproape întotdeauna în cercul ” 9,5” ( diametru = 19,5 mm.) în momentul dinaintea tragerii. Aceasta înseamnă că trăgătorul trăgând fără a mişca încheietura mâinii, va avea loviturile în interiorul acestu cerc.  Sistemul  computerizat confirmă faptul că trăgătorii de nivel mediu au procentul de menţinere a pistolului în zona ”10”, în ultima secundă dinainte de tragere, între 65-70 %. Atunci, din punct de vedere teoretic, trăgând cu un pistol cu aer comprimat, aceşti trăgători pot avea rezultate între 576 şi 585 p. având astfel posibilitatea să câştige un Campionat European !
Trăgătorii de elită au posibilităţi mult mai mari. Se cunosc trăgători care au o stabilitate mai mare de 85 % dar  fără să aibe rezultate mai mari de 585 p. !.   Ieşirea din această situaţie se obţine prin păstrarea obiectivului de a controla stabilitatea pe timpul acţionării trăgaciului şi puţin mai mult. Trăgătorul trebuie să aibe siguranţa că pistolul de-a lungul acestei perioade,  va fi menţinut în interiorul zonei de ochire. Trăgătorul trebuie să aibă încredere în stabilitatea sa, care întotdeauna e mai bună decât ni se pare.”

9.    ANALIZA  ŞI  REFACEREA

Au în vedere, pe de o parte, aspecte ce privesc evaluarea actului de elaborare a focului şi pe de altă parte restabilirea şi reechilibrarea psiho – fiziologică după efortul specific.
Menţionăm că s-au grupat aceste două elemente pentru că, în actul de eleborare a focului, se suprapun în desfăşurare.
S-a inclus analiza şi refacerea în componenta tehnică  cu toate că din punct de vedere metodic se încadrează în aspectele tactice ( cum este şi cazul concentrării şi a altor elemente ). Motivul este simplu, dorinţa noastră de a evidenţia specificitatea tirului sportiv, a importanţei acestei activităţi, discipline ce formează un monolitîntre cele mai importante aspecte ale tirului sportiv ( fără de care nu se poate  executa o tragere ).
Analiza se poate delimita în :
–    analiza conştientă ce are loc în timpul efectiv al execuţiei focului;
–    analiza anticipată ce are loc în momentul terminării execuţiei focului fără a avea contact cu ţinta sau monitorul
–    analiza de confruntare ( în momentul vizionării ţintei )
–    analiza finală ( se iau în calcul toate elementele tragerii – prelucrarea informaţiilor diverse )
Pe fondul micro-refacerii (restabilirea fiziologică după efortul specific) are loc analiza.
Refacerea se efectuează prin respiraţii, relaxare musculară, schimbarea atenţiei ( orientarea privirii ), forme de autosugestie, autoreglare.
Mijloacele folosite pentru învăţarea analizei se referă la obişnuirea trăgătorului cu notarea şi analiza fiecărei execuţii ( faze ) , analiza execuţiilor cu antrenorul, formarea unui comportament ” analitic ” autocritic, stabilirea clară a temelor şi a modului de lucru.
Mijloacele folosite în învăţarea refacerii se referă la respectarea timpului de refacere după execuţia focului, obişnuirea trăgătorului cu realizarea unui comportament adecvat ( ritm de tragere, liniştire,  autocontrol – stare interioară, încredere etc. )

10.  CONCENTRAREA – RELAXAREA

Şi  ” CONCENTRAREA – RELAXAREA ” din punct de vedere al metodicii nu fac parte din aspectele tehnice clasice, dar atunci când vorbim de relaxare sau de starea ce însoţeşte concentrarea ( menţinerea energetică a activităţii psihice )  putem încadra aceste elemente în aspectele tehnice ca părţi componente fără de care nu se poate executa un foc corect.
CONCENTRAREA  se referă la fixarea conştiinţei asupra activităţii ce se desfăşoară, eliminând alte probleme perturbatoare.
Concentrarea este o activitate selectivă de orientare şi stabilitate a activităţii psihice ( însoţeşte procesele psihice ) în vederea desfăşurării optime a activităţii prestate.
CONCENTRAREA  se educă prin exersarea acesteia. Pentru prelungirea duratei concentrării se iniţiază concentrarea pe un singur element apoi în mod constant se trece pe un alt element până la execuţia totală a  actului de elaborare a focului sau seriei de focuri.
Desigur  că aspectele concentrării atenţiei depind de mulţi factori, între care importanţa activităţii, structura acesteia şi interesul ocupă un rol important.
RELAXAREA  în tirul sportiv este în directă legătură cu metodele de concentrare corporală, acestea referindu-se în special la relaxarea musculară, respiraţie corectă, adecvată; antrenament mental – între cele mai importante probleme subliniem : posibilitatea trăgătorilor de a relaxa grupele musculare ce nu participă direct la efortul specific; nivelul tonusului muscular ; activitatea separată a musculaturii impicate în actul  de elaborare a focului sau seriei de focuri ; nivelul senzaţiilor tactile.
Între tehnicile de relaxare folosite în tirul sportiv menţionăm :
–    relaxarea analitică progresivă Jacobson ( încordarea şi relaxarea tuturor grupelor musculare – conştientizarea acestor activităţi )
–    antrenamentul autogen – I.H. Schultz ( decontracţia musculară şi viscerală )
–    antrenamentul psihoton ( realizarea unui comportament optimal prin relaxarea musculară şi psihică )
–    antrenamentul mintal ( ideomotor ) – menţinerea reprezentărilor mişcărilor şi acţiunilor la nivelul formaţiilor neuro – musculare, etc.
Termenul de ” relaxare în tir ”  ( într-un plan superior ) se referă la starea optimă a trăgătorului avută în timpul de execuţie a focului        ( dar şi în momentelede pauză – dar la un alt nivel ) înţeleasă prin : linişte interioară, echilibru psiho – fizic ( organizare, reglare, autoreglare ) mod echilibrat de interpretare a situaţiilor, conştiinţă,  sistematizare a informaţiilor, încordare optimă, constanţă comportamentală, etc.

Anexa 1

IMPORTANŢA  POZIŢIEI  în Tehnica tragerii cu amândouă mâinile.
Isoscel, semiisoscel, „weaver” sau culcat – toate poziţiile de tragere într-o analiză foarte amănunţită.
Luarea unei poziţii corecte constituie unul din factorii cei mai importanţi pentru a obţine un control optim asupra pistolului pe timpul tragerii, disciplină al cărei scop este întotdeauna să se atingă o ţintă exact în punctul ochit, indiferent unde s-ar afla şi la orice distanţă.
Tehnica tragerii cu amândouă mâinile nu este un lucru nou  şi se cunoaşte cu certitudine că a fost folosită în Statele Unite deja în secolul al XIX-lea, dar numai de curând au apărut semne de recunoaştere drept o „modalitate” de a folosi arma scurtă în mod eficient.
În realitate, nu ne interesează, în aceste însemnări, doar folosirea mâinilor, pentru că vorbind de poziţia trăgătorului ne referim şi la poziţia corpului şi la cea a picioarelor. În tirul practic, poziţia capătă o importanţă deosebită, având în vedere faptul că ea nu este unică, ci diferă de situaţiile de tragere care apar în diferite exerciţii.

Începem cu poziţia de bază,  care este cea pe care o adoptăm când angajăm una sau mai multe ţinte aflate în faţa trăgătorului. Poziţiile de bază sunt trei, referitoare la
cele trei stiluri sau moduri de tragere:  poziţia isoscel, poziţia „weaver”                     („a ţesătorului”) şi poziţia isoscel modificată sau „weaver” modificată, care în realitate este un amestec de isoscel şi „weaver”.

În poziţia isoscel ( 1 ) picioarele sunt paralele, umerii sunt poziţionaţi corect,  iar braţele sunt întinse în faţa trăgătorului, formând tocmai cele două laturi egale ale unui triunghi isoscel.
Antebraţele sunt supuse unei torsiuni, pentru a rigidiza cât mai mult posibil triunghiul de forţe şi se poate adăuga şi o uşoară presiune a mâinilor, una spre alta, astfel încât să se exercite o uşoară tensiune izometrică.
Spatele este aplecat, iar capul este vârât între umeri pentru preluarea solicitării provocate de armă în momentul tragerii.
Poziţia isoscel a fost adoptată şi în Europa, dar ea e folosită îndeosebi în Statele Unite de numeroase agenţii de poliţie, şefii cărora au  considerat poziţia „isoscel” care se pretează foarte bine pentru a fi predată şi învăţată relativ uşor.
Este într-adevăr o poziţie destul de firească şi lipsită de greutăţi substanţiale, iar deficienţele sale sunt depăşite când se stăpâneşte o armă înzestrată cu muniţie puternică şi atunci când este nevoie să se schimbe rapid poziţia sau, cel puţin, să ne mişcăm pe timpul desfăşurării exerciţiului de tragere,
Poziţia isoscel dă cele mai bune rezultate cu arme care au recul şi o „zvâcnire” scăzută în cazul modelelor înzestrate cu frâne de gură şi/sau cu compensatori eficienţi.

Poziţia isoscel ( 2 ). Poziţia e dezechilibrată, deoarece umerii sunt duşi prea în spate.

( 3 ) Poziţia isoscel. Greşeala e în poziţia piciorelor. În felul acesta se produce o răsucire a bazinului, apare o anumită instabilitate, precum şi o slabă reacţie în cazul unei eventuale răsuciri.
( 4 ) Poziţia semiisoscel.  Tot corpul e uşor răsucit spre dreapta ( poziţie la îndemâna dreptacilor )
( 5 ) ) Poziţia semiisoscel dar cu un picior mai avansat decăt celălalt. Apare situaţia de instabilitate.

( 6 ) Poziţia  ”weaver”.  Avantajul acestei poziţii, introdusă  la mijlocul anilor 50, este aceea că este foarte solidă
( 7 )  Varianta  ”weaver”. Braţul care ţine pistolul poate fi uşor îndoit
În poziţia „weaver”, corpul nu e în faţa ţintei, ci este clar „sucit” într-o parte, astfel încât avem piciorul drept înainte, în cazul celor dreptaci sau, în cazul celor stângaci, piciorul stâng e dus înainte.
In poziţia „weaver”, braţul care ţine arma este destins, în vreme ce celălalt, care în fond comandă deplasările radiale, rămâne îndoit şi exercită o tracţiune fermă, înspre trăgător. Poziţia aceasta este recomandată mai ales când folosim arme cu un recul evident , iar acest lucru este bine controlat de trapezul de forţe format de braţele şi spatele trăgătorului.
În poziţia „weaver”, tensiunea izometrică e foarte puternică, picioarele se află sub planul spatelui şi nu trebuie să existe torsiune în trunchi. Torsiunea ar tinde în fond să-l dezechilibreze  pe trăgător, mai ales cânt se trece peste ţinte frontale.
Poziţia ( 7 )  Varianta  ”weaver”, este o combinaţie între cele două mai sus analizate, în încercarea de a folosi doar avantajele şi de elimina defectele acelora. Poziţia „weaver” (sau isoscel) modificată, în cazul unui trăgător dreptaci, aşa cum se vede în desene, este cea cu picioarele paralele, cel drept uşor retras faţă de cel stâng, cu umerii deasupra picioarelor, cu braţul drept destins, iar cu cel stâng uşor îndoit spre trăgător.
Mâna stângă îmbrăţişează dreapta şi o strânge, comandând în fapt toate deplasările şi mişcările pe care trăgătorul va trebui să le execute. Spatele e uşor îndoit, iar picioarele sunt destinse.
Se îndoaie spatele, pentru că în felul acesta se obţin diferite avantaje, primul fiind acela că se reduce pârghia dintre armă şi picioare, iar cel de-al doilea constă în descărcarea la pământ a solicitării reculului urmând o linie curbă.
Este inutil să se îndoaie genunchii, mai mult, o asemenea mişcare, dacă este efectuată în faza extragerii, duce în general la o mică pierdere de timp, care ar trebui evitată.
Cele mai sus expuse, sunt valabile pentru poziţia de bază, în picioare şi, fireşte, serveşte drept ghid general. Fiecare va putea să opereze modificările uşoare necesare pentru a adapta poziţia la nevoile corpului, la modul de a ochi, la felul în care se ţine pitolul etc.
O parte importantă a poziţiei este prinderea armei. Pistolul, atunci când e folosit cu ambele mâini, va trebui ţinut chiar cu ambele mâini şi nu are rost să folosim stânga (în cazul dreptacilor) pentru a sprijini dreapta, pentru că la fiecare tragere cele două mâini se separa, iar stânga îşi pierde astfel funcţia atât de importantă de generatoare de  tensiune şi de ghid al mişcărilor de ochire. Ca atare, mâna slabă trebuie să îmbrăţişeze mâna tare, iar ambele degete mari trebuie să fie împreună, uşurând reluarea poziţiei de fiecare dată când e nevoie, de exemplu după fiecare extragere sau schimbare a încărcătorului.
Aşezarea  picioarelor, respectiv a gambelor faţă de trunchi şi faţă de umeri constituie de asemenea o componentă importantă a raportului dintre trăgător şi armă, iar o greşeală în privinţa acestui amănunt este păgubitoare în obţinerea unor rezultate bune.
Am  observat de multe ori persoane care se aşează să tragă într-o poziţie de atac ca la karate, cu piciorul (stâng, la dreptaci) dus înainte şi cu trupul paralel faţă de ţinte, creând în felul acesta o situaţie de rigiditate a muşchilor şi de slab echilibru.
Picioarele trebuie ţinute cât mai paralel posibil, indiferent de poziţia adoptată, iar umerii vor fi deasupra acestora.

Rezumând, regula general valabilă pentru toate poziţiile este următoarea;
– poziţia trebuie să fie comodă;
– picioarele, pe cât posibil, paralele;
– umerii, deasupra tălpilor picioarelor;
– trunchiul nu trebuie să se rotească, pentru a se evita apariţia unei situaţii de dezechilibru;
– se va evita îndoirea picioarelor în faza de extragere a încărcătorului

Poziţia în genunchi, luată de multe ori în timpul exerciţiilor, se poate modifica în funcţie de necesităţi, dar poziţiile de bază sunt întotdeauna două şi se diferenţiază prin ducerea la pământ a unui genunchi sau a ambilor genunchi.
Poziţia cu ambii genunchi pe jos este poate cea mai stabilă dar ea este adoptată numai atunci când nu e nevoie s-o părăsim repede, pentru a trece la o altă secţie de tragere.
Poziţia cu un singur genunchi sprijinit de pământ şi cu celălalt îndoit este de preferat atunci când trebuie să „plecăm” din nou repede pentru a continua execuţia exerciţiului.
În cazul poziţiilor în genunchi, ţinem seama de tot ceea ce s-a spus în cazul poziţiile de bază în picioare, iar fiecare va opera variaţiile necesare pentru adaptarea la propriile cerinţe.
Rar se întâmplă să abordăm ţinte din poziţia culcat. În general, În general un stagiu de pregătire începe sau se încheie cu poziţia culcat, dar e posibil ca poziţia culcat să apară şi pe parcursul stagiului, de exemplu, atunci când trebuie să ţintim, la o ţintă sau la mai multe, printr-o „fereastră” aşezată prea jos.
După părerea mea, cea mai bună poziţie pentru efectuarea unei trageri curate şi cu viteză bună este aşa numita poziţie Chapman. În poziţia Chapman culcat, trăgătorul trebuie să se lungească pe o parte, pe dreapta în cazul celor dreptaci, sub un anumit unghi (circa 30o) faţă de ţintă (sau de ţinte), îndoind piciorul stâng, ducând călcâiul sub pulpa gambei drepte.
Capul rămâne aplecat, sprijinit pe braţul drept.
Poziţia aceasta este foarte stabilă şi garantează obţinerea unei precizii optime chiar în cazul unor ţinte îndepărtate (50-70 de metri).
Am văzut trăgători care trag întinzând ambele braţe înaintea corpului aşezat normal faţă de linia ţintelor, obţinând astfel rezultate foarte slabe, obosind şi provocând apariţia unor senzaţii dureroase la gât. O asemenea poziţie oferă numai dezavantaje, dar în cursul unui stagiu pot apărea situaţii în care trăgătorul trebuie să rezolve problemele „inventând” poziţii puţin folosite şi puţin standardizate, dar care răspund unor situaţii aparte, create de organizatori pentru a pune la încercare capacitatea trăgătorilor.

Anexa  2

*  La subiecţii  trăgătorii de elită, cercetătorii din Franţa din cadrul departamentului de neurologie, referitor la execuţia unui gest simplu – de tipul apăsarea pe trăgaci – s-a demostrat că acesta este iniţiat de creier independent de conştiinţa trăgătorului.  Numai ulterior după 350 milisecunde, subiectul ia cunoştinţă de această decizie şi apoi îl efectuează după alte 200 msec.
Suntem conştienţi de motivaţia gestului, dar alegerea momentului precis de declanşare ne scapă.
Curba de activitate cerebrală  ( măsurată electroencefalografic) începe cu cca.  500 msec. înainte de momentul în care subiectul este conştient că vrea să acţioneze.

Sarcina : Apăsarea trăgaciului
Milisecunda    0    Milisecunda 200    Milisecunda 550    Milisecunda 750
Tratarea  inconştientă  a  problemei    Tratarea conştientă a problemei
Cortexul parietal
primeşte  ordin de
la cortexul frontal pentru pregătirea mişcării      Cortexul parietal activează cortexul motor, care gestioneaza execuţia mişcării
Cortexul motor re- trimite un mesaj de confirmare către cortexul parietal    Cortexul motor lan- sează ordinul de execuţie a mişcării
În acest moment subiectul devine conştient de voinţa de a acţiona    Degetul apasă pe trăgaci *
Cortexul parietal este implicat în orientarea spaţială.
Cortexul prefrontal furnizează capacitatea de a planifica, raţiona, concentra atenţia.    Cortexul premotor coordonează mişcări complexe    Cortexul motor trimite instrucţiuni muşchilor pentru mişcări voluntare

* (pentru puşcă la 50 m.) Indexul a şi încheiat acţiunea de apăsare pe trăgaci. Până la percuţie mai este insă, deoarece viteza percutorului este de 8 m./ sec. …  Urmează analiza mentală a execuţiei actului de elaborare a focului …
( Vezi şi : Balistica interioară )
A fost surprinzător de aflat că activitatea din lobul parietal este critică pentru conştiinţa vizuală şi joacă un rol foarte important în identificarea modificărilor vizuale apărute în timpul elaborării focului.
S-a ştiut despre cortexul parietal, că este răspunzător numai  de concentrarea atenţiei.
ATUNCI  CÂND  NE  CONCENTRǍM  ATÂT  DE TARE  ASUPRA  UNUI  LUCRU  ÎNCÂT  CAPACITATEA  NOASTRǍ  DE  PROCESARE   MENTALǍ SE  AFLǍ  LA  LIMITǍ, CORTEXUL  PARIETAL  NU  MAI  POATE  FI  ATENT  LA  LUCRURILE  NOI  ŞI  CHIAR   ŞI  SCHIMBǍRILE  DRASTICE  POT  TRECE  NEOBSERVATE.
Se doreşte  să  se sugereze, la faptul că  zonele de comandă  din Sistemul Nervos Central  preferă să funcţioneze esenţial prin anticipare decât să reacţioneze  la alte mişcări.
Cercetătorii fac chiar ipoteza că  trăgătorii de elită  au acest sistem supradezvoltat prin antrenament.  În cazul nostru, pentru declanşarea focului este nevoie şi se utilizează tot  anticiparea  poziţiei corpului, braţului  etc. şi a consecinţelor  propriilor mişcări înainte de a le executa.
Este ceea ce se numeşte uzual prin  tehnica de simulare mentală, utilizată de sportivii de nivel competiţional înalt, în antrenamente şi concursuri.
Faţă de cele prezentate mai sus, poate aici ar trebui să intervină antrenorii, în aceea de a diminua supracondiţionările rigide ale supra antrenamentului şi de a antrena şi această “senzaţie “ eliminând eventual execuţiile mai puţin reuşite.

Anexa 3

TIMPII  REGULAMENTARI  DE  TRAGERE  PE  PROBE

PROBA    M; F    Nr.  focuri în concurs    Nr.  focuri  de reglaj    timpii  de  concurs în minute
Instalaţii clasice    Instalaţii electronice
10 m. pistol aer    M    60    nelimitat    105    105
F    40          75      75
50 m. pistol    M    60    nelimitat    120
25 m. pistol    F    30  (precizie)
6 serii x 5 f.    5 f.(1 serie)                                         5, pentru o serie de 5 f.

25 m. pistol CM    M
10 m. puşcă aer    M    60        105    105
F    40          75      75
50 m. puşcă      3 x 40    M    40 (culcat)    nelimitat      60      45
40 (picioare)          90      75
40 (genunchi)          75      60
50 m. puşcă      3 x 20    F    60 (C+P+G)    nelimitat    150    135
50 m. puşcă    MF    60    nelimitat      90      75

Bibliogafie : R.Skanaker (Campion Olimpic);  prof. M.Teodoru ; Antrenor L.Vainstein; Prof. M.Baia; Prof. T.Paladescu; Antrenor Gr.Ioanid; Prof. dr. A.Gagea; Cecetător Ştiinţific G.Stihi;  Antrenor A.Piddubnâi; Psiholog dr. I.Holdevici ; Gaby Buhlmann (Campioană Olimpică, Mondială şi Europeană); C. Bigini; Academia Română : DOOM                 ( Dicţionar ortografic, ortopedic şi morfologic )2006 ;

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s