NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ŞI CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

 

Probleme :
I.         Noţiunea de infracţiune:
1.1.        –  Accepţiuni ale conceptului de infracţiune;
1.2.        –  Definiţia generală a infracţiunii;
1.3.        –  Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:
1.3.1.     –  Fapta care prezintă pericol social;  
1.3.2.     –  Fapta săvârşită cu vinovăţie;
1.3.3.     –  Prevederea în lege ca trăsătură esenţială a infracţiunii;
II.        Conţinutul infracţiunii:


2.1.        –  Noţiunea de conţinut a infracţiunii;
2.2.        –  Factorii infracţiunii:
2.2.1.     –  Obiectul infracţiunii;
2.2.2.     –  Subiecţii infracţiunii;
2.2.3.     –  Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
2.3.      Conţinutul constitutiv al infracţiunii:
2.3.1.     –  Latura obiectivă:                               
2.3.1.1.  –  Elementul material;                             
2.3.1.2.  –  Urmarea imediată;                               
2.3.1.3.  –  Legătura de cauzalitate;
2.3.2.     –  Latura subiectivă:
2.3.2.1.  –  Vinovăţia ca element subiectiv;
2.3.2.2.  –  Mobilul în conţinutul laturii subiective;
2.3.2.3.  –  Scopul în conţinutul laturii subiective.
BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ:
Constituţia României – reeditată 2003; 
Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic ; Dongoroz V. şi colectivul
„Explicaţii teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I şi II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti 1970;
Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, Ed.All Beck, 2005;
Alexandru Boroi – Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român, partea generală, ediţia a VI-a revăzută şi adăugită – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
Costică Bulai, Bogdan N.Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007;
Lavinia Lefterache – Culegere de probleme din practica judiciară, ediţia a  V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008;
Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;
Mantovani F. – Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;
NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

1.1.Accepţiuni ale conceptului de infracţiune:

Într-o accepţiune – infracţiunea este o faptă a omului prin care  se aduce atingere unei anumite valori sociale şi pentru care cel ce a săvârşit o astfel de faptă urmează să suporte o pedeapsă.
Ex: infracţiunea îmbracă forme concrete de: trădare comisă de x, ucidere comisă de y, furt comis de z etc.
Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune, desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune.
În sfârşit, conceptul de infracţiune este examinat ca
    instituţie fundamentală a dreptului penal care alături de – răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal – formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal.

1.2.Definiţia generală a infracţiunii:

     Denumirea de “Infracţiune” provine din substantivul latinesc “infractio – onis”, care înseamnă “spargere”, “frângere”; echivalentul în franceză fiind “Infraction”.
     Potrivit art. 17 Cp. „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală „.
     Prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept potrivit căreia orice  faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice care o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) ce pot fi combătute prin alte  mijloace nepenale.
      Potrivit dispoziţiei din art.17 cod penal, infracţiunea este o faptă.
      Prin faptă se înţelege în primul rând o activitate, un act de conduită a omului. Simpla gândire fără o manifestare exterioară nu este o faptă.

1.3.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.

1.3.1.Fapta care prezintă pericolul social: al unei infracţiuni este fapta prin care se periclitează ori se vatămă valorile sociale arătate în art.1Cp. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse.[( în art.1C.p. sunt : „… România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, proprietatea, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept„)] 
        Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social se materializează aşa cum se prevede în art. 18 Cp., prin două aspecte:
prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate generic în art. 1 Cp.;
pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.
        Conform alineatului 2 al art.18-indice1 cod penal, criteriile de care trebuie să se ţină seama la stabilirea în concret a gradului de pericol social sunt:
– modul şi mijloacele de săvârşire a faptei,
– scopul urmărit de făptuitor  ,
– împrejurările în care fapta a fost comisă,
– de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,
– de persoana şi conduita făptuitorului.
 
  În doctrina penală pericolul social ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două forme: generic sau abstract şi concret.
    Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracţiune.
   Pericolul social concret, este pericolul ce-l prezintă o faptă concretă săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul judecării faptei– el se reflectă în sancţiunea penală aplicată.
    
1.3.2. Fapta săvârşită cu vinovăţie:

     O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia legală a acesteia în art. 17 Cp., priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.
     Vinovăţia – este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi voinţă.
 
     Aceasta (vinovăţia) presupune o atitudine conştientă în sensul că făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale,al rezultatului acestora, care este periculos şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea  rezultatelor urmărite.
     Prezenţa atât a factorului intelectiv cât şi a celui volitiv în săvârşirea  unei fapte este o condiţie esenţială a vinovăţiei.
Ex:  gestionarul necinstit care sustrage din banii publici ca să-şi cumpere un autoturism, are reprezentarea că luând aceşti bani, micşorează avutul public încredinţat lui spre gestionare şi urmăreşte acest rezultat ;
     Vinovăţia nu poate exista,la săvârşirea unei fapte dacă făptuitorul nu a voit acea faptă (fiind constrâns) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.

Formele vinovăţiei :
     Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme principale: intenţia şi culpa.  La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă – praeterintenţia  sau intenţia depăşită specifică unor
infracţiuni.

A.Intenţia  (art. 19 pct. 1 Cp.)

   Este o formă principală de vinovăţie şi reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea rezultatului faptei  sale şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei, ori numai
acceptarea acelui rezultat.
   Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi:
     – intenţie directă  şi
     – intenţie indirectă.

1.Intenţia directă (prevăzută în art.19pct.1lit.a Cp.)
este acea modalitate a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.
prin a „prevede rezultatul” se înţelege a-şi da seama că rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune.
prevederea este deci o anticipare, a ceea ce se va întâmpla ulterior.
Ex: cel care pune cu ştiinţă otravă în mâncarea altuia, prevede deci rezultatul acţiunii sale.
prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea produsă de acţiune sau inacţiune.
        În exemplul mai sus-menţionat (cu punerea otrăvii) rezultatul
pe care făptuitorul l-a prevăzut este moartea victimei.

2. Intenţia indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b Cp.)
este acea modalitate a intenţiei când subiectul infracţiunii prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui.
Ex:Fapta unei persoane de a trage focuri de armă asupra unui grup, prevăzând că poate omori pe cineva, deşi nu urmăreşte  această posibilitate – acceptă posibilitatea producerii, constituie omor cu intenţie indirectă.
–    la individualizarea judiciară a pedepsei fiindcă evidenţiază grade deosebite de vinovăţie cu răsfrângere asupra periculozităţii infractorului se mai face deosebire între: intenţia simplă şi intenţia calificată; intenţia unică şi intenţia complexă; intenţia iniţială şi intenţia supravenită,etc.
B. Culpa (art. 19 pct. 2 Cp)

constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce,ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două
modalităţi:
a) – culpa cu prevedere,(culpă cu previziune, sau uşurinţă ori temeritate) şi
b) – culpa simplă  sau (culpa fără prevedere, ori neglijenţă sau greşeală)
  

a.  Culpa cu prevedere sau (uşurinţă)

Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră fără temei că acesta nu se va produce.
Ex: fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident rezultat pe care nu-l acceptă şi consideră neîntemeiat că acesta nu se poate
produce, dar rezultatul se produce totuşi. {făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului.}

b.  Culpa simplă  sau (neglijenţă)

Se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
Culpa simplă este singura formă a vinovăţiei în care făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale,  iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului s-a prevăzut obligaţia de a prevedea acest rezultat.
Ex : mama, care lasă fără supraveghere în bucătărie copilul său de trei ani, care jucându-se cu focul suferă leziuni mortale.
Culpa profesională : urmările socialmente periculoase ce se produc în urma săvîrşirii unor infracţiuni din culpă profesională de unele persoane, în timpul exercitării unei meserii sau profesii în mod neglijent, fără atenţie. 
Ex :   Medicul chirurg care nu ia toate măsurile, când putea să le ia pentru a evita o infecţie; funcţionarul de la căile ferate, care nu verifică dacă linia pe care îndruma un tren este sau nu liberă, că să evite o ciocnire a trenurilor etc.
Intenţia depăşită (praeterintenţia)
este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde intenţia şi culpa reunite.
este forma de vinovăţie ce se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut,deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
în cazul praeterintenţiei făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru producerea (obţinerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.
Ex: o persoană loveşte cu intenţie victima pentru a se răzbuna. Din cauza loviturii victima se izbeşte cu capul de pavaj şi moare. Acest rezultat nu a fost dorit de inculpat, ci a depăşit intenţia sa (în ipoteza luată, infractorul a vrut numai să rănească victima, nu să o şi omoare) însă consecinţele la care s-a ajuns puteau fi prevăzute de infractor.   
Acest rezultat mai grav al unei fapte comise cu intenţie va atrage desigur răspunderea autorului.

1.3.3.Prevederea în lege ca trăsătură esenţială a infracţiunii

Fapta să fie prevăzută de legea penală – conform dispoziţiei art.17 C.p.
Pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale: fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, întrunite cumulativ;
Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei;
Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală nu se poate confunda cu infracţiunea;
Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune fiindcă prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia pe lângă celelalte de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie.

II. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

2.1.  Noţiunea de conţinut a infracţiunii.

Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia;
      Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca  fapta să constituie infracţiune.
     Prin conţinutul infracţiunii prevăzut în norma de incriminare se determină cadrul, tiparul legal în care se vor înscrie faptele concrete săvârşite .

2.2. Factorii infracţiunii

2.2.1.Obiectul infracţiunii

a.Noţiunea de obiect al infracţiunii

        Orice infracţiune constă dintr-o acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere unui anumit obiect [relaţiile sociale,bunurile sau persoanele apărate (ocrotite) de legea penală].
       Obiectul oricărei infracţiuni îl constituie valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul acestei
valori care sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea faptei socialmente periculoasă.
      Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal,conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.
b. Categorii de obiecte ale infracţiunii
     În teoria dreptului penal se face distincţie între mai multe categorii de obiecte ale  infracţiunii,cunoscute  fiind următoarele:
 1. Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal;
 2. Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale;
 3. Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune;
 4. Obiect direct nemijlocit (material)este bunul,lucrul sau valoarea împotriva cărora se îndreaptă acţiunea-inacţiunea incriminată şi asupra cărora se răsfrâng urmările provocate,aducându-se astfel atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de drept penal;
 5. Obiectul juridic complex este format dintr-un obiect juridic principal(relaţia socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic,adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin infracţiune)fiind specific infracţiunilor complexe. Ex: infracţiunea de tâlhărie; a)  relaţiile sociale privitoare la avutul privat sau public; b)  relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei,viaţa,integritatea, sănătatea,libertatea.

2.2.2. Subiecţii infracţiunii
    
          Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea acesteia.
         Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizică cât şi persoana juridică;
În funcţie de modul în care sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii, se face distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt persoanele fizice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţii pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin infracţiune;
Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale şi speciale.
Condiţiile de existenţă ale subiectului activ al infracţiunii
Subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie o persoană fizică sau o persoană juridică;
Persoana fizică  trebuie să aibă vârsta cerută de lege:
 – legiuitorul penal român a stabilit că vârsta de la care poate o persoană să devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi (art. 99 Cp.);
 – minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură caracterul penal al unei fapte (art. 50 Cp.);
Responsabilitatea persoanei pentru acţiunile – inacţiuni sale:
 – responsabilitatea nu este definită în codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispoziţiilor art. 48 Cp., care definesc iresponsabilitatea ;
Libertatea de voinţă şi acţiune :
 – dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau constrângerii morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără vinovăţie nu este infracţiune (art. 46 Cp.).
Condiţiile speciale ale subiectului activ al infracţiunii se referă la anumite calităţi:
Ex.: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin pentru infracţiunea de spionaj;
 funcţionar pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu ş.a.;

Subiectul pasiv al infracţiunii
     Subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune;
     Pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.
     Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii;
 a. generale: – de cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune (de ex.: în caz de furt, de distrugere, de delapidare);
                      – este posibil ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv  al infracţiunii (de ex.: în cazul infracţiunii de omor – subiectul pasiv este victima omorului, iar subiectul păgubit este persoana care se afla în întreţinerea  victimei);
 b. speciale:sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni.
Ex:- pentru infracţiunea de ultraj (art. 239 Cp.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat;
      –  pentru infracţiunea de pruncucidere (art. 177 Cp.) subiectul pasiv trebuie să fie noul născut al mamei ucigaşe.
2.2.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Locul şi timpul sunt elemente fără de care nu poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni;
În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 Cp.), în raport cu timpul (art.10-16 Cp.);
Ex: conducerea unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis de conducere pentru a fi infracţiune trebuie să se facă pe drumurile publice (art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice)- locul condiţie esenţială în conţinutul infracţiunii;
Ex.: infracţiunea de furt se realizează în variantă calificată când furtul este săvârşit „într-un loc public” (art.209 lit. e Cp.)- locul element circumstanţial ;
Ex.:infracţiunea prevăzută în art. 344 Cp.„Coborârea pavilionului are drept condiţie esenţială realizarea ei în timpul luptei”.
Ex.:infracţiunea de furt devine calificată: când este săvârşită „în timpul nopţii”(art. 209 al. 1 lit. g Cp.),
      Timpul în care se săvârşeşte infracţiunea poate să constituie doar o condiţie cu rol de element circumstanţial, de realizarea căreia nu depinde existenţa infracţiunii ci doar a variantei calificate a acesteia.

2.3. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

     Componentă esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului,  interzisă prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub două  aspecte:aspectul obiectiv (latura obiectivă) şi aspectul subiectiv (latura  subiectivă).

2.3.1. Latura obiectivă

      Latura obiectivă a infracţiunii se poate defini ca fiind activitatea materială concretă (acţiune – inacţiune) a omului,care prin urmările sale socialmente periculoase vatămă sau pune în pericol obiectul infracţiunii.
    Latura obiectivă constituie un element indispensabil al fiecărei infracţiuni.
      Latura obiectivă a infracţiunii are următoarele elemente componente:
   a) elementul material;
   b) urmarea imediată;
   c) legătura de cauzalitate
  
2.3.1.1. Elementul material

      Reprezintă  o acţiune sau o inacţiune, un act exterior de săvârşire a  infracţiunii.
      Activitatea exterioară de săvârşire a infracţiunii se poate realiza  fie sub  forma unei acţiuni, fie sub forma unei inacţiuni.
a.   Acţiunea înseamnă a face ceva, a desfăşura o activitate oprită de lege.
      Acţiunea se poate realiza prin:
 – acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,ucidere etc;
 – cuvinte, proferare de cuvinte la ameninţare (art. 193 Cp.),la propagandă pentru război (art. 356 Cp.);
 – scris la denunţare calomnioasă, falsificare, contrafacere.

b.   Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ceea ce legea penală ordonă să facă.
      Prin inacţiune se comit infracţiuni ca:
 – nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 Cp.);
 – omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (265 Cp.);
 
2.3.1.2. Urmarea imediată
 
          Orice infracţiune produce anumite urmări periculoase, indiferent dacă conţinutul ei legal prevede expres ce anume urmări trebuie să se producă sau nu prevede nimic în aceasta privinţă.
          Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă şi care-şi găseşte expresia în periclitarea ,vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală.
 
         Urmările periculoase pot fi de natură:
 – patrimonială, de exemplu când s-a sustras un anumit bun din avutul public;
 – organizatorică, de exemplu când printr-o infracţiune de serviciu, din cele prevăzute în art.145 cod penal, s-a adus o tulburare bunului mers al unei organizaţii;
 – economică,  când infracţiunea loveşte în anumite activităţi economice,de exemplu specula;
 – politică, când s-a comis o infracţiune contra siguranţei statului;
 – morală,  când s-a comis o infracţiune contra demnităţii unei persoane (insulta,  calomnia).
            

2.3.1.3. Legătura de cauzalitate

       Prin legătura de cauzalitate înţelegem raportul care există între acţiunea sau inacţiunea concretă a făptuitorului şi urmările imediate socialmente periculoase provocate prin fapta săvârşită.
Ex.: moartea unei persoane este datorată unei acţiuni de împuşcare de către infractor;
        Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material(cauză) şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii;
        Stabilirea existenţei raportului de cauzalitate, necesită o analiză profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale cauzei şi în unele cazuri chiar efectuarea unei expertize;
Ex.:accidente de muncă, ucidere din culpă, vătămarea corporală din culpă, neglijenţa în serviciu;
       Există raport de cauzalitate între acţiune -inacţiune şi rezultatul periculos chiar dacă acesta nu s-a produs imediat după realizarea acţiunii sau inacţiunii, ci numai după curgerea unui anumit interval de timp;
Ex.:există raport de cauzalitate între acţiunea de otrăvire şi moartea persoanei otrăvite, chiar dacă moartea s-a produs după trecerea unei perioade de timp mai lungi de la acţiune .

2.3.2. Latura subiectivă
          
Prin latura subiectivă a infracţiunii înţelegem atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului, faţă de acţiunea sau inacţiunea periculoasă săvârşită de el, precum şi faţă de urmările periculoase ale acţiunii sale.
            Un element important, esenţial, al laturii subiective îl constituie elementul subiectiv (vinovăţia).
           Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiţii – cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri ).

 2.3.2.1. Vinovăţia ca element subiectiv
        
 Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 Cp. şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre aceste modalităţi.
          Vinovăţia ca element subiectiv- va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege- (Ex.:faptele comise în stare de legitimă apărare, constrângere fizică,constrângere morală,etc).

2.3.2.2.  Mobilul în conţinutul laturii subiective

      Mobilul infracţiunii sau cauza internă a actului de conduită (motivul) desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte.
      Mobilul nu poate lipsi de la nici o infracţiune intenţionată, deoarece  nu poate exista acţiune conştientă a persoanei fizice la baza căreia să nu stea un anumit mobil.
      Lipsa unui mobil, a unei motivaţii a faptei, este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului ce impune cercetarea responsabilităţii acestuia.
      Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adaptării sancţiunilor penale faţă de acesta.
     De principiu, mobilul nu face parte din conţinutul infracţiunii,decât numai dacă  nu este cerut expres de lege.
Ex.: omorul devine calificat dacă este săvârşit din interes material (art.175 lit.”b” cod penal).

2.3.2.3.  Scopul în conţinutul laturii subiective

     Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei şi presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor.
     Scopul poate fi mai îndepărtat sau final şi mai apropiat sau nemijlocit.
Ex.: într-un caz de omor scopul apropiat este luarea dreptului la viaţa al victimei, iar cel îndepărtat poate fi moştenirea unei averi lăsate de cel ucis;
Ex.: în caz de delapidare, scopul apropiat este însuşirea unor bunuri sau sume de bani, iar cel îndepărtat, cumpărarea unui autoturism sau a unei case. etc.;
     Uneori legea penală cere scopul în care a acţionat autorul, caz în care  trebuie stabilit obligatoriu de către organele judiciare;
Ex.:la infracţiunea de furt, prevăzuta de art.208 cod penal, se prevede că infractorul a sustras bunul în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept ;
     Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea sancţiunilor de drept penal.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s