ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE

CUPRINS

1.    Introducere ………………………………………………………………………….pag. 4
2.    Capitolul I – Administrația publică din România ………………….pag. 7
1.1 Autoritățile administrației publice ………………………………pag. 7
1.2 Administrația publică de stat ………………………………………pag. 9
1.3 Administrația publică locală ……………………………………..pag. 14
1.4 Funcționarul public și personalul contractual ……………pag. 15
3.    Capitolul II – Reforma administrației publice din România în contextul integrării în Uniunea Europeană ……………………..pag. 16
2.1 Reforma în administrația publică. Considerații generale ……………………………………………………………………………………….pag. 16
2.2 Istoricul reformei în România ……………………………………pag. 18
2.3 Necesitatea reformei în administrația publică …………….pag. 19
2.4 Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice ……………………………………………………..pag. 22
2.5 Viziune asupra procesului de reformă în administraţia publică ………………………………………………………………………………………..pag. 23
4.    Capitolul III – Buna guvernare …………………………………………….pag. 26
5.    CONCLUZII ……………………………………………………………………….pag. 30
6.    Bibliografie…………………………………………………………………………..pag. 38

Introducere

„Buna guvernare înseamnă asigurarea unui standard ridicat de civilizație și un trai decent (gaz, apă, canalizare, drumuri asfaltate sau pietruite); repararea sobelor și instalarea unor utilități corespunzătoare (încălzire centrală).”
Învățător
„Prin bună guvernare înțeleg – dialog, comunicare și participare; efort comun și multă înțelegere.”
Administrator
„Buna guvernare înseamna asigurarea pentru cetățenii comunității a serviciilor sociale, a dotărilor în infrastructură și atragerea cetățenilor în actul guvernării.”
Asistent social
„Buna guvernare se bazează pe o bună colaborare între aleșii locali și cetățeni în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață pe plan local.”
Medic
„Buna guvernare înseamnă rezolvarea problemelor comunității; anticiparea nevoilor cetățenilor; respectarea legilor țării și a hotărârilor Consiliului Local; informarea promptă și nemijlocită a cetățenilor și implicarea acestora în procesul decizional.”
Secretar primărie
Conceptul de guvernare nu este nou. Simplu spus,  „guvernarea” înseamnă procesul de luare a deciziilor şi procesul prin care deciziile sunt sau nu implementate. Aşadar acest concept poate fi folosit în mai multe domenii precum guvernarea internaţională, corporată, naţională sau chiar guvernare locală.
Platon a fost cel care a intuit şi apoi a demonstrat în dialogurile sale că “a guverna nu înseamnă a acţiona conform legilor, ci a exercita arta conducerii. Guvernarea nu se reduce, totuşi, la exercitarea puterii, deşi cele două noţiuni se întrepătrund şi se intercondiţionează”. Cu alte cuvinte, nu poţi guverna dacă nu deţii puterea, după cum, dacă o deţii, trebuie să ştii cum să o utilizezi într-un mod eficient.
Din moment ce guvernarea este procesul de luare a deciziilor cât şi de implementare a acestora, analizând acest proces ne vom concentra atenţia asupra actorilor formali şi informali implicaţi în luarea şi implementarea deciziilor, cât şi asupra structurilor instituţionale  care vor gestiona şi vor implementa aceste decizii.
Guvernul este unul dintre actorii participanţi la procesul guvernării. Alţi actori implicaţi în procesul guvernării variază în funcţie de nivelul de guvernământ despre care se vorbeşte. De exemplu, în mediul rural am putea vorbi despre asociaţii de fermieri, ONG-uri, instituţii de cercetare, lideri religioşi, etc. Ceilalţi actori implicaţi în procesul decizional în afară de guvern sunt grupaţi ca fiind parte din “societatea civilă”.
Termenul de administraţie publică are în vedere atât acţiunea de gestionare a activităţilor unei comunităţi, cât şi instituţiile menite să realizeze această gestiune. La fel ca şi în alte state europene există şi în România o lege care reglementează activitatea funcţionarilor din aparatul administrativ central şi local, „Statutul funcţionarilor publici”. Instituţiile publice care gestionează această activitate de gestionare a activităţii sunt reprezentate de autorităţi locale şi centrale.
Autorităţile locale şi cele centrale sunt, în fapt, reprezentante ale comunităţii la nivele diferite.
Desigur, problemele unei comunităţi sunt de diferite tipuri şi reclamă diverşi actori care conlucrează la rezolvarea lor. La nivel oficial însă comunitatea este reprezentată de către autorităţi alese prin vot de către cetăţenii săi. La nivel local, o comunitate este reprezentată de autorităţile locale, primării.
La nivel central instituţiile menite să rezolve problemele ce apar la nivelul societăţii sunt autorităţile centrale (Preşedinţie, Guvern, autoritatea judecătorească). În lucrarea de faţă vom insista asupra autorităţilor executive (ministere şi agenţii guvernamentale) la nivel central şi Primării, ca reprezentante ale comunităţii locale.
Comunitatea este definită a fi o „entitate social – umană, ai cărei membri sunt legaţi împreună prin locuirea aceluiaşi teritoriu şi prin relaţii sociale constante şi tradiţionale” (Gh. Geană, 1993). Astăzi, comunitatea este privită ca un ansamblu de relaţii sociale complexe a cărui natură şi ale cărui orientări sunt examinate în contexte specifice. (Bernard Valade, 1996)
Reprezentarea cetăţenilor, fie la nivel local, fie la nivel central presupune atât o relaţie pe orizontală (între instituţii care se află pe acelaşi palier de decizie), cât şi pe verticală (între instituţii care se găsesc pe paliere diferite ale procesului decizional). Aceste relaţii dintre autorităţile locale şi cele centrale sunt stabilite prin legislaţia referitoare la administraţia publică locală. În acest context, legea de bază este aceea a administraţiei publice locale, completată sau modificată prin diverse ordonanţe guvernamentale.
Principiul care stă la baza activităţii diferitelor agenţii guvernamentale şi autorităţilor locale este acela al subsidiarităţii. Conform acestui principiu deciziile nu trebuie luate la un nivel mai înalt decât este nevoie. „În acest sens, se vizează o organizare descentralizată a responsabilităţilor astfel încât să nu se încredinţeze unei unităţi sociale mai largi ceea ce poate fi bine realizat la alta mai restrânsă.” (Livius Manea, 1993). Statul tinde să asigure împreună cu o serie de alte instituţii, cum ar fi piaţa, familia, organizaţiile nonprofit (biserica, asociaţii de caritate) o reţea de securitate socială care să nu lase să scape pe cei care scapă altor instituţii. Putem vorbi în acest caz de „două tipuri de subsidiaritate:
•    pe orizontală: piaţă – familie – comunitate – stat
•    pe verticală (în privinţa instituţiilor implicate): nivel naţional – regional – local – comunitar” (M. Preda, 2002)

Capitolul I

Administrația publică din România

Conform Constituţiei , România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Dacă funcţia legislativă în stat este asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanţele judecătoreşti, autoritatea executivă este reprezentată de preşedintele ţării, care are atribuţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi de Guvern, care are rolul de a asigura politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.
Activitatea executivă are aşadar două componente de bază, respectiv: guvernarea – trasarea deciziilor esenţiale pentru prezentul şi viitorul unei ţări, inclusiv din perspectiva relaţiilor cu alte state sau cu organizaţii internaţionale şi administrarea – rezolvarea nevoilor curente, cotidiene, ale statului respectiv.
Administraţia publică, în mod tradiţional, presupune două elemente de bază:
•    Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înţeles în accepţiunea “lato sensu”, de act normativ cu forţa obligatorie şi nu în accepţiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.
•    Prestarea de servicii publice în limitele legii. Prin serviciul public se înţelege activitatea organizată sau desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale în interes public.

1.1.    Autorităţile administraţiei publice

Autorităţile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activităţii executive sunt identificate sub numele de „autorităţi ale administraţiei publice”. Acestea sunt împărţite în autorităţi publice de stat(centrale) şi autorităţi ale administraţiei publice locale. Pentru realizarea sarcinilor ce le revin acestea au posibilitatea de a folosi forţa publică a statului cu care sunt înzestrate.
Autorităţile administraţiei publice de stat sunt:
•    Guvernul;
•    Administraţia de specialitate: ministerele, autorităţile administrative autonome, serviciile publice deconcentrate;
•    Prefectul.
Autorităţile administraţiei publice locale sunt:
•    Consiliul judeţean;
•    Consiliul local;
•    Primarul;
•    Serviciile publice locale.

Sistemul administraţiei publice româneşti se guvernează după anumite principii generale care se împart în două categorii :
1. Principii care se aplică în procedura necontencioasă:
•    Legalităţii, oportunităţii şi eficienţei;
•    Exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale;
•    Egalităţii în faţa administraţiei publice;
•    Motivării acţiunii administrative şi a măsurilor dispuse;
•    Exercitării ierarhice a recursului;
•    Transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la informaţiile de interes public;
•    Folosirii limbii române în scris şi vorbit, iar după caz, în condiţiile legii, şi a limbii minorităţilor naţionale;
•    Obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adoptate/emise şi a măsurilor dispuse;
•    Exercitării controlului asupra activităţii executive;
•    Celerităţii rezolvării problemelor cetăţenilor;
•    Subsidiarităţii;
•    Colaborării şi cooperării;
•    Responsabilităţii şi răspunderii.

2. Principii care se aplică în procedura contencioasă:
•    Contradictorialităţii;
•    Independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională;
•    Garantării dreptului la apărare, reprezentare, precum şi la exercitarea căilor de atac în faţa jurisdicţiilor administrative şi a instanţelor judecătoreşti;
•    Stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional.

1.2.    Administraţia publică de stat

Guvernul prin natura activităţii pe care o desfăşoară este parte a sistemului autorităţilor administraţiei publice, exercitând conducerea generală a administraţiei publice. Sarcina sa este de a duce la îndeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament şi de a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării.
Atribuţiile Guvernului pot fi împărţite în mai multe categorii:
1. atribuţii generale:
•    exercită conducerea generală a administraţiei publice;
•    asigură executarea de către administraţia publică a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
•    conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale precum şi a autorităţilor locale ale administraţiei publice;
•    asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului.
2. atribuţii în domeniul normativ:
•    elaborează proiecte de legi şi le supune spre aprobare Parlamentului şi de asemenea dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă primite din partea Parlamentului;
•    emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgentă potrivit Constituţiei;
•    elaborează proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare Parlamentului.
3. atribuţii în domeniul economic:
•    aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate şi le supune spre adoptare Parlamentului;
•    aprobă balanţa comercială şi de plaţi externe, precum şi planurile de încasări şi plăţi în numerar;
•    aprobă programele pentru modernizarea capacităţilor de producţie ce se realizează prin subvenţii de stat;
•    stabileşte măsuri pentru introducerea şi dezvoltarea mecanismelor economiei de piaţă;
•    asigură reorganizarea activităţii economice, potrivit cerinţelor economiei de piaţă, precum şi adoptarea măsurilor de privatizare a unor activităţi;
•    aprobă regimul preţurilor şi tarifelor la produsele, lucrările şi serviciile pentru care preţul şi tariful se stabileşte de către Guvern;
•    aprobă amplasarea obiectivelor de investiţii şi scoaterea terenurilor din producţia agricolă ori din fondul forestier, precum şi defrişarea unor suprafeţe împădurite, în vederea realizării de obiective de investiţii.
4. atribuţii în domeniul social:
•    asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare.
5. atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării:
•    asigură apărarea ordinii de drept şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
•    aduce la îndeplinire măsurile adoptate, pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate;
•    stabileşte măsurile de aplicare a reglementărilor legale privind apărarea secretului de stat;
•    organizează desfăşurarea, în bune condiţii, a alegerilor pentru Preşedintele României, Parlament şi autorităţile locale.
6. atribuţii în domeniul relaţiilor externe:
•    adoptă măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri şi convenţii internaţionale, care angajează statul român şi le înaintează Preşedintelui României;
•    aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna numai din împuternicirea primului-ministru.
7. alte atribuţii:
•    îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului.
Miniştrii reprezintă ministerele în raporturile cu celelalte autorităţi publice şi răspund de întreaga activitate a ministerului.
Miniştrii au următoarele atribuţii :
o    organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
o    iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;
o    acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-socială a Guvernului;
o    fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
o    urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
o    reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;
o    iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor de aderare la cele existente;
o    urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte organisme internaţionale;
o    coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi strategii în domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
o    avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;
o    colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul lor;
o    aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.

Autorităţile administrative autonome  se înfiinţează numai prin lege organică şi sunt independente faţă de Guvern, aflându-se în afara sistemului administraţiei guvernamentale.
În România funcţionează următoarele autorităţi administrative autonome, înfiinţate conform prevederilor constituţionale:
•    Avocatul Poporului;
•    Consiliul Legislativ;
•    Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
•    Consiliul Superior al Magistraturii;
•    Curtea de Conturi;
•    Serviciul Român de Informaţii.

De asemenea au mai fost înfiinţate prin legi organice următoarele autorităţi administrative autonome:
•    Agenţia Româna de Presă ROMPRES;
•    Autoritatea Electorală Permanentă;
•    Banca Naţională a României;
•    Comisia de supraveghere a Asigurărilor;
•    Comisia Naţională a Valorilor Imobiliare;
•    Consiliul Concurenţei;
•    Consiliul Economic Social;
•    Consiliul Naţional al Audiovizualului;
•    Consiliul Naţional de Evaluare Academică;
•    Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;
•    Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Aceste autorităţi administrative autonome exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării şi executarea în concret a legii, asigurarea funcţionării unor servicii publice şi exercitarea unor competenţe administrativ-jurisdicţionale, încadrându-se în categoria organelor executive ale statului.

Serviciile publice deconcentrate  sunt structurile teritoriale prin care ministerele şi celelalte organe centrale îşi realizează competenţa la nivel naţional, pe întreg teritoriul ţării şi îşi îndeplinesc în mod concret atribuţiile conferite de lege. Atribuţiile şi structura organizatorică a acestora se aprobă prin ordin al ministrului sau al conducătorului organului de specialitate în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, după caz. Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul judeţelor, oraşelor şi respectiv, sectoarelor, şi chiar al comunelor.
Prefectul este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, care are rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.
Începând cu 1 ianuarie 2006 prefectul face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa cum este precizat în Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului, art. 9 alin.
Tot prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi, în calitatea sa de ordonator de credite propune bugetele acestora. Prefectului îi revine dreptul de a propune numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

1.3.    Administraţia publica locală

Consiliul local
Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean, pentru coordonarea activităţilor consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Acesta este compus din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. El răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale, reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice romane sau străine, precum şi în justiţie.
Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Mandatul primarului este de 4 ani şi poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.

Serviciile publice locale
Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se organizează de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectare prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune.

1.4.    Funcţionarul public și personalul contractual

Definiţii
Funcţia publică este definită de Legea nr.188/1999, ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”.
Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică în parte.
Funcţionarul public este persoana numită, într-o funcţie publică şi învestită în mod legal cu atribuţiile acesteia, persoana titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite în scopul realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face parte funcţia publică.
În Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art.2 alin.2, funcţionarul public este definit ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”.
Conform Statutului, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici; persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstreaza calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Personal contractual

Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplica legislaţia muncii.

Capitolul II

Reforma administrației publice din România în contextul integrării în Uniunea Europeană

2.1. Reforma în administraţia publică. Consideraţii generale

Dincolo de dezbaterile clasice referitoare la evoluţia sistemelor administrative, modelelor de organizare şi probleme ale raţionalităţii limitate, întreaga dezbatere modernă asupra reformei administrative se bazează pe termeni noi, deosebit de interesanţi precum reinventarea guvernământului sau noul management public (NMP).
Ideea “reinventării guvernamântului” s-a manifestat atât în Statele Unite, cât şi în Europa; aşa cum remarcau Osborn şi Gaebler , apariţia unui guvernământ antreprenorial” constituie o evoluţie inevitabilă:” guvern după guvern şi sistem public după sistem public, reinventarea este singura opţiune posibilă”. Noile abordări în materie de management public sunt descrise ca o “modernizare” a organizaţiilor publice: « guvernele din ţările cele mai dezvoltate sunt pe cale a reconsidera sau revedea ipotezele fundamentale în ceea ce priveşte sectorul public/ privat ».
Putem vorbi din acest punct de vedere de descoperirea unui “nou model” în ceea ce priveşte sectorul public, un model de “managerialism” care se distinge de administraţia birocratică tradiţională. Principalele componente ale noii tendinţe se referă în principal la:
•    etica ce lasă managerilor libertatea de a coordona, acţiona şi gera problemele ;
•    punerea în practică a criteriilor şi măsurilor de performanţă explicite ;
•    importanţa semnificativă acordată controlului rezultatelor ;
•    creşterea concurenţei datorită contractelor pe durată determinată şi a procedurilor de oferte publice ;
•    adaptarea stilului de gestiune tipic sectorului privat ;
•    introducerea disciplinei şi controlului în utilizarea resurselor.

Acest model de acţiune publică se încadrează într-un nou tip de cultură  axată pe rezultate într- un sector public mai puţin centralizat, cultură caracterizată prin:
•    privilegierea interesului pentru rezultate în termeni de rentabilitate, eficacitate şi calitate a serviciilor, înlocuirea structurilor organizaţionale puternic centralizate şi ierarhizate cu medii de gestionare descentralizată, în care deciziile asupra alocării resurselor şi furnizării de servicii sunt mult mai apropiate de punctul de”livrare”, permiţând deţinerea de informaţii de la clienţi şi alte grupuri interesate ;
•    posibilitatea de a studia alternativele existente în furnizarea serviciilor publice, în ideea obţinerii unor efecte politice mai rentabile în ceea ce priveşte costurile ;
•    importanţa acordată eficacităţii serviciilor furnizate direct de sectorul public, prin crearea unor obiective de productivitate şi crearea unor medii concurenţiale în interiorul şi între organizaţiile sectorului public ;
•    întărirea, la nivel central, a abilităţilor strategice capabile să ghideze evoluţia statului şi să îi permită să reacţioneze adecvat, suplu şi cu costuri scăzute, schimbărilor externe şi diverselor interese.
Mondializarea principiilor şi practicilor gestiunii publice face parte dintr- un proces de mondializare mai larg « imputabil », pe plan economic, unei evoluţii înspre o economie mondială în care producţia este internaţionalizată iar capitalurile circulă libere între ţări; această  evoluţie a fost în mod esenţial impulsionată de revoluţia informatică ce a contribuit la ridicarea barierelor naţionale. Reformele structurale şi instituţionale au devenit inevitabile; contextul mondializant în domeniul economic şi informaţional a facilitat un schimb internaţional de idei şi opţiuni politice, astfel că acum “ guvernele pot să folosească experienţa altor ţări pentru a defini propriile răspunsuri politice”.( Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică,  1996).

2.2. Istoricul reformei în România

Sistemul politic din România a suferit schimbări profunde de la începutul procesului de reformă, în 1990.
Începând cu 1990, crearea unui sistem modern şi eficient de administraţie publică a fost considerată o prioritate pentru Guvernul României. Cu toate acestea, nu s-au putut mobiliza resursele necesare creării cadrului legislativ şi instituţional necesar administraţiei publice centrale şi locale şi, în special, pentru implementarea eficientă a măsurilor de reformă.     Cauzele care au determinat imposibilitatea aplicării unei reforme reale în administraţie au fost:
•    constrângeri financiare severe;
•    lipsa de determinare politică;
•    experienţă redusă în ceea ce priveşte structurile administrativ-alternative;
•    lipsa de pregătire a politicienilor şi a funcţionarilor publici pentru a răspunde cerinţelor şi exigenţelor ce decurg din schimbarea rapidă a mediului;
•    absenţa unor reglementări clare privind personalul şi structurile administrative, definiri inadecvate ale funcţiilor şi grile de salarizare nepotrivite.

Deşi a constituit un capitol distinct în toate programele de guvernare de până acum, reforma administraţiei nu a reprezentat o prioritate; dimpotrivă metodele centraliste s-au perpetuat în mare măsură, iar schimbările aşteptate au fost mult prea lente şi fragmentare.
Pentru perioada de început a fost obligatoriu ca guvernul să se concentreze asupra problemelor reformei economice; abia mai târziu, a devenit evident că aplicarea acesteia este imposibilă fără o reformă a administraţiei publice, ceea ce, de altfel, explică şi întârzierile sau distorsiunile produse în aplicarea reformei economice.

2.3. Necesitatea reformei în administraţia publică

Tendinţa de globalizare, însoţită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, aşează statele naţionale într-o poziţie cu totul nouă, în care instituţiile şi sistemele administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenţie în domeniul reformei administraţiei publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administraţia centrală, administraţia locală şi serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democraţiei reclamă instituirea unei noi relaţii între cetăţeni şi administraţie, creşterea şi întărirea rolului autorităţilor locale şi reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă.
Reforma administraţiei publice este o prioritate pentru Guvernul României. În contextul integrării în Uniunea Europeană, îmbunătăţirea standardelor administraţiei publice şi implementarea reformelor în toate domeniile acesteia sunt deosebit de importante.
Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului economic şi social. Atât deciziile investitorilor străini, cât şi ale celor interni, sunt influenţate din ce în ce mai mult de calitatea, eficienţa şi credibilitatea administraţiei publice. Pe scena internaţională, administraţia publică a devenit un factor esenţial care determină avantajul competitiv al unei naţiuni.
Activitatea administraţiei publice din România va trebui să nu mai constituie un subiect de critică pentru mass-media şi de nemulţumire pentru cetăţeni şi pentru partenerii internaţionali.
O administraţie publică modernă trebuie să fie orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii.
Paşi importanţi au fost făcuţi în acest domeniu: crearea cadrului legal pentru asigurarea transparenţei decizionale în administraţia publică  şi garantarea unui liber acces la informaţiile de interes.
Cetăţenii ar trebui să ştie cum se adoptă deciziile, cum sunt elaborate bugetele locale şi cum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să ştie cum sunt cheltuiţi banii şi cum se colectează veniturile.
Exista numeroase motive pentru modernizarea structurală şi funcţională a administraţiei publice din România, plecând de la necesitatea funcţionării mai eficiente a instituţiilor guvernamentale şi de la calitatea pe care o are de la 01.01.2007 România – aceea de stat membru al Uniunii Europene.
Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea
rapidă a tehnologiei informaţiei).
Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:
• Motive economice: creşterea economica redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate administraţiei publice; nevoia sectorului privat de a avea o administraţie modernă, flexibilă şi deschisă parteneriatului public-privat;
• Motive tehnologice: introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor în administraţia publica;
• Motive sociologice: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai exigenţi şi nu mai acceptă ca necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţiile;
• Motive instituţionale: integrarea României în structurile Uniunii Europene implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.
Prin reducerea funcţiei autoritare a statului şi întărirea funcţiilor sale privind serviciile şi promovarea acestora, activitatea administraţiei trebuie să fie o activitate profesionistă.
Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor şi simplificarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare şi adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern şi unei economii de piaţa funcţionale.
Condiţiile existente în societatea românească în prezent impun ca administraţia să fie angajată într-un proces de schimbare pe patru planuri:
1.      strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării acestui rol de cel al organizaţiilor private;
2. legal, îndreptat spre o diminuare a densităţii legislative, o utilizare mai mare a legilor cadru, creând posibilităţi sporite de acţiune pentru autorităţile executive;
3. organizaţional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor delegării execuţiei sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie;
4. cultural, urmărind o schimbare a valorilor şi a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese şi a cetăţenilor.

Noile condiţii de reuşită ale procesului de reformă în administraţia publică din România trebuie să aibă ca punct de plecare:
    formularea unor obiective concrete şi cuantificabile;
     creşterea capacităţii strategice a administraţiei publice de a opta pentru diferite
proiecte şi de a-şi defini singură priorităţile;
    articularea, într-o viziune integratoare pe termen mediu şi lung, a
transformărilor din administraţia publică;
    necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetăţenilor în procesele de
luare a deciziilor;
    asigurarea managementului prin obiective;
    consolidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al
proceselor din domeniul economic şi social;
    nevoia creşterii funcţiei de consultanţă şi monitorizare în administraţie.

Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor ridica noi provocări pentru administraţia publica dar în acelaşi timp aceasta oferă posibilităţi mult mai mari pentru o activitate mai eficientă şi mai aproape de cetăţean; creşterea capacităţii administrative îmbunătăţeşte considerabil posibilitatea României de a-şi apăra interesele pe plan european şi mondial.
Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea
rapidă a tehnologiei informaţiei).

2.4. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice

În vederea realizării, atât a obiectivelor Programului de Guvernare pe perioada  2009 – 2012, cât şi a obiectivelor ce rezultă pentru România, în calitate de ţară membră a Uniunii Europene, se impune accelerarea procesului de reformă legislativă şi instituţională în administraţia publică.
Pentru acest motiv, Capitolul 22 al Programului de Guvernare pentru perioada 2009 – 2012 este dedicat exclusiv reformei administraţiei publice. În aplicarea politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice se va ţine cont de următoarele condiţii:
    definirea în legislaţia de înfiinţare şi organizare a unei autorităţi publice a principiilor comunicării, transparenţei, eficienţei, responsabilităţii, participării, coerenţei, proportionalităţii şi subsidiarităţii şi reglementarea mecanismelor de aplicare;
    departajarea de responsabilităţi între autorităţile publice – în domeniul politicilor publice, finanţării şi prestării serviciilor publice;
    introducerea unui mecanism simplu şi clar de politici publice în baza căruia să fie elaborate şi aplicate programe, proiecte, planuri de acţiune şi proiecte de lege;
    separarea nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare a acestora;
    fixarea numărului de funcţionari publici în raport cu definirea unui serviciu public şi a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;
    monitorizarea şi evaluarea eficienţei măsurilor de reformă aplicate.

În acest mod, reforma devine un proces amplu, cuprinzător, care schimbă modul de abordare a principalelor probleme cu care se confrunta, în prezent, administraţia publică din România.

2.5. Viziune asupra procesului de reformă în administraţia publică

Reforma sistemului administraţiei publice este un proces dinamic şi, ca oricare alt proces de reformă structurală, el nu poate fi niciodată încheiat şi desăvârşit. Realizarea unei analize-diagnostic a situaţiei existente la nivelul administraţiei centrale şi locale, identificarea problemelor cu care se confruntă acestea, a priorităţilor ce trebuie avute în vedere în rezolvarea acestora, dar şi a resurselor disponibile, sunt numai câteva din condiţiile necesare formulării unei strategii coerente privind reforma în administraţia publică.
Elaborarea strategiei de reformă în administraţia publică impune un amplu proces de modernizare şi vizează o evaluare obiectivă a patru aspecte importante, şi anume:
• analiza misiunilor specifice ale administraţiei şi a modului de îndeplinire a  acestora, care permit reflecţii generale asupra locului şi rolului administraţiei publice în sistemul politic, economic şi social actual;
• analiza cadrului organizatoric existent al administraţiei publice;
• analiza eficacităţii sociale a activităţii specifice a administraţiei publice;
• analiza nivelului de democratizare a administraţiei publice.
Accelerarea procesului de reforma în administraţia publică este dată, în primul rând de necesitatea adaptării la noul statut de ţară membră a Uniunii Europene.
Problemele de fond ale strategiei de reformă vizează:
• întărirea capacităţilor în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătăţirii calităţii legislaţiei şi adoptării şi aplicării aquis-ului comunitar, creşterea capacităţii Guvernului de a dirija resursele către priorităţi;
• creşterea posibilităţilor Guvernului de a conduce şi controla activitatea administraţiei şi de a menţine un anumit echilibru între puterile discreţionare ale administraţiei şi mijloacele de a controla acţiunile sale;
(exemplu: în plan judiciar, mediator, audit, etc.)
• dezvoltarea administraţiei publice locale;
• crearea unui corp stabil de funcţionari publici competenţi şi neutri din punct de vedere politic, care să aibă „spiritul serviciului public”.
În plan tactic, reforma administraţiei publice trebuie :
• să aibă la bază principiul „radicalismului selectiv” (adică să concentreze resursele în vederea favorizării unei evoluţii radicale şi vizibile în câteva domenii în care jocul interdependenţelor va antrena şi alte părţi ale sistemului care trebuie schimbate);
• să promoveze noile tehnologii informaţionale în administraţie;
• să aducă îmbunătăţiri în domeniile sensibile ale vieţii economico-sociale, în termene acceptabile din punct de vedere politic;
• să imprime o dinamica favorabilă schimbării care să dureze, oricare ar fi conducătorii;
• să capaciteze interesul funcţionarilor publici pentru schimbare şi modernizare;
• să asigure informarea permanentă a cetăţenilor în legătură cu politica Guvernului.
Politicile publice se instituie într-un dublu proces de transformare: pe de o parte  „intrările” (mijloacele financiare, bugetare, umane) sunt transformate în „realizări”  iar pe de altă parte acestea produc „efecte” (ameliorarea securităţii rutiere, consolidarea mediului economic, etc).

Ţinând cont de complexitatea sistemului public şi de punerea în practică a politicilor publice, evaluarea impactului şi a eficienţei acestora reprezintă elemente cheie în strategia de reformă în administraţia publică. Nivelul şi natura mijloacelor angajate, performanţa organizaţiilor publice însărcinate cu aplicarea în practică a politicilor publice, participarea cetăţenilor la procesul de decizie, sunt aspecte integrante ale viziunii asupra procesului de reformă în administraţie.

Capitolul III
Buna guvernare

„Reinventarea guvernării înseamnă, pentru sectorul public, descentralizare, reglare şi management concurenţial”

Un rol important în procesul de consolidare a stabilităţii şi securităţii noilor democraţii din Europa centrală, de est şi de sud-est revine capacităţii statelor şi a societăţilor de a promova o gestiune eficientă a intereselor publice, de a garanta exercitarea responsabilă şi eficientă a puterii, în deplin acord cu prin-cipiile democraţiei şi cerinţele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigenţe este buna guvernare, domeniu în care în România – ca şi în majoritatea statelor din această regiune – s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbuşirea regimurilor comuniste, progrese însemnate.
Noile democraţii din această regiune continuă, însă, să se confrunte cu diferite fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă – efect al deficitului democratic şi al corupţiei endemice instituţionale, ce se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficienţă a administraţiei publice, tendinţe autoritariste şi lipsă de transparenţă şi responsabilitate publică – subminează încrederea cetăţenilor în instituţiile publice şi poate constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor. În aria de interes strategic a României, guvernarea ineficientă a pus adesea în pericol exerciţiul normal al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi a afectat îndeplinirea unor obligaţii internaţionale, generând riscul producerii unor crize umanitare cu impact transfrontalier.
Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare.
Principalii factori implicaţi în acest proces sunt statul şi societatea civilă, statul de drept reprezentând o caracteristică esenţială a bunei guvernări. Organismele statului care participă la realizarea bunei guvernări democratice sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, autorităţile publice locale. Actorii nestatali principali sunt: partidele politice; sindicatele, patronatele şi alte organizaţii profesionale; organizaţiile non-guvernamentale şi alte forme de participare ale societăţii civile; organismele de conducere a companiilor de interes public; mass-media.
Experienţa trecutului arată că buna guvernare s-a aflat uneori în pericol, ca ur-mare a activităţii unor grupuri de interese nelegitime sau forţe nedemocratice care – folosind vulnerabilităţile sistemului – au încercat să influenţeze exercitarea puterii în folos propriu, ori să schimbe puterea democratică prin acţiuni violente sau anarhice. Prin amploarea lor, unele dintre acţiunile de acest fel au întârziat îndeplinirea unor obiective strategice vitale ale României, îndeosebi cele privind integrarea în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euroatlantice.
Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a pus în evidenţă faptul că atât eficienţa reală a ad-ministraţiei, cât şi imaginea publică a acesteia pot fi afectate de o serie de factori, între care: corupţia; birocraţia excesivă; expertiza redusă în domenii de importanţă vitală; lipsa de realism a unor programe; insuficienta autoritate şi eficienţă a justiţiei; capacitatea redusă de absorbţie a fondurilor europene. Eliminarea sau corectarea acestor aspecte reprezintă o prioritate majoră.
În prezent, România are instituţii democratice mai puternice, aflate într-un proces dinamic de consolidare şi perfecţionare, capabile să asigure funcţionarea normală a statului. Economia de piaţă funcţională, instituţii credibile şi respon-sabile aflate în slujba cetăţeanului, justiţie independentă şi structuri corespun-zătoare pentru aplicarea legii sunt reperele majore ale unei funcţionări stabile şi democratice a statului, pe baza valorilor şi principiilor ce definesc statutul Ro-mâniei de ţară membră a comunităţii europene şi euroatlantice. Din această per-spectivă, orice derapaj major în asigurarea unei asemenea calităţi în acţiunea administraţiei poate fi privit ca posibil risc la adresa securităţii naţionale. Factorii de risc identificaţi în ultimii ani în funcţionarea coerentă, eficientă şi în spiritul deplin al democraţiei şi legalităţii, a componentelor strategice ale administraţiei publice reprezintă – în viziunea actualei strategii – ţinte de permanentă analiză şi acţiune.
În acelaşi timp, calitatea şi capacitatea de acţiune a administraţiei pu-blice au generat o serie de preocupări vizând calitatea şi eficienţa procesului de aderare. Exigenţele aderării şi nevoia asigurării compatibilităţii funcţionale cu sistemul Uniunii Europene impun o serie de acţiuni având ca scop: consolidarea instituţională şi a credibilităţii administraţiei publice; funcţionarea sa în deplină transparenţă şi cu respectarea strictă a legalităţii; implementarea efectivă a unor politici privind descentralizarea şi autonomia locală.
O administraţie publică democratică şi eficientă presupune îmbunătăţirea radicală a capacităţii instituţionale la nivel central şi local, în condiţiile în care numai prin folosirea corespunzătoare a pârghiilor administrative – respectiv prin asigurarea transparenţei, corectitudinii şi responsabilităţii în îndeplinirea funcţiei publice şi în cheltuirea banului public – se poate asigura creşterea reală a calităţii vieţii cetăţenilor. Pentru aceasta, instituţiile administraţiei publice trebuie să fie competente, suple, adaptabile la noile cerinţe şi puse în slujba cetăţeanului. În procesul de integrare europeană, ele trebuie să fie capabile să pună în practică politicile publice de dezvoltare regională şi să asigure folosirea integrală, eficientă şi legală a fondurilor structurale şi de sprijin.
Ca pilon major al bunei guvernări, consolidarea independenţei şi eficienţei justiţiei şi creşterea încrederii populaţiei în actul de justiţie reprezintă o altă prioritate importantă, menită să garanteze calitatea europeană a acestei activităţi. Direcţiile de acţiune în acest domeniu vor amplifica dezvoltările pozitive înregistrate, precum şi rezultatele confirmate de partenerii europeni în evaluările periodice. Este, însă, de înţeles faptul că justiţia – ca serviciu public – trebuie să parcurgă întregul program de transformare pentru a deveni eficientă şi credibilă. În contextul acestui efort naţional, instituţiile statului sunt chemate să asigure condiţiile necesare – legislative, organizatorice, umane şi materiale – pentru ca sarcina transformării radicale a justiţiei şi a creşterii aportului ei la îndeplinirea obiectivului strategic de integrare să devină posibile.
Îndeplinirea acestor deziderate este sarcina primordială şi responsabilitatea majoră a organismelor competente care guvernează activitatea justiţiei, în condiţiile în care succesul procesului de integrare reală şi deplină a României în Uniunea Europeană depinde într-o măsură importantă de modul în care justiţia română îşi va proba independenţa, caracterul nepartizan, profesionalismul şi capacitatea de a acţiona conform exigenţelor statului de drept, precum şi eficienţa reală în lupta împotriva marii corupţii. Eforturile depuse în acest domeniu au avut ca rezultat principal reducerea substanţială şi punerea fenomenului corupţiei sub control, crearea mecanismelor adecvate de prevenire, descurajare şi contracarare, începutul unor modificări de mentalitate în rândul populaţiei şi un proces de schimbare a percepţiei publice.
În prezent, în lupta împotriva corupţiei, este imperativ necesar ca instituţiile să funcţioneze potrivit legii, să colaboreze şi să fie integrate într-un sistem în care informaţiile vitale trebuie să circule în mod profesionist, în condiţii de legalitate şi în mod oportun, responsabilităţile să fie clare şi să nu se suprapună, iar atribuţiile să fie îndeplinite în limitele legii, la timp şi cu eficienţă maximă.

Figura 1  Buna guvernare

Concluzii

Administraţia publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toţii implicaţi  în calitatea noastră de cetăţeni şi, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc şi pe care le putem schimba sau îmbunătăţi în mod direct sau indirect.  Conform Constituţiei României, art.119 “administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice “. Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale pornind de la “dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale, de a rezolva şi gestiona în nume propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în folosul colectivităţilor locale pe care le reprezintă “, autorităţile administraţiei centrale, potrivit principiului subsidiarităţii, intervenind dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile locale.
Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacităţii juridice, colectivităţile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe  plan instituţional, ele dispun de autorităţi administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorităţi au competenţe proprii şi iau decizii în interesul colectivităţilor pe care le administrează. De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezenţa autonomiei în planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivităţile teritoriale locale având proprii funcţionari publici, domeniu(public şi privat) propriu, autonomie financiară(buget propriu). Autorităţile locale sunt autonome dar nu şi suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu şi legislativ, de guvernare sau judiciar. Autorităţile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administraţia de stat. Astfel, autonomia locală nu se poate interpreta şi aplica decât în cadrul caracterelor statului român care este un stat unitar complex.
Administraţia publică locală din ţările dezvoltate are la bază principiul autonomiei locale şi consider că şi în România energia trebuie canalizată către o reală, eficientă şi funcţională autonomie locală, administrativă şi financiară. Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii şi tactici adaptabile şi pliate pe specificul realităţilor locale.
Realitatea demonstrează că de aproape 15 ani se încearcă adaptarea la transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie:
•    nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autorităţile locale;
•    neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor dintre diferite instituţii;
•    descentralizarea este incompletă, nereuşindu-se apropierea de interesul cetăţeanului, a unor atribuţii şi decizii. Nu s-a reuşit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi care conferă o mai bună valorificarea a resurselor.
•    bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50%.
•    o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean;
•    nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate ramurile administraţiei;
•    există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local.
Pentru a putea vorbi de o reformă în administraţia publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului şi managementului public. Administraţia este o afacere şi trebuie condusă corespunzător pentru a avea randament.
Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunităţile şi pericolele. Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale şi secundare, strategii, toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei menţionate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activităţi, responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuiesc monitorizate şi controlate, iar când este cazul actualizarea planului. Paşii reformei trebuiesc stabiliţi în urma unei abordări manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizaţiilor publice.
Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor teritoriale şi ale statului. Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul resurselor necesare exercitării competenţelor. Sporirea capacităţii decizionale presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiţii riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilităţi.
De asemenea, trebuiesc create condiţiile democraţiei participative prin asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al aleşilor locali, asigurarea transparenţei actelor administrative. Procedurile de consultare a cetăţenilor în problemele fundamentale, trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind organizarea şi desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.
Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale este, încă, una de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piaţa de credit. Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi banii.
Pentru o mai bună şi rapidă colectare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleaşi baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul necesar operaţiunii de impunere şi costurile aferente. Pentru valorificarea resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună infiinţarea unei bănci proprii colectivităţilor locale ce ar crea posibilitatea finanţării unor lucrări de investiţii, obţinându-se totodată, şi o dobândă pentru sumele depozitate, lucru ce nu are loc prin trezoreria statului.
Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai în baza unor proiecte, prin intermediul unor liste de priorităţi a investiţiilor. Ar fi oportună şi întocmirea unui plan financiar multianual de investiţii.
Veniturile bugetare se formează prin împovărarea contribuabililor, care unii dintre ei au venituri sub salariul mediu pe economie, în timp ce mulţi ”investitori şi oameni sus puşi fac averi monstruoase” din activităţi frauduloase; unde este acel control financiar riguros şi de ce suntem arătaţi cu degetul că avem o economie subterană care se ridică la cca. 50% din PIB-ul economiei oficiale?
Este bine-cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemulţumită de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia locală şi cetăţeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări(monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor şi măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor.
Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de către agenţi economici privaţi, sub controlul autorităţilor locale, în schimbul unor facilităţi fiscale. Asemenea situaţii există deja(ex.: transportul în comun), dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele nemulţumiri  în rândul cetăţenilor.
Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile(nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, şi cu multă precauţie în situaţiile când aceasta este fluctuantă. Administraţia publică trebuie să fie pregătită şi să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar în condiţiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare şi materiale.
De asemenea trebuie rezolvată şi problema utilajelor şi instalaţiilor care sunt uzate tehnic şi moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.
Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în domenii de competenţa administraţiei publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeaşi natură; e recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.
Se investeşte foarte puţin în învăţământ, cultură, în sistemul pensiilor şi asigurărilor sociale, asta şi pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenţilor privaţi spre a investii în aceste domenii prin oferirea unor facilităţi fiscale. Este necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială şi îndreptarea lor spre categoriile cu adevărat defavorizate, precum şi dimensionarea lor astfel încât să fie încurajată munca şi nu nemunca.
Referitor la formarea profesională, deşi piaţa forţei de muncă abundă în specialişti în administraţia publică( care pe lângă pregătirea de specialitate, sunt pregătiţi şi în domeniul informatic, limbi străine şi au o viziune modernă asupra reformei în administraţie şi capacităţi de a contribui la realizarea ei), multe din persoanele angajate în administraţia locală nu au această pregătire, autorităţile investind timp şi bani în formarea lor. Este nevoie de funcţionari publici profesionişti care să implementeze programele de reformă, care să fie susţinători fideli ai acesteia, să fie pregătiţi şi aibă cunoştinţele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenţie procesului de recrutare, intervievare şi selecţie a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.
Un lucru deloc îmbucurător este faptul că, potrivit statisticilor, administraţia publică ocupă un loc fruntaş în cadrul domeniilor corupte. Acest fenomen are o manifestare piramidală şi stoparea lui ar trebui făcută ”de la vârf”, dar asta nu presupune că nu ar trebui luată atitudine şi la nivel local. Funcţionarii publici trebuie să dea dovadă de probitate şi demnitate şi să aibă concepţia că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcţia sa. Pentru a preîntâmpina unele situaţii de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare şi posibilitatea realizării unei cariere care să atragă şi să menţină oamenii competenţi şi să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanţă şi moralitate.
Intrarea în vigoare a Legii privind dezvoltarea regională demonstrează că s-a înţeles rolul cooperării locale şi că aceasta reprezintă cheia îmbunătăţirii calităţii vieţii prin dezvoltarea capacităţii economii locale de a stimula o creştere economică stabilă şi condiţii pentru valorificarea oportunităţilor.
Într-un document elaborat de Guvernul României şi Comisia Europeană în anul 1996 în cadrului  Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arată că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un număr mare de judeţe. Şi într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a ţării noastre corespunde unor realităţi istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social, al dezvoltării ştiinţei, existente acum peste o jumătate de secol. Este evident că anumite orăşele, potrivit condiţiilor economice şi sociale pe care le posedă, nu au nici o şansă de dezvoltare, ele abia reuşind să supravieţuiască; o reorganizare teritorială le-ar  modifica situaţia prin asimilarea lor de către oraşele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct şi imediat, crearea unor judeţe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o poziţie realistă în prezent ar fi de dublare a suprafeţelor judeţelor, deci de reducere la jumătate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităţilor existente între diferite „regiuni” ale României şi autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivităţile teritoriale dependente total de stat.
Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilităţi de realizare în viitorul relativ îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală şi dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivităţilor locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecţiei şi punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.
Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competenţelor diferitelor nivele  de decizie strategică, identificarea, antrenarea şi solidarizarea actorilor locali pe o bază partenerială pentru sprijinirea şi realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane , fizice, naturale, economice ,financiare. Atâta timp cât nu se creează condiţii legale pentru această colaborare locală şi administraţiile locale nu acţionează în vederea realizării ei, investitorii, chiar şi cu acordarea unor facilităţi, nu vor avea încredere în acest proiect şi nu vor contribui la efectuarea lui. Deşi strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii regionale şi locale, dezvoltarea turismului(rural, cultural), politici active de ocupare a forţei de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acţiona la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arăta bine doar „pe hârtie”.
Aşa cum am spus şi în partea de început, trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas şi adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus uni control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocraţia excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiaş compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă şi extinderea utilizării în administraţia publică a tehnologiilor informatice.
Aşa cum s-a şi propus deja, elaborarea unui cod administrativ şi unul de procedură administrativă ar conferii coeziune sistemului. După realizarea unei legi a contravenţiilor prin care putem să spunem că am rezolvat multe probleme care, efectiv, nu aveau cadru juridic, un Cod al contravenţiilor ar reprezenta definitivarea proiectului.
România are cinci ani la dispoziție, până în 2013, pentru a adopta un sistem administrativ cu totul nou. Reorganizările de suprafață nu sunt suficiente pentru schimbarea fundamentală a modului în care funcționează administrația dacă nu sunt însoțite de “reforma administrativă profundă, care să urmărească niște obiective funcționale”. Componentele principale ar trebui să fie descentralizarea, reforma serviciului public și reforma sistemului de decizie; acesta mai spune că este nevoie de asumarea unor obiective specifice pe termen scurt, de un an, respectiv pe termen mediu, de patru ani.
Condiția esențială a procesului de reformă este radiografia sistemului. Trebuie stabilit numărul exact al funcționarilor, atribuțiile acestora și nivelul total al remunerației. Într-o etapă intermediară, această bază de date ar urma să fie folosita pentru simulări. Deși o astfel de bază de date trebuia să existe deja, aceasta nu a fost încă finalizată, din cauza rezistenței birocratice, și ar putea fi gata anul viitor, după adoptarea sistemului unitar de salarizare în sistemul public. Următoarea etapă a reformei o reprezintă dezbaterea națională asupra a ceea ce ar urma să se schimbe. “Nivelul de autonomie locală trebuie să fie unul rezonabil, în marja practicată în UE – de la mică la mare. Ce nivel să aibă România este o decizie politica ce nu ține doar de argumentele de eficiență administrativă, ci și de altele – simbolistică, patriotism local etc.  Libertatea de decizie locală duce automat la diversitate și inegalități, pentru că 41 de consilii județene și 3.200 de consilii locale nu vor decide niciodată exact la fel într-o problemă dacă le-am dat puterea reală s-o facă. Trebuie să-i lasi să facă greșeli, iar unii vor da faliment, așa până la urmă, în cinci-șase ani, vor învăța și se vor descurca”. După luarea deciziilor, etapa următoare este monitorizarea permanentă, în funcție de indicatorii de performanță financiară și de calitate a vieții. Sistemul de responsabilități ar trebui completat cu stimuli de genul educației și al premierii performanței, dar și cu pedepse ferme pentru fiecare abatere sau faptă de corupție.
Reforma administrativă în România este necesară numai în condiţiile în care ea va fi realizată conştiincios şi va avea efecte pozitive. Deşi statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reformă doar că aşa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.

Bibliografie

•    Constituţia României, 2003
•    Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007
•    Legea nr. 52/ 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică
•    Legea nr. 188/ 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare
•    H.G. nr. 1209/ 2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici
•    O.G. nr. 6/ 2007  privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acorda funcţionarilor publici în anul
•    Legea nr. 161/ 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
•    Legea nr. 7/ 2006 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici
•    Legea nr. 554/ 2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare
•    Legea nr. 51/ 2006 – legea serviciilor comunitare de utilităţi publice, va abroga Legea nr. 326/ 2001 – a serviciilor publice de gospodarie comunală
•    O.U.G. nr. 54/ 2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică
•    Legea nr. 195/ 2006 legea-cadru a descentralizării
•    Legea nr. 286/ 2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001
•    Legea nr. 273/ 2006 privind finanţele publice locale
•    O.U.G. nr. 34/ 2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare
•    H.G. nr. 460/ 2006 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului
•    Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, cu modificările şi completările ulterioare
•    Androniceanu A. – Management public, Editura Economică, Bucureşti, 2000
•    Androniceanu A. – Noutăţi în managementul public, Editura Universitară, 2005
•    Androniceanu, A. – Managementul schimbărilor: valorificarea potenţialului creative al resurselor umane, Editura All, 1998
•    Chivu I. – Managementul resurselor umane (suport de curs – Academia de Studii Economice Bucureşti, 2006
•    Deac V., Bâgu C. – Strategia firmei, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
•    Manolescu A. – Managementul resurselor umane, ediţia a IV-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003
•    Nicolescu O., Verboncu I. – Management, Editura Economică, Bucureşti, 1999
•    Niculescu O., Verboncu I. – Fundamentele managementului organizaţional, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002
•    Osborn David, Gaebler Ted –   Reinventing government : how the entrepreneurial spirit is transforming he public sector, New Zork, Plume, 1993
•    Popa I. – Managementul instituţiior publice,  curs master „Administraţie publică şi integrare europeană”
•    Popescu D., Chivu I. – Conducerea afacerilor, Editura Luceafărul, 2005
•    Popescu L. –  Resurse umane, comportament şi management, Bucureşti, Editura Cimer, 2001

Lucrare realizata de Alexandru Gherghina

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s