„JUS IN BELLO” ŞI „JUS AD BELLUM” ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ – Material realizat de dl. col(r) dr. Radu Mircea

MATERIAL REALIZAT, CONCEPUT SI ELABORAT DE DOMNUL

COLONEL (R) DR. MIRCEA RADU

CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………………………………………………………..7

CAPITOLUL 1 –  MUTAŢII ŞI TENDINŢE ÎN OPERAŢIILE MILITARE MODERNE…13

1.1.Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare al operaţiilor militare moderne………………………………………………….…………………………………13

1.2.Noi aspecte politice, juridice şi militare ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală………………………………………………………………………….16

1.2.1.Noi aspecte politice ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală…20

1.2.2.Noi aspecte juridice ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală..23

1.2.3.Noi aspecte militare ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală..24

1.2.4.Necesitatea actuală şi obiectivă privind existenţa unui drept aplicabil în conflictele armate în condiţiile noilor ameninţări la adresa securităţii………………………….26

CAPITOLUL 2 – COMPATIBILITATEA DINTRE DREPTUL CONFLICTELOR ARMATE ŞI NOILE EVOLUŢII ALE OPERAŢIILOR MILITARE MODERNE…….30

2.1.Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor militare în era globalizării şi integrării……………………………………..34

2.1.1. Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate…………………………………………35

2.1.2.Dreptul conflictelor armate în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor militare….42

2.2.Continuitatea tradiţiilor româneşti în domeniul respectării dreptului conflictelor armate în actuala etapă de reformă a forţelor armate în condiţiile integrării euroatlantice şi europene…………………….……………………………………………45

2.2.1.Consideraţii asupra tradiţiei româneşti în domeniul respectării dreptului conflictelor armate……………………………………………………………………45

2.2.2.Evoluţii ale dreptului conflictelor armate în pragul mileniului al  treilea…………48

2.2.3 Mutaţii produse în reglementările militare ale României în actuala etapă de reformă a forţelor armate în condiţiile integrării euroatlantice şi europene……….50

2.2.4.Tendinţa apariţiei unui drept internaţional al spaţiului cosmic……………………58

2.3.Aspecte ale adaptării dreptului conflictelor armate la realităţile câmpului de luptă modern şi compatibilitatea reglementărilor juridice cu noile strategii militare ……..63

2.3.1.Evoluţia strategiei militare în condiţiile noilor riscuri şi  ameninţări………………64

2.3.2.Compatibilitatea strategiei militare moderne cu principiile şi normele dreptului       conflictelor armate……………………………………………………………………66

2.3.3.Necesitatea adaptării dreptului conflictelor armate la noile realităţi ale  câmpului de luptă modern……………….……………..……………………69

CAPITOLUL 3 – ASPECTE ACTUALE ALE APLICĂRII DREPTULUI CONFLICTELOR ARMATE………………………………………………………..72

3.1.Evoluţii ale atribuţiilor instituţiilor naţionale, guvernamentale şi    neguvernamentale în aplicarea dreptului conflictelor armate…………………76 3.1.1.Îndatoririle autorităţilor statale şi militare pentru   implementarea dreptului conflictelor armate………………………………………………………….………79

3.1.2.Consideraţii teoretice privind managementul implementării şi aplicării dreptului conflictelor armate…………………………………………………83

3.1.3.Autoritatea şi obligaţiile comandantului pentru aplicarea dreptului conflictelor armate……………………………………………………………92

3.1.4.Rolul şi activitatea consilierului juridic pentru problemele de drept al conflictelor armate………………………………………….………………..95

3.2.Tendinţe ale intervenţiilor organizaţiilor internaţionale în asigurarea   respectării legilor şi obiceiurilor războiului……………………….…………….97

3.2.1.Organizaţiile internaţionale implicate în aplicarea dreptului conflictelor armate……………………………………………………………………….101

3.2.2.Contribuţia organizaţiilor internaţionale la asigurarea respectării legilor şi obiceiurilor războiului……………………………………………………..103

3.3.Principii şi orientări ale dreptului operaţional la particularităţile operaţiilor militare moderne……………………………………….……………………….107

3.3.1.Asistenţa juridică a acţiunilor militare moderne şi dreptul operaţional   contemporan……………………………………………………………….110

3.3.2. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive moderne……………………….111

3.3.3.Consilierul juridic militar în comandamentele operaţionale……………..113

3.3.4.Dreptul operaţional aplicabil conflictelor armate moderne………………114

3.3.5.Regulile de angajare în conflictele militare moderne……………………..116

CAPITOLUL 4 – RESPONSABILITATEA AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN ASIGURAREA LEGALITĂŢII OPERAŢIILOR MILITARE MODERNE……………120

4.1.Noi aspecte ale asistenţei juridice în conceperea operaţiilor militare conduse de comandamente operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale…………………..126

4.1.1.Sprijinul juridic în operaţiile militare actuale…………………………………….128

4.2.Responsabilitatea autorităţilor militare pentru integrarea dreptului conflictelor armate în instruirea personalului………………………………………………………136

4.2.1.Învăţarea şi însuşirea regulilor dreptului conflictelor armate de către personalul  forţelor naţionale şi multinaţionale…………….………………………………….136

4.3.Reprimarea violărilor dreptului conflictelor armate………………………………….140

4.3.1.Reprimarea violărilor dreptului conflictelor armate comise de state……………..143

4.3.2.Reprimarea violărilor dreptului conflictelor armate comise de indivizi………….146

4.3.3.Curtea Penală Internaţională şi obligaţia statelor de a coopera în realizarea jurisdicţiei sale………………………………………………………………………149

CONCLUZII ŞI PROPUNERI…………………………………………………………………152

ABREVIERI ŞI ACRONIME…………………………………………………………………..158

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………160

LISTA ANEXELOR………………………………………….…………………………………169

ANEXE…………………………………………………………………………….……………..171

Pagină albă

INTRODUCERE

Intrarea în noul mileniu ne arată nu numai că lumea nu mai este ca altădată ci şi că nimic nu e definitiv, că trăim într-un mediu aflat în continuă schimbare sub impactul modernităţii. Încercând să ne adaptăm la noile condiţii actuale, ne schimbăm cu toţii şi se schimbă şi viziunea asupra drepturilor noastre. Statele trec prin procese revoluţionare de tranziţie şi se reformează întreaga comunitate internaţională. Răspunzând provocărilor generate de noua situaţie a modernităţii, de noile ameninţări şi riscuri globale, dreptul internaţional umanitar trebuie să se transforme şi el, deoarece ca orice drept obiectiv de altfel, presupune o luptă permanentă şi susţinută pentru realizarea sa efectivă în practica relaţiilor sociale. Iar dacă oamenii, statele şi întreaga comunitate internaţională îi va conferi suficientă forţă în aceste momente de schimbare globală, în sensul modernităţii, dreptul internaţional umanitar va putea ieşi învingător în această luptă de care depinde nu numai bunăstarea şi fericirea ci şi existenţa noastră a tuturor ca specie pe planeta Pământ.

Demersul către o lume mai bine organizată sub aspectul guvernării globale va fi de lungă durată, iar comunitatea internaţională va cunoaşte probabil, o restructurare profundă, în care integrarea globală şi regională va coexista cu tendinţa contradictorie de fragmentare şi ierarhizare a lumii. În timp ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri, amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă generează tot mai des motive de conflict. În condiţiile diminuării rapide a resurselor naturale, concomitent cu creşterea demografică accentuată, bătălia pentru resursele strategice a rămas cel mai probabil element provocator de conflicte. Lupta pentru acestea se va intensifica, iar regruparea ţărilor, în funcţie de interese, în jurul noilor centre de putere se va contura din ce în ce mai clar. Vom asista probabil la afirmarea şi creşterea presiunii acestora pentru atragerea în sfera lor de influenţă a unui număr cât mai mare de ţări pentru a ocupa un loc cât mai avantajos în noua ordine mondială. Această configuraţie va fi hotărâtă de interese, de capacitatea de cunoaştere, de volumul şi calitatea informaţiilor, de puterea tehnologică şi accesul la resurse.

Analizând tendinţele centrelor de putere actuale constatăm că, SUA se dedică cu consecvenţă unui rol global; America nu-şi poate imagina reducerea ambiţiilor sale la o singură regiune, interesele SUA fiind atât de legate de toate zonele globului, încât orice obstacol în calea materializării acestora ar avea consecinţe nefavorabile nu numai asupra poziţiei sale de lider în construcţia unei noi ordini mondiale, dar şi a competiţiei pentru stabilirea unei ierarhii reale a centrelor de putere. Acelaşi lucru este valabil într-o măsură mai moderată şi pentru ceilalţi pretendenţi la o poziţie superioară în ierarhia puterii mondiale actuale: Japonia, China, Europa Unită şi Rusia. Orice scurtcircuitare a afirmării intereselor acestora, orice defecţiune a relaţiilor dintre ei pot produce disfuncţiuni serioase în mediul de securitate şi pot avea consecinţe negative asupra procesului de dezvoltare şi afirmare a noilor relaţii internaţionale. Cu siguranţă, mulţi alţi actori statali sau non – statali vor mai apărea pe scena mondială şi se vor confrunta în competiţia dură şi permanentă pentru un loc cât mai avantajos în sistemul de putere al mileniului trei. Pe de o parte vor apărea alianţe, coaliţii sau parteneriate noi, unele chiar imprevizibile, vor fi elaborate strategii îndrăzneţe şi atotcuprinzătoare, în care tehnologia, informaţia şi cunoaşterea în general vor constitui elemente de referinţă, iar pe de altă parte se vor destrăma structuri şi organisme considerate „nemuritoare” pe fundalul unor competiţii şi dispute din ce în ce mai vizibile şi mai generalizate, toate acestea generând o nouă tipologie de operaţii militare moderne.

Dacă n-ar fi scandalos din punct de vedere moral, am putea afirma că persistenţa conflictelor armate în istoria omenirii a fost un rău într-o oarecare măsură necesar omului şi lumii în drumul lor spre progres, căci, în anumite situaţii concrete ale existenţei umane creează ocaziile pentru manifestarea binelui; în acest caz răul este războiul cu toate consecinţele lui nefaste iar binele este pacea şi dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate. Chiar dacă nu reuşeşte decât să atenueze distrugerile provocate de războaie, dreptul internaţional umanitar a reprezentat şi reprezintă şi azi singura frână în calea erorilor posibile ale recurgerii la violenţa armată în apărarea intereselor diferitelor comunităţi umane aflate în confruntare. Nu e deloc adevărat ceea ce spunea Cicero că atunci când armele vorbesc, legile trebuie să tacă, deoarece războiul nu este o simplă luptă pentru existenţă şi supravieţuire (ca în lumea animală) ci, rămâne în esenţa sa o acţiune umană ( în sensul desfăşurării lui prin intermediul oamenilor); iar posibilitatea reglementării juridice a situaţiilor conflictelor armate decurge din principiul antic „ubi societas ibi jus”, astfel încât, fiind o acţiune decisă şi desfăşurată de membrii unei societăţi omeneşti organizate, conflictul armat dispune şi de o reflectare legală prin care se stabilesc drepturile şi îndatoririle beligeranţilor, inclusiv limitele unde necesităţile militare trebuie să se oprească în faţa exigenţelor umanităţii[1].

Ipotezele principale de la care porneşte analiza ştiinţifică se referă la următoarele aspecte: acţiunile militare ale prezentului în care trăim şi-au modificat în mod substanţial caracteristicile în urma revoluţiei în afacerile militare, accentul căzând astăzi nu pe operaţiile de război propriu-zis ci pe cele de stabilitate şi sprijin, în care forţele armate efectuează poliţia ordinii politice şi juridice internaţionale; concomitent, în pofida ajustărilor intervenite în ultimii ani, dreptul conflictelor armate nu reuşeşte întotdeauna să stăvilească ororile săvârşite de unii beligeranţi în timp de război, nefiind adaptat pe deplin la noile realităţi ale începutului de mileniu; viziunile specifice ale politicienilor, diplomaţilor, militarilor şi juriştilor afectează adeseori aplicarea şi respectarea principiilor, legilor şi obiceiurilor războiului din dorinţa expresă de eficacitate, creând o anumită falsă opoziţie între strategia militară şi dreptul internaţional umanitar; necesitatea multiplicării eforturilor în sensul creşterii solidarităţii şi responsabilităţii naţionale şi internaţionale pentru implementarea unei noi ordini juridice în care dreptul conflictelor armate să fie armonizat cu noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii tuturor comunităţilor umane. În contextul acestor premise, utilizând achiziţiile ştiinţei militare şi a celei juridice, în combinaţie cu valorile promovate de istorie, sociologie, management, educaţie şi instruire, accentele cercetării ştiinţifice s-au deplasat, într-un mod voluntar şi firesc, de la aspectele teoretice către problemele practice, insistându-se, mai ales, pe valenţele asistenţei juridice în operaţiile militare actuale, pe rolul comandamentelor în elaborarea regulilor de angajare conform  cu cerinţele juridice şi pe obligaţia statelor şi organizaţiilor internaţionale de a promova dreptul conflictelor armate, inclusiv reprimare violării acestuia. Extrem de utilă în sistematizarea şi analiza compatibilităţii dintre principiile artei militare moderne şi dreptul actual al conflictelor armate a fost experienţa rezultată în ultimii ani în armata română în procesul adoptării noilor acte normative specifice cât,din teoria şi practica instruirii militare precum şi din participarea pe diferite teatre de operaţii de război, stabilitate şi sprijin unde, contactul cu forţele armate ale altor state ca şi cu organizarea şi doctrina multinaţională a avut consecinţe favorabile perfecţionării continue a pregătirii profesionale a militarilor români. Vom încerca să demonstrăm, de asemenea, că în afara tradiţiei româneşti de comportament umanitar în conflictele armate, noul statut al României de stat membru al NATO şi al UE implică responsabilităţi corespunzătoare atât pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea modernă a crizelor cât şi pentru aplicarea cu consecvenţă a legislaţiei militare internaţionale.

Cercetarea ştiinţifică a legalităţii operaţiilor militare moderne ar putea fi un punct de vedere şi de sprijin în epopeea mereu neterminată a reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional umanitar, prin care se tinde să se creeze o cultură a drepturilor omului chiar şi în vremurile de restrişte ale războiului. Nu e niciodată de prisos să repeţi mereu şi mereu ceea ce e adevărat şi just, cucerind în cele din urma cuvenita preţuire , deoarece niciodată nu s-a spus prea des că e necesară pacea şi niciodată nu e zadarnic adevărul, iar în cazul de faţă, pacea, adevărul şi justiţia poartă un singur nume, şi anume: DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR.

Transformarea societăţii umane într-un ritm rapid şi permanent ne poate orienta gândirea că nimic din ce a fost aplicabil şi folosit nu mai poate corespunde cerinţelor prezente ale lumii moderne.

Cu zeci de ani în urmă, erau considerate de domeniul fantasticului sau speculaţii deplasate, ipoteze cu realizare redusă, ameninţările şi riscurile existente astăzi. Terorismul şi celelalte ameninţări nu puţine la număr, au fost considerate inamicul numărul unu de lumea civilizată abia în ultimele decenii. În acest context, vom încerca să demonstrăm impactul pe care l-au avut schimbările petrecute la nivelul realităţii politice şi ordinii juridice naţionale şi internaţionale asupra transformărilor misiunilor forţelor armate, care astăzi nu mai au ca obiect atât acţiuni militare propriu-zise cât operaţii antiteroriste, operaţii de combatere a crimei organizate transfrontaliere, a traficului ilicit şi proliferării armelor, în special a celor de distrugere în masă, a migraţiei ilegale, a traficului şi consumului de droguri; de asemenea, o amploare deosebită au luat-o operaţiile de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor, de menţinere şi implementare a păcii, ca şi cele de reconstrucţie instituţională şi economică postconflictuală ori de asistenţă umanitară în caz de încălcare a drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar.

Problematica cercetării ştiinţifice preconizate în cadrul lucrării de absolvire este de mare actualitate. Tematica nu a mai fost abordată în totalitatea ei până în prezent, fapt pentru care ne propunem să găsim răspunsuri la unele dintre principalele probleme cu care se confruntă omenirea la acest început de secol şi de mileniu pentru ca acţiunea externă a ţării noastre să fie mai eficace.

Abordarea este raportată la ordinea internaţională instituită după al doilea război mondial şi la cea în formare, la tipurile de conflicte specifice începutului de secol sau previzibile, la categoriile de arme utilizate ( începând cu cele rudimentare, clasice, dar şi cele de distrugere în masă şi a unora noi), la noile categorii de combatanţi care au început să apară pe câmpurile de luptă, inclusiv a celor ilegali. O astfel de abordare presupune unele dificultăţi datorită faptului că în ultimii ani procesul de elaborare a  normelor juridice internaţionale s-a încetinit, fiind înlocuit cu un proces de interpretare a celor existente, uneori îndepărtat de sensul originar al instrumentelor în vigoare iar practica în domeniul conflictelor armate a evoluat în direcţii care o îndepărtează de regulile şi conceptele consacrate în dreptul umanitar tradiţional. De aici şi dificultatea de abordare a unor situaţii sau probleme noi precum terorismul, sistemul de protecţie umanitară şi nu în ultimul rând, a unor concepte care sunt depăşite de realităţi precum „obiectivele militare” şi „pierderile incidentale”.

Trebuie să recunoaştem o tendinţă a dreptului conflictelor armate şi anume că a progresat lent, în salturi, la intervale mari de timp, când conştiinţa publică era favorabilă unui demers moderator, sub impresia puternică a unei catastrofe umanitare. Nimeni nu poate contesta rolul motor al progresului tehnologic mult mai rapid decât al reglementărilor juridice. Nu întâmplător se utilizează expresia „revoluţie în domeniul militar” fiind cea mai adecvată pentru a exprima mutaţiile radicale care au loc în domeniul militar. Creşterea nivelului de performanţă al armamentului convenţional, coroborat cu adaptarea unui stil de conducere mult mai eficient, efect al introducerii sistemelor noi, a condus la căderea în desuetudine a doctrinelor „războiului total”. Una din consecinţe a fost nevoia de reglementare a limitărilor, domeniu în care un rol aparte l-a jucat dreptul conflictelor armate. Acest drept reprezintă un set de constrângeri, restrângeri şi recomandări juridice, cea mai mare parte dintre ele cu efect strategic, operativ, tactic şi implicit în activitatea de stat major.

Analiza lucrării de absolvire a implicat ordonarea, sistematizarea şi gruparea cunoştinţele referitoare la acest subiect, pornind de la ceea ce este deja recunoscut ca fiind fundamente ştiinţifice, de la cunoscut la necunoscut, de la cert la incert, pentru ca prin argumente pertinente şi convingătoare să se demonstreze ipoteza fundamentală conform căreia în paralel cu adoptarea instrumentelor juridice noi, cerute de evoluţiile recente ale acţiunilor militare, este necesară într-un mod imperios voinţa de a respecta convenţiile umanitare deja existente, ceea ce implică eforturi susţinute atât la nivel politic cât şi militar. Dedicat mutaţiilor şi tendinţelor în operaţiile militare moderne, primul capitol al lucrării cercetează aspectele politice, juridice şi militare ale uzului internaţional de forţă pentru combaterea noilor riscuri şi ameninţări globale în ordinea mondială actuală, accentuând legitimitatea, importanţa şi eficacitatea acţiunilor de apărare individuală şi colectivă; într-o continuare pe care o considerăm firească. Cel de-al doilea capitol are ca obiect de studiu compatibilitatea dintre dreptul conflictelor armate şi noile evoluţii ale operaţiilor militare specifice acestui început de secol, subliniind atât rolul şi funcţiile reglementărilor juridice în buna guvernare mondială şi naţională cât şi necesitatea continuării tradiţiilor româneşti în acest domeniu, strâns legat de armonizările cu practica statelor membre NATO şi UE, unde strategiile militare se combină armonios cu cele politice şi juridice. Al treilea capitol analizează aspectele  actuale ale aplicării dreptului conflictelor armate, insistând pe evoluţiile instituţionale, organizatorice şi funcţionale ale managementului creativ şi eficient al acestui proces complex, atât la nivel naţional cât şi internaţional cu consecinţe evidente în transformarea strategiilor militare de comandament şi acţiune. Ultimul capitol se referă la responsabilitatea autorităţilor militare în asigurarea legalităţii operaţiilor militare moderne, propunându-şi să pună la dispoziţia tuturor militarilor şi îndeosebi a comandanţilor instrumentele politico-juridice prin care se asigură atât respectarea dreptului conflictelor armate cât şi respingerea crimelor de război, prin realizarea obligaţiei statelor de a coopera între ele şi cu organizaţiile internaţionale în acest domeniu.

Pagină albă

Capitolul  1

MUTAŢII ŞI TENDINŢE ÎN OPERAŢIILE MILITARE  MODERNE

 

Problematica acestui capitol este considerată de mare actualitate, mai ales în condiţiile în care România a aderat la NATO şi UE întărindu-se astfel securitatea în întreaga regiune euroatlantică şi asigurându-se, totodată, condiţii favorabile îndeplinirii obiectivului de realizare a unei Europe întregi, liberă, unită în pace şi prin valori comune. Mutaţiile, tendinţele, evoluţiile şi principalele procese ale operaţiilor militare moderne sunt axate în principal pe unul din cele mai cumplite flagele – conflictele armate specifice începutului de secol XXI şi pe dreptul ce-l guvernează sau care se prefigurează în noul context. Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de proporţii în devenirea istorică a marilor puteri dar şi a celorlalte state ale lumii, transformări ale realităţii ce vor modifica conceptul de conflict armat modern. Raportând abordarea noastră la ordinea internaţională, la evenimentele geopolitice ale lumii care argumentează că direcţiile şi tendinţele de edificare a noii ordini mondiale au fost stabilite şi afirmate, constatăm  că mutaţiile şi tendinţele ce se manifestă în afirmarea şi consacrarea noilor operaţii militare moderne sunt consecinţele directe ale evenimentelor petrecute în mediul de securitate, astfel încât considerăm necesar să analizăm mai întâi caracteristicile politice, juridice şi militare ale uzului internaţional de forţă în combaterea noilor ameninţări, riscuri şi vulnerabilităţi la adresa comunităţii internaţionale a statelor.

 

1.1. Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a operaţiilor militare moderne

Sfârşitul „războiului rece” a fost urmat de o serie de evenimente care au condus la schimbări majore în situaţia politico-militară şi mondială. Dispariţia Tratatului de la Varşovia a avut drept urmare înlăturarea confruntării Est – Vest şi destrămarea sistemului de securitate al continentului bazat pe echilibru relativ dintre cele două blocuri militare. Pe continent a apărut o situaţie strategică nouă, complexă, caracterizată prin desfăşurarea simultană a unor procese contradictorii care pot degenera în conflicte militare deschise. În Vestul Europei am asistat la continuarea procesului de integrare economico-financiară şi politico-militară iar în Estul continentului, concomitent cu intensificarea acţiunilor pentru construirea unei societăţi democratice, la dezmembrarea unor state, apariţia unor noi riscuri şi ameninţări, a unor confruntări militare, formând un potenţial mediu de instabilitate[2]. Europa occidentală a devenit principala sursă de putere (capital, tehnologie, informaţie, forţă militară) a continentului iar, partea sa centrală şi de răsărit cel mai important teren de manifestare a acesteia, ce ridică serioase semne de întrebare cu privire la viitorul continentului. Europa s-a aflat la răscruce de drumuri: ori se integra intrând cu adevărat în secolul XXI, ori se dezintegra plonjând înapoi în negura vremurilor. Această idee a fost influenţată de o serie de factori precum: voinţa vestului de a-şi menţine în continuare unitatea, succesul reformei din fostele state socialiste, capacitatea instituţiilor de securitate de a controla şi rezolva situaţiile conflictuale, situaţia şi evoluţia imprevizibilă în spaţiul ex-sovietic. Tendinţa care s-a conturat a fost aceea de realizare a unui climat de securitate în care luarea celor mai importante decizii în probleme de securitate, să devină apanajul unor organizaţii regionale, NATO, OSCE şi UE. Au existat o serie de factori favorizanţi de care statele se puteau folosi pentru promovarea şi apărarea securităţii: creşterea rolului UE în gestionarea problematicii securităţii prin lărgirea sferei sale de acţiune, integrarea la noile condiţii europene şi creşterea aportului NATO în prevenirea şi gestionarea crizelor; menţinerea SUA ca parte integrantă a viitorului sistem de securitate european şi cooperarea între statele europene pentru prevenirea şi gestionarea crizelor pe continent. S-a înţeles că securitatea se bazează pe stabilitate politică, dar şi pe cea militară şi că succesul este asigurat prin consolidarea celor două componente. Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte şi securitatea bazată pe cooperare, pe de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar, complementare ale politicii internaţionale de securitate. Astfel, putem aprecia că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională şi cuprind forme de acţiune conjugată ale statelor care împărtăşesc interese şi valori comune.

UE a evoluat spre un mediu de securitate prin cooperare al cărui element definitoriu era integrarea politică, economică şi extinderea comunităţii, integrând state care împărtăşesc şi promovează valorile democratice. Organizarea securităţii europene presupune luarea în calcul a unui sistem multietalat de securitate: UE, OSCE, NATO şi ONU. Evoluţiile în UE, competiţia dintre UE şi NATO, posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante au fost principalii factori care au influenţat edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene. Progresele instituţionale obţinute au asigurat o formă concretă contribuţiei europenilor la securitatea euro-atlantică iar nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile dintre UE şi NATO au dat conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor. Riscurile apariţiei unei confruntări militare majore pe continent s-au diminuat semnificativ, dar persistă şi azi fenomene de instabilitate şi criză la nivel subregional şi tendinţe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state[3]. O provocare serioasă la adresa sistemului internaţional este reprezentată de numărul în creştere al societăţilor fragile şi implicit de inabilitatea acestora de a controla evoluţiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securităţii continentale şi globale, bazate pe prevenirea conflictelor, creşterea rolului modalităţilor diplomatice şi a capacităţilor civile de management al crizelor. Lumea s-a schimbat din nou după 11 septembrie 2001; s-a accentuat faptul că securitatea înseamnă mult mai mult decât securitatea militară şi trebuie să se ţină cont de interdependenţele globale şi de noile riscuri, abordarea securităţii prin prisma factorului militar nefiind suficientă, iar angajamentul global şi regional al comunităţii naţiunilor democrate de a întări cooperarea în confruntarea cu noile ameninţări, este soluţia optimă şi eficientă de răspuns. Europa politică, al cărei act de naştere îl constituie Tratatul de la Nisa, tinde spre construirea unei politici externe proprii pe aceleaşi baze ale promovării democraţiei şi statului de drept care reprezintă esenţa Noului Concept Strategic al Alianţei. Efortul NATO şi al UE este direcţionat spre un scop comun, doar modalităţile de acţiune diferă. Procesele de lărgire ale NATO şi UE, deşi diferite, sunt complementare, corespund la nivel procesual şi vor contribui la întărirea în cadrul  Alianţei a pilonului european de securitate şi apărare. Operaţiile militare moderne nu se vor desfăşura numai într-un spaţiu tridimensional (terestru, aerian şi maritim) ci într-unul cu cinci dimensiuni, luându-se în calcul cea cosmică şi cea informaţională. Tendinţa fundamentală a operaţiilor militare moderne o constituie demasificarea şi neutralizarea mijloacelor prin distrugere selectivă şi punctuală a obiectivelor vitale cu armament de înaltă precizie[4].

Tendinţa ce apare frecvent în scenariile acţiunilor militare moderne este aceea de a se urmări obţinerea unor efecte strategice cu forţe de valoare tactică; nu se va întrebuinţa arma nucleară dar nu se exclude posibilitatea folosirii armelor chimice şi biologice. Armatele statelor îşi reduc substanţial efectivele, întrebuinţează eficient resursele, se înarmează cu echipamente, arme avansate de înaltă precizie şi inteligenţă care asigură selectarea obiectivelor şi lovirea cu precizie. Angajarea în operaţii militare moderne se va face potrivit regulilor şi normelor specifice, care vor reflecta atât principiile dreptului internaţional, legile războiului cât şi interesele naţionale sau cele de alianţă. Trebuie să recunoaştem că iniţierea şi desfăşurarea operaţiilor militare moderne vor fi determinate de: raţiunea strategică, susţinerea de către opinia publică, oportunitatea recurgerii la lupta armată, corelaţia dintre regulile şi amploarea acţiunilor, intensificarea graduală şi controlată a violenţei ripostei armate şi, nu în ultimul rând, atragerea forţelor şi mijloacelor în funcţie de scopurile politice urmărite. Apariţia tehnologiei de vârf  în armată şi folosirea ei eficient va determina o creştere considerabilă a următorilor parametri operaţionali: mărirea distanţei de acţiune şi precizie, lovirea selectivă a unor obiective, capacitatea de a alege precizia la ţintă, cuprinsă între efectele psihologice neletale şi direct distrugătoare, realizarea atmosferei de confuzie necesară obţinerii surprinderii, sporirea capacităţii de reacţie, optimizarea conducerii şi realizarea vulnerabilităţii sistemelor acţionale[5].

Armatele statelor ulterior primite în organizaţii ce vor să realizeze, menţină sau să impună securitatea şi pacea în lume, trebuie să-şi dezvolte capabilităţile, să se adapteze rapid la cerinţele impuse sub aspectul înzestrării, pregătirii şi operabilităţii. Evoluţia tehnologiilor, a sistemelor de conducere, a celor informaţionale şi nu în ultimul rând a formelor, metodelor de acţiune în operaţiunile militare moderne determină în cea mai mare măsură configuraţia armatelor prezentului şi viitorului. În acest context, merită să analizăm în continuare principalele caracteristici ale operaţiilor militare actuale şi de perspectivă.

 

1.2. Noi aspecte politice, juridice şi militare ale

uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală

Oamenii sunt o sinteză de bine şi rău în proporţii diferite, violenţa este intrinsecă personalităţii umane.  Poate fi un dar natural, (nu am putea spune că violenţa este rea), o anume agresivitate fiind necesară pentru eficacitate şi evoluţie. Expresia violenţă inumană ne apare a fi un pleonasm. S-a dovedit de multe ori a fi una din metodele eficiente de atingere a unor obiective.  Omul ca fiinţă socială a comis întotdeauna nu numai acte prieteneşti în raporturile cu semenii săi ci şi fapte de violenţă fizică, individuală sau colectivă la nivelul tuturor tipurilor de comunitate umană, de la cel familial la cel internaţional. Deşi există violenţă politică, se crede că primul scop al politicii este de a evita violenţa. Acest lucru este adevărat în sensul că politica trebuie să interzică utilizarea violenţei, actele de violenţă fiind în afara legii indiferent că sunt individuale sau colective. Prin intermediul dreptului, statele au monopolizat folosirea forţei armate, iar organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale a fost prohibită. Monopolul statului asupra utilizării forţei armate, înseamnă că numai acesta poate recurge la constrângerea legitimă, atât împotriva infractorilor, cât şi în situaţii de tulburări grave ale ordinii legale. La nivelul comunităţii internaţionale violenţa este asociată de obicei cu războiul internaţional, adică cu violenţa fizică prin confruntarea forţelor armate ale statelor[6].

În epoca relativ recentă s-a conştientizat că războiul propriu-zis nu este singura formă a violenţei, cea mai extremă şi ucigătoare decurgând din anarhia internaţională sau internă. (Anexa nr. 1) La rădăcina violenţei există întotdeauna o voinţă de constrângere în scopul exercitării unui efect de dominaţie chiar dacă constrângerea nu este aparentă şi chiar dacă nu este directă[7]. Utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale n-a fost niciodată instinctivă şi pasională dimpotrivă, există întotdeauna în ea un aspect raţional în măsura în care cei care recurg la violenţă vizează un rezultat determinat cântărind riscurile şi costurile pe de o parte şi beneficiile pe de alta, fiecare stat având despre aceasta o apreciere personală în relaţia respectivă. Din această cauză se spune că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace – utilizarea forţei armate între state având ca fundamente o multitudine de consideraţii politice, militare şi juridice.

Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca în secolul XX statele să-şi dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei, realizând o coexistenţă paşnică, armonioasă şi mutual avantajoasă a naţiunilor în societatea internaţională. Totodată, prin Carta ONU, statele sunt apărate împotriva oricăror utilizări ilegitime de forţă, iar Consiliul de Securitate trebuie să se asigure că forţa armată nu va fi folosită în interesul egoist al vreunui stat ci în interesul colectiv al întregii umanităţi. În acest domeniu există două excepţii de la principiul nerecurgerii la forţă, statuate chiar de Cartă – excepţii de la prohibiţia utilizării şi ameninţării cu utilizarea forţei[8].

Prima o găsim în capitolele VII şi VIII din Carta şi se referă la: monopolul Consiliului de Securitate de a decide asupra uzului internaţional de forţă. Carta ONU a stabilit un sistem de securitate colectivă eficace şi mai avansat pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională dar şi pentru a-i sancţiona pe cei care folosesc forţa ilegitim, încălcând interdicţia violenţei armate. În conţinutul Cartei ONU, Consiliul de Securitate apare ca instituţie politică care are dreptul de a adopta deciziile politice şi militare existente, iar rezoluţiile sale au caracter obligatoriu asupra membrilor ONU. Consiliul de Securitate poate folosi şi organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Acţiunile acestora trebuie să aibă girul Consiliului de Securitate. Monopolul acestuia asupra folosirii internaţionale a forţei este complet dacă avem în vedere că nici dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă a statelor nu poate fi exercitat decât până în momentul în care Consiliul va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii mondiale.

A doua excepţie de la principiul fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale este în art. 51 al Cartei (ultimul articol al capitolului VII) în care se prevede legitima autoapărare individuală şi colectivă a statelor. Carta ONU a preluat principiul cutumiar al recunoaşterii legitimei apărări a statelor împotriva agresiunilor comise de alte state după modelul sistemelor juridice statale. Doctrinele de drept penal arată că fapta săvârşită în legitimă apărare este comisă fără vinovăţie. Astfel se admite posibilitatea exercitării apărării şi în cazul atacului iminent.

Dreptul de autoapărare individuală şi colectivă al statelor urmează să fie apreciat şi înţeles în lumina principiilor specifice ordinii juridice internaţionale aplicabile relaţiilor dintre state suverane şi egale în drepturi[9]. A nu recunoaşte dreptul de legitimă apărare a statelor ar transforma ordinea juridică internaţională într-o ordine sinucigaşă pentru statele atacate, motiv pentru care toate instrumentele care au limitat sau interzis uzul de forţă l-au recunoscut explicit sau implicit. În concepţia Cartei ONU, dreptul la legitimă apărare poate fi exercitat în timp de la începerea unui atac armat până la intervenţia Consiliului de Securitate, statele având obligaţia de a-l informa pe acesta despre recurgerea la forţa armată. Dreptul respectiv nu dispare dacă Consiliul de Securitate nu acţionează. Majoritatea statelor şi a specialiştilor cred că dreptul la legitimă apărare are o interpretare strictă, deoarece trebuie să corespundă unui atac armat actual, iar reacţia victimei pentru a fi legitimă trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului şi limitată la restabilirea situaţiei dinaintea agresiunii. La începutul mileniului al treilea, în special după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au apărut chestiuni problematice  bazate pe interpretarea extensivă a art. 51 al Cartei argumentându-se că statele pot exercita atacuri anticipate şi preventive – chiar războaie preventive, fără să se fi produs un act de agresiune. Unele state au adoptat doctrine militare bazate pe ideea războiului preventiv, iar NATO şi-a propus ca toate acţiunile sale să aibă ca principiu de bază prevenirea pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu care se poate confrunta la începutul noului mileniu. În recentele interpretări ale dreptului de legitimă apărare este pusă în discuţie chiar şi subordonarea faţă de deciziile Consiliului de Securitate. Deşi art. 51 vorbeşte de „atac armat”, ilegitimitatea recursului la forţă are în vedere şi „ameninţarea cu atacul armat”, astfel încât Carta ONU ar trebui actualizată în această privinţă, deoarece Consiliul de Securitate a admis în rezoluţiile 1368 şi 1373 din 2001 că atacul armat include şi atacul terorist[10]. Deşi art. 51 nu admite decât implicit că atacul armat să aibă la origine un stat, din definiţia agresiunii dată de Rezoluţia 3314/1974 a Adunării Generale a ONU (care nu are forţa juridică obligatorie ci este expresia unei reguli cutumiare) rezultă că implicarea unui stat într-un atac armat nestatal echivalează cu un act statal, ceea ce face parte din logica juridică a dreptului internaţional. Curtea Internaţională de Justiţie a apreciat că un atac armat nestatal atrage dreptul la legitima apărare, dacă atacul este de o suficientă gravitate iar implicarea statului este evidentă, fiind de o amploare suficientă. Necesitatea autoapărării, datorată circumstanţelor momentului, a intrat deja în cutuma şi jurisprudenţa internaţională, ca izvor al dreptului internaţional contemporan şi a fost frecvent invocată de state şi instanţe judiciare, inclusiv la Nürenberg când s-a respins apărarea germană care susţinea că invadarea Norvegiei fusese impusă de un act propriu de autoapărare preventivă.

Acţiunea militară anticipată se referă la acţiunile desfăşurate împotriva unui atac care nu s-a produs dar este iminent în sensul că există informaţii certe despre organizarea dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în scurt timp. În Carta ONU nici ameninţarea cu forţa şi nici atacul iminent nu justifică uzul de forţă, ceea ce înseamnă că nu există un drept pozitiv la legitima apărare anticipată. Argumente în sens contrar se găsesc în dreptul cutumiar, dar se pune problema dacă el mai este valabil şi astăzi când funcţionează principiul fundamental al nerecurgerii la forţă. Din interpretarea strictă a Cartei ONU ar rezulta că nu, dar adepţii interpretării extensive susţin că art.51 a lăsat neschimbat dreptul cutumiar, în special pentru că vorbeşte despre dreptul inerent la autoapărare. Deşi are mai multe slăbiciuni, teoria dreptului inerent al legitimei apărări a fost invocată de state; ea nu a fost încă recunoscută de către Consiliul de Securitate deoarece poate genera erori sau abuzuri, ceea ce este extrem de periculos pentru pacea mondială. Totuşi, într-o situaţie în care ameninţarea cu atacul armat este directă şi de nestăvilit, mai ales în condiţiile riscurilor pe care le presupune noul mileniu, n-ar fi natural că viitoarea victimă să aştepte ca atacul să devină actual. Chiar Carta ONU ar fi un pact sinucigaş dacă n-ar admite interpretarea că în anumite circumstanţe dreptul la apărare anticipată poate fi singura cale legitimă de exercitare a supravieţuirii. Astfel de cazuri pot exista când atacul armat de o suficientă gravitate este iminent sau dacă există dovezi convingătoare că după ce s-a săvârşit deja un atac, inamicul se pregăteşte să atace din nou. Aceste condiţii au fost îndeplinite şi de războiul global împotriva terorismului declanşat în octombrie 2001, după atacurile din 11 septembrie, ceea ce înseamnă că el n-a fost un mijloc de represalii şi nici de pedepsire armată a teroriştilor. Acţiunea militară preventivă este acea acţiune ce se desfăşoară împotriva unei ameninţări care nu s-a materializat încă şi care este incertă în timp[11].

În condiţiile începutului noului mileniu, doctrinele militare ale statelor sau ale organizaţiilor de securitate regională bazate pe ideea războiului preventiv (în caz de dubiu, loveşte) pot deschide de multe ori calea erorilor şi abuzurilor fără a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Carta ONU nu sugerează că autoritatea Consiliului de Securitate de a lua măsuri preventive este limitată numai la acele ameninţări care sunt iminente. Art.39 (constatarea ameninţărilor şi deciderea de măsuri) şi art.50 (măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat) demonstrează că o acţiune militară preventivă este legitimă atunci când este hotărâtă de Consiliul de Securitate, ca instituţie colectivă ce reprezintă cel mai bine interesele şi nevoile comunităţii internaţionale. Reglementarea juridică a uzului de forţă a parcurs o evoluţie considerabilă până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile străvechi continuând cu libertatea de a utiliza forţa în secolul XX şi sfârşind cu instituirea principiului fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar actele decise de Consiliul de Securitate sau cele ale statelor în autoapărare.

Ordinea juridică internaţională a ajuns să fie echivalentă ordinii juridice statale care interzice violenţa între particulari şi monopolizează constrângerea armată la nivelul instituţiilor publice în folosul întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statelor în relaţiile internaţionale continuă să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o mai mare cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale momentului. Cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica voinţa şi puterea militarilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale, motiv pentru care vom detalia în continuare problematica politică, juridică şi militară a folosirii forţei în relaţiile internaţionale.

1.2.1. Noi aspecte politice ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală

Planeta a fost bulversată în ultima sută de ani de evoluţii mai mult sau mai puţin pozitive, care au dus la apariţia unui număr crescând de probleme ce trebuie rezolvate în comun. Numărul locuitorilor planetei a depăşit cifra de şase miliarde, din care o treime trăiesc într-o stare de precaritate sau de mizerie avansată. Ştiinţa s-a dezvoltat foarte mult faţă de ceea ce a fost la începuturile umanităţii, pământul s-a acoperit cu arme capabile de nimicire, informaţia circulă aproape instantaneu, degradarea mediului (poluarea aerului, solului, apei, despădurirea şi deşertizarea) s-a accelerat până la punctul de a pregăti cele mai rele catastrofe şi dovedeşte fragilitatea planetei noastre aşa cum se bănuia[12]. Acestea sunt principalele caracteristici ale începutului de mileniu. Jacques Delors spunea: „interdependenţa între toate popoarele pământului devine evidentă în faţa răspândirii CO2, a dispariţiei pădurilor şi a subţierii stratului de ozon”. Este foarte greu să credem că va exista o adeziune a populaţiilor ale căror guverne sunt corupte sau neputincioase. Populaţiile ce trăiesc în mizerie, fără speranţa de a ieşi din această situaţie şi nu pot să aştepte nimic de la puterile politice, sunt constant victime ale violenţelor şi păcălelilor. Anumiţi terorişti sunt crainicii mizeriei lor, chiar eroi, iar această simpatie trebuie să ne ridice semne de întrebare. Nu se poate spera într-o alianţă politică, într-un angajament profund din partea acestor guverne şi acestor populaţii în lupta contra terorismului sau pentru asigurarea păcii şi securităţii în lume fără o solidaritate faţă de ele. Este singura modalitate de a face din teroriştii lumii duşmanii întregii umanităţi. Aceste guverne şi populaţii-problemă trebuie atrase în viaţa politică internaţională, incluse în organizaţiile regionale, în alianţe şi coaliţii pentru a-şi schimba atitudinile ostile. Totodată vor fi privite cu solidaritate sau compasiune, aceste guverne şi populaţii-problemă primind necondiţionat ajutor necesar în schimbarea orientărilor politice interne. Schimbările survenite în lume pe arena politică scot în evidenţă faptul că prin eforturile comunităţii internaţionale şi implicarea organismelor internaţionale de securitate în gestionarea crizelor, riscul ameninţărilor cu o confruntare militară majoră va continua să se diminueze semnificativ. Cu toate acestea, evoluţia evenimentelor din ultimii ani a fost marcată de stări conflictuale, care au degenerat în conflicte deschise, cu implicaţii majore asupra unei întregi zone sau regiuni[13]. Astfel, arhitectura prezentului este viciată de globalizarea bazată pe interese. Duşmanul principal a încetat să mai fie univoc, va fi vorba de un monstru cu mii de chipuri care poate lua pe rând înfăţişarea bombei demografice, a drogului, a proliferării nucleare, a fanatismelor etnice, a bolii SIDA, a virusului Ebola, a crimei organizate, a integrismului islamic, a efectului de seră, a marilor migraţii şi nu în ultimul rând a terorismului internaţional (orice ameninţare fără garanţie şi de amplitudine planetară care nu poate fi combătută cu armele războiului clasic). În aceste condiţii un stat nu îşi poate defini o politică externă nouă. Marile probleme devin globale, nu ţin seama de frontiere şi nu-şi pot găsi soluţia la scară locală. Obiectivele şi scopurile fundamentale ale unei naţiuni sunt realizate prin intermediul politicii care direcţionează atât eforturile cât şi resursele prin liderii săi politici. Aceştia stabilesc orientările generale pentru strategia militară, politică şi economică, prin instrumentele puterii naţionale. Strategia este artă şi ştiinţă – ne propune modalităţile şi mijloacele de care avem nevoie pentru reuşita scopului propus sau a unui obiectiv. Utilizarea internaţională a forţei în ordinea mondială actuală nu a fost niciodată pasională sau instinctivă, ci dimpotrivă, există întotdeauna în ea un aspect politic naţional, în măsura în care cei care recurg la violenţă vizează un rezultat determinat cântărind riscurile şi costurile pe de o parte şi beneficiile pe de alta (fiecare stat având despre aceasta, o apreciere personală). Putem spune că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, utilizarea forţei armate între state având ca fundament o multitudine de consideraţii politice, militare şi juridice[14]. Scopul politic general al uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală, are o încărcătură politică în continuă creştere, datorită opţiunilor sau directivelor politice de la cel mai înalt nivel. Această componentă politică îşi exprimă interesele la un moment dat şi se materializează prin: alegerea obiectivelor acţiunilor militare; stabilirea forţelor şi mijloacelor participante; asigurarea acţiunilor militare din punct de vedere politic, financiar, economic, psihologic etc. şi corelarea acestora cu alte acţiuni strategice. Latura politică a scopului vizează cu precădere: reuşita acţiunii militare de orice tip; ocuparea sau eliberarea porţiunilor de teritoriu cucerite, ocupate de inamic; împiedicarea adversarului să impună politica faptului împlinit; restabilirea prin forţa armată a intereselor fundamentale şi  apărarea ordinii de orice fel.

Scopul politico-strategic general al conflictului militar are o componentă strategică reprezentată prin: distrugerea şi anihilarea sistemelor de confruntare în multiple planuri ale inamicului care acţionează direct sau indirect; descurajarea dezvoltării acţiunilor strategice şi diminuarea cât mai mult cu putinţă a potenţialului de război. Căile realizării scopului politico-strategic general al conflictului militar sunt şi vor rămâne în principal de natură militară la care se adaugă o serie de acţiuni politico-diplomatice, economice, psihologice, informaţionale. Uzul internaţional de forţă şi în speţă războiul este un fenomen total cu tendinţe dominante ce fac întotdeauna din el o fascinantă trinitate alcătuită din: violenţă primordială, ură şi ostilitate care trebuie privite ca o forţă naturală oarbă; jocul şansei şi al probabilităţii cu care spiritul creativ al unui comandant este liber să fie original şi nu în ultimul rând, elementul său instrumental de subordonare faţă de politică.  Trebuie să recunoaştem cât de importantă pentru atingerea scopurilor propuse poate fi implicarea politică totală la începutul şi la sfârşitul unei operaţii militare. Recurgerea internaţională la forţa armată este prerogativul inalienabil al autorităţilor politice din fiecare ţară şi al organizaţiilor internaţionale, cu autorizaţia Consiliului de Securitate. Acest lucru nu înseamnă că orice mijloace şi metode militare pot fi utilizate în război. Autorităţile politice ale statelor încearcă să interzică folosirea anumitor arme pe timpul recurgerii la forţa militară, aplicând principiile şi regulile dreptului internaţional umanitar[15]. Legitimitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale de la începutul mileniului al III-lea este un fapt ce nu trebuie demonstrat (oamenii fiind o sinteză de bine şi de rău în proporţii diferite). Deşi există „violenţă politică ” se crede că primul scop al politicii este de a evita violenţa pentru că politica ar trebui să interzică total violenţa. Aşa se face că prin intermediul dreptului, statele au monopolizat folosirea forţei armate. Singura posibilitate pe care o avem în ordinea mondială actuală de a mai folosi mijloace ale violenţei armate este legitima apărare. Reprezintă o cauză justificată, prevăzută de legea penală, prin care faptele violente săvârşite în anumite condiţii nu constituie infracţiune şi exonerează de răspundere. Dinamica fenomenelor contemporane la începutul secolului XXI confirmă că o caracteristică importantă şi constantă a evoluţiei comunităţii umane este globalismul. Politica mondială actuală nu mai este apanajul statelor naţionale iar securitatea atât de intim legată de ideea naţională manifestă în ultimii ani o accentuată tendinţă de globalizare. Organizaţiile mondiale nu au mai rămas pasive schimbându-şi politica pentru a îndeplini scopul suprem prin alte mijloace decât cele prevăzute în Cartă. Aşa s-au născut operaţiunile de sprijinire a păcii, ca o necesitate stringentă de a limita uzul forţei în relaţiile internaţionale şi ca un mecanism ce preîntâmpină extinderea conflictelor prin gestionarea crizelor. Suntem nevoiţi să adăugăm că astăzi există mai multe moduri posibile de a gândi securitatea, care provin din viziuni politice concurente ale viitorului, bazate pe percepţii diferite ale naturii violenţei contemporane. În afara „sfârşitului istoriei” sau a „ciocnirii civilizaţiilor”, o altă viziune în aceste posibile scenarii ale viitorului constă în restaurarea ordinii mondiale bazată pe reconstrucţia unui soi de sistem al blocurilor în care clivajele fundamentate pe identitate le înlocuiesc pe cele de factură ideologică; într-o viziune pesimistă se preconizează o nouă anarhie generalizată, descrisă ca un neo-medievism iar dintr-o perspectivă idealistă şi optimistă, bazată pe o abordare mai noncomformistă, se apreciază că ar fi posibilă şi o ordine mondială cosmopolitană, în care legea să asigure pacea şi securitatea tuturor naţiunilor.[16]

1.2.2. Noi aspecte juridice ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală

Din punct de vedere juridic, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX, războiul a fost considerat ca o activitate licită a statului suveran, utilizarea forţei armate fiind un act voluntar al statelor, bazat pe puterea discreţionară a acestora de a-şi conserva existenţa şi de a-şi promova interesele. Libertatea de a face război era o prerogativă esenţială a suveranităţii tot atât de naturală cât şi capacitatea statelor de a încheia tratate de pace. Singurele limitări ale recursului la forţa armată fiind de natură etică, aşa cum o demonstrează teoria războiului just. Utilizarea forţei armate fără limite în timp şi spaţiu nu reprezintă o infracţiune ci doar un fapt internaţional, susceptibil de a face obiectul unei calificări juridice. Sistemele juridice naţionale monopolizează încă de la apariţie uzul de forţă în favoarea instituţiilor guvernamentale, în sensul că cetăţenii au cedat dreptul lor de a utiliza forţa în schimbul garanţiei oferite de autorităţile publice că le vor proteja persoana şi proprietatea[17]. Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI statele suverane să-şi dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei. Scoaterea în afara legii a uzului de forţă reprezintă piatra de temelie a sistemului comunitar interstatal bazat în continuare pe suveranitate şi autonomia statelor, declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea supremă a sistemului juridic mondial. În acest fel a crescut şi solidaritatea internaţională şi fiecare stat trebuie să înţeleagă că interesele sale esenţiale sunt încălcate prin violarea sa. De aceea, nu numai victima uzului ilegitim de forţă dar şi orice alt stat este îndreptăţit să-şi reclame responsabilitatea deoarece interdicţia vizează comunitatea internaţională în întregul ei. Interdicţia utilizării forţei în relaţiile internaţionale nu se poate fundamenta tot atât de mult pe impunerea aplicării legii, ci pe alte mijloace precum buna credinţă a statelor, consimţământul acestora şi reciprocitatea de tratament. Numeroase aspecte problematice au creat şi excepţiile de la prohibiţia utilizării şi ameninţării cu utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Lipsa unor organe superioare statale în relaţiile internaţionale, continuă să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o mai mare cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale momentului[18]. Cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate amplifica voinţa şi puterea militarilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi multinaţionale. Celelalte aspecte legate de planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare pe timp de pace cât şi în război, sunt reglementate de dreptul operaţional definit ca fiind parte a dreptului internaţional şi intern. Acest drept este determinat de ansamblul măsurilor militare luate la nivelul strategic, operativ şi tactic pentru aplicarea fundamentului juridic în conflictele armate. Măsurile juridice se aplică de către autorităţile publice sau militare ale statului atât la nivelul comandamentului suprem cât şi la diferite eşaloane ale forţelor armate cu respectarea în toate împrejurările a prescripţiilor şi convenţiilor internaţionale. Activitatea de cunoaştere, respectare şi aplicare a normelor juridice ce privesc uzul internaţional de forţă în ordinea mondială actuală reprezintă un adevărat sprijin pentru acţiunile militare moderne deoarece îşi aduce o contribuţie importantă la îndeplinirea scopurilor acestora în condiţii de legalitate. Fundamentul juridic al uzului internaţional de forţe, este o asigurare garantând comandanţilor şi combatanţilor că acţiunile lor sunt legale şi că nu vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor săvârşite în concordanţă cu legile şi obiceiurile războiului.  Asistenţa juridică este o necesitate a timpurilor actuale şi constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru a asigura respectarea acţiunilor militare, a cerinţelor legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Prin aplicarea sistemului juridic trebuie să se realizeze: concordanţa între necesităţile militare şi restricţiile impuse; îndeplinirea misiunilor fără încălcarea normelor de drept; limitarea pierderilor colaterale în raport cu aşteptările; discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele sau metodele folosite în raport cu necesităţile militare. 

 

1.2.3. Noi aspecte militare ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală

Schimbările dinamice şi o mare instabilitate şi-au lăsat amprenta asupra ultimilor ani. Este foarte probabil ca următoarele decenii să fie la fel, deoarece motoarele principale ale neliniştii au rămas în mare aceleaşi. Amestecul instabil de condiţii politice, economice, sociale, tehnologice şi militare la nivel mondial va continua să creeze mari tensiuni în ordinea internaţională. Se apreciază că în următorii 10 – 20 de ani este foarte puţin probabil să apară condiţii circumstanţiale „sau o putere care să depăşească într-un fel aceste surse de instabilitate” şi să aducă o ordine mondială stabilă. În această perioadă există puţine posibilităţi ca Statele Unite ale Americii să se confrunte cu un adversar militar pe plan mondial de talia sovieticilor. Totuşi există ameninţări şi condiţii ameninţătoare iar în timp vor mai apărea şi altele; o aproximare a viitoarei strategii la nivel planetar ar putea fi aceea că obiectivele ar consta în obţinerea păcii şi securităţii în lume în cadrul respectării drepturilor omului, a drepturilor minorităţilor, a valorilor democratice şi în cel al bunei guvernări legitime[19]. Principiile de aplicare vor fi cele ale descurajării, destinderii, cooperării şi dialogului, ale prevenirii conflictelor; cadrul de acţiune va fi mondial, principalii actori strategici fiind marile puteri şi alianţele. În ceea ce priveşte instrumentul, acesta va fi format atât din ansamblul măsurilor politice, sociale şi economice cât şi din folosirea armatelor sau a forţelor de reacţie rapidă.  Impactul combinat al numeroaselor probleme locale, regionale şi transnaţionale reprezintă un obstacol uriaş pentru orice viziune strategică. Prezenţa SUA pe plan mondial, puterea lor formidabilă, influenţa şi dorinţa de a rămâne angajată este factorul cheie în configurarea cadrului securităţii internaţionale în viitor. În următoarele două decenii vor apărea noi aspecte şi anume: SUA se vor afla permanent în faţa unor concurenţi şi posibili adversari; existenţa şi totodată apariţia unor noi condiţii şi situaţii generatoare de numeroase mici conflicte; situaţia mondială afectează elaborarea strategiilor, organizarea şi dotarea forţelor militare în viitor. Literatura de specialitate consideră că în timp ce ţările moderne sau cele cu capacitate în domeniu nu vor renunţa încă la doctrina descurajării de tip nuclear, ţările slab dezvoltate sau cel puţin unele dintre ele vor ameninţa în continuare cu războiul de tip total, cu războiul de gherilă şi chiar cu războiul de tip terorist. Toate acestea implică o nouă viziune asupra regulilor de angajare a forţei în relaţiile internaţionale[20]. Ceea ce trebuie să înţelegem este că o dată cu modificarea regulilor de utilizare a forţei armate s-au modificat şi regulile de angajare ce variază în raport cu situaţia concretă, de ţara care utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii naţionale dar şi de profilul specialiştilor. Regulile de angajare sunt alimentate de creşterea continuă a interesului public şi a mass-media asupra acestui subiect ceea ce reprezintă modalitatea de folosire a forţei în relaţiile internaţionale. Chiar dacă folosirea forţei este apanajul militarilor, aceştia trebuie să ţină cont de precizările care se fac asupra trăsăturilor viitoarelor modalităţi de utilizare a armatei. Forţele armate trebuie să fie în măsură să-şi asume: misiuni de menţinere a păcii;  acţiuni militare anticipate ce se referă la acţiuni desfăşurate împotriva unui atac care nu s-a produs dar care este iminent, în sensul că există informaţii certe despre organizarea dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în scurt timp; acţiuni militare preventive ce se referă la acţiunile desfăşurate împotriva unei ameninţări care nu s-a materializat încă şi care este incertă în timp (desfăşurată împotriva unui stat care se înarmează masiv sau care achiziţionează chiar arme de distrugere în masă);  acţiuni de sprijin militar pentru diplomaţie; acţiuni militare de monitorizare a încetării focului;  acţiuni militare ce includ asistenţa şi operaţiuni umanitare; acţiuni militare de menţinere, restaurarea legii şi a ordinii; acţiuni militare de impunere a unor sancţiuni – zone de interdicţie.

În toate operaţiile militare în care se recurge la uzul de forţă militarii sunt  consideraţi întotdeauna a fi în legitimă apărare individuală sau statală, astfel încât li se aplică regulile dreptului conflictelor armate conform cărora  nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru faptele lor nici chiar de adversarul căruia i-au produs pierderi şi pagube cu singura condiţie de a nu fi comis crime de război.

 

1.2.4. Necesitatea actuală şi obiectivă privind existenţa unui drept aplicabil în conflictele armate în condiţiile noilor ameninţări la adresa securităţii

Potrivit unor teoreticieni ai strategiei, criteriul forţei ne permite să distingem între arta militară şi drept; pe de altă parte, şi procesul juridic reprezintă o dialectică a inteligenţelor într-un mediu conflictual, afirmându-se că „războiul juridic” este conflictul prin excelenţă.[21] De altfel, unele popoare au avut o conştiinţă clară a analogiei dintre război şi procesul juridic, despre germani spunându-se că au avut un drept belicos şi perfid, violarea legilor războiului în cel de-al doilea Reich sau abuzul de represalii pe timpul celui de-al treilea Reich fiind exemple arhicunoscute. Cu toate acestea, pentru a simplifica lucrurile, trebuie să admitem că dreptul este specific societăţilor organizate pentru a asigura libertăţile cetăţeneşti şi a asigura atât traiul în comun cât şi apărarea comunităţii de riscuri şi ameninţări antisociale; în loc de a fi reglat prin forţa militară (pe care se fundamentează în cazul comiterii faptelor ilicite), conflictul juridic se rezolvă prin recurgerea la un terţ (judecătorul) şi prin aplicarea regulilor generice conform unor proceduri fixate dinainte. Acest lucru este valabil şi pentru relaţiile internaţionale dintre state, apelul la mijloacele paşnice de reglementare a conflictelor, fie că sunt jurisdicţionale, diplomatice sau mixte, fiind astăzi un substitut al ordinii juridice clasice în care dreptul de a face război nu fusese abolit. Se afirmă că războiul îşi pierde legitimitatea pe măsură ce efectele sale devin din ce în ce mai devastatoare şi mai universale; acest proces se datorează unor factori multipli, între care cei principali sunt ideologici şi de ordin tehnic, o frână în calea violenţei generalizate a războiului fiind chiar dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate[22].

Nimeni nu contestă realitatea că există anumite constrângeri ale strategiilor politice şi militare printre ele numărându-se şi cele juridice. Într-adevăr, legile naţionale şi internaţionale afectează dezvoltarea teoretică şi practică a politicii de securitate şi a strategiei militare deşi războiul şi apărarea armată au propriile raţiuni deoarece politica şi arta militară coexistă permanent, se întemeiază şi se sprijină reciproc şi trebuie să le cunoaştem pentru a putea apăra interesele societăţii organizate de orice riscuri interne şi externe.[23] Iată de ce azi este unanim admis că fenomenul militar a cunoscut şi cunoaşte o perspectivă juridică prin care se creează un edificiu de norme juridice care se raportează la edificiul normelor militare, numai astfel putându-se vorbi de o adevărată şi substanţială reglementare a fenomenului militar[24]. Atât în sens obiectiv cât şi în sens subiectiv, dreptul internaţional al conflictelor armate reprezintă o necesitate imperativă pentru umanitate şi are o determinare istorică evoluând la fel ca şi arta militară, o dată cu progresul mijloacelor şi metodelor de război dar şi al concepţiilor despre pacea şi securitatea internaţională ori a naturii ameninţărilor la existenţa societăţilor organizate.

Riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile la adresa securităţii sunt conştientizate diferit la nivelul diferitelor comunităţi umane. Astfel, proiectul de reformă al ONU elaborat în anul 2005, sunt identificate următoarele ameninţări la adresa securităţii şi a păcii mondale în perioada post- Război Rece: ameninţările economice şi sociale, inclusiv sărăcia, bolile infecţioase şi degradarea mediului ambiant; conflictele interstatale; conflictele din interiorul statelor, inclusiv războaiele civile, genocidul şi alte atrocităţi pe scară largă; armele de distrugere în masă, nucleare, radiologice, chimice, biologice; terorismul; crima organizată transnaţional.[25] În Uniunea Europeană, Strategia europeană de securitate din 2003 elaborată în cadrul PESC a concluzionat că organizaţia comunitară se poate confrunta cu anumite provocări globale ( sărăcia, bolile, injustiţia, insecuritatea, încălzirea globală şi dependenţa energetică) dar şi cu următoarele ameninţări esenţiale: terorismul; proliferarea armelor de distrugere în masă; conflictele regionale; slăbiciunea unor state cauzată de guvernarea ineficientă; crima organizată.[26] Strategia de securitate naţională a României, difuzată în toamna anului 2007, a identificat ameninţări ca cele la adresa UE, considerând că securitatea naţională poate fi pusă în pericol şi de fenomene grave (calamităţi naturale, epuizarea resurselor vitale, catastrofe industriale/ecologice, pandemii) iar riscurile şi ameninţările pot fi amplificate de existenţa unor vulnerabilităţi şi disfuncţionalităţi ce generează, la rândul lor pericole precum: dependenţa de resurse vitale greu accesibile; demografia şi migraţia; sărăcia şi insecuritatea socială; sănătatea; educaţia; fragilitatea spiritului civic.[27]

Evaluarea din punct de vedere strategic a acestor noi ameninţări la adresa securităţii ne arată că putem avea de a face cu consecinţe a căror periculozitate variază după cum se vede şi în Anexa nr. 2, de la scăzută la ridicată.[28] Putem să observăm cu uşurinţă că aceste ameninţări la adresa securităţii nu sunt ierarhizate în mod abstract întrucât ele pot cunoaşte domenii dintre cele mai diverse, într-un moment sau altul, într-o zonă sau alta, pentru diferite state sau grupări de state; spiritul general care guvernează identificarea ameninţărilor la adresa societăţilor organizate e desemnat de ideea interdependenţei, a condiţionării reciproce a tuturor ameninţărilor astfel încât autorităţile abilitate legitim să le poată face faţă fiecăreia în parte şi tuturora luate împreună. Nu în ultimul rând este de remarcat că anumite ameninţări sunt comune tuturor nivelelor de angajare socială (globală, regională sau naţională) ceea ce impune răspunsul juridic adecvat prin intermediul legislaţiei naţionale, europene sau internaţionale.

Opinia generală a specialiştilor este, în acest sens, că tabloul determinărilor nomologice ale luptei armate moderne nu poate fi complet fără luarea în considerare a rolului pe care îl joacă în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare dreptul conflictelor armate, mai ales în condiţiile în care o multitudine de organisme internaţionale veghează la respectarea acestor legi pe timpul desfăşurării confruntării armate.[29] De aceea, atât sub aspectul legitimităţii deciziei de a recurge la forţă cât şi sub acela al cunoaşterii şi respectării de către forţele multinaţionale implicate a principiilor şi normelor dreptului conflictelor armate, organizaţiile internaţionale de securitate au obligaţii specifice în asigurarea adaptării legilor şi obiceiurilor de comportament umanitar la specificul noilor misiuni militare generate de riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile actuale la adresa securităţii.

Naţiunile Unite şi-au asumat roluri mereu crescute pe linia implementării dreptului războiului, la supravegherea şi investigarea violărilor de către Secretariatul General şi alte organe ale ONU, la autorizarea folosirii forţei pentru a reprima încălcările masive ale drepturilor omului, la crearea instanţelor internaţionale penale pentru judecarea crimelor de război la interzicerea şi limitarea utilizării anumitor arme şi metode de război[30] prin rezoluţiile Adunării Generale şi Consiliului de Securitate în domeniu.

În cadrul organizaţiilor internaţionale regionale există preocupări permanente de îmbunătăţire a modalităţilor de aplicare a dreptului internaţional umanitar. Avem exemple precum că în OSCE s-a adoptat în 1994 un cod de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 şi are mai multe dispoziţii privind aplicarea dreptului internaţional umanitar[31], iar în cadrul NATO există instrumente specifice de aplicare a dreptului internaţional umanitar, în special prin intermediul consilierilor juridici din interiorul Comandamentului Aliat. Aceştia întocmesc anexa juridică la planul de operaţii în cadrul căreia majoritatea procedurilor sunt de drept internaţional umanitar. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor grave la Convenţiile umanitare revine în răspunderea statelor contribuitoare cu trupe dar sunt raportate şi Comandamentului Aliat[32]. Există de asemenea, instrucţiuni standardizate în cadrul NATO, precum: interogatoriul prizonierilor de război (STANAG 2033), procedurile de deţinere a prizonierilor de război (STANAG 2044), identificarea materialelor serviciilor sanitare militare (STANAG 2060), tratamentul „prizonierilor de război” în exerciţiile NATO (STANAG 2074), evaluarea, exploatarea materialelor şi documentelor capturate de la adversar (STANAG 2084), utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zonele înaintate (STANAG 2087)[33], toate acestea reglementează un mod de conduită la un moment dat. Alte organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale precum Comisia de Drept Internaţional, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Institutul Internaţional de Drept Umanitar sau Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului îşi aduc propria contribuţie la asigurarea aplicării dreptului internaţional umanitar[34].

 

CAPITOLUL  2

COMPATIBILITATEA DINTRE DREPTUL  CONFLICTELOR ARMATE ŞI NOILE EVOLUŢII ALE OPERAŢIILOR MILITARE MODERNE

Reforma pe care o parcurge Armata României determină noi viziuni asupra operaţiilor militare din această eră a globalizării şi integrării, în corelaţie cu evoluţiile din domeniul conflictelor armate şi exigenţele care decurg din angajamentul României de a acţiona ca partener egal şi credibil în operaţiile de stabilitate şi de sprijin extern. Faptul că armata a contribuit la diferite misiuni, presupune în mod necesar situarea acesteia pe coordonate care pot fi definite prin termenii modern, eficace, flexibil, iar asumarea obligaţiilor în calitate de membru NATO, obligă valorificarea la maximum a potenţialului avut la un moment dat printr-o acţiune tenace, focalizată, responsabilă, realizată cu profesionalism şi cu perspectivă. Integrarea şi conjugarea efortului tuturor componentelor structurale participante la operaţiile militare moderne au fost realizate prin măiestria comandanţilor şi statelor majore, pentru a controla câmpul de bătălie în integritatea sa şi de a da victoriei un caracter decisiv. În mod direct aceste obiective presupun profesionalism, angajare, înţelegerea circumstanţelor şi, adeseori, spirit de sacrificiu, un înalt nivel de pregătire teoretică şi aplicativă, realizată pe suportul principiilor, normelor, tacticilor, tehnicilor şi procedurilor cuprinse în doctrinele şi manualele pentru luptă. Totodată, factorul uman, componentă de bază, vitală a forţelor noastre, element esenţial al capacităţii de luptă, oferă transpunerea în fapte a prevederilor doctrinare, folosindu-şi imaginaţia, perceperea, intuiţia, talentul, deprinderile dobândite în procesul de instruire, riscându-şi integritatea fizică şi la nevoie viaţa, pentru îndeplinirea misiunii primite. Exemplele istorice ne demonstrează complexitatea realităţii internaţionale contemporane în care nu există numai raporturi prieteneşti şi cooperare paşnică, iar atunci când diferendele nu pot fi rezolvate prin mijloace diplomatice ori jurisdicţionale, când crizele nu pot fi soluţionate prin utilizarea mecanismelor de constrângere bazate pe forţă, se recurge la război, adică la violenţa armată. Ortega J. Gasset ne povesteşte[35] că pe la 1640, regele Spaniei, Filip al IV-lea s-a văzut pus în situaţia de a declara război Franţei care, urmând politica lui Richelieu, îi combătea pretutindeni pe Habsburgi; dar înainte de a lua o hotărâre atât de gravă a convocat Consiliul Suprem al Castiliei pentru a asculta părerea înalţilor demnitari. Şi-au spus părerea cu toţii, ultimul fiind bătrânul cardinal Borgia care şi-a început discursul cu fraza: „ Războiul, Sire, este leacul tuturor lucrărilor care nu au leac”. Nu se poate spune în mai puţine cuvinte marele adevăr că războiul, realitate cu trăsături atât de negative, este, a fost şi va fi o invenţie umană pentru a rezolva problemele care nu se puteau rezolva în alt chip. Omul ca fiinţă istorică este violent iar istoria umanităţii, aşa cum s-a derulat ea până în prezent, s-a caracterizat prin luptă şi prin violenţă armată. Un filozof contemporan constată că istoria umană avansează pe ruinele civilizaţiilor şi pe cadavrele inocenţilor, că statele se edifică pe violenţă şi se menţin prin forţa devenită instituţie, camuflaj al unei violenţe ce nu mai poate fi percepută nici măcar de cei ce o suportă[36]. De la uciderea lui Abel de către Cain şi până la confruntarea de azi cu terorismul global, războiul a rămas o parte importantă a istoriei omenirii, o modalitate de tranşare sângeroasă a litigiilor dintre state pe calea armelor. Căutându-se cauzele acestei stări de lucruri, s-au găsit cele mai diverse explicaţii. Cercetând cauzele războiului, Hugo Grotius sublinia că pricina dreaptă (cauzele justificative) a pornirii unui război nu poate fi decât o forţă nedreaptă, „câte sunt cauzele proceselor, tot atâtea sunt şi cauzele războiului, deoarece acolo unde lipseşte justiţia începe războiul”[37]. Pentru Kant răutatea oamenilor este cauza războiului, deşi se îndoia de o anumită răutate înrădăcinată în natura umană, a oamenilor care trăiesc împreună într-un stat, drept cauză a manifestărilor lor ilegale. El afirmă că: „este bătător la ochi faptul că în relaţiile exterioare dintre state, această răutate se manifestă evident şi incontestabil.”[38]. Multe alte explicaţii ale războiului au fost găsite în lupta pentru existenţă (darwinismul social) sau în necesitatea de a ţine sub control numărul populaţiei (Malthus). Trebuie să admitem că este greu să atribui izbucnirea unui război unei singure cauze. Literatura etiologiei războiului îl atribuie tuturor motivaţiilor, de la fanatismul religios până la agresivitatea înnăscută a speciei umane şi promovarea intereselor statale. El este absolut diferit de banditism, de simpla tâlhărie şi violenţa agricolă, căci presupune un surplus de bogăţie reunită într-un loc şi pusă la dispoziţia unei autorităţi unice. Pentru această bogăţie s-au războit oamenii folosind puterea şi mijloacele violenţei organizate mascându-şi intenţiile şi interesele sub pretexte „rezonabile”. Făcând o amplă analiză a cauzelor războiului, Kenneth N. Waltz utilizează trei imagini ale relaţiilor internaţionale: conform primei, cauzele majore ale războiului se găsesc în natura şi comportamentul omului, conflictele armate pornind din egoism, din direcţionarea greşită a unor impulsuri agresive, din stupiditate; potrivit celei de-a doua imagini a relaţiilor internaţionale, înţelegerea războiului rezidă în organizarea internă a statelor pentru că violenţa armată întăreşte unitatea internă a statelor implicate (putem aprecia că cea mai bună metodă de a păstra integritatea unui stat împotriva dezordinilor şi tensiunilor interne este găsirea unui inamic împotriva căruia toţi supuşii statului să facă front comun); cea de-a treia imagine pleacă de la ideea că, atunci când există atâtea state suverane, când fiecare stat îşi judecă necazurile şi ambiţiile în funcţie de ceea ce dictează propria naţiune sau dorinţă, pot să apară conflicte şi uneori se ajunge inevitabil la război. Waltz concluzionează realist că a treia imagine descrie codul politicii internaţionale, însă fără prima şi a doua imagine nu putem cunoaşte forţele care determină această politică. Primele două imagini descriu forţele politicii internaţionale, dar în lipsa celei de-a treia este imposibil să apreciem importanţa sau să  le anticipăm rezultatele[39]. După unii, pacea ar fi starea normală a raporturilor internaţionale deoarece războiul, prin distrugerea, moartea, sălbăticia ce-l însoţeşte, reprezintă o criză patologică a societăţii. Pentru alţii, războiul este starea normală a umanităţii deoarece instinctul războinic ar fi atât de fundamental în natura omenească încât este cel dintâi care apare. Constantin Kiriţescu afirmă că, potrivit unor gânditori „războiul ar fi un fenomen normal, mulţumită căruia s-ar menţine sănătatea morală a poporului, ferindu-l de putreziciunea care e o urmare a unei păci îndelungate; instinctiv, toate popoarele au preţuit calităţile războinice ca pe o mare virtute, fapt pentru care războaiele se repetă des, iar pacea nu este decât o scurtă pauză între două războaie, suferinţele războiului uitându-se repede în timpul păcii.”[40] Istoricul român menţionat răspunde că ideile unor astfel de gânditori sunt false, ele fiind respinse de conştiinţa morală a omenirii şi infirmate de evoluţia istorică, totuşi el face distincţia  între războaiele nedrepte, de cucerire şi războaiele justificate, de apărare. Istoria a fost „o baltă de sânge în care au înotat popoarele”, iar comunitatea internaţională, cu toate eforturile de organizare, rămâne măcar parţial şi azi „o junglă a naţiunilor”. Plecând de la permanenţa războiului în relaţiile internaţionale, s-a spus că el este starea normală a popoarelor, ba chiar o necesitate în evoluţia societăţii umane, care n-a cunoscut decât 292 de ani de pace[41], chiar dacă au existat întotdeauna şi idei privind condamnarea utilizării forţei armate ca producătoare de pierderi umane şi pagube materiale ce caracterizează numai speciile barbare. Între aceste atitudini despre război se înscrie teza, oarecum valabilă şi azi că, dincolo de cauzele sale izvorând din natura umană, din organizarea naţională în state ori din imperfecţiunile instituţionalizării societăţii mondiale, războiul nu-i decât o dureroasă necesitate în viaţa comunităţilor umane silite să se apere de un duşman ofensiv. Când într-o societate organizată se ripostează împotriva atacului se răspunde, de fapt, la o agresiune cu o altă agresiune, săvârşindu-se astfel o infracţiune prevăzută de dreptul penal naţional sau internaţional, care interzic actele de răzbunare şi uzul individual de forţă. Totuşi, potrivit prescripţiilor legale, această faptă nu este săvârşită cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale protejate de ordinea juridică şi ameninţate grav prin agresiunea ilicită. În cazul legitimei apărări, legea dispune că vinovăţia şi caracterul penal al faptei sunt înlăturate atât în cazul indivizilor, cât şi al statelor care folosesc forţa împotriva agresiunii. Între legitima apărare[42], prevăzută de dreptul public intern şi cea reglementată în relaţiile internaţionale există asemănări şi deosebiri semnificative. Doctrina penală justifică, prin diferite teorii, înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare, unele fiind subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrângerii morale), iar altele obiective (teoria negaţiei injustului, a reacţiei la rău prin rău, a coliziunii de drepturi şi obligaţii, a apărării publice subsidiare, a unităţii sociale, a exercitării funcţiei publice, a dreptului subiectiv cu caracter public). Pentru militari, ca autorităţi publice statale cu atribuţii esenţiale în salvgardarea existenţei naţionale, legitima apărare are conotaţii specifice atât în legea internă cât şi în cea internaţională, cu trăsături distincte în cazul apărării individuale, al securităţii colective ori în operaţiile de sprijinire a păcii. Forţele armate au făcut adesea excepţie de la reglementările comune aplicabile tuturor cetăţenilor, iar militarii şi-au normat în mod voluntar statutul prin care li se oferă prerogative speciale în îndeplinirea funcţiilor sociale dar, în acelaşi timp, le sunt restricţionate şi chiar anulate anumite drepturi şi libertăţi. Forţele armate reprezintă un element esenţial al sistemului societăţilor democratice moderne, element aflat în serviciul cetăţenilor, supus controlului autorităţilor civile, astfel încât ele trebuie să fie gata oricând să protejeze şi să sprijine valorile şi instituţiile democratice. Instituţiile militare nu pot exista în mod autonom în cadrul autorităţilor statale şi a întregii societăţi, lor le sunt pe deplin aplicabile toate normele referitoare la drepturile omului.

Compatibilitatea dintre ştiinţa militară şi dreptul conflictelor armate, precum şi impactul acestuia asupra conducerii acţiunilor militare moderne, impune o activitate de cercetare amănunţită a raporturilor de coordonare între acestea. Pentru ca dreptul conflictelor armate să poată fi compatibil cu noile evoluţii ale operaţiilor militare moderne, s-a simţit nevoia reglementării limitărilor în domeniu. S-a statut în consecinţă una din principalele cauze de limitare, reprezentată de imperativul umanitar, expresie a gradului de civilizaţie al societăţii umane, în pofida inconsecvenţelor, asimetriilor şi carenţelor în distribuţia bogăţiei materiale. S-a stabilit în egală măsură, că acest imperativ umanitar nu trebuie receptat în termeni absoluţi, fiind acceptat numai în măsura în care ţine cont de  necesitatea militară fără a afecta fundamentele logicii acţiunilor militare.

Dreptul conflictelor armate reprezintă un set de constrângeri, restrângeri şi recomandări juridice, cea mai mare parte din ele cu efect nemijlocit în planul conducerii acţiunilor militare moderne, la nivel strategic, operativ, tactic, şi implicit, în activitatea de stat major. O concluzie de maximă importanţă rezultă din analiza pe care am efectuat-o şi anume:  principiile şi normele dreptului nu se aplică haotic, ca un dat de la sine, în mod impersonal[43]. Ele au fost concepute, iniţial, pentru conflictele armate internaţionale. Dezastrele provocate de războaiele civile au determinat crearea unei breşe în zidul suveranităţii statale şi au fost iniţiate norme special destinate conflictelor armate neinternaţionale. Realitatea ultimelor decade a generat proliferarea conflictelor interne internaţionalizate, situaţie de natură a complica aplicarea dreptului. Am examinat tipologia conflictelor având ca reper criteriul juridic deoarece, din punct de vedere al conducerii strategice, are o foarte mare importanţă stabilirea întinderii câmpului de aplicare al dreptului; dreptul nu poate fi aplicat fără a fi cunoscut. Asocierea la cuplul  comandant – consilier juridic a statelor majore ale marilor unităţi şi unităţilor din toate categoriile de forţe este un element principal de noutate pe care trebuie să-l evidenţiem în această lucrare. Dreptul conflictelor armate trebuie integrat organic în şirul de activităţi realizate ciclic, specifice procesului de conducere al operaţiilor militare moderne la toate nivelurile lor. Responsabilitatea de a califica conflictul o are  conducerea strategică – stabilind în funcţie de natura şi intensitatea ostilităţilor precum şi a obligaţiilor asumate de adversar  câmpul de aplicare al dreptului conflictelor armate.

 

2.1. Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate în planificarea  şi desfăşurarea operaţiilor militare în era globalizării şi integrării

Războiul este cameleonul care se adaptează la configuraţia socio-politică actuală, devenirea lui viitoare fiind doar violenţa primară. 11 Septembrie 2001 a oferit doar o idee  despre noile forme ale războiului şi, acest lucru se va extinde în conceptul demilitarizare gradată a conflictelor armate. Actele de război şi criminalitatea au devenit unul şi acelaşi lucru, războiul nu a mai creat nici o portiţă pentru încheierea unei păci care să-l oprească. Reîntoarcerea la stabilitatea statală în lume la nivel mondial va fi singura cale de a elimina existenţa războiului, în formele sale moderne. Dacă lumea va avea elite capabile să reziste corupţiei, atunci statele vor deveni puternice în faţa apariţiei războiului. Războaiele celui de-al XXI-lea secol vor fi în majoritatea cazurilor neprovocate prin puteri de foc majore şi armamente sofisticate ci vor avea o tendinţă de a nu se şti momentul începutului sau al sfârşitului şi se va face cu greutate distincţia între părţile angajate. Nu se pot analiza conflictele armate moderne în condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale fără o cunoaştere exactă a dreptului ce se aplică în aceste conflicte, dreptul conflictelor armate. Dreptul conflictelor armate este un sistem de norme juridice internaţionale care reglementează relaţiile între state în timpul unui conflict armat în scopul de a limita pe timpul războiului folosirea mijloacelor şi metodelor barbare, de a proteja victimele şi de a preciza responsabilităţile celor care le încalcă[44]. Dreptul internaţional umanitar are două ramuri de bază prima fiind  dreptul războiului propriu-zis (sau dreptul de la Haga) denumit în prezent  dreptul conflictelor armate, care fixează drepturile şi îndatoririle părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare, limitează alegerea mijloacelor şi metodelor de vătămare a adversarului. Dreptul conflictelor armate fiind destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor este axat pe de o parte pe  necesităţile militare şi conservarea statului, iar pe de altă parte pe principiul  proporţionalităţii, care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu folosească mijloace sau metode de război care ar produce asemenea efecte. Această ramură este de inspiraţie umanitară iar normele care o alcătuiesc sunt consacrate în Convenţiile de la Haga din 1899 revizuite în 1907, în Convenţia de la Haga din 1954 referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, precum şi într-o serie de alte convenţii. Întrucât majoritatea convenţiilor din această categorie au fost încheiate în centrul administrativ al Olandei, ele sunt primite şi reunite în conceptul de „dreptul de la Haga”. A doua ramură este  dreptul umanitar propriu-zis, (sau dreptul de la Geneva) care urmăreşte să-i protejeze pe militarii scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri) precum şi persoanele care nu mai participă la ostilităţi (populaţia şi persoanele civile) şi bunurile cu caracter civil.   Dreptul umanitar propriu-zis, care din titlu subliniază scopurile umanitare ale dreptului aplicabil în conflictele armate, a fost elaborat exclusiv în profitul victimelor, având drept prioritate omul şi principiile umanitare, ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele din această categorie sunt în prezent concretizate în cele patru Convenţii elaborate la Geneva la 12 august 1949 şi cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977. Numeroasele tratate internaţionale care reglementează conflictele armate aparţin unor epoci diferite, precum: principalele Convenţii de la Haga din 1907, Convenţiile de la Geneva din 1949, Convenţia de la Haga cu privire la bunurile culturale din 1954, Protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 1977 şi Convenţia cu privire la anumite arme clasice din 1980. Această diversitate de tratate[45] reflectă de asemenea exigenţele, concepţiile, circumstanţele şi limbajul timpului lor. Datorită complexităţii crescânde a conflictelor armate, devine din ce în ce mai complicată modalitatea de aplicare a conţinutului acestor tratate şi protocoale. Astfel şi pentru militari sporeşte dificultatea de a alege ce este important. Statele care au adoptat tratatele internaţionale privind dreptul conflictelor armate se obligă să respecte şi să facă respectate aceste tratate în toate împrejurările. Dreptul conflictelor armate nu poate acoperi toate situaţiile într-o manieră detaliată. Trebuie precizat faptul că acest lucru nu poate fi făcut decât la nivel naţional, deoarece se aplică în funcţie de situaţia şi nevoile specifice fiecărui stat. În fiecare stat, dreptul conflictului armat modern trebuie să fie abordat într-o perspectivă strategică. Situaţia strategică (geografică, demografică, economico-politică, militară) a statului este hotărâtoare în determinarea precizărilor indispensabile respectării efective a dreptului conflictelor armate. Datorită implicării crescânde a populaţiei civile în conflictele armate, dreptul conflictului armat modern a devenit subiect de preocupare comun pentru toate organismele şi agenţiile de stat încă din timp de pace.  Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate în sens obiectiv nu este de a interzice războiul, ci de a-i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele ce le cauzează, de a elimina pierderile şi pagubele inutile, deci de a asigura protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat .

 

2.1.1. Rolul şi funcţiile dreptului conflictelor armate

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor amate este acea ramură a dreptului internaţional public inspirată din sentimentul de umanitate, în condiţiile în care violenţa se dezlănţuie. El este o barieră între civilizaţie şi barbarie. Războiul a continuat să fie o prezenţă aproape cotidiană pe meridianele lumii, fapt ce a determinat menţinerea în actualitate a  dreptului aplicabil în conflictele armate – jus in bello şi desigur dezvoltarea sa. Dreptul conflictelor armate este destinat să guverneze desfăşurarea ostilităţilor fiind axat pe principiul proporţionalităţii, care impune beligeranţilor obligaţia de a nu provoca inamicului pierderi şi distrugeri mai mari decât cele impuse strict de necesităţile militare şi să nu folosească mijloace sau metode de război care ar produce asemenea efecte. Terminologia, domeniul şi conţinutul  dreptului conflictelor armate este de dată relativ recentă, reprezentând însă o realitate juridică ale cărei rădăcini se regăsesc în zorii civilizaţiei umane[46].

Important este însă, faptul că materia reglementată de dreptul umanitar şi dreptul conflictelor armate este cuprinsă în aceleaşi instrumente juridice, unii autori considerând că sunt sinonime[47], alţii susţinând existenţa unor diferenţe de nuanţă care nu pun, totuşi sub semnul întrebării echivalenţa lor[48]. Dreptul conflictelor armate apare ca un drept special, elaborat pentru reglementarea unor situaţii ce decurg în mod nemijlocit din starea de conflict sau de război. Dreptul conflictelor armate guvernează, în principal relaţiile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional în perioada de conflict armat cu caracter internaţional şi neinternaţional. Nu este însă un drept exclusiv, în sensul că poate guverna toate relaţiile care se leagă între subiectele de drept internaţional în timp de conflict armat. În termeni juridici, obiectul dreptului conflictelor armate îl formează relaţiile dintre părţile la un conflict armat referitoare la: desfăşurarea operaţiunilor militare; utilizarea mijloacelor şi metodelor de război; la părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat respectiv, precum şi la cele dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional[49]. Scopul şi sensul dreptului conflictelor armate este de a atenua efectele războiului, mai întâi impunând limite modului admis de a face război, adică alegerii mijloacelor şi metodelor întrebuinţate pentru ducerea operaţiunilor militare şi apoi impunând beligeranţilor să ocrotească şi să protejeze persoanele care nu participă ( sau nu mai participă) la ostilităţi.

În opinia specialiştilor, dreptul conflictelor armate este ramura dreptului internaţional public, destinată a reglementa ostilităţile şi de a le atenua efectele distructive, atât cât necesităţile militare o permit. Institutul Internaţional de Drept Umanitar defineşte dreptul conflictelor armate astfel: reguli internaţionale stabilite prin tratat sau cutumă, care limitează dreptul părţilor la conflict de a utiliza la alegerea lor mijloace sau metode de război şi care protejează statele care nu iau parte la conflict precum şi persoanele sau bunurile care sunt sau pot fi afectate de conflict. NATO consideră că acest drept al conflictelor militare este o parte largă a dreptului internaţional provenind dintr-o combinaţie de tratate, convenţii şi norme internaţionale cutumiare care reglementează activităţile militare pe timpul războiului. În Protocolul adiţional I din 1977 (art. 2) se precizează că prin expresia „regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate”, se înţeleg regulile enunţate în acordurile internaţionale la care participă „Părţile la conflict”, ca şi principiile şi regulile de drept internaţional general recunoscute care sunt aplicabile conflictelor armate. În virtutea apartenenţei sale la dreptul internaţional public, dreptul conflictelor armate comportă o serie întreagă de trăsături caracteristice, pe care dorim să le exemplificăm în continuare.

  • Dreptul conflictelor armate este un drept consensual, întrucât el se formează pe baza acordului de voinţă al statelor[50]. Cu alte cuvinte, statele sunt creatoarele dreptului şi în acelaşi timp destinatarele lui, respectiv ele trebuie să-l respecte şi să-l aplice. Rezultă că dreptul conflictelor armate, ramură a dreptului internaţional – are ca fundament acordul de voinţă al statelor.
  • Dreptul conflictelor armate este considerat un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern, care este un drept de subordonare. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii normelor sale, a aplicării şi respectării lor.
  • Izvoarele tradiţionale[51] ale dreptului conflictelor armate, parte a dreptului internaţional, sunt cutuma şi tratatele. Menţionăm că, potrivit unei reglementări orientative din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (art. 38), în rezolvarea diferendelor internaţionale ce-i vor fi supuse, această instanţă va aplica, alături de convenţii şi cutume, principiile generale de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, sub rezerva art. 59 ( acestea nu au valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus jurisdicţiei sale), doctrina celor mai calificaţi specialişti – echitatea.
  • Raporturile dreptului conflictelor armate cu dreptul intern sunt de condiţionare şi de influenţare reciprocă[52]. Prin acceptarea de către puterea statală, în virtutea prerogativelor şi conform procedurilor constituţionale, a normelor dreptului conflictelor armate, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu, de toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc valoarea juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi necesară încorporarea în dreptul intern. Există însă unele excepţii notabile şi, în acest sens, menţionăm sancţiunile la încălcările dreptului, care trebuie prevăzute şi determinate de legea penală, conform procedurilor legale.
  • Dreptul conflictelor armate este un drept  special, care se aplică în situaţia excepţională a conflictului armat, indiferent de cauza şi tipul acestuia. Ca efect al condiţiilor social- istorice de formare a dreptului conflictelor armate, marea majoritate a normelor sale se aplică în conflictele internaţionale. În cazul conflictelor neinternaţionale  este aplicabil un set de reguli ce prevăd garanţii fundamentale pentru toţi cei care nu participă în mod direct la ostilităţi, extinse în situaţia depăşirii unui prag de intensitate. Cea mai gravă problemă este aceea în care statele nu recunosc o situaţie de conflict şi în consecinţă nu acceptă o calificare care să permită aplicarea dreptului conflictelor armate.
  • Dreptul conflictelor armate cunoaşte un câmp de aplicare mai restrâns, deoarece marea majoritate a regulilor sale se aplică numai „persoanelor protejate”, noţiune care prezintă un anumit grad de exclusivitate. Există şi excepţii, cum ar fi regulile aplicabile în conflict intern sau obligaţiile cu valoare generală.
  • În caz de conflict internaţional, dreptul protejează interesele statale şi interesele individuale şi, ca atare, el se adresează atât statelor cât şi indivizilor. De aici justeţea aprecierii ca la o dualitate de drepturi corespunde o dualitate de obligaţii.

Trăsăturile dreptului conflictelor armate ce decurg din relaţia sa cu războiul le putem analiza având în vedere o serie de aspecte :

  • Dreptul conflictelor armate este rezultatul unui compromis : el trebuie să ţină cont de fenomenul „război“ şi în primul rând de nevoile militare legitime, cerinţă cunoscută sub denumirea de criteriul necesităţii militare ; pe de altă parte, persoana care nu participă ( sau nu mai participă) la ostilităţi trebuie să fie cât mai protejată (acesta este imperativul umanitar) ; rezultatul compromisului dintre necesitatea militară şi imperativul umanitar este dreptul conflictelor armate.
  • Dreptul conflictelor armate este un instrument de limitare a efectelor distructive pe care le generează conflictele armate. Mulţi s-au îndoit de acest lucru. Mai mult, s-a considerat că există o incompatibilitate între război şi drept în virtutea următorului raţionament al definiţiei care prevede că războiul este o negare a ordinii şi dezlănţuire a forţei fiind în contradicţie cu dreptul al cărui scop este tocmai menţinerea ordinii şi stăpânirii forţei. Războiul ar fi deci, substituirea dreptului de către forţă. Această teorie[53] tranşantă, a antagonismului absolut dintre drept şi război este foarte periculoasă, mai ales că se întemeiază pe un sofism. Într-adevăr, dacă pentru a aduce adversarul la discreţia ta este necesară întrebuinţarea unei anumite doze de violenţă, de ce ar trebui ca aceasta să exceadă scopului stabilit? Un adversar făcut inofensiv nu mai poate influenţa derularea ostilităţilor. A-l extermina sau a-l face să sufere nu este numai un act absurd ci şi criminal. Este de la sine înţeles că adversarii trebuie să adopte comportamentul de combatant, dar nu pe cel de briganzi, de nelegiuiţi. Şi acest lucru este în interesul ambelor părţi. Războiul este o recurgere la forţa neînfrânată. El nu rupe toate legăturile dintre state, nu poate suprima toate cuceririle civilizaţiei şi moravurile unei societăţi milenare. Deasupra actelor de violenţă subzistă un ansamblu de drepturi şi de obligaţii – legile războiului – care purced din raţiune şi din sentimentul de umanitate şi a căror respectare se impune tuturor[54].
  • Atenuarea rigorilor luptei armate este o necesitate socială care poate fi îndeplinită numai prin intermediul dreptului conflictelor armate. Până în ajunul primului război mondial s-a apreciat că cele mai indicate metode de război erau cele care comportau acţiuni deosebit de violente pentru că ele conduceau rapid la un deznodământ şi scurtau considerabil durata războiului. Experienţa celor două războaie mondiale a contrazis această teorie. S-a văzut că metodele cele mai distructive nu pun capăt războaielor, ci exacerbează rezistenţa hrănind-o din disperare şi-o dorinţă irezistibilă de răzbunare, chiar cu preţul vieţii. Aplicarea dreptului permite limitarea efectelor distructive şi, implicit, un control al violenţei.
  • Dreptul conflictelor armate nu subminează eforturile de eliminare a războiului din viaţa internaţională, ci doar tinde să reducă suferinţele provocate de război. Dezvoltarea dreptului conflictelor armate se întemeiază pe prezumţia că războaiele sunt încă posibile. Relaţiile oferite de viaţa internaţională confirmă acest lucru. Mai mult, în pofida reducerilor bugetelor militare şi a forţelor armate, majoritatea ţărilor întreţin, chiar cu scopuri defensive, armate bine înzestrate şi instruite, ceea ce demonstrează o viziune politică realistă asupra lucrurilor de conflict armat. Chiar dacă probabilitatea producerii războaielor este extrem de redusă, trebuie asigurată o pregătire exemplară pentru a face faţă celor mai dificile situaţii, oricât de improbabile ar părea.

Este incontestabil faptul că, în prezent se desfăşoară eforturi pentru a împiedica izbucnirea vreunui război, atât la nivel global prin intermediul  ONU, cât şi la nivel regional, prin organisme de securitate aflate într-un proces de profunde transformări. Aceste eforturi trebuie completate cu demersuri adecvate pentru ca, în cazul în care un conflict izbucneşte, în pofida măsurilor întreprinse la scară internaţională, să se limiteze efectele sale distructive. Este logică preocuparea de a atenua un rău, atât timp cât el nu a fost suprimat în mod real.

  • Aplicarea dreptului conflictelor armate nu depinde de natura conflictului. Distincţia între războaiele juste şi războaiele nejuste operează numai în cazul lui jus ad bellum, care defineşte împrejurările în care se poate recurge la forţa armată (de exemplu, un război de agresiune este injust, în timp ce un război de apărare este just). A condiţiona aplicarea dreptului numai faţă de victimele agresiunii ar determina apariţia unui cerc vicios şi s-ar crea riscul prăbuşirii întregului edificiu.
  • Aplicarea dreptului conflictelor armate comportă dificultăţi şi servituţi care nu pot fi depăşite decât printr-o temeinică instruire. Respectarea normelor sale în contextul înverşunării care caracterizează confruntarea militară necesită adesea un comportament contrar instinctului natural, care împinge la ura faţă de inamic. Ea impune o adevărată detaşare de sentimentele spontane, lucru posibil numai în urma unei pregătiri de înalt profesionalism, fapt ce imprimă o particularitate acestui drept. Experienţa războaielor a demonstrat că normele dreptului conflictelor armate nu sunt respectate întotdeauna, ba chiar sunt încălcate în mod frecvent. Această realitate a generat un anumit scepticism în ceea ce priveşte credibilitatea sa. Trebuie să subliniem că o asemenea opinie descurajatoare afectează imaginea acestui drept şi a altor ramuri de drept. Cea mai bună probă, în acest sens, este faptul că societatea a creat un aparat vast şi puternic – justiţie, poliţie şi forţe de ordine – numai pentru a contracara violarea dreptului. La aceasta mai adăugăm faptul că tentaţia evenimentelor şocante cultivată de mass-media pentru priza lor la public face ca o încălcare a unei reguli să fie adusă la cunoştinţa întregii lumi iar, un comportament normal, de respect şi aplicare a unei norme de drept, să fie privit drept ceva firesc, nespectaculos şi implicit, nepopularizat. Aşa cum spunea una din marile personalităţi din domeniul acţiunii umane, Jean Pictet, „tăcerea este aprobarea maselor”[55]. Din perspectiva relaţiei dreptului conflictelor armate cu statul, în virtutea faptului că este creat şi aplicat în urma acordurilor interstatale, vom evidenţia principalele trăsături caracteristice ale acestui fenomen social.
  • Normele de drept ale conflictelor armate au un caracter imperativ – jus cogens şi nu dispozitiv. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, din 25 mai 1969, după ce a definit în articolul 53 dispoziţia imperativă ca „o normă acceptată şi recunoscută de către comunitatea internaţională a statelor în ansamblul său, de la care nu este permisă nicio derogare şi care nu mai poate fi modificată decât printr-o nouă normă de drept internaţional care are acelaşi caracter”, în articolul 60 statuează că vor avea acest caracter imperativ „dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar”. Aceasta înseamnă că dreptul conflictelor armate trebuie respectat, ca regulă generală, la modul absolut, deoarece conţine exigenţele minimale de umanitate. Ca atare, recurgerea la derogări pe motiv de necesitate militară trebuie temeinic să fie justificată şi să aibă un caracter de excepţie.
  • Dreptul conflictelor armate, datorită caracterului său dezinteresat şi a valorilor superioare pe care le apără, a vechimii şi universalităţii sale, conţine angajamente cu caracter absolut. El nu este format numai din norme scrise ci şi din reguli cutumiare. Chiar regulile scrise nu sunt altceva decât reguli cutumiare mai vechi, dezvoltate şi completate la momentul codificării. Practic, principiile esenţiale de umanitate sunt de origine cutumiară, convenţiile conţinând în plus, dispoziţii secundare, de detaliu, privind modalităţile de aplicare practică.

Tratatele de drept al conflictelor armate rămân valabile în orice împrejurare şi nu sunt supuse condiţiei de reciprocitate[56]. Aceasta este o particularitate importantă, deoarece în dreptul internaţional se admite că neexecutarea unui tratat de către una din părţi poate să dezlege cealaltă parte de  obligaţiile sale sau să justifice rezilierea instrumentelor juridice.

  • Dreptul conflictelor armate prin natura lui este preocupat cu precădere de soarta oamenilor, a celor aflaţi în suferinţă şi a celor ce-şi pun viaţa în slujba unei instituţii fundamentale a oricărui stat. Esenţa este superioară faţă de ceea ce presupune conceptul generic de „interese de stat”. Dacă acestea din urmă pot face obiectul unui schimb de prestaţii, normele care vizează protecţia fiinţei umane impun ca la încălcări grave ale garanţiilor pe care le statuează, să nu se răspundă cu fapte similare. A nu se aplica instrumentele de drept ale conflictelor armate invocând nerespectarea lor de către adversar, ar echivala cu efectuarea de represalii împotriva persoanelor protejate. Or, Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 25 mai 1969 prevede, la articolul 60, o excepţie de la regula suspendării parţiale sau totale a tratatelor pe motivul violării substanţiale a dispoziţiilor acestora. Această excepţie priveşte tocmai dispoziţiile relative la protecţia persoanei umane conţinute în tratatele cu caracter umanitar, în special cele care exclud orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin respectivele tratate.
  • Aplicarea dreptului conflictelor armate nu ar putea fi supusă unor condiţii, indiferent de natura lor. În unele cazuri au fost tentative de a subordona îndeplinirea obligaţiilor de drept internaţional umanitar sau de acceptare a unor anumite condiţii, în general militare şi politice, străine de Convenţiile de la Geneva. Ca reacţie la aceste tentative, C.C.I.R. a lansat un apel în 1974 în care sublinia că: „angajamentele care decurg din Convenţiile de la Geneva au un caracter absolut, solemn, prin care statele se obligă în mod unilateral, fiecare faţă de toate celelalte, chiar fără reciprocitate, să respecte în toate împrejurările regulile şi principiile pe care  le-au recunoscut ca vitale.”[57]

Unii autori au considerat că sistemul „drepturilor omului“ şi cel al „dreptului conflictelor armate“ urmăresc un scop suprem identic; impunerea unui minimum ireductibil de garanţii pentru respectarea persoanei umane. Aceşti autori subliniază că cele două sisteme sunt total diferite în ceea ce privesc intenţiile pe care se întemeiază, natura lor precum şi mecanismele pe care le prevăd[58]. Într-adevăr, în timp ce convenţiile privind drepturile omului sunt concepute pentru timp de pace, de normalitate, dreptul conflictelor armate este elaborat nemijlocit pentru împrejurările extraordinare ale războiului. De aceea, el nu preia decât o anumită parte din drepturile şi libertăţile garantate prin convenţiile privitoare la drepturile omului (denumite de unii autori „drepturile omului în perioada de conflict armat”) şi, în plus, conţine capitole care nu au legătură cu drepturile omului ci cu modul de desfăşurare a ostilităţilor.

În acest fel poate fi pusă în evidenţă natura contradictorie a dreptului conflictelor armate, aspect  asupra căruia unii autori lasă să coboare un val al tăcerii în mod cu totul nejustificat. În sensul celor prezentate, acest drept vizează în egală măsură să autorizeze şi să protejeze. De regulă, se pune accentul pe cea de-a doua dimensiune, omiţându-se să se reliefeze caracterul general protector al acestui drept. Opinăm că dreptul conflictelor armate autorizează  anumite entităţi, de regulă aparţinând unor structuri statale sub denumirea generică de „forţe armate”, să comită acte de violenţă care, înfăptuite de alte forţe sau în alte condiţii decât cele de război, ar putea fi definite drept criminale. Ca un corolar la această permisivitate şi legitimare a utilizării instrumentelor de forţă, sub impactul puterii lor distructive în continuă creştere, dreptul are şi rolul de a proteja persoanele care nu iau parte sau nu mai pot lua parte la acţiunile militare.

În consecinţă, avem în vedere examinarea drepturilor şi obligaţiilor pe care dreptul conflictelor armate le prevede în sarcina beligeranţilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi limitelor pe care le impune în alegerea mijloacelor de nimicire a adversarului. Clarificarea acestor probleme creează condiţii mai favorabile împlinirii menirii integrale a dreptului, de ocrotire a militarilor scoşi din luptă şi a persoanelor care nu participă la ostilităţi. Considerăm că dreptul conflictelor armate, care deşi este o ramură a dreptului internaţional umanitar, are propriul său obiect, propriile sale izvoare, mecanisme proprii de aplicare şi o foarte bogată jurisprudenţă proprie. Este un drept al violenţei şi al asistenţei, care se aplică, în genere, în situaţii de conflict armat. În anumite limite el admite utilizarea forţei, a violenţei sub acoperirea imunităţii şi, în acelaşi timp prescrie protecţie unor categorii de persoane, bunuri şi locuri. Prin modul şi funcţiile pe care le îndeplineşte în epoca contemporană, dreptul internaţional umanitar este considerat regele drepturilor omului, pentru că el este chemat să protejeze fiinţa umană în condiţii dintre cele mai vitrege, să conserve valorile materiale şi morale ale umanităţii. Este un drept în plină evoluţie, care şi-a extins câmpul de acţiune la protecţia drepturilor omului în general, anumitor grupuri vulnerabile (femei, copii, bătrâni, refugiaţi) sau speciale (ziarişti, personal medical, etc.), precum şi la anumite categorii de bunuri şi locuri. Merită să evidenţiem că prin Protocolul adiţional I, dreptul umanitar îşi instituie ca zonă de competenţă proprie protecţia umanitară a mediului natural, care tinde să se constituie ca o parte de sine stătătoare a dreptului umanitar[59]. De asemenea, dreptul internaţional penal s-a constituit deja ca a treia parte a dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate, primele două fiind dreptul conflictelor armate şi dreptul umanitar propriu-zis. În sfera de acţiune a dreptului umanitar intră şi fenomenul terorismului, în special terorismul de stat şi al celui practicat în conflictele destructurate. Marele avantaj al prezentului îl constituie implicarea Consiliului de Securitate al ONU în problematica umanitară, precum şi a unor organizaţii interguvernamentale, precum NATO, Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

2.1.2. Dreptul conflictelor armate în planificarea şi desfăşurarea operaţiilor militare

În procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi statele majore de mari unităţi şi unităţi, în urma consultării cu consilierii juridici vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul planificării, organizării, coordonării şi controlului acţiunilor militare. Planificarea are rolul de a pregăti forţele armate să facă faţă unor viitoare posibile riscuri de securitate. Într-un stat democratic, controlul politicului asupra armatei este evident şi necesar, având în vedere că relaţiile între state sunt direcţionate de factorul politic. Totodată, în timp de război sau criză, puterea politică este cea care stabileşte scopurile politico-strategice de atins pe care organismul militar le transformă în scopuri strategice militare, scopuri operative şi le îndeplineşte prin forme şi procedee specifice. Orice abatere sau deviere de la scopurile finale stabilite, ca urmare a apariţiei unor elemente, foarte noi, este necesar a fi corectată imediat de către organismele militare în acest sens. Indiferent de teatrul de operaţii, scopurile politice transformate în misiuni de luptă, trebuie îndeplinite şi supuse unui control riguros pentru a evita escaladarea conflictului sau implicarea unor alte forţe (părţi). Scopul final strategic al planificării  este acela de a pune organismul militar în poziţia de a putea reacţiona în timp scurt, în mod organizat şi cu maximă eficacitate la o posibilă viitoare ameninţare[60]. Organismul militar este un organism care trebuie să acţioneze în mod organizat şi planificat , având în vedere marea cantitate de echipament, tehnică, armament, muniţie şi nu în ultimul rând, de oamenii pe care îi presupune existenţa acestuia. Adăugând costurile pe care le presupune organismul militar ca şi eforturile altor organisme civile cu atribuţii legate de apărarea naţională, iese în evidenţă tot mai mult nevoia acţiunii planificate, cât mai precis a forţelor armate. Un aspect care trebuie analizat în amănunt este planificarea operaţională. În scopul pregătirii şi desfăşurării de operaţii militare, este necesar să se întocmească planuri operaţionale ce includ toţi factorii relevanţi referitori la desfăşurarea eficientă şi cu succes a operaţiei. Distingem trei factori activi, importanţi în depunerea unui efort conjugat ce trebuie să-şi  găsească expresia în planificarea acţiunilor, şi anume: comandant, stat major şi consilierul juridic. În acest sens, se configurează un model de integrare al principiilor dreptului conflictelor armate în concepţia acţiunii militare, rezultat al principiilor generale de drept internaţional umanitar pe care le vom prezenta pe scurt: principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul conflictelor armate impune oricăror acţiuni militare să fie întotdeauna compatibile cu respectul fiinţei umane, integrităţii sale fizice şi morale, iar toate persoanele vor fi tratate  fără nici o distincţie fondată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere, opinii politice, filozofice şi religioase sau pe oricare alte criterii analog; principiul proporţionalităţii indică părţilor în conflict de a nu cauza adversarilor lor pagube şi pierderi decât în proporţie necesară atingerii scopului acţiunilor militare (de a distruge sau a slăbi potenţialul militar al inamicului) şi obligă beligeranţii să nu folosească forţa peste limitele necesare obţinerii victoriei; principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivele militare, prevede că membrilor forţelor armate, care au dreptul exclusiv de a ataca inamicul şi de-ai rezista, li se interzice atacarea populaţiei şi bunurilor civile, culturale şi a altor categorii de persoane şi bunuri protejate; principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă impune beligeranţilor că dreptul de a-şi alege arme şi modalităţile de luptă nu sunt nelimitate, excluzându-se total utilizarea armamentelor, tehnicii şi metodelor de luptă excesive ca şi a celor fondate pe trădare sau perfidie; principiul protecţiei victimelor războiului şi a populaţiei civile contra pericolelor ce decurg din acţiunile militare, impune ca persoanele aflate în afara luptelor ca şi cele care nu participă la ostilităţi să fie respectate, protejate şi tratate cu umanitate, iar statele trebuie să asigure protecţie persoanelor căzute în puterea lor; principiul neutralităţii asistenţei umanitare arată că activitatea de sprijin şi ajutor desfăşurată de personalul sanitar şi religios, de organizaţiile naţionale şi internaţionale umanitare nu reprezintă un amestec ilegal în conflictul armat, motiv pentru care trebuie lăsată să-şi îndeplinească obiectivele, fiind asigurată şi respectată de toţi beligeranţii. O altă caracteristică a principiilor rezidă din caracterul lor relativ, în sensul că nu au o aplicare rigidă şi absolută ci una grevată de multiple derogări şi excepţii care nu fac decât să le întărească obligativitatea. Analizând principiile generate de dreptul umanitar mai sus prezentate şi necesare în sprijinul acţiunilor militare, compatibile cu principiile acţiunilor întrunite[61] (după cum se observă şi în Anexa nr. 3), putem spune că au rezultat elementele de planificare operaţională pe care le vom prezenta pe scurt:

  • Dreptul de a alege mijloacele şi metodele de război nu este nelimitat; mijloacele de luptă trebuie planificate şi utilizate astfel încât să se evite pierderile şi daunele civile, să se reducă nivelul pierderilor şi daunelor inevitabile în toate cazurile;
  • Principiul care constă în evitarea suferinţelor şi daunelor excesive interzice orice formă de violenţă care nu este indispensabilă pentru a dobândi superioritatea asupra inamicului. În consecinţă, este interzisă utilizarea armelor de natură a cauza suferinţe inutile, excesive, daune întinse, durabile şi grave mediului natural;
  • În orice moment se va face distincţia între combatanţi şi persoanele civile, obiective militare şi bunuri civile pe acest temei se va manifesta o grijă constantă pentru ocrotirea populaţiei civile, a persoanelor şi bunurilor civile, scopul principal al acestui principiu constă în evitarea, iar atunci când nu este posibil, reducerea pierderilor şi daunelor civile; de asemenea, atacurile se execută numai împotriva obiectivelor militare. Obiectivul militar trebuie identificat ca atare, precizat fără niciun echivoc şi dat în responsabilitatea unui element structural subordonat. Acesta îşi va limita  atacul numai la obiectivul militar primit;
  • Principiul proporţionalităţii va fi respectat: o acţiune militară este conformă acestui principiu atunci când nu cauzează pierderi şi daune civile excesive în raport cu rezultatul militar aşteptat; în consecinţă, principala concluzie care se impune referitor la implicaţiile aplicării dreptului conflictelor armate asupra conducerii acţiunilor militare vizează utilizarea de reguli clare, logice, adecvate fiecărei etape a procesului şi fiecărei funcţii a sistemului, astfel încât respectarea dreptului să reprezinte o simplă problemă de ordine şi disciplină.

 

 

 

 

2.2. Continuitatea tradiţiei româneşti în domeniul respectării dreptului conflictelor armate în actuala etapă de reformă a forţelor armate în condiţiile integrării euroatlantice şi europene

În România, istoria dreptului conflictelor armate a urmat cursul evoluţiei internaţionale şi a reglementărilor în domeniu. Se poate afirma că România şi armata sa au fost conectate întotdeauna la principiile şi regulile de purtare a războiului ca elemente a ceea ce a fost denumit patrimoniul universal de valori al naţiunilor civilizate. Cunoaşterea istoriei militare a poporului român ne oferă nenumărate exemple care demonstrează că spiritul de omenie, prietenie şi ospitalitate al românilor s-a manifestat nu numai în relaţiile paşnice cu alte popoare şi neamuri, dar chiar şi în vremurile de restrişte ale războiului. O privire obiectivă asupra războaielor de apărare purtate de armata română va ajuta pe oricine să înţeleagă faptul că ostaşii români au cunoscut şi aplicat cu consecvenţă legile şi obiceiurile războiului, consacrate în epocă.

2.2.1. Consideraţii asupra tradiţiei româneşti în domeniul respectării dreptului conflictelor armate

Ca şi alte state, statul român a receptat în legislaţia internă dreptul convenţional al războiului prin trei modalităţi distincte[62]. Prima este aceea a publicării tratatelor internaţionale de drept al războiului ca documente oficiale ale statului, după ce acestea au fost ratificate (România a publicat în Monitorul Oastei, până la 1912, toate documentele elaborate la Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907). A doua modalitate sigură este editarea de regulamente militare speciale care pot sta la baza instruirii armatei. Cel de-al treilea se realiza prin intermediul manualelor, cursurilor şi altor lucrări ştiinţifice şi de popularizare. Armata română a fost în contact direct cu instrumentele juridice ale războiului încă de la primele reglementări internaţionale. De remarcat este că multe din regulamentele militare speciale, manuale, cursuri, lucrări ştiinţifice şi de popularizare cu prevederi din dreptul conflictelor armate au încorporat în ele  spiritul european. Această  literatură de specialitate a asigurat o bună cunoaştere a convenţiilor internaţional din dreptul conflictelor armate de către autorităţile militare şi ostaşii români. Putem constata că armata română s-a racordat permanent la valorile culturii şi civilizaţiei europene, fapt recunoscut pe plan internaţional, favorizat de existenţa în bibliotecile româneşti a celor mai valoroase lucrări de specialitate din alte ţări. Armata română a aplicat consecvent cunoştinţele  de  drept al conflictelor armate dobândite din perioadele anterioare. Instituirea dictaturii comuniste în România a aruncat un con de umbră şi asupra procesului de difuzare în rândurile armatei române a dreptului conflictelor armate. De remarcat, în literatura de specialitate îşi fac prezenţa autori ca profesorul Ionel Cloşcă şi generalul Vasile Creţu. După căderea regimului comunist şi începerea procesului de democratizare a societăţii româneşti, noile autorităţi au luat imediat măsuri pentru repunerea în drepturi a dreptului conflictelor armate. Din primele luni ale anului 1990 au fost ratificate Protocoalele adiţionale din 1977, iar Regulamentul disciplinei militare a fost completat în sensul că ordinele comandanţilor trebuie să aibă la bază obiceiurile războiului şi convenţiile internaţionale semnate de statul român. În cadrul Statului Major General s-a înfiinţat un compartiment de drept internaţional umanitar[63]. Au fost elaborate dispoziţiuni privind cunoaşterea şi aplicarea regulilor dreptului conflictelor armate în procesul de pregătire strategică, operativă şi tactică la toate nivelurile ierarhice. În învăţământul  militar a fost reintrodusă studierea dreptului internaţional aplicabil în timp de conflict armat asigurându-se pregătirea cadrelor militare, precum şi manualele de specialitate necesare, în special prin traduceri. Prin Legea Statutului cadrelor militare, s-a dispus în mod expres că militarilor nu li se poate ordona şi  le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte. Legea mai menţionează că neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage după sine răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor. Din iniţiativă neguvernamentală s-a creat în 1990, sub conducerea profesorului Ionel Cloşcă,  Asociaţia Română de Drept Umanitar,  sub egida  căreia s-au desfăşurat un număr tot mai mare de activităţi ştiinţifice, care au atras atât militari cât şi poliţişti, jurişti, diplomaţi, studenţi şi cadre didactice. Sub egida „Asociaţiei“ s-au tipărit atât lucrări de popularizare a dreptului internaţional umanitar, dar şi adevărate tratate ştiinţifice care constituie opere doctrinare româneşti ce asigură continuitatea în acest domeniu. Asociaţia mai sus prezentată din 1993 editează „Revista română de drept umanitar”, în care, alături de specialişti consacraţi de peste hotare, semnează şi autori români, între care mulţi militari. Asociaţia Română de Drept Umanitar a stabilit contacte permanente cu organizaţii neguvernamentale internaţionale ca: Institutul Internaţional de Drept Umanitar, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului, cu care colaborează atât în formarea specialiştilor cât şi în schimbul de informaţii ştiinţifice. Asociaţia cooperează cu Universitatea Bucureşti în domeniul predării dreptului internaţional umanitar pentru studenţii Facultăţii de Drept, la masterat, ca şi în desfăşurarea Cursului postuniversitar de specialitate. Multe facultăţi de drept, atât de stat cât şi particulare au inclus în programele de învăţământ dreptul internaţional  umanitar.

Din 1993, în cadrul Ministerului Apărării s-a creat Centrul Pilot de Drept Internaţional Umanitar, care a reuşit datorită unei baze materiale adecvate ca în peste 15 ani de activitate să pregătească mai multe serii de ofiţeri în acest domeniu, prin cursuri de specializare sau activităţi ştiinţifice şi de pregătire[64]. O atenţie specială s-a acordat instruirii militarilor români care participă la diferite operaţiuni de menţinere a păcii. În 1996 a apărut primul Regulament de luptă în care se precizează că regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate se constituie în măsuri de asistenţă juridică a pregătirii şi ducerii acţiunilor militare. Multe reviste de specialitate juridică şi militară au inserat în paginile lor rubrici permanente pentru asigurarea difuzării dreptului conflictelor armate. În aceste materiale, reperele principale au fost tradiţia românească în domeniu şi reglementările armatelor statelor occidentale. Acest istoric al modului în care s-a receptat în armata română dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate, este de o importanţă deosebită şi pentru actuala perioadă de tranziţie şi reformă pe care o parcurge armata română. Obiectivele pe care forţele armate trebuie să le îndeplinească în mileniul al treilea, în condiţiile integrării , impun ca în instruirea militarilor să se introducă necesitatea cunoaşterii şi a aplicării principiilor şi normelor dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Armata României are o bună tradiţie în domeniul integrării normelor dreptului internaţional umanitar, în instruirea militarilor şi în operaţiunile militare. Asumându-şi obligaţiile de aplicare a convenţiilor umanitare, statul român a elaborat măsurile legislative şi administrative ca acestea să fie respectate în toate împrejurările. Demne de menţionat în această direcţie sunt prevederile Codului penal din 1968 care sancţionează crimele de război, ale Legii Statutului Cadrelor Militare din 1995, care obligă la neexecutarea ordinelor contrare dreptului umanitar, ale Regulamentului A.N.-4/1989, care conţine obligaţiile combatanţilor, ale Regulamentului general al acţiunilor militare din 1996, care instituie asistenţă juridică a acţiunilor militare, precum şi Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare din 1998, care consacră compartimentului juridic al statului major documentele ce trebuie întocmite de acesta, dispunând că planificarea acţiunilor militare trebuie să se facă plecând de la respectarea dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Integrarea dreptului internaţional umanitar în instruirea şi operaţiunile militare este de o mare importanţă într-o armată aflată în restructurare. La iniţiativa Biroului Juridic şi de Drept Internaţional Umanitar în ultimii ani s-au editat mai multe lucrări în domeniu, s-au elaborat lucrări de diplomă la finalizarea studiilor, iar în instrucţie şi la aplicaţii, ca şi în operaţiunile de sprijinire a păcii, la care s-a participat, s-a putut demonstra o bună cunoaştere şi respectare a dreptului conflictelor armate. O nouă etapă în asigurarea reflectării dreptului operaţional al conflictelor armate în principiile strategice ale acţiunilor militare întrunite începe cu debutul celui de-al treilea mileniu când A.N.S. -1 din  2001, Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice, a doctrinelor şi manualelor militare în Armata României, a prevăzut ca obiectiv fundamental elaborarea reglementărilor militare, corelate cu ansamblul reglementărilor în vigoare la nivel naţional, cu tratatele internaţionale la care România este parte şi cu actele normative similare ale armatelor statelor membre NATO. În acest spirit a fost elaborată şi a intrat în vigoare în iulie 2001 Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate în care se prevede expres în articolul 15 că: „acţiunile de orice tip se vor desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor tratatelor internaţionale la care este parte România şi a dreptului internaţional umanitar”. Realizarea în fapt a acestui adevărat principiu al tradiţiei româneşti de respectare a dreptului conflictelor armate s-a făcut prin elaborarea cadrului normativ de aplicare a DIU, ale cărui documente principale sunt prezentate în Anexa nr. 4.

2.2.2.  Evoluţii ale dreptului conflictelor armate în pragul mileniului al treilea

În cadrul procesului de adaptare a dreptului conflictelor armate la noile realităţi ale războiului în pragul mileniului al treilea, statele au adaptat o întreagă serie de convenţii internaţionale pentru reformarea principiilor şi normelor dreptului tradiţional al conflictelor armate, dar şi pentru dezvoltarea acestora la nivelul riscurilor şi ameninţărilor actuale, pentru a reechilibra necesităţile militare cu prescripţiile umanitare. Exemple în acest sens sunt: Legea nr. 567/2001 pentru ratificarea Protocolului facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflictele armate, adiţional la Convenţia privind drepturile copilului, semnat de România la 6 septembrie 2000[65] ; Legea 111/2002 pentru ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998[66] ; Hotărârea de Guvern 1326/2006 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea utilizării, stocării , producerii şi transferului de mine antipersonal şi distrugerea acestora, adoptată la Oslo, Norvegia la 18 septembrie 1997[67]; Legea 287/2003 pentru aderarea României la art. 1 , în forma modificată, adoptat la Geneva la 21 decembrie 2001, la Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană şi altor dispozitive, în formă modificată, adoptat la Geneva la 3 mai 1996 (Protocolul II modificat la 3 mai 1996) şi la Protocolul adiţional privind armele laser care pot provoca orbirea ( Protocolul IV), adoptat la Viena la 13 octombrie 1995; ale Convenţiei privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatice, excesive sau care ar lovi fără discriminare, adoptată la Geneva la 10 octombrie 1980[68]; Legea 257/2004 privind ratificarea Convenţiei internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozibili, adoptată la New York la 15 decembrie 1997[69]; Legea 366/2004 privind ratificarea Protocolului de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003; Legea 368/2004, privind ratificarea celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptat la Strasbourg la 8 noiembrie 2001[70]; O.U.G. nr. 96/2005, privind ratificarea Protocolului pentru combaterea terorismului, semnat la Atena la 3 decembrie 2004, adiţional la Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii, în special a formelor ei organizate, semnat la Kerkyra la 2 octombrie 1998[71]; Legea 285/2006, privind ratificarea celui de-al doilea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, adoptat la Haga la 26 martie 1999[72]; Legea 369/2006 pentru ratificarea Convenţiei internaţionale privind reprimarea actelor de terorism nuclear, semnată la New York la 14 septembrie 2002[73], Legea nr. 111/2007, privind ratificarea Protocolului V referitor la resturile explozive de război, adiţional la Convenţia asupra armelor clasice de la Geneva din 1980[74].

Având în vedere evoluţiile relevante, în plină desfăşurare , atât în domeniul dreptului omului (în ceea ce priveşte definirea crimelor împotriva umanităţii) cât şi în dreptul internaţional umanitar (identificarea regulilor cutumiare şi incriminarea internaţională a anumitor acte ) au fost instituite mijloace şi mecanisme de protecţie şi instrumente juridice cu vocaţie de universalitate. Existenţa acestora vădeşte preocuparea comunităţii internaţionale pentru aplicabilitatea dreptului conflictelor armate, în ideea de a diminua riscurile pe care le poate întâmpina persoana umană în caz de război.

2.2.3.  Mutaţii produse în reglementările militare ale României în actuala etapă de reformă a forţelor armate în condiţiile integrării euroatlantice şi europene

În România, odată cu profesionalizarea serviciului militar, se reconfirmă existenţa unei meserii a armelor. Militarii români trebuie să dovedească, în această nouă perspectivă o cunoaştere profundă a principiilor luptei armate, a prevederilor instrumentelor juridice internaţionale de drept internaţional umanitar şi a caracteristicilor noului mediu internaţional în care trebuie să acţioneze. Componentele importante ale bazei juridice de angajare în operaţiile militare moderne internaţionale a României, ce stau la baza sistemului de organizare şi funcţionare al armatei sunt: principiile şi regulile de drept internaţional umanitar, iar cunoaşterea şi aplicarea lor constituie obligaţii fundamentale ale sistemelor de conducere şi execuţie, ale fiecărui combatant. Dreptul internaţional umanitar menţine în echilibru balanţa între principiul necesităţii folosirii forţei militare şi cel al respectării valorilor umanitare. Fiecare combatant are datoria de a îndeplini misiunile primite folosind legal forţele, mijloacele şi metodele de luptă. Dreptul internaţional umanitar este parte integrantă a pregătirii militare generale, promovează valori cu o prezenţă activă şi consistentă în cultura militară naţională, o îmbinare a spiritului de raţiune, voinţă, ordine şi disciplină militară, respect pentru valorile umanitare şi mândria pentru  apartenenţa la lumea civilizată[75]. Toate acestea se regăsesc în acţiunile forţelor armate române trecute, dar şi prezente, impuse de obligaţiile asumate de ţara noastră în cadrul unor organisme internaţionale şi regionale, cum ar fi: ONU, NATO, UE, OSCE, etc. Dreptul internaţional umanitar se prezintă ca un tot unitar iar  normele, principiile şi instituţiile sale solicită cu insistenţă eliminarea exceselor de violenţă din teatrele de operaţiuni militare şi spatele acestora şi protecţia persoanelor care nu participă sau nu mai participă la ostilităţi precum şi a bunurilor care nu au nicio legătură directă cu conflictul armat. Totodată, pentru fiecare dintre cele trei medii în care se desfăşoară operaţiile militare – terestru, naval şi aerian – iar în ultima vreme virtual şi în spaţiul extraatmosferic, au fost create norme şi principii speciale, în funcţie de mijloacele şi metodele de luptă specifice, de natura teatrelor de operaţii, cât şi de natura forţelor combatante. Rolul decisiv în obţinerea victoriei îl au operaţiunile terestre, motiv pentru care acestei forme de luptă i-au fost consacrate până în prezent cele mai numeroase norme,  multe aplicându-se şi operaţiunilor navale şi aeriene. Declanşarea unui conflict armat internaţional ridică de la bun început, din punct de vedere al dreptului umanitar probleme ale: a)  categoriilor de persoane care sunt legal autorizate să ia parte directă la operaţiunile militare; b)  mijloacelor şi metodelor de luptă pe care sunt îndreptăţite să le folosească; c)  locului unde se pot desfăşura operaţiunile militare terestre. Operaţiunile militare navale sunt tot atât de vechi ca şi în războiul terestru[76]. Puterea militară instituită pe oceanul planetar configurează aşadar, fizionomia politică, tactică şi strategică a conflictului armat în general. Această putere, calitativ diferită de cea existentă până în perioada imediat postbelică, a determinat schimbări fundamentale în obiectivele şi natura conflictului naval. În trecut, războiul naval avea ca scop nu înfrângerea directă a adversarului ci, sprijinirea operaţiunilor terestre prin măsuri ca: distrugerea fortificaţiilor şi a instalaţiilor atât terestre cât şi navale situate pe litoralul inamic, întreruperea comunicaţiilor adversarului, anihilarea flotelor militare şi comerciale şi, în final apărarea coastelor şi libera circulaţie a navelor proprii. În zilele noastre, când mările şi oceanele au devenit mediul în care operează mari structuri strategice navale, submarinele nucleare şi clasice, portavioane şi alte tipuri de nave de linie având la bord rachete cu focoase nucleare şi clasice, conflictul naval şi-a schimbat funcţiile şi obiectivele. Forţele navale au dobândit o anumită autonomie putând să realizeze ele însele operaţiuni independente, misiuni strategice la scară globală, având capacitatea de a lovi ţinte terestre, navale, aeriene cu o putere de distrugere ce poate transforma în deşert orice stat mic sau prin folosirea masată, aproape orice stat mijlociu. Marina a încetat de a mai constitui un simplu auxiliar al forţelor terestre. Puterea navală ar putea să obţină victoria asupra unei alte puteri navale numai pe mare. În principiu, forţele navale pot să aibă în timp de criză acută sau de conflict armat un rol decisiv, ca de exemplu în cazul atacului NATO din 1999 asupra Iugoslaviei. Paradoxal, dreptul care guvernează această formă de război nu a cunoscut o dezvoltare corespunzătoare. Declaraţia de la Paris din 1856, cele şase convenţii referitoare la dreptul războiului maritim precum drepturile şi obligaţiile neutrilor în conflictul armat pe mare, adoptate în 1907 la a doua conferinţă de pace de la Haga şi Declaraţia de la Londra din 1909, privind dreptul războiului maritim, se înscriu toate în codificarea regulilor cutumiare care s-au dezvoltat în epoca navigaţiei cu pânze, reguli devenite caduce după adoptarea noilor metode şi arme de război[77], şi aceasta în condiţiile în care omenirea dispune de o Convenţie a ONU asupra dreptului mării, considerată o adevărată Constituţie pentru ⅔ din suprafaţa Terrei. Nu acelaşi lucru se poate spune despre normele care asigură protecţia umanitară în războiul naval care au fost modernizate şi adaptate la realităţile contemporane, la ultimele două conferinţe de codificare din 1949 şi 1974- 1977. Normele care guvernează războiul maritim alcătuiesc o parte importantă a dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate. Ele îşi au izvorul atât în cutume, cât şi într-o serie de înţelegeri internaţionale, bi şi multilaterale. Evoluţia acestor norme corespunde procesului de dezvoltare a dreptului internaţional public şi poate fi divizată în trei perioade distincte în istoria relaţiilor internaţionale, astfel: a) perioadă în care regulile războiului naval îşi avea izvorul în cutume internaţionale, fondate pe uzanţe, deseori neuniforme şi chiar sensibil divergente; b) a doua durează până la ultimul pătrar al secolului trecut şi izvoarele sale clasice erau declaraţiile unilaterale, bilaterale şi multilaterale; c) o ultimă perioadă în care normele războiului maritim sunt materializate în Convenţii internaţionale, ca expresie a tendinţelor de unificare a regulilor în uz.

Războiul aerian este acea formă de luptă care se desfăşoară în aer, cuprinzând toate genurile de operaţiuni militare de recunoaştere, transport şi distrugere  efectuate  prin aeronave:  baloane, dirijabile, avioane, elicoptere, hidroavioane,  împotriva altor mijloace aeriene, a obiectivelor terestre sau maritime ( ape interioare, teritoriale sau în marea liberă) ale adversarului. În conceptul de război aerian sunt incluse şi operaţiunile aeronavelor din dotarea forţelor maritime ambarcate pe portavioane sau pe alte mijloace de luptă navală.

Războiul aerian, spre deosebire de cel terestru şi într-o mai mică măsură de cel naval, n-a făcut până în prezent obiectul unei reglementări speciale. Acestui fapt i  s-au atribuit o serie de explicaţii, unele rezidând în cauze obiective, altele în cauze subiective. Printre motivaţiile obiective invocate se numără apariţia relativ târzie a avionului pe teatrele de război şi dificultăţile reale în reglementarea unui asemenea mijloc de luptă. Dezvoltarea tehnologiei războiului aerian a fost atât de rapidă încât ar face desuetă în orice timp orice reglementare. Distincţia între obiectivele militare, populaţia şi bunurile civile este mai greu de făcut în războiul aerian. Statele avansate posesoare a unei puternice aviaţii militare nu au acceptat nicio restricţie în utilizarea acestui foarte eficient mijloc de război. Statele industrializate şi-au dorit să menţină acest atu în războaiele lor cu ţările în curs de dezvoltare, ca mijloc de represalii[78]. Problema reglementării războiului aerian s-a impus înainte de apariţia avionului. Folosirea baloanelor încărcate cu materiale explozibile s-a înregistrat pe la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Primii care au recurs la acest mijloc de luptă au fost francezii, în luptele de la Fleures în 1794, apoi de către ruşi în 1812 în bătălia de lângă Moscova, împotriva trupelor lui Napoleon, de austrieci la asediul Veneţiei în 1848. Astfel, în 1899, Prima Conferinţă de pace de la Haga a încercat să reglementeze aceste prime aparate mai uşoare decât aerul prin „Declaraţia relativă la interzicerea pe o perioadă de cinci ani a lansării de proiectile şi explozive din înaltul baloanelor”. Declaraţia, la care au aderat 25 de state[79], a fost reiterată la cea de-a doua Conferinţă din 1907, când puterile contractante consimt, pentru o perioadă mergând până la sfârşitul celei de-a treia Conferinţe de pace, la interdicţia de a lansa proiectile şi explozive din înaltul baloanelor sau prin alte mijloace analoage lor. De remarcat că 16 dintre statele care au ratificat Declaraţia din 1899 au refuzat s-o facă cu cea din 1907, printre acestea numărându-se Austro-Ungaria, Franţa, Germania, Italia, Japonia, România, Rusia, Spania, ş.a. În 1907, când a avut loc această Conferinţă, statele şi-au dat seama de importanţa viitoare a acestui mijloc de luptă şi au început să fie reticente. Acest fapt rezultă şi din interdicţia formulată în Declaraţia care se extinde şi la alte mijloace analoage noi care evident viza aparatele mai grele decât aerul, aflate în faza de proiect, în special în statele care au refuzat să adere la ea. Cea de-a III-a Conferinţă de pace, care urma să interzică orice formă de bombardament aerian, nu s-a mai ţinut. În schimb, câteva reguli prevăzute în Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 1907, referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru vizează implicit şi războiul aerian. Este vorba de articolul 25, care interzice de a ataca sau bombarda prin  orice fel de mijloc (deci şi din aer) oraşele, satele, locuinţele şi clădirile care nu sunt apărate, şi de articolul 26 care impune comandamentului trupelor de atac să facă tot ce depinde de el spre a preveni autorităţile. Aceste singure două norme a interzicerii atacării localităţilor sau a clădirilor neapărate şi a avertizării prealabile a atacului – s-au dovedit insuficiente în cursul primului război mondial. Clarificări în domeniul războiului aerian au fost făcute şi cu unele eforturi ştiinţifice, precum şi de organizaţii internaţionale cu caracter umanitar. În sesiunea de la Madrid din aprilie 1913, Institutul  de Drept Internaţional a stabilit principiul conform căruia bombardamentul este permis, însă cu condiţia ca el să nu prezinte pentru populaţia civilă mai multe pericole decât războiul terestru şi cel naval. De asemenea, la 22 noiembrie 1920, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a adresat statelor un apel prin care le cerea să limiteze războiul aerian la obiective militare. Din această perioadă datează şi prima reglementare interbelică un text uniform stipulat în cele patru tratate de pace de la Paris prin care se interzicea celor patru state învinse: Germania, Austria, Ungaria şi Bulgaria – să aibă o aviaţie de război[80]. Reglementarea avea însă un caracter limitat, întrucât nu viza decât statele învinse şi, nu problema războiului aerian ca atare. La 4 februarie 1922, „Conferinţa de pace de la Washington pentru limitarea armamentelor navale” a adoptat o rezoluţie prin care însărcina o Comisie  de Jurişti[81], alcătuită din reprezentanţii celor şase state prezente la Conferinţă: SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Italia şi Olanda să elaboreze un regulament aerian. Comisia, care şi-a desfăşurat lucrările la Haga între 11 decembrie 1922 şi 19 februarie 1923, sub preşedinţia juristului american J.B. Moore, a elaborat un Proiect de reguli ale războiului aerian, cunoscute şi sub numele de „Regulile de la Haga privind războiul aerian”, cuprinzând 62 de articole. Deşi a fost respins de cele şase puteri reprezentate la Conferinţa de la Washington, proiectul de reguli reprezintă o importanţă ştiinţifică, întrucât el reflectă practica generală din timpul primului război mondial. Dispoziţiile principale ale Proiectului se referă la : a) clasificarea aeronavelor şi marcarea lor, b) drepturile beligeranţilor, c) ostilităţi, d) bombardamente, e) despre autoritatea militară asupra aeronavelor inamice şi neutre şi asupra persoanelor de la bord. În războiul aerian normele specifice de drept pozitiv lipsesc aproape în totalitate. Aceasta nu înseamnă că statele pot acţiona în  mod discreţionar.

Există principii de drept umanitar, norme cutumiare şi norme din alte zone ale războiului terestru şi naval, aplicabile şi în războiul aerian. În sensul celor precizate anterior vom trece la analiza acelora care au un caracter de aplicare universală.

Principii de drept umanitar . Folosirea metodelor şi mijloacelor de luptă în orice formă de război: terestru, naval sau aerian este guvernată de principiul proporţionalităţii şi al necesităţii militare, care impune anumite constrângeri la alegerea armelor şi muniţiilor de vătămare a adversarului. Acest principiu este înscris în articolul 22 din Regulamentul anexă al celei de-a IV- a Convenţii de la Haga din 1907 privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, astfel formulat : „beligeranţii n-au un drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a-l vătăma pe inamic”. El a fost reiterat şi dezvoltat în articolul 23 din Convenţia a II-a de la Geneva din 1949[82]; în articolul 35 din Protocolul I din 1977, care este completat în paragraful 3 cu interdicţia actelor de război care să cauzeze daune extinse, durabile şi grave mediului natural.

  • Norme cu caracter cutumiar. O normă cu caracter cutumiar prescrie ca fiecare aeronavă militară să poarte un semn de naţionalitate sau de apartenenţă la forţele armate. Desigur, în condiţiile în care avioanele moderne se deplasează cu viteze supersonice şi când recunoaşterea lor nu se mai poate face la vedere, ci prin sisteme de bază de emisiune, valoarea unei asemenea norme este îndoielnică. Ea este inaplicabilă în cazul avionului invizibil din dotarea forţelor armate ale SUA. Folosit şi în războiul din Golf în 1991 împotriva Irakului şi în intervenţia NATO în Kosovo în 1999. O altă normă cutumiară este aceea conform căreia atunci când o navă este avariată, forţată să aterizeze pe un aerodrom inamic, îşi manifestă intenţia de a se preda, prin balansarea aripilor şi scoaterea trenului de aterizaj, nu trebuie atacată. Şi o asemenea normă este destul de aleatorie în cazul vitezelor cu care se deplasează în prezent aeronavele moderne. O normă cu caracter cutumiar este şi aceea care interzice perfidia. Ea a fost formal interzisă prin articolul 37 din Protocolul adiţional I fără nicio rezervă în ce priveşte tipul de război. În ce priveşte războiul aerian, următoarele acte sunt interzise, constituind perfidie: a) disimularea unei aeronave militare ca fiind o aeronavă civilă pentru a efectua acţiuni ostile deasupra teritoriului inamic sau neutru înainte de izbucnirea ostilităţilor (misiuni de recunoaştere fotografică sau electronică, declanşarea sistemelor de apărare antiaeriană, ş.a.); b) folosirea semnelor distinctive ale instituţiilor internaţionale sau organizaţiilor neguvernamentale care efectuează misiuni eminamente umanitare sau neutre, pentru a întreprinde misiuni ostile, misiuni de recunoaştere aeriană, ş.a, c) utilizarea avioanelor sanitare sau destinate operaţiunilor de căutare sau salvare pentru a îndeplini misiuni, altele decât cele pentru care au obţinut acordul special.
  • Norme din dreptul războiului terestru aplicabile în războiul aerian. În condiţiile în care forţele aeriene acţionează deasupra teritoriului terestru sau în sprijinul forţelor terestre ele sunt obligate să respecte dispoziţiile articolului 49 paragraful 3 din Protocolul I din 1977, care dispune: Dispoziţiile prezentei Secţiuni se aplică oricărei operaţiuni terestre, aeriene, navale care poate să afecteze pe pământ populaţia civilă şi bunurile cu caracter civil. În plus, ele se aplică tuturor atacurilor navale sau aeriene îndreptate contra unor obiective pe pământ, dacă nu afectează în alt fel regulile de drept internaţional aplicabile la conflictele armate pe mare sau aer[83]. De asemenea, are deplină aplicabilitate la războiul aerian articolul 25 din Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenţie de la Haga din 1907 cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru care interzice de a ataca sau bombarda, prin orice mijloc, oraşele, satele, locuinţele sau clădirile care nu sunt apărate[84]. Această sentinţă a constituit prima aplicare a unui principiu juridic general exprimat de teza conform căreia, în timp de război, două arme care produc efecte asemănătoare trebuie evaluate în acelaşi mod, şi a altei teze, după care acest principiu general trebuie să fie extins prin analogie şi la bombardamentul aerian[85]. În urma procesului de expertiză remarcăm că au fost adoptate Convenţii internaţionale cu aplicare universală în toate formele de conflict armat, cum ar fi: Convenţia de la Paris din 1993 asupra interzicerii totale a armelor chimice[86], Convenţia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare; Convenţia din 1972 asupra interzicerii punerii la punct, fabricării şi stocării de arme bacteriologice (biologice) sau cu toxine şi asupra distrugerii lor. O primă tentativă de a elabora o doctrină specifică a războiului aerian a fost făcută de Institutul de Drept Internaţional care , prin rezoluţia sa de la Madrid din 22 aprilie 1991,  a declarat că războiul aerian este licit, cu condiţia mai ales de a nu prezenta , pentru persoane şi proprietăţile populaţiei paşnice, pericole mai grave decât războiul terestru şi maritim[87]. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a atras şi el atenţia, la 11 decembrie 1920, asupra necesităţii unei reglementări specifice a războiului aerian. Manualul de la San Remo asupra dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate pe mare, elaborat de un grup de jurişti reuniţi de Institutul Internaţional de Drept Umanitar, tratează operaţiunile aeriene în paralel cu operaţiunile navale. Definiţiile  date aeronavelor militare[88], auxiliare[89], civile[90] şi de linie[91]şi recomandările făcute pot să se aplice prin extrapolare şi la acţiunile aeriene ostile. Singura normă de drept pozitiv în domeniul războiului aerian, şi acesta de sorginte cutumiară este cea înscrisă în articolul 42 din Protocolul I de la Geneva din 1977, conform căruia : a) nicio persoană care sare cu paraşuta dintr-o navă avariată nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul coborârii; b) atingând solul vreunui teritoriu controlat de o „Parte adversă”, persoanei care a sărit cu paraşuta dintr-o navă avariată trebuie să i se acorde posibilitatea de a se preda înainte de a face obiectul unui atac, în afară de cazul în care ea îşi manifestă intenţia de a se deda la un act de ostilitate; trupele aeropurtate nu sunt protejate de prezentul articol[92].

Faptele de neuitat din timpul celui de-al doilea război mondial, când forţele aeriene adverse s-au dedat la acte mergând până la a deschide focul asupra avioanelor avariate şi în flăcări, aprinderea paraşutelor celor care încercau să se salveze, fără a le lăsa vreo şansă de supravieţuire explică acordul statelor de a adera nu fără rezerve şi opoziţii[93] la o astfel de normă menită să-i protejeze pe aviatorii scoşi din luptă în mod evident. Prin analogie, aviatorii în pericol sunt asimilaţi cu naufragiaţii şi ei sunt protejaţi, prin paragraful 1 al articolului 42 din Protocolul I, li se asigură securitatea la sol, prin paragraful 2, excluzându-se beneficiul protecţiei şi al securităţii trupelor aeropurtate prin paragraful 3.

Dispoziţia paragrafului 1 îi vizează deopotrivă pe ocupanţii militari şi pe cei civili ai unei aeronave avariate indiferent dacă aceasta este militară sau civilă. Protecţia acestora este asigurată în tot timpul coborârii cu paraşuta, fie că aterizează pe teritoriul propriu sau pe cel inamic. Pentru a fi considerat în afara luptei şi a beneficia de protecţia acestei prevederi, aviatorul respectiv nu trebuie să comită fapte care ar putea apărea când operaţiunea de paraşutare are loc pe timp de noapte, fiind foarte greu de apreciat de la distanţa de 8.000- 10.000 de metri dacă este vorba de un aviator în pericol sau de un spion.

În ceea ce-l priveşte pe aviatorul care a atins solul, situaţie prevăzută în paragraful 2, acestuia trebuie să i se lase posibilitatea de a se preda. Securitatea persoanelor scoase din luptă pe teritoriul inamic este prevăzută şi în articolul 41 din Protocol, însă dispoziţia merge mai departe . Ea garantează, pe de o parte, dreptul de a se preda, iar, pe de altă parte, protejarea de eventualele acte de violenţă din partea populaţiei civile. Nu rare au fost cazurile când, în urma unui bombardament intens, aviatorii capturaţi în urma doborârii avioanelor lor au fost linşaţi de populaţia localităţilor obiect al atacurilor[94]. Populaţia civilă trebuie instruită cum să se comporte în asemenea situaţii, iar autorităţile civile să fie autorizate să accepte predarea. Dacă aviatorii respectivi sunt răniţi, bolnavi sau naufragiaţi beneficiază şi de protecţia articolului 17 din Protocolul I, iar dacă sunt membri echipajelor civile, de dispoziţiile Convenţiei a III-a din 1949, art. 4, lit. a, 5. Fiecare aviator, membru al echipajului, care sare cu paraşuta dintr-un avion avariat este prezumat că are intenţia de a se preda şi trebuie luate toate măsurile pentru a i se permite predarea. Un aviator care sare cu paraşuta nu este considerat capturat decât atunci când se află în puterea autorităţilor care au, în sensul dreptului internaţional umanitar, calitatea de a-l păzi. Până în acel moment el este asimilat cu combatantul pătruns pe teritoriul inamic. Ca atare, el poate, recurgând la şiretlicuri de război să încerce să scape. De aceea, el trebuie tratat ca orice combatant; dacă recurge la arme va fi atacat, dacă se predă, este prizonier de război. Trebuie să i se dea această ultimă şansă. La această regulă există o excepţie: trupele aeropurtate (chiar dacă avioanele sau o parte din ele sunt avariate) vor fi atacate, întrucât aici este vorba de un atac şi nu de un naufragiu.

Conferinţa diplomatică din 1974 – 1977 nu a încercat să precizeze elementele  „actului de ostilitate”, însă a prevăzut că „singurul fapt de a se deplasa în direcţia liniilor sale nu înseamnă în sine că aviatorului nu trebuie să i se ofere posibilitatea de a se preda pentru ca el să nu ştie nici în ce direcţie merge, nici dacă este vizibil pentru forţele armate inamice. Nu constituie o dovadă a refuzului de a se preda faptul că un pilot, al cărui avion a fost avariat şi a sărit cu paraşuta, emite semnalele de salvare, întrucât aceste semnale se declanşează automat în momentul saltului cu paraşuta.” Problema este oarecum diferită în cazul în care avionul este doborât deasupra mării. Este cunoscut că articolul 28 paragraful 4 din Protocolul I interzice aeronavelor sanitare să culeagă răniţi, bolnavi şi naufragiaţi din mare fără acordul părţii adverse. Dacă un avion sau elicopter sanitar încearcă să recupereze un pilot naufragiat fără acordul părţii adverse comite un act de ostilitate, dacă această recuperare are loc în teritoriu controlat de acea parte. În această situaţie, nava respectivă se expune atacului inamic. În afară de aceste reguli cu caracter special, războiul aerian este generat şi de norme aplicabile în celelalte forme de război  terestru şi naval .

Teatrul de operaţiuni militare se constituie din teritoriile părţilor la conflict, inclusiv marea teritorială şi spaţiul de deasupra şi marea liberă. Este interzis a se desfăşura operaţiuni de ostilitate aeriene pe deasupra statelor neparticipante la conflict sau a teritoriilor cu regim special (de exemplu Antarctica).

În ceea ce priveşte alcătuirea forţelor armate în războiul aerian este identică cu cea din războiul terestru ori cu al forţelor folosite în războiul naval. Personalul militar navigant este protejat de normele dreptului internaţional umanitar întocmai ca şi cel din forţele armate terestre şi navale. În categoria aeronavelor militare intră cele din dotarea forţelor militare aeriene, aeronavele aflate pe portavioane, precum şi aeronavele civile transformate în aeronave de război. Din punctul de vedere al dreptului umanitar, aeronavele militare inamice pot fi atacate în zbor sau la sol, ori capturate ca pradă de război. Avioanele nemilitare nu pot fi atacate sau distruse, decât în caz de nesupunere, ci numai constrânse să aterizeze şi confiscate sau rechiziţionate. Dacă este vorba de un avion aparţinând statului el poate fi confiscat, fără indemnizaţii iar dacă este particular, va fi rechiziţionat până la sfârşitul războiului, cu plata unei indemnizaţii.  În cazul în care comite acte de ostilitate(asistenţă ostilă sau contrabandă de război) avionul şi cei vinovaţi vor fi prezentaţi unui tribunal militar penal ce va hotărî.

În operaţiunile de război aeronavele sunt obligate să nu atace decât obiectivele militare şi să respecte toate normele referitoare la atacuri, prevăzute în titlul IV din Protocolul I. Regulile dreptului internaţional umanitar referitoare la statutul prizonierilor de război şi al răniţilor se aplică  militarilor din forţele aeriene sau navale în aceeaşi măsură. Războiul aerian este în prezent forma de exercitare a violenţei cu cea mai mare capacitate distructivă şi în care în mod efectiv produce cele mai mari pagube şi pierderi de vieţi omeneşti în special în rândul populaţiei civile. De aceea, considerăm că este necesar, să se elaboreze un sistem de norme specifice acestei forme de război care să fie în concordanţă cu celelalte reglementări din Convenţiile de la Geneva şi din Protocoalele Adiţionale.

 

2.2.4. Tendinţa apariţiei unui drept internaţional al spaţiului cosmic

O altă dimensiune în care se pot desfăşura activităţi militare ostile într-un conflict militar poate fi spaţiul extraatmosferic[95].

Corpus juris spatialis, care guvernează activitatea statelor în explorarea sau utilizarea spaţiului extraatmosferic şi al corpurilor cereşti este compus din următoarele instrumente juridice, precum: a) tratatul asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, deschis spre semnare la Moscova, Londra şi Washington la 27 ianuarie 1967 şi intrat în vigoare la 10 octombrie acelaşi an; b) acordul asupra salvării astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic adoptată la 22 aprilie 1968 şi deschis spre semnare simultan la Moscova, Londra şi Washington; c) convenţia asupra responsabilităţii pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic, semnate la Moscova, Londra şi Washington la 29 martie 1972 şi intrată în vigoare în acelaşi an la 1 septembrie; d) convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, deschise spre semnare la sediul Naţiunilor Unite din New York la 14 ianuarie 1975 şi intrată în vigoare cu un an mai târziu; e) acordul care guvernează activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti, semnat la Adunarea Generală a ONU la cea de-a XXXIX-a sesiune a sa, anexat la Rezoluţia nr. 34/68 din 18 decembrie 1979, intrată în vigoare în iulie 1964. Preocuparea comunităţii internaţionale pentru reglementarea acestui nou domeniu de activitate umană a început cu mult înainte de adoptarea acestor instrumente juridice[96]. Opţiunea statelor a fost clară de la început: spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti trebuie excluse din sfera competiţiei militare.

Primul document internaţional care reflectă concepţia şi dezideratele comunităţii internaţionale cu privire la explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic a fost Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1721/XVI, adoptată în unanimitate 20 decembrie 1961. Ea enunţă două principii fundamentale pentru noul domeniu de activitate: a) dreptul internaţional, inclusiv Carta ONU, se aplică spaţiului extraatmosferic şi corpurilor cereşti; b) spaţiul extraatmosferic sau corpurile cereşti vor fi în mod liber explorate şi utilizate de toate statele şi nu pot face obiectul apropierii naţionale. Necesitatea completării celor două principii a fost împlinită odată cu adoptarea de către Adunarea Generală a ONU la 13 decembrie 1963 a Declaraţiei solemne cu privire la principiile juridice care guvernează activitatea statelor în materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic[97]. Reiterând cele două principii fundamentale enunţate în Rezoluţia 1721, declaraţia din 1963 pune accentul pe activitatea exclusiv paşnică pe care statele au dreptul şi datoria să o desfăşoare în acest mediu. Astfel, libertatea de explorare şi utilizare este circumstanţiată de următoarele condiţii: a) explorarea şi utilizarea trebuie să se efectueze în beneficiul întregii omeniri, b) activităţile spaţiale ale statelor trebuie să urmărească menţinerea păcii şi securităţii internaţionale să promoveze cooperarea şi înţelegerea între popoare; c) statele trebuie să se conducă în activităţile lor după principiile cooperării  sau asistenţei reciproce şi să ţină seama în mod corespunzător de interesele celorlalte state.

Declaraţia solemnă din 1963 reafirmă principiul neapropierii naţionale şi enunţa în plus ideea asistenţei ce trebuie acordată astronauţilor sau aparatelor de zbor aflate în dificultate considerând că astronauţii sunt trimişi ai omenirii în spaţiul extraatmosferic. După adoptarea Declaraţiei din 13 decembrie 1963 intensificarea activităţilor spaţiale a ridicat noi probleme juridice care au fost numai enunţate în documentul respectiv, cum ar fi definirea conceptelor de daune (materiale, morale, etc), răspundere, (absolută, pentru erori, excepţii, circumstanţe atenuante sau agravante etc.). În plus, trebuia precizat cine poartă răspunderea în cazul lansărilor de aparate spaţiale de către organizaţii internaţionale şi care este întinderea obligaţiei statelor care desfăşoară activităţi spaţiale de a ţine seama de interesele corespunzătoare ale celorlalte state. Mai presus de toate era şi faptul că omenirea intrase deja în „era cosmică”, iar enunţurile din declaraţie cu un caracter de recomandare nu mai erau suficiente pentru a guverna cooperarea dintre state în acest nou domeniu de activitate. Astfel, în urma unor intense negocieri la 9 decembrie 1966, Adunarea Generală a ONU a adoptat în unanimitate Rezoluţia 2222/XXI ce conţine Tratatul asupra principiilor care guvernează activitatea statelor în materie de explorare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti. Tratatul a fost deschis spre semnare simultană la Moscova, Londra şi Washington, la 27 ianuarie 1967. Tratatul care a intrat în vigoare la 10 octombrie 1967 şi a consemnat un moment important în istoria dreptului internaţional „ el a pus bazele ordinii juridice în spaţiul extraatmosferice, marcând naşterea unei noi ramuri , a dreptului internaţional contemporan– dreptul internaţional al spaţiului extraatmosferic[98]. Axat pe principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi pe Carta Naţiunilor Unite[99] reflectând particularităţile raporturilor interstatale în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic sau al corpurilor cereşti, Tratatul exprimă opţiunea comunităţii internaţionale pentru desfăşurarea în acest mediu de activităţi exclusiv paşnice (de a facilita şi încuraja cooperarea internaţională în domeniul cercetărilor ştiinţifice din mediul extraatmosferic; de a desfăşura numai activităţi de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale; de a ţine seama de interesele legitime ale celorlalte state; de a lua măsuri corespunzătoare pentru a evita efectele prejudiciabile ale contaminării spaţiului extraatmosferic şi modificările nocive ale mediului terestru, etc.)[100]. Prohibirea activităţilor militare în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile cereşti este expres prevăzută în articolul IV din Tratat, care interzice plasarea pe orbită în jurul pământului a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de distrugere în masă, de a instala orice fel arme pe corpurile cereşti şi în spaţiul extraatmosferic. Totodată, prin acest articol se interzice să se amenajeze pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti baze, instalaţii militare sau fortificaţii, să se procedeze la experimentări cu arme de orice tip şi să se execute manevre militare. Este primul instrument juridic major menit să determine cadrul cooperării paşnice al statelor şi altor obiecte de drept internaţional în zonele universului, Tratatul, deşi conţine unele imperfecţiuni inevitabile, a constituit baza pe care s-au elaborat celelalte instrumente juridice relative la activităţile spaţiale precum Acordul asupra salvării astronauţilor, reîntoarcerii astronauţilor şi restituirii obiectelor lansate în spaţiu extraatmosferic, Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele spaţiale, Convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic şi Acordul care guvernează activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti. Dintre toate instrumentele adoptate, ultimul reprezintă o importanţă deosebită, întrucât acest satelit natural al Terrei este susceptibil de explorări şi utilizări într-un viitor apropiat. Din acest motiv  şi normele consacrate în acest instrument sunt mult mai precise. Statutul juridic al Lunii este definit foarte precis în articolul 11 din Acord, unde se precizează: Luna şi resursele sale constituie obiectul comun al umanităţii. Luna nu poate să facă obiectul nici unei apropieri naţionale prin proclamarea suveranităţii, nici pe cale de utilizare sau ocupaţie, nici prin vreun alt mijloc. Suprafaţa, solul şi subsolul Lunii nu pot fi proprietate de stat, a organizaţiilor internaţionale interguvernamentale sau neguvernamentale, a organizaţiilor naţionale, indiferent dacă acestea au sau nu personalitate juridică, sau a persoanelor fizice. Instalarea pe suprafaţa Lunii de personal sau vehicule, material, staţii, instalaţii sau echipamente spaţiale, inclusiv lucrări legate de suprafaţa sa, nu creează drept de proprietate pe o parte a suprafeţei sau a subsolului Lunii.

Întrucât Luna şi resursele sale constituie patrimoniu comun al întregii umanităţii, toate activităţile selenare trebuie să se desfăşoare sub controlul întregii umanităţi. Potrivit articolul 5 din Acord, orice fel de activitate de explorare şi utilizare desfăşurată pe Lună trebuie adusă la cunoştinţa Secretarului General al Naţiunilor Unite, precum şi opiniei publice sau comunităţii ştiinţifice mondiale. Ei trebuie informaţi despre orice resurse naturale descoperite pe Lună. Conceptul de „explorare şi utilizare” în scopuri exclusiv paşnice este completat de norme cu caracter prohibitiv care interzic: a) recurgerea la ameninţarea sau folosirea forţei, precum şi a oricărui act de ostilitate sau de ameninţare cu acte de ostilitate pe Lună[101] ; b) utilizarea Lunii pentru a se deda la un act de asemenea natură sau de a recurge la o asemenea ameninţare asupra Pământului, Lunii, aparatelor spaţiale, echipajelor acestor aparate sau a aparatelor spaţiale create de om[102]; c) plasarea pe orbită în jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de orice tip de arme de distrugere în masă; d) plasarea şi utilizarea de astfel de arme pe suprafaţa sau în subsolul selenar[103]; e) amenajarea de baze şi instalaţii militare sau fortificaţii, efectuarea de experienţe cu arme de orice tip şi executarea de manevre militare. Totodată, acordul permite utilizarea de personal militar pentru cercetări ştiinţifice sau în orice alte scopuri paşnice. În afara interdicţiilor militarizării Cosmosului prevăzute în Tratatul din 1967 şi în Acordul asupra Lunii există şi alte dispoziţii care interzic activităţile militare în spaţiul extraatmosferic. De exemplu, Tratatul din 5 august 1963 interzice experienţele nucleare în spaţiul extraatmosferic. Dreptul spaţial extraatmosferic a jucat un rol pozitiv în viaţa internaţională. El a inspirat diverse programe interguvernamentale de cooperare de pe urma cărora a început să beneficieze un număr din ce în ce mai mare de state. Chiar dacă nu ne aflăm decât la începutul Erei spaţiale, realizările teledetecţiei, comunicaţiilor, meteorologiei, navigaţiei, etc. au contribuit la progresul umanităţii. Din păcate, aceste evoluţii pozitive au fost imediat contracarate de o practică ce a extins competiţia înarmărilor în acest domeniu. Interdicţia militarizării spaţiului extraatmosferic, consacrată în articolele IV din Tratatul din 1967 şi 3 din Acordul asupra Lunii din 1979, care constituia cheia de boltă a dreptului spaţial, a început să fie interpretată în fel şi chip pentru a justifica acţiunile de militarizare a cosmosului. Într-o scrisoare de răspuns trimisă de guvernul sovietic Secretarului General al Naţiunilor Unite din 24 ianuarie 1978 se aprecia: Cu prilejul elaborării Tratatului asupra spaţiului extraatmosferic, statele au reuşit să consacre în articolul IV al acestui Tratat principiul unei demilitarizări parţiale a spaţiului extraatmosferic şi a unei demilitarizări complete a corpurilor cereşti[104]. Motivaţia acestei interpretări se bazează pe aprecieri metajuridice. Iată una din ele : nu există nici un stat în lume care să fi protestat împotriva pătrunderii şi zborului unui obiect militar în spaţiul extraatmosferic[105]. Şi în doctrina dreptului internaţional au apărut puncte de vedere care pledează pentru legitimitatea militarizării spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti. Curios este faptul că toate punctele de vedere exprimate în acest sens ignoră dispoziţiile celor cinci tratate spaţiale şi fac apel în schimb la conceptele din dreptul internaţional public general, cum ar fi, spre exemplu, dreptul la legitima apărare. Ca o excepţie la regulă este opinia lui Carneluti, potrivit căreia dreptul spaţial internaţional este permisiv pentru activităţile militare defensive care sunt multiforme în aplicarea lor[106], precum şi a juristului canadian Louis Haeck, în opinia căruia se poate merge chiar mai departe, să se permită anumite arme convenţionale şi exotice în spaţiu pentru a apăra sistemele noastre spaţiale de orice agresiune şi să reducem riscul atacurilor cu rachete balistice, totul în conformitate cu dreptul internaţional existent[107]. Raţiunile pentru care se pledează pentru militarizarea cosmosului sunt diverse: din nevoia unei ordini minime în spaţiu pentru a proteja securitatea noastră colectivă şi a asigura, cu sisteme spaţiale protecţia Terrei; pentru a putea lua, la nevoie anumite măsuri coercitive împotriva contravenienţilor spaţiali la dreptul internaţional; pentru a distruge obiectele spaţiale scăpate de sub control şi devenite periculoase şi a rachetelor balistice care ameninţă spaţiul[108]. În exerciţiul pledoariei sale, L. Haeck mai afirmă: spaţiul este deja militarizat de numeroase state suverane şi aceasta în conformitate cu normele dreptului internaţional public[109] … În plus, noi suntem favorabili utilizării anumitor arme legitime în spaţiu dacă asta serveşte la asigurarea protecţiei noastre colective şi la apărarea noastră comună a intereselor noastre terestre ca şi spaţiale[110].

În acest context se pune o întrebare : cum poate contribui militarizarea Cosmosului la realizarea obiectivului stipulat în articolul 1, paragraful 3 din Tratatul spaţial din 1967, potrivit căruia explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic trebuie să se efectueze pentru binele tuturor popoarelor…?

Deşi normele dreptului internaţional umanitar reglementează în mod precis conduita militarilor în acţiunile lor moderne din teatrele de operaţii ce se pot desfăşura în cele patru dimensiuni ( terestru, naval, aerian şi extraatmosferic), vor exista permanent interpretări din partea actorilor statali în favoarea intereselor pe care le au la un moment dat.

Trebuie să acceptăm că dreptul internaţional umanitar este un domeniu complex, într-o evoluţie permanentă, ceea ce uneori face dificilă aplicarea sa. Plecând de la această raţiune, statul român a creat un cadru organizatoric adecvat care să asigure integrarea dreptului internaţional umanitar şi în operaţiunile militare româneşti interne şi internaţionale. Răspunderea pentru cunoaşterea şi aplicarea dreptului internaţional umanitar revine comandanţilor şi statelor majore. Birourile juridice şi de drept internaţional umanitar de la nivelul Statului Major General cât şi de la celelalte categorii de forţe ale armatei României, consilierii juridici şi instructorii de drept umanitar au sarcina de a consilia comandanţii cu privire la cunoaşterea şi respectarea normelor de drept umanitar pe timpul planificării, conducerii şi desfăşurării operaţiunilor militare. În acest context, aşa cum am arătat anterior, în subordinea Statului Major General s-a înfiinţat şi funcţionează Centrul de Drept Internaţional Umanitar al Armatei. Principalele sarcini ale acestei structuri sunt organizarea, desfăşurarea, perfecţionarea şi monitorizarea  activităţii de pregătire în domeniul dreptului umanitar a comandanţilor, ofiţerilor de stat major, consilierilor juridici şi instructorilor. Personalul tuturor categoriilor de forţe ale armatei terestre, aeriene şi navale precum şi al altor structuri cu răspunderi, în baza prevederilor constituţionale şi a unor reglementări specifice în care este subliniată importanţa instruirii în acest domeniu, trebuie să cunoască regulile dreptului internaţional umanitar, pentru ca apoi să le aplice[111]. Două importante documente orientativ – didactice pentru pregătirea armatei în domeniul dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate sunt: Manualul pentru instruirea militarilor în dreptul internaţional umanitar (individ, grupă, pluton, companie – similare), D.I.U – 1[112] şi Manualul instruirii personalului armatei române privind statutul persoanelor capturate– D.I.U.- 2[113]şi Manualul pentru instruirea personalului armatei în DIU (ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri) – D.I.U.-3[114]. Dreptul internaţional umanitar va reprezenta şi reprezintă şi azi singura frână în calea ororilor posibile ale recurgerii la violenţa armată în apărarea intereselor diferitelor comunităţi umane aflate în confruntare.

2.3. Aspecte ale adaptării dreptului conflictelor armate la realităţile câmpului de luptă modern şi compatibilitatea reglementărilor juridice cu noile strategii militare

Acum, când majoritatea conflictelor au intrat în fază nouă şi când conflictele armate internaţionale (care opuneau în mod tradiţional armate naţionale clasice şi structurate) au devenit foarte rare în ultimele decenii, se impune concluzia că violenţa generată de conflicte a încetat să mai fie expresia unei confruntări globale între superputeri, ceea ce înseamnă că atenţia trebuie îndreptată înspre conflictele fără caracter internaţional şi celelalte forme actuale de violenţă armată.

2.3.1.  Evoluţia strategiilor militare în condiţiile noilor riscuri şi ameninţări

Înainte de 1989, confruntările considerate drept conflicte interne „internaţionalizate” erau concretizate prin ceea ce am putea numi dihotomia dintre „regionalismul” cauzelor care contribuiau în mod curent la declanşarea acestor manifestări conflictuale şi „transregionalismul” resurselor ideologice, financiare şi militare, care hrăneau starea conflictuală. Cu alte cuvinte, cauzele conflictelor erau regionale, acestea erau pe plan ideologic, financiar şi militar alimentate de cele două blocuri. Fiind parţial structurate din exterior, aceste confruntări puteau să aibă în acelaşi timp un dublu efect: să le alimenteze dar şi să le conţină.

După 1989 predomină războaiele civile ca tip de conflict intern internaţionalizat în care, fără o intervenţie politică externă, cei puternici rămân factorii locali. Factorii externi au avut adesea o influenţă hotărâtoare asupra cursului evenimentelor pe care un conflict îl poate urma la un moment dat. Numeroase state au devenit slabe şi instabile. Ele nu mai deţin monopolul violenţei politice. Declinul autorităţii şi al legitimităţii structurii statale au dus la o fragmentare a puterilor, la prăbuşirea puterilor publice şi la conflicte sociale, în care grupuri de indivizi nu încearcă să stabilească o ordine statală. Este vorba de indivizi care apără o etnie, o religie, valori transnaţionale. Nu le rămâne acestor indivizi, sau guvernelor care răspund cu forţa la orice agresiune asupra lor decât să declanşeze războaie. Mai mult, în absenţa unor responsabili credibili şi fără interlocutori cu putere decizională reală, orice negociere devine aleatorie. Desigur, noii actori ai conflictelor sunt dificil de identificat. Intenţiile lor politice variază de la un context la altul. Uneori, singurul lor ţel este anihilarea inamicului. Alteori, motivaţiile lor sunt exclusiv de ordin economic. Dar, este clar că noile conflicte interne, deosebit de violente, corespund aplicării noilor sisteme transnaţionale, naţionale şi regionale. În spatele comportamentelor criminale se conturează conflicte de natură politică. Nu avem, prin urmare niciun motiv pentru a le lăsa să se desfăşoare în afara oricărui principiu umanitar. Una dintre cele mai importante probleme este că uneori poate fi foarte greu să se facă distincţia între combatanţi şi necombatanţi[115].  Acest fenomen este foarte periculos pentru că dreptul internaţional umanitar are la baza sa tocmai această distincţie. La toate aceasta se adaugă faptul că beligeranţii susţinuţi altădată de forţe externe, trebuie acum să găsească la nivel regional mijloacele pentru a-şi continua activităţile militare. O nouă economie de război se dezvoltă, bazată pe „banditism militar”, în care comportamentele criminale şi războinice sunt amestecate într-un mod atât de inexplicabil încât devin greu de disociat. Aceste comportamente, foarte dăunătoare pe scară mondială pentru populaţiile civile, sunt uneori legate de traficul de droguri, de arme sau de pietre preţioase, precum şi de interese economice, adesea uşor identificabile, căci ele sunt legate de controlul resurselor energetice. În anumite contexte, legăturile de comandament şi atributele armatelor tradiţionale au fost înlocuite cu structuri decizionale cu mult mai greu de identificat. Ierarhia şi disciplina se estompează şi apare sentimentul că avem de-a face cu grupuri armate explozive, fără ideologie precisă, fără obiectiv militar definit,  „sans fois ni loi”, neavând nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă dreptul conflictelor armate. Aceste grupuri însă îşi au propriile reguli şi coduri de onoare şi nu sunt total impermeabile faţă de unele principii elementare de umanitate. Potrivit opiniei unui reputat expert, fenomenul conflictelor private reapare adesea sub forma unui mare banditism, a poliţiilor armate comandate de întreprinderi sau de guverne sau, apărându-şi propriile interese. Această privatizare a conflictelor îngrijorează, dar nu surprinde deloc în această eră a mondializării şi prevalenţei din ce în ce mai accentuate a economicului asupra politicului. Formele pe care le îmbracă aceste noi tipuri de conflicte contemporane, adesea numite „conflicte identitare”, sunt în contradicţie cu fundamentele dreptului internaţional umanitar. Spre deosebire de războaiele clasice, în care militarii erau cei mai expuşi, acum civilii sunt principalele victime ale conflictelor armate şi au devenit principalele ţinte ale beligeranţilor. Drepturile lor, care sunt definite în Convenţiile de la Geneva, sunt în mod regulat şi sistematic încălcate. Victimele ideale sunt în prezent acelea care trebuie să fie mai bine protejate de dreptul umanitar, pentru că ele sunt mai vulnerabile şi cel mai puţin capabile să se apere.

România, parte integrantă a civilizaţiei euroatlantice, participant activ la construcţia europeană, promovează, protejează şi apără democraţia, respectă drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi acţionează pentru înfăptuirea intereselor sale legitime, în conformitate cu prevederile dreptului internaţional umanitar pentru accelerarea modernităţii şi dezvoltării sale economice şi sociale, asigurând un standard de viaţă european în afirmarea identităţii naţionale a României este noua strategie de securitate naţională capabilă să asigure diminuarea substanţială a decalajelor faţă de statele dezvoltate din spaţiul comunitar (îndeosebi a celor referitoare la standardele de calitate a vieţii), să preîntâmpine şi să contracareze ameninţările la adresa cetăţenilor, comunităţilor naţiunii şi statului român, să gestioneze operativ şi eficient situaţiile de criză, să participe activ la procesele de integrare şi cooperare. Strategia de securitate naţională reflectă modificările care au avut loc în mediul de securitate intern şi internaţional, realităţile şi tendinţele globale ,este parte integrantă a securităţii europene şi euroatlantice şi constituie un tot unitar, fundamentat pe efort naţional, pe acţiune comună, cooperare prin forţe proprii şi prin cooperare cu actualii parteneri în conformitate cu prevederile strategiilor proprii, ale conceptelor strategice ale Alianţei cu strategia de securitate a Uniunii Europene. Ea vizează armonizarea eforturilor naţionale cu angajamentele internaţionale şi identificarea unor modalităţi de lucru apte să prevină şi să contracareze oportun ameninţările. Totodată, promovează democraţia, pacea, stabilitatea în vecinătate şi în alte zone de interes strategic, reducerea vulnerabilităţilor, crearea capabilităţilor naţionale adecvate şi transformarea profundă a instituţiilor de securitate. Strategia de securitate naţională răspunde nevoii şi obligaţiei de protecţie împotriva riscurilor ce pun în pericol drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, precum şi bazele existenţei statului român. Ea vizează cu prioritate domenii şi activităţi cum ar fi : starea de legalitate, siguranţa cetăţeanului, securitatea publică şi apărarea naţională. România respectă principiile şi normele dreptului internaţional umanitar, dezvoltă dialogul şi cooperarea cu organizaţiile internaţionale şi cu statele interesate în securitatea internaţională[116].

2.3.2. Compatibilitatea strategiilor militare moderne

cu principiile şi normele dreptului conflictelor armate

Integrarea logică şi firească a dreptului conflictelor armate în sistemul de conducere, inclusiv în activitatea statelor majore din toate categoriile de forţe necesită proiectarea, promovarea şi generalizarea procesului de reformă, compatibil cu procedurile existente în armatele moderne şi demn de tradiţiile de onoare ale Armatei Române. Cele mai importante proceduri de integrare a dreptului conflictelor armate[117] ar fi: a) crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie a procesului de implementare şi uniformizarea practicii de aplicare a dreptului conflictelor armate prin asumarea responsabilităţilor ce le revin pe această linie ministrului apărării, şefului Statului Major General şi şefului Direcţiei  Legislativă şi Asistenţă Juridică, structuri destinate să asigure o coordonare superioară şi eficientă; b). dezvoltarea şi perfecţionarea cadrului legal al aplicării dreptului conflictelor armate prin elaborarea şi adoptarea unui regulament propriu armonizând celelalte regulamente militare cu prevederile sale; c). întărirea autorităţii comandamentelor pe toată scara ierarhică prin reglementarea responsabilităţilor ce le revin, a atribuţiunilor statelor majore şi ale consilierilor juridici în conformitate cu principiile şi normele dreptului conflictelor armate; d). definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi consilierii juridici, în sensul că rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia sau de a acorda asistenţă (formulările cele mai uzitate), ci de a presta servicii juridice, formulă ce ilustrează complexitatea rolului lor şi o sporire a responsabilităţilor personale; e). integrarea procesului de implementare al dreptului conflictelor armate în contextul general al reformei instituţiei militare şi a măsurilor de aplicare  în conducerea de ansamblu a acţiunilor la nivel strategic, operativ şi tactic; f). valorificarea oportunităţilor deosebite pe care le oferă în domeniul aplicării dreptul conflictelor armate colaborarea cu alte autorităţi guvernamentale (Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii, Ministerul Transporturilor, ş.a.), organizaţii neguvernamentale autohtone (Asociaţia Română de Drept Umanitar, Societatea Română de Cruce Roşie) şi străine (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii); g). integrarea  dreptului conflictelor armate  în sistemul conducerii militare să se realizeze în aşa manieră încât să i se asigure acestuia un caracter modern, eficace, orientat spre realizarea obiectivelor majore ale apărării naţionale.

Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate (în vigoare din iulie 2001) precizează că pregătirea şi ducerea acţiunilor întrunite se face pe baza şi cu respectarea următoarelor principii ale luptei: definirea clară a obiectivelor (misiunii); libertatea de acţiune, sinergia, concentrarea eforturilor, susţinerea, flexibilitatea, economia de forţă, surprinderea, securitatea acţiunilor şi a forţei, etapizarea acţiunilor întrunite, coordonarea acţiunilor întrunite şi pregătirea forţelor armate (Anexa nr. 5). Toate principiile enunţate pot fi analizate sau interpretate şi din perspectiva dreptului operaţional al conflictelor armate[118], astfel: a) definirea clară a obiectivului (misiunii) nu poate fi înţeleasă şi explicată decât din perspectiva articolului 48 al Protocolului adiţional I din 1977, care conţine regula fundamentală care obligă beligeranţii să facă întotdeauna o diferenţiere între populaţia civilă şi combatanţi, ca şi între bunurile cu caracter civil şi obiectivele militare; b) principiul libertăţii de acţiune trebuie corelat dialectic cu principiul dreptului conflictelor armate, al limitării mijloacelor şi metodelor de război prevăzut în articolul 35 din Protocolul I, în conformitate cu care statele beligerante n-au un drept nelimitat  de a folosi orice mijloace şi metode de luptă, unele fiind interzise total iar altele restricţionate la utilizare; c) concentrarea eforturilor asupra punctelor decisive şi centrelor de greutate este un principiu care se realizează în practică, aşa cum prevede chiar articolul 47 al Doctrinei, prin identificarea cu precizie a ţintelor şi prin selectarea mijloacelor de lovire şi a muniţiilor aferente ca şi prin minimizarea efectelor colaterale, toate acestea făcând trimitere la articolul 52 din Protocolul I; d). principiul flexibilitatăţii, trebuie înţeles în spiritul principiului proporţionalităţii prevăzut în articolul 57 al Protocolului I intitulat „ precauţii în atac”, conform căruia un atac trebuie anulat sau întrerupt atunci când reiese că obiectivul său nu este militar sau beneficiază de o protecţie specială ori când se poate aştepta ca atacul să cauzeze incidental pierderi şi pagube civile excesive faţă de avantajul militar concret şi direct aşteptat; tot flexibilitate este şi altă prevedere din acelaşi articol 57 şi anume obligaţia alegerii unei ţinte pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic pentru persoanele şi bunurile civile atunci când este posibilă alegerea între mai multe obiective militare pentru a obţine un avantaj militar echivalent (un criteriu de selecţie a cursului optim al acţiunii militare din perspectiva respectării dreptului conflictelor armate); e) principiul economiei de forţă poate fi interpretat din perspectiva oferită de dreptul războiului, ca raţionalizând acţiunea militară prin angajament selectiv de precizie, identificare, localizare şi lovirea ţintelor potrivit principiilor discriminării, proporţionalităţii şi necesităţii militare, este mai mult decât evident că a aloca resurse umane şi materiale pentru a lovi persoane care nu participă la război sau au fost scoase din luptă ar fi în contradicţie cu ideea economiei de forţe şi mijloace; f) surprinderea şi inducerea în eroare a inamicului reprezintă un principiu al acţiunii întrunite care trebuie să aibă în vedere articolul 37 din Protocolul I prin care perfidia (simularea posedării de statut protejat) este incriminată, nefiind însă interzise stratagemele de război ( camuflaje, operaţiuni simulate, informaţii false); g). celelalte principii ale acţiunii întrunite: securitatea acţiunilor, etapizarea, coordonarea şi pregătirea forţelor fac trimitere la asistenţa juridică ca sprijin al acţiunii întrunite prin care se asigură cunoaşterea, respectarea şi aplicarea dreptului operaţional al conflictelor armate; h) sinergia în acest domeniu ar putea însemna că dreptul naţional şi internaţional este numai o chestiune de legitimitate şi legalitate, chiar un multiplicator de forţă în ansamblul acţiunilor militare întrunite cu condiţia ca respectarea legilor interne şi internaţionale, realizată prin intermediul consilierii juridice, să fie obiectivul asumat de către toate compartimentele comandamentelor militare.

Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate[119] a constituit una din sursele autorizate din care derivă Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Regulamentul pentru operaţiile întrunite ale forţelor armate şi doctrinele categoriilor de forţe de armată. Astfel, Doctrina din 2001 pentru operaţiile întrunite multinaţionale conţine o întreagă secţiune (art. 120-122) referitoare la aspectele juridice ale operaţiilor multinaţionale şi o anexă (nr. 28), privind dreptul internaţional al conflictelor armate. Conform art. 121 al Doctrinei, dreptul internaţional umanitar şi al conflictelor armate este cadrul de desfăşurare al războiului, aplicarea acestuia vizând aspectele generale ale conflictului, persoanele autorizate să comită acte de ostilitate, principiile generale de ducere a războiului, regulile esenţiale de drept internaţional al războiului. Iar Anexa nr. 28 a Doctrinei conţine precizări referitoare la limitele juridice ale utilizării forţei armate, legislaţia conflictelor armate şi jurisdicţia militarilor români, reguli de angajare, principii fundamentale ale dreptului internaţional al conflictelor armate.

Pe această bază, structurile comandamentelor militare naţionale şi internaţionale asigură compatibilitatea planurilor de operaţii cu legislaţia internaţională şi angajamentele asumate, comanda şi controlul forţelor exercitându-se în strictă conformitate cu dreptul conflictelor armate şi respectarea acordurilor şi uzanţelor internaţionale[120]; de asemenea, actele normative specifice româneşti elaborate în ultimii ani precizează că toţi comandanţii şi statele lor majore vor asigura cunoaşterea de către subordonaţi a normelor DIU şi vor emite ordine, instrucţiuni şi dispoziţii privind respectarea lor pe timpul şi după încetarea operaţiei militare, structurile de personal ale comandamentelor având obligaţii precise în aplicarea standardelor umanitare, cum ar fi: asigurarea documentelor de identitate tuturor combatanţilor precum şi persoanelor care însoţesc forţele armate; elaborarea de instrucţiuni către personalul medical şi religios privind modul de realizare a evidenţei şi transmiterii informaţiilor referitoare la răniţi, bolnavi şi refugiaţi; înaintarea ierarhică până la Comandamentul Militar Strategic a datelor despre prizonieri de război; realizarea evidenţei prizonierilor în scopul cunoaşterii informative a datelor şi informaţiilor privind numărul, corpurile de cadre şi categoria de personal de care aparţin, gradul, numele şi prenumele, arma şi specialitatea militară deţinută, nivelul ierarhic al unităţii de care au aparţinut şi dacă acestea se regăsesc în documentele aflate asupra lor. Sprijinul cu personal al operaţiilor întrunite presupune centralizarea datelor despre prizonieri, persoanele capturate, decedate şi dispărute şi transmiterea lor la Biroul Naţional de Informaţii precum şi evidenţa răniţilor şi bolnavilor ca şi a ceremonialelor de înhumare/incinerare care se realizează conform convenţiilor umanitare[121]. Şi celelalte forme de sprijin ale acţiunilor întrunite conţin dispoziţii asemănătoare.

2.3.3. Necesitatea adaptării dreptului conflictelor armate la noile realităţi ale câmpului de luptă modern

În procesul integrării euroatlantice, autorităţile competente ale statului român au vegheat la adaptarea dreptului militar umanitar la noile realităţi. Putem prezenta în acest sens câteva exemple:

  • Legea nr. 296/2001 privind extrădarea; care  se aplică numai în baza şi pentru executarea normelor interesând extrădarea, cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte şi pe care le completează în situaţiile nereglementate pentru cei vinovaţi de crima de genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război existând dispoziţii speciale; în absenţa unei convenţii internaţionale, Legea nr. 296/2001 reprezintă dreptul comun în materie, aplicabil de statul român în virtutea curtoaziei internaţionale, sub garanţia reciprocităţii. Dacă vreunul dintre statele solicitate invocă aplicarea unor reglementări diferite de celea prevăzute în Legea nr. 296/2001, acestea pot fi avute în vedere numai în limitele stabilite prin declaraţie de reciprocitate[122];
  • OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi a omenirii[123];
  • Legea nr. 277/2002 referitoare la retragerea rezervelor formulate de România la cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război, respectiv la art. 10 din Convenţia pentru ameliorarea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, art. 10 din Convenţia pentru ameliorarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare, art. 10, 12 şi 85 din Convenţia relativă la tratamentul prizonierilor de război şi art. 11 şi 45 din Convenţia relativă la protecţia persoanelor civile în timp de război[124];
  • Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război[125];
  • Legea nr. 56/1997, republicată în 2004, referitoare la aplicarea prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora[126];
  • Legea nr. 42/2004 referitoare la participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român ( legea reglementează condiţiile în care forţele armate ale României participă la misiuni în afara teritoriului naţional şi tipul acestora, respectiv la misiuni de apărare colectivă, misiuni în sprijinul păcii, misiuni de asistenţă umanitară, tip coaliţie, exerciţii comune, individuale şi ceremoniale)[127];
  • Codul penal, prin capitolele: Crime şi delicte contra securităţii naţionale; Crime şi delicte de terorism; Crime şi delicte privitoare la regimul armelor, muniţiilor, materialelor radioactive şi a materialelor explozive; Crime şi delicte contra capacităţii de apărare a ţării; Crime şi delicte săvârşite de militari;
  • Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, componenta sistemului de securitate naţională, reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri, sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate potrivit legii în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate[128];
  • OUG nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană, stabilind cadrul general de participare a României la operaţiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles la 22 noiembrie 2004[129];
  • Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului[130];
  • Statutul societăţii naţionale de Cruce Roşie din România (publicat în temeiul art. 14, alin. (3) din Legea nr. 139/1995, cu modificările ulterioare[131];
  • HG nr. 1222/2005 privind stabilirea principiilor evacuării în situaţii de conflict armat (ansamblul activităţilor de protecţie civilă, care se adoptă şi se aplică ori de câte ori acţiunile militare pun în pericol grav viaţa şi sănătatea populaţiei, funcţionalitatea corespunzătoare a instituţiilor publice, a autorităţilor statului, serviciilor publice şi a operatorilor economici, precum şi bunurile materiale cu valoare economică sau care fac parte din patrimoniul cultural naţional, valorile culturale şi arhivistice importante de pe o porţiune a teritoriului naţional sau, când situaţia impune , de pe întreg teritoriu al ţării)[132];
  • Legea nr. 122/2006, privind azilul în România (stabileşte regimul juridic al străinilor care solicită o formă de protecţie în România)[133].

Pentru îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în baza tratatelor internaţionale din domeniul dreptului umanitar, s-a înfiinţat Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar (C.N.D.I.U.), organ consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică (reglementat conform HG nr. 420/2006).(Anexa  nr.6- Alcătuirea C.N.D.I.U. şi Anexa nr.7- Atribuţii C.N.D.I.U.).

Conducerea CNDIU este asigurată prin rotaţie de un preşedinte din Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării şi Ministerul Justiţiei, la nivel de secretar de stat. Acest preşedinte va reprezenta sau coordona activităţile chiar şi financiare a CNDIU şi aprobă constituirea unui grup de lucru pe teme de interes. În cadrul CNDIU funcţionează un Secretariat permanent asigurat de Ministerul Apărării cu următoarele atribuţii: a) asigurarea administrării activităţilor curente, b) pregătirea sesiunilor CNDIU, c) informarea preşedintelui CNDIU despre problemele cu caracter urgent.

Activitatea de adaptare, cunoaştere, respectare şi aplicare a regulilor dreptului internaţional al conflictelor armate reprezintă o adevărată formă de sprijin a acţiunilor militare întrunite, deoarece aduce o contribuţie importantă la îndeplinirea scopurilor acestora în condiţii de legalitate. Ea este o „ asigurare” în sensul original al cuvântului, acela de „punere în siguranţă”, garantând comandanţilor şi combatanţilor că acţiunile lor sunt legale şi că nu vor fi traşi la răspundere pentru faptele săvârşite în concordanţă cu legile şi obiceiurile războiului.

Potrivit acestor imperative, în special după intensificarea procesului de reformă şi transformare a armatei, acele normative specifice au inclus, după cum se poate observa exemplificativ şi în Anexa nr.8, aspecte referitoare la adoptarea reglementărilor militare specifice la noile realităţi ale câmpului de luptă modern, sub influenţa principiilor şi normelor DCA. De la regulamentele generale ale acţiunilor militare şi operaţiilor întrunite până la doctrinele destinate diferitelor forma de sprijin de luptă şi operaţional şi manualele de tactică generală, găsim şi elemente de implementare a standardelor umanitare, fără a afecta eficacitatea militară, într-un echilibru necesar cu prescripţiile, limitările şi restricţiile juridice referitoare la: obligaţia respectării legislaţiei naţionale şi a dreptului internaţional ; conţinutul şi scopurile asistenţei juridice; atribuţiile comandanţilor şi a compartimentului juridic; aprecierea cursului optim al acţiunii militare în funcţie de respectarea DIU; ROE; sprijinul juridic al operaţiilor întrunite naţionale şi multinaţionale; TOA şi răspunderea pentru violarea DCA; asistenţa umanitară a persoanelor protejate; SOFA şi instruirea personalului în domeniul DCA; principiul legitimităţii şi legalităţii compartimentului militar pe toate treptele ierarhice ş.a.m.d.

CAPITOLUL  3

ASPECTE ACTUALE ALE APLICĂRII DREPTULUI CONFLICTELOR ARMATE

Conflictul armat este fenomenul ce nu a scăpat atenţiei celor mai diverse categorii de analişti (istorici, sociologi, filozofi, politologi, jurişti, militari, economişti şi statisticieni) ce s-au arătat interesaţi de desfăşurarea şi consecinţele acestuia. Militarii s-au preocupat de eficacitatea utilizării mijloacelor violenţei armate, istoricii au analizat fenomenul cronologic şi procesual pentru a-i determina cauzele şi efectele în scopul evidenţierii contribuţiei lui la evoluţia societăţii, în timp ce specialiştii în relaţii internaţionale s-au concentrat pe determinarea lui din punct de vedere al intereselor şi puterii. Dimensiunea fundamentală a oricărui război este conformarea acestuia cu reglementarea juridică a ordinii mondiale. Analizele militare istorice, psihologice, politice, economice, sociologice etc. nu pot fi complete fără cercetarea normelor juridice referitoare la război, norme ce formează dreptul războiului. După cum am prezentat anterior, acest concept „drept al războiului” are două sensuri.

  • Într-un înţeles subiectiv prin dreptul războiului se înţelege facultatea statelor de a-şi reglementa raporturile reciproce prin intermediul acestui instrument al politicii naţionale, care presupune utilizarea mijloacelor violenţei armate. De la originea primelor state şi până în 1945, ordinea juridică mondială a recunoscut entităţilor statale prerogativa de a recurge la război în promovarea intereselor lor, ca un act licit derivat din suveranitate şi ca o procedură legală de soluţionare a litigiilor dintre state. Dreptul de război numit de romani jus ad bellum” a fost susţinut de justificări „juridice”(autoprotecţia, necesitatea, autoconservarea, ocrotirea intereselor vitale, autoapărarea preventivă, menţinerea echilibrului de forţe) iar în practica statelor el era considerat just dacă era declanşat potrivit procedurilor formale uzuale. Dreptul la război este un ultim mijloc la care politica era îndreptăţită să recurgă pentru asigurarea drepturilor comunităţilor naţionale în caz de conflict armat. După 1945 în ordinea juridică instituită prin Carta ONU, dreptul ancestral al statelor de a face război a fost abolit, fiind înlocuit printr-un drept al păcii „jus contra bellum” care sancţionează crimele de agresiune contra păcii. Recursul la violenţa armată este monopolizat de comunitatea internaţională, prin intermediul Consiliului de Securitate. Sub controlul şi autoritatea Consiliului de Securitate, statele îşi menţin dreptul de legitimă apărare individuală împotriva agresiunii, iar organizaţiile internaţionale se pot implica în apărarea lor colectivă.
  • A doua semnificaţie a noţiunii de „dreptul războiului” este cea de totalitate de norme juridice care reglementează declanşarea, desfăşurarea şi încheierea ostilităţilor militare. La romani, echivala cu expresia „jus in bello” (dreptul în război). În acest înţeles obiectiv dreptul războiului propriu-zis , denumit şi drept internaţional umanitar sau drept al conflictelor armate este, aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, acea parte a dreptului internaţional care îşi propune să asigure protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat. Totodată acest drept al conflictelor armate  impune restricţii juridice referitoare la: a) ostilităţile militare în general; b) conducerea acţiunilor militare; c) comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război şi tratamentul acestora (în special în ceea ce privesc victimele războiului); d) realizarea administraţiei; e) impunerea ordinii în teritoriile ocupate (dreptul ocupaţiei); f) relaţiile dintre statele beligerante şi statele neutre (dreptul neutralităţii). Dacă uzul de violenţă armată există şi în ordinea mondială de după anul 1945 (sub forma monopolului Consiliului de Securitate, dar şi al crimei de agresiune ori legitimei apărări individuale şi colective), dreptul conflictelor armate trebuie să fie mereu reafirmat şi dezvoltat în funcţie de evoluţiile mijloacelor şi metodelor de război. Încălcarea dreptului conflictelor armate constituie un act de violenţă deosebit de grav ce poate lua forma genocidului, crimelor împotriva umanităţii sau crimelor de război[134]. Aplicarea dreptului conflictelor armate se realizează conform prevederilor convenţiilor internaţionale, între state care sunt părţi la aceleaşi tratate, sau statelor beligerante care, deşi nu sunt părţi la tratatele respective, le acceptă în mod tacit şi respectă dispoziţiile lor. Aplicarea în timp a dreptului conflictelor armate se face pe toată durata conflictului armat, de la primele acte de ostilitate sau ocupaţie, până la sfârşitul general al ostilităţilor sau al ocupaţiei şi încheierea tratatului de pace. Unele măsuri se aplică încă din timp de pace cum ar fi instruirea forţelor armate în domeniul dreptului conflictelor armate. În privinţa persoanelor deţinute, aplicarea dreptului conflictelor armate încetează la repatrierea lor, iar în privinţa bunurilor transportate la adversar numai după returnarea lor. Aplicarea în spaţiu a dreptului conflictelor armate se face pe zona acţiunilor militare şi teatrul de război, cu specificaţia că aceste noţiuni au alte semnificaţii decât cele din arta militară[135]. Pentru a fi eficace dreptul conflictelor armate trebuie aplicat atât de organele statului, de autorităţile militare şi civile, cât şi de persoanele fizice, combatanţi şi civili. În conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale în aplicarea dreptului conflictelor armate părţile beligerante pot încheia acorduri speciale asupra oricăror chestiuni care le-ar părea oportun să fie reglementate în mod special, fără ca prin acestea să diminueze protecţia acordată persoanelor şi bunurilor prin normele internaţionale.

Dreptul conflictelor armate este în strânsă legătură de interdependenţă cu ştiinţa dreptului, în special cu dreptul internaţional public, cu ştiinţa militară, cu arta strategică şi tactică şi cu alte domenii ce derivă din acestea. Subiecte ale dreptului conflictelor armate în sens juridic, sunt entităţi care participă la raporturi juridice guvernate nemijlocit de principiile şi regulile de drept al conflictelor armate.( Anexa nr.9).

La conflictul armat, participă o multitudine de categorii de persoane, în mod individual sau grupal: comandanţi, luptători, mercenari, spioni, partizani, persoane civile,  populaţia civilă în ansamblu, ziarişti, personal medical şi religios etc. Din aceste categorii de indivizi mulţi ajung victime ale războiului: prizonieri, bolnavi, răniţi, persoane dispărute. Acţiunea fiecărei categorii în parte din cele specificate mai sus este reglementată în mod distinct de către dreptul conflictelor armate, prin atribuirea de drepturi şi obligaţii specifice. Persoanelor fizice şi juridice care sunt şi elementele constitutive ale forţelor destinate ducerii acţiunilor militar nu le este recunoscută calitatea de subiect de drept al conflictelor armate, astfel vom folosi noţiunea de „participanţi la conflictul armat”. Participanţii la conflictul armat sunt acele persoane fizice şi juridice care, potrivit statutului lor, au dreptul şi obligaţia legală de a participa la acţiunile militare constituite într-o anumită structură ierarhică, precum forţele armate. În dreptul conflictelor armate,  noţiunea departicipanţi la conflictul armat”, (Anexa nr.10), o folosim incluzând şi persoanele care nu participă din propria lor voinţă la acţiunile militare, dar sunt afectate de desfăşurarea acestora. Totodată, dreptul conflictelor armate reglementează şi situaţia bunurilor cu caracter civil, sanitar, cultural, necesitate majoră în timp de război.

Aplicarea dreptului conflictelor armate este o obligaţie a statelor de a respecta şi a face să fie respectat acest drept de către toate autorităţile publice şi întreaga populaţie. În cadrul statului, cetăţenii trebuie să cunoască regulile instituite prin convenţiile internaţionale, în scopul de a se putea proteja de efectele conflictelor. Membrii forţelor armate au o responsabilitate mai mare în cunoaşterea, respectarea legilor şi obiceiurilor războiului, deoarece ei deţin monopolul utilizării mijloacelor de luptă. Convenţiile internaţionale prevăd în mod expres obligaţii specifice pentru autorităţile militare precum: a) să posede o cunoaştere deplină a textelor convenţiilor internaţionale; b) comandanţii militari sunt însărcinaţi să împiedice comiterea infracţiunilor la aceste convenţii, la nevoie să le pedepsească şi să le denunţe autorităţilor competente; c) toţi comandanţii, potrivit gradului lor de responsabilitate, se vor asigura ca membrii forţelor armate puse sub comanda lor, să-şi cunoască obligaţiile potrivit prevederilor convenţiilor internaţionale în vederea împiedicării comiterii de infracţiuni şi pentru reprimarea lor; d) se cere oricărui comandant care a aflat că subordonaţii sau alte persoane aflate sub autoritatea lui au comis sau vor comite o infracţiune la convenţii să ia măsurile ce sunt necesare pentru a împiedica astfel de violări, iar când va fi cazul, să ia iniţiativa aplicării unor sancţiuni disciplinare sau penale împotriva autorilor militari[136]. Dreptul conflictelor armate este obligatoriu pentru militari. Legislaţia internaţională ce reglementează dreptul conflictelor armate, după ratificare, se aplică la fel ca şi legislaţia internă care, indubitabil, este obligatorie şi pentru militari. Activitatea de cunoaştere, respectare şi aplicare a legilor şi obiceiurilor războiului poate fi considerată o adevărată formă de asigurare a acţiunilor militare, deoarece îşi aduce o contribuţie importantă la îndeplinirea scopurilor acestora, la obţinerea avantajului şi succesului militar, cu acea demnitate, moralitate şi onoare proprii numai armatelor unor state civilizate, cu un puternic ascendent şi prestigiu moral faţă de orice inamic[137].

Dreptul conflictelor armate se adresează în mod egal tuturor părţilor aflate în conflict, indiferent dacă sunt agresori sau victime ale agresiunii, aplicându-se un tratament juridic fără deosebiri esenţiale (nu face distincţie între agresor şi victima agresiunii). Dreptul conflictelor armate operează cu alte criterii de distincţie cum ar fi acela între beligeranţi şi nebeligeranţi, combatanţi şi necombatanţi, obiective militare şi bunuri civile. Dreptul conflictelor armate asigură respectarea şi protecţia statelor neutre, populaţiei civile, victimelor războiului, bunurilor culturale, serviciilor sanitare şi religioase etc. Implementarea şi difuzarea principiilor sau normelor dreptului conflictelor armate este o îndatorire guvernamentală şi nu doar a unor ministere sau instituţii academice. Scopul dreptului conflictelor armate poate fi atins în întregime numai prin măsuri legislative şi executive pentru studierea, cunoaşterea, respectarea şi aplicarea instrumentelor internaţionale care reglementează conflictele armate, în toate mediile şi prin toate mijloacele.

În consecinţă, aplicarea dreptului conflictelor armate trebuie să fie integrată organic în şirul de activităţi realizate ciclic, specifice procesului de conducere a organizaţiilor militare la toate nivelurile. Conducerea strategică are  responsabilitatea de a califica conflictul şi de a stabili în funcţie de intensitatea ostilităţilor, obligaţiile asumate de adversar şi câmpul de aplicare a dreptului conflictelor armate.

Înţelegerea dreptului internaţional umanitar este facilitată de principiile generale ale acestuia care reprezintă esenţialitatea celor 4000 de norme care-l compun. Conform concepţiei elaborate de Jean Pictet, sistematizată în Anexa nr. 11, în dreptul internaţional umanitar există:

  • 4 principii fundamentale: a) al dreptului uman (exigenţele militare şi menţinerea ordinii publice sunt întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane); b) al dreptului conflictelor armate (beligeranţii nu vor cauza adversarului pierderi decât proporţional cu scopul războiului); c) al dreptului de la Geneva (persoanele în afara luptei vor fi respectate, protejate şi tratate cu umanitate); d) al dreptului de la Haga (dreptul părţilor la conflict de a-şi alege mijloacele şi metodele de război nu este nelimitat);
  • 3 principii comune dreptului de la Geneva şi drepturilor omului: a) inviolabilitatea atributelor esenţiale ale personalităţii umane (cu 7 principii de aplicare: inviolabilitatea prizonierilor; interzicerea torturii; recunoaşterea personalităţii juridice; respectarea onoarei şi convingerilor; îngrijirea suferinzilor; dreptul de a cunoaşte soarta membrilor familiei; neprivarea de proprietate); b) nediscriminarea în tratament (cu un principiu de aplicare: diferenţele de tratament pot exista doar în beneficiul indivizilor); c) al securităţii persoanei (cu 4 principii de aplicare: nimeni nu va fi responsabil pentru un act pe care nu l-a comis; interzicerea represaliilor, pedepselor colective, deportărilor şi luării de ostatici; beneficierea de garanţii judiciare obişnuite; imposibilitatea renunţării la drepturile conferite de convenţiile umanitare);
  • 3 principii proprii victimelor: a) neutralitatea asistenţei umanitare (cu 4 principii de aplicare: abţinerea de la acte ostile a personalului sanitar în schimbul imunităţii; protejarea personalului sanitar; nimeni nu va fi constrâns să dea informaţii asupra răniţilor; nimeni nu va fi anchetat pentru că a îngrijit un rănit); b) normalitatea vieţii persoanelor protejate (cu un principiu de aplicare: captivitatea nu este o pedeapsă); c) protecţia persoanelor căzute în puterea statului (cu 3 principii de aplicare: prizonierul este în puterea statului şi nu a trupei care l-a capturat; statul inamic răspunde de soarta şi întreţinerea persoanelor captive şi de menţinerea ordinii în teritoriile ocupate; protejarea victimelor prin intermediul puterilor protectoare);
  • 3 principii proprii dreptului războiului:  a) limitarea „ratione persone” adică protecţia generală a populaţiei civile de perioadele operaţiilor militare (cu 5 principii de aplicare: discriminarea între civili şi combatanţi; populaţia civilă nu poate face obiectul atacurilor; interzicerea violenţei cu scopul de a teroriza civilii; luarea precauţiilor în atac pentru a reduce la minim pierderile civile; dreptul de a ataca adversarul aparţine numai combatanţilor); b) limitarea „ratione loci” adică limitarea strictă a atacurilor numai la obiectivele militare ( cu 6 principii de aplicare: interzicerea atacării localităţilor neapărate; interzicerea actelor ostile împotriva bunurilor culturale; interzicerea scutului uman; interzicerea distrugerii bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei şi a atacării celor civile; interzicerea jafului); c) limitarea „ratione conditionis” adică interzicerea armelor şi metodelor de luptă care provoacă pierderi inutile sau suferinţe excesive (cu 5 principii de aplicare: interzicerea atacurilor fără discriminare; interzicerea armelor şi metodelor care ar cauza civililor pagube excesive, în raport cu avantajul militar; respectarea mediului natural; interzicerea utilizării înfometării civililor ca metodă de război; interzicerea actelor de război fondate pe perfidie)[138]. Acestea fiind trăsăturile generale ale dreptului actual al conflictelor armate, vom încerca să analizăm, în continuare, principalele evoluţii ale instituţiilor naţionale guvernamentale şi neguvernamentale implicate în aplicarea principiilor şi normelor umanitare de comportament pe timpul utilizării forţei armate în scopuri legitime.

3.1. Evoluţii ale atribuţiilor instituţiilor naţionale, guvernamentale şi   neguvernamentale  în aplicarea dreptului conflictelor armate

Aplicarea dreptului conflictelor armate reprezintă o problemă de maximă importanţă pentru îndeplinirea scopului acestuia de a micşora suferinţele şi distrugerile provocate de războaie. Ea se bazează pe un ansamblu complex de măsuri de cunoaştere, difuzare, respectare a normelor cutumiare şi convenţionale. Atunci când aceste cerinţe şi norme sunt încălcate se pune accent pe reprimarea violărilor printr-un ansamblu de măsuri care intră în responsabilitatea principală a statelor, în special a autorităţilor militare, dar şi în responsabilitatea unor organizaţii internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale, a unor entităţi non-statale şi a indivizilor. Punerea în aplicare a dreptului conflictelor armate se dovedeşte a fi uneori deosebit de anevoioasă, ea nu reuşeşte să înfrângă slăbiciunile sistemului internaţional actual a cărui funcţionare se bazează fundamental pe bunăvoinţa statelor suverane, în ciuda organizării comunităţii internaţionale, pe baza Cartei Naţiunilor Unite. Ca orice sistem juridic, dreptul conflictelor armate este aplicat şi respectat de cei convinşi de forţa dreptului şi încălcat de cei indisciplinaţi care sfidează ordinea juridică[139]. Întotdeauna, violările se văd mai repede, mai bine şi au un impact mai mare asupra opiniei publice, creându-se impresia imposibilităţii aplicării dreptului conflictelor armate. Trebuie să acceptăm că există o mulţime de argumente în favoarea necesităţii aplicării şi respectării dreptului conflictelor armate. Odată ratificate, convenţiile din dreptul conflictelor armate trebuie aplicate cu bună credinţă de către statele contractante iar valoarea lor universală ar trebui să asigure universalitatea respectării lor. De aceea, respectând legile şi obiceiurile războiului cuprinse în legislaţia militară naţională, statele ar trebui  să-i determine pe combatanţi şi necombatanţi să înţeleagă că încălcarea acestora constituie infracţiune ce va fi pedepsită. Pe de altă parte, respectarea dreptului de la Haga şi de la Geneva este o cerinţă minimă a unor reguli de conduită corectă şi morală a actorilor în raporturile internaţionale. Orice stat civilizat împărtăşeşte şi promovează valorile compatibile cu dreptul conflictelor armate . Este firesc, în aceste condiţii, să ne aşteptăm ca şi adversarul să respecte aceleaşi valori chiar dacă aplicarea dreptului conflictelor armate nu este grevată de condiţia reciprocităţii. Nu trebuie uitat că violarea convenţiilor internaţionale este condamnată de opinia publică internă şi internaţională, iar curentul acesta de opinie, ostil în rândul populaţiei, erodează efortul de război (cazul militarilor americani în Vietnam, a căror misiune devenise deosebit de dificilă). Totodată, crimele războiului au consecinţe negative asupra spiritului de disciplină militară, afectând eficacitatea acţiunii şi nu sprijină obţinerea victoriei. Încălcarea obligaţiilor umanitare de comportament în conflictele armate periclitează pe termen lung posibilităţile de reconciliere paşnică între adversari, ba chiar întăreşte voinţa adversarului de a opune rezistenţă. Aproape în fiecare conflict armat beligeranţii au comis infracţiuni la dreptul conflictelor armate. Rapoartele internaţionale publicate ca şi constatările interne ale statelor demonstrează că prevederile protectoare ale acestui drept au oprit sau au redus considerabil, în foarte multe cazuri, suferinţele şi consecinţele distructive potenţiale ale ostilităţilor armate. Factorii care pot determina părţile la un conflict armat să contracareze nerespectarea dreptului aplicabil în război pot fi: consideraţia datorată opiniei publice, interesele reciproce ale părţilor în conflict, menţinerea disciplinei, teama de represalii, sancţiunile penale şi disciplinare, teama de plata despăgubirilor de război, activitatea „Puterilor protectoare”, existenţa comisiei internaţionale de stabilire a faptelor, activitatea CICR, activităţile diplomatice, aplicarea naţională a convenţiilor, difuzarea dreptului umanitar, convingerile personale şi responsabilitatea individuală. Literatura de specialitate consemnează existenţa la baza aplicării dreptului conflictelor armate a unor adevărate principii generale rezultate din textele convenţionale şi confirmate în practica internaţională[140]. Astfel, în conflictele armate internaţionale sunt valabile principii ca: a) acela al egalităţii juridice a beligeranţilor faţă de dreptul conflictelor armate în sensul că părţile la un conflict armat trebuie să respecte la fel legile şi obiceiurile războiului, indiferent de legitimitatea şi legalitatea motivului pentru care desfăşoară acţiunile militare (victima unei agresiuni nu are posibilitatea să justifice utilizarea unor mijloace şi metode de luptă interzise prin faptul că duce un război de apărare); b) al respingerii clauzei „si omnes”, care restrânge aplicarea dreptului clasic al războiului, la acele conflicte în care toate părţile beligerante ratificaseră convenţiile respective (art.2 din Convenţia de la Haga din 1907 – este evident că respingerea clauzei „si omnes” are valoare doar în cazul instrumentelor juridice ce conţin norme cu caracter cutumiar sau acelora care sunt acceptate şi aplicate de statele care nu le-au ratificat prin declaraţie unilaterală); c) al caracterului unilateral şi nereciproc al angajamentului statelor de a respecta şi a face respectat dreptul conflictelor armate „în orice împrejurări” – adică independent de respectarea acestuia de către adversari; d) al aplicării clauzei Martens care impune respectarea legilor şi obiceiurilor războiului în situaţiile neprevăzute de instrumentele juridice aşa cum rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice.

Din principiile generale ale aplicării dreptului conflictelor armate menţionate mai sus, pentru conflictele armate fără caracter internaţional, este valabilă doar clauza Martens menţionată într-o formă simplificată în alineatul 4 al Preambulului Protocolului adiţional II din 1977 care reaminteşte că, în cazurile neprevăzute de dreptul în vigoare, persoana umană rămâne sub incidenţa principiilor umanitare şi exigenţelor conştiinţei publice. Excluderea uzanţelor stabilite din enumerarea protectoare a clauzei Martens a fost cerută de statele care au apreciat că nu există un drept cutumiar care să se aplice conflictelor armate interne[141]. În ultimele decenii, mecanismele de menţinere şi restabilire a păcii n-au reuşit să oprească proliferarea conflictelor armate. Marea majoritate a conflictelor armate din această perioadă sunt interne, deseori cu victime din rândul populaţiei civile şi nu mai sunt motivate ca altădată de interese naţionale sau supranaţionale, politice sau ideologice, ci au scopuri mai degrabă identitare. Tot mai adesea autorităţile legale ignoră sau încalcă regulile dreptului conflictelor armate, recurgând sistematic la tortură, la discriminare etnică sau religioasă, la luări de ostateci şi strămutări forţate ale populaţiei, împiedicând deliberat accesul la victime al activităţilor umanitare internaţionale. Acolo unde structurile statale au dispărut, şi-au făcut apariţia bande necontrolate, ale căror scopuri războinice nu mai sunt garantarea securităţii unui teritoriu ci distrugerea rivalilor pentru asigurarea supravieţuirii într-un mediu în care resursele de primă necesitate devin din ce în ce mai rare. Absenţa structurilor responsabile cauzează dificultăţi în aplicarea dreptului conflictelor armate.

3.1.1.  Îndatoririle autorităţilor statale şi militare pentru implementarea şi aplicarea dreptului conflictelor armate

Angajamentele internaţionale de a respecta tratatele de drept al conflictelor armate, asumate prin ratificarea sau aderarea la acestea este doar un prim şi indispensabil pas. Asigurarea aplicării efective a dreptului conflictelor armate necesită adoptarea unei serii de măsuri pe plan legislativ, administrativ şi organizatoric la nivelul fiecărui stat. Aplicarea dreptului conflictelor armate presupune obligaţia absolută de a-l respecta în toate împrejurările, controlul îndeplinirii acestor obligaţii şi reprimarea eventualelor violări. În acest context, implementarea acestuia reprezintă ansamblul de măsuri pe care trebuie să le întreprindă statele pentru a executa obligaţiile ce le revin în virtutea instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate. În literatura de specialitate există mai multe puncte de vedere privind clasificarea şi ierarhizarea acestor măsuri[142]. Unii autori fac distincţia între măsuri în funcţie de mijloacele de care dispune dreptul, alţii după natura acestor măsuri. Cele mai importante măsuri prin care se aplică şi implementează dreptul conflictelor armate le vom prezenta într-o formă cât mai utilă în contextul dat.

Măsuri legislative. În sistemul nostru constituţional ratificarea unui tratat reprezintă încorporarea sa în dreptul intern, unde devine aplicabil imediat. În cazul sancţiunilor pentru încălcările grave a dispoziţiilor de drept al conflictelor armate precum şi al dispoziţiilor legale împotriva întrebuinţării abuzive a semnelor distinctive, există anumite reguli care necesită adoptarea unor texte legislative şi reglementări interne. În opinia unor specialişti, chiar şi acele norme care fac parte din categoria celor cu aplicabilitate directă pot face obiectul unor acte normative de drept intern, un asemenea demers facilitând şi asigurând o bază mai solidă pentru aplicarea lor.  Una din condiţiile de bază pentru asigurarea respectării universale a DIU este reprezentată de exprimarea consimţământului statelor de a fi legate prin convenţiile umanitare ceea ce se realizează prin semnare, ratificare, aprobare, aderare sau orice alt mijloc convenit de părţi. Semnarea tratatelor de drept internaţional umanitar nu echivalează cu intrarea lor în vigoare în sensul producerii de efecte juridice. Ratificarea este modalitatea principală de exprimare a consimţământului de către statele care au luat parte la negocierea tratatului şi este prevăzută (cerută) de dreptul constituţional statal. Prin ratificare tratatul intră de fapt în ordinea juridică internă. Aderarea reprezintă procedura prin care o convenţie de DIU devine obligaţie pentru un stat care n-a participat la negocieri şi n-a semnat-o dar consimte, fiind de acord să o aplice iar instrumentele de aderare sunt depuse la depozitar. La convenţiile umanitare statele pot face rezerve atunci când le acceptă. Rezerva este un act unilateral prin care statul rezervatar exclude sau modifică efectul juridic al unor prevederi ale tratatului şi se face cu prilejul aderării sau ratificării. Raţiunea rezervelor constă în asigurarea participării cât mai numeroase  a statelor la convenţiile umanitare şi a păstrării unităţii acestora. Aceste rezerve nu micşorează cu nimic valoarea juridică a documentului deoarece acestea sunt nişte proceduri. Anumite convenţii de DIU importante nu admit rezerva unor state aşa cum este cazul Statutului Curţii Penale Internaţionale cu caracter permanent.

Reglementarea prin acte normative interne. Dreptul conflictelor armate este voluminos şi complex iar obligaţia de a-l respecta nu este una din cele mai simple şi mai uşoare. În opinia noastră militarii trebuie să cunoască textele instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate şi să discearnă ei înşişi asupra condiţiilor de aplicare. Totodată, este absolut necesară transpunerea în regulamentele militare a corpului de norme care au incidenţă directă asupra conducerii operaţiunilor militare şi conduitei personale a combatanţilor[143]. În armatele moderne există o asemenea practică iar în unele ţări sunt deja mai multe generaţii de regulamente de aplicare a dreptului conflictelor armate. Din experienţa acestor state cu tradiţii în aplicarea şi implementarea dreptului conflictelor armate au rezultat trei modalităţi de încorporare a acestuia în regulamentele militare şi anume: 1) elaborarea de regulamente, instrucţiuni şi dispoziţiuni proprii de drept al conflictelor armate care au o importanţă deosebită, atât din perspectiva utilizării lor practice, cât şi a impactului psihologic pe care îl creează la militarii de toate categoriile; 2) integrarea de prevederi specifice dreptului conflictelor armate în regulamente generale, regulamente de luptă, regulamente de stat major, regulamente pe linie de armă (specialitate) etc. Aceste regulamente trebuie să conţină prevederi din convenţii şi protocoale de drept al conflictelor armate într-un limbaj unitar, identic cu cel consacrat în convenţiile internaţionale şi corelat cu regulamentul respectiv (Vezi şi Anexa nr. 8); 3) adoptarea unor reglementări NATO de tipul STANAG privitoare la aplicarea dreptului conflictelor armate. Documentaţia NATO de tip STANAG poate fi preluată şi introdusă în activitatea statelor majore şi a trupelor.

Difuzarea dreptului conflictelor armate. Odată ce s-a creat cadrul legal de aplicare, pasul următor îl reprezintă ansamblul de măsuri întreprinse pentru cunoaşterea acestui drept. Difuzarea dreptului conflictelor armate reprezintă o obligaţie prevăzută în convenţiile de la Haga, în Convenţiile de la Geneva, cât şi în Protocolul adiţional I în care este redactată după cum urmează: „Înaltele Părţi Contractante se angajează să difuzeze cât mai larg posibil în ţările respective, în timp de pace şi de conflict armat, Convenţiile şi prezentul Protocol – în special să aprofundeze studiul lor de către populaţia civilă, astfel încât aceste instrumente să fie cunoscute de forţele armate şi de populaţia civilă”[144]. Obligaţia de difuzare are un rol esenţial. Exprimându-şi consimţământul de a fi parte la convenţiile umanitare prin semnare, ratificare sau aderare, statele îşi asumă obligaţia difuzării acestor instrumente pentru a fi cunoscute. Obligaţia statelor de a respecta şi difuza dreptul internaţional umanitar relevă diversitatea măsurilor ce trebuie întreprinse în această direcţie, multitudinea sferelor de activitate statală interesate şi varietatea sectoarelor vieţii publice implicate în acest proces. Aplicarea globală a regulilor dreptului umanitar constituie un proces permanent care impune cooperarea şi coordonarea mai multor ministere, administraţii publice, entităţi statale şi altor instituţii. În facilitatea acestui proces complex unele state şi-au creat organe specifice, sub forma unor comisii naţionale, grupuri de lucru interministeriale sau comitete consultative pentru dreptul umanitar. Existenţa şi funcţionarea unor astfel de organisme interministeriale nu reprezintă o obligaţie juridică formală, ele şi-au dovedit utilitatea acolo unde au fost create. Nu poţi aplica decât ceea ce cunoşti, iar cunoaşterea dreptului conflictelor armate nu înseamnă însuşirea ansamblului normelor sale, ci doar a acelor dispoziţii specifice care îl interesează direct pe cetăţean, în calitatea sa de combatant sau de persoană civilă. Difuzarea dreptului conflictelor armate implică în mod deosebit obligaţii precum: cunoaşterea de către autorităţile militare şi civile competente, cu atribuţii specifice în caz de conflict armat, a textelor instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate; instruirea membrilor forţelor armate asupra obligaţiilor ce le revin în funcţie de nivelul pe care se situează în structura militară; pregătirea şi informarea populaţiei civile, cu accent pe anumite grupuri ţintă: medici, agenţi ai O.N.G.-urilor, jurnalişti, jurişti etc. şi obligativitatea învăţământului de drept al conflictelor armate în forţele armate.

Măsuri cu caracter administrativ şi organizatoric. Aceste măsuri reflectă necesităţile şi priorităţile în materie de implementare şi aplicare a dreptului conflictelor armate ale fiecărui stat. Literatura de specialitate evidenţiază astfel de măsuri relevante pentru majoritatea ţărilor. În acest sens, vom prezenta câteva exemple: recunoaşterea şi autorizarea potrivit legii a societăţilor umanitare şi de ajutorare naţională, inclusiv a celor de Cruce Roşie[145]; dispunerea unităţilor şi formaţiunilor sanitare, pe cât posibil, la o distanţă apreciabilă de obiectivele militare, încât atacurile împotriva acestora, să nu le pună în pericol[146]; stabilirea unităţilor şi formaţiunilor sanitare, precum şi a mijloacelor de transport sanitar şi a personalului sanitar care trebuie marcate sau prevăzute să poarte semnul distinctiv al Crucii Roşii[147]; pregătirea mijloacelor electronice, radio şi luminoase pentru a semnala în mod eficace unităţile, formaţiunile şi mijloacele de transport sanitare[148]; evitarea, pe cât posibil, a dispunerii obiectivelor militare în interiorul sau în proximitatea zonelor dens populate[149]; stabilirea unor sarcini exclusiv umanitare serviciului de protecţie civilă pentru a proteja populaţia civilă împotriva pericolelor ostilităţilor sau ale catastrofelor, a o ajuta să depăşească efectele lor imediate, precum şi a asigura condiţiile necesare supravieţuirii sale[150]; înfiinţarea de birouri oficiale de informaţii pentru prizonierii de război, persoanele civile, pentru căutarea copiilor şi a persoanelor dispărute[151]; asigurarea protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat[152].

Învăţământul de drept al conflictelor armate. Mediul militar reprezintă o ambianţă favorabilă pentru învăţământul de drept al conflictelor armate. Persoanele care se instruiesc pentru a lupta (conduce lupta) sunt gata să se sacrifice pentru a-şi îndeplini misiunea, dar acceptă cu greu constrângerile rezultate din prevederile juridice. Dreptul conflictelor armate este considerat de multe ori ca o disciplină secundară de învăţământ şi din această cauză este practic imposibil să determini cunoaşterea întregului ansamblu de instrumente şi norme juridice. Chiar şi pentru un învăţământ considerat dezvoltat şi bine susţinut, se pune problema asigurării eficacităţii şi durabilităţii, iar acest scop depinde de modul în care sunt stabilite priorităţile şi alese metodele. Trebuie evitat învăţământul standardizat, cu un conţinut identic pentru toate categoriile de personal. Un bun management impune stabilirea priorităţilor, pe niveluri ierarhice şi pe specialişti. În privinţa metodelor trebuie optat pentru acelea care fac învăţământul credibil. S-a manifestat tentaţia de a avea un învăţământ erudit, de nivel academic. Un asemenea mod de a concepe învăţământul de drept al conflictelor armate, ce ar trebui să asigure o calitate esenţială, aceea de a convinge, nu-şi propune să formeze în armată specialişti. El se adresează unor categorii de participanţi (comandanţi, ofiţeri de stat major, specialişti militari) interesaţi să cunoască problemele pe care le ridică dreptul conflictelor armate în contextul general al operaţiunilor militare pentru ca, la momentul potrivit, să le aplice. În opinia specialiştilor din acest domeniu, principala cerinţă a învăţământului de drept al conflictelor armate continuă să fie integrarea sa în activităţile de stat major şi de conducere la toate nivelurile ierarhice.

Instruirea în domeniul conflictelor armate. Un loc important în procesul de implementare a dreptului conflictelor armate îl ocupă instruirea combatanţilor, profesionişti sau militari în termen. În acest domeniu, un bun management presupune o concepţie şi o pregătire întemeiată pe următoarele principii: comandantul subunităţii (formaţiunii) este cel mai bun instructor, deoarece el îşi cunoaşte cel mai bine subordonaţii şi în plus, ştie ce comportament trebuie să le inducă prin instrucţie şi educaţie; în activităţile de pregătire militară curentă, instrucţia va fi complet integrată, va fi preponderent practică şi mai ales bazată pe repetiţie pentru a obţine reflexe automate; instrucţia se va efectua utilizând procedee simple, eficiente, cu utilizarea unui limbaj pozitiv şi evitarea formulărilor prohibitive; în cadrul exerciţiilor tactice în teren vor fi încorporate şi probleme de drept al conflictelor armate, care să oblige pe militari la reacţii automate[153].

Studiul compatibilităţii armelor noi cu dreptul internaţional. Conform articolului 36 din Protocolul adiţional I, armele care urmează să intre în înzestrarea armatei trebuie să fie supuse unei proceduri de determinare a legalităţii sau ilegalităţii lor. Această procedură de stabilire a legalităţii are la bază principiile generale care interzic întrebuinţarea următoarelor tipuri de arme: cele de natură a cauza suferinţe excesive; cele care lovesc fără discriminare, atât persoanele şi bunurile protejate, cât şi combatanţii şi obiectivele militare; cele care pot provoca daune întinse, durabile şi grave mediului înconjurător. Acestora li se mai adaugă armele şi mijloacele de război prohibite, în mod expres, în instrumentele juridice de drept al conflictelor armate. Responsabilitatea pentru instituirea şi aplicarea acestei proceduri revine Departamentului Înzestrare şi Servicii. Prin specialiştii acestui departament, în colaborare cu consilierii juridici, se stabilesc modalităţile de efectuare a unui examen tehnic şi juridic complet, în baza căruia se poate ajunge la o concluzie clară în privinţa unei arme dacă prin natura sa sau prin anumite condiţii de întrebuinţare, contravine sau nu, unei interdicţii exprese sau principiilor de drept al conflictelor armate[154].

3.1.2. Consideraţii teoretice privind managementul implementării şi aplicării dreptului conflictelor armate

Analizarea acestei problematici impune câteva precizări prealabile. Prima şi cea mai importantă precizare are ca punct de pornire distincţia dintre noţiunea de implementare şi aceea de aplicare. Logic, implementarea precede aplicarea şi, prin conţinutul ei, o face posibilă. Nu poate fi pus în aplicare un sistem de norme care nu este însuşit sau cel puţin cunoscut. Totodată, eficienţa aplicării, depinde în mod direct de amploarea şi consistenţa măsurilor preparatorii, circumscrise integral procesului de implementare. O altă precizare importantă derivă din faptul că implementarea este un proces care se derulează în timp de pace (aceasta nu exclude continuarea sa în timp de război), în timp ce aplicarea dreptului conflictelor armate, presupune în mod necesar declanşarea ostilităţilor. Având în vedere că sistemele militare, forţele armate în general, au ca principal rol social respingerea acţiunilor agresive externe (funcţie clasică) şi eventual, participarea la acţiuni internaţionale de restabilire a păcii sub egida unor organizaţii internaţionale, aplicarea dreptului conflictelor armate nu reprezintă un scop în sine. Pe considerentul că acţiunea militară în timp de război este un tip specific de acţiune umană a cărui însuşire esenţială este dată de unitatea dintre scopul politic violent, mijlocul de luptă distructiv şi prezenţa inamicului, putem afirma de la prima vedere că apare non-sensul existenţei unor norme care să limiteze violenţa, să reglementeze folosirea mijloacelor de luptă şi să definească inamicul. Atunci când se analizează acţiunea militară, în general şi din perspectiva pur teoretică, criteriul de referinţă este dat de eficienţa acesteia şi de perspectiva normativă. Specialiştii militari în dreptul conflictelor armate sunt preocupaţi să identifice cadrul a ceea ce este obligatoriu de făcut şi în egală măsură, a ceea ce este interzis de întreprins în contextul activităţilor orientate spre realizarea scopului. Analiza situaţiei acţionale din perspectiva raţionalităţii, are ca finalitate formularea unei variante de acţiune fundamentate şi structurate conform principiilor luptei armate. Alegerea variantei trebuie să se facă ţinând seama şi de reglementarea normativă. O parte importantă din aceste norme îngustează posibilităţile acţionale, în sensul că factorul de decizie militar nu poate alege oricare din variantele posibile, chiar dacă par avantajoase în anumite situaţii acţionale. Aceste acţiuni ce par avantajoase pentru structura militară, pot fi din cele ce sunt interzise şi nu pot fi puse în aplicare. Procesul de raportare la normele de drept al conflictelor armate nu este independent de acela prin care se realizează conducerea forţelor armate în război (bătălie, luptă). Managementul aplicării este parte integrantă a managementului organizaţiei militare, delimitarea sa, fiind relevantă din raţiuni de ordin metodologic. Distincţia pe care am evidenţiat-o între implementare şi aplicare se traduce, în planul managementului, în diferenţa dintre managementul proiectelor (specific implementării) şi managementul organizaţiei (în cadrul căruia se înscrie şi problematica aplicării dreptului conflictelor armate). Factorii ce influenţează managementul acestui domeniu, de certă specificitate, acţionează asupra diferenţei menţionate, atenuând-o.

Factori care influenţează managementul implementării şi aplicării dreptului conflictelor armate. Acest management al implementării dreptului conflictelor armate cuprinde un ansamblu de activităţi organizate şi desfăşurate în scopul asigurării respectării obligaţiilor ce revin autorităţilor statale asumate prin ratificarea/aderarea la instrumentele juridice ce reglementează domeniul. Fizionomia conflictelor armate din perioada „războiului rece” şi „post război rece” a demonstrat sporirea preocupărilor autorităţilor civile, precum şi a altor agenţii guvernamentale şi neguvernamentale privitor la această ramură a dreptului. Aplicarea dreptului conflictelor armate presupune existenţa unui conflict armat, situaţie în care forţele armate au rol major, iar majoritatea normelor sale se adresează membrilor forţelor armate. Totodată, trebuie specificat că acest drept nu este destinat exclusiv militarilor, reglementările sale vizând activitatea unei palete destul de largi, reprezentanţi ai unor organisme civile şi organizaţii neguvernamentale. Implementarea şi aplicarea îmbracă un caracter naţional ca şi responsabilitatea ce revine autorităţilor militare, putând fi percepută ca o parte bine individualizată. Factorii care influenţează managementul implementării şi al aplicării dreptului conflictelor armate se pot evidenţia prin: sistemul de organizare statală precum şi cadrul constituţional de garantare a obligaţiei de a respecta şi face respectate tratatele internaţionale (inclusiv de drept al conflictelor armate) în toate împrejurările; nivelul de dezvoltare democratică al statului, reflectat în eficacitatea mecanismelor de asigurare a protecţiei juridice a persoanei umane şi gradul de coagulare a societăţii civile; situaţia şi nevoile specifice fiecărui stat generate de mediul internaţional de securitate; situaţia strategică (geografică, economică, demografică, politică, militară) a statului, determinantă pentru clarificarea şi precizarea măsurilor de asigurare a respectării efective a dreptului; rolul şi misiunea forţelor armate în societate; atitudinea corpului de militari faţă de principiile şi normele dreptului conflictelor armate; tradiţiile umanitare ale statului respectiv, în special în rândul forţelor armate; existenţa unui cadru instituţional de conlucrare şi cooperare între autorităţile statului pe probleme de interes/responsabilitate interdepartamental; particularităţile psihologice ale naţiunii respective; înţelegerea profundă a cauzelor care determină încălcarea dreptului conflictelor armate şi acţiunea directă asupra acestora, atunci când este posibil.

Managementul implementării dreptului conflictelor armate. Din definiţia şi specificul activităţilor care dau conţinut procesului de implementare a dreptului conflictelor armate rezultă fără echivoc că tipul de management adecvat acestuia este acela de management al proiectelor. Obiectivele implementării vizează un sistem funcţional, a cărui raţiune de a fi şi scopuri sunt bine definite. Prin implementarea dreptului nu se produce o schimbare fundamentală a sistemului, urmărindu-se în principal, adaptarea sa la un set nou de cerinţe impuse. În cazul nostru, de obligaţia de a respecta instrumentele juridice internaţionale la care statul respectiv este parte. Totodată, adaptarea, chiar dacă nu conduce la schimbarea sistemului, poate determina transformări profunde ale fizionomiei sale, iar pentru ca aceste transformări să nu altereze trăsăturile sale definitorii se impune o gestionare abilă a procesului. În opinia mea, implementarea apare ca un proiect de anvergură a cărui realizare face posibilă îndeplinirea obligaţiilor asumate de către statul respectiv (prin ratificarea sau aderarea la tratate de drept al conflictelor armate) şi în mod deosebit pregătirea forţelor armate pentru un anume cod de conduită întemeiat pe principiile şi normele dreptului convenţional sau cutumiar. Sarcinile ce-i revin Ministerului Apărării pentru implementarea dreptului conflictelor armate pot face obiectul unei secvenţe de proiect riguros individualizate[155]. Problemele de implementare, la nivel naţional, se transferă departamentelor care au responsabilităţi în acest domeniu, existând o asimetrie în ceea ce priveşte volumul şi importanţa sarcinilor ce revin acestora. Experienţa unor ţări impulsionate şi susţinute de C.I.C.R., care au creat Comisii interdepartamentale de drept umanitar, cu misiunea de a identifica domeniile şi activităţile specifice de implementare, merită subliniate şi luate drept model managerial. Aceste comisii se pot adresa autorităţilor departamentale interne solicitându-le în mod expres adoptarea unor măsuri specifice, foarte concrete, a căror amploare şi complexitate pot determina iniţierea unui proiect. Ceea ce am prezentat mai sus ar putea fi modul ideal de implementare a dreptului conflictelor armate, dar nu şi unicul. Iniţierea unui proiect de implementare, este posibil să fie rezultatul deciziei conducerii departamentului respectiv, adoptată în virtutea atribuţiilor legale cu care este investită. În acest caz eventualele dificultăţi ar putea apărea în momentele în care este necesară colaborarea cu alte structuri guvernamentale, dar nu sunt insurmontabile pentru că interesele puse în joc sunt de nivel naţional şi derivă din obligaţii internaţionale asumate de autorităţile supreme. Indiferent de variantă, managementul implementării se exercită în aceleaşi condiţii. Managementul implementării dreptului conflictelor armate poate fi definit ca un proces dinamic, condus în contextul unui anumit set de constrângeri, care organizează şi utilizează resurse adecvate într-un mod controlat şi structurat cu scopul de a realiza obiectivele ce derivă din obligaţia de a asigura respectarea dreptului conflictelor armate. Din această definiţie rezultă principalele caracteristici şi cerinţe ale managementului implementării. Managementul implementării dreptului conflictelor armate trebuie să fie: orientat spre obiective; orientat spre schimbare; multidisciplinar; inovator (prin căutarea unor idei noi şi rezolvarea unor noi probleme); orientat spre control (pentru a asigura îndeplinirea sa în totalitate); orientat spre performanţă şi flexibil (prin adaptarea rapidă la schimbări). Toate aceste caracteristici şi cerinţe necesită o mare varietate de capacităţi manageriale şi abilităţi personale pentru a fi puse în practică, iar domenii, precum managementul timpului, al resurselor umane şi al celorlalte resurse trebuie luate foarte serios în considerare. Consider util, în contextul celor analizate, evidenţierea elementelor care particularizează managementul implementării (ca formă a managementului proiectelor) în raport cu managementul organizaţiei, iar aceste diferenţe ar putea fi rezumate astfel: în timp ce obiectivele organizaţiei militare au o finalitate îndepărtată (pregătirea pentru război), un proiect este mult mai concret, cu obiective palpabile, vizând perfecţionarea activităţii organizaţiei sau adaptarea acesteia la noi cerinţe impuse de evoluţia societăţii; atribuţiile elementelor structurale, în cazul managementului organizaţiei, au o mare stabilitate – într-un proiect se produce o extindere sau o reconsiderare a atribuţiilor personalului permanent şi la nevoie acestea se pot utiliza pentru personalul nepermanent în perioade limitate; managementul proiectelor se raportează (în linii generale), la managementul organizaţiei în cadrul căreia operează obiectivele şi termenele pe care le urmăreşte fiind stabilite conform cerinţelor sau necesităţilor organizaţiei; în managementul organizaţional constrângerile sunt, adesea, mai vag definite.

O altă problemă pe care trebuie să o abordăm în cadrul managementului implementării dreptului conflictelor armate priveşte ciclul de viaţă al acestui proces complex. Vom descompune acest ciclu de viaţă al managementului implementării dreptului conflictelor armate pentru a fi înţeles mai bine pe faze, precum: a) identificarea, analiza şi formularea – în această fază, se identifică problemele ce trebuie abordate şi se analizează modalităţile de rezolvare; b) elaborarea, aprecierea şi aprobarea – în această fază se defineşte mai clar în ce constă proiectul, cine îl va executa, ce resurse sunt disponibile şi cum va fi împărţit în sarcini distincte; c) executarea, monitorizarea şi raportarea – în această fază, se execută efectiv proiectul, se iau toate măsurile pentru îndeplinirea obiectivelor şi realizarea rezultatelor; d) evaluarea – evaluarea rezultatelor unui proiect este importantă pentru că permite: aprecierea gradului în care executantul şi-a îndeplinit sarcina şi identificarea celor mai bune metode de urmat pentru proiectele viitoare.

Putem vorbi de un management al aplicării dreptului conflictelor armate, în măsura în care se reuşeşte introducerea unor aspecte importante ale acestuia în analiza şi acţiunea comandanţilor, statelor majore, începând de la primirea misiunii şi terminând cu măsurile de control.

Implementarea dispoziţiilor convenţiilor umanitare este un rezultat al aplicării principiului fundamental al respectării cu bună credinţă a tratatelor internaţionale, prevăzut expres în art.1 al convenţiilor şi protocoalelor de a le respecta şi a face ca ele să fie respectate în orice circumstanţe. Implementarea normelor convenţiilor umanitare, care au devenit obligatorii prin ratificare sau aderare, implică îndatorirea, prevăzută în art.80 al Protocolului I, de a adopta măsuri naţionale de aplicare (sistemul al cincilea al Protocolului conţine măsuri generale de aplicare ca şi modalităţile de reprimare a infracţiunilor la convenţiile umanitare). Importanţa implementării este reliefată de posibilitatea intrării imediate în vigoare a convenţiilor din 1949 în caz de conflict armat (prevăzută în art.62 din convenţia I; art.61 din Convenţia a II-a; art.141 din Convenţia a III-a şi art.157 din Convenţia a IV-a) ca şi de efectele limitate ale denunţării tratatelor umanitare (la un an de la primirea instrumentului de denunţare care este totuşi suspendat până la sfârşitul conflictului armat sau al ocupaţiei. Unele state au adoptat programe naţionale în materia implementării dreptului internaţional umanitar. Un astfel de program există în Directiva nr.5100/1977 a Departamentului Apărării din SUA care este investit cu responsabilitatea respectării de către forţele armate a dreptului conflictelor armate şi a obligaţiilor ce revin guvernului american în sensul implementării acestui drept[156]. Pentru  aplicarea acestui program naţional Comitetul Şefilor de Stat Major Interarme a elaborat în 1988 instrucţiuni prin care se instituie obligativitatea asistenţei juridice a operaţiunilor militare, raportarea şi sancţionarea încălcărilor convenţiilor internaţionale, pregătirea personalului în sensul respectării legilor şi obiceiurilor războiului, revizuirea tuturor documentelor militare în conformitate cu prevederile dreptului internaţional şi a legislaţiei naţionale în materie.

Implementarea DIU implică analizarea măsurilor prevăzute de convenţiile internaţionale ce sunt impuse statelor care au devenit părţi la ele încă din timp de pace, pe toată perioada desfăşurării conflictului armat şi la încheierea ostilităţilor militare. Încă din timp de pace dreptul internaţional umanitar obligă statele să conceapă atât măsuri politico-strategice de prevenire a eventualelor conflicte armate cât şi măsuri de strategie militară privind asigurarea cunoaşterii, respectării legilor şi obiceiurilor războiului. Începerea ostilităţilor militare presupune aplicarea imediată a dispoziţiilor dreptului umanitar, lucru ce nu poate fi realizat fără existenţa prealabilă a unor măsuri de executare şi administrative adecvate acestui scop. Măsurile de strategie politică trebuiesc luate de organele politice ale statelor în eventualitatea unui conflict armat pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor lor în domeniul DIU. Aceste măsuri pot fi parte integrantă a doctrinelor militare naţionale prin care statele pot să încurajeze un comportament paşnic al cetăţenilor lor, promovând o politică de apărare fără caracter agresiv la adresa altor state. În actuala ordine politică şi juridică a lumii acest deziderat s-ar realiza dacă statele ar evita declanşarea războiului sau ar rămâne în afara acestuia în cazul existenţei unui conflict între alte state sau în interiorul unui stat şi totodată ar trebui să-şi reglementeze în mod paşnic diferendele. În condiţiile absenţei unei declaraţii de război formale, orice stat care nu e parte la un război trebuie să-şi clarifice poziţia faţă de acesta (de exemplu printr-o declaraţie de neutralitate fixând în mod precis pragul dintre neutralitate şi război). Acest fapt implică neparticiparea în conflictul armat şi stabilirea actelor ce pot constitui o violare a neutralităţii. În aceste măsuri de strategie politică se includ şi directivele concrete pe care trebuie să le primească forţele armate în vederea stabilirii comportamentului acestora faţă de părţile la conflict. În condiţiile interzicerii şi sancţionării războiului de agresiune este normal ca statele să fie îndemnate prin rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale, la o politică de participare la apărarea colectivă împotriva agresorului sau cel puţin de neutralitate activă, ceea ce înseamnă sprijinirea victimei agresiunii. Dreptul internaţional contemporan nu mai face distincţie netă între neutralitate şi război, afirmând că nu există neutralitate absolută şi permite soluţii mixte (Ex: neutralitate formală a unui stat combinată cu implicarea în unele acţiuni militare necesare statului respectiv într-o zonă terestră, maritimă, determinată şi în spaţiul aerian corespunzător). Măsurile de strategie militară au ca scop cunoaşterea DIU de către forţele armate şi populaţia civilă, precum şi asigurarea condiţiilor aplicării practice a acestuia în caz de război. După declanşarea conflictului armat, statele beligerante trebuie să ia toate măsurile de asigurare a respectării DIU. În cadrul măsurilor de strategie politică, ele se vor strădui, încă de la declanşarea ostilităţilor, să limiteze escaladarea conflictului, să găsească modalităţi pentru restabilirea păcii şi să asigure respectarea DCA, în sfera lor de autoritate. (Anexa nr.12). O asemenea politică naţională de apărare înseamnă compararea permanentă a avantajelor militare ce se aşteaptă de la acţiunile militare cu pierderile civile pe care acestea le-ar putea produce. În cazul în care aceste pagube sau pierderi ar fi atât de mari încât ar întrece avantajele militare certe şi directe aşteptate, organele de decizie în domeniul politicii militare, ar putea renunţa la unele acţiuni militare, urmărind limitarea şi localizarea conflictului. Odată cu declanşarea ostilităţilor militare, fiecare parte la conflict va desemna o putere protectoare pentru a asigura aplicarea dreptului umanitar faţă de celelalte părţi la conflict. Organele politice cu atribuţii militare vor verifica aplicabilitatea convenţiilor umanitare în conflictul respectiv, stabilind în mod concret dacă statele beligerante sunt semnatare ale convenţiilor, dacă există posibilităţi de interpretare sau de rezerve naţionale la tratatele speciale şi dacă sunt aplicabile reguli cutumiare internaţionale sau regionale. Rezultatul acestei operaţiuni de verificare a aplicabilităţii DIU la conflictul concret va trebui materializat în clarificări suplimentare, detalii şi instrucţiuni ce vor fi date forţelor armate dacă este necesar. În conflictele fără caracter internaţional se pot ivi situaţii când starea de război nu e suficient clarificată din punct de vedere juridic, guvernul consideră că este aplicabil exclusiv dreptul naţional din timp de pace, iar insurgenţii revendică aplicarea dreptului internaţional. În aceste cazuri, pentru a menţine ordinea şi disciplina în rândul propriilor forţe este bine ca acţiunile militare să se desfăşoare conform DIU. La fel trebuie să se procedeze atunci când în conflict intervine o organizaţie internaţională abilitată să asigure pacea şi securitatea care este obligată, la rândul său, să impună propriilor forţe armate respectul faţă de legile şi obiceiurile războiului. Pot exista situaţii când nu este realizată o delimitare strictă între starea de neutralitate şi starea de război, ceea ce impune ca forţelor armate să li se dea directive precise şi clare de comportament stabilite pe baza concepţiei fundamentale de apărare, aprobată încă din timp de pace. Trebuie specificat că DIU reglementează pregătirea şi desfăşurarea tuturor acţiunilor militare, indiferent de împrejurările concrete în care se desfăşoară acestea. Organele de decizie au obligaţia să asigure aplicarea DIU în orice condiţii particulare, chiar dacă realitatea se dovedeşte întotdeauna mai variată decât ar fi putut dreptul să o reglementeze. Planificarea riguroasă a acţiunilor militare bazată pe informaţii strategice sigure va duce întotdeauna la reducerea riscului apariţiei unor surprize sau neînţelegeri în aplicarea convenţiilor. În acest sens, este necesar ca încă prin directivele strategice elaborate de comandamentul suprem naţional să se specifice modul de comportare al forţelor armate în situaţii concrete determinate, în conformitate cu regulile convenţiilor umanitare.

În ceea ce priveşte măsurile strict militare de executare a dispoziţiilor DIU pe timpul desfăşurării ostilităţilor militare, comandamentul suprem ca şi comandanţii de pe diferite trepte ierarhice ale forţelor armate, verifică şi dezvoltă măsurile luate încă din timp de pace şi stabilesc acţiunile suplimentare necesare pentru aplicarea în detaliu a dreptului războiului la situaţiile concrete, uneori neprevăzute, din timpul derulării acţiunilor militare. O importanţă deosebită în acest sens o au măsurile de urmărire penală şi disciplinară a violărilor comise beligeranţei, asigurându-se că toate delictele şi crimele de război vor face obiectul sancţiunilor disciplinare sau penale[157]. Autorităţile militare trebuie să ştie că între beligeranţi (sau între aceştia şi neutri) vor putea exista şi contracte  non-ostile, putându-se încheia acorduri speciale[158], la nivele ierarhice corespunzătoare şi la momentul impus de împrejurări în scopul: menţinerii unor zone determinate la o distanţă suficient de mare de zonele de acţiuni militare (zone de securitate, localităţi sanitare, zone demilitarizate); suspendării sau încetării acţiunilor militare zonă neutralizată; efectuării transporturilor sanitare, în special a celor aeriene pentru survolarea unei zone dominate de adversar sau pentru utilizarea semnelor distinctive; repatrierii sau transferului prizonierilor de război în teritorii neutre; semnalizării, cu semne distinctive corespunzătoare, a localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate. Dacă împrejurările o permit, părţilor beligerante (şi statelor neutre) interesate li se pot face, în timpul conflictului armat, notificări şi comunicări privind: traducerile oficiale ale textelor convenţionale, legilor şi regulamentelor naţionale care nu au fost deja comunicate înainte de război; încorporarea în forţele armate a organismelor paramilitare sau a serviciilor armate însărcinate cu asigurarea respectării ordinii legale în timp de război; situaţia geografică a  lagărelor de prizonieri de război, de internaţi civili şi a unităţilor sanitare fixe; numele şi descrierea navelor-spital şi a altor nave sanitare; cursele aeriene de evacuare sanitară care sunt în bătaia sistemelor de arme sol-aer ale inamicului, categoriile de persoane care au dreptul la statutul de prizonieri de război; cerinţe ale legislaţiei interne referitoare la validitatea testamentului propriilor prizonieri de război; hotărârea de retragere a imunităţii bunurilor culturale sub protecţie specială în caz de necesitate militară[159]. În conformitate cu necesităţile concrete, documentele administrative vor fi adaptate la situaţia concretă sau, după caz, vor fi întocmite documente noi, cum ar fi: traduceri de documente în alte limbi; întocmirea de documente de identitate pentru categorii de persoane neprevăzute (voluntari în forţele armate), formulare pentru registrele medicale, donări de sânge, tratamentul prizonierilor, instrucţiuni date autorităţilor civile şi militare dintr-o zonă specială. Pentru transmiterea notificărilor, comunicărilor sau a documentelor administrative se vor stabili canale de comunicaţie adecvate între diferitele autorităţi naţionale, militare sau civile, între acestea şi puterile protectoare, statele neutre ori alţi intermediari. Măsurile de aplicare a DIU ce trebuiesc luate în timp de război se concretizează în fapt în anumite reguli specifice privind protecţia fundamentală ce trebuie acordată tuturor persoanelor în caz de conflict armat, statutului juridic al categoriilor fundamentale de persoane sau bunuri, persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială, precum şi a victimelor războiului. Aplicarea acestor reguli specifice se face în mod diferit pe diferitele nivele ierarhice ale forţelor armate[160]. Astfel la nivelul comandamentului suprem trebuiesc cunoscute şi respectate toate dispoziţiile convenţionale, inclusiv modul de acţiune în caz de represalii. La nivelul marilor unităţi operative trebuiesc cunoscute regulile de ridicare a imunităţii bunurilor aflate sub protecţie specială. Pentru nivelul subunităţilor şi unităţilor militare trebuie cunoscute şi respectate regulile de tratament ale persoanelor aflate în puterea acestora iar la nivelul combatanţilor, se apreciază că este suficient dacă se cunosc doar regulile de angajare consemnate în ceea ce literatura de specialitate denumeşte „decalogul combatantului”, sistematizat de către experţii militari în cadrul „Seminarului european cu privire la difuzarea convenţiilor de la Geneva” desfăşurat la Varşovia în martie 1977, prezentat în Anexa nr. 13.

După încetarea conflictului armat, aplicarea DIU se concretizează în măsurile luate de autorităţile militare şi civile în scopul restabilirii condiţiilor normale de pace, repatrierii şi eliberării persoanelor şi bunurilor, instituirii unor reguli de urmat în privinţa persoanelor dispărute sau decedate pe timpul conflictului. La terminarea războiului, restabilirea condiţiilor normale de viaţă pentru întreaga populaţie este un scop strategic al statelor beligerante. Realizarea lui impune adoptarea de către autorităţile statale a unor măsuri ca: restabilirea serviciilor publice civile; reîntoarcerea persoanelor şi bunurilor în regiunile de origine; asistarea persoanelor care au nevoie de sprijin medical şi material; refacerea pagubelor pricinuite de război; reinstaurarea drepturilor civile şi politice dacă acestea fuseseră ridicate. În măsura necesităţilor şi posibilităţilor, forţele armate pot participa la restabilirea condiţiilor normale de viaţă pentru întreaga populaţie prin îndeplinirea unor sarcini specifice ca: depistarea şi deminarea câmpurilor de mine; ridicarea şi neutralizarea muniţiei neexplodate şi a minelor izolate; punerea la dispoziţie a mijloacelor de transport pentru nevoi umanitare; acordarea de ajutoare medicale şi materiale ş.a. În privinţa repatrierii persoanelor şi bunurilor, DIU impune luarea de măsuri în favoarea prizonierilor de război, internaţilor civili şi bunurilor culturale. Prizonierii de război vor fi eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere la sfârşitul ostilităţilor active[161] iar în lipsa unui acord expres între beligeranţi, puterea deţinătoare va stabili singură un plan de repatriere şi-l va executa fără întârziere. Va înceta internarea persoanelor civile pe cât posibil imediat după sfârşitul ostilităţilor active[162].

Referitor la repatrierea imediată a persoanelor, după încheierea conflictului armat, există şi o excepţie privind persoanele aflate sub urmărire penală pentru infracţiuni grave la dreptul umanitar, acestea pot fi reţinute până la terminarea procedurii juridice şi eventual, până la executarea pedepsei[163]. Vor putea fi reţinute şi persoanele ce fuseseră deja condamnate penal pentru crimele de război. În aceste cazuri, Puterea deţinătoare are însă obligaţia de a comunica statului de origine numele persoanelor reţinute pentru terminarea procedurii judiciare sau pentru executarea pedepselor penale. În domeniul restituirii bunurilor culturale, convenţiile internaţionale instituie regula conform căreia bunurile culturale transferate în timpul războiului vor fi restituite statului căruia îi aparţin[164]. Problema persoanelor dispărute şi decedate în timpul conflictului armat este reglementată distinct de către DIU. Fiecare parte la conflict este obligată să asigure căutarea persoanelor anunţate ca dispărute şi va transmite orice informaţii necesare facilitării cercetărilor[165]. Mormintele persoanelor decedate trebuie să fie respectate şi întreţinute de partea pe teritoriul căreia acestea se găsesc, asigurându-se facilitarea accesului celor interesaţi la cimitire sau morminte izolate[166]. Totodată, se va facilita înapoierea rămăşiţelor pământeşti, a efectelor şi actelor personale ale decedaţilor către patria lor de origine. Ca o concluzie, specificăm că implementarea dispoziţiilor DIU de către statele părţi la convenţiile umanitare este o activitate deosebit de laborioasă şi de complexă. Ea nu este însă viciată de dificultăţi insurmontabile ci se rezumă la voinţa statelor de a respecta şi a face să fie respectat DIU. În întreaga operă de aplicare a principiilor şi normelor de comportament umanitar în timp de conflict armat, statele nu sunt singure. Ele nu pot acţiona izolat unele faţă de altele, deoarece fac parte din comunitatea internaţională care are propria responsabilitate în aplicarea DIU. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă rolul puterilor protectoare, al statelor neutre şi al organismelor internaţionale umanitare, imparţiale în asigurarea implementării dispoziţiilor convenţiilor de DIU[167].

3.1.3. Autoritatea şi obligaţiile comandantului pentru aplicarea dreptului conflictelor armate

În majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în acţiuni militare este investit cu responsabilitatea de a asigura respectarea dreptului conflictelor armate. Această responsabilitate priveşte nu numai întregul act de comandă subordonat ierarhic, personalul forţelor luptătoare şi de sprijin, ci şi pe civili care acţionează, în spaţiul pe care se dispune unitatea (marea unitate)[168]. În toate cazurile responsabilităţile aplicării dreptului conflictelor armate decurg din normele acestui drept. Autorităţile civile sunt implicate în procesul de aplicare a acestui drept, realizând permanent cooperarea cu structurile militare.

Prima obligaţie a tuturor comandanţilor militari, indiferent de nivelul eşalonului, este de a-şi exercita comanda. Raporturile de subordonare şi responsabilităţile în cadrul forţelor armate sunt fixate cu claritate, iar atribuţiile pe niveluri ale ierarhiei militare şi compartimente funcţionale sunt determinate într-o manieră foarte precisă. Acest mod de reglementare a raporturilor ierarhice reprezintă suportul unui regim de disciplină internă deosebit de riguros, specific armatei, practic o componentă inalienabilă a statutului ei. Acest regim de disciplină este cel care trebuie să asigure respectarea tuturor normelor care reglementează funcţionarea organismului militar, inclusiv ale celor de drept al conflictelor armate. Rolul determinant aparţine comandanţilor, iar acestora le revine un set de obligaţii, rezultate din textele convenţionale, pe care le voi trata în rândurile ce urmează.

  • Obligaţiile comandanţilor în domeniul difuzării DIU.  În Protocolul adiţional I se prevede în mod expres că Înaltele Părţi Contractante trebuie să ceară comandanţilor, la nivelul responsabilităţii fiecăruia „să se asigure că membrii forţelor armate îşi cunosc obligaţiile ce le revin, conform Convenţiilor şi prezentului Protocol”[169]. Responsabilitatea comandanţilor pentru infracţiunile comise de subordonaţii lor din simpla ignoranţă va fi angajată fără echivoc.
  • Obligaţiile comandanţilor în domeniul controlului. Obligaţii de acest fel sunt formulate în art,87, paragrafele 1 şi 3 ale Protocolului I, fiind definite din perspectiva teoriei dreptului, ca obligaţii, aşa cum rezultă din textul următor:Înaltele părţi contractante şi Părţile în conflict trebuie să însărcineze comandanţii militari, membrii forţelor armate aflaţi sub comanda lor şi celelalte persoane sub autoritatea acestora, să-i împiedice să comită infracţiuni la Convenţii şi la prezentul Protocol – la nevoie, să le reprime şi să le denunţe autorităţilor componente”.
  • Obligaţiile comandanţilor în domeniul reprimării. Articolul 86, paragraful 2 din Protocol dispune altfel: „Faptul că o infracţiune la Convenţii sau la prezentul Protocol a fost comisă de către un subordonat nu-i exonerează pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară, după caz, dacă ei ştiau sau aveau informaţii care să le permită să aprecieze în împrejurările momentului că acest subordonat comitea sau comisese o asemenea infracţiune şi dacă nu au luat toate măsurile care stăteau în puterea lor pentru a împiedica sau reprima această infracţiune”. Comandanţii sunt veriga de legătură între autorităţile statele contractate ale instrumentelor juridice şi persoanele care, în calitatea lor de agenţi ai statului, sunt datori să le pună în aplicare. Experţii civili apreciază că rolul comandanţilor se rezumă la exercitarea unei supravegheri continue asupra trupei şi la instaurarea unei discipline de asemenea natură, încât trupa să respecte regulile de drept chiar şi atunci când subordonaţii acţionează în afara controlului lor direct. Lucrurile sunt mult mai complexe, comandantul nu se poate manifesta ca un păzitor, un monitor al comportamentului subordonaţilor săi. În opinia noastră, comandantul trebuie să conceapă desfăşurarea acţiunilor militare în spiritul principiilor şi regulilor de drept al conflictelor armate. În luarea unei decizii şi la elaborarea planificării acţiunilor militare, comandantul, pe lângă studiul şi analiza  factorilor determinanţi, este pus în situaţia să concilieze între două imperative care sunt fundamental opuse: necesitatea legitimă sau principiul necesităţii militare de a îndeplini misiunea primită în conformitate cu ordinele eşalonului superior, folosind forţa armată de care dispun, şi principiul respectării persoanei[170], dreptul pe care îl are orice individ, chiar şi în timp de conflict, de a pretinde respectarea integrităţii sale fizice şi morale. Necesitatea militară este definită ca un principiu care justifică măsurile neinterzise de către dreptul războiului şi indispensabile pentru obţinerea victoriei asupra inamicului[171]. Doctrina militară a statuat că necesitatea militară nu poate fi invocată pentru a deroga de la regulile umanitare decât dacă dreptul însuşi prevede această derogare şi motivul de necesitate militară invocat există în mod real. Principiul necesităţii militare nu are un caracter absolut şi, în consecinţă, nu permite comiterea de încălcări ale normelor de drept al războiului. Trebuie să avem în vedere, atunci când situaţia o impune, posibilitatea prin care comandantul poate decide în mod expres derogările de la dispoziţiile protectoare în caz de necesitate militară imperativă, ele urmând a se reflecta în planul şi în dispoziţiile de angajare emise pe baza acestuia. Necesitatea obligatorie a unei pregătiri corespunzătoare a comandanţilor în domeniul dreptului conflictelor armate, având natura să le permită un dialog pertinent cu consilierul lor juridic şi cu şefii principalelor secţiuni din statul major, astfel încât deciziile lor să fie conforme cu principiile acestui drept, este determinată de condiţiile actuale. Un rol important revine concluziilor pe care le desprinde conducătorul ca urmare a propriei analize, deşi acest proces de luare a hotărârii angajează întregul comandament. Aprecierea comandantului se întemeiază pe misiunea primită, situaţia tactică (operativă) existentă, informaţiile disponibile şi pe cerinţele ce decurg din dreptul conflictelor armate raportate la o eventuală necesitate militară[172]. Comandantul va evalua posibilităţile forţelor puse la dispoziţia sa şi pe cele ale inamicului, comparându-le. Acordând prioritate concepţiei de acţiune, posibilităţilor inamicului şi consecinţelor militare probabile, comandantul nu va neglija efectele asupra: zonei civile (avem în vedere spaţiile pe care se află populaţia civilă şi bunurile acesteia), a bunurilor culturale şi a mediului natural. Situaţia şi posibilităţile inamicului vor fi comparate cu propriile posibilităţi, pe variante de acţiune, pentru a anticipa cazurile de necesitate militară ce se pot ivi şi măsurile de precauţie posibile şi necesare. Această apreciere va sta la baza unei evaluări finale pe care comandantul o va face ţinând cont de: constrângerile care rezultă din misiunea sa (existenţa unor zone dens locuite, a unor instalaţii care deţin forţe periculoase, a bunurilor culturale aflate sub protecţie generală sau specială, etc.)  în special, dintr-o eventuală necesitate militară; cerinţele ce decurg din principiile şi regulile de drept al conflictelor armate şi costul previzibil al acţiunilor planificate (pierderile proprii probabile, pierderi civile şi pagubele materiale în raport de avantajul militar aşteptat). Comandantul va hotărî asupra tuturor măsurilor practic posibile de aplicare a regulilor de drept, incluse în conceptul de „precauţii practic posibile” ţinând cont de situaţia tactică (operativă). Acest termen „precauţii” este mult mai potrivit din punct de vedere al psihologiei militarilor şi realităţilor specifice decât noţiunea de „restricţii” folosit de unii autori şi specialişti în domeniu. Decizia finală elaborată în urma consultării cu statul major şi consilierul juridic, pentru procesul de planificare, va trebui să reprezinte o soluţie compatibilă cu misiunea primită şi, în acelaşi timp, să prezinte cele mai mari pericole pentru persoanele şi bunurile civile. Comandantul trebuie să aibă capacitatea de a încorpora în decizia sa finală măsurile adecvate de reducere a efectelor negative conexe cazurilor de necesitate militară.

3.1.4. Rolul şi activitatea consilierului juridic pentru problemele de drept al conflictelor armate

Prezenţa acestor consilieri este în mod expres prevăzută de către Protocolul I în art.82 şi li s-a atribuit rolul de a „consilia pe comandanţii militari, la eşalonul corespunzător, în ce priveşte aplicarea Convenţiilor, prezentului Protocol şi învăţământului corespunzător forţelor armate”. Existenţa acestor consilieri este necesară tot mai mult pentru a da răspunsuri adecvate provocărilor pe care le lansează situaţiile de conflict din ce în ce mai complexe, fără a avea un conţinut constrângător. În ţara noastră există structuri juridice abilitate de a asigura practica în materie de drept al conflictelor armate. Referindu-ne strict la domeniul dreptului conflictelor armate[173], avem în vedere următoarele soluţii manageriale: specializarea tuturor consilierilor juridici şi pe probleme de drept al conflictelor armate, ţinând cont de cerinţele structurilor de comandă de la toate nivelurile; stabilirea de sarcini exclusive pe domeniul dreptului conflictelor armate, numai unor consilieri juridici din cadrul Direcţiei Legislativă şi Asistenţă Juridică a Ministerului Apărării şi ai Biroului Juridic şi Drept Internaţional Umanitar din S.M.G.; la unităţile şi formaţiunile combatante care nu dispun de consilieri juridici, se vor pregăti ofiţeri de stat major care vor avea prin cumul sarcini şi atribuţii similare (li s-ar potrivi formula de ofiţeri – instructori de drept al conflictelor armate); asimilarea personalului didactic militar cu studii juridice care predă disciplina dreptul conflictelor armate în instituţiile militare de învăţământ, cu membrii corpului de consilieri juridici. Specializarea consilierilor juridici în domeniul dreptului conflictelor armate reprezintă o problemă prioritară. Potrivit art.82 din Protocolul adiţional I, s-a instituit obligaţia de a adopta o reglementare corespunzătoare funcţionării consilierilor juridici în forţele armate, o sarcină a părţilor la acest instrument juridic. Din textul Protocolului rezultă cu claritate că autorii lui au avut în vedere ataşarea la statul major a unor jurişti calificaţi, în măsură să consilieze, dacă este cazul, comandanţii militari interesaţi de aplicarea Convenţiilor şi Protocolului în acest domeniu. În armata noastră există de mai mult timp consilieri juridici, aceştia fiind prioritar angajaţi în soluţionarea problemelor de drept administrativ şi în susţinerea intereselor armatei în litigiile în care aceasta este parte. Preocuparea pentru formarea consilierilor juridici în domeniul dreptului conflictelor armate a fost mai redusă dar s-a putut constata un interes major în ultimii ani pentru realizarea unei instruiri adecvate a ofiţerilor în acest domeniu[174]. Trebuie să cunoaştem că prezenţa consilierilor juridici nu înlătură răspunderea de pe umerii comandanţilor. În exercitarea comenzii aceştia îşi asumă povara: menţinerii ordinii şi disciplinei; aplicării şi respectării dreptului conflictelor armate, a principiilor şi normelor sale. La eşaloanele superioare, sunt numeroase situaţiile care reclamă consultarea cu un specialist în dreptul conflictelor armate (în pregătirea şi elaborarea planurilor, pentru probleme care privesc stabilirea obiectivelor, alegerea mijloacelor şi determinarea procedeelor şi măsurilor pentru a le atinge). Misiunea consilierului juridic este preventivă, avizul acestuia ar trebui cerut, nu numai pe documente finalizate ci permanent, în timpul procesului de întocmire, astfel încât problemele care apar să fie rezolvate prin concilierea între necesitatea militară şi principiile de drept chiar în cursul elaborării planului. Consilierul juridic oferă o asistenţă calificată pentru îndeplinirea misiunii şi nu enunţă verdicte asupra unui document vital pentru conducerea acţiunilor militare. Pot fi frecvente cazurile în care colaborarea între comandant şi consilierul juridic este deficitară. În aceste situaţii, consilierul juridic are datoria de a reaminti comandantului obligaţiile sale, aşa cum sunt formulate în articolul 87 din Protocolul I. Tot consilierul juridic are menirea de a verifica nivelul de instruire al întregului personal în domeniul cunoaşterii dreptului conflictelor armate şi în funcţie de acesta, să propună şi să vegheze la îndeplinirea măsurilor de remediere a eventualelor lipsuri. Pentru a-şi îndeplini obligaţiile funcţiei, consilierul juridic, pe lângă temeinica cunoaştere a dreptului conflictelor armate trebuie să fie informat asupra procedurilor de elaborare a planurilor în statele majore, să aibă un minim de cunoştinţe militare, necesare evaluării situaţiilor la nivel tactic, operativ şi strategic (în funcţie de eşalon, pretenţiile cresc), să cunoască mediul militar, psihologia organizarea şi problemele sale. Numai întrunind aceste condiţii ar putea deveni un consilier, potrivit pentru comandant şi colaboratorii săi, capabil să contribuie la succesul activităţilor prin capacitatea sa de a sugera (atunci când este cazul) alternative la deciziile ce pot aduce atingere dreptului conflictelor armate. Interesul faţă de problematica dreptului conflictelor armate, dar mai ales dezvoltările recente şi importanţa însuşirii standardelor umanitare internaţionale sunt câteva din considerentele ce determină necesitatea cunoaşterii aplicării normelor acestui drept. Obligaţia de a respecta şi a face să fie respectate prevederile instrumentelor juridice internaţionale în mediul militar şi civil este prezentată în toate textele convenţiilor şi ale Protocolului I adiţional. În acest sens, sunt de remarcat răspunderile ce revin diferitelor niveluri de decizie sau execuţie începând cu statul semnatar şi continuând cu structurile sale cu sarcini specifice. Ministerul Apărării ocupă un loc aparte în aplicarea dreptului conflictelor armate prin structurile sale de comandament şi executanţii din teritoriu cu rol important pe timpul operaţiunilor militare[175]. Acţiunile forţelor armate ale statelor democratice desfăşurate de cele mai multe ori în zonele de competenţă ale unei alianţe, urmărite şi mediatizate îndeaproape, impun luarea în considerare a normelor umanitare ale dreptului conflictelor armate. Integrarea României în structurile europene şi euroatlantice a determinat o reconsiderare a poziţiei forţelor noastre armate faţă de acest tip de pregătire. După cum am mai menţionat, statul român a receptat în legislaţia internă dreptul conflictelor armate prin trei modalităţi: publicarea tratatelor internaţionale de drept al conflictelor armate, ca documente oficiale ale statului român după ratificarea lor; editarea de regulamente militare speciale ce stau la baza instruirii armatei; popularizarea prin intermediul manualelor, cursurilor şi a unor lucrări ştiinţifice de specialitate. Trebuie să fim de acord că în operaţiile militare moderne, activitatea naţională de aplicare a dreptului conflictelor armate este determinată în mare măsură de intervenţia organizaţiilor internaţionale, aspect care va fi prezentat în continuarea cercetării.

3.2. Tendinţe ale intervenţiei organizaţiilor internaţionale în asigurarea respectării legilor şi obiceiurilor războiului

Organizaţiile şi instituţiile internaţionale se numără printre actorii principali pe scena mondială, ele fiind o reflectare a diversităţii lumii în care trăim şi a complexelor probleme care nu-şi mai pot găsi soluţionarea în cadru intern al statului, necesitând un cadru multilateral instituţionalizat. Problemele precum menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, înfăptuirea dezarmării generale şi complete, eradicarea subdezvoltării şi a unor flagele precum terorismul, traficul şi consumul de droguri, analfabetismul sau gestionarea patrimoniului comun al umanităţii, explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, a solului şi subsolului şi multe altele, nu pot fi soluţionate decât într-un cadru instituţional colectiv[176]. Complexitatea şi diversificarea în plină evoluţie a raporturilor interstatale, determinată de factori de natură economică, politică, socială au dus, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea la apariţia organizaţiilor internaţionale. Prezenţa lor în peisajul internaţional a adus o serie de avantaje precum crearea unui grup de persoane specializate în domeniile de activitate ale respectivelor organizaţii şi la formularea unor reguli de procedură specifice. Datorită avantajelor pe care le oferă organizaţiile internaţionale s-au impus cu repeziciune atenţiei statelor. Prin respectarea declaraţiilor, actelor finale, convenţiilor şi regulamentelor privitoare la legile şi obiceiurile războiului, organizaţiile internaţionale aplică dreptul conflictelor armate. Organizaţia Naţiunilor Unite, cel mai important actor pe scena internaţională are ca obiect principal izbăvirea generaţiilor viitoare de flagelul războiului. Această organizaţie, ca şi cele regionale, şi-au propus să rezolve situaţiile în care sunt ameninţate pacea şi securitatea mondială, în temeiul acordurilor şi tratatelor încheiate. În ordinea juridică instituită prin Carta ONU, dreptul statelor de a face război a fost abolit, fiind înlocuit printr-un adevărat drept al păcii (jus versus bellum) care sancţionează crimele de agresiune contra păcii, monopolizând recursul la violenţa armată în mâinile comunităţii internaţionale, prin Consiliul de Securitate. Sub controlul şi autoritatea Consiliului de Securitate, statele îşi menţin dreptul de legitimă apărare individuală împotriva agresiunii, iar organizaţiile internaţionale se pot implica în apărarea colectivă. Interzicerea dreptului subiectiv al statelor la război a produs modificări substanţiale şi în dreptul obiectiv al conflictelor armate. Un exemplu în acest sens îl reprezintă abandonarea în perioada postbelică a regulii avertismentului prealabil neechivoc care avea fie forma unei declaraţii de război motivată fie pe aceea a ultimatului, conţinând o declaraţie de război condiţionată. Din motive şi raţiuni strategice (pierderea beneficiului surprinderii şi acordarea unui avantaj inutil adversarului, mai ales în cadrul strategiei nucleare care presupune rapiditate în acţiune şi credibilitate) ca şi din considerente politice şi juridice (interzicerea folosirii forţei şi asimilarea declaraţiei de război şi a ultimatului cu actele de agresiune) în cadrul ONU şi în practica statelor sau a organizaţiilor internaţionale s-a creat un fel de echivalent perfecţionat al avertizării prealabile prin intermediul rezoluţiilor internaţionale ori declaraţiilor unilaterale ale statelor. În acest context este mai mult decât evident că declaraţiile de război oficiale nu mai sunt necesare pentru exercitarea dreptului la autoapărare individuală iar rezoluţiile organizaţiilor internaţionale conţin adesea cereri ultimative adresate celor consideraţi a fi încălcat ordinea mondială – în caz contrar utilizându-se forţa pentru restabilirea ei şi sancţionarea agresorilor. Neutralitatea clasică şi-a pierdut caracterul său moral de simbol al păcii în vârtejul războiului, pentru că în actuala ordine juridică a lumii, în care războiul a fost interzis ca instrument al politicii naţionale a statelor, statele nebeligerante nu mai pot fi neutre, deoarece agresorul care a încălcat pacea internaţională, încercând prin violenţă să-şi facă singur dreptate, trebuie să fie pedepsit, iar victima agresiunii trebuie ajutată. Principiul răspunderii individuale şi colective a statelor membre ale comunităţii internaţionale organizate pentru garantarea respectării dreptului internaţional conduce în mod logic la condamnarea neutralităţii nediferenţiate pentru că nu mai trebuie şi nu mai poate să existe o abţinere nepăsătoare faţă de agresor. Obligaţia de intervenţie colectivă a membrilor ONU împotriva agresorului pentru a-l sancţiona de încălcarea păcii înseamnă desfiinţarea concepţiei clasice a neutralităţii, ca o concepţie contrară ordinii internaţionale şi înlocuirea ei dacă nu cu acţiuni directe de constrângere a agresorului, cel puţin cu o neutralitate diferenţiată care nu mai înseamnă imparţialitate faţă de beligeranţi. Această poziţie implică respectarea rezoluţiilor privind condamnarea infractorilor internaţionali şi efortul de ajutorare a victimei agresiunii[177]. Chiar Carta şi practica ONU permit tacit un astfel de comportament deoarece nu toate statele sunt obligate să pună la dispoziţie forţe armate terestre, maritime şi aeriene pentru executarea operaţiilor militare contra celor care ameninţă ori violează pacea internaţională. Trebuie specificat că toate statele sunt obligate să aplice măsuri de constrângere fără folosirea forţei armate, împotriva agresorului în măsura posibilităţilor pentru a proteja victima crimei contra păcii. Încheierea conflictelor armate are proceduri specifice după instituirea ordinii mondiale, în care dreptul subiectiv al statelor la război a fost interzis. Războaiele s-au perpetuat în relaţiile mondiale, armistiţiul şi capitularea ca forme de încetare a ostilităţilor militare, au continuat să existe, în timp ce tratatul de pace, ca modalitate de restabilire a păcii şi ca instrument juridic care pune capăt oficial stării de beligeranţă nu a mai fost utilizat. Conflictele postbelice nu s-au mai încheiat cu tratate de pace, fapt pentru care putem să subliniem că în actuala ordine războiul rămâne ilegal. Dreptul subiectiv la război s-a conturat mai bine în perioada postbelică şi prin includerea între excepţiile la principiul nefolosirii forţei a celor referitoare la dreptul popoarelor din ţările coloniale, din cele ocupate de o putere străină şi al popoarelor care luptă împotriva regimurilor rasiste de a recurge la forţa armată pentru exercitarea drepturilor lor de a dispune de ele însele[178]. Atât Carta ONU cât şi anumite Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU[179] au consacrat acest drept al popoarelor la autodeterminare şi implicare în planul vieţii internaţionale, în special aceea de a recurge la forţa armată. Adevărat este că unele state (31 în 2003) nu au fost de acord niciodată cu extinderea excepţiilor la dreptul de a folosi forţa în relaţiile internaţionale. Aşa se face că unele state n-au ratificat Protocolul I de la Geneva din 1977 la Convenţiile de protecţie a victimelor războiului pe motiv că art.1 al instrumentului menţionat recunoaşte calitatea de conflict internaţional oricărui recurs la forţă „în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste în exercitarea dreptului lor de a dispune de ele însele”. Alte state au făcut declaraţii interpretative la acest articol: Belgia, Coreea, Canada şi Irlanda au cerut ca autoritatea ce reprezintă popoarele respective să fie recunoscută de organizaţia regională interesată. Franţa şi Marea Britanie şi-au rezervat dreptul de a recunoaşte autorităţile respective, totodată au declarat că în contextul respectiv termenul de „conflict armat” indică o situaţie care nu include comiterea de crime, inclusiv acte de terorism, indiferent că ar fi colective sau izolate. Perioada postbelică a inclus în noţiunea de conflict armat şi războaiele civile din interiorul unui stat consacrarea juridică a acestora făcându-se prin intermediul art.3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi al Protocolului adiţional II din 1977 care lasă în afara situaţiilor de conflict armat doar tensiunile şi tulburările interne cum sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă sau alte acte analoge. Cu acest Protocol II s-au declarat de acord mai puţine state (153 în 2003). În ultimele decenii conflictele armate fără caracter internaţional au prevalat asupra celor internaţionale, dând altă specificitate beligeranţei contemporane. Beligeranţa contemporană are caractere specifice şi în ceea ce priveşte dreptul conflictelor armate. Analizând declaraţiile interpretative[180] ale statelor referitoare la definiţia forţelor armate, observăm că acestea sunt considerate distincte faţă de mişcările de rezistenţă. Argentina a specificat că art.43 (1) şi 44 (1) ale Protocolului I din 1977 nu implică derogări la noţiunea de forţe armate regulate ale unui stat suveran şi distinge conceptul de forţe armate regulate (corpuri militare permanente plasate sub autoritatea guvernamentală a statelor suverane) de mişcările de rezistenţă la care se referă art.4 al Convenţiei a III-a de la Geneva din 1949. Această interpretare stă la baza consideraţiilor referitoare la noile tipuri de combatanţi şi nu la noile metode de luptă utilizate de forţele armate regulate desprinse din noua definiţie a acestor fapte. Belgia şi Franţa au notificat că forţele lor armate includ şi jandarmeria. Mult mai multe au fost rezervele la art.44 (3) care recunosc statutul de combatant pentru membrii gherilei. Zece state (Germania, Australia, Belgia, Canada, Franţa, Irlanda, Noua Zeelandă, Olanda, Coreea, Marea Britanie) consideră că dispoziţia este aplicabilă numai în cazuri de ocupaţie militară ca şi în conflictele desfăşurate în virtutea dreptului de autodeterminare – în timp ce Spania şi Italia limitează aplicarea doar la ocupaţia militară. Simularea statutului gherilei în sânul populaţiei civile, afectează totuşi beligeranţa chiar în condiţiile în care Protocolul I legitimase gherila, deoarece este dificil să distingă membrii gherilei de restul populaţiei. Aşa se face că cele 12 state menţionate au interpretat extensiv termenul „desfăşurare” inclus în condiţia de legalitate a partizanilor de a purta armele la vedere pe timpul desfăşurării fiecărei acţiuni militare, în sensul că este vorba de orice deplasare spre un loc de unde atacul va fi lansat. Australia şi Noua Zeelandă interpretează expresia condiţională a purtării armelor pe faţă „în timpul în care expus vederii de către adversar” ca însemnând vizibilitatea cu ajutorul aparatelor optice adecvate, chiar dacă o astfel de regulă ar fi dificil de controlat şi demonstrat. O chestiune mult discutabilă a beligeranţei ultimelor decenii a fost aceea a legitimităţii armelor nucleare care păreau interzise conform principiilor de bază ale limitării mijloacelor şi metodelor de luptă. Referitor la acest aspect, unele state au formulat declaraţii relative la armele nucleare cu ocazia ratificării Protocolul I. Deocamdată chestiunea inaplicabilităţii Protocolului I în cazul armelor nucleare nu este la fel de clară.  Mult discutată şi interpretată este chestiunea represaliilor care în dreptul conflictelor armate reprezintă actele derogatorii de la legile şi obiceiurile războiului, acte ce pot fi îndreptate împotriva unei părţi la conflict în scopul de a obliga să înceteze violarea regulilor pertinente. Timp îndelungat, represaliile au fost considerate măsura ideală de sancţionare şi obligare a adversarului să respecte dreptul războiului, cu condiţia să rezulte dintr-un act ilegitim al acestuia, să fie proporţională, să nu fie îndreptată împotriva persoanelor protejate şi să înceteze atunci când adversarul nu mai încalcă regulile statuate.  Represaliile au fost interzise, mai întâi în 1929 împotriva prizonierilor,  apoi în 1949 şi 1954 împotriva unor diverse categorii de persoane şi bunuri protejate de Convenţiile de la Geneva şi de la Haga. Protocolul I din 1977 a instituit o serie de interdicţii necondiţionate care protejează contra represaliilor răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, personalul sanitar şi religios, persoanele civile, bunurile civile şi culturale, mediul natural, bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase.

Ultimul război mondial a fost un fenomen unic în  istoria războaielor prin radicalismul său şi violarea drepturilor neutrilor şi inocenţilor, iar apariţia armelor atomice a fost considerată ca făcând războiul imposibil în viitor datorită excesivei lor puteri distructive. Nu înseamnă însă că după ce omenirea a suferit atâta amar de veacuri din pricina războiului, va trebui să mai sufere o vreme de pe urma dispariţiei sau mai bine spus a absenţei acestuia dintre modalităţile de reglementare a diferendelor şi de sancţionare a statelor. Războaiele continuă să se manifeste şi la începutul mileniului al treilea, chiar dacă „noile războaie” sunt caracterizate prin asimetrie, demilitarizare şi privatizare – comercializare. Asimetria face distincţia între războaiele actuale şi cele ale secolului trecut prin faptul că, de o parte, există beligeranţi care dispunând de o tehnologie performantă, accelerează războiul în vederea obţinerii unei victorii rapide iar pe de altă parte, mişcările de gherilă încetinesc ritmul războiului făcându-i pe primii să plătească un cost ridicat pentru accelerare. Din acest motiv societăţile cele mai avansate pe plan tehnologic nu posedă în mod necesar superioritatea asupra adversarului în conflictele asimetrice. „Noile războaie” se demilitarizează în sensul că nu sunt desfăşurate numai de soldaţi şi pot fi îndreptate nu numai împotriva ţintelor militare, producând confuzie asupra regulilor umanitare aplicabile în conflictele destructurate sau transnaţionale. Noul mileniu ne arată că între părţile la conflict pot figura grupuri criminale sau teroriste transnaţionale, ce pot conduce la războaie private între anumite state şi aceşti noi actori internaţionali (la fel ca seniorii medievali ai războiului de altă dată care urmăreau un profit din comercializarea conflictelor armate). Organizaţiile internaţionale cât şi cele regionale au cerut adesea beligeranţilor,  pentru menţinerea păcii şi securităţii mondiale, să încheie acorduri de încetare a focului (armistiţii) sau să-şi reglementeze pe cale paşnică disputele litigioase.

3.2.1. Organizaţii internaţionale implicate în aplicarea dreptului conflictelor armate

Mult timp statele au fost singurele subiecte de drept internaţional, motiv pentru care doar ele puteau decide trecerea de la starea de pace la cea de război prin utilizarea violenţei armate ca instrument al politicii naţionale. Acesta este motivul pentru care toate statele au creat prin practici repetate general acceptate, dreptul cutumiar al războiului. Primele acorduri convenţionale de drept al războiului au fost create tot de state şi au avut ca destinaţii aceleaşi state plus cele care au dorit să adere la convenţiile respective pentru a da sens valorilor umane dar şi intereselor naţionale. Din a doua jumătate a secolului XIX apar şi primele forme de asociere internaţională permanentă (coaliţii şi alianţe militare ad-hoc existaseră şi înainte) care aduc în viaţa internaţională noi actori în dreptul internaţional public noi subiecte de drept, fie ele şi derivate (secundare). Astăzi, organizaţiile internaţionale reprezintă forme de instituţionalizare a voinţei statelor de a coopera între ele în diferite aspecte ale intereselor lor fundamentale, ca expresie a globalismului care marchează în mod particular evoluţia comunităţilor umane. Unele organizaţii îşi propun păstrarea păcii şi securităţii internaţionale[181]. Statele care le-au creat le-au înzestrat şi cu puterea de a decide asupra uzului internaţional de forţă armată. Astfel, respectivele organizaţii internaţionale devin în nume propriu beligeranţi în conflictele armate moderne datorită personalităţii juridice a statelor. Există şi unele organizaţii internaţionale care au ca preocupări dezvoltarea drepturilor omului, inclusiv în situaţii de conflict  armat, sau veghează la aplicarea dreptului conflictelor armate. Instrumentele de DIU conţin puţine proceduri exprese referitoare la organizaţiile internaţionale – ele referindu-se doar la ONU şi instituţiile sale specializate (UNESCO) sau la unele organizaţii umanitare imparţiale (CICR). Puţinele referiri exprese la organizaţiile internaţionale în convenţiile de drept umanitar se pot explica prin faptul că şi astăzi acesta este un drept care se adresează în special statelor iar aplicarea este realizată tot de către acestea. Organizaţiile internaţionale nu au avut o preocupare directă şi insistentă în domeniul dreptului conflictelor armate mult timp. Este explicabil prin faptul că ele sunt doar subiecte juridice derivate şi pot interveni doar în măsura în care statele care le-au constituit le-au stabilit competenţe în diferite domenii. Există anumite prevederi ale DIU care în niciun caz nu pot fi aplicate de/la ONU (în acest sens fiind art.49 din Convenţia a IV-a din 1949 referitor la ocupaţie, art.49/50/129/176 din cele patru Convenţii de la Geneva şi art.85 (1) din Protocolul I referitor la reprimarea infracţiunilor grave). În ultimii ani au apărut tot mai des preocupări în cadrul organizaţiilor internaţionale de securitate, în domeniul elaborării unor reguli de drept umanitar internaţional specific conducerii operaţiilor militare desfăşurate de aceste organizaţii, cât şi în domeniul limitării mijloacelor şi metodelor de război, al asigurării protecţiei drepturilor omului  în conflictele armate sau cel al reprimării juridice a violărilor DIU. Au fost create  organizaţii internaţionale speciale în acest domeniu cum sunt: Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (instituită pe baza art.VIII al Convenţiei din 1993) sau Adunarea Statelor Părţi la Statutul CPI (prevăzută de art.112 al Convenţiei de la Roma din 1998). Organizaţiile internaţionale neguvernamentale nu au stat nici ele departe de preocupările pentru umanizarea războiului, astfel încât, cele deja existente şi-au intensificat eforturile în acest domeniu (organizaţii precum CICR, IIDU, Human Rights Watch) şi au fost înfiinţate noi organizaţii, precum Coaliţia pentru Sprijinirea Tribunalului Penal Internaţional, care reuneşte peste două mii de organizaţii neguvernamentale de pe întreaga suprafaţă a globului, încercând să asigure pedepsirea acelora care încalcă principiile şi normele dreptului conflictelor armate.

3.2.2. Contribuţia organizaţiilor internaţionale la asigurarea respectării legilor şi obiceiurilor războiului

Un rol important în clarificarea, dezvoltarea sau implementarea legilor şi obiceiurilor războiului l-au avut, pe lângă statele naţionale şi organismele internaţionale de diferite tipuri, atât interguvernamentale cât şi neguvermanentale[182]. În cazul organizaţiilor neguvernamentale, trebuie amintită preocuparea constantă a acestora pentru elaborarea de regulamente, proiecte de convenţii umanitare, manuale de drept al conflictelor armate, precum şi adoptarea de rezoluţii sau rapoarte care au influenţat evoluţiile în acest domeniu, chiar dacă toate aceste regulamente nu aveau forţa  juridică a tratatelor convenite între state. Asociaţiile neguvermanentale (expresie a societăţii civile internaţionale) au jucat şi continuă să joace un rol deosebit de important în precizarea conţinutului dreptului cutumiar şi convenţional umanitar, în influenţarea progresului continuu al acestora pe măsura evoluţiei, atât a dreptului internaţional general cât şi a artei militare. Anumite organizaţii neguvernamentale, în special cele compuse din jurişti, au avut un rol tradiţional important în codificarea obiceiurilor nescrise ale războiului şi a instrumentelor convenţionale specializate. Este cunoscută şi recunoscută în acest sens activitatea Institutului de Drept Internaţional care a elaborat în 1880 Manualul de la Oxford asupra războiului terestru şi în 1913 Manualul asupra războiului naval. În 1971 acelaşi institut a adoptat Rezoluţia de la Zagreb, continuată în 1975 cu cea de la Wiebaden asupra aplicării legilor războiului la operaţiunile desfăşurate de forţele ONU. Totodată, Asociaţia de Drept Internaţional a pregătit la Amsterdam  în 1938 un proiect de convenţie pentru protecţia populaţiei civile în timp de război. Institutul Internaţional de Drept Umanitar, fondat în 1970 la San Remo de jurişti, a organizat diferite conferinţe şi comisii referitoare la legile războiului şi a pus la dispoziţia statelor în 1994 Manualul asupra conflictelor armate pe mare. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii deşi are calitatea de persoană juridică de drept intern, fiind format din 15-25 elveţieni, dispune de atribuţii internaţionale precise şi largi, prevăzute în Convenţia de la Geneva din 1949 şi în Protocolul I din 1977, motiv pentru care i se recunoaşte o adevărată personalitate juridică internaţională. Comitetul de la Geneva, în forma sa originală din 1963 când s-a constituit pentru Ajutorarea Răniţilor de Război a avut iniţiativa promptă de a convoca o conferinţă internaţională la care au participat 16 state pentru elaborarea primei convenţii umanitare din 1864. Din acest moment CICR a fost o prezenţă permanentă în dezvoltarea dreptului umanitar, prin implicările deosebit de utile cu diferite investigaţii, rapoarte, proiecte de convenţii, sesiuni ale experţilor guvernamentali şi conferinţe diplomatice[183]. Mai cunoscute sunt contribuţiile sale substanţiale la pregătirea proiectelor de texte care vor deveni Convenţiile de la Geneva din 1906, 1929 şi 1949 sau a Protocoalelor de la Geneva din 1977 (asupra acestora din urmă a publicat şi comentarii ce s-au bucurat până în prezent de o autoritate recunoscută unanim). Această organizaţie neguvernamentală a fost desemnată de ONU în perfecţionarea instrumentelor de DIU (în acest sens fiind Orientările din 1994 ale CICR şi Adunării Generale ONU, asupra protecţiei mediului, elaborate de o reuniune de experţi sub auspiciile Crucii Roşii.  O contribuţie, la fel de valoroasă la dezvoltarea dreptului umanitar, a avut-o Mişcarea Internaţională de Cruce şi Semilună Roşie, compusă din 175 de Societăţi Naţionale de Cruce şi Semilună Roşie, CICR şi Federaţia Societăţilor de Cruce şi Semilună Roşie (fondată în  1919 cu denumirea de Ligă, schimbată în actualul nume în 1991) al cărui organ deliberativ suprem este Conferinţa Internaţională a Crucii şi Semilunii Roşii. Conferinţa se convoacă, de obicei, la fiecare patru ani, cuprinzând delegaţii ale celor trei componente precum şi ale statelor – părţi la Convenţiile de la Geneva. Rezoluţiile acesteia referitoare la dreptul conflictelor armate au fost întotdeauna atât de substanţiale, încât s-au reflectat automat în tratatele de drept internaţional umanitar. Organizaţiile interguvernamentale au contribuit la dezvoltarea legilor războiului, rolul acestora fiind în continuă creştere în ultimii ani. Astfel, Societatea Naţiunilor (1921-1946) prima formă de instituţionalizare a comunităţii universale a statelor, a avut un rol modest dar nu de neglijat în această privinţă – Protocolul de la Geneva din 1925 asupra gazelor chimice şi războiul bacteriologic a fost adoptat într-o conferinţă desfăşurată sub auspiciile Legii Naţiunilor iar în 1938 Adunarea Ligii a adoptat în unanimitate o rezoluţie privind dreptul războiului aerian. Continuatoare a Societăţii Naţiunilor, Organizaţia Naţiunilor Unite fondată în 1945 a fost la început rezervată în implicarea sa în problemele dreptului războiului, din cauza îngrijorării că o astfel de implicare ar putea apărea ca o acceptare eventuală a legitimităţii sau inevitabilităţii recurgerii la război, în contradicţie cu prevederile Cartei care aboleşte folosirea forţei în relaţiile internaţionale. Dar cu toate acestea ONU a avut un rol unic, în continuă creştere, în clarificarea, dezvoltarea şi implementarea legilor războiului, prin câteva mecanisme distincte[184]. Organizaţie universală a statelor, pe baza statutului său esenţial în pregătirea tratatelor internaţionale cu aplicabilitate mondială, a participat prin intermediul Secretariatului General şi ECOSOC la elaborarea proiectului Convenţiei din 1948 asupra genocidului care va face parte atât din dreptul drepturilor omului cât şi din dreptul conflictelor armate. Totodată, sub auspiciile ONU se vor desfăşura conferinţele diplomatice care se vor finaliza în 1976 cu Convenţia asupra modificărilor tehnice ale mediului; în 1980 cu Convenţia asupra anumitor arme convenţionale, iar în 1998 cu Statutul de la Roma asupra Curţii Penale Internaţionale.(Anexa nr. 14) Pe de altă parte, Adunarea Generală a ONU a adoptat numeroase rezoluţii referitoare la conţinutul şi implementarea legilor războiului, printre care mai cunoscute sunt: Rezoluţia 95 (1) din 1946 privind „afirmarea principiilor de drept internaţional recunoscute de Carta Tribunalului de la Nuremberg” şi Rezoluţia 2675/XXV din 1970 cu privire la „principiile de bază pentru protecţia populaţiei civile în conflictele armate”. Rezoluţiile Adunării Generale nu au efect constrângător (cu câteva excepţii – problemele referitoare la administrarea ONU şi anumite activităţi ale sale). Dacă rezoluţiile care conţin declaraţii asupra regulilor generale de drept internaţional sunt aprobate şi acceptate de majoritatea considerabilă a statelor, pot evidenţia dreptul cutumiar sau constituie baza pentru dezvoltarea dreptului. Tot Adunarea Generală a adoptat în 1947 Rezoluţia 1977/II care dispunea un organ subsidiar al său (Comisia de Drept Internaţional) să pregătească un proiect de cod referitor la principiile de la Nuremberg şi a adoptat (aprobat) tratatele negociate sub auspiciile ONU, de la Convenţia Genocidului din 1948 până la Statutul CPI de la Roma din 1998. Pentru dezvoltarea DIU, Adunarea Generală a ONU a colaborat şi cu alte organizaţii internaţionale. În acest sens fiind orientările CICR/UNGA asupra protecţiei mediului din 1994 cerând statelor să difuzeze cât mai larg posibil acest instrument. Multe alte documente importante au fost supuse aprobării Adunării Generale, precum formularea celor 7 principii de la Nuremberg pregătite de CDI în 1950 sau rapoartele din 1969 şi 1970 ale Secretariatului General „asupra respectării drepturilor omului în conflictele armate”.

O contribuţie substanţială a Adunării Generale s-a materializat în dezvoltarea dreptului drepturilor omului care a avut implicaţii esenţiale în multe cazuri de conflicte armate şi de ocupaţie militară, deoarece conţine prevederi exprese (nu sunt admise derogări de la anumite drepturi nici măcar în caz de urgenţa publică şi situaţii excepţionale). De asemenea, rolul Consiliului de Securitate în domeniul conflictelor armate a crescut având în vedere că în multe situaţii de urgenţă, rezoluţiile sale cu forţa juridică au reafirmat aplicarea dreptului conflictelor armate, conţinutul dreptului şi a insistat pe responsabilitatea statelor sau a indivizilor faţă de implementarea acestuia. Astfel, statutele Tribunalelor pentru Iugoslavia şi Rwanda, aprobate de Consiliul de Securitate conţin importante sinteze şi clarificări în aceste domenii.Secretarul General în calitatea sa de comandant al forţelor ONU de pace şi-a adus contribuţia la dezvoltarea şi clarificarea aplicării legilor războiului, cel mai cunoscut exemplu fiind Buletinul din 1999 asupra respectării DIU de către forţele ONU,(Anexa nr. 15). Organizaţiile internaţionale regionale, în special cele de securitate, şi-au adus şi ele contribuţia la dezvoltarea şi aplicarea dreptului conflictelor armate. În continentul european, amintim rolul jucat de OSCE care în Deciziile de la Helsinki din 1992 a formulat un angajament al statelor de a îndeplini obligaţiile ce le revin, însuşirea şi difuzarea DIU, iar în Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii din 1994, a încurajat statele în popularizarea instrumentelor umanitare ale războiului, în special prin pregătirea personalului forţelor armate, în acest domeniu. Componente precum PESC şi UE au avut în vedere necesitatea difuzării DCA. În acest sens fiind Rezoluţia PE din 1989, Declaraţia Preşedinţiei UE din 1999 cu ocazia aniversării Convenţiilor de la Geneva, Rezoluţia PE din 2000 asupra promovării convenţiilor umanitare (Anexa nr. 16) sau Concluziile Seminarului de la Salamanca din 2002 privind reglementarea dreptului internaţional în operaţiile conduse de UE în cadrul PESA[185]. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, la rândul său a adoptat în 2004 o declaraţie privind protecţia drepturilor omului în timpul conflictelor armate şi în caz de tulburări şi tensiuni interne în care se arată că problema principală în acest domeniu nu este absenţa normelor ci mai ales a aplicării şi a respectării normelor deja existente. În cadrul NATO, ca în orice alianţă şi coaliţie militară care desfăşoară operaţiuni de război sau altele decât războiul, există instrumente specifice de aplicare a DCA. Această organizaţie nu este semnatară a convenţiilor umanitare şi nu are deci obligaţii formale în acest sens, dar ca asociaţie de apărare a statelor cu mijloace militare nu putea să ignore existenţa convenţiilor umanitare. În afara obligaţiilor pe care le au statele membre ale NATO, aplicarea DIU se realizează prin intermediul consilierilor juridici din fiecare comandament aliat care întocmesc anexa juridică la planul de operaţii şi anexa ROE. Consilierii juridici sfătuiesc comandanţii şi pe ceilalţi militari în ceea ce priveşte respectarea principiilor şi normelor umanitare. Cercetarea şi urmărirea în justiţie a infracţiunilor revine în răspunderea naţională a statelor contribuitoare dar sunt raportate şi Comandamentului Aliat. Aplicabilitatea DIU e oarecum complicată în NATO deoarece nu toate statele membre sunt părţi la aceleaşi instrumente internaţionale dar această lipsă de omogenitate n-a creat în realitate probleme majore. Pentru acest motiv, aşa cum am evidenţiat deja în capitolul 1,  s-au elaborat acorduri standardizate (STANAG) pentru interogatoriul prizonierilor de război; procedurile de deţinere a prizonierilor de război; identificarea bunurilor serviciilor sanitare militare, evaluarea şi exploatarea materialelor şi documentelor capturate de la adversari, utilizarea transportului aerian de către serviciul sanitar în zonele înaintate. Dintre iniţiativele de aplicare a DIU în cadrul NATO mai amintim Memorandumul de Înţelegere dintre Comandantul Suprem Aliat şi CICR din 1997 asupra cooperării în activităţile de instruire, Rezoluţia Adunării Parlamentare a NATO din 1999 în privinţa îmbunătăţirii implementării şi garantării respectării DIU (Anexa nr. 17 ) şi decizia Consorţiului PfP – NATO al academiilor militare de a institui un model comun de învăţare a DCA în cadrul tuturor instituţiilor militare de învăţământ din statele membre NATO[186]. Europa găzduieşte, de asemenea, sediile unor organizaţii internaţionale neguvernamentale cu atribuţii în difuzarea convenţiilor umanitare sau în aplicarea unor prevederi ale acestora, precum IIDU de la San Remo, Societatea Internaţională de Drept Militar şi Dreptul Războiului de la Bruxelles, Comisia medico-juridică din Monaco, Comitetul Internaţional al Neutralităţii în timp de Război de la Paris, Societatea Internaţională pentru protecţia bunurilor culturale în conflicte armate s.a. Acestea îşi aduc, alături de organizaţiile internaţionale guvernamentale, o contribuţie deosebită atât la aplicarea cât şi la dezvoltarea DIU, astfel încât, acesta să urmeze evoluţiile de ansamblu ale societăţii internaţionale în care subiectele derivate de drept internaţional au o importanţă vitală în asigurarea protecţiei drepturilor omului în timp de conflict armat pe toate continentele lumii.

 

3.3. Principii şi orientări ale dreptului operaţional la particularităţile operaţiilor militare moderne

Teatrele de acţiuni militare, în care pot fi implicate forţele armate ale României, sunt caracterizate de amplificarea şi diversificarea riscurilor militare (nemilitare) sau a celor de natură neconvenţională. Riscurile la adresa securităţii naţionale a României se manifestă cu precădere în domeniul economic, social şi militar. Decizia de utilizare a forţelor armate ale României intră în competenţa exclusivă a autorităţilor publice ale statului român, iar modul de utilizare va fi stabilit de către autorităţile militare abilitate prin legislaţia internă. Acţiunile militare se vor desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor, tratatelor (convenţiilor, acordurilor) semnate şi ratificate de România. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin la care şi armata României a luat parte ca aliat NATO, cuprind: operaţiile internaţionale desfăşurate în sprijinirea păcii; acţiunii umanitare (ajutor în caz de dezastre, asistenţă umanitară a refugiaţilor şi a evacuaţilor); acţiunile antiterorism sau acţiunile de restabilire a ordinii constituţionale. Strategia de securitate naţională a României , ca atribuţie a Autorităţii Naţionale de Comandă, se manifestă în domeniile importante ale vieţii sociale: diplomatic, militar, economic, ecologic, cultural etc. Autoritatea Naţională de Comandă are în competenţa sa principalele instituţii ale statului: Parlamentul, Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul României şi Ministerul Apărării. Regulile de angajare a forţelor se elaborează în mod unitar de către comandant, pentru toate componentele de structură şi se transmit prin directive operative. Aceste reguli vor respecta cerinţele normelor de drept internaţional care au ca obiect de reglementare domeniul dreptului operaţional. În concentrarea efortului militar asupra unor obiective importante se va urmări diminuarea efectelor colaterale ale atacului prin următoarele metode: utilizarea procedeelor eficiente de selectare a ţintelor; alegerea armamentului de lovire (a muniţiei aferente) care să permită lovirea punctuală şi optimizarea acţiunilor întrunite în scopul armonizării acţiunilor militare de ansamblu (asigurarea sinergiei impactului militar). Ministerul Apărării reprezintă structura constitutivă a administraţiei publice centrale în subordinea Guvernului României, prin care se realizează conducerea activităţilor în domeniul apărării naţionale[187]. Pe durata desfăşurării conflictului armat conducerea operaţională a acţiunilor întrunite, la nivel strategic, se efectuează de către Comandamentul Militar Strategic care este subordonat direct Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Conducerea operaţională a acţiunilor întrunite în situaţii de criză şi în situaţia de conflict armat, se realizează de către comandanţii comandamentelor operaţionale. Măsurile de prevenire a crizelor, pe timp de pace sau în situaţia de conflict armat se vor lua în plan politic, diplomatic, economic şi într-o ultimă instanţă în cel militar. În procesul de iniţiere şi întreprindere a unei acţiuni militare, în scopul soluţionării unor situaţii de criză, se vor avea în vedere următoarele aspecte: existenţa unor structuri strategice (operative); susţinerea de către opinia publică; oportunitatea recurgerii la forţele armate; existenţa unei reale corelaţii între obiectul politic şi cel militar; respectarea principiului proporţionalităţii între amploarea acţiunilor militare şi atacarea obiectivelor (evitarea lovirii obiectivelor civile); utilizarea tehnicii şi mijloacelor de luptă în conformitate cu cerinţele convenţiilor şi protocoalelor internaţionale. Angajarea forţelor armate în acţiunile militare va avea un caracter gradual şi flexibil, se va efectua după informarea prealabilă a populaţiei asupra potenţialelor pericole generate de lupta armată. Sprijinul acţiunilor întrunite se realizează printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni executate continuu într-o concepţie unitară, de către o forţă (compartiment) care ajută, protejează, desfăşoară operaţii (activităţi) complementare sau susţine o altă forţă în conformitate cu imperativele unei directive (ordin) în scopul îndeplinirii misiunilor militare. Comandanţii forţelor militare pot stabili relaţii de sprijin în cadrul forţei  întrunite pentru a intensifica efortul în scopul îndeplinirii sarcinilor operative, pentru stabilirea priorităţilor şi pentru asigurarea unor capacităţi suplimentare de acţiune la compartimentele subordonate. Stabilirea relaţiilor de primire şi asigurare a sprijinului între componentele forţei întrunite are efecte benefice asupra modului de îndeplinire a misiunilor militare. Comandantul (compartimentul) care asigură sprijinul are responsabilitatea să analizeze cererile şi nevoile comandantului sprijinit şi să acţioneze pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate. Comandantul militar este un receptor de comandă politico-militară, un analist obiectiv al realităţii câmpului de luptă (zona de operaţii). El îşi va concentra eforturile în vederea îndeplinirii misiunilor primite de la organele militare competente. Decizia comandantului trebuie să se încadreze în litera şi spiritul legislaţiei naţionale, să nu violeze regulile de angajare stipulate în conţinutul convenţiilor şi protocoalelor internaţionale. Structura specializată de consiliere a comandantului în domeniul legislaţiei militare şi civile, naţionale sau internaţionale, în scopul asigurării legalităţii actului de comandă este compartimentul juridic. Susţinerea acţiunilor întrunite în planul asistenţei juridice, reprezintă un complex de măsuri şi activităţi planificate şi desfăşurate pentru ca acţiunile militare, întreprinse de comandanţi, statele majore şi de către trupele combatante, să fie legale iar succesele militare să fie obţinute în condiţii licite şi de moralitate. Implementarea regulilor de drept internaţional (intern) aplicabil în conflictele armate, se va materializa într-un „Plan de acţiune” al compartimentului juridic şi care trebuie să reprezinte suportul juridic, al deciziei comandantului, al dispoziţiunilor date pe linia armelor. Compartimentul juridic va oferi comandantului şi statului major un real sprijin de natură juridică în vederea rezolvării problemelor de drept militar[188]. Ca în toate timpurile, protecţia umanitară este şi în  contemporaneitate o problemă care-i vizează în primul rând pe militari. Astfel, art.42 al Doctrinei acţiunilor întrunite ale forţelor armate precizează că regulile de comportament sunt stabilite prin dispoziţii, ordine sau instrucţiuni elaborate de autoritatea militară competentă care vizează modalităţile de conduită tactică în diferite situaţii şi faţă de diferite situaţii sau categorii de persoane şi bunuri. O indicaţie precisă asupra posibilelor reguli de comportament ce trebuie elaborate de comandamentele strategice şi/sau operative pentru uzul eşaloanelor tactice putem găsi în statutul juridic, reglementat de dreptul operaţional al conflictelor armate. Regulile de comportament diferă de la caz la caz, după cum avem de-a face cu acţiuni militare în război sau în operaţii de stabilitate şi de sprijin, după intensitatea rezistenţei sau ofensivei adversarului, după tipul de conflict armat (în războiul de gherilă fiind aplicabile reguli speciale, ca şi faţă de partizani), după modul în care adversarul cunoaşte şi respectă legile şi obiceiurile războiului (atitudini diferite faţă de mercenari, spioni, adversari care comit acte perfide, criminale şi de teroare). În toate cazurile, regulile de comportament reprezintă unul din fundamentele acţiunii militare întrunite. Dreptul operaţional este definit ca fiind acea parte a dreptului internaţional şi intern care reglementează aspectele legale ale planificării şi desfăşurării acţiunilor militare desfăşurate de forţele armate atât în timp de pace cât şi în război. Mai concret, dreptul operaţional este ansamblul măsurilor militare luate la nivel strategic, operativ şi tactic, pentru aplicarea fundamentului juridic ale conflictelor armate pe perioada desfăşurării ostilităţilor militare[189]. Ele se iau de către autorităţile publice militare ale statului, atât la nivelul comandamentului suprem cât şi la diferitele eşaloane ale forţelor armate, cu respectarea în toate împrejurările, a prescripţiilor, convenţiilor internaţionale. Activitatea de cunoaştere, respectare şi aplicare a regulilor dreptului internaţional al conflictelor armate reprezintă o adevărată formă de sprijin a acţiunilor militare întrunite, deoarece îşi aduce o contribuţie importantă la îndeplinirea scopurilor acestora în condiţii de legalitate. Este o asigurare în sensul de „punere în siguranţă”, garantând comandanţilor şi combatanţilor că acţiunile lor sunt legale, că nu vor fi traşi la răspundere pentru faptele lor săvârşite în concordanţă cu legile şi obiceiurile războiului. Dreptul operaţional are baza materiei în următoarele documente: CARTA O.N.U.; Tratatele de constituire a unor organizaţii militare cu vocaţie internaţională; Convenţiile Internaţionale de drept pozitiv; Tratatele Internaţionale; Acordurile de pace; Armistiţiile realizate pe timpul desfăşurării conflictelor armate, acordurile M.O.F.A. (S.O.F.A.) cu ONU/OSCE; directivele şi  ordinele de luptă (dispoziţiile pe linie de arme) emise de comandamentele militare naţionale (internaţionale). Activităţile militare, fără a se depărta de natura lor specifică, dobândesc tot mai mult caracteristicile activităţilor oricărei agenţii guvernamentale, având la bază noţiunile managementului, ale ştiinţei administraţiei şi dreptului administrativ. Autoritatea militară desfăşoară, ca serviciu public permanent al statului, o gamă întreagă de activităţi în timp de pace, în situaţii de criză şi în caz de război. În timp de pace activităţile militare se rezumă la instruirea militară, la antrenarea în vederea desfăşurării activităţilor militare. Există şi situaţii în care autorităţile militare au obligaţii administrative: îndrumare şi control a măsurilor de pregătire luate de ministere; întocmirea lucrărilor de mobilizare la locul de muncă şi pregătirea teritoriului pentru apărare; pregătirea autorităţilor publice civile cu sarcini la mobilizare în vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin pe linia apărării naţionale. Pentru situaţiile de criză, pot fi menţionate: activităţile iniţiate şi desfăşurate sub responsabilitatea autorităţilor militare; ridicarea treptată a capacităţii de luptă a unităţilor militare; mobilizarea generală şi parţială, intervenţia umanitară în caz de catastrofe şi  emiterea de ordonanţe militare. Unele din aceste activităţi se desfăşoară în cooperare cu alte autorităţi ale administraţiei publice centrale sau locale. Importante în acest sens sunt dispoziţiile normative referitoare la starea de urgenţă şi starea de asediu, când anumite sarcini ale autorităţilor civile trec în puterea autorităţii militare care primesc, prin lege, (prin decretul de instituire a stărilor excepţionale), diferite atribuţii şi răspunderi ca: întocmirea planurilor de acţiune, dispune depunerea temporară a armelor aflate asupra populaţiei; efectuarea de razii şi percheziţii; avizarea informaţiilor destinate presei; asigurarea pazei militare la sediile autorităţilor publice şi a unor obiective de importanţă naţională. În timp de război se continuă toate activităţile pentru situaţiile de pace şi de criză, concomitent cu declanşarea acţiunilor militare bazate pe utilizarea armelor şi a metodelor legale de luptă.

3.3.1. Asistenţa juridică a acţiunilor militare moderne şi dreptul operaţional contemporan

Regulamentul general al acţiunilor militare A.N.1 din 1996 consacră un articol special acestei probleme: „Art.203 – Asistenţa Juridică constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru a asigura respectarea în acţiunile militare a cerinţelor legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate. Prin asistenţa juridică trebuie să se realizeze concordanţa între necesităţile militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea misiunilor fără încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu aşteptările, discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între mijloacele şi metodele folosite în raport cu necesităţile militare. Prin asistenţa juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul moral al armatei şi, implicit, victoria acesteia, prin eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor inutile. La toate planurile de operaţii trebuie să existe o anexă juridică[190] în care să se cuprindă elemente ca: obiective civile aflate sub protecţie, lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase; bunuri cu imunitate culturală; localităţi neapărate şi zone demilitarizate; localităţi; zone sanitare şi de securitate; amplasarea lagărelor de prizonieri şi internaţi civili, a spitalelor şi organismelor de apărare civilă (sute de comunicaţii pentru transporturi sanitare); statutul combatanţilor şi regimul mijloacelor de război; proceduri pentru realizarea raporturilor non-ostile cu adversarul prin notificări şi acorduri prevăzute în convenţii; procedura de ridicare a imunităţii bunurilor în caz de necesitate militară; modul de marcare a persoanelor şi bunurilor protejate; procedurile de comportament faţă de răniţi, prizonieri, morţi; cooperarea cu organismele umanitare; sancţionarea abaterilor disciplinare şi infracţiunilor, condiţiile în care s-ar putea recurge la represalii; regulile de angajare şi de conduită tactică etc. Toate deciziile militare consemnate în actele juridice emise de comandamentele militare în timp de război, trebuie să fie elaborate şi executate în conformitate cu principiile şi normele dreptului conflictelor armate. Practic nu trebuie să existe directive, dispoziţiuni, hotărâri, planuri sau ordine prin care să se încalce regulile de drept al războiului. De fapt, asistenţa juridică rezolvă problemele legitimităţii şi legalităţii acţiunilor militare preconizate în funcţie de restricţiile şi limitele impuse operaţiilor ofensive şi defensive moderne de către normele dreptului operaţional al conflictelor armate.

3.3.2. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive moderne

În afara limitărilor realizate prin regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război, Dreptul operaţional instituie limitări ale operaţiilor ofensive şi defensive desfăşurate de către beligeranţi şi impune acestora luarea unor măsuri de precauţie în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare[191]. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele (prin dispoziţiile diferitelor instrumente internaţionale) forţelor armate aflate în ofensivă li se interzice de a ataca: „persoanele civile; persoanele scoase din luptă; persoanele destinate serviciului medical şi religios, precum şi persoanele destinate asistenţei victimelor războiului”. În acelaşi timp, cel care se află în defensivă are obligaţia negativă de a nu utiliza necombatanţi pentru a proteja obiectivele militare aflate în dispozitivul de apărare sau a favoriza operaţiile sale defensive prin prezenţa civilului, precum şi obligaţia pozitivă de a se strădui să îndepărteze civilii şi bunurile civile din dispozitivul apărării ori de a nu plasa obiective militare în proximitatea zonelor foarte populate. Din punct de vedere spaţial aceste limitări se referă la toate componentele teatrului de război (terestru, maritim, aerian) iar din punct de vedere material sunt interzise orice acte de ostilitate împotriva persoanelor protejate.  Există însă şi excepţii de la regula neatacării civililor şi anume când aceştia participă direct la ostilităţi (art.51 al.3 din Protocolul I), când se expun singuri atacului apropiindu-se de obiectivele militare şi când pierderile civile sunt provocate incidental, fără a fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. Aceste aprecieri, bineînţeles sunt subiective dacă ne gândim  că la Hiroshima şi Nagasaki (care aveau obiective militare importante) au murit 275.000 de civili, la Dresda (important nod feroviar) au fost 100.000 de victime între 13-15 februarie 1945, iar în bombardamentul Beirutului pe timpul intervenţiei israeliene din 1982 au pierit 29.506 oameni, din care doar 1100 combatanţi (raport 1:28) şi conform unor informaţii neoficiale, războiul din Golf s-a soldat cu 35-45.000 de civili şi 85-115.000 combatanţi decedaţi (americanii recunoscând că numai 7% din bombe aveau dispozitive de teleghidare de precizie). Totodată, forţelor armate aflate în atac li se interzice de a lovi: bunurile cu caracter civil; localităţile neapărate; zonele neutralizate şi demilitarizate; zonele şi localităţile sanitare şi de securitate; stabilimentele şi unităţile sanitare, fixe şi mobile, organismele de protecţie civilă; bunurile culturale şi lăcaşurile de cult; bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile; mediul natural (lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase). Pentru cel aflat în apărare există obligaţia generală de a nu utiliza bunurile protejate în scopuri militare, deoarece astfel va comite un act de perfidie sau îl face să-şi piardă imunitatea. De asemenea, îi revin şi obligaţii speciale cum ar fi acelea de a pregăti din timp de pace salvarea bunurilor culturale şi a nu le utiliza la război în scopuri ostile, de a nu amplasa obiective militare în proximitatea lucrărilor, conţinând forţe periculoase, de a nu utiliza bunuri sanitare pentru a pune obiective militare la adăpost de atacuri (acestea se vor amplasa la distanţă de dispozitivul de apărare, astfel încât să nu existe nici un pericol). În acest domeniu de limitare, regulile se aplică oricărei operaţiuni terestre, aeriene sau navale. Acţiunile ofensive şi defensive ale beligeranţilor sunt limitate de dreptul operaţional prin intermediul măsurilor de precauţie prevăzute în art.57 şi 58 ale Protocolului I din 1977 pentru asigurarea protecţiei populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter civil. În acest domeniu, obligaţiile atacatorului şi apărătorului sunt diferite. Atacatorul este obligat să ia măsurile de precauţie prevăzute la art.57 – precauţii în atac; apărătorul va lua măsurile menţionate la art.58 – precauţii împotriva efectelor atacurilor. Această diferenţiere de tratament este rezonabilă prin faptul că în timp ce atacatorul are iniţiativa luptei, apărătorul este condiţionat în acţiunile lui de ceea ce face cel care atacă. Acesta fiind şi motivul pentru care există o disproporţie între obligaţiile în ofensivă şi defensivă. Conducerea operaţiilor militare defensive implică, în mod concret, doar evitarea amplasării de obiective militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate sau îndepărtarea populaţiei şi bunurilor civile supuse autorităţii apărătorului din vecinătatea obiectivelor militare[192]. Conducerea operaţiilor militare ofensive trebuie să aibă permanent în vedere următoarele măsuri de precauţie: a) în pregătirea şi deciderea actului trebuie respectat strict principiul discriminării, verificându-se ca obiectivele de atacat să nu fie bunuri sau persoane protejate, ci numai obiective militare, se aleg mijloacele şi metodele de atac pentru evitarea sau reducerea la minimum a pierderilor şi pagubelor civile care ar putea fi cauzate incidental sau ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat; b) anularea sau întreruperea atacului  atunci când reiese că obiectivul său nu este militar sau dacă ar cauza incidental pierderi şi pagube excesive; c) lansarea unui avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace, atunci când circumstanţele o permit, în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă; d) alegerea obiectivului pentru care atacul să prezinte pericolul  cel mai mic pentru persoanele sau bunurile civile. Menţionăm că nicio dispoziţie a art.57 nu poate fi interpretată ca o autorizare a atacurilor împotriva populaţiei, bunurilor şi persoanelor civile. De asemenea, se menţionează că măsurile de precauţie respective se iau şi în conducerea operaţiilor militare pe mare sau în aer. Dincolo de diferenţele menţionate între operaţiile ofensive şi defensive, în concepţia Protocolului I din 1977 prin expresia „atacuri” se înţeleg actele de violenţă împotriva adversarului, indiferent dacă aceste acte sunt ofensive sau defensive. Considerăm că important în selectarea cursului optim al acţiunii militare este respectarea dreptului conflictelor armate, un criteriu de bază al viabilităţii acţiunilor moderne.

 

3.3.3. Consilierul juridic militar în comandamentele operaţionale

Responsabilitatea aplicării dreptului operaţional revine comandanţilor de pe diferite trepte ierarhice, care sunt asistaţi în luarea deciziilor de către statul major. În situaţia actuală, în care volumul dat de diversitatea regulilor juridice, ce trebuie aplicate în timp de război a ajuns atât de mare, se impune prezenţa permanentă în aplicarea dreptului conflictelor armate a unui consilier juridic militar (specializat în acest domeniu). Existenţa acestuia apare ca fiind absolut necesară datorită faptului că multe din normele dreptului operaţional lasă unui comandant latitudinea de a aprecia oportunitatea aplicării lor sau pe aceea de a interpreta singur care ar fi modalitatea concretă de aplicare. Formulări ca: „a lua toate precauţiile posibile”, „în măsura în  care aceasta este practic posibil”, „atunci când situaţia o permite”, destul de des folosite în instrumentele juridice internaţionale sunt elocvente în încercarea de a păstra echilibrul dintre necesităţile militare şi cele umanitare. Aceste formulări scoase din context, ar putea conduce la unele interpretări eronate care l-ar îndepărta pe comandant de spiritul umanist al convenţiilor internaţionale. Este nevoie de o viziune globală asupra dreptului internaţional umanitar, viziune pe care nu o poate avea decât un specialist în domeniu. La modul general, consilierul juridic militar este un cunoscător în profunzime al regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate care, în procesul elaborării hotărârii comandantului pentru îndeplinirea misiunii primite, prezintă estimări cu date, concluzii sau propuneri privitoare la asigurarea respectării şi aplicării legilor şi obiceiurilor războiului. Asistenţa juridică a acţiunilor militare nu poate fi realizată decât prin existenţa unui compartiment de specialitate format din consilieri juridici, afectat pe lângă comandant şi statul major. Importante sunt în acest sens responsabilităţile speciale ale compartimentului juridic (evidenţiate schematic în Anexa nr. 18) în cadrul statului major al comandamentului operaţional şi anume: oferirea consultanţei privind definirea şi tratamentul persoanelor suspecte, civililor reţinuţi şi prizonierilor de război; întocmirea capitolului IV al anexei de personal al planului /ordinului de operaţii şi a planului de asigurare juridică precum şi participarea la elaborarea ordinelor generale şi fragmentare ori oferirea de consultanţă şi asistenţă pentru întocmirea, interpretarea şi modificarea ROE; supervizarea execuţiei planului de asigurare şi asistenţă juridică la nivelul comandamentelor subordonate; implicarea în planificarea problemelor legate de prizonierii de război, suspecţi, afaceri civile, ţinte, ROE; suplimentar faţă de acordarea asistenţei juridice şi de colaborare cu justiţia militară, posibilitatea de a acţiona ca punct de contact cu organizaţiile internaţionale şi agenţiile neguvernamentale[193]. Importanţa, locul şi rolul consilierului juridic rezultă şi din lecţiile învăţate în unele operaţiuni care ne avertizează că cea mai mică infracţiune la dreptul internaţional al conflictelor armate poate distruge legitimitatea unei acţiuni militare, ceea ce, ulterior, afectează eficacitatea operaţională; iată de ce, învăţarea şi aplicarea principiilor necesităţii militare, umanismului în război, discriminării între ţinte şi proporţionalităţii efectelor variază în funcţie de responsabilităţile şi competenţele ierarhice ale instituţiilor, o contribuţie esenţială la realizarea culturii de drept umanitar având-o consilierii juridic implicaţi şi ei, ca şi întregul efectiv militar, la realizarea misiunilor primite.[194] Lucrările de specialitate definesc consilierii juridici ca fiind specialiştii de care trebuie să dispună comandanţii militari, la anumite eşaloane, în scopul de a fi consiliaţi competent în ceea ce priveşte aplicarea dreptului conflictelor armate şi învăţarea normelor acestui drept de către membrii forţelor armate. Acest sfătuitor al comandantului poate fi un jurist civil care este specializat şi în domeniul militar, fie un ofiţer de profesie care este format în domeniul juridic prin cursuri de specializare, dar ofiţerii de carieră licenţiaţi în drept sunt compatibili în cea mai mare măsură să îndeplinească sarcina consilierului juridic. Comandanţii sunt conştienţi că legalitatea deciziilor lor depinde şi de consilierii juridici, de aceea îi consultă în aplicarea dreptului operaţional.

 

3.3.4. Dreptul operaţional aplicabil conflictelor armate moderne

În 1941 Nicolae Daşcovici remarcă faptul că înfăţişarea cea mai izbitoare a războiului mondial era repeziciunea uluitoare cu care se desfăşoară, subliniind că în epoca războiului „fulger” şi „total” nu se mai  poate duce războiul decât cu arme blindate şi mecanizate, cu iuţeală ameţitoare, lovituri năprasnice de foc de la distanţă pe pământ sau pe apă iar atacurile aeriene nu mai îngăduiau nici-o rezistenţă defensivă serioasă. Astfel spus, cel care nu are asemenea mijloace şi este sigur că nu le-ar putea avea, atunci trebuie să cedezi şi să te declari învins încă de la început, căci războiul „savant” se aseamănă tot mai mult cu o operaţie chirurgicală al cărei succes atârnă foarte mult de rapiditatea execuţiei[195]. Vizionarii războaielor moderne ne şochează afirmând că în războiul fără sânge al celui de-al Treilea Val se preconizează apariţia unei noi generaţii de arme, acelea concepute pentru a ocroti viaţa omenească. În zilele noastre s-a ajuns la punctul de negaţie dialectică în care istoria începe să se inverseze, fiind posibilă o nouă curbă a înarmărilor a cărei esenţă este efortul de a concepe arme inteligente care tind către minimum de letalitate. Din păcate realitatea teatrelor de război este cu totul alta. În cazul acţiunilor militare ale coaliţiei internaţionale condusă de SUA în Irak, ar fi cinic să se spună că au fost „curate” şi „umane”. Efectele utilizării mijloacelor violenţei armate au fost foarte vizibile în Irak, cu toate eforturile depuse de planificatori sau executanţi şi în pofida armelor performante[196]. Singura soluţie apreciată de organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale sau de specialiştii militari, politici şi juridici, rămâne reafirmarea şi dezvoltarea permanentă a dreptului internaţional umanitar. Pentru militari, ca profesionişti ai mijloacelor de luptă, cunoaşterea şi respectarea principiilor şi normelor dreptului umanitar este o chestiune de ordine şi disciplină militară. În acest domeniu există aproape 200 tratate internaţionale, cuprinzând peste 4000 de reguli – este evident că integrarea acestora în instruirea militară şi în conducerea operaţiunilor militare se face în mod diferenţiat, pe nivele ierarhice astfel: a) simplii combatanţi trebuie să cunoască doar decalogul combatantului şi regulile de angajare (ROE); b) la nivelul conducerii strategice a războiului, trebuie cunoscute toate reglementările şi, în special, calificarea obiectivelor militare şi civile (art.52), a atacurilor nediscriminate (art.51), a precauţiilor în atac (art.57), protecţia specială acordată unor bunuri (art.51, 53-56, 59-60), cazurile în care protecţia poate fi ridicată în caz de necesitate militară, modalitatea de recurgere la represalii, regimul juridic al contactelor non-ostile cu adversarul, regulile neutralităţii şi a ocupaţiei ş.a. Acţiunile militare de orice tip se vor desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor tratatelor internaţionale la care România este parte şi a dreptului internaţional umanitar, chiar dacă legătura dintre arta militară şi dreptul operaţional al conflictelor armate nu mai are o formulare expresă. Secţiunea dedicată principiilor acţiunii întrunite (art.43-55), din capitolul al treilea consacrat fundamentelor acţiunii întrunite ale Doctrinei acţiunilor întrunite ale forţelor armate din 2001, conţine o îmbinare armonioasă, sinergică a regulilor militare şi juridice ale luptei armate. Trebuie reiterată opinia conform căreia dreptul operaţional introduce în procesul decizional militar unele limitări ce constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan acţional; în timp ce obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă luptătorii şi sunt temporale, spaţiale şi acţionale (regăsindu-se în conţinutul planului de acţiune), restricţiile trebuie cunoscute dinainte, referindu-se la ceea ce nu are voie să facă luptătorul, putând fi sociale, morale, juridice, religioase (nefiind incluse în planul de acţiune ori în directive), în timp ce constrângerile îl obligă pe combatant la săvârşirea unei acţiuni iar recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite[197]. Adevărul este însă că instrumentele internaţionale de drept operaţional al conflictelor armate se regăsesc atât obligaţii de a acţiona cât şi interziceri ale unor comportamente precum şi multiple recomandări, atât în cazul situaţiilor când „împrejurările o permit” cât ţi al celor vizate de expresia „pe cât posibil”, indicând o apreciere subiectivă faţă de situaţia tactică concretă în care se aplică o regulă juridică, element al echilibrului necesităţii militare cu prescripţia umanitară. Iată tot atâtea motive ca normele dreptului operaţional al conflictelor armate să fie transpuse efectiv în ordine precise şi clare care iau forma regulilor de angajare (ROE) în documentele militare de planificare, conducere şi desfăşurare a operaţiilor militare moderne, în care Anexa ROE la Planul sau ordinul de operaţii este un element esenţial, despre care vom face câteva consideraţii în cele ce urmează.

3.3.5.  Regulile de angajare în conflictele armate moderne

O temă viu disputată în gândirea şi practica politico-militară a ultimului deceniu este aceea a utilizării forţei armate în managementul situaţiilor conflictuale, ceea ce a focalizat atenţia asupra regulilor de angajare (Rules of Engagement – ROE). Dezbaterile asupra ROE variază în raport de situaţia concretă, de ţara care utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii naţionale, dar şi de profilul specialiştilor respectivi. Ele sunt alimentate de creşterea continuă a interesului public şi al mass-media asupra acestui subiect, ceea ce reprezintă un aspect aparte al aplicării principiului fundamental al controlului civil asupra militarilor într-o societate democratică. Evenimentele interne sau cele internaţionale demonstrează mereu creşterea rolului opiniei publice în supravegherea utilizării mijloacelor violenţei armate de către autorităţile guvernamentale fie că e vorba de forţe armate militare, paramilitare sau de rezervă, fie de forţe de impunere a ordinii şi legalităţii. Liderii militari şi politici sunt obligaţi să manifeste transparenţă în luarea deciziilor privind acţiunile militare, în cazul în care acestea au consecinţe catastrofale, ei trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice, explicaţii de genul „erorii de război” sau „pierderilor inerente ale războiului” nemaifiind admise cu uşurinţă. Puterea de foc şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia forţelor armate obligă la maximum de precizie în utilizarea lor. Odată cu modificarea regulilor de utilizare a forţei armate într-o societate democratică, s-au schimbat şi misiunile armatelor. Chiar dacă apărarea naţională rămâne în continuare atribuţia lor de bază, militarii trebuie să ţină cont de precizările care se fac asupra trăsăturilor viitoarelor modalităţi de utilizare a violenţei armate şi anume: a)forţele armate trebuie să fie în măsură să-şi asume tot mai mult misiuni de menţinere şi impunere a păcii; b) victoria se obţine mai ales la nivel tactic, scopurile strategice vizând crearea condiţiilor durabile de pace cu foştii adversari; c) obiectivul final al viitoarelor doctrine militare nu va mai fi distrugerea adversarului ci eliminarea rezistenţei lui, dar şi neutralizarea, dezarmarea, pedepsirea, mergând până la concilierea foştilor inamici; d) planurile de luptă şi de operaţii vor avea tot mai mult în vedere minimizarea pierderilor, cele proprii cât şi ale adversarului; e) gândirea şi acţiunea militară s-ar putea să se bazeze tot mai puţin pe categoriile stricte ale artei militare, în detalii vor conta mai mult apărarea şi menţinerea vieţii atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, flexibilitatea şi multifuncţionalitatea structurilor militare vor deveni la fel de importante ca şi puterea de foc ori manevra; f) soldatul secolului XXI va avea probabil tot mai mult misiunea de a proteja, de a îngriji, de a ajuta, aducându-şi astfel o contribuţie efectivă la menţinerea armoniei între naţiunile lumii.

În acest context cu totul nou, ROE formulate corect şi precis furnizează comandanţilor operaţiunilor militare orientări clare şi garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor apărării naţionale, eliminând opţiunile vagi ale liderilor politici[198]. Parametrii clari ai ROE, exprimând voinţa autorităţilor naţionale de conducere a forţelor armate, elimină confuziile la toate nivelurile ierarhiei militare şi permit comandanţilor operaţiunilor să se concentreze asupra îndeplinirii misiunii prin folosirea forţei, aşa cum s-a precizat la cel mai înalt nivel. Esenţa şi eficienţa ROE se bazează pe faptul că profesioniştii armelor acţionează pe baza dreptului intern şi internaţional, regulile de angajare fiind întruchiparea folosirii legale a forţei. Se consideră că între premisele fundamentale ale ROE, după cum am sistematizat şi în Anexa nr. 19, se numără: capabilităţile operaţionale ale militarilor individuali de a folosi armamentul; consideraţiile politice şi diplomatice ale guvernului care autorizează folosirea forţei; regulile juridice naţionale şi internaţionale care guvernează folosirea forţei de către o ţară; aplicarea lor atât în acţiunile unui stat şi în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare.

La nivel strategic-operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile publice cu atribuţii în domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstanţele şi limitele în cadrul cărora forţele armate pot ajuta la operaţiuni militare cu alte forţe opuse într-un anume context politico-diplomatic şi militar, în conformitate cu dreptul intern şi internaţional aplicabil. În acest cadru ROE sunt o parte a procesului politic prin care forţele armate se subordonează voinţei politice şi, în general, nu pot fi mai restrictive decât permite legalitatea.

La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile stabilite de comandant cu privire la folosirea armelor şi n-ar trebui să cuprindă probleme de doctrină, tactică sau proceduri, deşi trebuie să fie concordate cu dreptul conflictelor armate, ele nu constituie un cod al legilor şi obiceiurilor războiului[199]. Teoreticienii afirmă că pot fi elaborate ROE pentru: starea de pace (generale), starea de criză (specifice), tip de acţiuni militare (speciale), tipuri de arme (distincte-artilerie, tancuri, rachete, geniu, poliţie, etc.).

Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort în echipă, (vezi Anexa nr. 20) , de la autorităţile publice superioare, până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Experţii sugerează următoarea metodologie de principiu pentru elaborarea ROE: analiza ordinului de avertizare (mobilizare) şi a evaluărilor comandantului asupra operaţiei respective; analiza convenţiilor internaţionale şi altor acorduri internaţionale relevante (când este implicată o coaliţie de forţe); stabilirea ROE la cele mai înalte nivele; analiza procedurilor standard de operare (SOP) şi proiectarea ROE la nivel operaţional şi tactic; analiza planului de operaţii pentru a determina misiunea, concepţia operaţiei şi misiunile secundare; analiza planurilor compartimentelor care implică folosirea forţei (sprijin de foc, minare); analiza instrucţiunilor de cooperare şi a măsurilor de control; analiza anexelor planului de operaţii (inclusiv anexa juridică); obţinerea informaţiilor referitoare la adversar, armele şi tacticile acestuia; determinarea măsurilor adecvate de autoapărare şi a restricţiilor strategice, tactice, juridice interne şi internaţionale; determinarea situaţiilor în care dreptul intern şi cel internaţional (în special cel aplicabil în conflicte armate) impun obţinerea aprobării, coordonării sau altor măsuri de protecţie înainte de folosirea forţei, ROE trebuie să evite rescrierea tacticilor, măsurilor de siguranţă şi asigurare, strategiei şi doctrinei, legilor interne privind uzul de armă sau dreptului internaţional.

Cu documente distincte de conducere a acţiunilor militare, ROE sunt parte a planurilor de operaţii şi a ordinelor şi, ca atare, ele sunt supuse regimului documentelor secrete. Pe de altă parte, există o serie de ROE generale nesecrete care asigură atenţionarea asupra comportamentului ce nu va fi tolerat şi posibilităţi de a utiliza forţa armată în astfel de situaţii[200].

În legislaţia românească există Regulamentul General pentru Conducerea Acţiunilor Militare, care face trimitere doar la identificarea limitelor acţiunii care vizează obligaţii (ceea ce trebuie să facă unitatea, putând fi politice, diplomatice, sociale, morale, juridice, religioase, etnice, acţionale), sau precizează că în timp ce obligaţiile se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei, restricţiile sunt prohibitive şi, de regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune. Această prevedere a regulamentului s-ar putea modifica în viitor într-o atribuţie a statului major de a elabora ROE ca document distinct care să stabilească limitele utilizării forţei atât prin norme imperative cât şi prohibitive.

În armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE, exemple: Regulamentul american FM – 100 – 23/1994 şi cel englez din 1995. Mai mult, în unele armate au fost elaborate manuale speciale consacrate regulilor de angajare.[201]

Constituind elementul esenţial în utilizarea forţei armate în conformitate cu strategia militară şi dreptul conflictelor armate, ROE exprimă funcţia de control politic asupra armatei într-o societate democratică şi sunt instrumente eficace de conducere a trupelor, de la comandanţii superiori până la comandanţii de plutoane, atât în situaţii de criză cât şi la război. Succesul acţiunilor militare şi protecţia intereselor comunităţii naţionale sau mondiale sunt indispensabile fără elaborarea şi aplicarea ROE adecvate în orice operaţiune. Autorităţile politice şi militare cu responsabilităţi în domeniul apărării şi securităţii naţionale au obligaţia de a elabora aceste instrumente pe baza dreptului la autoapărare prevăzut atât în legislaţia internă a statelor, cât şi în cea internaţională. Integrat organic în gruparea de activităţi realizate ciclic, specifice procesului de conducere a organizaţiilor militare la toate nivelurile lor trebuie să fie Dreptul operaţional.

Conducerea militară are obligaţia de a califica conflictul, de a stabili natura şi intensitatea ostilităţilor precum şi câmpul de aplicare a dreptului conflictelor armate. În procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi statele majore de mari unităţi operative, în urma consultării cu consilierii juridici, vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul: a) planificării acţiunilor militare; b) organizării acţiunii forţelor; c) coordonării acţiunii forţelor; d) controlului desfăşurării acţiunii militare. Efortul conjugat al celor 3 factori – comandant, statul major şi compartimentul juridic – trebuie să-şi găsească expresia în planificarea şi desfăşurarea acţiunilor militare. Concluzia care se impune, referitor la implicaţiile aplicării dreptului conflictelor armate asupra conducerii acţiunilor militare, vizează utilizarea de reguli clare şi logice, adecvate fiecărei etape a conflictului, astfel încât respectarea dreptului să reprezinte o simplă problemă de ordine şi disciplină. Integrarea dreptului internaţional umanitar în sistemul de conducere, în activitatea statelor majore din toate categoriile de forţe necesită proiectarea, promovarea şi generalizarea unui set de măsuri specifice procesului de reformă militară, compatibile cu procedurile existente în armatele moderne. Cele mai importante ar putea fi: a) crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie a procesului de implementare şi de aplicare a dreptului conflictelor armate, prin asumarea de responsabilităţi de către toate structurile care au atribuţii pe această linie; b) rezolvarea şi perfecţionarea cadrului aplicării dreptului prin elaborarea şi adoptarea unui regulament propriu; c) întărirea responsabilităţii comandanţilor prin reglementarea responsabilităţilor ce le revin, stabilirea atribuţiilor statelor majore şi ale consilierilor juridici în conformitate cu principiile şi normele dreptului conflictelor armate; d) definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi consilieri juridici, în sensul că rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia ci de a presta servicii juridice necesare; e) integrarea procesului de implementare a dreptului operaţional în contextul general al reformei instituţiei militare. Pentru afirmarea şi fundamentarea dreptului operaţional este imperios necesară studierea şi preluarea concepţiei juridice din regulamentele de operaţii juridice a unor state membre NATO. În România normele de drept operaţional au fost transpuse după cum am arătat anterior, în conţinutul legilor şi al regulamentelor cu incidenţă în domeniul militar.

Acestea fiind principalele aspecte actuale al aplicării dreptului conflictelor armate rezultate din cercetarea efectuată asupra operaţiilor militare moderne, considerăm că, în continuare merită să focalizăm atenţia pe responsabilităţile autorităţilor militare în asigurarea legitimităţii acţiunilor bazate pe utilizarea forţei armate, domeniu în care vom analiza pe rând, orientările de actualitate şi cele previzibile ale asistenţei juridice operaţionale, integrarea principiilor şi normelor DCA în deciziile luate la diferite eşaloane ca şi necesitatea reprimării violărilor dreptului umanitar.

CAPITOLUL 4

RESPONSABILITATEA AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN ASIGURAREA LEGALITĂŢII OPERAŢIILOR MILITARE MODERNE

Evoluţia fenomenelor internaţionale a ultimilor ani focalizează întreaga atenţie asupra aspectelor juridice ale desfăşurării de forţe armate. Fără a fi un remediu absolut al catastrofelor umanitare pe care le provoacă războiul, dreptul internaţional umanitar revine mereu în atenţia opiniei publice şi a specialiştilor încercând să fixeze limitele tehnice unde necesităţile războiului trebuie să se oprească în faţa exigenţelor umanităţii. Încă de la 1625, Hugo Grotius, fondatorul dreptului internaţional , spunea că « violenţa care se dezvăluie mai ales în război are în ea ceva de fiară ; de aceea trebuie să căutăm cu multă grijă s-o cuminţim prin omenie, pentru ca nu cumva, luând prea multă pildă de la fiare, să uităm că suntem oameni[202] ».

Iar în  tratatele din dreptul ginţilor din a doua jumătate a veacului XIX se scria că este necesar ca războiul să fie “uman” şi  pentru asta el trebuie să fie savant, rapid şi mai puţin barbar. Războiul şi acţiunile militare sunt guvernate nu numai de legile luptei armate, ca legi obiective ci, şi de dreptul militar, care conţine legi subiective ca standarde legale, stabilite de autorităţile politice ale statelor, principalele subiecte ale unui conflict armat. După cum am văzut deja în capitolele anterioare, legile care reglementează războiul aparţin atât dreptului intern (reglementările privind problemele apărării naţionale, de la Constituţie la manualele militare generale şi de luptă) cât şi dreptului internaţional (care fixează problemele declanşării, desfăşurării şi încheierii  ostilităţilor militare prin intermediul cutumelor războiului şi ale acordurilor convenţionale). Dreptul intern nu poate rezolva toate problemele specifice războiului decât din perspectiva fiecăruia dintre beligeranţi. Regulile acceptate de state sunt cele din dreptul internaţional, justificat alese de către acestea pentru că războiul este cel mai adesea o problemă internaţională sau având semnificaţii internaţionale. Astfel, statele încearcă să-şi normalizeze relaţiile pe timp de război, impunând anumite reguli pentru începerea, desfăşurarea şi încheierea conflictelor armate ca şi pentru reglementarea statutului juridic al forţelor armate. Normele juridice existente în asigurarea legalităţii sunt ceva mai mult decât o combinaţie de bun simţ, moralitate şi atentă planificare. Asigurarea legalităţii operaţiilor militare moderne şi al uzului de forţă este asociată cu războiul şi este purtat de către state prin forţele lor militare. Cât timp comunitatea internaţională este alcătuită din state suverane, războiul dintre state rămâne posibil şi toate guvernele ca autorităţi politice ale statului, trebuie să ţină cont de acest fapt. Statul este un organism care prin definiţie are un monopol legitim faţă de utilizarea violenţei sau, mai bine spus, el dispune asupra angajării forţei armate. Este un lucru legitim pentru că statul reprezintă întreaga comunitate. Atunci când un stat recurge la forţă face acest lucru ca agent politic al comunităţii care sprijină acţiunea statului prin procedurile constituţionale stipulate în legea fundamentală. Forţa poate fi utilizată doar cu autorizarea liderilor politici, dar ea se aplică de către personalul profesionist al forţelor armate, cu cea mai strictă disciplină posibilă, în concordanţă cu dreptul militar cât şi cu dreptul constituţional. Statele suverane nu au nevoie de vreo justificare pentru utilizarea forţei, dincolo de propriile lor interese. Sunt state membre ale ONU care nu ezită să folosească forţa în numele intereselor naţionale, în ciuda prevederilor cuprinse în Carta ONU. Se mai obişnuieşte ca statele să fie constrânse de necesitatea ca acţiunile lor să fie considerate legitime (utilizarea forţelor la nivel politic). Utilizarea forţei este limitată de directivele şi obiectivele politice care ţin cont de interesele naţionale sau de interesele coaliţiei şi ale alianţei din care fac parte statele. Ca factor politic, apartenenţa la o alianţă poate limita acţiunile unui stat (exemplu în acest sens este disputa turco-greacă în care ambele state sunt constrânse de statutul lor de state membre NATO). Cea mai importantă constrângere politică vis-a-vis de utilizarea forţei, constă în faptul că, într-o societate democratică, nivelul politic decide mărimea forţei care să fie utilizată, oferă orientare politică şi indică obiectivele strategice de îndeplinit. Aşa că, în cele din urmă, responsabilitatea pentru folosirea forţei revine politicienilor. Regulile juridice care determină când să se folosească forţa militară de către autorităţile politice ale unui stat sunt numite « jus ad bellum ». Aceste reguli impun restricţii juridice la nivel politic şi strategic pentru a decide dacă este legal ca statul să recurgă la război. Aceste reguli sunt bazate pe prevederile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi ale dreptului cutumiar reprezentând o constituţionalizare a dreptului internaţional[203]. Astăzi, o mare parte a cutumelor utilizării războiului ca instrumente ale politicii internaţionale, sunt încorporate în Carta ONU. Ea interzice ameninţarea utilizării forţei pentru rezolvarea disputelor, în timp ce se legitimează dreptul inerent al statului la autoapărare şi împuterniceşte Consiliul de Securitate să investigheze ameninţările aduse păcii şi securităţii internaţionale autorizându-l să decidă utilizarea forţei militare pentru a menţine sau restaura pacea şi securitatea. Aceste reguli formează regimul juridic al uzului de forţă, recunoscut pe plan internaţional. Elementul lui esenţial este acela că dacă nu există niciun mandat de la Naţiunile Unite sau de la alt organism internaţional, autoapărarea este singura bază legală pentru un stat de a utiliza forţa unul împotriva altuia, implicarea politică naţională şi internaţională în aspectele operaţionale trebuie să respecte regimul juridic al uzului de forţă. De aceea, factorii politici de decizie au o sarcină dificilă : ei trebuie să echilibreze interesele naţionale şi internaţionale, constrângerile juridice şi consideraţiile etice împotriva oricărei decizii de a face uz de forţă militară. Este evident că deciziile despre când şi cum să se asigure legalitatea utilizării operaţiilor militare moderne, la nivel politic şi militar sunt complexe. Când s-a decis utilizarea forţei, chiar şi în scop de autoapărare , deciziile comandamentelor operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale trebuie să fie conforme dreptului conflictelor armate, denumit « jus in bello » (prin el se fixează limitări juridice specifice comandanţilor militari). Modalitatea normală de aplicare a restricţiilor legale, politice şi etice în asigurarea legalităţii operaţiilor moderne este prin intermediul unui set de reguli formale pentru a fi utilizate la nivel operaţional şi tactic. Aceste reguli sunt numite Reguli de Angajare sau ROE (Rules of Engagement). După cum am evidenţiat mai înainte, aplicarea ROE nu garantează că o acţiune militară este legală. ROE oferă un ghid pentru comandamentele operaţionale întrunite naţionale şi internaţionale, raţionale şi sunt în principal mijloace de definire a limitelor între care să se facă uz de forţa militară. Regulile de angajare care reglementează operaţiunile militare moderne sunt necesare pentru că războiul poate duce la limite extreme de cruzime, de distrugere care s-ar putea să nu fie necesare pentru a atinge obiectivele militare sau, altfel s-ar putea să fie pur şi simplu, inacceptabile. Două consideraţii principale formează baza acestor reguli de angajare şi anume: a) într-o confruntare între forţele armate organizate există nevoia de a controla utilizarea anumitor metode de război şi a armelor care produc efecte nediscriminate, excesiv de crude sau pot să producă daune mai mult timp după ce s-a încheiat un război; b) ostilităţile armate ar trebui să fie, pe cât posibil, desfăşurate între forţele armate, nu între comunităţi în întregul lor. De la aceste două considerente rezultă necesitatea asigurării sistemelor de lovire avansată care fac distincţia între ţintele militare, obiectivele civile şi persoanele care nu sunt implicate în ostilităţile armate[204]. Când se utilizează forţa prin operaţiile militare moderne trebuie să existe restricţii care să controleze şi să direcţioneze aplicarea acelei forţe.

Operaţiunile militare moderne sunt îngrădite de dreptul şi de justiţia militară. Comandamentele operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale trebuie să aibă mereu în vedere că distincţia dintre politică şi strategie se diminuează pe măsură ce se trece de la tactică la arta operativă. Responsabilitatea autorităţilor politice şi militare este de a asigura legalitatea operaţiilor militare moderne de la declanşarea acestora până la încetarea ostilităţilor.

Încă de la sfârşitul mileniului al doilea atât în România cât şi la nivel mondial, cercetarea ştiinţifică a relaţiilor internaţionale a constat în mutaţii profunde ale conflictualităţii armate: a) dimensiunea conflictelor interstatale şi proliferarea celor fără caracter internaţional, inclusiv a conflictelor destructurate, în condiţiile internaţionalizării războaielor civile ca efect  al globalizării relaţiilor internaţionale; b) apariţia unor noi tipuri de conflicte armate caracterizate prin asimetrie, privatizare şi demilitarizare ca urmare a noilor tipuri de ameninţări şi riscuri la adresa stabilităţii internaţionale ce a condus la elaborarea unor noi strategii de securitate naţională şi la gândirea rolului forţelor armate în societate; c) micşorarea diferenţelor specifice între operaţiile militare de război şi celede stabilitate şi de sprijinire a păcii, concomitent cu estomparea particularităţilor nivelurilor artei militare; d) constatarea unei contradicţii între tendinţa tot mai evidentă de a minimiza numărul victimelor şi producerea de adevărate catastrofe umanitare în unele conflicte armate. Tot în acest sens studiile şi articolele asupra legitimităţii şi legalităţii uzului internaţional de forţă au subliniat  ineficacitatea ordinii juridice mondiale pentru că: dreptul internaţional în ansamblu şi dreptul conflictelor armate  de la sfârşitul mileniului II numai reflectă noile realităţi obligând la elaborarea de noi instrumente juridice: a) s-au elaborat teorii ale dreptului de intervenţie umanitară sau de acţiuni preventive globale ale statelor împotriva noilor ameninţări şi riscuri, fără să existe un angajament al tuturor statelor în acest domeniu; b) legislaţia organizaţiilor de securitate trebuie transformată pentru a se adapta noilor tendinţe, fiind necesară creşterea responsabilităţii politice şi militare pentru reprimarea violării dreptului internaţional, dreptului omului , a legilor şi obiceiurilor războiului. Cercetarea teoretică modernă influenţată într-o mare măsură de situaţiile nou apărute, a devansat şi alteori a rămas în urmă faţă de practica internaţională a uzului de forţă armată, ceea ce impune o sistematizare a ideilor privind necesitatea reafirmării dreptului internaţional în paralel cu dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional umanitar, într-o nouă ordine politică şi juridică mondială. Reglementarea juridică a războiului, face progrese incontestabile în planul ideilor dar pe tărâm practic realizările sunt mult mai modeste. Transformarea acestei posibilităţi de folosire a mijloacelor paşnice în obligativitate generală şi exclusivă va marca un progres nu numai al responsabilităţilor din partea autorităţilor dar şi al dreptului internaţional în general. Această transformare se va produce treptat îmbrăcând forma unui proces care se înfăptuieşte paralel cu schimbările care au loc în viaţa internaţională. Măsurile impuse de această posibilitate a folosirii mijloacelor paşnice ca obligativitate generală nu au reuşit să elimine războiul din practica internaţională dar, a făcut oarecare ordine în anarhia politică a forţei. Dreptul de a recurge la război continuă să rămână însă regula de bază a dreptului internaţional. Totodată, documentele în vigoare califică agresiunea drept crimă împotriva păcii, comiterea ei atrăgând răspunderea internaţională, iar ocuparea de teritorii străine pe calea agresiunii este nulă. Faptele de importanţă minoră cum ar fi provocările, incidentele de frontieră şi altele care deşi implică ameninţarea cu forţa sau folosirea ilegală a acesteia, incriminate de dreptul internaţional, nu justifică folosirea forţei armate de către statele lezate în baza dreptului de autoapărare[205]. Ordinea juridică actuală internaţională recunoaşte şi reglementează dreptul la o serie de actori de a concura la gestionarea crizelor statelor, şi anume: Consiliului de Securitate, acordurilor, organizaţiilor regionale şi organismelor umanitare şi, în principal Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Statele, prin acordul lor de voinţă, sunt singurele în drept să creeze, să modifice sau să stingă reguli de conduită pe plan internaţional şi pentru a fi mai eficient, trebuie să exprime în orice moment concordanţa dintre realităţi şi normele care le guvernează.

Trebuie să remarcăm că viaţa internaţională contemporană, confruntată cu un nou tip de conflict armat, conflictul destructurat, generator al actelor de barbarie fără precedent în istorie, reclamă adaptarea sistemului de securitate conceput în urmă cu 50 de ani la noile realităţi. Acest proces de adaptare a sistemului de securitate trebuie făcut numai prin acordul de voinţă al tuturor statelor sau al grupului de state interesate în baza normelor de drept internaţional în vigoare. Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca în prezent acestea să-şi dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei pentru asigurarea coexistenţei paşnice, armonioase şi mutual avantajoase a naţiunilor în societatea internaţională. Primii paşi au fost făcuţi la a doua Conferinţă de pace de la Haga din 1907, când s-au codificat regulile cutumiare ale legitimităţii deschiderii ostilităţilor militare şi ale neutralităţii armate. Globalizarea confruntării armate din primul război mondial a demonstrat riscurile libertăţii statelor de a face război astfel încât prin pactul Societăţii Naţiunilor (prima încercare de instituţionalizare a societăţii internaţionale) s-a convenit că  războiul este ilicit în caz de: agresiune (art. 10), când impune rezolvarea unui diferend ce nu fusese supus în prealabil unei proceduri paşnice (art. 12.1); când se declanşează pentru a contesta o decizie judiciară sau arbitrară internaţională (art. 13.4) şi când e contrar unei recomandări adoptată în unanimitate de Consiliul Societăţii Naţiunilor.

Eficacitatea acestei limitări a dreptului statelor de a recurge la forţă era întărită printr-o procedură de „moratoriu de război” (art. 12) prin care se interzicea declanşarea ostilităţilor în termen de trei luni de la adoptarea recomandărilor Consiliului sau de la pronunţarea unei sentinţe internaţionale. Principala imperfecţiune a Pactului Societăţii Naţiunilor era că garanta legitimitatea tuturor războaielor care nu fuseseră interzise expres. Încercând să o corijeze, Pactul Briand – Kellogg din 1928 a consacrat o interdicţie generală de recurgere la război ca instrument al politicii naţionale a statelor scoţând în afara legii utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale pe baza regulii că aceea ce nu este autorizat expres este interzis. Chiar dacă între cele două tratate internaţionale interbelice n-a existat suficientă coerenţă pentru a opri uzul legitim de forţă, ele au demonstrat că sistemul juridic internaţional se îndrepta în aceeaşi direcţie a interzicerii violenţei armate ca şi sistemul juridic naţional[206]. Inconvenientele reglementărilor interbelice ale folosirii forţei au putut fi eliminate în împrejurările sfârşitului celui de-al doilea război mondial. Depăşind renunţarea la război formulată de Pactul din 1928 (căreia i se recunoaşte o valoare cutumiară), Carta Naţiunilor Unite impune în art. 2 part. 4 o interdicţie şi mai generală, vizând orice folosire de forţă de o manieră incompatibilă cu scopurile acestui tratat, rămânând legitimă doar folosirea forţei „paşnice”, dacă nu contravine principiilor  ONU.  Astfel s-a realizat cea mai importantă sau cea mai ambiţioasă modificare a dreptului internaţional, şi că scoaterea în afara legii a uzului de forţă reprezintă piatra de temelie a sistemului comunitar interstatal bazat în continuare  pe suveranitatea şi autonomia statelor, declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea supremă a sistemului juridic mondial. În acest fel a crescut şi solidaritatea internaţională, în sensul că ilegalizarea oricărui recurs la forţă armată nu e o simplă obligaţie contractuală.  Fiecare stat trebuie să înţeleagă că interesele sale esenţiale sunt încălcate prin violarea sa. Nu numai victima uzului ilegitim de forţă dar şi orice alt stat este îndreptăţit să-şi reclame responsabilitatea, deoarece interdicţia vizează comunitatea internaţională în întregul ei. Spre deosebire de sistemele juridice naţionale interdicţia utilizării forţei în relaţiile internaţionale nu se poate fundamenta pe impunerea aplicării legii ci, pe alte mijloace precum: buna credinţă a statelor, consimţământul acestora şi reciprocitatea de tratament. Preferinţele politice ca şi interesele vitale ale statelor fac ca interpretarea art.2 paragraful 4 să nu fie încă fără ambiguităţi. A trebuit să se ajungă în diferite situaţii internaţionale şi să se dea nenumărate sentinţe internaţionale, ori să fie confruntate diverse păreri doctrinare ca să se înţeleagă faptul că termenul „forţă” este limitat şi se referă la forţa militară (nu include constrângerea politică, economică sau psihologică). De asemenea „ameninţarea cu forţa”, (prezintă aceleaşi caracteristici de opresiune ilicită ca şi folosirea forţei) şi poate rezulta din perspectiva utilizării armelor. În acest sens, s-au purtat dezbateri aprinse asupra semnificaţiei interzicerii utilizării forţei „împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” justificându-se numeroasele intervenţii umanitare „pro-democratice” sau alte „uzuri altruiste” de violenţă armată.  S-a uitat astfel că prin Carta ONU statele sunt apărate împotriva oricărei utilizări ilegitime de forţă: Consiliul de Securitate trebuie să asigure  că forţa armată nu va fi folosită în interesul egoist al vreunui stat , ci în interesul colectiv al întregii umanităţi. Numeroasele aspecte problematice au creat şi excepţiile de la prohibiţia utilizării şi ameninţării cu utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Ca orice principiu juridic fundamental şi în acest domeniu există cele două excepţii, anterior precizate, statuate chiar de Cartă. În Carta ONU ameninţarea cu forţa şi niciun eventual viitor atac nu justifică uzul de forţă, ceea ce înseamnă că nu există un drept la legitimă apărare preventivă– acţiune desfăşurată împotriva unui atac care nu s-a produs dar este posibil în viitor, în sensul că există informaţii certe despre organizarea dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în momentul în care sunt create resurse şi condiţii favorabile.

Un rol important în consolidarea principiului nefolosirii forţei şi ameninţării cu forţa îl au şi o serie de instrumente juridice internaţionale adoptate la diverse reuniuni internaţionale, precum şi declaraţiile politice ale întrunirilor la nivel înalt ale ţărilor nealiniate, Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, ş.a. Analizând ansamblul reglementărilor internaţionale din domeniu ne putem permite următoarea concluzie: războiul de agresiune a fost interzis în mod expres; plănuirea pregătirea, declanşarea sau purtarea unui asemenea război constituie o crimă internaţională, implicit o violare a scopurilor şi principiilor Cartei ONU; au fost instituite mecanisme de prevenire şi soluţionare paşnică a conflictelor armate şi a diferendelor dintre state; a fost creată o instituţie a răspunderii pentru violarea dreptului internaţional umanitar şi de reprimare a violărilor; au fost extinse situaţiile şi domeniile de interdicţie a folosirii forţei şi a ameninţărilor cu forţa; arta militară a operaţiilor moderne trebuie să aibă în vedere aceste considerente[207], dar şi alte ramuri ale dreptului naţional şi internaţional. Ca să nu dăm decât un exemplu, edificator şi pentru alte misiuni noi ale forţelor armate moderne, la prevenirea şi combaterea terorismului participă astăzi şi structuri militare din Ministerul Apărării. Astfel, art. 6 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, (Monitorul Oficial nr. 1161/2004), prevede că la nivel naţional această activitate se desfăşoară în mod unitar, scop în care cooperarea între activităţile şi instituţiile publice implicate se realizează în cadrul Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a terorismului (SNPCT) din care fac parte SRI (cu rol de coordonare tehnică), MIRA, MA, MAE, MEC, MCTI, MS, MIE, MFP, MJ, SIE, SPP, STS, Parchetul de pe lângă ÎCCJ, BNR, ANCE, ONPCSB, CNCAN. Adevărul este că participarea structurilor militare ale Ministerului Apărării trebuie să fie specifică, pe măsura dotării şi organizării acestora, motiv pentru care ar trebui elaborate doctrine, manuale, instrucţiuni şi regulamente adecvate acestei noi misiuni.[208] La fel este cazul şi cu alte misiuni ale forţelor armate moderne, cum ar fi acelea desfăşurate în cadru naţional ori internaţional pentru prevenirea şi combaterea crimei organizate transnaţional, traficului ilicit de droguri, arme ori persoane, ori pentru acordarea asistenţei umanitare. Fără instruirea şi antrenarea militarilor în executarea acestor noi misiuni, multe dintre ele au implicaţii juridice importante, nu se va putea obţine succesul în atingerea obiectivelor stabilite prin planurile de operaţii.

Într-adevăr, comandamentele operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale au nevoie de o asstenţă juridică profesionistă în conceperea noilor tipuri de operaţii miltare moderne, motiv pentru care, în consideraţiile care urmează vom analiza câteva aspecte ale sprijinului juridic de care dispun cartierele generale şi statele lor majore, importanţa acestuia în planificarea strategică dar şi în activitatea desfăşurată de Forţele Operative Multinaţionale Întrunite (CJTF).

 

4.1. Noi aspecte ale asistenţei juridice în conceperea operaţiilor militare conduse de comandamente operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale

Natura conflictelor armate în epoca actuală este într-o puternică schimbare afectând raportul dintre războaiele internaţionale şi cele neinternaţionale în favoarea acestora din urmă. Dreptul internaţional umanitar este aplicabil în toate cazurile în care forţele armate sunt utilizate ca gestionar al violenţei războinice, chiar şi în acele situaţii, care nu sunt în mod evident conflicte armate din perspectiva dreptului şi relaţiilor internaţionale, ori pe care statele nu doresc din motive politice să le califice ca atare. Privatizarea conflictelor militare ( la nivel statal cât şi mondial), conflictele asimetrice şi lupta globală împotriva terorismului, conduc adesea la încălcări grave ale normelor umanitare de comportament şi se constituie în ameninţări la fel de grave ale păcii şi securităţii internaţionale. În acest sens, ca obiect al educaţiei şi cercetării, ştiinţele militare abordează în ultimii ani şi operaţiide stabilitate şi de sprijinire a păcii, care fac parte din sfera largă a managementului crizelor şi conflictelor, urmând îndeplinirea unor scopuri variate precum: a) descurajarea şi prevenirea recurgerii la forţă, promovarea, reinstaurarea, menţinerea, impunerea şi reconstrucţia păcii; b) reducerea tensiunii dintre state sub nivelul conflictului armat şi rezolvarea crizelor, sprijinirea autorităţilor civile legitime şi rezolvarea situaţiilor de criză internă; c) lupta împotriva criminalităţii organizate, în special în ceea ce priveşte controlul drogurilor, armamentelor şi migraţiei ilegale; d) combaterea terorismului; e) asigurarea executării dreptului statelor la marea liberă şi spaţiul aerian; f) operaţii de asistenţă universitară, etc. În toate aceste noi situaţii forţele armate trebuie să cunoască şi să aplice dreptul internaţional umanitar.

Putem evidenţia  că astăzi,  pe teren, acţionează diferite organisme de verificare a respectării dreptului internaţional , în special în situaţia violării grave  şi pe scară largă a dreptului internaţional umanitar. Organisme de monitorizare a drepturilor omului aparţinând ONU sunt adesea desfăşurate în zone critice şi vizează persoanele deţinuţi la fel cum procedează CICR cu prizonierii, iar raportorii speciali ai Consiliului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului se deplasează în locurile unde sunt raportate încălcări grave. Respectarea drepturilor omului dar şi a dreptului internaţional umanitar sunt inseparabile pentru succesul operaţiilor militare, chiar dacă în cursul activităţilor noilor tipuri de intervenţie militară comandamentele militare se confruntă cu situaţii extrem de dificile a căror rezolvare impune o difuzare continuă, clară şi adecvată a orientărilor bazate pe necesitatea militară şi pe prescripţiile umanitare. Teatrele de acţiuni militare, în care pot fi implicate forţele armate sunt caracterizate de amplificarea şi diversificarea riscurilor militare (nemilitare) sau a celor de natură neconvenţională. Riscurile la adresa securităţii se manifestă cu precădere în domeniul economic, social şi militar. Decizia de utilizare a forţelor armate intră în competenţa exclusivă a autorităţilor publice iar, modul de utilizare va fi stabilit de către autorităţile militare abilitate prin legislaţia internă. Operaţiile militare moderne conduse de comandamentele operaţionale întrunite naţionale sau multinaţionale se vor desfăşura cu respectarea tuturor prevederilor, tratatelor (convenţiilor, acordurilor) semnate şi ratificate.

O analiză temeinică a determinărilor juridice cu privire la raţiunile existente şi funcţionării sistemului militar impune abordarea unor aspecte cum ar fi: fundamentul juridic al existenţei armatei (ca instituţie a statului cu misiuni specifice în ceea ce priveşte securitatea naţională şi apărarea ţării);temeiul legal al obligativităţii cetăţenilor de a-şi apăra ţara (la nevoie); caracterul legal şi legitim al utilizării forţei (respectiv a violenţei în îndeplinirea misiunilor de către militari) şi desigur, care este justificarea legalităţii participării armatei la misiuni multinaţionale. Organizaţiile internaţionale, cum ar fi NATO, UE, ONU şi-au asumat permanent răspunderea participării în diferite modalităţi la soluţionarea problemelor lumii contemporane. Evoluţia terorismului internaţional şi războiul declarat acestuia au impus angajarea unor importante forţe şi resurse materiale împotriva ameninţărilor de acest gen, extinse la nivel global. Angajarea comunităţii internaţionale împotriva terorismului capătă o evidentă legitimitate. În majoritatea armatelor moderne, comandantul forţelor angajate în operaţiunile militare este învestit cu responsabilitatea respectării normelor juridice în materie de drept public şi internaţional aplicabil în conflictele armate. În cadrul comandamentului operaţional întrunit naţional şi internaţional s-au instituit compartimente juridice, prioritar angajate în soluţionarea problemelor de drept , pentru menţinerea intereselor armatei în litigiile în care aceasta poate fi parte şi, nu în ultimul rând, în aplicarea dreptului conflictelor armate. Noile aspecte juridice ce sunt aplicabile în conceperea operaţiunilor militare conduse de comandamente operaţionale întrunite naţionale şi internaţionale, constituie baza prin care acestea se pot desfăşura şi sunt reprezentate prin: rezoluţiile Consiliului de securitate al ONU, care stabilesc mandatul forţei; legislaţia naţională a statelor contribuitoare; legislaţia statului gazdă; regulile de angajare şi acordurile încheiate cu statul gazdă privind statutul forţei. Toate aceste elemente pot ridica probleme de interpretare şi ca urmare, trebuie cunoscute foarte bine de către cei care le folosesc pentru a le aplica.

4.1.1.  Sprijinul juridic în operaţiile militare actuale

Multitudinea problemelor juridice pe care le presupun operaţiile militare impune specializarea consilierilor juridici pe probleme de aplicare a regulilor de angajare, pe de o parte şi pe aspecte de drept penal, disciplinar, pe de altă parte. Consilierul juridic al comandamentului forţei multinaţionale trebuie să fie specialist în primul rând pe probleme de aplicare a regulilor de angajare, iar cel al contingentului naţional, pe drept penal şi disciplinar. În activitatea sa, consilierul juridic al unei forţe multinaţionale trebuie să fie pro-activ şi nu restrictiv, să propună soluţii juridice care să sprijine îndeplinirea în condiţii de legalitate a misiunilor şi nu să le obstrucţioneze[209]. Acesta trebuie să se implice atât în faza de planificare a acţiunilor militare, cât şi în cea de execuţie. Consilierul juridic al comandamentului operaţional multinaţional trebuie să cunoască foarte bine scopul şi natura mandatului contingentelor naţionale. Problema poate fi complexă, deoarece instrumentele legale ale operaţiunilor militare au de multe ori interpretări diverse de la un contingent la altul. În primul rând sunt aspecte diferite în ceea ce priveşte interpretarea tratatelor. Dacă luăm spre analiză şi ca exemplu Convenţia privind interzicerea armelor chimice specialiştii în justiţie militară vor constata că nu toate statele care participă cu forţe la operaţiunile internaţionale au ratificat acest tratat  iar altele, care l-au ratificat, interpretează diferit anumite dispoziţii ale acestuia. În acest sens, trebuie ştiut cu certitudine ce contingent poate participa la operaţiile militare în care se vor utiliza gaze (lacrimogene). În al doilea rând sunt probleme de interpretare al mandatului forţei multinaţionale sau naţionale. În mod normal acesta se regăseşte în rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, dar în unele situaţii, mandatul este suplimentat prin încheierea unor acorduri de pace. În acest sens, în Acordul  de la Dayton se regăseşte  un articol care dispune ca în final, comandantul forţei este autoritatea care interpretează aplicarea acestei înţelegeri fapt ce complică munca normelor juridice din domeniul militar. Totodată, instrumentul legal şi forte important cu care lucrează comandantul şi specialistul juridic îl constituie Regulile de Angajare (ROE), care conţin un set de acţiuni permise sau/şi interzise şi care reprezintă o maturizare acţională a mandatului.[210]

ROE trebuie să fie lege pentru militari. Răspunderea pentru legalitatea acestora aparţine acelor care le-au aprobat, iar consilierul juridic poate răspunde inclusiv penal. Măsurile de privare de libertate nu pot fi aplicate decât în strictă conformitate cu dispoziţiile legii şi de către autorităţile competente sau persoanele abilitate în acest scop. O persoană supusă oricărei forme de detenţie trebuie tratată cu respectarea strictă a drepturilor omului.

Dezbaterile asupra ROE variază în raport cu situaţia concretă de ţara care utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii naţionale, dar şi de profilul specialiştilor respectivi. Ele sunt alimentate de creşterea continuă a interesului public şi al mass-media asupra acestui subiect, ceea ce reprezintă un aspect aparte al aplicării principiului fundamental al contractului civil asupra militarilor într-o societate democratică.

Evenimentele interne sau cele internaţionale demonstrează mereu creşterea rolului opiniei publice în supravegherea utilizării mijloacelor violenţei armate de către autorităţile guvernamentale, fie că este vorba de forţe armate militare, paramilitare sau de rezervă, fie de forţe de impunere a ordinii şi legalităţii. Liderii militari şi politici sunt obligaţi să manifeste transparenţă în evaluarea deciziilor privind acţiunile militare. În cazul în care acestea au consecinţe catastrofale, ei trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice. Explicaţii de genul „erori de război” sau „pierderile inerente ale războiului” nemaifiind admise cu uşurinţă. Puterea de foc şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia forţelor armate obligă la maxim de precizie în utilizarea lor[211]. O chestiune centrală a ROE o constituie legitima apărare. Aceasta este definită de către legislaţia penală a statelor contribuitoare însă, în mod neuniform. De exemplu, legislaţia Canadei şi a Olandei nu permit utilizarea forţei letale pentru apărarea proprietăţii unităţilor militare iar, legea penală românească nu defineşte „intenţia ostilă”, acceptată însă de ROE, etc. Toate aceste aspecte legislative au implicaţii directe asupra planificării operaţiei. Un alt instrument legal care poate pune probleme de interpretare este acordul privind statutul forţei, care se încheie cu statul gazdă. Acest document stabileşte în majoritatea cazurilor imunităţi de jurisdicţie iar, statele contribuitoare continuă să aibă responsabilitatea disciplinară a forţelor lor. În astfel de situaţii pot apărea probleme privind aplicarea acordului (care este autoritatea care conduce investigaţiile, cine aplică masurile disciplinare şi pe cele administrative, etc.), aspecte care nu fac munca uşoară consilierului juridic. Acordul privind statutul forţelor (SOFA) este o convenţie privitoare la statutul forţelor armate dintr-o ţară NATO prezente pe teritoriul altei ţări membre NATO. Misiunile de pace se execută pe baza unui mandat sau a unei rezoluţii emise de către Consiliul de Securitate al ONU, sau pe baza prevederilor unor tratate regionale, acorduri ori alte înţelegeri. Totodată şi operaţiile conduse de organizaţiile regionale se desfăşoară pe baza unui mandat emis de Consiliul de Securitate, la care se adaugă prevederile rezultate din tratate, acorduri, rezoluţii sau aranjamente ale organizaţiilor internaţionale sau regionale  respective. Schimbarea mandatului necesită consensul tuturor ţărilor participante după aprobarea organizaţiei care l-a emis ( adică o organizaţie regională sau Consiliul de Securitate al ONU). Din conţinutul acestui mandat derivă acordul cu privire la statutul forţelor participante la misiune (SOFA).  Acordul privind statutul forţelor (SOFA) sau acordul privind statutul misiunii (SOMA) se negociază între ţara gazdă şi organizaţiile participante la operaţie, în numele ţărilor participante, stabilindu-se în detaliu statutul legal al membrilor Forţei  Întrunite Multinaţionale. Aceste acorduri negociate de Naţiunile Unite, ţările gazdă şi organizaţiile din statele participante, presupun o coordonare amănunţită între comandanţii militari şi reprezentantul special al Secretarului General în teatrul de operaţii pentru  realizarea SOFA la nivelul ţărilor implicate. Un acord privind statutul forţelor trebuie să includă problemele generale, statutul de parte neutră (numai în cazul operaţiunilor de menţinere a păcii); acceptul de intrare /ieşire în/din teritoriul naţiunii gazdă (documentele de identificare- identitate); dreptul de a purta arme şi tipul acestora; asigurarea libertăţii de mişcare, atât în timpul exercitării misiunilor, cât şi în afara acestora; cine deţine autoritatea legală asupra membrilor forţei; drepturile privind folosirea aeroporturilor, forţelor şi reţelelor de drumuri şi căi ferate, de pe teritoriul naţiunii gazdă; dreptul Forţei Întrunite Multinaţionale de a-şi utiliza propriu sistem de comunicaţii, reglementări şi facilităţi poştale şi vamale; autorităţile asupra zborurilor organizaţiilor internaţionale participante, arborarea drapelelor şi însemnelor naţionale; reglementări privind portul uniformelor; dreptul de a folosi vehicule cu propriile însemne de înmatriculare; probleme privind jurisdicţia; asigurarea libertăţii şi dreptului de a acţiona ale poliţiei militare; aprovizionarea generală şi întreţinerea tehnicii; obligativitatea aplicării „Convenţiei Naţiunilor Unite privind Privilegiile şi Imunităţile”; dreptul de folosire a spectrului electromagnetic în realizarea Comunicaţiilor în sprijinul operaţiilor, etc. Acest acord trebuie să medieze şi să pună în echilibru doi factori fundamentali: independenţa forţelor participante şi libertatea de mişcare a acestora cu autoritatea guvernului statului pe teritoriul căruia se desfăşoară operaţia de pace respectivă. Pentru misiunile de impunere a păcii  este necesară existenţa unui asemenea acord, cu excepţia situaţiei în care forţele armate participante ar staţiona şi pe teritoriul altor state decât acela pe teritoriul căruia se desfăşoară operaţia de impunere a păcii. Pentru stabilirea condiţiilor concrete de desfăşurare a operaţiilor întrunite multinaţionale, guvernul statului respectiv  prin Ministerul Apărării va negocia şi va încheia acorduri separat cu părţile implicate în operaţiile respective, ţinând seama de statutul forţelor stabilite prin acord (SOFA) sau de alte înţelegeri existente cu statele respective[212]. Termenii de referinţă (TOR) alcătuiesc un document oficial, pe baza căruia se iniţiază o operaţie de pace, având la bază  mandatul încredinţat cât şi elementele caracteristice ale situaţiei concrete strategice operative sau tactice din zona de operaţii respectivă. Aceşti termeni de referinţă se elaborează de către ONU sub forma unei scrisori sau a unui mesaj (poştă electronică) semnat de către Secretarul  General al ONU adresat fiecărui stat participant în parte, cuprinzând (Anexa nr. 21) următoarele: a) autoritatea sub care a fost iniţiată şi se desfăşoară operaţia; b) explicarea tipului misiunii care trebuie îndeplinită (observare, mediere); c) formularea unor sarcini secundare care să cuprindă şi sugestii corespunzătoare (exemplu: „Observatorii militari supraveghind respectarea armistiţiului, vor face tot ceea ce este posibil şi rezonabil pentru a-i influenţa pe comandanţii locali să revină la condiţiile de armistiţiu, în caz că au început ostilităţile); d) instrucţiuni privind metodele de raportare către eşalonul superior, canale de comunicaţii utilizabile şi alte activităţi de acest gen; e) informaţii referitoare la sprijinul logistic şi administrativ al misiunii; f) instrucţiuni referitoare la relaţiile cu alte agenţii sau misiuni ONU ce activează în zonă; g) menţiuni privind stadiul curent al negocierilor cu ţara gazdă privind libertatea de mişcare, imunitatea şi alte dimensiuni asemănătoare; h) instrucţiuni speciale privind metodele de operare, cum ar fi: uniforme, uzul de armă, comanda şi controlul, indicaţii privind desfăşurarea şi dispunerea forţelor; i) instrucţiuni privind relaţiile publice şi contactele de orice natură cu populaţia ţării gazdă şi problemele diverse care se pot referi la nevoi de protecţie NBC sau echipament de sezon. Totodată, termenii de referinţă descriu misiunea încredinţată, relaţiile de comandă, organizarea logistică, procedurile de decontare a cheltuielilor, măsurile de coordonare şi legătură atât între ONU şi fiecare participant cât şi între statele respective (cu responsabilităţile unităţilor militare şi ale personalului participant la misiunea de pace respectivă)[213].  Un alt instrument prin care un stat acordă dreptul de comandă sau control către comandantul forţei, constituită pentru a participa la o operaţiune multinaţională este acţiunea de Transfer de autoritate (TOA), care poate avea forma prevăzută în anexa nr. 21, care se materializează printr-un document oficial semnat de factorii de decizie. Transferul de autoritate presupune trecerea conducerii operaţionale a forţelor militare în sarcina unor comandanţi militari străini în cadrul procesului de participare naţională la operaţiuni multinaţionale. Unitatea de comandă şi acţiune rămâne principiul fundamental al utilizării eficiente a forţelor militare, lucru dificil de realizat în cadrul operaţiunilor combinate. Cedarea comandamentului naţional şi a controlului forţelor naţionale reprezintă un act de încredere fără egal în relaţiile între state ce echivalează cu transferarea resurselor umane şi a materialelor unei naţiuni către o altă naţiune care asigură comandamentului coaliţiei sau alianţei. Comandamentul forţei e învestit cu autoritate deplină de comandă din punct de vedere operaţional asupra contingentelor naţionale, dar cu excepţia deciziilor administrative şi disciplinare. Chiar şi în aceste domenii el poate solicita informaţii, rapoarte şi investigaţii deoarece are o responsabilitate generală asupra ordinii şi disciplinei în cadrul forţei. Politic şi juridic autoritatea comandamentului forţei multinaţionale provine din tratatele de alianţă/coaliţie şi din angajamentele tehnice militare încheiate înainte de începerea operaţiunii, care prevăd un transfer de autoritate de la organele naţionale la cele multinaţionale. În concepţia NATO, unitatea de comandă a forţelor militare este considerată ca esenţială, fie că e vorba de operaţiuni de război sau de acţiuni de sprijinire a păcii. Pactul Nord Atlantic consideră că pentru a eficientiza o operaţiune combinată trebuie să se asigure concordanţa deplină între toate aspectele misiunii: politic, administrativ, juridic, umanitar şi militar. Acesta este motivul pentru care Doctrina NATO operează cu conceptul de „Transfer de Autoritate” (TOA) – transfer oficial al unui anumit grad de autoritate asupra forţelor desemnate. Potrivit Doctrinei pentru operaţiile întrunite multinaţionale- Transferul de Autoritate (TOA) este modalitatea prin care se asigură eficienţa operaţiilor întrunite desfăşurate de o forţă întrunită multinaţională cu respectarea suveranităţii statale a naţiunilor care o compun, precum a principiilor şi regulilor de drept internaţional. Transferul de Autoritate (TOA) se face pe baza documentelor oficiale care prevăd participarea forţelor naţionale în cadrul unei forţe întrunite multinaţională cum ar fi: mandatul Consiliului de Securitate ONU; scrisoarea/acordul Secretarului general al NATO privind solicitarea participării unor contingente naţionale la forţa întrunită multinaţională adresat conducerii politico- militare naţionale; hotărârea Parlamentului privind aprobarea participării unor forţe naţionale la operaţii multinaţionale cuprinzând nominalizarea forţelor şi limitarea în timp a participării lor; acordul privind statutul forţelor (SOFA); angajamentele de comandă la nivelul forţei multinaţionale; stabilirea persoanei care exercită funcţia de comandant al contingentului naţional care este învestit cu comandă deplină asupra forţelor şi reprezintă elementul de decizie; organizarea unităţilor care fac obiectul „Transferului de Autoritate” (ORBAT TOA), ce are ca scop transferul comenzii şi/sau a controlului operaţional tactic între naţiuni şi NATO în interiorul lanţului de comandă; structurarea aspectelor practice; forme şi detalii ale ordinului de „transfer de autoritate”. Un contingent naţional, parte componentă a forţei nu mai poate primi instrucţiuni şi ordine decât pe cale ierarhică de la comandantul forţei şi nici chiar propriul guvern nu poate încălca această regulă. Totuşi militarii contingentului naţional mai pot depinde de propriul guvern în ceea ce priveşte autoritatea administrativă şi jurisdicţională (comandantul unui contingent naţional rămâne subordonat total autorităţii sale naţionale fiind responsabil de ordinea şi disciplina propriilor forţe – având atribuţii precise pe această linie, prevăzute în acordul de participare şi în SOFA). Comandantul este numit de propriul guvern cu acordul alianţei şi poate îndeplini funcţii la comanda unor unităţi sau în statul major al forţei multinaţionale. Retragerea lui din funcţie sau destituirea pe motiv de incompetenţă se face la iniţiativa autorităţilor naţionale dar şi alianţa poate cere retragerea unui comandant de contingent naţional pe motiv de nesupunere la ordine. Actele autorităţii militare au un regim juridic distinct, astfel: în teritoriul contingentului naţional ele se supun cerinţelor de legalitate naţională, în cadrul forţei multinaţionale se supun cerinţelor prevăzute în documentele de organizare şi funcţionare ale alianţei/coaliţiei respective, care implică procedurile standard de operare.  Neintegrarea acestor norme de conduită , sau mai bine spus a aspectelor juridice moderne şi actuale în cadrul militar de acţiune, ar diminua încrederea comandantului producând haos în comportamentul luptătorilor. Această normalitate, bine stabilită a modului de acţiune în teatrele de operaţii este reglementată de domeniul juridic – activitate ce nu trebuie să intervină tardiv ca un drept de „veto” , ci constructiv şi oportun pe timpul elaborării deciziilor. Asistenţa juridică sau noile aspecte juridice nu limitează decizia, răspunderea şi dreptul de a adopta (unii comandanţi militari au promovat ideea că norma juridică limitează actul de comandă – este fals). Norma juridică încadrează în litera şi spiritul legilor naţionale şi internaţionale, prevederile regulamentare pentru a nu se viola regulile de angajare militară stipulate în dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate. Când comandantul nu ţine seama de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat să raporteze superiorilor pe linie de comandă sau pe linie de specialitate.

Noile aspecte juridice aplicabile în conducerea operaţiilor militare de către comandamentele operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale au drept scop: a)asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor de drept; b) realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi restricţiile impuse de reglementările juridice specifice (interne şi internaţionale) în vigoare; c) discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea pierderilor colaterale; d) realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele sau metodele folosite şi necesităţile militare; e) prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii acţiunilor militare şi eliminarea crimelor, distrugerilor, suferinţelor. Dreptul operaţional introduce în procesul decizional militar unele limitări de constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan acţional[214]. Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt temporale, spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei comandantului. Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi pot fi sociale, morale, juridice şi religioase., Restricţiile sunt prohibite şi de regulă nu se includ în conţinutul planului de acţiune. Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni, restrângerile îl obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite. Ca urmare pentru a asigura o asistenţă juridică eficientă  în viitoarele operaţii militare moderne se vor avea în vedere limitări prioritare cum ar fi cele referitoare la : ostilităţile militare în general; conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor; comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de război; tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate; administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate. O asistenţă juridică competentă, pe timpul operaţiunilor militare conduse de comandamentul operaţional întrunit naţional şi multinaţional, oferă acestora garanţia că acţiunile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi pentru comiterea unor crime de război. Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare A.N.-2/1998 prevede responsabilizarea compartimentului juridic de a-l consilia pe comandant în scopul asigurării legalităţii actului de comandă. Această prevedere nu trebuie să conducă automat la concluzia că asistenţa juridică se rezumă exclusiv la consilierea comandamentului întrucât acesta adoptă deciziile şi conduce acţiunile militare, prin activitatea întrunită a compartimentelor comandamentului întrunit, în cadrul căruia se realizează următoarele tipuri de relaţii organizatorice: ierarhice, funcţionale, de stat major, de cooperare şi de control. Ca urmare, pe timpul asistenţei juridice, consilierul juridic se va afla în relaţii funcţionale cu compartimentele comandamentului întrunit care au atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor armate. Aceste relaţii se vor concretiza în transmiterea de către consilierul juridic a unor reglementări, indicaţii, proceduri şi prescripţii din domeniul specialităţii sale, (respectând normele de drept al conflictelor armate). Activitatea consilierului juridic pe timpul conceperii operaţiilor militare conduse de comandamente operaţionale întrunite naţionale şi internaţionale, se rezumă în principal la: a) participarea la orientarea personalului implicat în luptă, executată de comandant sau înlocuitorul acestuia; b) analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate, concomitent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de dreptul conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii: c) colaborarea cu compartimentele statului major, în primul rând cu compartimentul operaţii, pentru elaborarea cursului acţiunilor militare (selectarea cursului optim, pentru a respecta concepţia eşalonului superior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile respectării dreptului conflictelor armate); d) prezentarea concluziilor, recomandărilor, propunerilor şi estimărilor referitoare la: delimitarea obiectivelor militare de cele civile, metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar internaţional, ce pot fi utilizate pentru îndeplinirea misiunii, asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri, bolnavi, răniţi), modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine sau cu autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă, atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi personalul ce se bucură de protecţie specială, conform reglementărilor în vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios, etc.), alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate de statul major; e) întocmirea şi actualizarea documentelor de conducere (informare) specifice compartimentului său; f) acordarea avizului juridic concepţiei acţiunii militare (concretizată în decizia comandantului), planului de acţiune al marii unităţi şi ordinului de acţiune al comandantului; g) asistenţa acelor compartimente din comandamentul operaţional întrunit naţional şi multinaţional pentru întocmirea corectă, din punct de vedere juridic a documentelor de conducere şi informare (o atenţie deosebită acordându-se jurnalului acţiunilor militare). Alte aspecte juridice noi în concepţia operaţiilor militare sunt următoarele documente de conducere şi informare pe care compartimentul juridic le întocmeşte şi actualizează: a) planul de acţiune al compartimentului juridic (anexă la planul de acţiune al comandamentului întrunit)[215]; planul de activitate al compartimentului; raportul de informare a comandamentului(datele, estimările, concluziile şi propunerile); informarea de specialitate în cadrul cooperării; documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de responsabilitate şi a actelor normative în vigoare. Tendinţa contemporană este cooperarea dintre CICR şi instituţiile specializate în drepturile omului, mai ales în domeniul difuzării instrumentelor internaţionale, doctrinei asistenţei umanitare şi operaţiunilor practice cu finalitate umanitară. Se manifestă în prezent o preocupare constantă pentru creşterea şi aplicarea normelor juridice în conceperea operaţiunilor militare conduse de comandamentele întrunite naţionale şi multinaţionale. În acest sens, noile aspecte juridice se vor include în scenariile strategice, operaţionale şi tactice, împotriva celor care încalcă legalitatea internaţională. Militarii de pe toate treptele ierarhice sunt educaţi în sensul respectării rezoluţiilor Consiliului de Securitate şi ale organizaţiilor regionale cu atribuţii în domeniul securităţii atât în operaţiile de apărare naţională cât şi în cele de apărare colectivă, în cadrul alianţelor şi coaliţiilor militare de gestionare a crizelor şi prevenire a conflictelor.

Totodată procedurile standard de operare şi noile aspecte juridice în conceperea operaţiilor militare conduse de comandamentele operaţionale întrunite naţionale şi multinaţionale conţin prevederi speciale ce formează obiectul culturii de securitate cât şi al celui umanitar.

 

4.2. Responsabilitatea autorităţilor militare pentru integrarea dreptului conflictelor armate în instruirea personalului

Încălcările grave ale drepturilor omului sub diferite forme şi în situaţii dintre cele mai neobişnuite, în caz de conflict , sau chiar în lipsa acestuia, îngrijorează tot mai mult comunitatea internaţională. Principala cauză a încălcării acestor drepturi o reprezintă necunoaşterea prevederilor diferitelor tratate internaţionale. Tocmai în scopul asigurării unei difuzări cât mai largi a drepturilor şi obligaţiilor ce revin practic tuturor (autorităţilor civile sau militare, simplilor combatanţi sau populaţiei civile) funcţionează în prezent în unele state o serie de organizaţii, asociaţii, instituiţii, comisii sau comitete specializate în dreptul conflictelor armate.

4.2.1. Învăţarea şi însuşirea regulilor dreptului conflictelor armate de către personalul forţelor naţionale şi multinaţionale

În România, după decembrie 1989, în contextul procesului de restructurare a sistemului de pregătire din cadrul Ministerului Apărării, a început să se acorde o mai mare atenţie dreptului aplicabil în conflictele armate. Problematica dreptului conflictelor armate devine o parte a pregătirii întregului sistem militar, ca urmare a opţiunii deja exprimate de a se alinia la standardele de pregătire ale structurilor euroatlantice, ca aliat NATO. Ratificarea convenţiilor din domeniul dreptului conflictelor armate prevede obligaţia statelor de a acţiona pentru „respectarea şi a face să fie respectate” normele acestui drept. Înţelegând aceste prevederi, Ministerul Apărării a întreprins în cadrul procesului de restructurare a organului militar o serie de măsuri care să asigure integrarea dreptului aplicabil conflictelor armate în sistemul de învăţământ şi instrucţie a membrilor forţelor armate.[216] Scopul principal al instruirii în domeniul dreptului conflictelor armate este de a asigura respectarea completă a acestui drept de către toţi membrii forţelor armate, fără a se ţine seama de funcţie, de timp, de amplasamentul şi situaţia lor. Dreptul conflictelor armate trebuie să fie încorporat în programele de instrucţie militară. Fiecare comandant este în totalitate responsabil pentru instruirea necesară în dreptul conflictelor armate din sfera sa de autoritate, fiind parte esenţială a activităţii de comandament.[217] Comandanţii sunt permanent instruiţi în sensul deontologiei profesionale promovate în toate statele civilizate pentru a lua decizii în conformitate cu instrumentele juridice de drept al conflictelor armate şi a-şi conduce subordonaţii sub controlul cărora se află. La înţelegerea problematicii complexe îşi aduce o contribuţie importantă cercetarea desfăşurată de Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate ale cărui publicaţii şi sesiuni ştiinţifice reflectă pe deplin această orientare spre problematica actuală a dreptului conflictelor armate. În această ordine de idei se înscrie şi instruirea sistematică a militarilor în sensul participării specializate la acţiunile internaţionale de embargo al armelor şi sistemelor de arme, ori al demobilizării forţelor armate nelegitime şi constituirii forţelor legale de apărare şi securitate. Educaţia şi cercetarea militară în acest domeniu pleacă de la premisa că proliferarea armelor constituie în sine o ameninţare serioasă la adresa păcii, iar reglementarea regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de război reprezintă un subiect principal al dreptului conflictelor armate. Acesta este motivul pentru care tezele de licenţă, masterat şi doctorat în ştiinţele militare şi cele de securitate, ca şi lucrările de absolvire ale diferitelor cursuri din întregul sistem de învăţământ militar (dar şi civil) abordează teme precum implicaţiile dezarmării asupra politicilor de securitate, influenţa Convenţiei de la Geneva din 1980 asupra limitării şi interzicerii unor arme clasice care provoacă suferinţe excesive sau efecte nediscriminate (cu protocoalele sale ulterioare), raportul dintre securitatea internaţională şi proliferarea armelor de distrugere în masă, obligaţia de verificare a respectării dreptului umanitar în cazul achiziţionării de noi arme, ş.a. Utilă ar fi din această perspectivă convocarea unei noi conferinţe de reafirmare şi dezvoltare a protecţiei victimelor conflictelor armate, la care suntem sigur că CICR îşi poate aduce o contribuţie semnificativă ca şi acum peste 30 de ani când s-au elaborat protocoalele adiţionale din 1977, prin autoritatea sa ştiinţifică şi umanitară atât de unanim recunoscută. Un aspect aparte al contribuţiei cercetării ştiinţifice şi al educaţiei militare la promovarea dreptului conflictelor armate îl constituie şi accentuarea rolului organizaţiilor internaţionale în aplicarea acestui drept[218]. Ipoteza de la care se pleacă în acest domeniu este aceea că dacă acordurile internaţionale de drept al războiului au fost create tradiţional de state ca echilibru al necesităţilor militare cu prescripţii umanitare pentru a da sens valorilor umane dar şi intereselor naţionale, astăzi, organizaţiile internaţionale reprezintă firme de instituţionalizare a voinţei statelor de a coopera între ele sub diferite aspecte ale intereselor fundamentale. Această cooperare are la bază valori comune ca expresie a globalismului ce marchează în mod particular evoluţia comunităţilor umane. În acest sens, unele organizaţii îşi propun păstrarea păcii şi securităţii internaţionale astfel încât statele care le-au creat le-au înzestrat şi cu puterea de a decide asupra uzului internaţional de forţă armată, devenind în nume propriu beligeranţi în conflictele armate moderne. Altele au ca preocupări dezvoltarea drepturilor omului, inclusiv în situaţii de conflict armat sau veghează la aplicarea dreptului conflictelor armate. Instrumentele juridice de drept al conflictelor armate conţin puţine proceduri exprese referitoare la organizaţiile internaţionale, ele referindu-se doar la ONU şi la instituţiile sale specializate (UNESCO) sau la unele organizaţii umanitare imparţiale (exemplificându-se cu CICR). Conferinţele sau seminariile din sistemul militar de educaţie, ca şi diferitele forme de manifestare a cercetării ştiinţifice sunt modalităţi prin care se face referire constantă la: preocuparea organizaţiilor interguvernamentale şi neguvernamentale pentru elaborarea de regulamente, proiecte de convenţii care influenţează evoluţiile în acest domeniu şi la necesitatea protejării de către forţele armate a organismelor care oferă asistenţă umanitară în diferitele teatre de război.

Fără pretenţia de a fi epuizat întreaga problematică a preocupărilor actuale pentru cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei de drept al conflictelor armate, putem avea certitudinea că prin instruirea permanentă în acest domeniu, contribuţia cercetării ştiinţifice şi a educaţiei militare va depista noi forme interesante şi viabile[219]. Considerăm că merită evidenţiate câteva aspecte concrete ale activităţii româneşti pentru perfecţionarea difuzării valorilor militare şi umanitare ca răspuns la tendinţele  sau provocările epocii şi viitorului. O contribuţie esenţială a avut-o în acest sens ratificarea de către Parlament a tuturor convenţiilor de drept internaţional umanitar, crearea Comisiei Naţionale de DIU (de la care există mari aşteptări în continuare), activitatea prodigioasă desfăşurată de ARDU şi CDIU ca şi elaborarea primelor norme de instruire în DIU, având în vedere că militarii sunt profesionişti. S-a căutat legitimitatea acţiunilor pe care le desfăşoară aceşti militari în izvoare juridice pertinente, care au fost deja create sau sunt în curs de adoptare. Pe aceste fundamente s-a reuşit crearea în România a unui cerc larg de specialişti care să promoveze dreptul conflictelor armate prin diferite forme de cercetare ştiinţifică şi educaţie militară, în cadrul căreia comandanţii, ofiţerii de stat major, consilierii juridici ca şi diferiţi experţi civili, vor sprijini autorităţile politice sau militare în implementarea principiilor promovate de ştiinţa acestui drept. Participarea sistematică şi activă a ţării noastre prin intermediul militarilor sau specialiştilor civili la diferite operaţiuni multinaţionale de pace şi securitate naţională în calitate de membră a NATO şi nouă membră a UE, a impulsionat procesul de formare a culturii dreptului conflictelor armate. Astfel, în ultimii ani s-au publicat în Monitorul Oficial tratatele de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi rezoluţiile pertinente ale organizaţiilor internaţionale referitoare la dreptul umanitar, încât militarii să se poată pregăti în condiţii de maximă legitimitate şi eficacitate. Câteva exemple sunt edificatoare: a) Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1649/2005 privind situaţia din R.D. Congo (publicată în Monitorul Oficial nr. 152/2006), deplângând încălcările dreptului omului şi ale dreptului conflictelor armate comise de miliţii sau grupări armate străine, impunând o strategie corespunzătoare, integrată a dezarmării, repatrierii şi reintegrării combatanţilor străini şi aducerea în faţa justiţiei a autorilor încălcărilor grave ale legilor războiului; b) Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1643/2006 privind situaţia din Republica Coasta de Azur (Cote d’ Ivoire), publicată în Monitorul Oficial nr.152 /2006, reiterând condamnarea fermă a violărilor drepturilor omului şi ale dreptului conflictelor armate, inclusiv utilizarea copiilor- soldaţi, impunând măsuri individuale împotriva oricărei persoane considerate responsabilă pentru violări serioase a normelor războiului, care incită public la violenţă şi la ură; c) Regulamentul Consiliului UE nr. 881/2002 privind reţeaua Al-Qaida şi talibanii din Afghanistan (Monitorul Oficial nr. 792/2006), interzice vânzarea, furnizarea sau transferul direct sau indirect, consilierea tehnică, asistenţa sau pregătirea aferentă activităţilor militare, producerea, menţinerea şi utilizarea de armament de orice tip. Dispoziţiile enumerate mai sus au făcut parte din pregătirea iniţială a celor trimişi de România în diferite misiuni internaţionale de menţinere a păcii internaţionale, dar au fost incluse şi în documente de drept operaţional ale aplicaţiilor, exerciţiilor şi jocurile de război din diferite instituţii de învăţământ şi cercetare ştiinţifică. Răspunderi deosebite revin autorităţilor publice civile şi militare privind punerea în aplicare a unor sancţiuni internaţionale – din Legea nr. 206/2005 – publicată în Monitorul Oficial nr. 601/2005, în care se arată că rezoluţiile respective sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă. Instituţiile publice au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, a acţiunilor şi poziţiilor comune ale Consiliului UE, de coordonarea aplicării sancţiunilor ocupându-se un Comitet Interministerial din care face parte şi Ministerul Apărării. Merită subliniat faptul că în ultimii ani, din „consumatori” ai cercetării ştiinţifice şi de educaţie internaţională, specialiştii români au reuşit să devină „producători” de cercetare ştiinţifică şi de educaţie internaţională militară[220]. Acest proces este favorizat atât de aprecierile constant pozitive la adresa eficacităţii contingentelor româneşti din teatrele de operaţii cât şi de creşterea globalizării schimburilor educaţionale sau ştiinţifice la care participă specialiştii români în dreptul conflictelor armate. Argumente în acest sens sunt publicaţiile ştiinţifice româneşti căutate peste hotare, includerea autorilor români în bibliografiile de specialitate ca şi frecventarea cursurilor de instruire şi educaţie militară de către studenţi din alte ţări. Semnificativ este faptul că în septembrie  2007 Colegiul Naţional de Apărare din Bucureşti a organizat la Bruxelles cursul intitulat „Uniunea Europeană – un actor global”, ca parte a programului Colegiului European de Securitate şi Apărare în domeniul formării profesionale în strategiile europene de securitate, care includ şi problematica umanitară. Toate acestea demonstrează faptul esenţial că cercetarea ştiinţifică şi educaţia militară din România sunt pe deplin încadrate în spiritul civilizator al vremurilor noastre care ne spune că insistenţa învăţării, cunoaşterii şi respectării dreptului conflictelor armate corespunde într-o măsură considerabilă cu interesul tactic, operaţional şi strategic.

 

4.3. Reprimarea violărilor dreptului conflictelor armate

Ca urmare a personalităţii lor internaţionale bazate pe suveranitate, statele (şi organizaţiile internaţionale create de ele) sunt îndreptăţite să ceară celorlalţi actori ai scenei internaţionale să repare prejudiciul cauzat de aceştia prin încălcarea unei obligaţii internaţionale. În pofida logicii inerente a afirmaţiilor anterioare, principiul răspunderii internaţionale a statelor s-a afirmat mai întâi doar prin doctrina dreptului internaţional clasic, formarea normelor cutumiare în domeniu realizându-se abia în secolul al XIX-lea. Una din ramurile în care s-au afirmat pentru prima oară reguli convenţionale asupra răspunderii internaţionale a statelor a fost chiar dreptul conflictelor armate. Este vorba în concret de art. 3 din Convenţia de la Haga din 1907, care prevede că partea beligerantă care ar viola prevederile Regulamentului anexat la Convenţie va fi obligată la despăgubiri, dacă este cazul, şi va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârşite de persoanele care fac parte din forţele ei armate. Actualitatea acestei norme privind răspunderea internaţională a statelor beligerante este reliefată de faptul că ea a fost reiterată în aceiaşi termeni în art. 91 din Protocolul adiţional I din 1977. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale sunt conduita ilicită, imputabilitatea acestei conduite şi prejudiciul, care trebuie întrunite cumulativ şi care au aspecte specifice în dreptul conflictelor armate[221]. Trebuie menţionat că, aşa cum rezultă din proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept Internaţional, referitor la răspunderea internaţională a statelor, fundamentul acesteia nu este atitudinea psihologică a indivizilor care acţionează în calitate de agenţi ai statului ci conduita obiectivă a organelor statale. Nu este o răspundere bazată pe culpă, ci una obiectivă, declanşată de orice fapt internaţional ilicit, care în dreptul conflictelor armate înseamnă încălcarea normelor cutumiare sau convenţionale de purtare a războiului. Calificarea caracterului ilicit al unei conduite generatoare de răspundere internaţională se face atât pentru „încălcările grave” cât şi pentru „alte încălcări” ale dreptului conflictelor armate, precum şi pentru orice acţiuni sau omisiuni de a îndeplini îndatoririle prevăzute de convenţiile umanitare. Pot exista totuşi împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului , cum ar fi: consimţământul victimei, legitima apărare, contramăsurile sau represaliile, forţa majoră ori cazul fortuit, starea de primejdie şi starea de necesitate. Menţionăm că, multe din aceste cauze de exonerare de răspundere nu se aplică sau au o aplicabilitate specifică în dreptul conflictelor armate deoarece acesta face parte din normele imperative internaţionale. Imposibilitatea de a suprima ilicitatea încălcărilor dreptului conflictelor armate este expres prevăzută de Convenţiile de la Geneva din 1949, care dispun că nicio parte contractantă nu va putea să se exonereze, nici să exonereze o altă parte contractantă în ceea ce priveşte infracţiunile grave, întărind astfel celelalte principii ale dreptului umanitar cu principiul intangibilităţii şi inalienabilităţii drepturilor recunoscute persoanelor protejate, principiul nereciprocităţii şi angajamentelor umanitare al statului, precum şi principiul primatului intereselor victimelor.

În ceea ce priveşte imputabilitatea conduitei ilicite, trebuie să fim de acord că actele statului sunt de fapt acte ale autorităţii sale publice, în fapt ale agenţilor statali persoane fizice, acţionând în calitate oficială. Astfel, statul răspunde pentru actele agenţilor săi chiar şi atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires), ori au încălcat dispoziţii din dreptul intern. Răspunderea internaţională a statului se bazează pe ficţiunea juridică potrivit căreia faptul ilicit care a fost comis de către o autoritate publică este considerat imputabil statului. Astfel, în art. 5 al proiectului de articole privind responsabilitatea internaţională elaborat de Comisia de drept internaţional s-a prevăzut că este considerată ca fiind faptă a statului comportamentul oricărei autorităţi publice (având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat), cu condiţia ca în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate. Putem spune că răspunderea internaţională a statului se declanşează pentru actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente, nefăcându-se nicio distincţie între autorităţi publice centrale şi cele locale, nici între funcţii legislative, executive sau judecătoreşti. Parlamentul  poate angaja răspunderea statului o dată cu omisiunea de a adopta reglementările interne dispuse de dreptul internaţional (ori de a abroga sau modifica legile interne care contravin angajamentelor internaţionale ale statului) fie prin acţiune, atunci când adoptă legi care contravin convenţiilor umanitare ratificate. Autoritatea judecătorească, parte a statului ca subiect de drept internaţional, poate atrage răspunderea statului printr-o multitudine de fapte contrare tratamentului prescris de instrumentele de drept umanitar. Locul autorităţii executive sau al funcţionarului în ierarhia organelor administrative este relevant pentru atribuirea conduitei lor, statului: civil sau militar, ministru sau simplu funcţionar executiv pot atrage în egală măsură răspunderea statului prin acţiunile sau omisiunile lor. De aceea, violările dreptului internaţional umanitar comise de membrii forţelor armate ale unui stat sunt deci imputabile acestuia atât timp cât forţele respective fac parte din structurile statale. Statul trebuie să manifeste o foarte mare prudenţă şi autoritate  faţă de disciplina şi controlul trupelor sale regulate, inclusiv participanţii la o ridicare în masă, voluntarii, mişcările de partizani şi de rezistenţă sau alte organe paramilitare incluse în forţele sale armate, din moment ce este responsabil de toate încălcările comise, ca şi de circumstanţele săvârşirii acestor încălcări. Cu totul alta este situaţia când încălcările sunt comise de forţe militare „ paralele” sau de persoane particulare care nu se află sub autoritatea statului şi nu-l reprezintă. Chiar şi în situaţia când trupele sunt formate, organizate, echipate, finanţate, instruite şi aprovizionate de către un stat străin, nu rezultă cu necesitate atribuirea tuturor actelor lor în sarcina respectivului stat şi trebuie probat că el a ordonat sau impus săvârşirea acestor acte. A fortiori, acţiunile de luptă ale particularilor sau bandelor înarmate în interes propriu şi nu în avantajul unui stat nu pot angaja răspunderea statului decât în cazul când acesta n-a luat  toate  măsurile  pentru a  controla  aceste persoane şi  a  le  preveni  acţiunile  (art.  6  din  Proiectul  de articole asupra responsabilităţilor statelor)[222].

Pentru statul-victimă a încălcării dreptului internaţional umanitar, dreptul de a invoca răspunderea internaţională a statului de care aparţine autorul încălcării şi de a solicita reparaţii se naşte odată cu producerea unui prejudiciu, care este în raport de cauzalitate cu faptul internaţional ilicit. Cauzalitatea trebuie să fie directă şi se apreciază conform evidenţei, rezonabilităţii şi deducţiei logice. Prejudiciul este material sau moral (după caracterul concret sau abstract al rezultatului dăunător), mediat sau direct (după cum a afectat organe de stat sau simpli particulari) şi, specific dreptului internaţional umanitar, totodată el nu trebuie să fie individualizat în sensul că dreptul de a invoca răspunderea internaţională aparţine oricărui stat membru al comunităţii internaţionale. În general, dacă violarea dreptului internaţional umanitar este săvârşită în prejudiciul unui particular, care nu are personalitate juridică internaţională, repararea prejudiciului se face prin intermediul protecţiei diplomatice iniţiate de statul de care aparţine victima violării. Comisia de Drept Internaţional susţine că particularii- victime ale unei violări de drept umanitar se pot adresa şi direct statului responsabil în pretenţiile de daune-interese cu condiţia preexistenţei recursurilor interne. Practic, după război, foştii beligeranţi încheie acorduri speciale referitoare la modalităţile de cerere a reparaţiilor. În conflictele armate fără caracter internaţional, Proiectul de articole asupra responsabilităţii statelor propune ca statul să nu fie responsabil de violarea dreptului internaţional de către insurgenţi, dacă aceştia nu reuşesc să ia puterea deoarece actele lor sunt asimilate actelor particularilor (art. 14), pe de altă parte, dacă insurgenţa triumfă, satul este responsabil nu numai pentru faptele comise de fostul guvern ci şi e cele săvârşite de către insurgenţi (art. 15).În acest sens putem spune că statul trebuie  să aplice obligatoriu exercitarea unei vigilenţe deosebite în vederea prevenirii delictelor comise cu violarea disciplinei militare de către combatanţii forţelor sale armate. Această vigilenţă  este un element complementar al comandamentului şi al disciplinei militare ierarhice[223]. În acelaşi timp, organele care fac parte din structurile mişcării insurecţionale pot adopta comportamente susceptibile de a angaja o responsabilitate internaţională proprie mişcării insurecţionale chiar dacă aceasta pare inimaginabilă deoarece, în cazul victoriei insurecţiei, responsabilitatea sa internaţională este absorbită de cea a statului, iar în cazul înfrângerii ei, responsabilitatea nu poate avea consecinţe deoarece mişcarea insurecţională nu mai există[224].

4.3.1. Reprimarea violărilor comise de state

Potrivit concepţiei tradiţionale a dreptului conflictelor armate, violările comise de state, subiectele de drept internaţional trebuie stopate şi reprimate folosind toate măsurile împotriva statelor „vinovate”. Astfel de măsuri de reprimare există atât în dreptul internaţional general al responsabilităţilor statelor, în Carta Naţiunilor Unite considerată drept constituţie a societăţii internaţionale organizate cât şi în dreptul conflictelor armate care se referă specific la responsabilitatea statelor pentru violarea legilor şi obiceiurilor războiului. Înainte de a le reprima, violările trebuie să fie constatate. În acest sens, Convenţiile de la Geneva din 1949 prevăd în art. 52/53/132/149 că, la cererea unei părţi la conflict, poate fi deschisă o anchetă conform modalităţilor fixate de părţile interesate, având ca obiect orice violare pretinsă a convenţiilor. Dacă nu se realizează un acord asupra procedurii de anchetă, părţile se vor înţelege asupra alegerii unui arbitru care va decide asupra procedurii de urmat. Odată cu violarea constatată, părţile la conflict îi vor pune capăt şi o vor reprima cât mai rapid posibil. Practica a demonstrat totuşi că o astfel de înţelegere între beligeranţi este dificil de realizat după comiterea infracţiunii grave respective astfel încât art. 90 al Protocolului I din 1977 reprezintă un important pas înainte prin instituirea unei Comisii Internaţionale de Stabilire a Faptelor cu caracter permanent la procedura căreia ar putea apela beligeranţii. Comisia a devenit operaţională la Berna (Elveţia) în 1992, eficacitatea ei fiind cu atât mai mare cu cât mai multe state (în prezent doar 60) vor face declaraţii unilaterale de acceptare a competenţei ei, competenţă care se referă concret la două atribuţii, anchetarea oricărui fapt pretins a fi o încălcare gravă a dreptului conflictelor armate şi facilitarea prin bunele sale oficii în  restabilirea unei atitudini de respectare a Convenţiilor şi a Protocolului. Comisia a declarat că este pregătită să rezolve şi situaţii când, în lipsa unei declaraţii generale, un stat face doar o declaraţie ad-hoc de acceptare a competenţei sale precum şi în situaţii de conflict armat neinternaţional dacă părţile implicate îi solicită intervenţia imparţială. Poate datorită faptului că rezultatul anchetei Comisiei nu este făcut public decât cu asentimentul părţilor interesate, statele n-au apelat până în prezent la această modalitate de verificare a violărilor DCA preferând sistemul anchetelor ONU cu publicarea rezultatelor obţinute, chiar dacă nici această metodă nu s-a dovedit a fi suficient de convingătoare.

În cazul în care există dispute asupra analizării săvârşirii încălcărilor grave ale DCA, părţile interesate ar putea recurge , de fapt, la orice modalitate de soluţionare paşnică a diferendelor  prevăzute de dreptul internaţional. Astfel , Convenţiile din 1949 prevăd o procedură de conciliere prin intermediul Puterilor protectoare fiind o instituţionalizare a bunelor oficii din dreptul diplomatic, totuşi, din moment ce statele beligerante n-au putut ajunge la o rezolvare paşnică a diferendului dintre ele şi au recurs la război, este puţin probabil ca o procedură de soluţionare paşnică în domeniul violării DCA să aibă rezultate concrete. Utilizarea măsurilor coercitive la care se poate recurge în sistemul ONU ar putea fi mai promiţătoare dar şi aceasta riscă să combine jus ad bellum şi jus in bello într-un mod destul de periculos deoarece deşi ar putea reuşi să sancţioneze încălcarea dreptului păcii, ar putea pune în pericol autonomia, neutralitatea şi imparţialitatea cerută în aplicarea DCA. La o violare a DCA poate acţiona sau interveni nu numai statul care e victima directă a violării respectiv, ci şi orice alt stat cu contramăsuri permise de dreptul internaţional. Această intervenţie se bazează pe principiul general al reprimării universale a violărilor DCA, principiu dedus din art. 1 comun al Convenţiilor din 1949 şi din regulile generale ale responsabilităţii statelor în relaţiile lor internaţionale. Astfel de contramăsuri trebuie să fie însă în conformitate cu DCA cât şi cu Carta Naţiunilor Unite şi trebuie să fie luate în cooperare cu ONU ca nucleu(deşi fragil) al sistemului impunerii centralizate a dreptului internaţional[225]. Cooperarea între toate statele nu înseamnă că nu-i posibilă o reacţie la violările DCA.

În afară de răspundere politică a statelor pentru violarea legilor şi a obiceiurilor războiului, există şi obligaţia generală a acestora de a plăti compensaţii pentru consecinţele încălcării DCA, prevăzută în art. 3 al Convenţiei de la Haga din 1907 şi în art. 91 din Protocolul I din 1977, obligaţii ce există şi în Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor pentru faptele internaţionale ilicite, adoptat de Comisia de Drept Internaţional în 2001. Această responsabilitate materială, financiară a statelor este prevăzută în mod concret pentru actele comise de membrii forţelor sale armate şi interzice represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor protejate (art 46/47/13/33 din Convenţiile din 1949 şi art. 20, 51,52,54,55 şi 56 din Protocolul I), deoarece reciprocitatea în aplicarea convenţiilor DIU a fost exclusă dintre regulile generale ale tratatelor umanitare. Aceasta demonstrează că regulile DCA sunt în marea lor majoritate norme imperative  (jus cogens) ale dreptului internaţional. Nici un stat nu are posibilitatea de a face vreo înţelegere prin care să renunţe la drepturile persoanelor protejate (art. 6/6/6/7 din Convenţiile din 1949) şi nicio persoană protejată nu poate renunţa la drepturile inerente (art. 7/7/7/8 din Convenţii). Fiind un drept creat pentru situaţii de conflict armat, care prin definiţie sunt situaţii excepţionale de urgenţă, DCA nu poate admite exonerarea de răspundere a statelor pentru violările comise pe motivul stării de necesitate, cu excepţia cazurilor când aceasta este expres invocată în anumite reguli, aşa cum ar fi art. 33 (2) din Convenţia I, art. 49 (2) şi (5), 53, 55 (3) şi 108 (2) din Convenţia IV sau art. 54 (5) din Protocolul I, necesitatea militară fiind avută în vedere, alături de imperativul umanitar, chiar la elaborarea DCA. Altă formă de responsabilitate a statului pentru violarea DCA este răspunderea morală a acestuia care constă în obligarea statului căruia i se impută un fapt internaţional ilicit de a acorda satisfacţie victimei, conduitei sale ilicite, în special prin prezentarea de scuze în cadrul unui anumit ceremonial. Ea are ca temei prejudiciul moral cauzat prin încălcarea normelor DCA şi, în afara scuzelor datorate, poate lua şi forma aplicării de sancţiuni de către statul considerat ca vinovat împotriva agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii acestuia. Combinându-se atât cu răspunderea politică şi materială a statelor cât şi cu răspunderea individuală a crimelor, scuzele datorate statului de care aparţin victimele războiului trebuie să exprime dezaprobarea faţă de actele contrare dreptului umanitar săvârşite de agenţii şi cetăţenii proprii iar, prin compensaţiile financiare ele trebuie să asigure satisfacţie statului ofensat şi cetăţenilor acestuia.

Concluzionând asupra reprimării violărilor normelor DCA comise de state, putem sublinia că elementele constitutive ale răspunderii internaţionale a statelor sunt conduita ilicită, imputabilitatea acestei conduite şi prejudiciul, care trebuie întrunite cumulativ şi au aspecte specifice în DCA, fundamentele acesteia nefiind atitudinea agenţilor statului ci conduita obiectivă a autorităţilor statale. Este vorba deci nu de o răspundere bazată pe culpă ci de una obiectivă, declanşată de orice fapt internaţional ilicit, adică de violarea normelor DCA[226]. În acest domeniu se aplică principiul că împrejurările care exclud caracterul ilicit al faptului au o aplicare specifică datorată caracterului imperativ al normelor DCA, ceea ce întăreşte astfel celelalte principii precum intangibilitatea şi inalienabilitatea drepturilor recunoscute persoanelor protejate, nereciprocitatea angajamentelor umanitare ale statului, primatul intereselor. Referitor la imputabilitatea conduitei ilicite, aceasta se bazează pe ficţiunea juridică în conformitate cu care, spre deosebire de faptele comise de particulari, faptul ilicit comis de o autoritate publică este considerat imputabil statului. Răspunderea internaţională a statului se declanşează pentru actele tuturor autorităţilor sale publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de domeniul în care sunt competente, nefăcându-se nicio distincţie între autorităţi publice centrale şi locale, între funcţii legislative, executive sau judecătoreşti, civile sau militare. Iar prejudiciul este în raport de cauzalitate cu faptul internaţional ilicit şi dă dreptul statului- victimă a  violării DCA de a invoca răspunderea internaţională a statului de care aparţine autorul încălcării şi de a solicita reparaţii. Dacă violarea DCA e săvârşită în prejudiciul unui stat (agenţii sau organele sale), acestuia îi aparţine şi punerea în mişcare a acţiunii de responsabilitate internaţională, ceea ce nu se întâmplă în cazul în care violările sunt săvârşite în prejudiciul unui particular, când repararea prejudiciului se face prin intermediul protecţiei diplomatice iniţiate de statul de care aparţine victima violării.

Putem menţiona, în finalul acestor consideraţii, că în conflictele armate fără caracter internaţional, Proiectul de articole asupra responsabilităţii statelor propune ca statul să nu fie responsabil pentru violarea DCA de către insurgenţi dacă aceştia nu reuşesc să ia puterea deoarece actele lor sunt asimilate particularilor. Putem spune deci că statul trebuie considerat ca fiind ţinut de exercitarea unei vigilenţe deosebite în vederea prevenirii crimelor şi delictelor comise cu violarea disciplinei militare de către combatanţii forţelor sale armate, exigenţa acestei vigilenţe nefiind decât un element complementar al comandamentului şi al disciplinei militare ierarhice. În acelaşi timp, organele care fac parte din structurile mişcării insurecţionale pot adopta comportamente susceptibile de a angaja o responsabilitate proprie mişcării insurecţionale, chiar dacă aceasta pare inimaginabilă. În cazul victoriei insurecţiei, responsabilitatea internaţională este cea a statului iar în cazul înfrângerii ei, responsabilitatea nu poate avea consecinţe deoarece mişcarea insurecţională nu mai există. Chiar şi Consiliul de Securitate a recunoscut astfel responsabilitatea unor subiecte derivate de DCA. Oricum, statele sunt responsabile şi pentru reprimarea violărilor comise de indivizi.

4.3.2. Reprimarea violărilor comise de indivizi

Responsabilitatea statelor este de natură juridică. Statul este din ce în ce mai mult supus dreptului, chiar în raporturile cu proprii săi cetăţeni şi cu atât mai mult în raporturile sale cu celelalte state, egalii săi. Când statul comite acte contrare dreptului, el îşi angajează responsabilitatea care nu poate fi decât o responsabilitate juridică. Totuşi, trebuie adăugat că responsabilitatea sa nu poate fi, în faza actuală a doctrinei juridice, decât civilă şi pecuniară, datorită calităţii lui de persoană morală şi că responsabilitatea penală trebuie să cadă, şi nu poate cădea, decât asupra indivizilor[227]. Ideea răspunderii penale individuale evocă faptul conform căruia dacă statul reprezintă o ficţiune juridică ce nu poate comite infracţiuni pentru care ar putea fi tras la răspundere penală, atunci, la adăpostul răspunderii colective a statului s-ar ajunge la impunitatea adevăraţilor culpabili de săvârşirea unor grave încălcări ale dreptului internaţional. În consecinţă, persoanele fizice ( şi uneori şi autorităţi publice) acţionând ca agenţi ai statului, vor răspunde pentru crimele comise în numele şi pe seama statului.

Deşi astăzi dreptul internaţional penal este o realitate juridică pe deplin consacrată, până a se ajunge la ideea responsabilităţii penale individuale a agenţilor statali, s-a parcurs un drum lung. Mult timp nici nu s-a conceput că cineva ar putea fi tras la răspundere pentru violarea dreptului conflictelor armate. Abia în 1872, Gustave Moynier, un membru CICR, a elaborat un proiect de convenţie pentru crearea unei instituţii juridice internaţionale care să prevină şi să reprime infracţiunile la Convenţia de la Geneva din 1864. În concret, se propunea ca la declararea oricărui război, Preşedintele Confederaţie Elveţiene să desemneze prin tragere la sorţi trei state nebeligerante (dar semnatare ale Convenţiei din 1864) care împreună cu celelalte state beligerante (aliaţii dintr-o tabără contau ca un singur beligerant) numeau fiecare câte un  arbitru, cei cinci arbitri astfel desemnaţi constituindu-se într-un tribunal care avea competenţa de a analiza faptele încriminate reclamate de guvernele interesate, dând verdict de vinovăţie sau de nevinovăţie în urma unei anchete contradictorii. Deciziile tribunalului erau notificate guvernelor interesate obligându-le să le aplice vinovaţilor pedepsele pronunţate împotriva acestora. Guvernul delincventului era răspunzător pentru executarea sentinţei, inclusiv în cazul în care Tribunalul statuase asupra eventualei pretenţii în daune şi interese iar deciziile judiciare trebuiau comunicate tuturor guvernelor semnatare ale Convenţiei din 1864 care trebuiau să le publice în buletinul lor oficial. Dacă astăzi proiectul de instituire a unui tribunal penal internaţional ne apare ca fiind dacă nu naiv cel puţin idealist, începutul fusese făcut, trecându-se peste orgoliul inerent al suveranităţii iresponsabile, în momentul în care societatea internaţională începuse să se organizeze prin apariţia primelor organizaţii internaţionale. Statele nu au fost de acord cu proiectul lui Moynier şi constituirea unei instanţe penale a trebuit să mai aştepte.

În ultimul deceniu al secolului trecut, Consiliul de Securitate a înfiinţat două tribunale penale internaţionale pentru judecarea infracţiunilor comise în războiul din fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda. După eforturi îndelungate s-a adoptat la Roma în 1998, în cadrul unei conferinţe diplomatice a Naţiunilor Unite, Convenţia privind Statutul Curţii Penale Internaţionale, cu caracter permanent a cărei instituire a început în 2002 după ce 60 de state au ratificat-o[228].

Reprimarea violărilor DCA comise de persoane se bazează pe următoarele principii de drept penal, consacrate în Statutul Curţii Penale Internaţionale (Anexa nr. 22) şi care vor asigura eficienţa acestei instanţe jurisdicţionale în viitor: a) non bis in idem (art. 20), în sensul că nimeni nu poate fi judecat de către o altă instanţă pentru o crimă de competenţa Curţii pentru care deja a fost condamnat sau achitat de CPI (aceasta îşi poate exercita competenţa în cazul în care o altă instanţă s-a pronunţat deja şi procedura acestei instanţe avea ca scop să sustragă persoanele în cauză responsabilităţii penale); b) nullum crimen sine lege (art. 22), în sensul că o persoană nu răspunde penal decât dacă comportamentul său constituie în momentul în care se produce o crimă, un fapt  de competenţa CPI, definirea unei crime fiind strictă interpretare şi neputând fi extinsă prin analogie, în caz de ambiguitate ea fiind interpretată în favoarea persoanei anchetate[229]; c) nulla poena sine lege (art. 23), în sensul că o persoană condamnată de CPI nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu prevederile Statutului; d) neretroactivitatea ratione personae (art.24), în sensul că nimeni nu răspunde penal pentru un comportament anterior intrării în vigoare a Statutului CPI iar dacă dreptul aplicabil unei cauze se modifică înainte de judecarea definitivă, se aplică dreptul cel mai favorabil acuzatului; e) răspunderea penală individuală (art. 25), ceea ce înseamnă că CPI e competentă în privinţa persoanelor fizice dacă acestea comit crime individual sau împreună cu alte persoane (indiferent că acestea  sunt sau nu responsabile penal), ordonă, solicită sau încurajează comiterea crimei (atunci când există comitere sau tentativă de comitere), îşi aduc aportul, concursul sau orice altă formă de asistenţă sau facilitare a comiterii şi tentativei de comitere a crimei, contribuie în orice alt mod la comiterea sau tentativa de comitere respectivă de către un grup de persoane acţionând împreună, incită direct şi public pe altul să comită crima de genocid sau, în sfârşit, încearcă să comită o crimă prin acte care constituie începutul executării crimei fără ca aceasta să fie îndeplinită datorită unor circumstanţe independente de voinţa sa; f) lipsa de competenţă a CPI faţă de persoanele sub vârsta de 18 ani în momentul comiterii crimei (art. 26); g) lipsa pertinenţei calităţii oficiale (art. 27), adică Statutul CPI se aplică tuturor în mod egal, fără nicio distincţie privind calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat, calităţi oficiale care nu exonerează de răspundere penală şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei, indiferent de imunităţile şi regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane în baza dreptului internaţional; h) răspunderea şefilor militari şi a altor superiori ierarhici (art. 28) pentru crimele comise de  forţele plasate sub comanda şi controlul lor efectiv; i) imprescriptibilitatea (art. 29); j) elementul psihologic (art. 30), în sensul comiterii crimei cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză; k) exonerarea de răspundere penală (art. 31) dacă în momentul comportamentului în cauză făptuitorul suferea de o boală sau de o deficienţă mintală sau era într-o stare de intoxicare provocată voluntar care o priva de capacitatea de a înţelege caracterul delictuos sau natura comportamentului său de a-l stăpâni pentru a fi conform exigenţelor legii, a acţionat rezonabil în legitimă apărare ( pentru apărarea altuia sau, în cazul crimelor de război, pentru a apăra bunurile esenţiale supravieţuirii sale ori ale altuia sau esenţiale la îndeplinirea misiunii militare, împotriva recurgerii iminente şi ilicite la forţă, într-un mod proporţional cu amploarea pericolului pe care l-ar risca propria persoană sau altcineva ori bunurile protejate, participarea la o operaţie defensivă condusă de forţele armate neconstituind în sine un motiv de exonerare de răspundere), dacă făptuitorul a adoptat comportamentul respectiv sub constrângere rezultând dintr-o ameninţare (exercitata de alte persoane sau împrejurări) cu moartea iminentă sau dintr-o atingere gravă , continuă şi iminentă a propriei integrităţi fizice sau a altuia şi dacă a acţionat din necesitate şi într-un mod rezonabil pentru a înlătura această ameninţare, cu condiţia să nu fi avut intenţia de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat să-l evite; l) neexonerarea de răspundere penală în cazul erorii de fapt decât dacă dispare astfel elementul psihologic al crimei şi nici în cazul erorii de drept care se referă la faptul de a şti că fapta respectivă constituie o crimă decât dacă face să dispară elementul psihologic al crimei sau dacă decurge din ordinul ierarhic şi ordinul legii (art. 32); m) neexonerarea de răspundere în cazul comiterii crimei la ordinul unui guvern, a unui superior, militar sau civil (art. 33) decât dacă făptuitorul nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau superiorului în cauză, dacă el nu a ştiut că ordinul este ilegal şi dacă ordinul n-a fost vădit ilegal, fiind întotdeauna considerat ilegal ordinul de a comite genocid sau o crimă împotriva umanităţii. Aceste principii de drept penal sunt aplicabile şi în reprimarea naţională a violărilor DIU, asigurând astfel eficacitatea instrumentelor internaţionale  şi protecţia victimelor războiului.

4.3.3. Curtea Penală Internaţională şi obligaţia statelor de a coopera în realizarea jurisdicţiei sale

Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (CPI) a fost adoptat şi deschis ratificării la Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţialilor la 17 iulie 1998 (cu 120 de voturi pentru, 7 contra şi 21 de abţineri) şi a intrat în vigoare după ce la 11 aprilie 2002, într-o ceremonie istorică desfăşurată la sediul ONU, au fost depuse simultan instrumentele de ratificare a tratatului respectiv de către zece state, depăşindu-se astfel numărul de 60 de ratificări necesare începerii instruirii noului organism. De fapt, potrivit art.126 al Convenţiei[230], Statutul de la Roma a început să producă efecte juridice la 1 iulie 2002 instituind jurisdicţia primului tribunal internaţional permanent, competent să investigheze şi să aducă în faţa justiţiei persoanele care comit cele mai grave violări ale dreptului internaţional şi anume genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii. CPI dispune de capacitatea de a pune sub acuzare persoane fizice spre deosebire de Curtea Internaţională de Justiţie, a cărei jurisdicţie e limitată la state. Cei 18 judecători ai Curţii au fost aleşi în februarie 2003 şi CPI a fost inaugurată oficial la 11 martie 2003 printr-o ceremonie solemnă desfăşurată la Haga. În aprilie 2003  a fost ales în unanimitate de către Adunarea statelor părţi Procurorul şef care a depus jurământul la 16 iunie 2003 iar odată cu alegerea Grefierului Curţii, toate organele instituţiei au devenit funcţionale. În conformitate cu Preambulul şi art. 1 al Convenţiei, CPI este complementară jurisdicţiilor penale naţionale şi poate interveni numai atunci când sistemul judiciar naţional a fost incapabil sau n-a intenţionat în mod serios să ancheteze şi să urmărească crimele respective (art. 20 Non bis in idem). De asemenea, jurisdicţia CPI nu este retroactivă, ea aplicând-se doar crimelor comise după intrarea în vigoare a Statutului[231]. Până în februarie 2004, Statutul de la Roma fusese semnat de 139 de state iar 92 l-au ratificat sau au aderat la acesta, fiind creată şi o coaliţie pentru CPI formată din peste 2000 de organizaţii ale societăţii civile din peste 150 de ţări care sprijină eforturile pentru instalarea şi eficacitatea noii instanţe şi difuzarea de informaţii în acest sens.

Chiar şi după instituirea CPI, garantarea încetării impunităţii autorilor celor mai grave crime împotriva păcii şi securităţii lumii[232], eficacitatea acesteia în anchetele şi urmăririle ce ţin de competenţa sa, vor depinde într-o măsură considerabilă de cooperarea internaţională şi asistenţa juridică a statelor, fapt pentru care Convenţia Statutului CPI conţine un număr de 17 articole în acest sens ( art. 86-102), grupate în capitolul IX al documentului. Prin acest capitol se dispune atât o obligaţie generală a statelor de a coopera (art. 86) cât şi obligaţii specifice de a da curs cererilor de cooperare ale Curţii privind arestarea şi predarea[233] (în special art. 89, 91 şi 92), cererilor de asistenţă[234] ale acesteia legate de o anchetă sau de urmăriri (art. 93) şi de a consulta Curtea atunci când statul sesizat cu o cerere constată că aceasta prezintă dificultăţi de executare ( art. 97).

Statutul de la Roma reglementează în art. 90 şi situaţia cererilor concurente de predare, când un stat primeşte o astfel de cerere de la CPI cât şi o cerere de extrădare a aceleiaşi persoane, pentru acelaşi comportament penal, din partea altui stat; în acest caz, statul solicitat avizează atât Curtea cât şi statul solicitant. Având în vedere complementaritatea jurisdicţiei CPI, dacă statul solicitant este un stat parte la Statut , statul solicitat dă prioritate cererii Curţii dacă aceasta a decis că cererea de predare este admisibilă (art. 18 şi 19) sau poate, dacă doreşte, să înceapă instrumentarea cererii de extrădare. Şi în cazul în care statul solicitant nu e parte la Statut, statul solicitat dă prioritate cererii de predare către Curte dacă aceasta a hotărât că este admisibilă cauza respectivă, dar numai dacă nu are o obligaţie internaţională de a extrăda pe cel interesat către statul solicitant. Aceeaşi condiţie a inexistenţei altei obligaţii internaţionale de extrădare se pune şi în situaţia concurenţei dintre o cerere de predare a Curţii şi o cerere a altui stat de extrădare a aceleiaşi persoane pentru comportament penal diferit de cel care constituie crima pentru care Curtea cere predarea; dacă este ţinut de o obligaţie internaţională de a extrăda persoana către statul solicitant, statul solicitat are dreptul de a alege între predarea către instanţă sau extrădarea către statul solicitant, ţinând seama de toate considerentele pertinente şi mai ales, de ordinea cronologică a cererilor , de interesele statului solicitant şi de posibilitatea ca statul solicitant să procedeze la predarea persoanei către Curte.

Cooperarea internaţională şi asistenţa juridică au drept scop garantarea în mod durabil a respectării şi realizării justiţiei internaţionale[235], într-o lume în care statelor suverane încă nu li se pot impune autorităţi superioare decât cu condiţia acceptării acestora prin consimţământul expres al semnării şi ratificării tratatelor internaţionale. Aşa se face că prin crearea CPI s-au instituit două ordini juridice, una aplicabilă statelor părţi la Statutul de la Roma şi alta celorlalte state care nu s-au angajat decât la reprimarea în cadrul naţional a crimelor respective. Convenţia Statutului CPI nu putea să nu ţină cont de această situaţie, astfel încât a inclus în capitolul IX şi art. 98 referitor la cooperarea în legătură cu renunţarea la imunitate şi consimţământul pentru predare care, în viziunea unor state are semnificaţia rezolvării eventualelor cereri de predare concurente[236]. Este evident că obligaţii în materie de imunitate ale statelor părţi, incompatibile cu cererile de asistenţă ale Curţii, nu pot rezulta decât dintr-un tratat internaţional care, după intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, au luat şi forma unor acorduri bilaterale de imunitate (ABI) expres încheiate pentru a sustrage anumite persoane de la jurisdicţia Curţii[237]. În încheiere, considerăm util să evidenţiem că instituirea jurisdicţiei penale internaţionale nu va putea prin ea însăşi să stăvilească violarea DCA; comiterea crimelor de război şi contra umanităţii, a genocidului şi a infracţiunii de agresiune este înrădăcinată în natura umană [238] astfel încât sunt necesare în continuare eforturi conjugate ale tuturor popoarelor şi statelor în direcţia instruirii şi educaţiei în spiritul înţelegerii şi prevenirii violărilor DIU în special în operaţiile militare moderne.

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Unii analişti politici occidentali afirmă că „noua ordine mondială”, impusă de fenomenul globalizării, va determina dispariţia sistemului de state suverane. Statele naţionale vor putea supravieţui numai în condiţiile integrării în cadrul economic, politic, militar internaţional. Prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare în masă suntem zilnic invadaţi, până în intimitatea propriilor cămine, cu faptele oribile ce se întâmplă în diferite zone ale lumii întregi în care războiul este o realitate dureroasă şi concretă.

Abordarea fenomenului responsabilităţii autorităţilor militare în aplicarea dreptului conflictelor armate în operaţiile militare moderne a impus cu necesitate ca în cadrul cercetării să se evalueze şi să se compare două domenii distincte şi anume, pe de o parte, acţiunile militare actuale, cu toate trăsăturile caracteristice la începutul veacului XXI şi, pe de altă parte, exigenţele managementului militar pentru obţinerea eficacităţii în condiţiile îndatoririlor complexe de aplicare a principiilor şi exigenţelor impuse de legislaţia naţională şi internaţională generată de uzul de forţă armată; analiza comparativă a acestor două domenii a avut obiectivul fundamental de a depista elementele comune şi de contact ale acestora dar şi specificităţile fiecăruia, concluziile generale fiind convergente în direcţia susţinerii compatibilităţii depline între sistemul teoriei şi practicii artei militare moderne şi ştiinţa dreptului operaţional actual al conflictelor armate, motiv pentru care, în afara responsabilităţii autorităţilor publice (state şi organizaţii internaţionale) există şi o răspundere personală a comandanţilor şi combatanţilor în asigurarea legalităţii operaţiilor militare. O concluzie importantă în privinţa nivelurilor de concepţie este că Autoritatea Naţională de Comandă, cuprinzând autorităţile constituţionale ale statului cu atribuţii în domeniul apărării naţionale şi în propunerea elementelor naţionale din cadrul apărării colective, elaborează Strategia naţională de securitate care se particularizează în strategiile specifice pentru diferite domenii de activitate, între care şi cel militar, inclusiv aplicarea regulilor juridice de planificare şi ducere a operaţiilor moderne.

Analizând atât fundamentele juridice româneşti tradiţionale şi actuale cât şi cele de drept comparat ale statelor aparţinând civilizaţiei de securitate euro- atlantică, s-a putut desprinde ideea fundamentală că la nivelele militare de concepţie şi responsabilitate pentru acţiunile întrunite ale forţelor armate, autorităţile publice militare au obligaţia cunoaşterii, respectării şi aplicării legilor, dispunând în acelaşi timp de o marjă de apreciere operaţională în îndeplinirea misiunilor primite de la nivelul strategic politic, această adevărată putere discutabilă trebuind să fie executată în condiţiile stabilite de lege chiar dacă actele de comandament cu caracter militar sunt excluse de la contenciosul administrativ. Reiterăm teza că, de fapt, implicarea nivelului strategic politic în aspectele operaţionale moderne nu încetează după luarea deciziei de utilizare a forţei armate şi de asigurare a legitimităţii acţiunii, deoarece controlul politic se desfăşoară tot timpul în societăţile democratice de drept, prin intermediul mandatului, legilor, actelor normative specifice şi regulilor de angajare.

Am putut evidenţia în cadrul lucrării că, din păcate, o mare parte a lumii nu pare prea mult interesată de problematica dreptului internaţional umanitar dar conflictele armate, violenţa oarbă şi actele de terorism reprezintă întotdeauna ameninţări grave la siguranţa şi securitatea tuturor locuitorilor „Planetei”, subminând eforturile pentru instalarea păcii şi stabilităţii mondiale durabile. La începutul celui de-al treilea mileniu teroriştii au declarat un război total societăţilor democratice, iar acestea au răspuns printr-o adevărată terapie de şoc care-şi propune ca obiectiv final revoluţia democratică modernă. Acest obiectiv rămâne un ideal îndepărtat, consecinţa imediată fiind că întregul nostru univers devine din ce în ce mai mult un loc în care e periculos să trăieşti. Adevărul este că dreptul conflictelor armate este aplicabil în toate situaţiile de conflict armat, condamnând teroarea, ocupaţia străină, actele sau ameninţările cu violenţa armată cu puterea dreptăţii şi libertăţii umane, acordând oamenilor protecţie, sprijin, chiar şi în condiţiile vitrege de război intern ori internaţional. S-ar putea să nu existe încredere totală în faptul că dreptul conflictelor armate poate fi eficace şi că, datorită puterii perverse a unor beligeranţi primitivi el nu este capabil să pună capăt suferinţelor şi catastrofelor umanitare provocate de război. Este o realitate la fel de veche ca şi războiul pe care-l reglementează în încercarea de a-i diminua urmările dezastruoase. Pe măsura evoluţiei armelor şi artei militare, DCA a progresat mereu şi astăzi trebuie doar adaptat aspectelor moderne ale conflictualităţii armate. Pare paradoxal dar terorismul internaţional, ca şi fascismul altă dată, n-ar putea fi oprit decât prin utilizarea violenţei armate legale de către întreaga umanitate, care trebuie să vegheze atent la respectarea legilor şi obiceiurilor umanitare ale războiului. Fiind singurul mijloc eficace de a-i îmblânzi pe toţi beligeranţii conflictelor armate, merită să facem cu toţii efortul de a cunoaşte şi aplica dreptul internaţional umanitar în cea mai largă măsură posibilă. Persistă o profundă îngrijorare faţă de creşterea numărului actelor de violenţă şi a ameninţărilor la adresa inocenţilor.

Sperăm în reuşita demonstraţiei ideii că dreptul conflictelor armate este un mecanism instituţionalizat care asigură buna guvernare şi respectarea drepturilor omului, poate comunica factorilor de decizie politică din diferite state o viziune asupra naturii sistemului internaţional conflictual. Cu alte cuvinte, el furnizează o înţelegere comună şi unitară asupra „regulilor jocului” în relaţiile internaţionale conflictuale. Regulile sporesc gradul de predictibilitate şi reduc nesiguranţa în relaţiile dintre state. Aceste beneficii explică de ce statele sprijină aplicarea normelor dreptului conflictelor armate şi, în mod voit îşi adaptează politica şi acţiunile în conformitate cu prevederile sale.

Cercetarea ştiinţifică a evidenţiat  faptul că, pe lângă avantajele evidente pe care dreptul conflictelor armate le conferă, el pune ordine în sistemul negocierilor în vederea constituirii, menţinerii, funcţionalităţii şi perfecţionării unui sistem viabil de securitate. Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu rezolvarea pe calea instrumentelor juridice, dreptul conflictelor armate reduce sursele de agresiune, încercând să înlocuiască anarhia cu ordinea în relaţiile internaţionale. În primul rând, nu există corp legislativ la nivel internaţional, capabil să adopte legi obligatorii pentru toate statele. Şi în cadrul UE se pot stabili reguli şi norme doar atunci când statele europene doresc să le includă la tratatele la care subscriu în mod benevol şi explicit. Nu există încă o metodă sistematică de amendare sau anulare a acestor norme şi reguli, fapt afirmat şi în articolul 38 a Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. În al doilea rând, nu există un organism juridic care să aibă puterea de a identifica regulile acceptate de state, de a ţine evidenţa şi de a lua măsuri în cazul violării lor. De fapt, statele sunt responsabile de a îndeplini toate aceste atribuţii, iar CPI nu are puterea de a-şi exercita atribuţiile fără acordul statelor. Nu există organisme abilitate cu aplicarea legii, aceasta de obicei făcându-se de către statele victime, cu sprijinul aliaţilor lor sau al altor părţi interesate. Nu există un sistem centralizat de proceduri de aplicare a legii, iar aplicarea însăşi este voluntară. Întregul sistem rămâne astfel la latitudinea statelor de a se supune sau nu regulilor la care au consimţit şi depinde de capacitatea fiecărui stat de a avea forţa necesară pentru a impune respectarea legii[239].

În capitolele lucrării am arătat că, cu toate imperfecţiunile, dreptul conflictelor armate  are o contribuţie importantă la menţinerea păcii. Procedurile legale stabilite de dreptul internaţional umanitar au menirea de a rezolva orice diferend, înainte ca să degenereze în conflict sau în război. Dreptul internaţional umanitar nu este destinat să prevină orice tip de război în mod nediscriminatoriu. Dreptul internaţional umanitar nu interzice războiul ca atare, ci îl menţine ca pe o sancţiune împotriva celor care încalcă norma. Războiul este ultima soluţie pentru a pedepsi agresiunea, asigurând viabilitatea şi credibilitatea sistemului juridic internaţional[240].

Previziunile asupra războaielor şi reglementărilor sale juridice avansează ideea că în viitor întregul drept al conflictelor armate se va transforma tot mai mult dintr-un „drept  al războiului” într-un „drept al păcii”. Istoria societăţilor organizate politic de până în prezent ne învaţă că în psihologia actorilor politici noţiunile de „pace” şi „securitate” internaţionale sunt asociate cu conceptul de „apărare”  şi cu realitatea forţei armate de gestionare a violenţei. Logica ordinii oarecum anarhice care guvernează raporturile dintre statele suverane constituie în mod sigur justificarea acestei regretabile dar încă necesare tradiţii. Aşa se face că războaiele există încă şi, cât timp ele vor exista, vor exista şi distrugeri umane şi materiale măcar sub forma pierderilor şi pagubelor colaterale. Ţine de natura umană să deosebim uşor binele de rău dar este cu neputinţă de a face numai bine. Plecând de la aceste realităţi, dreptul conflictelor armate este o încercare de ordonare a unei lumi imperfecte. În zorii unui nou mileniu el trebuie reînsufleţit pentru ca lumea să nu mai fie bolnavă de greşelile făcute şi de victimele greşelilor sale. Iată de ce primordialitatea dreptului conflictelor armate asupra forţei brutale şi nestăpânite reprezintă speranţa supravieţuirii civilizaţiei umane. Pentru că aşa cum spunea Hugo Grotius, violenţa care se dezvăluie mai ales în război, are în ea ceva de fiară; de aceea trebuie să căutăm cu multă grijă s-o cuminţim prin omenie, pentru ca nu cumva, luând prea multă pildă de la fiare, să uităm că suntem oameni. Aceasta a fost, este şi va fi raţiunea existenţei, reafirmării, dezvoltării, respectării şi aplicării neîncetate a dreptului conflictelor armate.

Opinia, pe care ne-am format-o pe parcursul cercetării ştiinţifice, converge spre ideea că în scopul asigurării garanţiilor stabilite prin instrumentele juridice internaţionale, statele ar trebui să găsească permanent modalitatea de a-şi armoniza legislaţia internă cu prevederile normelor juridice aplicate în conflictele armate, să le difuzeze la nivelul societăţii pe o scară mai largă. Această responsabilitate a autorităţilor politico- militare reclamă o coordonare a activităţilor şi urmărirea rezultatelor în strânsă colaborare cu instituţiile guvernamentale cu sarcini pentru domeniul securităţii şi apărării naţionale.

Conflictul armat are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile între state şi în egală măsură asupra celor interne. Din acest motiv, este necesar să evidenţiem permanent criteriile de clasificare a noilor conflicte armate din punctul de vedere al consecinţelor pe care le produc în mediul intern şi internaţional. Actorii lumii mondiale nu trebuie să fie spectatori pasivi în situaţii de conflict armat. Rolul lor în a furniza ajutor umanitar şi alte servicii menite să reducă suferinţa este binecunoscut, iar când sunt împuterniciţi  pot acţiona şi contribui la schimbarea dinamicii conflictului armat şi la suportarea consecinţelor acestuia.

În multe părţi ale lumii se manifestă eforturi pentru a întări capacităţile de mediere a conflictelor şi abordare a diferenţelor prin programe concrete de rezolvare a situaţiilor. În acest sens putem propune alternative la violenţă, precum: a) prevenirea din timp a crizelor prin monitorizare, analiză şi strategii de comunicare pentru a atrage atenţia; b) mobilizarea voinţei politice, crearea de opţiuni şi strategii de reacţie; c) dezvoltarea şi consolidarea susţinătorilor păcii; d) facilitarea comunicării, generarea de alternative şi construirea de relaţii; e) reducerea violenţei, monitorizarea păcii şi a zonelor de conflict; f) rolul societăţii civile în crearea păcii şi a negocierilor politice; g) dezvoltarea unei viziuni pentru viitor; h) aplicarea unei diplomaţii la toate nivelurile; I) consolidarea păcii şi prevenirea reapariţiei războiului. Aceste alternative le consider modalitatea cea mai eficientă de restrângere a posibilităţilor prin care se poate genera un conflict armat. Dreptul de la Haga a prevăzut aproape totul în ceea ce priveşte actul de război în care terorismul face victime. Cum se face atunci că, având un cadru juridic bine pus la punct, combatanţii asimetrici se regăsesc mereu sub regulile civile şi penale interne ale dreptului cutumiar? Cum se face că niciun organism internaţional nu şi-a înscris pe ordinea de zi o extensie expresă asupra conflictelor asimetrice, sau ca ordine internă asupra corpusului de la Haga? Extinzând corpusul de la Haga referitor la legile şi cutumele războiului pe uscat, de conflictele asimetrice şi depăşind cadrul regulilor penale de drept comun, s-ar aduce într-adevăr un răspuns umanitar şi operaţional în acelaşi timp. Umanitar mai întâi, pentru că, în anumite conflicte, a livra un prizonier autorităţilor locale, mai ales într-o ţară ale cărui structuri sunt în declin, poate conduce fie la repunerea lui rapidă în libertate, fie la o soartă tragică. Operaţională, pentru că orice războinic asimetric este un vector de informare şi de securitate atunci când este capturat. Cred că ar fi de ajuns extinderea definiţiei prizonierului de război şi includerea nu doar a forţelor armate, a miliţiilor sau a voluntarilor, ci şi a combatanţilor asimetrici atunci când ei nu se conformează “stricto sensu” în cadrul operaţiilor, legilor şi obiceiurilor războiului.

Considerăm că ameninţările actuale devin din ce în ce mai difuze şi au ca rezultat o senzaţie de pericol care transformă inamicul în adversar şi criza în  război[241]. Această nouă abordare pune forţelor armate problematica utilizării împotriva inamicului a noi moduri de acţiune care nu sunt pe deplin acoperite de dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate. Remarcăm totuşi chestiuni precum controlul stării de război şi descrierea inamicului că sunt totuşi esenţiale pentru a menţine legătura între jus in bello şi jus ad bellum. Este deci necesar să abordăm problema locului statelor în cadrul războiului fie propunând crearea unei legislaţii supranaţionale, fie consolidând o anume instanţă suprastatală ca factor de stopare al războiului.

Având în vedere că delimitările diferitelor niveluri de concepţie şi de responsabilitate ale planificării şi desfăşurării acţiunilor întrunite moderne s-au făcut până în prezent mai ales prin intermediul legislaţiei secundare, propunem urgentarea armonizării legislaţiei naţionale cu modelul occidental, în special prin modificarea legii apărării naţionale şi a statutului personalului militar dar şi prin elaborarea unor noi acte normative privind organizarea armatei, atribuţiile acesteia în stare de urgenţă, de mobilizare şi de asediu precum şi în situaţii de conflict armat; premisele realizării în fapt a acestor obiective sunt deja realizate prin existenţa consilierilor juridici în structurile militare tactice, operaţionale şi strategice, ale căror cunoştinţe, expertize şi responsabilităţi pot fi mai bine folosite de către comandamentele militare şi de Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar. Examinarea critică a responsabilităţii autorităţilor militare în aplicarea dreptului conflictelor armate în operaţiile militare moderne a demonstrat că principiile artei militare nu pot fi judicios înţelese fără aportul şi explicaţiile oferite de dreptul operaţional al conflictelor armate. De aceea propunem ca prin intermediul CNDI să se asigure elaborarea şi publicarea în continuare a regulamentelor specifice de drept internaţional umanitar, în care să se aprofundeze şi problematica noilor misiuni ale forţelor armate moderne, cum ar fi acelea împotriva riscurilor şi ameninţărilor generate de terorismul internaţional, crima organizată transfrontalier, traficul ilicit de arme de distrugere în masă, slaba guvernare, traficul ilicit de stupefiante şi de persoane. De asemenea, propunem ca în cadrul aplicaţiilor şi a jocurilor de război să se pună un accent mai mare pe cooperarea dintre compartimente pentru realizarea asistenţei juridice a acţiunilor militare întrunite ale forţelor armate moderne, în special prin elaborarea şi aplicarea regulilor de angajare, regulilor de folosire a armelor şi a sistemelor de arme şi a regulilor de comportament ca instrumente esenţiale de îmbinare a principiilor strategice cu fundamentele juridice ale operaţiilor moderne.

Nu în ultimul rând înţelegerea şi funcţionarea eficientă a responsabilităţilor autorităţilor militare în aplicarea dreptului conflictelor armate în operaţiile militare ale prezentului şi viitorului, depind de perfecţionarea legislaţiei penale şi a celei administrative în scopul desfăşurării unor operaţiuni disciplinate. Concluzia generală a analizei îndatoririlor comandanţilor în respectarea legilor şi a obiceiurilor războiului ar putea fi aceea că scopul nobil al apărării naţionale şi colective n-ar putea fi niciodată realizat fără legitimitate şi legalitate, acestea demonstrând voinţa de respectare a fundamentelor juridice interne şi internaţionale în orice operaţie militară modernă. Avem convingerea că această respectare constituie un factor de întărire a securităţii şi a responsabilităţii autorităţilor militare, incredibil de puternice, demonstrat şi confirmat de lecţiile învăţate din teatrele de război.

ABREVIERI ŞI ACRONIME

ACTORD      – (engl.) Activation order – ordin de activare

ARDU           – Asociaţia Română de Drept Umanitar

BICES           – Comitete directoare/birouri pentru proiecte

BNR              – Banca Naţională a României

CALS            – Biroul de gestiune al NATO pentru achiziţii şi sprijinirea permanentă a existenţei

CDIU            – Centrul de drept internaţional umanitar

CICR             – Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

CIMIC           – (engl.) Civil/Military Cooperation  – Cooperarea civili/militari

CIS                 – Sistemul de comunicaţii şi informaţional

CJTF              – (engl.) Combined Joint Task Force (Forţe operative multinaţionale întrunite)

CNCAN        – Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare

CNDIU          – Comisia Naţională de Drept Internaţional Umanitar

CNVM          – Comisia Naţională de Valori Mobiliare

CONPLAN   – Planuri de operaţii sub forma de concept

CPI                – Curtea Penală Internaţională

CSAT            – Consiliul Suprem de Apărare al Ţării

CSSAS          – Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate

DCA              – Dreptul Conflictelor Armate

DIU               – Drept Internaţional Umanitar

FORACS     – (engl.) NATO Naval Forces Sensors and Weapons Accuracy Check Sites – Bazele NATO de verificarea acurateţei armelor şi senzorilor forţelor navale

ÎCCJ              – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

LEGAD         – (engl.) Legal Advisor- consilier juridic

MA                – Ministerul Apărării

MAE             – Ministerul Afacerilor Externe

MCTI            – Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

MFP              – Ministerul Finanţelor Publice

MIE               – Ministerul Integrării Europene

MIRA            – Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

MJ                 – Ministerul Justiţiei

MS                – Ministerul Sănătăţii

NAC              -(engl.) North Atlantic Council – Consiliul Nord Atlantic

NATO           – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

NCISS        -(engl.) NATO Communications and Information Systems School – Şcoala NATO pentru sisteme informatice şi comunicaţii

NDC               – (engl.) NATO Defense CollegeColegiul de Apărare al NATO

NIMIC            – (engl.) NATO Insensitive Munitions Information Centre – Centrul de informaţii NATO pentru muniţia cu risc scăzut

NTG                – (engl.) NATO Training Group – Grup al NATO pentru instrucţie

ONU               – Organizaţia Naţiunilor Unite

ONPCSB        – Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor

OPLAN          – (engl.) Operational Plan – planul operativ

OPORD          – (engl.) Operation Order – ordin de operaţii

ORBAT-TOA – Organizarea unităţilor care fac obiectul transferului de autoritate

OSCE              – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

PECSA            – Politica Europeană Comună de Securitate şi Apărare

PESC               – Politica Externă şi de Securitate Comună

RICR               – Revista Internaţională a Crucii Roşii

ROE                – (engl.) Rules of Engagement – Reguli de angajare

RRDU             – Revista Română de Drept Umanitar

SFOR              – (engl.) Stabilisation Force – Forţa de stabilizare

SHAPE           – (engl.) Supreme Headquarters Allied Powers Europe – Comandamentul suprem al Puterilor Aliate din Europa

SIE                  – Serviciul de Informaţii Externe

SNSPCT         – Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului

SOFA              – (engl.) Status of Forces Agreements – Convenţii asupra statutului      forţelor

SOMA             – Acordul privind statutul naţiuni

SRI                  – Serviciul Român de Informaţii

STANAG        (engl.) Standardisation Agreement – acord de standardizare

UE                   – Uniunea Europeană

UNESCO        – (engl.) United Nations for Education, Science and Cultural Organisation – Organizaţia Naţiunilor  Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură

UNGA           – (engl.) United Nations General Association – Adunarea Generală a ONU

UNSC            – (engl.) United Nations Security Council – Consiliul de Securitate al ONU

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

1. Documente normative, manuale, culegeri de studii, reviste, dicţionare, adrese internet:

  • Constituţia României, Bucureşti, 2004
  • Legea nr.45/1994 privind apărarea naţională a României actualizata*) până la data de 18 noiembrie 2003
  • Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare
  • Legea nr. 56/1997 republicată în 2004 referitoare la aplicarea prevederilor Convenţiei referitoare la interzicerea, dezvoltarea, producerea, stocarea şi folosirea armelor chimice şi distrugerea acestora
  • Legea nr. 111/2001 privind ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale
  • Legea nr. 296/2001 privind extrădarea
  • Legea nr. 567/2001 privind ratificarea Protocolului facultativ la Convenţia privind drepturile copilului, referitoare la implicarea copilului în conflictele armate
  • Legea nr. 277/2002 privind retragerea rezervelor formulate de România la cele 4 Convenţii de la Geneva din aug. 1949 pentru protejarea victimelor de război
  • Legea nr. 287/2003 privind aderarea României la art. 1 privind modificarea Protocolului privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor capcană, etc..
  • Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operaţiilor comemorative de război
  • Legea nr. 42/2004 privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului României
  • Legea nr. 257/2004 privind ratificarea Convenţiei internaţionale pentru reprimarea atentatelor teroriste cu explozivi
  • Legea nr. 366/2004 privind ratificarea Protocolului de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului
  • Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă
  • Legea nr. 535/2004 privind combaterea terorismului
  • Legea nr. 122/2006 privind azilul în România ( regimul juridic al străinilor)
  • Legea nr. 285/2006 privind ratificarea celui de-al II-lea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 pentru protectia bunurilor în caz de conflict armat
  • Legea nr. 396/2006 referitoare la ratificarea Convenţiei internaţionale privind reprimarea actelor de terorism nuclear
  • HG nr. 1222/2005 referitoare la stabilirea principiului evacuării în situaţii de conflict armat
  • HG nr. 1326/2006 referitoare la unele măsuri pentru aplicarea Convenţiei pentru interzicerea, utilizarea, stocarea şi producerea şi transferul de mine antipersonal şi distrugerea lor
  • OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi a simbolicii cu caracter fascist , rasist, xenofob şi a promovării cultelor persoanelor vinovate de săvârşirea unorinfracţiuni contra păcii şi a omenirii
  • OUG nr. 117/2004 privind ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană referitor la cadrul general de participare a României la operaţiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor
  • OUG nr. 96/2005 privind ratificarea Protocolului pentru combaterea terorismului adiţional la Acoordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalităţii organizate
  • Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004
  • Codul Penal, republicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997, actualizat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 22 iulie 2005
  • Strategia de Securitate Naţională  a României- 2007
  • Cartea Albă a Guvernului României, Bucureşti, 1999- Armata României 2010: reformă şi integrare euro-atlantică
  • Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001
  • S.M.G./P.F-3 Doctrina pentru operaţiile întrunite ale Forţelor Armate , Bucureşti, 2003
  • F.T.-1 Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007
  • A.N. 1-96 Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996
  • A.N. 2-98 Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998
  • A.N. 4/89 Regulamentul general al obligaţiilor comandanţilor
  • A.N.S.- 1/2001 Regulamentul pentru elaborarea actelor normative specifice, a doctrinelor şi regulamentelor militare în Armata României, Bucureşti, 2001
  • Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945
  • Convenţiile şi reglementările rezultate în urma Conferinţei de Pace de la Haga din 1899 şi 1907
  • Rezoluţia Parlamentului European asupra promovării convenţiilor de la Geneva din 12 august şi a Dreptului Internaţional Umanitar, Geneva, 16 martie 2000
  • Rezoluţia nr.287/ nov 1999 a Adunării Atlanticului de Nord privind respectarea şi garantarea Dreptului Internaţional Umanitar, Document ST/STB/1999/13, promulgat de secretarul general al ONU la 6 aug. 1999, în vigoare de la 12 aug. 1999
  • Rezoluţia 1472/XIV referitoare la crearea Comitetului special pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic, ONU, Geneva, decembrie 1959
  • Rezoluţia 1721/XVI , ONU, Geneva, dec 1961
  • Rezoluţia 1962/XVIII, ONU, Geneva, dec. 1963
  • Rezoluţia 222/XXI, ONU,  Geneva, dec. 1966
  • A/AC/05/219, ONU, Geneva, 2 ian. 1978

*           *

  • Manual, Drept internaţional, Bucureşti, 1992
  • Manual, Drept internaţional umanitar, instrumente internaţionale, Bucureşti, R.A. Monitorul Oficial, 2003
  • Manual, Humanitarian Law in Armed Conflicts, Federal Ministry of Defence, Germany, 1992
  • Manual de instrucţie, Droit de la guerre, Bruxelles, 1992, Annexe E
  • Manual, Pacekeeper’s Handbook, International Peace Academy, New York, 1978

*           *

  • Actele Conferinţei diplomatice asupra reafirmării dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate , în traducere şi original (Actes de la Conférence diplomatique sur la réaffirmation du droit international humanitaire applicable dans les conflits armés), Geneva, 1974-1977, vol. XV
  • Buletinul AISM,Bucureşti, 1998- 2003
    • Colecţia Revista Română de Drept Internaţional Umanitar, Bucureşti, 1993-2008
    • LEX, revista consilierilor juridici din armată, colecţia, 2001-2008
      • Armata României la început de secol, posibile opţiuni şi evoluţii – Sesiunea de comunicări ştiinţifice, 26 aprilie 2001, Secţiunea I – Securitate şi apărarea naţională, Dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate – Operaţii multinaţionale – Vol 1 şi 2, A.I.S.M., Bucureşti, 2001
      • Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, sesiunea de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2005
      • Securitatea şi apărarea spaţiului sud- est european în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, sesiunea de comunicări ştiinţifice 2006, Secţiunea 1 şi 12
      • Drept şi relaţii internaţionale, sesiunea de comunicări ştiinţifice, Colegiul de Război, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006
      • Strategii de apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi UE, sesiunea de comunicări ştiinţifice , Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 2006
      • Spaţiul sud-est european în contextul globalizării, sesiune de comunicări ştiinţifice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007
      • Doctrine for Peace Support Operation – SHAPE B 7010, Belgium Annex E-Legal
      • Center for Defense Information World at War, The Defense Monitor vol. XXXIX/ 2005
      • Security Dialogue Implementation of Laws of War in Late 20-th century Conflicts,  vol. 29, nr. 2/iunie 1998 şi nr. 3/septembrie 1998
      • Appel sur le respect des règles et principes du droit international humanitaire, Comitetul Crucii Roşii Internaţionale,  Geneva, 21 ianuarie 1974.
      • Commentaire des Protocoles additionels du 8 juin 1977 aux Conventions de Gèneve, Comitetul Crucii Roşii Internaţionale,  Geneva, 1986
      • Căştile albastre, Departamentul Informaţional al ONU,  New York, 1985
      • Human Developements Report: Globalisation With a  Human Face, O.N.U., 1999

 

*          *

  • Lexicon militar, Editura Militară, Bucureşti, 1980, reeditat în 1994
  • Culegere de termeni, concepte şi noţiuni de referinţă din domeniul politicii militare, securităţii naţionale şi apărării armate, Editura Militară, Bucureşti, 2000
  • DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

*          *

*

*              *

2. Lucrări de sinteză ale autorilor români şi străini

  • Andreescu A., Toma G., Conflictele sfârşitului de mileniu,  Editura Timpolis, 2000
  • Anghel I.M., Anghel V.I., Dreptul războiului şi dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, 2003
  • Antonescu O., Jandarmeria de la peacekeeping la peacebuilding, Editura CTEA, Bucureşti, 2006
  • Armaş I., Purcărea C., Duţă P.D., Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară, 2002
  • Balaban C.G., Siteanu E., Politica şi strategia militară, AISM, 2003
  • Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Eseu despre arta strategică, Editura Militară, Bucureşti, 2005
  • Bădălan E., Arsene V, Văduva G., Strategie militară contemporană,   Editura CTEA, Bucureşti, 2006
  • Bădescu I., Mihăilescu I., Sava I.V., Geopolitică, integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003
  • Bălăceanu I., Martin I., Buruiană N., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor contemporane, Editura Ars Docendi, 2003
  • Bârchi I.M., Impactul dreptului dezarmării asupra puterii militare a statului, teză de doctorat, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008
  • Cândea I., Războiul şi pacea, Editura Militară, Bucureşti, 2006
  • Cloşcă I., Suceavă I., Drept Internaţional Umanitar, instrumente juridice internaţionale, Editura Şansa, Bucureşti, 1992
  • Cloşcă I., Suceavă I. , Drept Internaţional Umanitar, Editura Şansa, 1992
  • Cloşcă I., Războiul naval şi legile lui, Editura Militară, Bucureşti, 1994
  • Cloşcă I., Suceavă I. , Tratat de Drept Internaţional Umanitar,Editura VIS PRINT SRL, 2001
  • Cloşcă I., Suceavă I. , Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, 2005
  • Cloşcă I, Vlad C., Suceavă I., Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, A.R.D.U., Bucureşti, 2003
  • Codiţă D., Dreptul Internaţional Umanitar şi Codul de Conduită O.S.C.E., în R.R.D.U., nr. 42/2002
  • Codiţă Dumitru, Conflictele viitorului, R.R.D.U. nr. 40/2002
  • Coman F.  Scăunaş S.,  Răspunderea internaţională pentru violarea   dreptului umanitar, Editura All Beck, 2002
  • Coman F.  Scăunaş S., Consecinţe ale aplicării dreptului   conflictelor armate asupra acţiunii statului major, în G.M.R. nr. 3/1995
  • Creţu V., Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale, Editura Politică, 1972
  • Creţu V., Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus România, 1996
  • Daşcovici N., Dreptul războiului şi neutralitatea, colecţia textelor convenţionale, Tipografia Alex Terek, Iaşi, 1941
  • Deac Aron L., Securitatea României la răscruce de milenii, AISM, Bucureşti,
  • Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, AISM, Bucureşti, 1993
  • Dragoman I., Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţia Andrei Şaguna, 1999
  • Dragoman I., Drept internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii, Bucureşti, 2000
  • Dragoman I., Contribuţii la studiul dreptului războiului în perioada interbelică, Bucureşti, 2000
  • Dragoman I., Terorismul în dreptul internaţional,  în R.R.D.U. nr. 40/2002
  • Dragoman I., Străinu E., Armele interzise şi armele neletale în dreptul internaţional umanitar, Editura Focus, 2002
  • Dragoman I., Actele autorităţilor militare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
  • Dragoman I., Militaru C., Şapte studii de drept internaţional umanitar,  Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003
  • Dragoman I., Militaru C. Panduru V., Relaţii internaţionale actuale, Editura

Intergrof, Reşiţa, 2004

  • Dragoman I., Popescu E., Drept european constituţional, Editura Mapamond, Tîrgu-Jiu, 2004
  • Dragoman Ion, Radu M., Modernitate în problemele fundamentale de drept  internaţional umanitar, teze şi sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005
  • Dragoman I., Crăciun A., Crăciun M., Instrumente juridice din domeniul militar în dreptul internaţional public, Editura Vis Print Bren, 2005
  • Dumitraş D., Giurcă I., Alianţe şi coaliţiile politico- militare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004
  • Duţă P.D., Purcărea M.T., Cordoneanu O., Organizaţiile internaţionale şi mediul de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2008
  • Florea C., Liviu C.,  Stăncilă L., Frământările Zeului Marte, Editura Sitech, Craiova, 2004
  • Frunzetti T., Forţe şi tendinţe în mediul de securitate european, Editura Academiei Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 2003
  • Gheorghe I., Dragoman I., Bazele juridice ale acţiunilor militare, AISM, 2002
  • Grigore Carmen, Era cosmică şi Terra, editura Albatros, Bucureşti, 1987
  • Hanganu M., Crăciun I., Lupta antisubmarin în războiul naval modern, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003
  • Iordache C., Drept operaţional, Editura AISM, 2002
  • Irimia I., Drept internaţionl umanitar, Editura Fundaţia „Andrei Şaguna”, 1999
  • Purdă N., Drept internaţional umanitar, Editura Lumina Lex, 2004
  • Kiriţescu C., Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
  • Mazilu D.,  Dreptul păcii,  Editura Academiei, Bucureşti, 1983
  • Miga-Beşteliu R., Drept internaţional, introducere în dreptul internaţional public,  Editura All, Bucureşti, 1997
  • Moţoc I.,  Interpréter la guêrre, Editions Babel,   Bucharest, 1997
  • Mureşan M., Toma G., Provocările începutului de mileniu: convenţionale- neconvenţionale- asimetrice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2003
  • Mureşan M.,  Văduva G., Războiul viitorului, viitorul războiului,Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2004
    • Mureşan M, Ţenu C, Stăncilă L. ,Corelaţia artei militare cu fenomenul militar

contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,Bucureşti, 2005

  • Mureşan M., Ţenu C., Stăncilă L., Operaţiile întrunite în războiul viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,  Bucureşti, 2005
  • Mureşan M., Enache D., Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea naţională a României în epoca globalizării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,  2005
  • Mureşan M., Stăncilă L.,  Enache D. ,Tendinţe în evoluţia teoriei şi practicii

războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

  • Mureşan M., Stăncilă L., Enache D., Aspecte ale conflictelor militare ale viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
  • Mureşan M. şi colectiv, Securitatea europeană la începutul mileniului III, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
  • Mureşan D., Potârniche M.-T., Stăncilă L., Adevăruri despre Cecenia, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
  • Năstase A., Aurescu B., Jura C.,Drept internaţional public, sinteze pentru examen, Editura All Beck, 2002
  • Onişoru C., Teoria strategiei militare, Editura AISM,     Bucureşti, 2000
  • Onişoru C., Ozunu V.M., Oprea G., Elemente de artă strategică românească, Bucureşti, 2001
  • Onişoru C., Relaţii internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007
  • Petrache I. A., Dreptul Internaţional Public, Dreptul Internaţional Umanitar; convergenţe-divergenţe, în R.R.D.U. nr. 46/2003
  • Popescu Dumitra, Năstase A. (coord), Sistemul principiilor dreptului internaţioanl, Editura Academiei, Bucureşti, 1986
  • Popescu Dumitra, Năstase A., Coman F., Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
  • Popescu C., Stăncilă L. ,Manifestarea mobilităţii în conflictele viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
  • Popescu C., Stăncilă L. , Mobilitatea forţelor în câmpul de luptă modern, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
  • Scăunaş S., Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001
  • Scăunaş S., Consecinşe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra acţiunii statului major, în GMR nr. 3/1995
  • Scăunaş S., Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar, Editura All Beck, 2002
  • Stăncilă L., Ţenu C., Terorismul, istorie, forme, combatere, Editura Omega, 2001
  • Stăncilă L., Ţenu C. ,Formele specifice conflictelor militare moderne, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
  • Stăncilă L. ,Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
  • Stăncilă L., Terorismul – provocare a secolului XXI, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006
  • Toma G., Stăncilă L., Ţenu C., Arta operativă între controversă, actualitate şi perspectivă, Editura AISM, Bucureşti, 2001
  • Toma G., Stăncilă L., Ţenu C., Tratat de strategie, Editura Militară, Bucureşti, vol 1 şi 2, 2001
  • Trandafir C., Stoica M., Şopu M., Influenţa terorismului internaţional în Europa, Editura Sitech, Craiova, 2003
  • Ţenu C., Stăncilă L., Enache D., Fundamentele întrebuinţării forţelor terestre în acţiunile militare moderne, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
  • Uscoi N., Oprea G., Introducere în dreptul internaţional umanitar, Editura Certega, 1999
  • Vasile P., Războiul mileniului trei, Editura D.B.H., 2000
  • Vasile P., Asimetria strategică, Editura D.B.H., Bucureşti, 2001

·        Oprea G., Suceavă I., Cloşcă I.. Dreptul Internaţional Umanitar, Instrumente juridice internaţionale, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003

*          *

  • Adams J., Următorul – ultimul război mondial, arme intligente şi front pretutindeni, Editura Antet, 1998
  • Alland D., Droit international public, PUF, Paris, 2000
  • Anan K.,  Să rămânem uniţi împotriva terorismului, în RRDU nr. 38/2001
    • Angelsdorf W., von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, 2000
    • Aron R., Istoria şi dialectica violenţei, Editura Babel, Bucureşti, 1995
    • Bauman Z.,  Globalizarea şi efectele ei sociale,  Editura Antet, 2000
    • Best G.,Humanity in Warfare , Londra, 1980
    • Bellon F,  Conflictele armate actuale, în RRDU nr. 21/1998
    • Bonman Z,  Globalizarea şi efectele ei sociale,, Editura Antet
  • Best G., Boissier P., Carneluti A., Les utilisation militaires de l’éspace, în Revue  Française de Droit Aérien et Spatial, 1984,  volume 149, no. 1
  • Coutan- Bégarie H., Traité de strategie, 3-ième édition, Economica, Paris, 2001
  • Daniker G., In The Nature and Use of Future Armed Forces în The Guardian Soldier, United Nations, New York  şi Geneva, 1995
  • David, Eric, Dreptul conflictelor armate, Editura Bruylant, Bruxelles, 1992
  • Draper, S., The Relationship beetween the Human Rights Regime  and the Law of Armed Conflicts – „Actes du Congrès International du droit Humanitaire”,  San Remo, 24-27 septembrie 1970
  • Durand A., Histoire du Comité International de la Croix- Rouge de Solferino à Hiroshima Geneva, 1978
  • Finesse F.M.,  A Short Theory of War, Military Rewiew, 2004
  • Fleck D, Aspecte actuale ale implementării drepturilor omului în operaţiile de menţinere a păcii,  în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă,  Editura V.I.S. Print, 2006
  • Foster R,  Dreptul internaţional al conflictelor armate,  în RRDU nr. 39/2001
  • Gasser H. P. , Le droit international humanitaire- Introduction, Geneva, 1993
  • Gendeau J,  Les réserves aux Protocoles Additionnels aux Conventions de Gèneve pour la protection des victims de la guerre,  RICR no. 849, mars 2003
  • Genesio V,  Nu este pace fără justiţie, în RRDU nr. 39/2001
  • Ghali, B. ,Agenda pour la paix, ONU, New York, 1992
  • Grotius H., Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
  • Haeck L., Certains aspect politiques et juridiques de l’utilisation militaire de l’éspace, în RDMDG, vol XXXVI, no. 3-4/1997,
  • Haug H. , Humanité pour touts,  Institut Henry Dunant, Haupt, Geneva, 1993
  • Held D, Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Editura Polirom , Iaşi ,2004
  • Hirst P., Război şi putere în secolul XXI, Editura Antet, 1999
  • Hutington P. Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, 1998
  • Kaldor M.,  Războaie vechi şi noi, violenţa organizată în epoca globalizării,  Editura Antet, 2000
  • Kant I., Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
  • Kaplan D. R., Politici de război, Editura Polirom, Iaşi, 2002
  • Küng H,  Religie,violenţă şi războaie sfinte,  în RRDU nr. 53/2005
  • Mulinen, Frederic de,  Manual de dreptul războiului pentru   forţele armate, Editura Lumina Tipo SRL, Ploieşti, 1999, în traducere; în original editat de C.I.C.R., Geneva, 1989
  • Munoz- Rogas D., Frésard J.J.,  Originile comportamentului în război; a înţelege şi a preveni încălcările dreptului internaţional umanitar, în RRDU nr. 49/2004
  • Ortega y  Gasset, Jose, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002
  • Omario K., Security Beyond Intractabily Knowledge  Base, 2003
  • Oppenheim L, Tratado de Derecho International Publico, Tome II, vol. II, Bosh, Barcelona, 1967
  • Paerson I., The air war in Indochina, Editura Boston, 1987,în RDPMDG nr.XXVI – 1,2,3
  • Pasquier Claude de, Introduction à la théorie générale à la philosophie du Droît, P.U.F. Paris, Neuchâtel, 1937
  • Pffaner T., Crearea unei Curţi Penale Internaţionale Permanente,  în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998
  • Pictet J., Développement et principes du droit international humanitaire, Institut Henry Dunant, Geneva, 1983
  • Ratner S.R., Convenţiile de la Geneva,  articol publicat în revista  Foreign Policy România , aprilie – mai 2008
  • Rauch E. , Raport au Comité de la protection de la vie  humaine dans les conflits armés de la société  internationale de droit penal militaire et de  droit de la guèrre , 1987  în RDPMDG, no.1,2,3,4
  • Renoux Y., Glossary of International Treaties in French, English, Spanish, Italian,  Dutch, German and Russian, Amsterdam, 1970
  • Robertson P,  Agenda ordinii mondiale,  Editura Alma Tip, 1991
  • Rosenau J.N., Turbulenţă în politica mondială, o teorie a schimbării şi a continuităţii,  Editura Academiei României, Bucureşti, 1994
  • Rousseau Ch., Droit International Publique, Sirey, Paris,  1970
  • Rousseau Ch. , Le droit des conflits armés,  Edition A. Pedone, 1983
  • Sandoz Yves, Lupta contra terorismului şi dreptu internaţional: riscuri şi oportunităţi, în R.R.D.U. nr. 43 şi 45/2003
  • Schmidt M., Counter-terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center Papers, no. 2/2002
  • Schindler D, Dezvoltarea reversibilă şi violarea persistentă a dreptului internaţional umanitar,  în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, 2006
  • Schwarzenberger S., The Law of Armed Conflict, Londra, 1968
  • Sun Tzî ,  Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976
  • Thelin K,  Consilierii juridici pe lângă forţele armate, în RRDU nr. 5/1994
  • Toffler Alwin, Powershift. Putere şi mişcare, Editura Antet, 1995
  • Toffler A. şi H.,  Război şi antirăzboi, Editura Antet, 1995
  • Veuthey M., Guérilla et Droit Humanitaire, C.C.I.R., Geneva, 1983
  • Volker K., Kosovo şi dreptul internaţional umanitar, R.R.D.U. nr. 31-32/2000
  • Waltz K., Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001

*

*           *

3. Lucrări elaborate de autorul lucrării de absolvire

Lucrări de sinteză (cărţi):

  • Modernitate şi problemele fundamentale de drept internaţional umanitar, teze şi sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005
  • Personalitatea şi opera lui Hanibal Teodorescu- Buna guvernare prin dreptul şi ştiinţa administraţiei, ediţie întocmită în colaborare cu Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006

 

*          *

Concepţii realizate, materiale promoţionale, convocări redactate şi articole:

  • Realităţi medico-sociale contemporane în taberele de refugiaţi , Arhiva B.I.R. Focşani – Vrancea, UM 02418 Bucureşti, 1999;
  • Conducerea strategică a forţelor, Arhiva B.I.R. Focşani- Vrancea, UM 02418 Bucureşti, 1999;
  • Evoluţia raporturilor dintre puterea politică şi armată în România post-comunistă, Arhiva B.I.R. Focşani- Vrancea, UM 02418 Bucureşti, 2000;
  • Consideraţii, opţiuni prezente şi de perspectivă privind trecerea economiei naţionale de la starea de pace la starea de război şi pregătirea teritoriului pentru apărarea patriei, Arhiva B.I.R. Focşani-  Vrancea, UM 02418 Bucureşti, 2000;
  • Principii, acţiuni şi modalităţi de organizare de pregătire şi de instruire specifice participării armatei la programul „Parteneriat pentru pace”, Arhiva UM 02418 Bucureşti, 2000;
  • Direcţii prioritare privind proiectarea şi realizarea sistemului de comandă şi control, comunicaţii şi computere în armata română, Arhiva UM 02418 Bucureşti, 2001;
  • Elemente din teoria şi practica războiului special, Arhiva UM 02418 Bucureşti, 2001;
  • Tradiţii umanitare ale armatei române, Mass-media, Focşani, 2002;
  • Cultul eroismului românesc din toate timpurile – revigorare şi propagare în rândul tinerilor, Mass-media , Focşani, 2003;
  • Soluţia noastră este cariera militară, Birourile zonale de Învăţământ şi Recrutare, 2003;
  • Ghid de orientare profesională, Birourile zonale de Învăţământ şi Recrutare, 2003;
  • E timpul să-ţi alegi o profesie, Mass-media, Focşani, 2004.
  • Caracteristici ale conflictelor armate moderne în condiţiile noilor riscuri şi ameninţări globale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007
  • Noi aspecte politice, juridice şi militare ale uzului internaţional de forţă în ordinea mondială actuală, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, , Bucureşti, 2007
  • Aspecte teoretice privind cadrul de desfăşurare a operaţiunilor militare moderne, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007

*          *

Comunicări ştiinţifice:

– Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI, sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Secţiunea Drept, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 14-15 aprilie 2005, cu lucrările:

  • Mutaţii şi tendinţe în operaţiile militare moderne
  • Aspecte operaţionale umanitare în principiile generale ale dreptului conflictelor armate

– Securitatea şi apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III, Secţiunea Drept, sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, , Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 13- 14 aprilie 2006, cu lucrarea:

  • Dreptul organizaţiilor internaţionale de securitate: coaliţii şi alianţe militare; dreptul dezarmării; aplicarea dreptului conflictelor armate de către organizaţiile internaţionale ;transferul de autoritate (TOA),

– Spaţiul sud-est european în contextul globalizării, sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Secţiunea Drept, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 12- 13 aprilie 2007, cu lucrarea:

  • Compatibilitatea dintre dreptul conflictelor armate şi noile evoluţii ale operaţiilor militare moderne în contextul globalizării

Securitate şi apărare în Uniunea Europeană, sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Secţiunea Drept, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 17-18 aprilie 2008, cu lucrarea:

  • Continuitatea tradiţiei româneşti în domeniul respectării dreptului conflictelor armate în actuala etapă de reformă a forţelor armate, în condiţiile integrării euroatlantice

*          *

Participări la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale:

– cu referate de cercetare ştiinţifică:

  • Mutaţii şi tendinţe în operaţiile militare moderne, Bucureşti, iunie 2006
  • Compatibilitatea dintre dreptul conflictelor armate şi noile evoluţii ale operaţiilor militare moderne, Bucureşti, decembrie 2006
  • Aspecte actuale ale aplicării dreptului conflictelor armate, Bucureşti, aprilie 2007
  • Responsabilitatea autorităţilor militare în asigurarea legalităţii operaţiilor militare moderne, Bucureşti, februarie 2008

– la seminarii ştiinţifice:

  • Geopolitică şi geostrategie, Bucureşti, aprilie 2005
  • Strategie militară, Bucureşti, septembrie 2005
  • Managementul crizelor şi conflictelor militare. Prevenire şi operaţii de răspuns, ianuarie 2006
  • Drept internaţional, Bucureşti, aprilie 2006

*         *

Alte documente realizate:

  • Teoria generală a ştiinţei juridice , Arhiva UM 01153- Şcoala de Subofiţeri Sanitari, Focşani, Direcţia Medicală , 1986;
  • Moralul determinării psihosociale, Arhiva UM 01153- Şcoala de Subofiţeri Sanitari, Focşani, Direcţia Medicală, 1986  ;
  • Dreptul familiei, căsătoria, obligaţie legală de întreţinere şi ocrotire, Arhiva UM 01153- Şcoala de Subofiţeri Sanitari, Focşani, Direcţia Medicală , 1986 ;
  • Declanşarea războiului şi efectele lui – avertizarea prealabilă – regimul acestei reguli în limita dreptului umanitar, Arhiva UM 02122A, Centrul de instrucţie sanitară, Focşani, Direcţia Medicală, 1991;
  • Protecţia populaţiei civile în conflictele armate, Arhiva UM 02122A, Centrul de instrucţie sanitară, Focşani, Direcţia Medicală, 1991;
  • Dreptul internaţional aplicat în luptele terestre, Arhiva UM 02122A, Centrul de instrucţie sanitară, Focşani, Direcţia Medicală,1992;
  • Neutralitatea, Arhiva UM 02122A, Centrul de instrucţie sanitară, Focşani, Direcţia Medicală,1993 ;
  • Conceptul de prizonier de război, Arhiva UM 02122A, Centrul de instrucţie sanitară, Focşani, Direcţia Medicală,1993;
  • Protecţia cadrelor militare şi a salariaţilor civili – prevenirea şi descoperirea acţiunilor îndreptate împotriva capacităţilor de luptă, Direcţia de Contraspionaj, Bucureşti, 1994;
  • Procedura jurisdicţională şi actele Curţii Constituţionale, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, 1998;
  • Comunicare interpersonală – Comunicarea grupală , Arhiva UM 02418, Bucureşti, 2001;
  • Componentele resurselor umane obţinute prin formarea iniţială: competenţa; responsabilitatea însuşirilor de formare iniţială, Arhiva UM 02418, Bucureşti, 2001;
  • Conceperea şi desfăşurarea campaniei de promovare a profesiei militare, Arhiva UM 02418, Bucureşti, 2001;
  • Obiective, criterii şi standarde de apreciere a activităţii militarilor, Arhiva UM 02418, Bucureşti, 2002;
  • Managementul resurselor umane în Ministerul Apărării Naţionale – Human Resources Management in Ministry of National Defence, Arhiva UM 02418, Bucureşti, 2003.

*

*            *

LISTA ANEXELOR

1.                  Piramida violenţei în societatea contemporană

2.                  Consecinţele ameninţărilor la adresa securităţii naţionale

3.                  Principiile dreptului conflictelor armate şi ale pregătirii şi ducerii acţiunilor întrunite

4.                  Legi, Manuale şi regulamente de aplicare ale DIU

5.                  Alcătuirea CNDIU

6.                  Atribuţii ale CNDIU

7.                  Acte normative specifice cu caracter militar conţinând obligaţii de aplicare a DIU

8.                  Subiecte ale dreptului conflictelor armate

9.                  Participanţii la conflictele armate

10.              Principiile dreptului internaţional umanitar

11.              Măsuri de strategie politică şi militară pentru aplicarea DCA în timp de pace

12.              Îndatoririle combatanţilor prevăzute de dreptul internaţional al conflictelor armate

13.              Statutul Curţii Penale Internaţionale (extras)

14.              Buletinul Secretariatului General al ONU asupra respectării regulilor DIU de către forţele ONU

15.              Rezoluţia Parlamentului European din 16 martie 2000 asupra promovării DIU

16.              Rezoluţia Adunării Parlamentare a NATO privind respectarea şi garantarea respectării DIU

17.              Responsabilităţile speciale ale compartimentului juridic din comandamentele operaţionale

18.              Fundamentele regulilor de angajare şi componenţa echipei de elaborare a acestora

19.              Conţinutul Acordului privind Statutul Forţelor (SOFA)

20.              Elementele Termenilor de Referinţă (TOR)

21.              Model de document de Transfer de Autoritate (TOA)

22.              Principii de drept penal utilizate în judecarea crimelor de război

 

Pagină albă


[1] Cf. I. Dragoman, M. Radu , Modernitate în problemele fundamentale de Drept Internaţional Umanitar –Teze şi sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005, pag.3.

[2] Elementele concrete ale acestui nou mediu de securitate mai instabil, în M. Mureşan, D. Enache, Globalizarea la începutul secolului XXI. Securitatea naţională a României în epoca globalizării,Curs de strategie strategic, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2005, pag 40 şi 53.

[3] „În zilele noastre, naţiunile lumii îşi redefinesc strategiile către orizonturile viitoarelor generaţii iar cine nu va reuşi să înţeleagă sensurile noii mişcări va culege miraje, existenţa lor devenind istorie; naţiunea română nu se poate sustrage acestor tendinţe, ea trebuie să lupte pentru demnitatea destinului său şi afirmarea identităţii sale într-un început de mileniu creator” aşa apreciază  Tratatul de Ştiinţă Militară, Bucureşti, Editura Militară, 2001, pag. 160.

[4]Amănunte extrem de interesante prezintă, în acest sens, numeroşi autori contemporani, între care amintim deocamdată de J. Adams,Următorul- ultimul război mondial, arme inteligente şi front pretutindeni, Editura Antet, 1998, pag. 8-13.

[5] Cf. M. Mureşan, C. Ţenu, L. Stăncilă, Corelaţia artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2005, pag. 11.

[6] Cf. I. Dragoman, M. Radu, op. cit. pag 6 şi urrmătoarele.

[7] Cf. L.Stăncilă, Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I »,  Bucureşti, 2006, pag. 9.

[8] Pe larg în A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, pag. 86; coord. D. Popescu, A. Năsase, Sistemul principiilor dreptului internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, pag. 53; R. Miga- Beşteliu, Drept internaţional, introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1997, pag. 71; D. Alland, Droit international public, PUF, Paris, 2000, pag. 531.

[9] Cf. C. Moştoflei, P. Duţu, Naţional şi colectiv în apărarea României, Editura UNAp, Bucureşti, 2007, pag. 5.

[10] Vezi Terorismul, istorie, forme, combatere, culegere de studii, Editura Omega, Bucureşti, 2004; C. Trandafir, M. Stoica, M. Şopu, Influenţa terorismului internaţional în Europa, Editura Sitech, Craiova, 2003, pag. 138. Pentru prevenirea şi reprimarea terorismului prin instrumente juridice internaţionale vezi şi I. Bodunescu, Terorismul- fenomen global, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1997, pag. 87 şi următoarele.

[11] Acţiunea desfăşurată împotriva unui stat care se înarmează masiv sau achiziţionează chiar arme de distrugere în masă ceea ce constituie doar o ameninţare care şi-ar produce efectele doar după mulţi ani, fără a avea un caracter de agresiune iminentă.

[12] Mai multe informaţii în acest sens în P. Robertson, Agenda ordinii mondiale, Editura Alma Tip, 1991.

[13] Cf. Angelsdorf A. von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, pag. 171; Z. Bonman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, pag. 129.

[14] Cf. I. Dragoman, M. Radu, op. cit. pag. 7.

[15] Principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei; principiul proporţionalităţii; principiul discriminării; principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă; principiul protecţiei victimelor războiului; principiul neutralităţii asistenţei umanitare. Aceste principii vor fi prezentate pe larg în cel de-al doilea capitol al tezei, fiind evidenţiate după J. Pictet.

[16] Cf. M. Kaldor,  Războaie noi şi vechi, violenţa organizată în epoca globală,  Editura Antet, pag. 158-159.

[17] Cf. M. Radu, I. Dragoman, ş.a., Personalitatea şi opera lui Anibal Teodorescu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 152.

[18] Pentru mai multe amănunte vezi: V. Creţu, Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale, Editura Politică, Bucureşti, 1972; D. Mazilu, Dreptul păcii, Editura Academiei, Bucureşti, 1993; I.M. Anghel, V.I. Anghel, Regulile războiului şi dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 5-44.

[19] Cf. M. Ciocan,  Tendinţele strategiei în secolul XXI,  în volumul  Fenomenul militar contemporan,  Editura Ars Docendi, 2003, pag. 48.

[20] Cf. M. Mureşan, G. Toma, Provocările începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de Apărare« Carol I », Bucureşti, 2003, pag. 214.

[21] Cf. H. Coutau- Bégarie, Traité de strategie, 3-ième édition, Economica, Paris, 2001, pag.89.

[22] Idem, pag. 44. Statisticile ne arată în acest sens că, dacă în primul război mondial doar una din zece victime a fost un civil, în cel de-al doilea război mondial jumătate din victime au fost civili iar în războiul global împotriva terorismului din Irak s-au înregistrat nouă civili la zece victime.

[23] Cf. C. Onişor, M. Vasile Ozum, G. Oprea, Elemente de artă strategică românească, Bucureşti, 2001, pag. 98.

[24] Cf. I. Armaş, C. Purcărea, P.D. Duţă, Acţiunea militară la graniţa dintre milenii, Editura Militară, Bucureşti, 2001, pag. 42.

[25] După C. Vlad, Reforma ONU, drepturile omului şi dreptul internaţional umanitar,  în volumul  Mari probleme umanitare…., pag. 190.

[26] Vezi http://www.iss-eu.org.

[27] Strategia de securitate naţională,  Bucureşti, 2007.

[28] Cf. L. Stăncilă, Dimensiunea militară a operaţiei antiteroriste,Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007, pag. 11

[29] Cf. C. Sârbu, L. Stăncilă, C. Florea, Frământările zeului Marte (eseuri de ştiinţă militară), Editura SITECH, pag. 154.

[30] Vezi Implementation of the Laws of War în Late 20th-Century Conflicts, „Security Dialogue”, vol. 29 nr.2/ iunie 1998, p. 137-150 şi nr.3/ septembrie 1998, p. 165- 179.

[31] Publicat în  Observatorul militar din 20 ianuarie 1998.

[32] Vezi NATO Doctrine for Peace Support Operation, SHAPE B-7010, Belgium Annex E-Legal.

[33] După Droît de la guerre, Manuel d’instruction, Bruxelles, 1992, Annexe E.

[34] Spre exemplu CICR a adoptat la cea de-a XXV – a Conferinţă din 1986 un set de măsuri pentru respectarea dreptului internaţional umanitar; SIDMDR a analizat la cel de –al XIV –lea Congres, legile şi procedurile naţionale de urmărire a violărilor dreptului umanitar; iar IIDU organizează anual mai multe cursuri de instruire în dreptul internaţional umanitar.

[35] Cf. Jose Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pag.222–223.

[36] Cf. Raymond Aron, Istoria şi dialectica violenţei, Editura Babel, Bucureşti, 1995, pag. 259.

[37] Cf. Hugo Grotius , Despre dreptul războiului şi al păcii , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 221

[38] Cf. Immanuel Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pag. 419.

[39] Cf. Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul, Institutul European, Iaşi, 2001, pag. 24, 87, 163 şi 242.

[40] Cf. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pag. 49.

[41] Idem, op. cit,  pag. 50.

[42] Legitima apărare este considerată, în general, ca o ripostă pe care o persoană sau un stat o dă împotriva unui atac ce ar pune în pericol grav persoana, statul, drepturile acestora ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.

[43]Cf. M. Mocanu, Principii ale dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate, în volumul Drept şi relaţii internaţionale,  Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 371.

[44]Cf. I. Dragoman, Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, Editura AISM, Bucureşti, 1993, pag. 11.

[45]Cf.S.Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, pag. 7-8.

[46] Cf. I. Cloşcă , I. Suceavă , Dreptul internaţional umanitar, Editura Şansa, Bucureşti, 1992.

[47] Cf. Y. Renoux, Glossary of International Treaties in French, English, Spanish, Italian,  Dutch, German and Russia, Amsterdam, 1970, pag. 198.

[48] Cf. Michael Veuthey, Guérilla et Droit Humanitaire, C.I.C.R., Geneva, 1983, pag. 4.

[49] Cf. I. Cloşcă, I. Suceavă, op. cit ., pag. 63.

[50] ibidem

[51] În teoria dreptului internaţional , în accepţia generală, termenul de izvoare defineşte acele forme prin care se exprimă normele de drept, create prin acordul de voinţă al statelor, ca reguli de conduita obligatorie.

[52] Cf. D.Popescu, A. Năstase, F. Coman, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 51.

[53] Cf. D. Schindler,  Dezvoltarea reversibilă şi violarea persistentă a dreptului internaţional umanitar,  în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, 2006, pag. 90 şi următoarele.

[54] Idem, pag. 97.

[55] Cf. Jean Pictet, Développement et principes du droit international humanitaire, Institute Henry Dunant, Geneva, 1983, pag. 102.

[56] După cum prevede art. 1 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949, dispoziţie inclusă şi în tratatele ulterioare; tot atât de adecvat este că până în 1949 dreptul pozitiv al războiului este grevat de clauza reciprocităţii.

[57] Appel sur le respect des règles et principes du droit international humanitaire, difuzat de Comité International de la Croix- Rouge, Geneva, 21 ianuarie 1974.

[58] În  Actes du Congrès International du droit humanitaire,  San Remo, 24-27 septembrie 1970, pag. 149.

[59] Cf. N. Uscoi, Dreptul internaţional umanitar şi protecţia mediului în timp de conflict armat,  în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă,  2006, pag. 439.

[60] Cf. E. Bădălan, V. Arsenie, G. Văduva, Eseu despre arta strategică, Editura Militară, Bucureşti, 2005, pag. 29.

[61]Cf. I. Dragoman, I. Gheorghe, Bazele juridice ale acţiunilor întrunite ale forţelor armate, Editura AISM, Bucureşti, 2003, pag. 6,38 şi următoarele.

[62]Cf. M.A.Teodorescu,Dreptul internaţional umanitar în forţele armate ale României în pragul mileniului III,  Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 13-37, conţinând informaţii şi idei preluate din I. Dragoman, Contribuţii la studiul dreptului  războului în perioada interbelică,  Editura AISM, Bucureşti, 2000, pag. 39-54.

[63]Cf. I. Dragoman, Dreptul internaţional umanitar în reglementările militare ale României,  în RRDU nr. 33-34/2000, pag. 35.

[64]Cf. D. Codiţă, Activităţi de difuzare a dreptului internaţional umanitar cu participarea personalului Centrului de Drept Internaţional Umanitar al Armatei, în RRDU nr. 51/2004, pag. 36.

[65] Publicat în MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, nr. 692/2001, unde se reafirmă că drepturile copilului reclamă o atenţie specială; condamnă utilizarea  ca ţinte a copiilor în conflictele armate şi în atacurile directe asupra locurilor protejate de dreptul internaţional; se ia act de adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale de la Roma, în particular de includerea printre crimele de război a recrutării sau înrolării copiilor sub 15 ani ori a folosirii pentru a se implica activ în conflicte armate internaţionale şi neinternaţionale;  în sensul art.1 din Convenţia privind drepturile copilului se prevede definiţia copilului, ca orice fiinţă umană sub 18 ani, cu excepţia cazurilor în care vârsta majoratului este atinsă înainte de 18 ani, conform legislaţiei aplicabile copilului; adoptarea unui protocol facultativ la Convenţie, care ridică vârsta minimă a unei eventuale înrolări în forţele armate şi a participării la ostilităţi a copiilor, va contribui în mod efectiv la implementarea principiului conform căruia interesul superior al copilului trebuie să reprezinte o premisă primordială în toate deciziile care îl vizează.

[66] Monitorul Oficial nr. 211/2002.

[67] Ibidem nr. 874/2002 – se interzice oricărei persoane fizice sau juridice în orice  împrejurare: a) să dezvolte, să producă, să dobândească, să deţină, să stocheze sau să transfere altei persoane direct sau indirect, mine antipersonal; b) să ajute, să încurajeze sau să determine în orice fel angajarea  altor persoane într-o activitate interzisă prin Convenţie; c) să folosească mine antipersonal inclusiv în cazul participării la operaţiuni, exerciţii sau alte activităţi militare desfăşurate în comun cu forţele armate ale unui stat care nu este parte la Convenţie, pe teritoriul României sau în afara acestuia.

[68] Ibidem nr. 505/2003.

[69] Ibidem nr. 551/2004 – statele părţi prezente la convenţie sunt convinse de nevoia urgentă de a intensifica cooperarea între state în ceea ce priveşte elaborarea şi adoptarea de măsuri practice şi eficiente de prevenire a unor acte de terorism, precum şi de urmărire în justiţie şi pedepsire a autorilor.

[70] Ibidem nr. 913/2004 – se doreşte să se întărească lupta împotriva terorismului cu respectarea drepturilor omului şi ţinând cont de spiritul liniilor directoare privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului, adoptate de Comitetul de Miniştri al Consiliului European la 11 iulie 2002.

[71] Ibidem, nr. 640/2005 – OUG are în vedere escaladarea fără precedent a fenomenului terorist, în special tragicele evenimente produse în anul 2004 la Madrid şi Beslan şi în anul 2005 la Londra, este necesară aprobarea de urgenţă a unui instrument juridic regional, eficient .

[72] Ibidem nr. 621/2006 – părţile conştiente de nevoia îmbunătăţirii protecţiei bunurilor culturale în caz de conflict armat şi de a stabili un sistem de protecţie extinsă pentru bunuri culturale anume desemnate , consideră că regulile care guvernează protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat vor trebui să se reflecte în evoluţiile din dreptul internaţional.

[73] Ibidem, nr. 847/2006 – părţile prezente la Convenţie, luând în considerare scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite privitoare la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, promovarea unei relaţii de bună vecinătate, prietenie şi cooperare între state, recunosc dreptul  tuturor statelor de a dezvolta şi de a folosi energia nucleară în scopuri paşnice şi interesele legitime faţă de beneficiile potenţiale care rezultă din folosirea paşnică a energiei nucleare; statele lumii sunt convinse de necesitatea întăririi urgent a cooperării internaţionale dintre acestea în elaborarea şi adoptarea unor măsuri practice şi eficiente de prevenire a unor asemenea acte de terorism de urmărire şi pedepsire a persoanelor care le comit; activităţile forţelor militare ale statelor sunt guvernate de reglementări ale dreptului internaţional care se situează în afara cadrului prezentei convenţii şi că excluderea unor anumite acţiuni din aria de aplicare a acesteia este exclusă şi nu acordă un caracter licit unor acte care sunt ilegale şi nu împiedică, prin urmare, exercitarea urmăririi în baza altor legi.

[74] Ibidem, nr. 794/2007.

[75] Cu atât mai mult cu cât în diverse conflicte, forţe armate guvernamentale sau antiguvernamentale încalcă în mod deliberat legile şi obiceiurile războiului; o reflectare a acestei situaţii vezi în D. Mureşan, M.T. Potârniche, L. Stăncilă, Adevăruri despre Cecenia, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007.

[76] Cf. I. Cloşcă, Războiul naval şi legile lui, Editura Militară, Bucureşti, 1991, pag. 187.

[77] Cf. Elmar Rauch, L.L.M., Raport au Comité de la protection de la vie humaine dans les conflits armés de la société internationale de droit penal militaire et de droit de la guèrre, în RDPMDG, no.1,2,3,4,/1987, pag. 15.

[78] Cf. Issak Paerson , The Air War in Indochina, Editura Boston, pag. 126.

[79] Iniţial au fost 26 însă, prin unirea dintre Suedia şi Norvegia în 1905, acestea au format un singur stat.

[80] Articolele 198 din Tratatul de la Versailles; 114 din cel de la Saint Germaine, 89 din cel de la Neuilly şi 128 din Tratatul de la Trianon.

[81] Comisia avea un mandat  foarte larg; ea trebuie să aprecieze dacă regulile de drept internaţional reglementau într-o manieră suficientă noile mijloace de luptă apărute după 1907, iar dacă nu, să indice soluţiile ce se impuneau.

[82] Articolul 23 enumeră o serie de interdicţii, dintre care cel puţin una, cea enunţată la litera e(6), de a folosi arme, proiectile sau materii de natură să pricinuiască suferinţe inutile, se aplică şi în războiul aerian.

[83] Pentru detalii privind interpretarea art. 49, paragr. 3, vezi RDPMDG nr.XXVI – 1,2,3, din 1987, pag. 109- 112.

[84] Prin două sentinţe pronunţate în 1927 şi 1930, Tribunalul arbitral mixt greco- german a condamnat, în baza acestui articol, Germania pentru bombardamentele aeriene efectuate în 1916 asupra oraşelor neapărate Salonic şi Bucureşti.

[85] Cf. Charles Rousseau, Le droit des conflits armés, Edition  A. Pedone, 1983, pag. 360.

[86] Precursorii acestei Convenţii au fost: Declaraţia de la Haga din 1899 privitoare la interzicerea folosirii proiectilelor care au ca unic scop de a răspândi gaze asfixiante sau vătămătoare şi Protocolul de la Geneva din 1925 referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice.

[87] Cf. L. Oppenheim, Tratado de Derecho International Publico, Tome II, vol. II, Bosh, Barcelona, 1967, pag. 65.

[88] Aeronava militară este definită ca o aeronavă aflată în serviciul unităţilor forţelor armate ale unui stat, care poartă însemnele militare ale unui stat, este comandată de un membru al forţelor armate şi al cărei echipaj este supus regulilor disciplinei militare.

[89] Aeronava auxiliară este o aeronavă, alta decât o aeronavă militară, care aparţine sau este plasată sub controlul exclusiv al forţelor armate ale unui stat şi care este utilizată de către guvern pentru o perioadă determinată în scopuri comerciale.

[90] Aeronava civilă este o aeronavă, alta decât o aeronavă militară, aeronavă auxiliară sau de stat, cum ar fi o aeronavă a autorităţilor vamale sau a poliţiei, care este utilizată în scopuri comerciale sau private.

[91] Avion de linie –  aeronavă civilă care poartă însemne exterioare identificabile şi care transportă pasageri civili prin zboruri regulate sau ocazionale pe rutele serviciilor de trafic aerian.

[92] Caracterul cutumiar al acestei norme este recunoscut printr-o serie de manuale militare. De exemplu, articolul 34, cap. II din Regulamentul disciplinei generale în armată din Franţa prevede: …este interzis de a trage asupra echipajului şi pasagerilor din avioanele civile sau militare care sar cu paraşuta din avioane avariate, în afară de cazul când ei participă la o operaţiune aeropurtată. O prevedere similară figura şi în Regulile de la Haga din 1923 (art. 20).

[93] Caracterul cutumiar al acestei norme este recunoscut printr-o serie de manuale militare. De exemplu, articolul 34, cap. II din Regulamentul disciplinei generale în armată din Franţa prevede: …este interzis de a trage asupra echipajului şi pasagerilor din avioanele civile sau militare care sar cu paraşuta din avioane avariate, în afară de cazul când ei participă la o operaţiune aeropurtată. O prevedere similară figura şi în Regulile de la Haga din 1923 (art. 20).

[94] Pentru detalii, a se vedea Actes de la Conférence diplomatique sur la réaffirmation du droit international humanitaire applicable dans les conflits armés, Genève, 1974- 1977, volum XV, pag. 404.

[95] Cf. R. Miga-Beşteliu, op. cit., pag. 253 şi următoarele.

[96] La 12 decembrie 1959, Adunarea Generală  a ONU a creat Comitetul special pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic (vezi Rezoluţia 1472/XIV).

[97] Declaraţia a fost adoptată prin Rezoluţia 1962/XVIII.

[98]Cf. Carmen Grigore, Era cosmică şi Terra, Editura Albatros, Bucureşti, 1987, pag. 165.

[99]Vezi art. III din Tratat.

[100]Pentru analiza detaliată a acestui Tratat, a se vedea Carmen Grigore, op. cit. pag. 165-168.

[101] Articolul 3, din Tratat, pct. 2.

[102] Articolul 3, din Tratat, pct. 3.

[103] Articolul 3, pct. 4.

[104] Cf. documentului ONU A/AC 105/219, pag. 36 ( original în limba franceză).

[105] Ibidem , pag. 23.

[106] Cf. A.Carneluti , Les utilisation militaires de l’éspace, în Revue Française de Droit Aérien et Spatial, 1984, volume 149, no. 1, pag. 110.

[107] Cf. Louis Haeck, Certains aspect politiques et juridiques de l’utilisation militaire de l’éspace, în RDMDG, vol XXXVI, no. 3-4/1997, pag. 166.

[108] Ibidem, pag. 167.

[109] O asemenea aserţiune porneşte de la afirmaţia unor jurişti, precum S.H. Lay, H.J. Tanbenfeld, C. Cistal, A. Meyer, ş.a., care interpretează termenul utilizare paşnică ca fiind utilizare neagresivă, fapt ce nu ar exclude anumite activităţi militare, mai ales cu caracter defensiv. După un alt punct de vedere, corect după opinia noastră, exprimat de M.G. Markoff şi G.P. Zhukov, expresia utilizare paşnică înseamnă utilizare nemilitară.

[110] Ibidem, pag. 168-170.

[111] Pentru amănunte vezi Buletinul de informaţii al Centrului editat trimestrial sub titlul Actualităţi juridice.

[112] Manualul DIU-1 va fi introdus în instruirea forţelor armate şi va reprezenta o sursă de documentare pentru instituţiile de învăţământ, pentru pregătirea individuală a fiecărui militar, pregătirea pentru cursurile de carieră sau pentru aprofundarea cunoştinţelor personalului participant la misiuni internaţionale. Facilitează înţelegerea şi desfăşurarea procesului de instruire în domeniul dreptului internaţional umanitar.

[113] Manualul DIU-2 urmăreşte să pună în relaţie prevederile tratatelor menţionate cu evoluţia evenimentelor, din momentul capturării unei persoane până la eliberarea, repatrierea sau predarea acesteia altor structuri din afara Ministerului Apărării, după caz, are în vedere o concretizare a sarcinilor ce revin structurilor militare pentru aplicarea obligaţiilor umanitare asumate prin respectarea normelor de drept internaţional umanitar.

[114] Manualul DIU-3 tratează problematica ce se adresează ofiţerilor, maiştrilor militari, subofiţerilor din punctul de vedere al respectării legilor şi obiceiurilor războiului.

[115] Cf. D. Codiţă, Conflictele viitorului, în RRDU nr. 40/2002, pag. 9.

[116] Cf.  Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007.

[117] Vezi pentru această problematică lucrările seminarului Promovarea dreptului internaţional umanitar, contribuţia cercetării ştiinţifice şi a educaţiei militare, organizat la 18 octombrie 2007 de către Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate din Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, împreună cu Delegaţia regională pentru Europa Centrală a CICR.

[118] Cf. I. Dragoman, I. Gheorghe, op cit, pag. 114.

[119] S.M.G./P.F.-3, Doctrina pentru operaţii întrunite ale Forţelor Armate, Bucureşti, 2003.

[120] Doctrina pentru operaţii psihologice din 2003, Bucureşti, art.0207-0211

[121] Doctrina pentru sprijinul cu personal în operaţiile întrunite din 2003, Bucureşti, art. 0322-0325.

[122] Publicată în MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, nr. 326/2001.

[123] Ibidem, nr.214/2002.

[124] Ibidem, nr.368/2002.

[125] Ibidem, nr.700/2003.

[126] Ibidem, nr.116/2004.

[127] Ibidem, nr.242/2004.

[128] Ibidem, nr.1094/2004.

[129] Ibidem, nr.1124/2004.

[130] Ibidem,nr.1161/2004.

[131] Ibidem, nr.199/2005.

[132] Idem, nr.933/2005.

[133] Idem, nr.428/2006.

[134] Cf. I. Dragoman, M. Radu , op. cit.,  pag.171.

[135] Cf. L. Sârbu,  Dreptul internaţional umanitar în teatrul de operaţii,  în volumul  Drept şi relaţii internaţionale,  Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 449.

[136] Cf. C. Iordache, A Bodescu,  Răspunderea comandanţilor militari pentru respectarea normelor dreptului internaţional umanitar şi ale aquis-ului Uniunii Europene, comunicare la sesiunea ştiinţifică Strategii XXI din 2007, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007, pag. 102.

[137] Acest postulat este valabil chiar şi în cazul operaţiilor speciale ale forţelor armate, în pofida unor prejudecăţi care mai persistă în acest domeniu. Astfel, art. 0406 din Doctrina pentru operaţii speciale/2003, prevede că succesul este garantat de legitimitate şi de respectarea dreptului internaţional aplicabil în conflicte.

[138] Cf. V.S. Bădescu, O nouă şi posibilă configurare a dreptului internaţionale umanitar la începutul secolului XXI. Umanizarea dreptului umanitar, cerinţă sau realitate a noului mileniu, în Spaţiul sud-est european în contextul globalizării,  secţiunea Drept, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », 2007, pag. 138.

[139] Vezi pentru amănunte Capitolul VIII,  Rolul disciplinei în respectarea normelor dreptului internaţional umanitar, din DIU-3, Manual pentru instruirea personalului armatei în DIU, Ploieşti, 2007, pag. 55-63.

[140] Cf. I. Dragoman, E. Străinu,  Armele interzise şi armele neletale în dreptul internaţional umanitar,  Editura Focus, Bucureşti, 2002, pag. 41.

[141] Cf. J. Pictet, op. cit. pag. 111.

[142] Cf. V. S. Bădescu, Umanizarea dreptului umanitar, de la concept la practică, Comunicare la sesiunea ştiinţifică Strategii XXI/2006, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 138.

[143] Cf. I. Dragoman,  Preocupări actuale pentru cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei internaţionale de drept umanitar., comunicare la seminarul  Promovarea dreptului internaţional umanitar, organizat de Centrul de Studii Strategice de Apărare şi  Securitate şi Delegaţia Regională pentru Europa Centrală a CICR, la 18 octombrie 2007.

[144] Cf.  Protocolul adiţional I, art.83 (1).

[145] Convenţia I, art.26.

[146] Idem , art.19.

[147] Idem, art.38-44, Convenţia II, art.41-45, Convenţia IV, art.18.

[148] Protocolul adiţional I, anexa I, art.58.

[149] Idem. Art.58.

[150] Convenţia IV, art.63; Protocolul adiţional I, art.61-67.

[151] Convenţia III, art.122-124; Convenţia IV, art.136-141; Protocol adiţional I, art.33,78.

[152] Convenţia de la 4000 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, art.3.

[153] Cf. V. Spinean,  Diseminarea Dreptului Internaţional Umanitar  în Academia Forţelor Terestre,  comunicare la seminarul citat din oct. 2007.

[154] Cf. S. Dogaru, H. Dogaru,  Armele la începutul secolului XXI,  în volumul  Dreptul Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI,  2003, pag. 114.

[155] Cf. D. Codiţă,  Centrul de Drept Internaţional Umanitar al Armatei- instituţie unicat în ţările Europei Centrale şi de Sud-Est, în volumul  Dreptul Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI,  2003, pag. 319.

[156] Astfel de documente şi de organisme există şi în alte ţări, cele mai cunoscute exemple din Europa în acest domeniu fiind Elveţia, Germania, Belgia.

[157] Convenţia I din 1949, art.49; Convenţia a II-a, art.50; Convenţia a III-a, art.129; Convenţia a IV-a, art.146; Convenţia de la Haga din 1954, art.28; Protocolul I din 1977, art.85, 88.

[158] Convenţia I, art.45, 47; Convenţia a II-a, art.46, 48; Convenţia a III-a, art.109-111; Convenţia a IV-a, art.14, 15; Protocolul din 1977, art.26, 27, 59, 60.

[159] Convenţia I, art.48; Convenţia a II-a, art.22, 49; Convenţia a III-a, art.23, 43, 128; Convenţia a IV-a, art.83, 145; Convenţia de la Haga din 1954, art.26; Protocolul I din 1977, art.12, 13, 25, 43, 84.

[160]Sistematizate de către experţii militari în cadrul seminarului european cu privire la difuzarea Convenţiilor de la Geneva desfăşurat la Varşovia în martie 1977.

[161]Convenţia a III-a de la Geneva din 1949, art.8.

[162] Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949, art.46, 33.

[163] Convenţia a III-a, art.119; Convenţia a IV-a , art.133.

[164] Convenţia de la Haga din 1954, Protocolul I din 1977.

[165] Convenţia a III-a din 1949,, art.119; Convenţia a IV-a, art.133; Protocolul adiţional I, art.33.

[166] Ibidem, art.120; art.130; art.34.

[167] Cf. Ion Dragoman, Mircea Radu,  op. cit, pag. 195-217.

[168] Protocolul adiţional I, art.86, 87.

[169]Cf.  Commentaire des Protocoles additionnels du 8 juin 1977 aux Conventions de Gèneve de 12 aôut 1949, C.I.C.R., Gèneve, 1986.

[170] Cf. Nicolae Uscoi, Consecinţe ale aplicării dreptului conflictelor armate asupra activităţii statelor majore în G.M.R. nr.3 din 1995.

[171] Cf. Frédéric de Mulinen, Manual sur le droit de la guèrre pour les forces armèes, C.I.C.R. Geneva, 1989, p.87.

[172] Amănunte în Doctrina pentru planificarea operaţiilor întrunite din 2003, în special în Anexa 4-Faza de orientare a planificării, Anexa 5- Ghidul Comandantului pentru planificarea operaţiei întrunite, Anexa 6- Ghidul pentru analiza misiunii, Anexa 7- Analiza situaţiei de stat major pentru elaborarea cursurilor acţiunii, Anexa 8- Şedinţa comandantului cu statul major pentru luarea deciziei şi Anexa 9- Conţinutul fazei de elaborare a concepţiei operaţiei.

[173] Art.12 din Instrucţiunile privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică în Armata României, elaborate în 2004, precizează că „în raport cu eşalonul în care activează, consilierii juridici din structurile operative îi consiliază pe comandanţi prezentând date, concluzii şi propuneri privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului în vederea elaborării deciziei de acţiune”.

[174] După o perioadă în care pregătirea consilierilor juridici lăsa de dorit în domeniul însuşirii cunoştinţelor de drept operaţional al conflictelor arate, după anul 2000 s-a constatat îmbunătăţirea instruirii în această materie, după cum se observă şi în art. 80 din Instrucţiunile privind activitatea legislativă şi de asistenţă juridică (potrivit căruia consilierii juridici să-şi perfecţioneze activitatea). O importanţă specială în acest sens o au convocările de pregătire de specialitate, participarea la aplicaţii şi antrenamente dar şi editarea revistei LEX a consilierilor juridici din armată.

[175] Edificator în acest sens este Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii întrunite ale forţelor armate, intrat în vigoare în 2005, în care art. 0127 stabileşte că structura de specialitate în acest domeniu este compartimentul juridic, care-l consiliază pe comandant, din punct de vedere al respectării legislaţiei interne şi internaţionale, al dreptului internaţional umanitar, regulilor de angajare, dreptului maritim şi aerian, SOFA şi dreptului internaţional general, justiţiei militare, revendicărilor, asistenţei juridice, dreptului administrativ, contractelor şi al dreptului fiscal.

[176]Cf. A. Alexe,  Aspecte privind ordinea juridică internaţională la începutul secolului al XXI-lea, în revista LEX nr. 1/2004, pag. 30. De acelaşi autor , vezi şi articolul Constituţionalizarea dreptului internaţional- utopie sau soluţie la insecuritatea internaţională ?,  în revista LEX nr. 4/2007, pag. 33.

[177] Cf.  I. Dragoman, Mircea Radu, op. cit, pag.172, 173.

[178] Cf.  I. Cloşcă, I. Suceavă ,  Drept Internaţional Umanitar, Editura Sansa 1992, pag.439.

[179] Declaraţia din 1960 asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale şi Declaraţia din 1970 relativă la principiile dreptului internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state.

[180] Informaţiile referitoare la rezervele statelor şi declaraţiile interpretative la adresa instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate sunt preluate din J. Gendreau, Les réserves aux Protocoles Additionnels aux Conventions de Gèneve pour la protection des victimes de la guèrre, RICR  no. 849, mars 2003, pag. 143-184.

[181] Cf. P.D. Duţă, M.T. Purcărea, O. Cordoneanu, Organizaţiile internaţionale şi mediul de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2008, pag. 51 şi următoarele.

[182] Cf. C. Dragoman, I. Dragoman, Organizaţiile internaţionale şi dreptul internaţional umanitar, Editura AISM, Bucureşti, 2000, pag. 5-7.

[183] Mai multe amănunte în A. Durand, Histoire du CICR, Institut Henri- Durant, Gèneve, 1978, tome II, pag. 162 şi următoarele.

[184] Cf. I. Cloşcă,  Actorii lumii contemporane şi rolul lor în relaţiile internaţionale contemporane la început de secol XXI,  în volumul  Dreptul internaţional umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003, pag. 55.

[185] Textul Concluziilor de la Salamanca, în RRDU nr. 41/2002, pag. 25.

[186] Vezi şi S. Encuţescu,  Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul NATO, stadiul actual şi perspectivă,  în revista LEX nr. 1/2004, pag. 7.

[187] Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării (Monitorul Oficial nr. 654/2006).

[188] Cf.C. Iordache, Drept Operaţional, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2003 pag.179-197.

[189] Cf. I. Dragoman, M. Radu, op. cit., pag.123-125.

[190] Un exemplu de anexă juridică este prezentat în Buletinul AISM nr. 3/1998, pag. 322-324.

[191] Cf. I. Dragoman, M. Radu,  Modernitate …, op. cit. , pag. 132.

[192] Ne apare astfel discutabilă o teză a doctrinei militare româneşti anterioare anului 1989, prin care se impunea ideea transformării tuturor localităţilor în „cetăţi de muncă, luptă şi apărare”; credem că analizând avantajele şi dezavantajele diferitelor soluţii ce pot fi adoptate în situaţii concrete, autorităţile politice şi militare pot integra localităţile în dispozitivul defensiv, caz în care au obligaţia de a evacua populaţia civilă şi de a nu se folosi de aceştia ca „scut uman”. Evident, pentru o protecţie eficace a civililor, atunci când şi necesităţile militare o impun, localităţile pot fi declarate ca neapărate (deschise), urmând a fi ocupate în mod paşnic de către adversar.

[193] Aceste atribuţii ale compartimentului juridic sunt prevăzute în art. 0127 din Manualul pentru organizare de stat major şi operaţii întrunite ale forţelor armate, adoptat în anul 2005.

[194] Cf. R. Foster,  Dreptul internaţional al conflictelor armate,  în RRDU nr. 39/2001, pag. 41.

[195] Cf. N. Daşcovici, Dreptul războiuuil şi neutralitatea, colecţia textelor convenţionale, Tipografia Alex.Terek, Iaşi, pag. XIII.

[196] Amănunte în I. Cloşcă,  Concepte de drept internaţional umanitar în conflictul din Irak, în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă, pag. 253.

[197] Cf. C. Iordache, Asistenţa juridică în pregătirea acţiunilor militare întrunite, comunicare la sesiunea ştiinţifică a Colegiului de Război, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 57.

[198] Cf. R.D. Ene,  Regulile de angajare  în conformitate cu dreptul internaţional umanitar în cadrul acţiunilor militare,  în revista LEX nr. 4/2007, pag. 39.

[199] Ele sunt diferite pentru categoriile de forţe armate dar şi în funcţie de specialităţile militare şi misiunile primite. Vezi de exemplu V. Achim, Reguli de angajare pe timpul operaţiilor aeriene, în volumul Drept şi Relaţii internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2006, pag. 385.

[200] Cf. F. Chiţu, Natura juridică a regulilor de angajare, comunicare la sesiunea ştiinţifică „Strategii XXI”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare « Carol I », Bucureşti, 2007, pag. 192.

[201]Vezi Rules of Engagement (ROE) Handbook forJudge Advocates,Center for Law and Military Operations, Charlottesville, Virginia, USA, 2000.

[202] Cf. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, pag. 836.

[203] Cf. A. Alexe,  Constituţionalizarea dreptului internaţional: utopie sau soluţie la insecuritatea internaţională?, în revista LEX nr. 4/2007, pag. 33.

[204] Cf. I. Suceavă,  Protecţia drepturilor omului în caz de violenţă generalizată,  în volumul  Mari probleme umanitare în dezbaterile oamenilor de ştiinţă,  2006, pag. 257.

[205]Cf.  S. Scăunaş,  Drept internaţional umanitar, op. cit. , pag. 12-13.

[206]Cf.  I. Dragoman, Contribuţii…, op. cit., pag. 122 şi următoarele.

[207] Vezi în acest sens, corelaţia dintre diferitele categorii de determinări nomologice ale luptei armate moderne, în G. Toma, L. Stăncilă, C. Ţenu, Arta operativă între contrarii, actualitate şi perspectivă, Edtura AISM, Bucureşti, 2001, pag. 202.

[208] De altfel, art. 7 din legea menţionată precizează că autoritatea şi instituţiile publice componente ale SNPCT desfăşoară activităţi specifice, individual sau în cooperare, în conformitate cu atribuţiile şi competenţele lor legale de funcţionare şi cu prevederile Protocolului General de organizare a SNPCT aprobat de CSAT; de asemenea, art. 8 al legii obligă la sesizarea SRI cu privire la persoanele fizice şi juridice suspecte de terorism, în timp ce art. 12 dispune ca la solicitarea SRI, în funcţie de amploarea şi de natura acţiunii teroriste, să poată fi angrenate, în condiţiile legii, forţe cu misiuni specifice din MIRA, MA şi SPP, precum şi din alte structuri din sistemul securităţii şi apărării naţionale.

[209] Despre acest rol al consilierilor juridici vezi şi K. Thelin,  Consilierii juridici pe lângă forţele armate, în RRDU nr. 5/1994, pag. 16; V. Creţu,  Al doilea seminar internaţional pentru consilierii juridici de drept umanitar din forţele armate, în RRDU nr. 6/1994, pag. 6; I. Dragoman,  Consilierul juridic militar, în RRDU nr. 6/1994, pag. 14-15;  Rolul consilierului juridic în SUA,  în RRDU nr. 9/1995, pag. 21.

[210] Cf. F. Chiţu, Mandate şi reguli de angajare, în revista LEX nr. 2/2007, pag. 5.

[211] Cf. C. Poenaru,  Atacurile precise sau „loviturile chirurgicale” şi dreptul internaţional umanitar, în RRDU nr. 57-58/2006, pag. 50.

[212]Amănunte în I. Dragoman, A. Crăciun, M. Crăciun, Instrumente juridice din domeniul militar în dreptul internaţional public, Editura VIS Print-Bren, Bucureşti, 2005, pag. 120 şi următoarele. Vezi şi Anexa nr. 13 conţinând principiile capitale ale unui Acord privind statutul forţelor.

[213] Acordul privind Statutul forţelor (SOFA) care participă la operaţiile întrunite multinaţionale decurge şi se încadrează în limitele prevăzute de Legea nr. 23/1996, privind ratificarea acordului între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la Statutul forţelor şi a Protocolului Adiţional , încheiate la Bruxelles la 19 iunie 1995 şi Legea nr. 61/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la Statutul forţelor lor, încheiate la Bruxelles la 19 iunie 1995.

[214] A.N. – 2, Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998, art. 124.

[215] Este documentul care stă la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), asigurând legitimitatea deciziei comandantului, ordinelor şi dispoziţiilor date pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei) – se întocmeşte sub formă grafică cât şi sub formă de text. Partea grafică cuprinde informaţii şi date de natură juridică referitoare la : obiective civile (bunuri) aflate sub protecţie specială, agenţi economici sau lucrări care conţin forţe periculoase (centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri); obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere UNESCO; localităţi fără apărare; zone demilitarizate; locuri de intervenţie umanitară, stabilite prin acord cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii; amplasamentele taberelor prizonierilor de război; amplasamentele taberelor de internare ale civililor, organizate pentru protejarea unor categorii de persoane (victime de război); comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de organele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate grafic. Partea de text care este determinată de reglementările juridice în domeniu, de nivelul la care se lucrează şi de experienţa consilierilor juridici  cuprinde , de regulă: fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare respective, ordinul de acţiune, concepţia şi  decizia comandantului; situaţia juridică a desfăşurării acţiunii conflictului armat din perspectiva aplicării normelor dreptului internaţional (enumerarea eventualelor încălcări ale regulilor de angajare militară din partea inamicului sau a trupelor proprii); acorduri, contracte comerciale încheiate pe timpul pregătirii şi desfăşurării operaţiei (luptei) cu următoarele părţi: autorităţile politice şi militare ale ţării cu statut de stat protector, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit zone neutre sau demiliarizate (pentru desfăşurarea unor activităţi non-ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor pe câmpul de luptă sau a unor notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile), agenţii economici în domeniul realizării activităţilor de aprovizionare a trupelor proprii; situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic asupra: statutului legal al combatantului, modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub protecţie specială, numărului de prizonieri, modului de tratament, gradului de informare a organismelor internaţionale destinate supravegherii conflictului armat, gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă cu sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, asigurării pentru combatanţi a cărţilor de identitate, modului de înhumare al morţilor şi înştiinţării rudelor despre dispariţia lor;  măsurile luate în planul asigurării juridice pentru: utilizarea legală şi oportună a semnelor sau emblemelor care conferă  protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal, cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care sunt autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat, tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al civililor aflaţi în lagărele de internare, sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru respectarea normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil conflictelor armate;  soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor persoane fizice şi juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale sau patrimoniale;  respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul ocupaţiei militare;  încălcării de către adversar a normelor  dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate.

[216] Cf. I. Cloşcă, C. Vlad, I. Suceavă, Dreptul Internaţional Umanitar la începutul secolului XXI, Bucureşti, 2003, pag. 319.

[217] Cf. Fédéric de  Mulinen, Manual de drept al războiului pentru forţele armate, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Ploieşti, pag. 66-67.

[218] Acesta pare a fi motivul pentru care în DIU-1, Metodologia instruirii militarilor în dreptul internaţional umanitar, Ploieşti, 2005, s-a introdus în capitolul referitor la operaţiile militare internaţionale, tipuri de misiuni, mandate şi ROE (capitolul 11).

[219] Ceea ce îşi propune ca obiectiv şi Doctrina instruirii forţelor armate, elaborate în 2003, considerată a fi sursa autorizată pentru actele normative specifice din domeniul instruirii.

[220]Cf. I. Dragoman, Preocupări actuale pentru cunoaşterea şi aplicarea legislaţiei internaţionale de drept internaţional umanitar,  în seminarul  Promovarea dreptului internaţional umanitar, organizat la 18 octombrie 2007 de Universitatea  Naţională de Apărare „Carol I” şi Delegaţia Regională a CICR.

[221] Cf. R. Miga- Beşteliu, Drept internaţional, pag. 355-368 şi V. Creţu, Drept internaţional penal, pag. 126-131.

[222] În litigiul dintre SUA şi Iran privind „Personalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran” CIJ a reţinut omisiunea autorităţilor iraniene de a preveni atacul şi de a asigura imunitatea misiunii şi a considerat direct responsabil statul iranian pentru activităţile militanţilor islamişti de deţinere ca ostatici a diplomaţilor.

[223] Studiile de specialitate arată, spre exemplu, că armata SUA a investigat sute de soldaţi americani pentru abuzuri comise în Irak şi Afganistan, pronunţând zeci de condamnări, iar Canada a condamnat mai mulţi membri ai contingentului său de menţinere a păcii pentru uciderea unui tânăr somalez în 1993. Amănunte în S.R. Ratner, Convenţiile de la Geneva, articol publicat în revista Foreign Policy România , aprilie – mai 2008, pag. 16, în care se arată ideea că Tribunalul Penal Internaţional ar putea să pună într-o zi sub acuzare comandanţi americani, este foarte puţin probabilă.

[224] Consiliul de Securitate a recunoscut implicit aptitudinea autorităţilor infra şi parastatale de a li se aplica responsabilitatea internaţională în 1948 când, în conflictul din Palestina dintre evrei şi arabi, a cerut părţilor încheierea unui armistiţiu şi a subliniat „marea responsabilitate ce revine aceleia dintre părţi (Agenţia evreiască pentru Palestina şi Înaltul Comitet Arab) care va neglija respectarea condiţiilor acestui armistiţiu”.

[225] Cu o autoritate deplin recunoscută în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate al ONU are atribuţii majore în asigurarea impunerii globale a dreptului internaţional, inclusiv prin intermediul Curţii Penale Internaţionale; sub acest ultim aspect vezi detalii în G. Alexe, Rolul Consiliului de Securitate ONU în activitatea Curţii Penale Internaţionale, în revista LEX nr. 3/2005, pag. 37.

[226] În aceste situaţii, autorităţile responsabile ale statelor beligerante au nu numai obligaţia sancţionării violărilor dar şi de a le preveni, printr-o instruire şi educaţie corespunzătoare a personalului forţelor armate, proces în cadrul căruia trebuie să depisteze atât modalităţile de întărire a încrederii şi respectului faţă de îndatoririle rezultate din DCA, insistând pe avantajele conformării cu restricţiile războiului, cât şi factorii care favorizează încălcările precum şi dezavantajele strategice rezultate dintr-o astfel de acţiune imorală, ilegitimă şi antisocială.

[227] Consultaţie dată de profesorii Larnande şi Lapradelle Conferinţei de Pace de la Paris din 1919.

[228] Despre rolul justiţiei internaţionale în serviciul păcii vezi V. Genesio, Nu este pace fără justiţie, în RRDU nr. 39/2001, pag. 7-10, o adevărată pledoarie în favoarea Curţii Penale Internaţionale în vederea opririi violărilor DCA comise de către indivizi.

[229] În legătură cu acest principiu, în afară de crimele prevăzute în art. 6, 7 şi 8 , în art. 9 se precizează că elementele constitutive ale crimelor ajută CPI să interpreteze art 6,7 şi 8, ele trebuind să fie aprobate cu majoritate de două treimi de numărul membrilor Adunării Statelor Părţi, amendamentele la elementele constitutive ale crimelor putând fi propuse de un Stat Parte, de judecători ( cu majoritate absolută) şi de procuror şi, de asemenea aprobate de Adunarea Statelor Părţi. Iar în art. 21 se precizează dreptul aplicabil de către CPI şi anume, în primul rând, Statutul CPI, elementele crimelor şi Regulamentul de procedură şi de probe şi, în al doilea rând, după caz, tratatele aplicabile, principiile şi regulile de drept internaţional., inclusiv principiile stabilite de dreptul internaţional al conflictelor armate. În lipsa primelor două categorii de drept aplicabil, CPI poate aplica principiile generale ale dreptului desprinse de Curte din legile statelor sub jurisdicţia cărora s-ar afla în mod obişnuit crimele respective, dacă aceste principii nu sunt incompatibile cu statutul CPI şi nici cu dreptul internaţional, regulile şi normele de drept internaţional recunoscute. Art. 21 mai menţionează că CPI poate aplica principiile şi normele de drept aşa cum ea le-a interpretat în deciziile sale anterioare şi că aplicarea şi interpretarea dreptului trebuie să fie compatibile cu drepturile omului recunoscute pe plan internaţional şi fără nicio discriminare bazată pe considerente ca cele ale apartenenţei la unul sau celălalt sex, vârstă, originea naţională, rasă, culoare, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, originea naţională, etnică sau socială, averea, naşterea sau orice altă calitate.

[230] Cf. G. Oprea, I. Suceavă, I. Cloşcă, Drept Internaţional Umanitar – instrumente internaţionale, Regia Autonomă – Monitorul Oficial, Bucureşti , 2003, pag. 500-561.

[231] De la 1 iulie 2002 şi până la instituirea Procurorului Şef, Curtea fusese deja sesizată cu mai bine de 200 de cazuri.

[232] Obiectiv prevăzut în considerentul al cincilea din Preambulul Convenţiei.

[233] Potrivit art. 102, prin „predare” se înţelege faptul că un stat predă o persoană Curţii în aplicarea Statutului.

[234] Art. 93 prevede că cererile de asistenţă ale Curţii pot avea ca obiect: identificarea unei persoane, locul unde aceasta se află sau localizarea bunurilor, strângerea probelor, inclusiv a declaraţiilor făcute sub jurământ şi producerea de probe, inclusiv expertizele şi rapoartele de care Curtea are nevoie; interogatoriul  persoanelor care fac obiectul unei anchete sau urmăriri; înmânarea de documente, inclusiv actele de procedură; măsurile care facilitează înfăţişarea voluntară în faţa Curţii a persoanelor care depun ca martori sau experţi; transferul temporar de persoane deţinute pentru identificare; examinarea de situri şi localităţi, în special exhumarea şi examinarea de cadavre îngropate în gropi comune; executarea de percheziţii şi sechestre, etc.

[235] Obiectiv înscris în ultimul considerent al Preambulului Convenţiei pentru Statutul CPI.

[236] Importanţa art. 98 în consideraţiile care urmează ne obligă să-l reproducem în întregime:„1.Curtea nu poate prezenta o cerere de asistenţă care ar constrânge statul solicitat să acţioneze de o manieră incompatibilă cu obligaţiile care îi incumbă în dreptul internaţional în materie de imunitate a statelor sau de imunitate diplomatică a cărei persoane sau bunuri ale unui stat terţ, în afară de cazul în care a obţinut în prealabil cooperarea acestui Stat terţ în vederea ridicării imunităţii. 2. Curtea nu poate îndeplini executarea unei cereri de predare care ar constrânge statul solicitat să acţioneze de o manieră incompatibilă cu obligaţiile ce îi revin în baza acordurilor internaţionale potrivit cărora consimţământul statului de trimitere este necesar pentru a fi predată Curţii o persoană a acestui stat, în afară de cazul în care Curtea nu poate obţine în prealabil cooperarea statului de trimitere pentru ca el să consimtă la predare”.

[237] Pentru detalii referitoare la încheirea unui astfel de acord cu România, care ulterior nu a mai fost ratificat de către Parlament, vezi S. Balaban, F. Ilie, Eludează România prevederile Curţii Penale Internaţionale? În revista LEX nr. 1/2004, pag. 36.

[238] Cf. D. Munoz- Rogas, J.J. Frésard,  Originile comportamentului în război; a înţelege şi a preveni încălcările DIU,  în RRDU nr. 49/2004, pag. 33.

[239] Cf. T. Pffaner, Crearea unei Curţi Penale Internaţionale Permanente, în „Revista Română de Drept Umanitar”, nr. 2 (20), 1998, pag. 7.

[240] Cf. T. Frunzetti, V. Zodian,  Lumea 2007- Enciclopedie politică şi militară, Editura CTEA, Bucureşti, 2007, pag. 66.

[241] A se vedea Doctrine, număr special, DCEF, Armata Terestră, 2005.

MATERIAL REALIZAT, CONCEPUT SI ELABORAT DE DOMNUL

COLONEL (R) DR. MIRCEA RADU

Caruia ii multumesc pe aceasta cale pentru disponibilitatea si sprijinul oferit privind publicarea lucrarii de fata in scopul aducerii la cunostinta publicului a unor informatii extrem de utile, necesare si chiar indispensabile privind tematica si domeniul abordat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s