GLOBALIZAREA ŞI SECURITATEA

 

CUPRINS

 

Introducere. 4

Capitolul 1  Cu privire la fenomenul şi procesul globalizării 6

1.1. Globalizarea şi ordinea mondială. 7

1.2. Noile pericole, ameninţări şi vulnerabilităţi globale.  Globalizarea şi fragmentarea  11

1.2.1. Pericole, ameninţări, riscuri 11

1.2.2. Dinamica pericolelor şi ameninţărilor teroriste. 28

1.2.3. Vulnerabilităţi 30

1.2.4. Globalizarea şi fragmentarea. 34

1.3. Globalizarea şi securitatea internaţională. 36

Capitolul 2  Conceptul de securitate internă. 40

2.1. Dinamica procesuală a securităţii interne. 41

2.1.1. Internaţionalizarea securităţii 41

2.1.2. Spaţiul de securitate. 44

2.2. Evoluţia conceptului de securitate internă. 46

2.2.1. Conceptul de securitate internă românească. 46

2.2.2. Securizarea frontierei 47

Capitolul 3  Dimensiunile securitătii interne. 51

3.1. Condiţionarea şi determinările securităţii interne. 51

3.1.1. Dinamica determinărilor securităţii interne. 52

3.1.2. Un sistem european de securitate internă. 53

3.2. Securitatea internă şi ordinea publică. 55

Încheiere. 60

Concluzii şi propuneri 61

Bibliografie selectivă. 63

Anexe. 65

Anexa nr. 1 Homeland Security „Siguranţă şi Securitate“. 65

Anexa nr. 2 Sistem european de securitate internă. 67

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.“[1]

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI


Introducere

În această etapă de haos planetar, declanşat după spargerea bipolarităţii şi reconfigurarea politică şi strategică a lumii, când se înfruntă şi se confruntă cel puţin două tendinţe, considerate, câteodată, ireconciliabile, câteodată, comple­mentare – cea a globalizării şi cea a fragmentării –, aproape toate conceptele şi chiar şi realităţile se reconstruiesc, după arhitecturi holistice, fractale sau bizare. Procesul acestei construcţii este extrem de rapid, de fluid şi de contradictoriu, încât acţiunile preventive, adaptative, ca şi posibilele reacţii de respingere sunt, de cele mai multe ori, precipitate, conjuncturale şi chiar neadecvate. Lumea este pur şi simplu uimită de repeziciunea cu care se globalizează, opunându-se din răsputeri acestui fenomen. Pentru că, indiferent ce se spune, există o foarte puternică opoziţie la globalizare, chiar şi din partea celor care gestionează acest fenomen şi sunt, într-un fel, primii beneficiari (dar şi primii plătitori) ai lui. Dificultăţile de înţelegere şi, de aici, de acceptare in integrum a fenomenului globalizării nu se referă la fenomen, ci la esenţă. Esenţa este greu de desprins, de cunoscut, de analizat şi de… monitorizat. Aceasta, pentru că, oamenii, niciodată, în îndelungata lor existenţă, n-au reuşit să monitorizeze vreo esenţă. Doar fenomenul poate fi cunoscut, esenţa, nu. Ea este o rezultantă, un dat, un orizont de care, cu cât ne apropiem mai mult, cu atât ne îndepărtăm mai mult.

În aceste condiţii, are loc un proces destul de complicat de reconstruire şi reconsolidare a entităţilor, între o arhitectură de reţea şi o realitate excesiv fragmentată, impregnată şi măcinată de decalaje tehnologice, economice şi informaţionale, de foarte multe probleme nesoluţionate, de prejudecăţi şi chiar de fantasme ale istoriei. Procesul de definitivare şi consolidare a entităţilor naţionale şi politice, deci statale, singurele care se pot integra într-o entitate de entităţi, într-o Alianţă sau într-o Uniune – aşa cum sunt Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană – încă nu s-a încheiat. De aceea, presiunea globalizării poate produce, în anumite zone, insecuritate, mai ales o insecuritate a populaţiei. De aceea, considerăm că studierea îndeaproape, prin metode ale cercetării ştiinţifice, a implicaţiilor globalizării asupra securităţii populaţiei şi implicit asupra ordinii publice, pe măsură ce procesele integrative se accentuează şi devin soluţii ale unei convieţuiri în siguranţă şi pe termen lung, ar putea conduce la concluzii interesante. Considerăm că factorii de decizie politică şi strategică ar putea folosi şi această expertiză, respectiv, rezultatele şi concluziile acestei cercetări, în scopul optimizării ordinii publice naţionale, concept care se cere, în opinia noastră, nu numai reanalizat, ci efectiv transformat.

Transformarea nu vizează negarea a ceea ce există, a unei experienţe îndelungate, acumulate la noi în ţară, în Europa şi în întreaga lume, mai ales în ţările democratice, ci valorificarea ei superioară, într-o viziune mai largă şi mai concretă, axată, deopotrivă, pe dimensiunea generală a securităţii persoanei, proprietăţii, instituţiei şi entităţii şi pe dimensiunea particulară, detaliată a acesteia. Securitatea persoanei, proprietăţii, instituţiei, entităţii statele şi chiar a legii, în condiţiile arhitecturii democratice, cerute şi construite de o proiecţie realistă şi detaliată în planul dreptului internaţional, al drepturilor omului, dar şi în cel al multiplicării provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi, mai ales, a vulnerabilităţilor la acestea, devine din ce în ce mai dificilă. Ea se prezintă, la ora actuală, ca un fel de competiţie în care, din păcate, cunoaşterea şi gestionarea fenomenului devin extrem de dificile, iar acţiunile sunt impregnate de o asimetrie violentă şi paradoxală.

Acest prim referat încearcă să abordeze, din perspectiva filosofiei şi din cea a cerinţelor unei fizionomii moderne a ordinii publice, fenomenul globalizării. Predominante în societatea de azi şi în cea de mâine – care devine tot mai pregnant o societate a cunoaşterii – se afirmă, indubitabil, filozofie şi fizionomia de reţea, concomitent cu reconstruirea unor centre-piloni de putere şi de influenţă. Rămâne de văzut dacă puterea şi influenţa sunt redefinite pe efectul de reţea sau dacă un astfel de efect rămâne doar un nou tip de efect.


 

Capitolul 1
Cu privire la fenomenul şi procesul globalizării

Globalizarea reprezintă o etapă extrem de importantă în evoluţia societăţii omeneşti. Toate sistemele, indiferent de calităţile, capacităţile, determinările şi specificul lor, tind spre o formă finală perfectă. Forma perfectă reprezintă stadiul cel mai înalt pe care îl poate stinge un sistem, dar şi ultimul. Forma perfectă înseamnă, de fapt, entropie zero, iar entropia zero se traduce prin moartea sau dispariţia acelui sistem care şi-a epuizat, deopotrivă, energia de structurare şi autostructurare dinamică şi complexă, de mişcare şi de evoluţie. Omenirea nu a ajuns, fireşte, în acest stadiu al ultimelor sale forme, care trebuie să fie perfecte, dar tinde spre el. Globalizarea poate fi privită şi din acest punct de vedere. Poate şi din acest motiv există atât de multe reacţii potrivnice la un astfel de proces.

Dar, dincolo de orice speculaţie cu privire la stadiul final al tendinţei evoluţiei societăţii omeneşti, ca sistem de sisteme, spre formele perfecte, lipsite de energie interioară şi, deci, de mişcare, globalizarea este o realitate pe care, nolens, volens, trebuie s-o acceptăm.

Unele dicţionare o definesc ca „termen englezesc“ care exprimă „mondia­lizarea“, adică un „proces de control multinaţional, sau prin multinaţionalitate, al vieţii economice şi sociale“.[2]

Această definiţie, ca multe alte sute, este limitativă, restrictivă şi lipsită de orizont. Globalizarea (mondializarea) nu poate fi redusă la o simplă definiţie gen proxim plus diferenţă specifică. Şi nici la o definire descriptivă. Globalizarea este un fenomen foarte amplu, cu determinări obiective (care rezultă, deci, dintr-o lege sau dintr-un complex de legi cu privire la sensul dezvoltării societăţii omeneşti, la evoluţia fiinţei umane şi a mediului în care ea trăieşte) şi o mulţime de nuanţe şi de implicări subiective, ce se identifică prin acţiuni conştiente de „însuşire“ a efectelor acestui fenomen şi chiar de grăbire a procesului şi de impunere a unor efecte conforme cu interesele unor actori sau unor grupuri de presiune. Uneori – şi nu de puţine ori –, se confundă această „grabă spre mondializare“, care nu poate fi decât de sorginte subiectivă, cu evoluţia în progresie geometrică a acestui proces. Această confuzie, mai exact, această identificare forţată face foarte mult bine unora, foarte puţini, şi foarte rău celorlalţi, întrucât evoluţia accelerată a unor fenomene şi procese nu este totuna cu forţarea evoluţiei pentru a obţine profit, putere, influenţă şi poziţii privilegiate. Din păcate, realitatea acestei lumi nu exclude dimensiunea subiectivă, părtinitoare, voluntaristă, impostoare şi, de aceea, neplăcută, perversă şi chiar terorizantă. O astfel de dimensiune afectează grav realitatea lumii, ordinea ei firească, normalitatea şi progresul.

1.1. Globalizarea şi ordinea mondială

Mondializarea nu a început cu zece sau cu douăzeci de ani în urmă. Ea este veche de când lumea. Aşa cum toate continentele au fost cândva o singură suprafaţă, despărţită ulterior de activitatea geofizică a pământului, probabil că şi omenirea a fost cândva, pe acea platformă, una şi aceeaşi. Activitatea geofizică a pământului, glaciaţiile, Cosmosul, vremurile şi vremurile au fragmentat-o, iar condiţii de vieţuire şi de supravieţuire au diferenţiat-o.

Ar fi multe de spus şi de scris în această privinţă, întrucât cercetările au ajuns deja foarte departe, atât cu formularea de ipoteze, cât şi cu certitudinile.

După ce continentele s-au separat prea mult pentru ca oamenii să-şi mai poată aminti că au fost cândva împreună, a reînceput reconstrucţia dinamică, anevoioasă şi terorizantă a ceea ce, mult mai târziu, se va numi unitate prin diversitate. Vikingii au ieşit pe mare şi, probabil, au ajuns până în America, populaţiile continentale şi-au continuat periplul, iar descoperirile din gheţurile munţilor Himalaya şi a altor zone neexplorate încă îndeajuns, confirmă multe dintre ipotezele fantasticei trude a oamenilor de a-şi regăsi unitatea şi originea. Marile expediţii maritime au dus la acele mari descoperiri, în faţa cărora oamenii se uimeau, dar, uneori, trăiau un sentiment ciudat de deja vu. Crearea primelor rute comerciale între Europa, Asia, Africa şi America sunt componente ale primelor eforturi ale regăsirii unităţii geografice, geopolitice şi geostrategice a lumii. Primul drum cunoscut şi confirmat în jurul lumii a fost făcut de Ferdinand Magellan în 1552, dar, poate, timpurile şi mijloacele ne vor ajuta să vedem şi dincolo de ceea ce se vede, să aflăm şi alte lucruri din epocile care sunt încă întunecate. Oricum, se pare că un astfel de drum reprezintă sau ar putea fi considerată ca reprezentând declanşarea primei etape a procesului de mondializare.

În acest proces, declanşat, după toate datele de pe continentul european, s-a încercat şi, în mare aparte chiar s-a reuşit, construcţie, mai exact, impunerea unei ordini, bazată pe forţă, pe dictat, pe putere economică şi pe influenţă. Acaparatorii şi beneficiarii de putere şi de influenţă au acţionat cu rapiditate, tenacitate aşi eficienţă.

În opinia noastră, procesul de globalizare (care, repetăm, nu este decât o încercare de revenire la unitatea lumii, de încheiere a unui ciclu al existenţei umane pe pământ) cunoaşte cel puţin patru etape:

  • migraţiile populaţiilor războinice din foaierul perturbator în toate direcţiile, dar mai ales spre Vest (acestea reprezintă, de fapt, cea mai semnificativă şi mai teribilă confruntare a Antichităţii şi Evului Mediu); bătălia semnificativă n-o reprezintă cea dintre popoarele maritime şi cele continentale, ci confruntarea dintre popoarele migratoare războinice şi cele sedentare; această bătălie a fost câştigată de popoarele sedentare, dar, la rândul lor, au fost şi ele influenţate masiv de filosofia de mişcare, de ordinea şi disciplina specific militară a popoarelor migratoare[3]);
  • primele călătorii, primele descoperiri, primele baze militare şi primele colonii (secolele XVI-XVII);
  • colonizarea, expansiunea intereselor civilizaţiei occidentale, pe toate continentele şi rezistenţa populaţiilor de pe aceste continente la o astfel de expansiune (secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea)[4];
  • neocolonialismul sau expansiunea industriei, tehnicii şi tehnologiei (revoluţia industrială), care se suprapune cumva cu perioada dintre cele două războaie mondiale şi chiar peste primii ani de după război;
  • consolidarea relaţiilor internaţionale prin solidaritate, decolonizare, respect reciproc şi instituirea spiritului naţiunilor (crearea şi dezvol­tarea statelor naţionale), dar şi bipolarizarea lumii (1918-1990);
  • ieşirea din bipolaritatea politică şi ideologică, expansiunea demo­craţiei, reacţiile violente şi asimetrice la această expansiune, globa­lizarea informaţiei şi economiei, spiritul de reţea (după 1990).

Fiecare dintre aceste etape îşi are caracteristicile ei importante, din care, uneori, sunt excluse cele ale unor mari entităţi (sinică, hindusă, africană şi arabă), care cuprind peste cinci miliarde de oameni care nu gândesc în acelaşi fel cu occidentalii, ci uneori mult mai nuanţat, pe alte coordonate şi în universul altor sisteme de valori.

Dar, mai ales, cele şase etape se deosebesc unele de altele, în primul rând, prin spiritul frontierei. Frontieră înseamnă identitate. Nu există identitate fără delimitări, fără frontiere. Aşadar, fenomenul globalităţii este, în primul rând, un fenomen frontalier.

„Fenomenul frontierei exprimă totalitatea proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, fie a unui popor, fie a unei civilizaţii, fie a unei religii sau ideologii, ori, în fine, a unui imperiu. Vorbim, în acest caz, de frontiera popoarelor, a civilizaţiilor, a imperiilor, ori pur şi simplu de frontiere religioase, ideologice etc.“[5]

Este vorba, deci, de filosofia delimitărilor într-o lume din ce în ce mai interdependentă. La urma urmei, frontieră nu înseamnă numai o linie care separă un stat de altul, care delimitează teritoriul unui stat, o religie de altă religie, o ideologie de alte ideologii, un mod de viaţă de un alt mod de viaţă, ci şi o expresie a identităţii, a individualităţii şi a diferenţei. Am putea spune că există atâtea frontiere câţi oameni sau atâţia oameni câte frontiere, dar afirmaţia n-ar fi decât generică, întrucât o frontieră nu materializează un conţinut, ci doar o delimitare a unei entităţi. Delimitarea este importantă, dar nu şi esenţială. Esenţială este devenirea. Esenţial este izvorul.

Fiecare etapă din marele proces al revenirii omenirii (evident, pe o treapăt superioară, pe o spirală a timpului) la unitatea ei ancestrală îşi are izvorul sau izvoarele ei, îşi trăieşte timpul ei istoric şi îşi are influenţa ei asupra celorlalte. Noi am împărţit acest proces de mondializare în şase etape, având în vedere anumite criterii de ordine a lumii. Pot fi însă şi alte partajări, după alte criterii, cum ar fi, de exemplu: criterii economice, de organizare socială, de organizare militară, de progres tehnologic, de infrastructuri etc.

Fiecare dintre aceste etape are propria ei filozofie în ceea ce priveşte ordinea lumii. De la început trebuie să afirmăm că noi cunoaştem doar o ordine fractală, dependentă strict de condiţii sau de variaţia condiţiilor, de cutume, prejudecăţi sau impuneri de tot felul. În această ordine dictatorială, omul se află sub vremuri şi, practic, nu s-a putut face nimic (şi nu s-a făcut efectiv nimic) pentru ameliorarea ei. Revoluţiile, războaiele schimbările bruşte de regimuri politice, determinările economice, geografice, geofizice, climatice sau de altă natură n-au făcut altceva decât să taie vreun nod gordian, să distrugă vreo malformaţie sau vreun obstacol, fără să pună însă nimic în loc, fără să refacă zona distrusă, fără să reconstituie sau să reconfigureze reţelele, izvoarele, şi nici pilonii de siguranţă şi de stabilitate care fac parte din structura de rezistenţă a lumii.

Ordinea mondială în toate aceste etape a fost fie aleatore, fie fractală (fiecare entitate cu treburile, cu obiceiurile şi cu legile sale), fie de supravieţuire, fie dictatorială, fie terorizantă. În zece mii de ani de existenţă conştientă, lumea n-a făcut altceva decât să treacă din criză în criză, din conflict în conflict, din război în război, astfel încât se poate spune că perioadele de pace n-au fost decât intervale în care s-aui pregătit, într-o formă sau alta, noile războaie. Cu alte cuvinte ordinea lumii, de-a lungul celor şase etape de care am amintit mai sus, a fost o ordine de război sau de reglementare a războiului şi a păcii. Nici acum nu este altfel, dar

În primă etapa a procesului de globalizare, care a început, aşa cum se sublinia mai sus, în mod semnificativ, cu călătoria lui Magellan în jurul lumii şi s-a continuat cu marile descoperiri, cu invadarea Indiei şi a Chinei, cu căutarea aurului şi cu distrugerea civilizaţiilor americane precolumbine, cu civilizaţia aburului şi cu începutul expansiunii occidentale, s-au produs mutaţii care au schimbat lumea. De aici nu rezultă că occidentalii şi numai occidentalii sunt principalii vinovaţi de ce s-a întâmplat pe planetă. Popoarele care au fost atacate, într-o formă sau alta, de civilizaţia occidentală – în expansiunea ei pentru aur, resurse, spaţii şi noi descoperiri – nu trăiau nici pe departe într-o armonie universală, netulburată de nimic şi de nimeni, ci, dimpotrivă, cum zeul Marte n-a uitat pe nimeni din categoria fiinţelor umane, şi aceste popoare îndepărtate şi numeroase trăiau într-o perpetuă conflictualitate. Majoritatea popoarelor de pe planetă, dacă nu erau sedentare, erau războinice, iar dacă nu erau războinice ci sedentare, erau nevoite să se apere împotriva invadatorilor, deci să devină luptătoare, războinice.

Cu alte cuvinte, atât înainte de prima etapă a globalizării, cât şi după aceea, ordinea lumii era o ordine de înfruntare şi de confruntare.

Lumea a mers, deopotrivă, din negare în negare, din distrugere în distrugere, dar şi din construcţie în construcţie, din afirmare în afirmare, pentru că, tot timpul a acţionat şi acţionează o lege a compensaţiei, a complemen­tarităţii. Ceea ce se distruge se compensează şi se completează.

Cu alte cuvinte, ordinea lumii a fost, până în momentul de faţă, o ordine a complementarităţii, a compensaţiei. Această este o altă caracteristică oarecum liniştitoare, deşi, sub acoperirea ei, au fost distruse civilizaţii, a ars biblioteca din Alexandria, nisipurile Orientului Mijlociu au îngropat cetăţile akadiene, dar nu şi securea războiului, Nilul, Dunărea, Volga, Mississipi, Amazoanele, ca mai toate marile fluvii din lume, au spălat, cu apele lor, câmpurile de bătaie de care cu greu ne mai amintim, dar nu au închis niciodată teatrele de operaţii, de război, de confruntare.

Ofensiva occidentală din primele etape ale procesului de globalizare, ca şi din cele mai recente, fie că a fost militară, politică, economică, tehnologică sau informaţională, a bulversat o ordine deja bulversată, fractală, chiar dacă, de-a lungul secolelor, a construit o alta, bazată pe ceea ce au descoperit grecii sau pe ceea ce au experimentat grecii în polis-urile lor, unde tiranii erau ostracizaţi, iar cetăţenii respectaţi, consultaţi şi zeii idolatrizaţi (dar sclavii, străinii şi femeile nu puteau avea calitatea de cetăţeni, deci ei nu făceau parte din demos), şi care, de la ei încoace, poartă numele de democraţie.

Acest concept se doreşte, acum în cea de a şasea etapă a globalizării – care nu va fi, bineînţeles, şi ultima –, a fi un concept-liant şi un pilon în jurul căruia legile, acţiunile, oamenii şi societăţile să se regrupeze şi să se armonizeze. Acum, nu mai contează distanţele. Fractalitatea geofizică este compensată de unitatea informaţională, de efectul de reţea. Infrastructura de reţea generează o filozofie şi o fizionomie de reţea, iar acestea impun un nou tip de ordine, care trebuie să se bazeze pe acest efect.

Deocamdată, o astfel de ordine nu există. Există tot vechea ordine, bazată pe centre de putere şi de influenţă, pe piloni de stabilitate, pe organizaţii şi organisme internaţionale, pe alianţe şi coaliţii care impun un anumit tip de comportament. Lumea este încă împărţită în „răi“ şi „buni“, în „axe ale răului“ şi, probabil, prin compensare, în „axe sau zone ale binelui“, iar acest lucru nu este de acceptat, atunci când este vorba de oameni, de societăţi omeneşti, de un mod de viaţă omenesc.

Cu alte cuvinte, ordinea impusă de această etapă a globalizării nu iese din fractalitate, din sectarism, din acţiuni şi reacţii intempestive, din protest şi revoltă. Este o ordine specifică stării de haos, adică o ordine a dezordinii, în care încep, totuşi, să se contureze primele linii forţă care se speră că vor scoate lumea din climatul kafkian în care a intrat, din acţiunile şi reacţiile ultratehnologizate, care permit un nou concept, cel al Războiului bazat pe Reţea, şi acţiunile şi reacţiile atipice şi asimetrice care induc şi ele un nou tip de război, nemaicunoscut până acum, Războiul Asimetric.

Ordinea acestei lumi, influenţată de procesul de globalizare, se situează undeva, între gruparea unora dintre forţe în spaţiul înaltei tehnologii, tehnologiei nucleare, nanotehnologiei şi tehnologiei informaţiei, care descurajează, controlează şi gestionează, şi regruparea celorlalte într-un concept de asimetrie şi atriţie (uzură), dar care nu renunţă la beneficiile înaltei tehnologii, a computerului şi a efectului de reţea.

1.2. Noile pericole, ameninţări şi vulnerabilităţi globale.
Globalizarea şi fragmentarea

1.2.1. Pericole, ameninţări, riscuri

Provocările, pericolele, ameninţările şi legat de acestea, riscurile specifice – asumate, întâmplătoare sau impuse – sunt strict dependente de evoluţia şi caracteristicile societăţii omeneşti şi de fiecare componentă şi acţiune a ei. Totdeauna va exista o competiţie, va exista chiar o luptă între mulţimea provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor implicite (asumate, întâmplătoare sau impuse) şi modalităţile şi acţiunile concrete de securitate şi de securizare a sistemelor şi proceselor.

Pericolul este o disfuncţie primejdioasă de sistem sau de proces. Degradarea unui sistem sau proces devine, adesea, periculoasă. Pentru a deveni însă ameninţare, pericolul are nevoie de un vector, trebuie adică „transportat“. Reţeaua este mai mult decât un vector, este un suport al oricărui tip de transport şi al oricărui tip de vector care respectă exigenţele fluxului de reţea.

Ameninţarea are o destinaţie, vizează ceva, este orientată. De cele mai multe ori, ameninţarea este un pericol orientat deci un pericol cu destinaţie. Dar nu totdeauna ameninţarea este periculoasă. Deşi ea este şi trebuie să fie strict legată de un pericol, dacă este ameninţare. Desigur, ea poate fi şi un simplu avertisment. Avertismentul nu este însă ameninţare, în adevăratul sens al cuvântului, dar poate fi un fel de ameninţare condiţionată.

Riscul este o atitudine faţă de un pericol sau de o ameninţare. El se asumă, se impune, se asociază, conştient, responsabil sau, dimpotrivă, în mode aleator, colateral, intempestiv. „Nu există reguli pentru aprecierea riscului, aşa cum nu există nici pentru alegerea unei soluţii bune; aprecierea riscului este o chestiune de inteligenţă, dar şi de cunoaştere şi de experienţă.“[6] De aceea, identificarea pericolelor[7], ameninţărilor[8] şi riscurilor[9], ca şi a provocărilor[10], sfidărilor[11] şi tensiunilor[12], rămâne o chestiune cu un grad înalt de subiectivitate, acest proces situându-se, totuşi, undeva, la graniţa dintre obiectiv şi subiectiv, ca o construcţie dinamică şi flexibilă între aceşti doi poli importanţi ai cunoaşterii.

În actualele condiţii ale globalizării, evaluarea riscurilor, ameninţărilor, provocărilor, sfidărilor şi tensiunilor, în măsura în care acestea sunt identificate[13], este absolut necesară.

Există câteva mari categorii de provocări, pericole, ameninţări şi, în consecinţă, de riscuri asociate, asumate, impuse sau aleatoare. În cadrul temei acestui referat, eu propun următoarea clasificare:

a)     provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări care privesc întreaga lume (fiinţa umană, în general);

b)    provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări centrate pe diferite regiuni;

c)     provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări transfrontaliere;

d)    provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări interne (care vizează statele);

e)     provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa securităţii proprietăţii;

f)      provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa ordinii de drept;

g)     provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa persoanei.

Din categoria a) fac parte îndeosebi:

Ø     proliferarea armelor de distrugere în masă, a sistemelor de arme, a armelor geofizice i cosmice;

Ø     încălzirea planetei, seceta, fenomenele meteorologice, cosmice şi cele care ţin de geofizică;

Ø     sărăcia şi malnutriţia;

Ø     lipsa apei potabile;

Ø     împuţinarea resurselor;

Ø     proliferarea maladiilor distructive (cancer, SIDA, bolide malnutriţie etc.);

Ø     terorismul;

Ø     traficul de droguri, de arme şi de carne vie;

Ø     criminalitatea transfrontalieră.

În categoria b) pot fi situate pericolele şi ameninţările specifice diferitelor regiuni, dintre care:

Ø     programele nucleare sau chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN);

Ø     lipsa apei potabile;

Ø     deşertizarea unor teritorii întinse;

Ø     catastrofele naturale;

Ø     diferendele etnice;

Ø     terorismul;

Ø     gravele probleme de frontieră;

Ø     sărăcia şi malnutriţia;

Ø     regimurile dictatoriale;

Ø     războaiele civile;

Ø     gherila.

Categoria c) se referă mai ales la acele provocări, tensiuni, pericole şi chiar ameninţări care nu ţin seama de entităţile statale, ci urmează acele coridoare strategice ale traficanţilor, reţelelor mafiote, spălării banilor, crimei organizate etc. Dintre acestea, cele mai importante ar putea fi:

Ø     emigraţia clandestină;

Ø     reţelele violente mafiote, de crimă organizată, de spălare a banilor etc.;

Ø     terorismul transfrontalier, îndeosebi cel sinucigaş;

Ø     reţelele locale de traficanţi;

Ø     reţelele locale transfrontaliere de distribuire a drogurilor;

Ø     reţelele transfrontaliere de prostituţie;

Ø     reţelele transfrontaliere ale economiei subterane şi crimei economico-financiare.

În consonanţă cu provocările, tensiunile, pericolele şi ameninţările globale, regionale, transfrontaliere etc, se dezvoltă şi cele interne, cele din categoria d). Deocamdată, nici un stat din lume nu a reuşit să rezolve aceste probleme, care proliferează odată cu noua filozofie şi fizionomie de reţea. Cele mai importante dintre provocările, tensiunile, pericolele şi chiar ameninţările care afectează statele sunt, în opinia noastră, următoarele:

Ø     distrugerea unităţilor economice naţionale;

Ø     diferendele etnice;

Ø     corupţia;

Ø     reţelele de distribuţie a drogurilor;

Ø     economia subterană;

Ø     reţelele şi găştile de cartier;

Ø     lipsa acută a locurilor de muncă;

Ø     reţelele de prostituţie;

Ø     crima organizată;

Ø     spălarea banilor.

Există o serie de provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări, cele din categoria e), care afectează securitatea proprietăţii. Printre cele mai importante dintre acestea, în etapa în care ne aflăm, ar putea fi şi următoarele:

Ø     inconsistenţa legislaţiei care reglementează proprietatea sau neconcordanţa dintre diferite reglementări;

Ø     dificultatea revenirii de la proprietatea de stat şi obştească la proprietatea privată;

Ø     corupţia funcţionarilor de stat şi altor persoane;

Ø     problemele nesoluţionate cu privire la punerea în posesie şi la acordarea titlurilor de proprietate;

Ø     calamităţile şi dezastrele naturale;

Ø     infracţionalitatea încă ridicată cu privire la proprietate.

Din categoria f), cele mai frecvente provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa ordinii de drept se referă la:

Ø     bulversarea economiei naţionale şi creşterea gradului de nesiguranţă socială;

Ø     migraţia masivă a forţei de muncă spre ţările din Vestul Europei, cu toate consecinţele care decurg de aici;

Ø     fluctuaţia foarte mare de bunuri, persoane şi servicii;

Ø     proliferarea economiei subterane;

Ø     criminalitatea economico-financiară ridicată;

Ø     nesiguranţă socială.

Toate cele de mai sus afectează şi persoana cetăţeanului. Cele mai frecvente provocări, tensiuni, pericole şi ameninţări la adresa persoanei, din categoria d), se referă la:

Ø     creşterea gradului de înstrăinare şi de alienare a persoanei;

Ø     lipsa acută a mijloacelor de subzistenţă;

Ø     nesiguranţa locului de muncă;

Ø     nesiguranţa străzii;

Ø     corupţia masivă şi omniprezentă;

Ø     criminalitatea crescută;

Ø     migraţia;

Ø     presiunile diferitelor instituţii, firme şi mecanisme;

Ø     diferendele etnice;

Ø     terorismul;

Ø     calamităţile.

Natura şi sfera de cuprindere a provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi, evident, a riscurilor asumate sau impuse, în această perioadă de nou început al globalizării, în cea de a şasea etapă a globalizării, care afectează securitatea naţională şi internaţională, poate fi, de asemenea, identificată în funcţie de:

Ø     domenii de activitate;

Ø     entităţi comunitare şi religioase, dar şi de altă natură;

Ø     arie geografică;

Ø     timp (durată);

Ø     volum;

Ø     importanţă (interes, gravitate);

Ø     probabilitate.

În funcţie de domeniile de activitate, provocările, pericolele şi  ameninţările ar putea fi:

 

Economice

Interne

– diminuarea, sub pragul de criză, a numărului întreprinderilor;

– degradarea, ineficienţa, scăderea drastică a producţiei;

– subminarea unor ramuri ale economiei naţionale;

– degradarea gravă a structurilor de producţie şi de desfacere;

– proliferarea economiei subterane;

– prejudicierea unor sectoare de importanţă strategică (industria de apărare);

– nesiguranţa proprietăţii;

– înstrăinarea, cu sau fără intenţie, a avuţiei naţionale;

– constituirea şi instituirea unor mecanisme de spoliere a valorilor naţionale;

– devalorizarea monedei naţionale;

– slăbirea sistemului bancar;

– creşterea peste pragul critic a datoriei publice;

– neîncrederea populaţiei în sistemul bancar;

– politici economice nerealiste;

– atitudini economice şi financiare iresponsabile sau neadecvate împrejurărilor;

– migraţia forţei de muncă.

Externe

– blocarea creditelor externe;

– blocarea accesului la sursele de materii prime deficitare pentru economia naţională;

– blocarea accesului la tehnologii moderne;

– diminuarea pieţelor de desfacere;

– globalizarea economică pe un fond naţional incapabil de adaptare;

– regionalizarea tendenţioasă;

– neintegrarea economică oportună începând cu 1 ianuarie 2007, în Uniunea Europeană (integrarea fără ca economia să fie pregătită în mod corespunzător pentru acest efort);

– contrabanda, traficul ilegal de mărfuri.

Sursele principale ale acestor provocări, pericole, ameninţări şi riscuri de natură economică se află în imposibilitatea armonizării tuturor componentelor domeniului, în dificultatea relaţionării entităţilor, factorilor interni şi internaţionali, în realităţile complexe, cu desfăşurări bruşte şi, de aceea, haotice, în interesele diferite, dar şi în complexitatea dimensionării şi redimensionării unor politici economice şi sociale realiste, concrete şi eficiente pe termen lung.

De asemenea, lipsa unei strategii economice coerente, adecvate şi pe termen lung, pe termen mediu şi pe termen scurt, care să pună în operă o decizie de politică economică bine elaborată, conjugată cu instabilităţi politice, sociale şi cu numeroase împrejurări economice nefavorabile, atât interne, cât şi externe, cu numeroşi factori aleatori, precum şi incapacitatea sistemului financiar bancar de a se adapta rapid cerinţelor economice, îndeosebi cerinţelor pieţei constituie provocări, pericole şi chiar ameninţări la adresa securităţii economice şi nu numai.

Aceste împrejurări pot fi şi sunt folosite de anumite forţe economice care se adaptează rapid situaţiilor confuze, profitând de ele pentru a înlătura concurenţa şi a câştiga noi pieţe. Sunt însă folosite în mod frecvent şi de cei care urmăresc destabilizarea unor ţări sau a unor zone şi realizarea unor obiective mult mai mari decât simplul profit economic.

Astfel de pericole şi ameninţări afectează grav securitatea economică a oricărei ţări, inclusiv a ţării noastre, şi influenţează în mare măsură şi celelalte surse de pericole, ameninţări şi, în consecinţă, de riscuri din domeniul politic, social, cultural, informaţional şi militar.

Sursele de provocări, pericole şi ameninţări din domeniul economico-financiar sunt greu sesizabile, întrucât sunt înstufate şi implicite. Manifestarea lor este ascunsă şi, adesea, perversă, întrucât o parte dintre acestea nu sunt cognoscibile, adică uşor de înţeles. Şi chiar dacă identificarea lor nu ar pune probleme deosebite, manifestarea lor îmbracă toată gama de acţiuni, de la cele directe la cele cu efect întârziat. Spre exemplu, privatizarea trebuie să aibă efecte pozitive în dinamizarea economiei şi prevenirea riscurilor majore de natură economică. În realitate, modul cum s-a efectuat şi cum şi se efectuează în multe ţări, inclusiv în ţara noastră, în loc să ducă la creşteri economice, a dus şi duce în continuare la situaţii confuze, la fraude şi distrugeri care au afectat şi afectează grav situaţia economică a tuturor ţărilor implicate, a unor zone întregi şi chiar a lumii întregi.

Se continuă marile discrepanţe între grupările de interese politice şi strategice, care seamănă confuzie şi probleme globale antinomice. Din această perspectivă, cele mai frecvente şi mai probabile provocări, pericole şi ameninţări la adresa securităţii şi apărării ţărilor, coaliţiilor şi alianţelor, care ar putea genera crize şi chiar conflicte armate, ar putea fi:

 

Globale

– Proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor chimice, biologice, radiologice şi nucleare (CBRN), cu efecte în toate planurile şi mari riscuri;

– Adâncirea decalajelor economice, tehnologice şi informaţionale, accentuarea sărăciei şi a faliilor strategice între lumea bogată şi lumea săracă, între Orientul Mijlociu şi Occident, între diferite categorii de interese, care generează totdeauna concurenţă, bătălii pentru resurse şi pentru pieţe, crize şi conflicte;

– Proliferarea conflictualităţii frontaliere sau ce ţine de frontiere, acces la resurse, poziţii geostrastegice şi teritorii, care se exprimă mai ales în efortul politic disperat al unor entităţi etnice mai mari sau mai mici de recunoaştere internaţională şi de constituire a unor state politice în arealul pe care-l consideră că le aparţine de drept;

– Proliferarea conflictualităţii interetnice, interrasiale, interreligioase care gene­rează conflicte confesionale, rasiale şi sociale, atât interne (între religiile de bază şi diferite secte, între rase), cât şi între diferite interese care capătă conotaţii religioase, rasiale sau sociale. Acest tip de conflictualitate duce la fundamentalism religios, de tipul fundamentalismului islamic, dar nu numai, întrucât aproape fiecare religie are şi o latură care exacerbează doctrina (fundamentalismul, ca şi islamismul, este de sorginte politică), la conflict rasial şi la conflicte sociale grave;

– Dezvoltarea grupărilor şi reţelelor teroriste şi posibilul acces al acestora la unele mijloace CBRN şi la unele sisteme perfecţionate de arme, precum şi la alte categorii de mijloace, inclusiv psihologice şi mediatice;

– Dezvoltarea altor tipuri de provocări, pericole şi ameninţări disimetrice (disproporţionate) şi asimetrice (exploatarea vulnerabilităţilor reciproce), care menţin şi proliferează, până la saturaţie (anxietate generală) o stare de tensiuni, de teamă şi de nesiguranţă individuală, socială, economică şi chiar politică.

Sursele principale ale provocărilor, pericolelor, ameninţărilor şi riscurilor asociate acestora (asumate, întâmplătoare sau impuse) sunt numeroase. Ele rezidă, în primul rând, în dezordinea lumii, în decalajele tehnologice imense, în confruntarea dintre interese – deci, dintre politici –, dintre concepţiile privind ordinea lumii, accesul la resurse, relaţiile dintre comunităţi, drepturile comunităţilor şi ale oamenilor.

Politice

Interne

– Instabilitatea sau confuzia şi promiscuitatea politică;

– Proliferarea extremismului sau a bătăliilor pentru putere şi influenţă;

– Criza de autoritate a instituţiilor puterii;

– Lipsa, insuficienţa sau neaplicarea corectă a legislaţiei democratice;

– Politici ascunse sau perverse de secesiune teritorială;

– Nedefinirea clară a interesului naţional;

– Proliferarea intereselor de grup.

Externe

– Tendinţe revizioniste, revendicări teritoriale din partea unor forţe (guverne, grupări politice, grupuri de interes etc.) din zona noastră de interes strategic;

– Presiuni externe în problema minorităţilor;

– Reinstalarea sferelor de influenţă;

– Deteriorarea imaginii României;

– Regrupări geopolitice, altele decât cele impuse de integrarea europeană.

Sursele principale ale acestor riscuri se află, în mare parate, în interesele contradictorii, în subiectivismul, lupta pentru putere şi lipsa unei moralităţi în viaţa politică. Astfel de surse nu sunt specifice doar României, dar ţara noastră este una dintre ţările grav afectate de confuzia şi promiscuitatea politică.

Astfel de realităţi se află în toată lumea şi cam în aceiaşi parametri. Situaţia complexă a trecerii de la o economie centralizată la o economie de piaţă, de la un regim politic autoritar la unul democratic, dar şi alte tipuri de desfăşurării şi schimbări care induc o stare de haos[14] constituie factor favorizant al proliferării acestor surse.

Ele se manifestă prin tot felul de acţiuni complicate, ascunse, viclene. Oricât de deschisă şi de ascuţită ar fi lupta politică, ea nu reuşeşte să dezvăluie dedesubturile confruntării. Ambiţiile, ameninţările şi maşinaţiunile politice au impus totdeauna acţiuni pe muchie de cuţit, adică un risc politic imens, concretizat în lupte politice care nu au nici limite, nici morală. Ele au distrus Roma antică, au falimentat demo­craţia grecească, au dus la căderea unor mari imperii; tot ele au dus şi la sfârtecarea teritorială a României în preajma celui de al doilea război mondial şi, în prezent, au întârziat cu mulţi ani redresarea ţării.

 

Informaţionale

Interne

– Lipsa de informaţii;

– Dezinformarea;

– Intoxicarea informaţională;

– Manipularea informaţională;

– Managementul defectuos al sistemelor de comunicare.

Externe

– Lipsa de informaţii;

– Dezinformarea;

– Intoxicarea informaţională;

– Manipularea informaţională;

– Managementul defectuos al sistemelor de comunicare.

Pericole şi ameninţări specifice perioadei de trecere de la societăţile industriale la cele de tip informaţional

– Diminuarea unităţii economice a statului în favoarea reţelelor economice mondiale;

– Scăderea producţiei şi creşterea dependenţei şi interdependenţei econo­mice, de unde şi haosul producţiei, concomitent cu constituirea şi reconstituirea centrelor de putere sau de superputere economică;

– Proliferarea perturbaţiilor şi chiar a agresiunilor din sistemele informa­ţionale;

– Constituirea unor puternice centre internaţionale de influenţare econo­mică şi informaţională;

– Intoxicarea, dezinformarea, individualismul;

– Pierderea controlului naţional asupra informaţiei.

Sursele acestor provocări, pericole şi ameninţări se află explozia informaţională şi în faliile strategice care se creează între structurile de reţea, care se impun din ce în ce mai mult în actul comunicării, şi interesele sectare, în bătălia pentru putere, resurse, pieţe şi supremaţie informaţională ale unor comunităţi umane, instituţii, grupări economice, politice. Aici intervin puternic şi grupările din lumea interlopă, din lumea traficanţilor şi crimei organizate.

Sociale

Interne

– Degradarea condiţiei socio-profesionale a cetăţenilor, îndeosebi din ţprile care nu se află în prima linie high tech şi IT;

– Şomajul;

– Exodul de inteligenţă;

– Degradarea stării de sănătate;

– Migraţia internă;

– Perturbaţiile demografice (îmbătrânirea populaţiei, scăderea ratei natalităţii şi creşterea celei a mortalităţii, scăderea ratei populaţiei active etc.);

– Sărăcirea (creşterea haotică a procentului cetăţenilor ce trăiesc sub pragul de sărăcie);

– Nesiguranţa socială.

Externe

– Emigraţia în SUA, ţările Europei Occidentale şi în cele ale UE;

– Destabilizarea demografică a regiunilor de falie, inclusiv a zonei balcanice;

– Globalizarea sărăciei (multiplicarea şi diversificarea polilor de sărăcie);

– Destabilizarea continuă a spaţiului vechiului foaierului perturbator[15] şi mai ales a Orientului Mijlociu;

– Folosirea teritoriului naţional pentru refugierea unor grupuri etnice mai mari sau mai mici venite în mod ilegal din zonele de conflict.

Cauzele şi sursele acestor provocări, pericole şi ameninţări – în fapt, ale situaţiei care generează asemenea fenomene extrem de periculoase – se află în realităţile create de evoluţiile forţate, fără discernământ, deopotrivă, spre globalizare şi fragmentare, în memoria colectivă care depozitează umiliri, nedreptăţi şi fantasme ale istoriei. Balcanii de Vest, spre exemplu, nu sunt o zonă generatoare de tensiuni şi conflicte, ci o zonă care depozitează efectele dezastruoase ale unor falii strategice între marile imperii. Anihilarea acestora şi detensionarea zonei va dura, poate, sute de ani, cel mai probabil tot atât cât au durat şi imperiile care le-au creat, dacă nu chiar mai mult, în virtutea unei experienţe umane îndelungate potrivit căreia este nevoie de un timp dublu pentru a corecta o greşeală, o deprindere greşită, un reflex, o prejudecată sau un rău făcut.

Culturale

Interne

– Decăderea sistemului educaţiei naţionale;

– Deprecierea valorilor naţionale;

– Scumpirea actului de cultură;

– Multiculturalismul agresiv şi grăbit;

– Anticultura;

– Etnocentrismul;

– Xenofobiia.

Externe

– Presiuni culturale (filme, cărţi, cântece etc.);

– Substituirea valorilor cu produse culturale de piaţă şi cu nonvalori;

– Globalizarea produselor culturale de piaţă în dauna culturii autentice;

– Proliferarea subculturii, nonculturii şi anticulturii;

– Iredentismul;

– Multiculturalismul agresiv, cultivat din interes.

Sursele acestor realităţi se află în perioada de haos în care se cufundă societatea omenească. Avem de a face nu cu o criză a culturii, ci cu o ofensivă a non-culturii, în dauna culturii autentice. În perioadele de haos există o bătălie pentru pieţe, pentru resurse, pentru supravieţuire şi, mai ales, pentru un loc cât mai bun în viitoarea reconfigurarea a structurilor de putere. În aceste condiţii, cine vinde mai mult devine mai puternic. Este deci normal ca, în astfel de epoci să se promoveze multiculturalismul, dar nu multiculturalismul autentic, care se realizează prin secole de convieţuire culturală, prin asimilare de valori care se unifică într-un edificiu important ce ridică civilizaţia planetei pe o treaptă superioară, ci amalgamul de produse culturale care nu pot intra în dialog, ci, cel mult, într-o vecinătate tensionată şi beligerantă, adică într-o confruntare. Or confruntarea între produsele culturale de piaţă nu înseamnă conflict între culturi, nici război al civilizaţiilor, ci doar o bătălie între vânzătorii de astfel de produse, lipsite de valoare, pentru a câştiga cât mai mulşi bani. Câştigul de bani nu are de-a face cu cultura, dar poate genera o concurenţă şi o conflictualitate teribilă. Pentru că de aici se câştigă foarte mult. Statele Unite ale Americii, spre exemplu, câştigă din exportul de astfel de produse culturale (filme violente, programe de televiziune, casete, CD-uri, muzică etc.) mai mult decât câştigă din exportul de armamente.

Ecologice

Interne

– Deteriorarea constantă a calităţii mediului;

– Catastrofe intenţionate sau provocate din neglijenţe;

– Accidente ecologice.

Externe

– Depozitarea unor deşeuri toxice pe teritoriul României;

– Calamităţi intenţionate sau provocate prin intervenţia în modificarea mediului;

– Subţierea stratului de onon;

– Distrugerea ionosferei;

– Accidente ecologice.

Naturale (obiective)

– Cutremure, inundaţii, uragane, avalanşe şi alte calamităţi naturale;

– Încălzirea planetei, creşterea nivelului oceanelor, dezechilibre naturale;

– Fenomene geofizice dăunătoare pentru viaţa oamenilor şi a comunităţilor;

– Fenomene cosmice care afectează mediul de viaţă.

Cauzele acestor pericole şi ameninţări sunt în afara mediului social şi uman. Ele se află în faptul că pământul este o planetă activă, care continuă să se transforme. Însăşi viaţa este un produs al acestei activităţi a planetei, conjugată cu activitatea solară şi cu cea cosmică. Aceste cauze trebuie doar cunoscute. Astfel de pericole pot fi doar diminuate, în sensul că omul n-ar trebui să se aşeze în calea lor, ci să înţeleagă şi să respecte fenomenele naturale. Încă multe mii de ani de acum încolo vor fi tunete, trăsnete, inundaţii şi mari revărsări de ape, uragane, lunecări de teren, erupţii vulcanice, schimbări bruşte de climă etc. Aceste este mediul în care trăim şi el trebuie cunoscut, înţeles şi respectat, întrucât el este nu numai distrugător, ci şi generator de mişcare, de schimbare, de viaţă.

Tehnologice

Interne

– Degradarea (învechirea) patrimoniului tehnologic;

– Incapacitatea de a produce tehnologie modernă;

– Incapacitatea de a importa tehnologie modernă.

 

Externe

– Blocarea (limitarea) accesului la tehnologia modernă;

– Creşterea preţurilor tehnologiilor moderne;

– Incapacitatea sau imposibilitatea participării la realizarea (în coope­rare cu statele dezvoltate) a tehnologiilor înalte.

Sursa acestor pericole şi ameninţări se află în atitudinea politică neadecvată, în arhitectura primitivă, neadaptată la condiţiile concrete a clasei politice, a legislaţiei, a relaţiilor internaţionale. Accesul la înalta tehnologie şi la tehnologia informaţiei nu este un drept, ci o construcţie care se realizează printr-un efort îndelungat pentru a pune în operă o politică atentă, inteligentă şi realistă.

Aceste tipuri de pericole şi ameninţări sunt implicite. Ele nu produc crize şi războaie şi nici nu agresează pe cineva. Creează însă decalaje imense, polarizează informaţia, cunoaşterea, bunurile materiale, civilizaţia şi chiar cultura. Societatea modernă produce nu doar o cultură tradiţională, bazată pe sute de ani de convieţuire, ci şi o cultură tehnologică, absolut necesară progresului. Valorile tehnologice şi informaţionale sunt absolut necesare în arhitectura unei societăţi, în construcţie echilibrului social şi a bunăstării. De fapt, una dintre cauzele fundamentale ale decalajelor, şi deci ale polarizării bogăţiei şi sărăciei o reprezintă falia sau faliile tehnologice. Datorită acestor falii, unele comunităţi se află în epoca Internetului şi a zborurilor cosmice, altele se află în epoca de piatră.

Militare

Interne

– Dezvoltarea fără precedent a armamentelor şi mijloacelor de luptă, îndeosebi a ADM, a vectorilor şi a sistemelor de arme foarte precise, precum şi a reţelelor I2SR şi C4.

– Crearea imaginii inutilităţii armatelor naţionale şi inducerea ideii că nu mai este nevoie de o astfel de instituţie, ci doar de armate profesioniste;

– Proliferarea ameninţărilor teroriste şi diversioniste;

– Posibila apariţie a unor tendinţe secesioniste prin violenţă;

– Sabotaje la obiective militare de importanţă strategică;

– Scăderea capacităţii de luptă a forţelor armate sub o anumită limită;

– Deteriorarea relaţiilor între structurile de forţă ale statului;

– Carenţe în pregătirea teritoriului, economiei şi populaţiei pentru apărare;

– Deteriorarea industriei de apărare;

– Lipsa (insuficienţa) unei legislaţii moderne şi clare în domeniul securităţii naţionale şi internaţionale;

– Neînţelegerea dimensiunilor şi modalităţilor actuale şi viitoare ale securităţii şi apărării, ca atribut naţional într-o strânsă determinare internaţionale, de coaliţie şi de alianţă;

– Eşuarea reformelor sistemelor militare şi civil-militare.

Externe

– Pericolul nuclear;

– Pericolul CBRN;

– Pericolul potenţial al unor agresiuni militare indirecte;

– Existenţa unor conflicte deschise, latente sau îngheţate în vecinătatea terito­riului naţional sau în zone de interes european şi euro-atlantic;

– Proliferarea armamentului neconvenţional;

– Pericolul folosirii altor arme de distrugere în masă;

– Proliferarea sistemelor de arme şi a strategiilor războiului non-contact, ale războiului disproporţionat, ale războiului preventiv şi ale războiului asimetric;

– Proliferarea armamentului cosmic şi a structurilor militare cosmice;

– Accentuarea decalajelor de potenţial militar;

– Blocarea accesului la tehnologii militare moderne;

– Crearea unor potenţiale conflicte între ţările care aparţin NATO şi unele dintre ţările din afara arealului Alianţei;

– Crearea unor potenţiale situaţii conflictuale între ţările din cadrul structurilor de securitate europene şi alte ţări;

– Apariţia unor posibile alianţe strategice opuse NATO.

Sursele acestor pericole se află în dinamica socio-militară, în conflictualitatea intereselor  şi, deci, a politicilor şi strategiilor de punere în operă a acestora. Există încă numeroase puncte care se pot constitui în nuclee divergente între ţări sau între grupuri de ţări. Acestea ţin de dinamica intereselor, mai ales a intereselor economice şi politice, în termeni de putere şi influenţă. Parteneriatele strategice vizează tot aceşti parametri: puterea şi influenţa.

Strategiile de parteneriat, cele de alianţă şi coaliţie sunt impuse, pe de o parte, de universalizarea marilor pericole şi ameninţări nucleare, teroriste, de falii geopolitice şi geostrategice care pot fi oricând reactivate şi, pe de altă parte, de nevoie reconfigurării şi redimensionării raporturilor internaţionale în termeni de acces la resurse, la finanţare şi la marile pieţe.

Aceste determinări impun cooperarea şi colaborarea, evitare conflictelor armate şi a războaielor distrugătoare. Dar tot ele adâncesc decalajele, măresc faliile şi generează conflictualitate în întreg spectrul: simetric, disimetric şi asimetric.

Etnice

Interne

– Recrudescenţa presiunilor identitare ale unora dintre etnii;

– Acţiuni de autonomizare a diferitelor zone pe criterii etnice;

– Crearea unui suport economic, cultural, informaţional şi internaţional pentru o eventuală escaladare a diferendelor;

– Realizarea unor organizaţii (legale sau ilegale) care cultivă disensiuni între etnii sau creează presiuni generatoare de tensiuni şi conflictualitate;

Externe

– Presiuni exercitate de anumite grupuri, în numele unor organisme şi comu­nităţi, pentru fragmentarea (federalizarea) unor ţări sau pentru acordarea unor autono­mii teritoriale etnice;

– Presiuni exercitate de unele ţări pentru protecţia unor etnii din alte ţări;

– Sprijinirea unor revendicări teritoriale;

– Sprijinirea acţiunilor de tip terorist (de către Al-Qaeda dar nu numai) efectuate de unele grupări etnice împotriva statelor din care fac parte.

Cauzele unor astfel de pericole şi ameninţări rezidă, pe de o parte, în moşteniri istorice nefericite, în nedreptăţi al istoriei, în falii lăsate de imperii şi neacoperite până azi şi, pe de altă parte, în decalajele economice foarte mari, în procesul frontierelor îngheţat prin tratate şi convenţii, dar, în realitate, neterminat sau neacceptat (în forma actuală) de unele dintre ţările care se consideră frustrate sau nedreptăţite de tratatele de pace şi de alte documente internaţionale. Chiar dacă, în aceste condiţii, când mai toate ţările europene sunt preocupate de consolidarea unităţii continentului, de reuşita integrării europene, proble­mele frontierelor par desuete, dacă nu se au în vedere toate determinările şi implicaţiile acestui proces complex şi permanent (procesul frontierei nu se încheie niciodată), acestea pot reveni spectaculos şi dramatic în tensiuni şi conflicte greu de rezolvat.

Religioase

Interne

Marea majoritate a populaţiilor de pe continentul european sunt statornice din punct de vedre religios. Chiar dacă religia, odinioară, a creat cruciadele şi inchiziţia, lucrurile s-au schimbat radical în zilele noastre. Religia face parte din civilizaţia modernă a continentului european şi din cea a continentului american şi ea cultivă armonia, încrederea, toleranţa, cooperarea şi pacea. Cu toate acestea, în această epocă de foarte grele încercări pentru planetă, când peste 45 de milioane de oameni mor anual de foame şi de malnutriţie[16],  nici religiile nu rămân neafectate. Mai ales cele din zonele de falii profunde, sunt afectate de fundamentalism şi de alte pericole ameninţări generatoare de tensiuni şi conflicte, atât în interiorul lor, cât şi în sfera socială, politică şi economică. Conflictul dintre şiiţi şi sunniţi, fundamentalismul islamic, fenomenul sectelor şi al terorismului de sorginte religioasă sunt doar câteva din realităţile care amplifică foarte mult conflictualitatea vremurilor în care trăim. Există, în acelaşi timp, şi unele acţiuni îndreptate împotriva unor feţe bisericeşti, probabil şi cu scopul de a slăbi încrederea populaţiilor în biserică şi a adânci şi mai mult starea de haos care se află o parte a planetei, îndeosebi regiunea Orientului Mijlociu şi Apropiat. eroare. Credinţa lor este statornică şi nu poate fi influenţată prin strategiile de imagine.

Pericolele şi ameninţările de sorginte religioasă sau pe suport religios :

– Acţiuni ale fundamentalismului islamic şi ale altor organizaţii religioase extremiste pentru fel de fel de revendicări, cele mai multe dintre acestea fiind de natură politică;

– Discuţii şi chiar conflicte între biserici (catolici, greco-catolici, ortodocşi etc.) pe teme de patrimoniu;

– Acţiuni extremiste ale unor secte religioase etc.

Cele mai multe dintre pericolele şi ameninţările de sorginte religioasă se desfăşoară în Orientul Mijlociu şi în Orientul Apropiat, dar ele pot fi întâlnite şi în Asia de Sud-Est, îndeosebi în Indonezia, în Japonia, în China, în ţările din Asia Centrală, pe Valea Fergana, în Caucaz şi în multe alte locuri de pe planetă. Practic, nu există continent unde să nu se manifeste, într-o formă sau  alte, extremismul religios.

Provocările, pericolele, ameninţările şi riscurile asociate acestora mai pot fi analizate şi în funcţie de alţi factori, întrucât ele eu o durată şi o anumită frecvenţă (chiar dacă sunt aleatoare), se desfăşoară pe o anumită arie geografică, au anumite intensităţi şi generează efecte dintre cele mai complexe.

În funcţie de timp:

– Prezente (asumate deja);

– Viitoare:

– Imediate;

– Apropiate;

– Pe termen mediu;

– Pe termen lung.

– Permanente.

În funcţie de aria geografică şi spaţială:

– Externe:

– Globale;

– Zonale.

– Interne;

– Cosmice

– Cyberspaţiale.

 

În funcţie de volum:

– Mici;

– Mari;

– Foarte mari.

În funcţie de importanţă (de interese, de gravitate):

– Vitale;

– Foarte importante;

– Importante

– Comune.

În funcţie de probabilitate:

– Sigure (asumate);

– Previzibile (potenţiale, probabile);

– Imprevizibile;

– Aleatoare.

Nu se poate elabora o politică eficientă de reducere a vulnerabilităţilor dacă nu se ţine seama de anumite pericole, pentru simplul motiv că nu se cunosc, ci trebuie să se aibă în vedere toate pericolele cu care societatea se poate confrunta şi toate riscurile pe care şi le poate asuma sau care îi pot fi impuse la un moment dat. Nu se poate stabili un concept strategic de combatere a acestora, atâta vreme cât unele sau altele dintre ele sunt ignorate. Pericolul se concretizează atunci când apare o destabilizare, când găseşte punctul slab sau starea de inferioritate a celui ameninţat. De cele mai multe ori, de-a lungul secolelor, avantajul care se preconiza sau se urmărea era de ordin teritorial. Acum se pare că balanţa se înclină în favoarea unui câştig în plan economic, politic, cultural, în termeni de putere şi de influenţă etc. Însă, în realitate şi în condiţiile în care se pare că aria geografică nu mai are mare importanţă, lupta cea adevărată se dă tot pentru spaţiu, chiar dacă el se exprimă mai mult în parametrii economici, politici (de putere şi de influenţă), culturali sau morali. Între etapa riscului virtual şi etapa concretizării lui, se situează etapa riscului potenţial. De fapt, analiza operează cu riscuri potenţiale care au diferite grade de probabilitate, în funcţie de care se stabilesc cele dintâi coordonate ale conceptului strategic.

Globalizarea se manifestă, în principal, la ora actuală, prin liberalizarea fluxului de informaţii, comunicaţii, de mărfuri, capital şi servicii, prin accentuarea interdependenţelor dintre state şi creşterea ponderii importanţei determinărilor internaţionale în configurarea mediului de securitate. În aceste condiţii, are loc o potenţare reciprocă a riscurilor de natură internă şi externă, concomitent cu creşterea gradului de complexitate şi de impredictibilitate al ameninţărilor internaţionale.[17] De aceea, optimizarea mediului de securitate cere ca măsurile interne de management al crizelor şi conflictelor să fie strict coordonate cu cele internaţionale, fiecare stat fiind răspunzător nu numai de propria securitate, ci şi de securitatea celorlalţi, de securitatea mediului internaţional. Acest lucru înseamnă că fiecare stat trebuie să fie nu numai beneficiar al stării de securitate, ci şi contribuitor activ la realizarea şi menţinerea permanentă a acesteia în parametri optimi.

În Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale[18], sunt evidenţiate următoarele pericole şi ameninţări la adresa ordinii şi siguranţei publice:

Ø     degenerarea unor tensiuni social-economice, interconfesionale şi interetnice în acţiuni spontane de violenţă şi confruntări deschise între grupări extremiste, precum şi între acestea şi autorităţile legale ale statului român;

Ø     şomajul;

Ø     acţiunile ostile, comise în zona de frontieră de către grupuri sau indivizi, prin care se încalcă tratate, convenţii sau acorduri bilaterale încheiate de România cu statele vecine;

Ø     desfăşurarea unor acţiuni specifice războiului psihologic în scopul subminării încrederii în instituţiile statului, creării de confuzie şi panică;

Ø     scăderea autorităţii unor instituţii ale statului ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuţiilor legale;

Ø     diminuarea încrederii populaţiei în capacitatea de acţiune a forţelor de ordine şi siguranţă publică;

Ø     extinderea actelor de corupţie la nivelul factorilor de decizie din administraţie;

Ø     manifestări antinaţionale, extremiste, separatiste şi xenofobe;

Ø     producerea unor dezastre naturale, tehnologice, ecologice, accidente chimice, biologice sau nucleare.

1.2.2. Dinamica pericolelor şi ameninţărilor teroriste

Cea mai periculoasă dintre ameninţările prezente este considerată a fi  ameninţarea teroristă. Afirmaţia pare circumstanţială, întrucât, cum bine se ştie, nu terorismul produce cele mai multe victime, ci foametea, sărăcia şi malnutriţia. Totuşi, terorismul îşi merită calificativul de ameninţare importantă, în imediata vecinătate a celei pe care o constituie arma  nucleară, a armele de distrugere în masă, datorită câtorva caracteristici deosebit de importante:

Ø     imprevizibilitatea şi surprinderea;

Ø     violenţa;

Ø     cruzimea;

Ø     acţiunea în mozaic;

Ø     caracterul complex

Deşi este dezavuat şi atacat din toate părţile şi prin toate mijloacele, terorismul dispune încă de resurse importante[19], comunică prin reţele electronice şi recurge la acţiuni din ce în ce mai violente. Mai mult, el se extinde la toate mediile şi cuprinde aproape toate activităţile omeneşti, întrucât acest fenomen este anti-valoare şi vizează distrugerea caracterului eficient al oricărei activităţi progresiste.

Terorismul contemporan are deja un caracter mondial. El se axează îndeosebi pe extremismul religios violent, pe extremismul politic şi pe efectele dezrădăcinării.[20] Are cauze foarte complexe şi nu poate fi combătut doar prin acţiuni contrateroriste.

Ameninţările teroriste nu sunt noi. Ele există de când lumea, întrucât, odată cu primul om, a apărut şi primul act terorist. Terorismul aparţine oamenilor, este o creaţie a omului social, a omului care are ceva de împărţit cu alt om. Legiunile romane, pentru a supune populaţia din teritoriile cucerite, practicau un terorism de stat. Regimurile totalitare practică în mod frecvent terorismul de stat. Dar şi unele dintre instituţiile publice, în etape de tranziţie, terorizează populaţia prin fel de fel de acţiuni de-a dreptul criminale: cozi la plata impozitelor, proliferarea a tot felul de avertismente şi ameninţări, sechestrarea locuinţelor şi bunurilor pentru neplata la timp a unor facturi imposibil de achitat, datorită veniturilor mult sub această cotă a o mare parte din populaţie etc. Acest soi de terorism, în general, acceptat de autorităţi şi neluat în seamă de legiuitor, creează mari probleme populaţiei şi calităţii vieţii. El reprezintă unul dintre factorii de stres, de protest şi chiar de anomie socială. Dar, din păcate, un astfel de terorism nici măcar nu este băgat în seamă.

Acte teroriste sunt considerate doar cele care produc victime omeneşti, creează panică şi nesiguranţă şi au ca urmare pierderi materiale. Există însă mai multe feluri de terorism:

Ø     practicat de organizaţii şi reţele teroriste împotriva Statelor Unite şi aliaţilor săi, consideraţi vinovaţi de  ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu şi în zonele de falie strategică;

Ø     terorismul practicat împotriva Rusiei, Israelului, Chinei, Indiei, Turciei, Spaniei şi altor ţări considerate vinovate pentru că exploatează alte populaţii şi nu dau posibilitatea acestora să se separeu de statele respective;

Ø     terorismul economic-financiar;

Ø     terorismul militar (practicat de organizaţii militare şi paramilitare);

Ø     terorismul practicat de reţelele criminale, de traficanţi şi de alte categorii de persoane şi de organizaţii care întreţin crima organizată;

Ø     terorismul etnic;

Ø     terorismul practicat de fundamentalismul religios;

Ø     terorismul patogen;

Ø     terorismul sinucigaş;

Ø     terorismul răzbunător.

Principalele surse de generare a fenomenului terorist se află în configuraţia mereu schimbătoare şi nesigură a societăţii actuale, în starea de haos pe care o parcurge omenirea. Atacurile teroriste se îndreaptă împotriva Statelor Unite şi aliaţilor Americii, a Rusiei, Chinei, Indiei, Europei Occidentale şi chiar împotriva unor ţări islamice, considerate trădătoare, cum ar fi, spre exemplu, Turcia, care, într-o formă sau alta, sprijină lupta împotriva terorismului de acest tip. Printre principalele surse de generare a terorismului contemporan se situează şi următoarele[21]:

Ø     starea de haos care s-a declanşat în urma spargerii bipolarităţii;

Ø     efectul globalizării asupra unor comunităţi şi unor zone în care nu s-au încheiat încă procesele identitare, de consolidare a acestor comunităţi;

Ø     adâncirea faliei strategice dintre spaţiul euro-atlantic şi alte spaţii, îndeosebi al lumii musulmane;

Ø     prezenţa unei mase mari de tineri musulmani în ţările occidentale şi dogmatizarea gândirii şi atitudinii acestora faţă de societatea liberală;

Ø     rigiditatea şi inflexibilitatea promovate în numele culturii de origine, în opoziţie cu marea deschidere, pragmatismul şi eficienţa noii culturi tehnologice;

Ø     efectele imediate ale culturii de piaţă;

Ø     recrudescenţa spiritului identitar mai ales a celui extremist, intolerant şi agresiv;

Ø     recrudescenţa fundamentalismului;

Ø     sărăcia, foametea, malnutriţia, dificultatea sau chiar lipsa de acces la resursele primare de hrană şi de apă potabilă (45.000.000 milioane de oameni mor în fiecare an de foame şi de malnutriţie[22]);

Ø     conflictualitatea lumii (după 1990, aproape patru milioane de oameni, dintre care 90 % civili, au murit în războaie, iar peste 18 milioane au fost nevoiţi să se refugieze[23]).

Instabilitatea are, deci, numeroase surse. Acestea îi dau o evoluţie fluidă, greu de cuprins, de analizat, de înţeles şi de gestionat. Mai mult, cu cât evoluţia societăţilor postindustriale şi informaţionale este mai spectaculoasă, cu atât faliile dintre eşalonul ţărilor tehnologice şi informaţional şi celelalte eşaloane ale lumii se măresc şi se adâncesc, generând şi regenerând fenomenul terorist. Terorismul nu este un produs al unei civilizaţii sau alteia, aşa cum se dă uneori de înţeles, ci al degradării condiţiei umane, al răului care se dezvoltă din ce în ce mai mult în interiorul lumii.

Zonele de instabilitate sunt numeroase. Chiar dacă ele se situează, în general, pe marile falii strategice (falia musulmană, falia africană, falia central-asiatică, falia caucaziană, falia vest-balcanică, falia arabo-israeliană), realitatea arată că astfel de zone pot să apară chiar în inima unor ţări de regulă stabile i cu potenţiale economice, politice şi sociale foarte ridicate. România se află în vecinătatea unor astfel de zone de instabilitate (Transnistria, Balcani, Caucaz, Orientul Apropiat) şi ar putea, în anumite condiţii defavorabile, să suporte efectul acţiunilor teroriste din aceste spaţii. Teritoriul ţării noastre ar putea fi vizat, iniţial, ca refugiu sau chiar ca adăpost pentru unele grupări teroriste sau ca un nod de reţea, ca spaţiu de unde se pot realiza resurse financiare şi ulterior, ca bază de plecare pentru unele posibile atacuri împotriva unor ţări din zonă aflate pe falia islamică, pe falia caucaziană, pe cea vest-balcanică sau pe cea arabo-israeliană.

1.2.3. Vulnerabilităţi

Lumea este extrem de dinamică. Ea evoluează foarte rapid, fără să-şi piardă însă structura sa de rezistenţă, de temelie, deopotrivă, culturală, economică şi chiar politică. Din punct de vedere politic, lumea se compune din state, organizaţii şi instituţii internaţionale, dar şi din organizaţii şi organisme internaţionale, din instituţii care aparţin comunităţii interna­ţionale, care, împreună şi fiecare în parte (dar într-o colaborare semnificativă, liberală, dar şi restrictivă), jalonează direcţiile importante de evoluţie, de dezvoltare, fixează principalele repere şi principalele aliniamente de atins.

Lumea de azi, ca şi cea de mâine, este, în general, o lume cu avangărzile înalt tehnologizate şi cu ariergărzile rămase în epoca de piatră, iar ecartul dintre unele şi altele devine din ce în ce mai mare şi mai greu de gestionat, datorită atât vitezelor diferite de mişcare – dintre melc şi rachetă –, cât şi multiplicării intensive a entităţilor şi eşaloanelor aflate în acest marş tot mai accelerat.

Prima dintre viteze – viteza principală de evoluţie a lumii – este dată de tehnologie şi, îndeosebi, de tehnologia informaţiei. Cea de a doua este determinată, pe de o parte de imposibilitatea păstrării ritmului cu „avangarda[24]“ (datorită lipsei de tehnologie şi de resurse) şi, pe de altă parte, de remanenţa unor încremeniri geopolitice şi chiar unor remanenţe ale fantasmelor istoriei.

Toată această „coloană“ în marş forţat a civilizaţiei omeneşti, care se lungeşte peste măsură, devine din ce în ce mai vulnerabilă, pe toate componentele ei şi pe toate tronsoanele  de drum pe care se află sau pe care  trebuie să le parcurgă. La tot pasul o pândesc fel de fel de „ambuscade“, din toate părţile poate fi hărţuită şi atacată, întrucât măsurile de securitate  generală, de sistem, cele de siguranţă apropiată şi cele de siguranţă nemijlocită, de proces, de acţiune tactică, nu pot ţine pasul cu vulnerabilităţile tot mai mari ale acesteia.

Această „coloană“ în marş a civilizaţiei omeneşti se compune din:

Ø     entităţi şi structuri care se globalizează rapid şi firesc (entităţile şi procesele informaţionale şi comunicaţionale, relaţiile internaţionale, entităţile economice şi chiar unele dintre produsele culturale cu circulaţie mondială);

Ø     entităţi şi structuri imune la globalizare;

Ø     entităţi şi structuri care continuă procesul de fragmentare şi identificare început cu secole în urmă;

Ø     entităţi rezistente la globalizare;

Ø     entităţi ostile procesului de globalizare, care acţionează şi reacţionează prin toate mijloacele posibile împotriva acestui proces, întrucât se văd ameninţate.

Fiecare dintre aceste tipuri de entităţi şi structuri îşi are propriile puncte tari şi propriile vulnerabilităţi. Pe măsură ce timpul trece şi vârfurile de lance ale tuturor entităţilor civiliza­ţionale se tehnologizează, au acces la reţelele de informaţii şi de comunicaţii, la bazele de date şi la resurse, se multiplică şi vulnerabilităţile lor. De menţionat faptul că şi vulnerabilităţile, ca şi provocările, tensiunile, pericolele şi ameninţările cărora le corespund, se complică, se multiplică şi se diversifică. Dacă, spre exemplu, odinioară, în epoca societăţii industriale, vulnerabilităţile unei întreprinderi puteau fi reduse printr-un număr limitat de măsuri, acest lucru se complică semnificativ în epoca informaţională.

În epoca industrială era suficient, dacă se asigurau cel puţin următoarele condiţii:

Ø     materii prime şi materiale

Ø     funcţionarea liniilor tehnologice;

Ø     existenţa unui compartiment care să supravegheze buna funcţionare a acestora;

Ø     depozitarea corectă şi în siguranţă a materiei prime, materialelor şi produselor fabricate;

Ø     paza şi securitatea depozitelor şi a întreprinderii;

Ø     păstrarea în siguranţă de proiectelor, dosarelor şi tot ce ţine de secretul producţiei;

Ø     reglementarea accesului persoanelor în întreprindere, în zona de producţie şi în diferite alte compartimente;

Ø     eliberarea şi verificarea legitimaţiilor şi autorizaţiilor de acces;

Ø     măsuri PCI;

Ø     plan de acţiune la calamităţi şi dezastre, în caz de accident industrial etc.

În aceste condiţii, vulnerabilităţile erau strâns legate de aceste procese şi puteau fi categorisite în:

Ø     vulnerabilităţi ale achiziţionării şi păstrării materiilor prime şi materialelor;

Ø     vulnerabilităţi ale fluxurilor tehnologice;

Ø     vulnerabilităţi în gestionarea procesului de producţie, de aprovizionare şi de desfacere;

Ø     vulnerabilităţi privind securitatea proceselor, tehnologiilor şi altor activităţi specifice întreprinderii respective;

Ø     vulnerabilităţi privind securitatea întreprinderii etc.

Astăzi, în epoca cunoaşterii, aceste măsuri – care, evident, nu pot lipsi din nici o întreprindere – nu mai sunt suficiente, iar vulnerabilităţile cresc pe măsură ce măsurile de securitate se diversifică şi se complică. Reţeaua, digitalizarea fluxului tehnologic, a producţiei, depozitării, desfacerii şi securităţii tuturor proceselor din cadrul întreprinderii aduc noi dimensiuni, atrag noi pericole şi ameninţări şi produc noi vulnerabilităţi.

Se ştie, în noile condiţii, întreaga activitate a întreprinderii devine una de tip integrat, ceea ce impune un nou tip de securitate, cel de sistem şi de proces, începând cu securitatea reţelelor, a bazelor de date, a proiectelor şi fluxurilor care nu mai poate fi realizată doar prim măsurile enunţate mai sus, ci reclamă un nou sistem, mult mai riguros, de protecţie a ordinatoarelor, reţelelor, nodurilor de reţea, programelor şi aplicaţiilor, întrucât de siguranţa acestora depinde, în cea mai mare măsură (dacă nu chiar în totalitate) însăţi activitatea întreprinderii. Dacă se întâmplă să cadă reţeaua de calculatoare, întreprinderea, indiferent de ce profil ar fi, nu mai poate funcţiona. Dacă serverele sunt virusate, reţelele cad, Iar în întreprindere se produce un adevărat dezastru.

Trecerea la sisteme informaţionale complexe rezolvă o mulţime de probleme de la calitatea producţiei la rapiditatea cu care este realizată (de altfel, nici o întreprindere din lume, indiferent ce produce, nu poate fi competitivă dacă nu apelează le tehnologia modernă şi îndeosebi la tehnologia informaţiei). Dar, odată trecând pragul informatizării, îşi asumă şi toate riscurile care decurg de aici.

De unde rezultă că partea din societate care se globalizează (economia şi informaţia) cunoaşte o serie de vulnerabilităţi (unele, noi, altele, mai vechi), care proliferează îndeosebi în reţelele transfrontaliere. Printre cele mai evidente se situează şi următoarele:

Ø     vulnerabilitatea noilor structuri globale la economia transfrontalieră subterană;

Ø     vulnerabilitatea financiară;

Ø     vulnerabilitatea sistemelor de comunicaţii şi a sistemelor informaţi­onale la atacul hackerilor şi reţelelor pirate (pirateria informaţională);

Ø     vulnerabilitatea la noile acţiuni de tip identitar, care devin din ce în ce mai numeroase, începând cu cele etnice şi religioase şi continuând cu cele care se formează pe centre de interese;

Ø     vulnerabilitatea la armele de distrugere în masă şi la mijloacele CBRN;

Ø     vulnerabilitatea la terorism.

Simetric cu aceste vulnerabilităţi, se dezvoltă următoarele tipuri de ameninţări:

Ø     proliferarea economiei subterane transfrontaliere;

Ø     tranzacţii financiare ilicite, spălarea banilor, atacuri asupra sistemelor bancare, îndeo­sebi asupra celor care susţin economiile naţionale;

Ø     dezvoltarea unor reţele informaţionale ilicite şi a piraterismului informaţional, a ciberpiraterismului[25];

Ø     dezvoltarea ciberterorismului[26];

Ø     noi acţiuni de tip identitar (politice, etnice, religioase şi chiar economice, culturale şi informaţionale), caracterizate prin intoleraanţă, inflexibilitate şi violenţă;

Ø     proliferarea, sub o formă sau alta, a armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor CBRN;

Ø     terorismul politic;

Ø     terorismul economic;

Ø     terorismul financiar;

Ø     terorismul religios.

Principalele vulnerabilităţi ale entităţilor care nu se globalizează sau care rămân parţial şi pe o anumită perioadă de timp în afara globalizării sunt următoarele:

Ø     vulnerabilitate la efectele secundare sau induse ale globalizării;

Ø     vulnerabilitate la atacurile care vin din partea conceptului de globalizare;

Ø     vulnerabilitate la reţelele transfrontaliere ale economiei subterane, traficanţilor şi piraterismului informaţional;

Ø     vulnerabilitate la procesele de izolare sau autoizolare;

Ø     vulnerabilitate la terorism;

Ø     vulnerabilitate la sărăcie.

De asemenea, simetric cu aceste vulnerabilităţi, se profilează o serie de ameninţări, unele specifice, altele mai generale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

Ø     atacuri asociate efectelor secundare ale globalizării (polarizare, marginalizare, divizare, fragmentare);

Ø     atacuri şi presiuni ale globalizării asupra entităţilor care nu se globalizează (cultură, obiceiuri, mod de viaţă);

Ø     atacuri ale economiei subterane, traficanţilor, structurilor crimei organizate, piraterismului informaţional;

Ø     izolare sau autoizolare geostrategică;

Ø     izolare economică, lipsa accesului la high tech şi IT;

Ø     terorism;

Ø     accentuarea sărăciei şi a decalajelor imense faţă de lumea bogată.

Răspunsul

1.2.4. Globalizarea şi fragmentarea

Aşa cum afirmam mai sus, globalizarea este un proces firesc şi necesar. Evident, globalizarea nu este un proces linear, nu se desfăşoară totdeauna şi în toate componentele sale într-un mod lineară şi, deci, previzibil. Globalizarea este un proces complex şi contradictoriu. Pe de o parte, ea se derulează în virtutea unei legi de integrare progresivă a sistemelor, tinzând către un sistem global, unic integrat şi ireversibil. Pe de altă parte, procesul de globalizarea nu exclude nici identitatea părţilor şi sistemelor care compun metasistemul global, nici fragmentarea. Spre exemplu, în timp ce Germania s-a unificat, Iugoslavia, la numai un an după ce s-a declanşat reunificarea acestei mari ţări europene, s-a destrămat, provocând una dintre cele mai grave şi mai penibile catastrofe umanitare din Europa. Un război răzbunător, de o cruzime greu de imaginat a transformat o parte dintre aceste populaţii de esenţă slavă de la sud de Dunăre în entităţi care s-au înfruntat cu o disperare rar întâlnită. Acest fenomen tragic s-a petrecut într-o perioadă în care se pun nu numai bazele, ci se şi împlinesc, pas cu pas, marile obiective ale înfăptuirii reale a unităţii continentului european.

Aceste este nu numai un paradox, ci şi o realitate extrem de tulburătoare, dar care trebuie acceptată aşa cum se prezintă ea. Rezultă că procesul de realizare a unităţii continentului european – ca parte intrinsecă, dar de o factură specială, a globalizării – nu poate fi realizat decât în măsura în care marile probleme care ţin de cultură şi de identitate, mai exact, de o cultură a identităţii sunt şi vor fi şi în continuare rezolvate.

Destrămarea însângerată a Iugoslaviei a fost pusă, adesea, pe seama voinţei Europei occidentale de a desface această „făcătură“ artificială de după primul război mondial. Vocaţia europeană de a face şi desface entităţi statale după interesele ei sau a unora dintre pilonii ei este, după opinia noastră, discutabilă.

Continentul european nu a fost niciodată unitar. Sau, dacă se poate vorbi, totuşi, de o unitatea europeană, atunci aceasta constă în forţa valorilor europene, în forţa culturii europene, una dintre culturile-fanion în configuraţia axiologică a omenirii. Această forţă nu poate fi revigorată decât prin respectul celorlalţi, prin respectul popoarelor şi entităţilor europene. Abia după aceea putem vorbi de o Uniune Europeană, ca o entitate de entităţi, ca o entitate de sinteză. Să sperăm că destrămarea Iugoslaviei va fi ultimul act de acest gen de pe continentul european.

Dar fragmentarea nu se opreşte aici. Pe măsură ce întregul se consolidează şi se integrează, părţile sale nu se topesc, nu se dizolvă, ci se identifică, se individualizează şi mai mult. Acest lucru este firesc, este necesar, întrucât nu estomparea elementelor duce la integrarea sistemului, ci consolidarea structurilor. Cu alte cuvinte, dacă elementele unui sistem dispar, prin contopire, dispare şi sistemul. Dacă elementele unui sistem se întăresc, se individualizează şi mai pregnant prin funcţii distincte, prolifice în sistem, atunci structurile (legăturile interne) ale sistemului se consolidează, iar sistemul se dinamizează, devine dinamic şi complex.

Procesul de globalizare generează şi, la rândul lui, este influenţat de următoarele tendinţe:

Ø     consolidarea identităţilor, mai ales a entităţilor care se constituie în elemente-forţă sau în piloni ai globalizării – statele – şi, pe această bază a funcţiilor lor în cadrul organizaţiilor şi organismelor internaţionale şi regionale;

Ø     diversificarea, consolidarea şi activizarea structurilor care asigură de fapt o dimensiune globală a entităţii umane, sub toate componentele şi aspectele ei;

Ø     continuarea procesului de fragmentare a unora dintre entităţile neconsolidate îndeajuns, îndeosebi state politice, măcinate de elemente şi structuri viciate şi anacronice, dar şi alt fel de entităţi – economice, financiare, transfrontaliere, ale traficanţilor şi crimei organizate etc. –, care cunosc un dinamism mult mai mare decât cel al structurilor care se globalizează şi, de aceea, pot deveni pericole şi chiar ameninţări asupra procesului firesc de globalizare;

Ø     fragmentarea politică şi ideologică;

Ø     recrudescenţa fragmentărilor determinate de fundamentalismului religios, transformat cu uşurinţă în extremism politic şi în terorism.

Aceste tendinţe se cer detaliate, analizate, evaluate şi, deci, gestionate. Chiar dacă ele nu pot fi schimbate cu uşurinţă – poate, nu pot fi schimbate chiar deloc –, considerăm că este absolut necesar ca, în procesul de globalizare şi de consolidare a structurilor şi funcţiilor statului de drept, mai ales în ceea ce priveşte securitatea naţională, apărarea şi ordinea publică, se să ţină seama de dinamismul acestora. Tendinţele respective nu au evoluţii lineară. Adică nu putem şti de azi ce se va întâmpla mâine cu atâtea entităţi care se află în conflict frontalier sau identitar, în ce măsură acestea vor rezista sub semnul duratei, se vor transforma în alte identităţi mai stabile sau mai puţin stabile sau vor genera, la rândul lor, alte procese complicate de reidentificare a entităţilor şi identităţilor mereu schimbătoare.

1.3. Globalizarea şi securitatea internaţională

Unul dintre reperele cele mai importante ale politicilor şi, în consecinţă, ale strategiilor de securitate – indiferent la ce nivel se constituie acestea – îl reprezintă procesul de globalizare. Aceasta este, de altfel, şi determinarea cea mai generală şi cea mai acută a acestor politici şi strategii[27]. Ea produce, de cele mai multe ori – chiar şi pentru marile puteri economice şi militare şi pentru organizaţiile şi organismele internaţionale – pe lângă cerinţa de cunoaştere a acestui proces şi de reflecţie asupra lui, şi o oarecare îngrijorare şi chiar teamă. Îngrijorarea rezultă din desfăşurarea, în mare parte, haotică a acestui proces, deci în imposibilitatea controlării şi gestionării lui, iar teama se referă la ceea ce noi numim „globalizare negativă“, adică transfrontalierea haotică a provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor – îndeosebi a celor din reţelele şi organizaţiile teroriste, din lumea interlopă, din economia subterană, din crima transfrontalieră organizată –, dar şi din foarte multe alte domenii care se dezvoltă în mod independent sau aferent acestui proces, în mod parazitar sau protestatar.

În această etapă de dezvoltare a societăţii omeneşti, caracterizată prin trecerea de la societatea industrială şi post-industrială la societatea informaţională, la societatea cunoaşterii, în care componenta epistemologică[28] devine fundamentală, coordonatele securităţii se extind la întregul spaţiu internaţional, la ciberspaţiu şi chiar la spaţiul cosmic. Pericolele şi ameninţările, indiferent cât de mari sau cât de mărunte ar fi, ne privesc pe toţi. Toţi ne aflăm, mai mult ca niciodată, sub aceeaşi cupolă, în acelaşi mediu strategic, în acelaşi spaţiu, care s-a mondializat chiar înaintea dimensiunii politice şi economice.

Acest fapt determină unele particularităţi specifice acestei epoci de tranziţie, dintre care cele mai importante sunt, considerăm noi, următoarele:

Ø     pericolele şi ameninţările care privesc statele şi alte elemente componente ale structurilor statelor politice, economice, sociale şi culturale sunt cam aceleaşi, dar nimeni nu le poate eluda, ignora sau rezolva de unul singur;

Ø     în faţa unor pericole şi ameninţări comune (pericolul nuclear, terorism, adâncirea polului sărăciei, recrudescenţa bolilor grave – cancer, SIDA, boli cardio-vasculare, diabet etc. –, pericole şi ameninţări de natură cosmică şi geofizică etc.), statele nu reuşesc să fie pe deplin solidare, întrucât sunt încă divizate după interese anacronice sau reminiscente, specifice epocii industriale, concuren­ţiale, cu economii bazate pe petrol, cu centre de putere şi de influenţă, cu războaie mondiale şi strategii imperiale, de forţă şi de dominare;

Ø     reţeaua impune solidaritate, iar interesele perturbă canalele prin care ar trebui să se realizeze această solidaritate, ceea ce se concretizează în mari bătălii în ciberspaţiu şi în zona resurselor;

Ø     politica centrelor de putere şi de influenţă vine în contradicţie şi în competiţie cu cea a securităţii internaţionale pentru toţi;

Ø     realitatea extrem de dură (decalaje economice imense, traume grave lăsate de politici agresive şi de războaie, de dezrădăcinări şi exploatări nemiloase, terorism haotic etc.) determină, pe de o parte, o recrudescenţă a violenţei în aproape toate acţiunile potrivnice globalizării şi, pe de altă parte, acţiuni şi reacţii discriminatorii, părtinitoare sau simpliste, ceea ce duce la o accentuare a sentimen­tului de insecuritate, deci la o internaţionalizare gravă a insecurităţii.

În faţa acestei situaţii fără precedent în istoria omenirii, statele şi comunitatea internaţională au adoptat două soluţii complementare:

Ø     parteneriatele strategice;

Ø     politicile şi strategiile de securitate comune.

Parteneriatele se înscriu în primul rând în strategiile marilor puteri şi ale puternicelor organizaţii şi organisme inter­naţionale. Dar, în aceeaşi măsură, ele fac parte şi din strategiile celor care se opun intereselor marilor puteri şi celor ale organis­melor şi organizaţiilor internaţionale.“[29] Parteneriatele strategice nu reprezintă însă o realitate de compromis, ci o construcţie dinamică în interiorul mediului internaţional de securitate. Ele deja s-au generalizat şi, în viitor, vor predomina în relaţiile internaţionale, îndeosebi la nivelul ţărilor democratice. Ele reprezintă, indubitabil, un suport de stabilitate, un fundament pentru politicile şi strategiile internaţionale de securitate. Aceste politici şi strategii nu sunt totuşi prea numeroase. De regulă, aceste sunt naţionale sau de alianţă. Cele de coaliţie sunt conjuncturale şi nu se constituie în piloni de securitate, ci doar în realităţi construite în jurul unor mari piloni care se grupează, în general, în jurul a patru mari concepte:

Ø     conceptul economic, care generează pilonul economic;

Ø     conceptul politic, care generează pilonul politic;

Ø     conceptul cultural, de unitate în şi prin diversitate, care generează patrimoniul şi sistemul de valori europene;

Ø     conceptul de securitate şi apărare, care generează pilonul de securitate şi stabilitate şi care se individualizează pregnant, ci se mulează pe ceilalţi doi piloni, aşa cum şi ceilalţi doi piloni se centrează şi se concentrează în cel de al treilea – cel de securitate şi apărare – care le asigură protecţie şi stabilitate.

Cei patru piloni constituie o structură de rezistenţă şi pentru Uniunea Europeană. Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) exprimă, în opinia noastră, cel de al patrulea pilon (şi nu cel de al treilea), chiar dacă, în unele documente, nu se vorbeşte nimic de pilonul cultural, iar cel de securitate se referă îndeosebi la un spaţiu comun de securitate, mai ales la securitatea internă.

Securitatea internă a fiecărui stat şi a Uniunii, ca entitate, face parte efectivă din PESA, chiar dacă un astfel de concept de securitate internă este anterior celui de securitate europeană.

Aceste dimensiuni nu sunt simple speculaţii sau reduceri la forma minimă, esenţială, a unor politici destul de complexe şi de înstufate. Politica Europeană de Securitate şi Apărare este acel element care trebuie să dea siguranţă, consistenţă şi încredere noii construcţii, mai ales după ce frontierele ei ating, iată, ţărmurile Mării Negre. Falia strategică dintre Est şi Vest este pe cale de a se transforma în zonă de confluenţă strategică, ceea ce, în opinia noastră, va fi esenţial pentru viitoarea construcţie geopolitică în spaţiul eurasiatic.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare şi Strategia Europeană de Securitate (Strategia „Solana“) sunt deosebit de clare în acest sens. Europa dezvoltă o politică de bună vecinătate, de securitate şi de parteneriat, astfel încât, în viitor, mediul se securitate şi de stabilitate european, consolidat şi unitar, să poată fie extins şi dezvoltat. Desigur, date fiind antecedentele, sechelele atâtor războaie şi confruntări, fantasmele istoriei, precum şi memoria colectivă mai recentă sau mai îndepărtată, acest lucru nu va fi uşor. Deşi dezvoltă o politică foarte atentă, chiar prudentă, inclusiv în ceea ce priveşte Caucazul, Orientul Mijlociu Extins, Orientul Apropiat, Mediterana şi Norul Africii, continentul european, care nu este încă totuna cu Uniunea Europeană, are foarte multe efecte trecute de înlăturat. Mediul se securitate european se construieşte greu, atât din cauza moştenirilor încă fierbinţi ale unui trecut nu prea îndepărtat şi efectului unor politici de protecţie prin intoleranţă şi discriminare, exprimate prin păcile de la Westfalia din 1648, cât şi din cauze mai recente, cum ar fi perturbaţiile aduse de migraţiune, bătălia pentru resurse (Europa nu are aproape nici un fel de resurse, mai ales energetice!), dar se construieşte şi acest lucru este foarte important.

Dar un astfel de obiectiv nu poate fi atins decât dacă întregul continent – şi nu numai spaţiul Shengen – devine un spaţiu de securitate puternic, stabil, coerent şi foarte bine susţinut în toate dimensiunile sale, inclusiv în cele ale securităţii din interiorul statelor.

Capitolul 2
Conceptul de securitate internă

Conceptul de securitate internă are cel puţin două dimensiuni:

Ø     securitatea spaţiului naţional, în limita frontierelor naţionale, în toate dimen­siunile sale, începând cu apărarea ţării şi continuând cu securitatea cetăţeanului, proprietăţii, instituţiei, cu respectarea legii şi protecţia împotriva tuturor tipurilor de pericole şi ameninţări, de la cele cosmice, meteorologice şi geofizice la cele asimetrice (teroriste, ale crimei organizate, infracţionalităţii, traficanţilor de tot felul, economiei subterane etc.)

Ø     securitatea ţării, a cetăţenilor ei, a proprietăţii şi a instituţiilor, în context regional şi internaţional, în funcţie de evoluţia mediului de securitate.

Primul concept – cel de securitate a spaţiului naţional, în interiorul frontierelor proprii, a cetăţeanului, a proprietăţii şi instituţiilor – este vechi de când lumea şi ţine de suveranitatea statului asupra teritoriului său. În general, se consideră ca problema securităţii interne aparţine statului de drept, ţine de competenţa sa şi nu se acceptă imixtiuni din afară, în sensul că fiecare îşi face ordine la el acasă. Şi aici există însă unele nuanţe. Spre exemplu, dacă autorităţile statului respectiv (conducerea politică şi structurile ei de forţă) nu reuşesc să facă faţă unor situaţii extrem de complexe (revoluţii, războaie civile, catastrofe naturale de mari proporţii, accidente nucleare etc.), acestea pot apela, în limitele unor acorduri internaţionale la care sunt semnatare, la solicitarea unui ajutor din afară. Această particularitate începe să devină regulă, întrucât, aşa cum foarte bine se ştie, în actualele condiţii, nici un stat din lume, nici chiar Statele Unite ale Americii, nu poate face faţă de unul singur uriaşelor ameninţări privind securitatea propriului teritoriu.

Cel de al doilea concept – securitatea ţării, a cetăţenilor ei, a proprietăţii şi a instituţiilor în context regional şi internaţional –, deşi nu este chiar foarte nou (totdeauna, securitatea internă a fost determinată, într-o formă sau alta, şi de mediul extern de securitate), aduce elemente noi, deosebite, acestui domeniu care se reconstruieşte într-o altă arhitectură decât aceea a individualităţii stricte, adesea exclusive şi exclusiviste a statelor. Această nouă dimensiune a securităţii interne – denumită de americani homeland security –, a fost luată în considerare şi se dezvoltată îndeosebi în urma atacurilor teroriste de la Pentagon şi World Trade Center din 11 septembrie 2001.

Din acel moment, cel puţin pentru Statele Unite, dar şi pentru multe alte ţări, s-a înţeles că problema securităţii interne nu mai este doar un atribut al administraţiei şi organelor de ordine, ci ţine de un concept mult mai larg, cel al securităţii naţionale. Iar acest concept are totdeauna o dimensiune internaţională. Această constatare nu este valabilă numai pentru Statele Unite. Oricare alt stat este nevoit să-şi asigure securitatea internă nu doar prin dezamorsarea pericolelor şi ameninţărilor din interiorul frontierelor sale, ci şi prin participarea responsabilă la dezamorsarea tuturor pericolelor care ameninţă întreaga lume, toate regiunile şi fiecare stat în parte. Această nouă dimensiune este dată de creşterea interdependenţelor, de dezvoltarea fenomenului de globalizare şi de vocaţia de colaborare pe care trebuie s-o aibă totdeauna statele, organizaţiile şi organismele internaţionale.

2.1. Dinamica procesuală a securităţii interne

2.1.1. Internaţionalizarea securităţii

În condiţiile creşterii semnificative a intersependenţelor, se produce o mutaţie de valoare strategică profundă, ce defineşte şi va defini şi în continuare, complex şi generos, sistemul securităţii naţionale şi internaţionale de azi şi de mâine. Această mutaţie, în opinia noastră, se cheamă internaţionalizarea securităţii interne, transformarea ei într-un concept cu extensie internaţională şi cu implicaţii mondiale. Statele nu mai sunt şi nu mai pot fi entităţi relativ izolate, cu o independenţă orgolioasă, dusă la limită, ci piese componente ale unui fel de puzzle internaţional. Dacă unul se cutremură, se cutremură şi celelalte, dacă unul cade, se creează pericolul să cadă şi celelalte, să de instituie o stare de haos greu de controlat şi de remediat.

Factorii sau cauzele care duc la internaţionalizarea securităţii interne sunt foarte numeroşi, procesuali şi dinamici, greu de identificat şi de cuantificat, dar omniprezenţi, întrucât ei sunt enzimele care duc la transformarea lumii. Dintre aceştia, cei mai importanţi ar putea fi:

Ø     multiplicarea şi transfrontalierea provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor;

Ø     încălzirea planetei şi legat de aceasta şi, evident, de ciclul solar, multiplicare fenome­nelor geofizice şi meteorologice extrem de periculoase, care genere4ază pierderi uriaşe;

Ø     dezvoltarea unor reţele financiare, economice şi de altă natură transfrontaliere şi ilegale, cu foarte mare putere şi influenţă;

Ø     dezvoltarea şi amplificarea terorismului, mai ales a celui antidemocratic;

Ø     dezvoltarea fără precedent a armamentelor şi altor mijloace de distrugere în masă, îndeosebi a mijloacelor CBRN, care pot fi accesate de terorişti;

Ø     adâncirea discrepanţelor dintre caracterul petrolifer al economiei actuale şi posibilitatea şi necesitatea schimbării rapide, dar cu impact uluitor a resursei energetice (energie cosmică, nucleară, geofizică etc.);

Ø     dezvoltarea reţelelor informaţionale şi comunicaţionale, a infrastruc­turilor şi economiei cu arie foarte largă, internaţională;

Ø     creşterea imensă, pe toate planurile, a interdependenţelor;

Ø     crearea unui dinamism greu de înţeles şi de controlat al proceselor politice şi sociale;

Ø     creşterea gradului de nemulţumire, de înstrăinare şi de internaţio­nalizare a forţei de muncă;

Ø     creşterea emigraţiei ilegale într-un număr limitate de state (SUA şi statele Europei Occidentale);

Ø     crearea unor dezechilibre extrem de grave în economiile celor mai multe dintre ţările lumii, care devin, nolens-volens, ţinte ale unor spolieri financiare şi distrugerii economiei acestora, precum şi ale emigrării masive a populaţiilor acestora, în căutarea unui loc de muncă.

Această ultimă caracteristică produce fenomene sociale extrem de grave, deşi s-ar putea să aibă şi efecte pozitive în ceea ce priveşte întinerirea şi revigorarea populaţiilor ţărilor occidentale.

Oricum, haosul creat de acest proces al migraţiilor de tot felul, al frontierelor de tot felul este în plină desfăşurare, şi nu sunt şanse ca el să poată fi curând stopat.

Pe 13 noiembrie, Departamentul Statelor Unite pentru Homeland Security a declanşat un program-pilot prin care se vor aduna informaţii biometrice ale emigranţilor ilegali care pătrund în ţară prin aşa-numitul pasaj Mona, situat între Republica Dominicană şi Porto Rico.

În acest sens, Garda de Coastă a Statelor Unite va compara amprentele digitale numerice şi fotografiile emigranţilor ilegali care se află în baza de date. Apoi, aceşti emigranţi vor fi urmăriţi peste tot, potrivit legilor americane şi acordurilor bilaterale în funcţiune.

Datele biometrice – care vor introduse, în curând, şi pe paşapoartele româneşti – fac aproape imposibilă falsificarea documentelor de către emigranţii ilegali. Această măsură este comparabilă cu programul US-VISIT pus deja în aplicare. Toate aceste măsuri de homeland security fac parte din strategia adoptată de Statele Unite, după atacurile de la 11 septembrie 2001. Ele vizează asigurarea securităţii teritoriului american. Garda de Coastă, ca şi alte forţe care participă la homeland security, are posibilitatea să descoperă, să cunoască şi să urmărească emigranţii ilegali, şi contrabandiştii migratori. Se propune, în continuare, pentru etapa următoare a planului de guvernare a SUA, dezvoltarea unor soluţii biometrice mobile. Aşa cum bine se ştie, Garda de Coastă este o componentă militară maritimă, cu misiuni multiple care realizează securitatea frontierelor maritime ale SUA

Americanii acordă foarte mare atenţia acestui concept, care are dimensiuni şi în afara teritoriului american. Homeland security nu înseamnă numai securitatea pământului natal, în interiorul frontierelor naţionale, ci, aşa cum am mai subliniat, acest concept vizează dezamorsarea oricăror provocări, pericole şi ameninţări care vizează teritoriul Statelor Unite. Desigur, Statele Unite au şi mijloacele necesare pentru a realiza şi materializa, chiar şi fără prea mult sprijin internaţional, un astfel de concept. Dar nici americanii nu pot face faţă singuri tuturor ameninţărilor care vizează propriul lor teritoriu. De aceea, şi homeland security devine, până la urmă, tot o securitate prin cooperare internaţionale şi regională.

Conceptul european de bună vecinătate vizează, de asemenea, securitatea internă a spaţiului Uniunii Europene. Buna vecinătate, realizată prin strategii adecvate (de parteneriat, de colaborare, de configurare a unor spaţii economice şi de altă natură comune, de securizare a infrastructurilor critice aflate în aceste zone, a căilor rutiere, maritime, fluviale şi aeriene, a reţelelor de comunicaţii şi a sistemelor de comunicaţii etc.) are ca obiectiv construirea unei zone extinde de siguranţă strategică, ce poate fi controlată din ambele sensuri, atât de Uniunea Europeană, cât şi de ţările vecine acesteia sau de organizaţiile regionale din care aceste fac parte.

Bugetul pentru securitatea frontierelor americane a crescut de la 4,6 miliarde dolari în 2001 la 10,4 miliarde de dolari în 2006. În acest sens, va creşte şi numărul agenţilor de patrulare la frontieră, cu 9.000-12.000, urmând ca, până la sfârşitul anului 2008, numărul lor să de dubleze.

Aceşti agenţi nu acţionează singuri, ci împreună cu mii de membri ai Gărzii Naţionale.

Măsurile de sporire semnificativă a efectivelor sunt consolidate şi prin folosirea unor noi tehnologii, prin suplimentarea infrastructurilor cu noi tipuri de bariere şi de vehicule.

S-au luat, bineînţeles, măsurile corespunzătoare şi în ceea ce priveşte crearea unui nou sistem, mai eficient, de verificare a documentelor muncitorilor străini care vin să lucreze în Statele Unite.

Statele Unite au nevoie de aceşti muncitori şi procedează în aşa fel încât accesul lor pe teritoriul american să se facă în siguranţă (pentru statul american, dar şi pentru ei) şi potrivit legii.

Dar milioane de emigranţi ilegali se află deja în Statele Unite. Şi nu numai acolo. Europa occidentală este de asemenea înţesată de emigranţi veniţi din Asia Centrală, din Asia de Sud şi de Sud-Est, din ţările est-europene, din Turcia, din Orientul Mijlociu şi din Africa. Numai în Germania se află peste patru milioane de musulmani. În America, pentru a deveni un cetăţean loial, chiar şi dacă eşti emigrant ilegal, trebuie să cunoşti bine limba engleză, să-ţi găseşti un loc de muncă, fie şi pentru un număr limitat de ani, şi să aştepţi să-ţi vină rândul, pentru că, înaintea celor ilegali se află emigranţii legali care aşteaptă să devină cetăţeni americani.

Expulzarea în masă a emigranţilor ilegali este, de asemenea, o soluţie, dar cu greu poate fi aplicată. De aceea, soluţiile realiste se află între aceste două extreme: a acorda în masă, emigranţilor ilegali, cetăţenia ţării respective sau a-i expulza în masă.

Aproape în aceiaşi termeni se pun problemele şi pentru statele dezvoltate din Europa Occidentală. Ele nu mai pot face faţă controlului fluxului migrator (sau se tem de consecinţele acestui haos, deşi cândva l-au încurajat) şi iau măsuri ca atare.

2.1.2. Spaţiul de securitate

Nu întâmplător, desigur, cel de al treilea pilon al integrării europene îl reprezintă justiţia şi afacerile interne. Acestea se referă, în special, la chestiunile frontaliere, politica de azil, imigraţia, chestiunile care ţin de criminalitatea transfrontalieră, terorismul, toxicomania şi cooperarea judiciară în materie civilă, penală şi din domeniul vămilor. Ultimii doi piloni europeni (securitatea, apărarea şi afacerile interne) ţin de instituţiile comunitare, dar şi de proceduri interguvernamentale.[30]

Austria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania au semnat, la 14 iunie 1985, la Schengen (Luxemburg), o serie de acorduri prin care se renunţa la controlul frontierelor comune între ţările participante, asigurându-se libera circulaţie a persoanelor rezidente sau acceptate să pătrundă în unul dintre statele semnatare. Erau necesare aceste acorduri, întrucât nivelul de securitate (economică, politică şi socială) din ţările respective atinsese cote foarte înalte, iar separarea arealelor reprezenta o frână în dezvoltarea europeană comună a acestora. Aşadar, acţiunea celor zece state semnatare nu era un act voluntarist, ci unul necesar. Aceste acorduri au fost completate cu o convenţie, semnată la 14 iunie 1990, prin care se stabileau condiţiile de aplicare şi garanţiile. Ele au intrat în vigoare începând cu martie 1995. Se transpunea astfel, în relaţiile frontaliere, filosofia şi fizionomia pieţei comune, unde, se ştie, nu pot exista nici frontiere interioare, nici restricţii în ceea ce priveşte circulaţie persoanelor şi bunurilor. La 25 martie 2001, au semnat aceste acorduri încă trei ţări: Danemarca, Finlanda şi Suedia.

De asemenea, Norvegia şi Islanda, care nu sunt membre ale UE, au încheiat, încă din 1957, un acord de liberă circulaţie cu vecinii lor nordici (Uniunea Paşapoartelor Nordice). În martie 2001, aceste ţări nordince au aderat la spaţiul Schengen, cu statut de ţări asociale. În virtutea tratatului de la Amsterdam, au posibilitatea să adere la spaţiul Schengen şi Marea Britanie şi Irlanda, precum şi noile state membre. Astfel, ţările acceptate în UE în primul val (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia, Lituania, Creta şi Malta) au devenit şi membre ale spaţiului Schengen. În curând se va petrece acelaşi lucru şi cu noile primite (de la 1 ianuarie 2007, România şi Builgaria.

Spaţiul Schengen nu constă numai în renunţarea controlului la frontierele interioare al UE, ci şi în introducerea unor reguli comune noi privind intrarea şi sejurul celor care nu aparţin UE (vize, cereri de azil etc.), ceea ce presupune consolidarea securităţii acestui spaţiu printr-o mai bună cooperare între serviciile naţionale de poliţie, jandarmerie şi vamă, instituirea unui sistem informatic comun (SIS)[31] şi printr-o colaborarea judiciară adecvată.

Problema acordării vizelor şi cea a emigrării ţin de competenţa miniştrilor de resort care se reunesc într-un Consiliu.

Aceste acorduri au intrat în vigoare destul de târziu. Ele cunosc şi o serie de probleme şi dificultăţi, cum ar fi integrarea secretariatului general al Beneluxului în secretariatul general al Consiliului, gestiunea SIS, revendicată de Comisia de la Bruxelles, cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei în probleme penale, ceea ce ţine de componenta interguvernamentală.

De asemenea, în tratat este introdusă şi aşa numita „clauză de salvgardare“, ceea ce înseamnă că „atunci când ordinea publică sau securitatea naţională o cer, o parte contractantă poate (…) decide ca, pe o perioadă limitată, să treacă la controlul frontierelor naţionale, adaptat la situaţie“.

Astfel, din motive care ţineau de lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, Franţa a restabilit, în 1955, controlul de-a lungul frontierei cu Belgia. În acelaşi fel, în ianuarie 1998, datorită fluxului mare de refugiaţi kurzi în Italia, două ţări europene ale acestui spaţiu, Austria şi Franţa, au trecut la controlul riguros al frontierei din zona alpină.

De aceeaşi clauză s-au folosit şi Olanda şi Luxemburg, pe timpul unor competiţii sportive. Deocamdată, ţările membre ale spaţiului Schengen nu renunţă la prerogativele lor frontaliere şi se opun transferării acestei clauze Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene sau altor instituţii comunitare. Este încă o dovadă a dificultăţilor elaborării, fundamentării şi, mai ales, aplicării unei strategii de integrare şi, mai ales, a unei strategii de securitate interioară comună. Sau, oricum, acest lucru se realizează în timp, printr-un proiect perfectibil, o construcţie europeană pe măsură, şi un sistem de tactici care să asigure aplicarea corectă a acestei mari strategii.

Tratatul de la Elisée a fost doar începutul. De atunci, ţările vestice au continuat să lucreze intens (nu fără dificultăţi şi chiar sincope) la construcţia europeană.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare este, de fapt, rezultatul cel mai benefic şi cu cea mai mare şansă de aplicare şi dezvoltare  al acestor eforturi îndelungate.

Misiunile (…) în cadrul cărora UE poate recurge la mijloace civile şi militare includ acţiunile comune în materie de dezarmare, misiunile umanitare şi de evacuare, misiunile de consiliere şi de asistenţă în probleme militare, misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii, misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor, inclusiv misiunile de restabilire a păcii şi operaţiile de stabilizare la încheierea conflictelor. Toate aceste misiuni pot contribui la combaterea terorismului, inclusiv prin sprijinul acordat ţărilor terţe în combaterea terorismului pe teritoriul acestora.[32]

2.2. Evoluţia conceptului de securitate internă

Securitatea internă este un concept care ţine de suveranitatea şi responsabilitatea statului. Ea constă într-un sistem de legi, principii, norme şi reguli prin care se configurează şi se materializează relaţiile politice, economice, sociale, culturale, confesionale, militare şi de altă natură din cadrul unui stat, astfel încât toate structurile să funcţioneze în mod corespunzător, în siguranţă şi cu eficienţă. Acest concept are, în general, o dimensiune intrinsecă. Aceasta constă, în primul rând, în calitatea oricărui sistem dinamic complex de a se autoregla, de a realiza un schimb benefic de substanţă, de energie şi de informaţie cu mediul, menţinându-şi structurile, funcţiunile şi performanţele în limite normale şi utile. Insecuritatea apare atunci când funcţionarea unui sistem se dereglează, când structurile din cadrul acestuia sau dintr-un cadru mai larg, în care acesta este integrat sau arondat, se deteriorează sau se modifică intempestiv. Acest lucru este foarte posibil, întrucât sistemele care alcătuiesc o societate sunt, în general nelineare, deci supuse unor variaţii incontrolabile şi, deci surprinzătoare. În aceste condiţii, conceptul de securitate internă devine el însuşi relativ şi destul de flexibil, poate chiar fluid.

2.2.1. Conceptul de securitate internă românească

Elementele esenţiale ale conceptului de securitate internă sunt, considerăm noi, următoarele:

Ø     securitatea persoanei;

Ø     securitatea vieţii;

Ø     securitatea activităţii;

Ø     securitatea opţiunii;

Ø     securitatea proprietăţii;

Ø     securitatea relaţiilor (economice, sociale, politice, militare, culturale, confesionale, etnice, comunicaţionale, informaţionale şi de altă natură);

Ø     securitatea instituţiilor publice şi private;

Ø     securitatea teritoriului naţional;

Ø     securitatea ordinii publice;

Ø     securitatea mediului;

Ø     securitatea ciberspaţiului;

Ø     securitatea frontierei.

Aceste tipuri de securitate presupun realizarea şi punerea în aplicare a unor politici şi, corespunzător, a unor strategii foarte clare, coerente, dar şi flexibile, care să asigure:

Ø     respectarea omului şi a demnităţii umane;

Ø     apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;

Ø     respectarea legii;

Ø     cunoaşterea, analizarea, prevenirea şi eradicarea faptelor antiumane şi antisociale;

Ø     protecţia şi apărarea împotriva incendiilor;

Ø     protecţia împotriva dezastrelor naturale;

Ø     protecţia civilă, în toate componentele sale (în caz de criză, conflict şi război, de calamităţi şi dezastre naturale, de accident industrial, de accident ecologic etc.);

Ø     asigurarea protecţiei mediului;

Ø     asigurarea protecţiei ciberspaţiului;

Ø     asigurarea respectării regimului juridic al frontierei.

Toate aceste dimensiuni reprezintă componente vitale nu ale securităţii interne în sine, pentru că aşa ceva nu mai poate exista azi, ci şi ale securităţii interne integrate, adică a securităţii interne definită pe un concept mult mai larg, ce ţine de securitatea regiunii, a continentului, a lumii, a ciberspaţiului, a vieţii şi a libertăţii umane.

2.2.2. Securizarea frontierei

Secolul al XXI-lea pare a fi un secol al frontierelor europene deschise, cel puţin în ceea ce priveşte frontierele interioare ale continentului. Dintotdeauna, frontierele au răspuns unor legităţi, unor cerinţe, unor necesităţi. Ele au fost şi au rămas nu numai delimitări, ci şi zone de contact, cu funcţii comunicative, dar şi protecţioniste. Astăzi, datorită procesului complex de construire a unităţii europene, priorităţile frontaliere sunt altele. Nu ne mai aşteptăm la atacuri violente, cu forţe armate numeroase – aşa ceva pare, astăzi, puţin probabil, dar nu total imposibil –, dar de aici nu rezultă că au dispărut toate pericolele, că frontierele noastre vor fi de-acum liniştite şi sigure. Frontiera românească continuă să fie o frontieră activă, o frontieră agresată. Nu cu tancuri, avioane, nave de luptă, ci cu alte mijloace, mult mai subtile şi mai eficiente. De aceea, considerăm că, pentru statul român, problema securizării frontierei este acută, imediată, dar şi de durată. Modalităţile prin care se realizează acest lucru sunt cele de totdeauna: politice, economice, sociale, ştiinţifice, culturale şi militare. Considerăm că modalitatea principală şi cea mai eficientă de securizare a frontierelor ţării o reprezintă afirmarea puternică a sistemelor de valori, participarea nemijlocită la crearea valorilor europene şi euro-atlantice, integrarea deplină, de facto şi de jure în Uniunea Europeană (şi nu doar formală), creşterea puterii economice, politice (în sensul valorilor democratice ale statului de drept), culturale şi informaţionale a statului român.

Şi chiar dacă securizarea frontierei nu se mai face astăzi prin tancuri şi cazemate amplasate în apropierea frontierei, rolul factorului militar, ca element al securităţii politice şi militare, continuă să existe. Aşa cum am subliniat-o şi cu alte prilejuri, ţin să o accentuez şi acum: frontierele României nu se mai apără azi, nemijlocit, doar prin amplasarea unităţilor armatei şi ale sistemului naţional de apărare pe graniţă (deşi nu trebuie să excludem, ab initio, cu desăvârşire şi în mod categoric nici o astfel de eventualitate). Ele se apără, participând cu forţe oriunde este necesară prezenţa noastră în lume, alături de aliaţi. Trupele române care se află în Afganistan, în Irak, în Kosovo, în Bosnia şi Herţegovina slujesc România, participă, în felul acesta, la gestionarea situaţiilor de criză, la configurarea, constituirea şi construirea acelui sistem de securitate euro-atlantic pe care-l doresc Europa, America şi Asia şi pe care ni-l dorim şi noi. Nu poţi avea frontiere sigure decât într-o lume sigură. Iar lumea n-a fost niciodată, nu este nici acum şi nu va nici în viitor pe deplin sigură. Au apărut vulnerabilităţi şi ameninţări noi, unele ascunse, de regulă, asimetrice, adică folosind la maximum vulnerabilităţile celuilalt, altele specifice societăţii informaţionale, care este o societate a mileniului al treilea sau cel puţin a secolului al XXI-lea.

Participarea la misiunile de asigurare a păcii şi stabilităţii, de prevenire şi de gestionare a crizelor şi conflictelor reprezintă, azi, o modalitate prin care Armata României contribuie, de fapt, la securizarea frontierelor ţării. Evident, prin sistemul de securitate colectivă, de apărare colectivă.

Aceasta ar fi o primă modalitate prin care Armata Română participă, desigur, indirect, împreună cu alte forţe şi structuri, la securizarea frontierelor.

Armata Română se află în plin proces de transformare. Structurile ei sunt – şi vor fi şi în continuare –, din ce în ce mai mult, suple şi eficiente, adaptate cerinţelor NATO şi celor ale Politicii Europene de Securitate şi Apărare, posibilităţilor noastre economice şi financiare reale, necesităţilor de securitate şi apărare colectivă a spaţiului euro-atlantic şi celor ale apărării naţionale. Forţele Terestre vor avea, practic, două divizii, una de nord şi cealaltă de sud, iar Forţele Aeriene şi Forţele Navale vor fi structurate tot pe aceleaşi principii ale acţiunii întrunite. De asemenea, Armata Română va dispune şi de Forţe Speciale.

Categoriile de forţe vor acţiona sub conducerea unor comandamente speciale, unele tip divizie, altele de nivel operativ şi strategic. Este vorba de Comandamentul Strategic, de Comandamentul 2 Operaţional Întrunit, care a intrat deja în funcţiune, de COAP şi de Comandamentul Operaţional al Forţelor Navale.

După 2007, va începe, propriu-zis, şi procesul de înzestrare cu tehnica şi mijloacele necesare noului concept strategic, avându-se în vedere posibilităţile noastre economice, cerinţele NATO şi ale PESA, Strategia de Securitate Naţională a României, Strategia Militară şi doctrinele operaţiilor întrunite şi cele ale categoriilor de forţe.

Toate acestea – atât Structura de Forţe, cât şi înzestrarea – vor fi realizate potrivit  cerinţelor euro-atlantice şi conceptului modern de pregătire şi ducere a războiului, îndeosebi a războiului antiterorist, care se constituie într-un război special, într-un  război continuu, şi Războiului bazat pe Reţea, pe care îl înţelegem ca un război înalt tehnologizat, deci , în superioritate tehnologică, pe care, probabil, vom fi şi noi în stare să-l ducem, dacă va fi nevoie, întrucât România dispune de capacităţi intelectuale deosebite în domeniul informaticii, îndeosebi al software, şi în cel al electronicii. Războiul bazat pe Reţea (RBR), care va fi specific societăţii de tip informaţional, înseamnă, în esenţă, conectare în acelaşi sistem a trei tipuri de reţele sau de grile: reţeaua senzorilor (o reţea a senzorilor de informaţie, a serviciilor intelligence, a mijloacelor de supraveghere şi recunoaştere I2SR), reţeaua centrală de conducere (o reţea C4, deci care integrează toate celelalte reţele) şi reţeaua platformelor de luptă (o reţea a mijloacelor de lovire).

RBR asigură luptătorului un fel de „scut informaţional“, în sensul că el are, în orice moment, deci în timp real, imaginea reală a câmpului de luptă, iar mijloacele de lovire îi asigură o a doua protecţie, care este un „scut de foc“.

Dar nu numai teatrul de război sau teatrul de operaţii vor beneficia de mutaţiile respective, ci întregul spaţiu de interes strategic, inclusiv dimensiunea care se referă la securizarea frontierelor.

Cu alte cuvinte, este foarte posibil ca, în viitor, sistemele de senzori, care transmit continuu şi în timp real informaţia necesară descoperirii, prevenirii şi rezolvării situaţiilor de criză şi ameninţărilor de orice tip (mai ales a celor asimetrice din care fac parte şi acţiunile transfrontaliere ale reţelelor teroriste, ale traficanţilor de droguri şi de persoane, ale crimei organizate şi migraţiei ilegale etc.) să contribuie efectiv la sistemul de securizare a frontierelor româneşti şi, evident, a frontierei exterioare europene şi euro-atlantice pe direcţia est şi sud-est.

Acest sistem va fi extrem de important pentru viitorul Europei şi pentru viitorul României, având în vedere că Uniunea Europeană nu doreşte să se fortifice, să se izoleze în cadrul frontierelor exterioare, ci doar să-şi protejeze spaţiul împotriva acelor ameninţări nocive, care constituie o sursă de tensiuni şi de probleme pentru rezolvarea cărora au fost concepute misiunile tip Petersberg. Mai mult, prin politica sa de vecinătate, Uniunea Europeană doreşte crearea unei zone de siguranţă strategică prin parteneriat şi colaborare, prin armonizarea intereselor şi a sistemelor de securitate şi de protecţie împotriva acelor pericole şi ameninţări – îndeosebi asimetrice – care ne privesc pe toţi, indiferent în ce zonă a Europei sau a planatei ne aflăm.

Participarea instituţiei militare la securizarea frontierelor, reglementată, de altfel, prin lege şi prin sistemele de cooperare dintre Ministerul Apărării şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, este, poate fi şi trebuie să fie mult mai complexă şi mai concretă, aşa cum a fost totdeauna, dar chiar mai mult decât atât. Noi considerăm că, la rezolvarea problemei securizării frontierelor, trebuie să participe, alături de celelalte forţe, prin mijloace adecvate, şi Armata Română. Aceasta este şi ar trebuie să rămână şi în continuare una din funcţiile şi atribuţiile ei esenţiale.

Cooperarea ar putea viza:

–         reactualizarea colaborării – deci a interoperabilităţii – privind sistemul de informaţii;

–         participarea forţelor speciale ale armatei sau a unor componente ale acestora la desfăşurarea unor acţiuni, operaţiuni sau chiar operaţii speciale cu specific frontalier, în sprijinul nemijlocit al poliţiei de frontieră (este vorba de acţiuni şi operaţiuni pentru anihilarea unor reţele teroriste; a unor reţele de traficanţi de droguri, de persoane, ale crimei organizate etc., de tipul celor efectuate în Italia, în anii trecuţi, împotriva mafiei, la care a participat şi armata, în cooperare cu poliţia şi cu alte forţe de ordine);

–         sprijin logistic sau de altă natură în cazul unor urgenţe civile în zona de frontieră;

–         sprijinirea, de către Forţele Navale, a poliţiei de frontieră din zona de coastă, în cazul unor pericole şi ameninţări frontaliere sau ale traficului ilegal în marea teritorială;

–         actualizarea cooperării dintre Forţele Aeriene şi Poliţia de Frontieră în ceea ce priveşte supravegherea unitară, integrată a spaţiului aerian (reamintesc că o astfel de cooperare a existat dintotdeauna între cei care au supravegheat frontiera şi forţele noastre aeriene – este vorba de acele mesaje O.I.L.A., apoi AERO transmise din posturile de observare ale străjuitorilor frontierelor direct în punctele de comandă ale aviaţiei şi apărării aeriene);

–         cooperarea în domeniu tehnicii (în momentul de faţă, în dotarea Poliţiei de Frontieră există aparatură de termolocaţie performantă, o parte din ea realizată la Agenţia noastră de Cercetare pentru Tehnică şi Tehnologie Militară).

Capitolul 3
Dimensiunile securitătii interne

Există deja trei tipuri de securitate internă:

Ø     securitatea internă a spaţiului Uniunii Europene;

Ø     securitatea internă a spaţiului Shengen;

Ø     securitatea internă a fiecărui stat în parte.

Fiecare dintre aceste trei tipuri de securitate internă îşi are determinările sale. Sunt însă şi determinări comune care definesc din ce în ce mai mult şi mai profund tipul de securitate internă a continentului european şi a fiecărui stat în parte.

Există, de asemenea, o foarte pronunţată tendinţă de apropiere între cele trei tipuri de securitate internă europeană. Probabil, într-un viitor pe care îl considerăm foarte îndepărtat, aceste tipuri de securitate internă fie se vor contopi, fie vor rămâne asimptotice. Oricum, ele se vor apropia foarte mult, chiar dacă nu se vor suprapune în totalitate. Cert este că determinările lor se vor intersecta din ce în ce mai mult, ceea ce va duce, desigur, la consolidarea unităţii continentului şi din acest punct de vedere.

3.1. Condiţionarea şi determinările securităţii interne

Condiţionarea securităţii interne este de natură globală, continentală, regională (de vecinătate) şi internă. Ea se manifestă prin sporirea dependenţelor şi interdependenţelor între state, organizaţii şi organisme internaţionale şi regionale, între numeroasele instituţii, în amplul şi complicatul proces de soluţionare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea: decalajele economice tot mai mari; sărăcia şi malnutriţia; bolile grave; extremismul etnic şi religios; proliferarea armelor de distrugere în masă, a armelor alternative, a armelor bazate pe amplificarea undelor şi pe laseri şi a sistemelor de arme de mare precizie; crizele, conflictele armate şi războaiele de tot felul; încălzirea planetei şi fenomenele geofizice.

În faţa unora dintre acestea, omenirea este neputincioasă, în faţa altora este fragmentată divizată şi distorsionată, lipsită de unitate şi de capacităţi de cooperare, iar în faţa celor mai multe, acţionează sau reacţionează selectiv şi chiar cu indiferenţă.

Etapa următoare în conştientizarea condiţionării este cea a conştientizării provocărilor, pericolelor şi ameninţărilor, asumarea conştientă a riscurilor şi responsabilităţilor. Este vremea când fiecare depinde de fiecare şi de toţi deopotrivă. Este vremea lui e pluribus unum.

Dimensiunile securităţii interne au cel puţin trei determinări majore: globale, regionale şi locale. Ele se află într-o relaţie de intercondiţionare, dar, adesea, sunt luate şi analizate separat, întrucât tendinţa de internaţionalizare a securităţii interne nu rezolvă, ipso facto toate problemele care ţin de o astfel de intercondiţionare şi menţin încă în acest spaţiu un pronunţat efect de falie. Chiar dacă, spre exemplu, în sprijinul numeroaselor instituţii care se ocupă de securitatea internă a fiecărui stat din Europa, între care se află şi poliţia şi alte structuri ale ministerelor de resort, există sisteme şi mecanisme destul de bine puse la punct de cooperare în rezolvarea unor situaţii concrete, pe ansamblu, unitatea acţiunilor de realizează cu greu şi nu totdeauna acestea pot ţine pasul cu dinamica şi fluiditatea acţiunilor criminale, infracţionale şi teroriste ale reţelelor transfrontaliere ale crimei organizate, de spălare a banilor, de droguri, de arme, de carne vie etc. Deocamdată, aceste reţele transfrontaliere funcţionează, sunt foarte active, au chiar iniţiativa tactică şi strategică, iar depistarea şi distrugerea lor se prezintă ca fiind doar reacţii şi nu acţiuni preemptive sau preventive.

3.1.1. Dinamica determinărilor securităţii interne

Mutaţiile strategice profunde de după spargerea bipolarităţii, bătălia pentru resurse, pentru putere şi influenţă, reconfigurarea entităţilor strategice, concomitent cu destrămarea unor structuri politice statale (Uniunea Sovietică şi Iugoslavia), intensificarea conflictelor de falia strategică musulmană, îndeosebi în zona Orientul Apropiat şi în Golf, extinderea NATO şi a Uniunii Europene, izbucnirea terorismului şi amplificarea fără precedent a traficului de arme, de droguri şi de carne vie, corupţia şi economia subterană, spălarea banilor şi birocratismul au distrus complet şi refăcut fractal mediul de securitate european şi internaţional. După 1945, lumea s-a confruntat cu peste 720 de crize, conflicte armate şi războaie, iar numărul victimelor depăşeşte cu mult pe cel al morţilor şi răniţilor din cel de al doilea război mondial.

Cele trei determinări majore ale securităţii interne a continentului, a spaţiului Shengen şi a fiecăruia dintre statele europene (dar nu numai) – globale, regionale şi locale – se situează în următorul spectru anomic:

Ø     accentuarea insecurităţii sociale, care atinge cote nemaiîntâlnite până acum (este vorba de zeci de milioane de oameni care-şi părăsesc ţara de origine în căutarea unui loc de muncă);

Ø     recrudescenţa violenţei pe întregul palier al activităţii omeneşti, de la creaţia artistică la muzică şi la viaţa străzii;

Ø     creşterea îngrijorătoare a corupţiei şi implicarea unor personalităţi în acţiuni împotriva legii, a dreptului şi a vieţii;

Ø     încercarea de rezolvare a diferendelor fie prin acţiune directă, violentă (prin război), fie prin exces de reglementări şi birocraţie.

De asemenea, presiunile externe devin din ce în ce mai mari, iar statele şi instituţiile lor cu greu le pot face faţă. Prin Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, sunt identificate următoarele pericole şi ameninţări din mediul extern:

Ø     dezvoltarea, consolidarea şi specializarea filierelor crimei organizate, internaţio­nalizarea acestora şi atragerea în componenţă a unor elemente şi grupuri autohtone, includerea teritoriului ţării noastre în circuitul transnaţional al migraţiei clandestine, al traficului ilicit de droguri, fiinţe umane, armament, explozivi, substanţe toxice, radioactive şi bancnote false;

Ø     creşterea pericolului terorist, proliferarea armelor de distrugere în masă, a traficului cu tehnologii şi materiale supuse controlului destinaţiei finale;

Ø     creşterea interesului în unele medii de afaceri din străinătate pentru obţinerea, prin operaţiuni financiare ilegale, a pachetului majoritar de acţiuni la unele societăţi producătoare şi utilizatoare de substanţe chimice, materiale şi tehnologii strategice din ţara noastră, în vederea exportării lor, direct sau prin intermediar, în zone de conflict ori aflate sub embargo;

Ø     diversificarea formelor şi procedeelor utilizate pentru spălarea banilor (produsului infracţiunilor), în care sunt implicate grupări care acţionează în spaţiul european, ce au drept rezultat trecerea peste frontieră a valutei ori transferul prin bănci al sumelor rezultate din operaţiunile ilicite desfăşurate pe teritoriul României;

Ø     proliferarea traficului ilegal cu arme uşoare şi creşterea posibilităţii de scăpare de sub control a sistemelor de gestionare şi comandă a armelor de nimicire în masă;

Ø     manifestarea tendinţelor de autonomizare a unor zone sau chiar regiuni, pe baza criteriilor etnice ori religioase;

Ø     accidente tehnologice sau naturale cu efecte transfrontaliere;

Ø     diminuarea accesului la resurse strategice, tehnologii şi echipamente informaţionale de vârf;

Ø     amplificarea fenomenului migraţiei ilegale.

3.1.2. Un sistem european de securitate internă

Aproape toate ţările europene, inclusiv cele din Occidentul dezvoltat, se confruntă cu astfel de realităţi. Grupurile şi reţelele care-şi propun aşa ceva acţionează rapid, inteligent, prin mijloace subtile, ilegale sau la limita legii, iar contracararea lor este dificilă şi necesită timp. Pentru rezolvarea acestei complicate şi complexe probleme de operativitate, este nevoie de un sistem european de securitate internă (SESI) unitar şi foarte rapid, care să aibă terminale în fiecare ţară şi în fiecare zonă în unde există sau pot exista astfel de situaţii.

Un astfel de sistem, în opinia noastră, ar trebui să aibă neapărat cel puţin două componente sau două subsisteme:

Ø     subsistemul (sistemul) european strategic de securitate internă (SESSI);

Ø     subsistemele (sistemele) mobile tactice de securitate internă (SMTSI).

Subsistemul (sistemul) european strategic (SESSI) constă din structuri şi infrastructuri în reţea, cu noduri (comandamente, unităţi) foarte puternice, în fiecare ţară şi în fiecare localitate importantă, cu sisteme de selecţie şi de analiză operativă de mare capacitate şi de mare performanţă, cu baze de date interoperabile şi cu posibilitatea de acces rapid şi autorizat.

Un astfel de subsistem (sistem) european strategic de securitate internă (SESSI), în reţea, ar trebui să cuprindă:

Ø     sisteme sau grile de colectare, prelucrare şi difuzare rapidă, prin reţea a datelor şi informaţiilor, de supraveghere şi identificare, de tipul I2SI (Informaţii, Intelligence, Supraveghere, Identificare);

Ø     sisteme de analiză rapidă a datelor şi informaţiilor şi de echipare a bazelor de date, în reţea, de tipul SAPDI (Sistem de Analiză şi Prelucrare a Datelor);

Ø     unităţii de decizie şi coordonare strategică (DCS), care sunt, de fapt, comandamente integrate (de tipul comandamentelor Joint care există în forţele armate), din care să facă parte toţi cei care pun în operă o decizie politică cu privire la securitatea internă a continentului european şi a fiecărei ţări în parte;

Ø     reţeaua logistică (RL);

Ø     reţeaua de infrastructuri (RI);

Ø     unităţi de poliţie, de jandarmi, de pompieri, de protecţie civilă şi alte componente de acţiune şi de reacţie (Unităţi de Acţiune UA).

Competenţele unui astfel de subsistem sunt numeroase. Avantajele sale constau în integrarea perfectă a structurilor şi infrastructurilor, în asigurarea unor informaţii în timp real şi a unor decizii pe măsură.

Ca şi conceptul de Război bazat pe Reţea, subsistemul (sistemul) european strategic (SES) vizează conexarea, în acelaşi plan, în aceeaşi reţea, a entităţilor care asigură date şi informaţii, a structurilor decizionale şi a celor care pun în operă aceste decizii.

Sistemul european de securitate internă (SESI), prin subsistemul (sistemul) european strategic de securitate internă (SESSI), cum este şi firesc, trebuie să fie conexat cu sistemele de comandă-control ale NATO şi ale Uniunii Europene.

Subsistemele (sistemele) mobile tactice de securitate internă (SMTSI) sunt entităţi modulare care acţionează pentru îndeplinirea unor numeroase misiuni specifice legate de securitatea internă, mai ales împotriva teroriştilor, traficanţilor şi altor structuri şi reţele de sorginte asimetrică, care sunt numeroase, extrem de mobile, foarte bine pregătite (un fel de comandouri) care se compun în funcţie de cerinţele misiunilor şi acţionează acolo unde este nevoie, atât în interiorul continentului, cât şi în afara cestuia. Ele pot fi conexate cu unele dintre componentele celor 13 Grupuri Tactice de Luptă, care compun Forţa de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene. Relaţia lor cu SES este directă, nemijlocită şi se realizează prin reţele virtuale mobile, care trebuie să asigure accesul rapid şi autorizat, în timp real, atât la bazele de date, cât şi la informaţia directă, care se transmite din zona acţiunilor. (Anexa nr. 3)

3.2. Securitatea internă şi ordinea publică

Ordinea publică este una dintre componentele importante ale securităţii  interne. În ultimii ani, s-a încercat şi chiar s-a şi început să se pună o anumită ordine în ceea ce priveşte conceptul de ordine publică naţională. Ordinea publică este, pe de o parte, o componentă firească şi necesară a vieţii sociale, un factor de securitate şi stabilitate şi, pe de altă parte, un efect de feed-back al acţiunii sociale, o funcţie de sistem. Este, adică, un factor de civilizaţie. Există o mulţime de lucrări şi de studii, din perspective diverse – politică, economică, sociologică, psihologică, organizaţională etc. –, care fundamentează o imagine dinamică asupra acestui concept. Însă lucrările care să studieze efectiv influenţa fenomenului globalizării asupra ordinii publice naţionale sunt rare. Şi aceasta din cel puţin trei motive:

Ø     problematica globalizării se află abia la un nou început, urmând ca ea însăşi să fie definită şi soluţionată, atât conceptual, cât şi practic;

Ø     ordinea publică naţională este doar o componentă a vieţii sociale, iar influenţa globalizării asupra ei se consideră, în principiu, ca fiind indirectă, mediată de alţi factori care trec în prim-planul transformării entităţilor politice, sociale şi naţionale;

Ø     ordinea publică este percepută mai ales în sensul ei restrictiv, constând într-un sistem de norme care trebuie respectate şi nu ca o funcţie de sistem.

Or, în opinia noastră, ordinea publică este o funcţie de sistem şi anume o funcţie de sistem dinamic complex, care se prezintă totdeauna ca fiind foarte sensibil la variaţia condiţiilor iniţiale, locale şi, mai ales, generale, globale.

Problemele ordinii publice şi cele ale globalizării au fost şi sunt studiate disparat, întrucât se consideră că, între ele, există, dacă nu un hiatus, atunci un ecart foarte mare, chiar un vid ce nu poate fi umplut. Dimpotrivă, noi credem că un astfel de vid nu există. Există în schimb o procesualitate complexă, greu de urmărit şi de gestionat, care influenţează, atât în mod direct, cât şi indirect, problematica foarte complexă a ordinii publice interne.

Considerăm, de asemenea, că problematica ordinii interne nu este doar o componentă a vieţii şi dinamicii sociale, ci şi o componentă cu valoare strategică a securităţii interne, chiar dacă ea nu constituie un factor de insecuritate, mai exact, o ameninţare, ci doar un spaţiu în care şi asupra căruia se exercită aproape orice ameninţare. În acest sens, este nevoie de cel puţin trei redimensionări ale filosofiei şi fizionomiei ordinii publice interne:

Ø     dezvoltarea unei politici corespunzătoare privind ordinea publică naţională;

Ø     punerea în operă a strategiei elaborate de Ministerul Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice;

Ø     asigurarea unei expertize strategice privind acest domeniu.

Toata aceste dimensiuni, aflate deja în funcţiune, vor trebui adaptate la conceptul european de ordine publică, potrivit Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru Europa şi, corespunzător acesteia, Politicii Europene de Securitate şi Apărare.

Acestea sunt dimensiunile pragmatice ale ordinii şi siguranţei publice. Analiza se continuă. Ordinea şi siguranţa publică, securitatea cetăţeanului, proprietăţii şi instituţiilor publice şi private publică se cer încă temeinic analizate, întrucât ele sunt dinamice şi foarte sensibile la variaţia condiţiilor. Or, procesul de globalizare face ca mediul intern şi internaţional de securitate să evolueze adesea imprevizibil şi haotic.

În Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru acest domeniu sunt prevăzute următoarele direcţii de acţiune:

Modalităţile de acţiune pentru asigurarea ordinii şi siguranţei publice sunt stabilite în funcţie de interesele ţării, de resursele la dispoziţie, de evoluţia proceselor economice şi politice, precum şi de situaţia operativă şi potenţialele ameninţări la adresa ordinii publice şi au în vedere următoarele direcţii principale:

a)     finalizarea reconstrucţiei sistemului instituţional de ordine şi siguranţă publică;

b)    descentralizarea deciziei, a responsabilităţilor şi a alocării resurselor;

c)     transferul decizional la nivelul structurii direct implicate în gestionarea acţiunilor;

d)    creşterea capacităţii operative a structurilor de intervenţie rapidă în vederea gestionării calificate a tuturor problemelor pe linie de ordine publică;

e)     elaborarea unei concepţii coerente de acţiune a forţelor de ordine publică în vederea reducerii nivelului criminalităţii;

f)      creşterea siguranţei cetăţeanului prin intensificarea măsurilor pentru prevenirea, descoperirea şi combaterea fenomenului infracţional;

g)     realizarea unui sistem modern de abordare a acţiunilor şi misiunilor specifice în domeniul ordinii publice, care să permită asigurarea stării de normalitate şi echilibru în cadrul comunităţilor;

h)     iniţierea şi derularea, în cooperare cu societatea civilă, de programe pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii comise cu violenţă, având ca obiectiv creşterea gradului de siguranţă civică;

i)       consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor parteneriale cu comunitatea prin permanentizarea acţiunilor de parteneriat;

j)       participarea directă a tuturor componentelor cu atribuţii specifice din Ministerul Administraţiei şi Internelor la realizarea climatului de ordine şi siguranţă publică;

k)     realizarea sistemului dual de ordine şi siguranţă publică ca serviciu public în slujba comunităţii;

l)       armonizarea legislaţiei privind activitatea Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul ordinii publice cu reglementările europene;

m)  reformarea şi reorganizarea structurilor funcţionale şi operaţionale, conform standardelor europene, în domeniul ordinii publice;

n)     adaptarea metodelor, procedurilor şi regulilor de gestionare a ordinii şi siguranţei publice la situaţia operativă;

o)    creşterea capacităţii de răspuns a structurilor operative;

p)    realizarea efectivă a unui parteneriat cu societatea civilă, necesar obţinerii sprijinului acestuia în efortul comun de prevenire şi contracarare a feno­menului infracţional, prin: întărirea capacităţii de promovare a unei ima­gini coerente, credibile şi stabile a Ministerului Administraţiei şi Inter­nelor şi adoptarea unei atitudini transparente, active şi a unui limbaj adecvat;

q)    crearea unei conduite profesionale moderne în rândul personalului instituţiilor din domeniul ordinii publice, pentru a răspunde nivelului de aşteptare al cetăţeanului;

r)      perfecţionarea şi dezvoltarea cooperării şi colaborării cu toate instituţiile din cadrul Sistemului naţional de apărare şi securitate naţională, precum şi cu celelalte autorităţi cu atribuţii în acest domeniu;

s)     dezvoltarea relaţiilor de colaborare cu instituţiile similare din străinătate;

t)       mediatizarea în plan internaţional a demersurilor româneşti pentru racordarea la standardele general acceptate privind forţele şi serviciile de ordine publică.

Potrivit aceluiaşi document, intrat în vigoare în anul 2005, principiile de realizare a ordinii şi siguranţei publice sunt următoarele:

Principiul legalităţii. Acţiunea forţelor de ordine şi siguranţă publică se desfăşoară în spiritul şi cu respectarea legilor, iar cetăţenii – în exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale – nu sunt supuşi decât îngrădirilor stabilite prin lege şi cerinţelor fireşti ale moralei.

Principiul teritorial şi al mobilităţii forţelor. Forţele de ordine şi siguranţă publică sunt organizate la nivel central şi teritorial, cu structuri şi competenţe corespunzătoare dispunerii şi organizării unităţilor administrativ-teritoriale şi evoluţiei fenomenului infracţional.

Principiul prevenirii acţiunilor de tulburare a ordinii publice reflectă capacitatea organismelor de conducere şi a forţelor de ordine de a lua la timp măsurile necesare pentru evitarea producerii oricăror acte sau fapte prin care se aduce atingere ordinii publice, pentru evitarea amplificării acestora şi degenerării lor în acţiuni violente sau care afectează grav ordinea publică.

Principiul operabilităţii şi interoperabilităţii reflectă capacitatea şi disponibilitatea forţelor de ordine de a executa acţiuni în spaţiul naţional, de a conlucra cu forţe similare din alte state şi de a îndeplini misiuni specifice de menţinere a păcii şi înlăturare a efectelor unor dezastre, în compunerea organismelor internaţionale, pe teritoriul altor state.

Principiul nediscriminării impune forţelor de ordine şi siguranţă publică adoptarea unui comportament corect, imparţial şi nediscriminatoriu, fără deosebire de rasă, sex, religie, naţionalitate, apartenenţă politică, avere sau origine socială, faţă de toţi cetăţenii.

Principiul evitării surprinderii presupune obligaţia factorilor de decizie din domeniul ordinii şi siguranţei publice de a atenţiona şi de a soma cu privire la folosirea mijloacelor din dotare, îndeosebi a armelor de foc, şi, după caz, acordarea timpului necesar pentru încetarea acţiunilor şi/sau părăsirea zonei de către cei implicaţi.

Principiul suficienţei, gradualităţii şi proporţionalităţii presupune folosirea forţei proporţional cu tipul şi gradul de tulburare a ordinii publice, numai atât cât este strict necesar şi pe o perioadă limitată, suficientă pentru atingerea obiectivului propus. Procedeele şi mijloacele de acţiune care implică măsuri de constrângere vor fi utilizate în mod progresiv şi numai dacă este absolut necesar.

Principiul colaborării permanente cu comunitatea. În îndeplinirea atribuţiilor ce le revin, forţele de ordine îşi sprijină întreaga activitate pe concursul larg al cetăţenilor şi acţionează cu respect pentru public.

Principiul inviolabilităţii persoanei stabileşte că orice persoană are dreptul de a i se respecta viaţa, integritatea fizică şi morală, precum şi atributele insepa­rabile personalităţii sale. Acest principiu include interzicerea torturii sau a relelor tratamente precum şi dreptul persoanei la un proces echitabil, public şi corect, în faţa unei instanţe competente, independente şi imparţiale, conform legii.

Principiul intervenţiei specializate şi cooperării. Folosirea forţelor de ordine şi siguranţă publică principale şi de sprijin, complementare şi de excepţie în menţinerea şi restabilirea ordinii publice se realizează în raport de atribuţiile legale, pregătirea şi dotarea specifică fiecărei categorii de forţe.

Principiul conducerii unitare – optimizarea structural-relaţională, armonizarea şi sincronizarea acţiunilor în vederea atingerii scopurilor propuse, cu eforturi minime şi rezultate superioare. [33]

De aceea, pornind de la această realitate, şi folosind perspectiva realizării unui sistem strategic european al gestionării securităţii interne, ne propunem să contribuim, pe parcursul cercetării, la analiza ştiinţifică a noii paradigme a interdeterminărilor dintre noile dimensiuni ale securităţii interne şi să propunem un model strategic al ordinii publice şi siguranţei persoanei, instituţiei şi acţiunii.

 


 

Încheiere

Securitatea internă, în epoca de început a globalizării, devine din ce în ce mai mult o problemă a tuturor. Ea nu iese din sfera de atribuţii şi din competenţa statului de drept – nici nu ar fi posibil aşa ceva –, dar se redefineşte pe un palier mult mai larg, extins, practic, la întreaga comunitate internaţională. Acest lucru este condiţionat complex de creşterea gradului de interdependenţă dintre state, de „globalizarea“ pericolelor şi ameninţărilor clasice şi de apariţia altora noi, îndeosebi asimetrice. Legislaţia internă care statuează ordinea de drept, siguranţa cetăţeanului, a acţiunilor sale, a proprietăţii şi a instituţiilor publice şi private trebuie să se adapteze în permanenţă la legislaţia internaţională, în timp ce legislaţia internaţională se sprijină pe noile realităţi ale acestei lumi, prelungindu-le şi proiectându-le în viitor.

Fără nici o îndoială, secolul în care am intrat va fi un secol al unităţii lumi, atât prin reafirmarea valorilor comune ale tuturor oamenilor, cât şi prin instituirea şi consolidarea unor principii noi, bazate îndeosebi pe dreptul natural, pe dreptul internaţional, pe dreptul la securitate al tuturor. Din această perspectivă, securitatea internă va fi din ce în ce mai mult o celulă de bază a securităţii internaţionale, iar aceasta din urmă va fi un garant şi un factor generator al securităţii interne. O dată cu extinderea Uniunii Europene, se extinde şi securitatea internă. Ea capătă un nou înţeles, o nouă filozofie şi o nouă configuraţie, devenind securitate a întregului continent, suport important al unităţii, progresului şi prosperităţii europene, pilon de stabilitate şi de siguranţă pentru azi şi pentru mâine.

Concluzii şi propuneri

1. Procesul de globalizare este necesar şi firesc. El răspunde tendinţei de extindere, de universalizare a legilor, principiilor şi normelor care definesc relaţiile internaţionale, relaţiile între oameni şi între activităţile acestora, în sensul asigurării stabilităţii, securităţii şi siguranţei cetăţeanului planetei, activităţilor sale, proprietăţii, comunităţii internaţionale, instituţiilor publice şi private.

2. Globalizarea exprimă tendinţa comunităţilor omeneşti de a se reuni, probabil după matricea iniţială, în acelaşi concept de civilizaţie şi cultură, care a generat omul modern, proprietatea, instituţiile şi dreptul. Acest proces nu se poate însă desfăşura decât în condiţiile în care este temeinic securizat, în toate spaţiile – naţional, continental şi planetar – în toate dimensiunile şi în toate componentele – economice, politice, culturale, sociale, informaţionale şi militare –, precum şi prin participarea efectivă a tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale, instituţiilor şi oamenilor.

3. Securitatea internă are cel puţin trei dimensiuni, într-o dialectică echilibrată şi complexă:

Ø     dimensiunea naţională, ca securitate şi siguranţă a cetăţeanului, proprietăţii, activităţii, instituţiei şi legii;

Ø     dimensiunea regională sau continentală, ca securitate şi siguranţă a cetăţeanului, activităţilor sale, proprietăţii, instituţiei, legii şi relaţiilor dintre state, precum şi dintre diferite organizaţii şi organisme naţionale şi internaţionale;

Ø     dimensiunea extinsă din ce în ce mai mult la nivelul întregii planete, ca securitate şi siguranţă a reţelelor de comunicaţii şi de informaţii, a infrastructurilor critice, a sistemelor de generare a resurselor, a relaţiilor dintre state, precum şi ca expresie a solidarităţii oamenilor şi comunităţilor omeneşti de pe planetă în faţa noilor provocări, pericole şi ameninţări.

4. Securitatea internă a spaţiului românesc devine din ce în ce mai mult o componentă a securităţii europene, iar securitatea europeană se va sprijini în mod substanţial şi pe securitatea internă a României, ca stat frontalier, care trebuie să asigure, la graniţele de est şi sud-est ale Uniunii Europene, îndeplinirea politicii europene de vecinătate, de confluenţă, de siguranţă şi de stabilitate, precum şi obiectivele Alianţei Euro-Atlantice.

5. Instituirea şi realizarea efectivă a unui concept de securitate internă europeană viabilă şi pe termen lung, în condiţiile amplificării pericolelor şi ameninţărilor transfrontaliere, îndeosebi a celor care ţin de crima organizată, de traficul de droguri, de arme şi de carne vie, de criminalitatea economic-financiară, de contrabandă şi de corupţie, precum şi în cazul unor calamităţi şi dezastre, impun  o nouă paradigmă a securităţii interne europene şi, deci, o nouă viziune asupra modalităţilor de materializare. În acest sens, în opinia noastră, ar trebui constituit un sistem european al securităţii interne bazat pe reţea, care ar putea avea cel puţin două subsisteme: subsistemul (sistemul) european strategic de securitate internă şi subsistemul (sistemul) mobil tactic de securitate internă.

Bibliografie selectivă

ACTE NORMATIVE

 

 

  1. TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA, Institutul European din România, Bucureşti, 2006.
  2. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003.
  3. STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI (Proiect), Bucureşti, 2006.

4.      HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI Nr. 196 din 17 martie 2005 privind Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, Monitorul Oficial Nr. 243 din 23 martie 2005.

5.      HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI Nr. 471/2004 pentru aprobarea Strategiei managementului integrat al frontierei de stat a României.

6.      STRATEGIA NAŢIONALĂ DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A TERORISMULUI, aprobată prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 36/2002.

7.      PROTOCOLUL GENERAL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A SISTEMULUI NAŢIONAL DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A TERORISMULUI, aprobat prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 0067/2002.

8.      PLANUL STRATEGIC ŞI OPERAŢIONAL DE ÎNTREBUINŢARE A FORŢELOR DE ORDINE PUBLICĂ ALE MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR.

LUCRĂRI DE AUTOR

1.      General dr. Mircea Mureşan, general de brigadă (r) Gheorghe Văduva, RĂZBOIUL VIITORULUI, VIITORUL RĂZBOIUULUI, ediţia a II-a, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2006.

2.      Hervé Coutau-Bégarie, TRATAT DE STRATEGIE, vol. I, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2006.

3.      Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATEGIE DES ORIGINES AU NUCLEAIRE,  Edition Robert Laffont, S.A., Paris, 1990, p. XI.

4.      Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, SOCIOLOGIA ŞI GEOPOLITICA FRONTIEREI, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp.1-10.

5.      DICTIONAIRE DE LA LANGUE FRANCAISE. Encyclopedie, noms communns, noms propres, 1995

6.      General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, TERORISMUL CONTEMPORAN – FACTOR DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII NAŢIONALE, ÎN CONDIŢIILE STATUTULUI ROMÂNIEI DE MEMBRU NATO, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2005.

7.      General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, RĂZBOIUL BAZAT PE REŢEA ÎN FIZIONOMIA NOILOR CONFLICTE MILITARE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005.

8.      General dr. Mircea Mureşan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, STRATEGIA DE PARTENERIAT, PARTENERIATUL STRATEGIC, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005, p.28.

9.      Dr. Gheorghe Văduva, Mihai Dinu, STRATEGIA EUROPEANĂ A INTEGRĂRII, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I 0147, Bucureşti, 2005.

SURSE DE PE INTERNET

 

 

http://www.iss-eu.org, L’Institut d”Etudes de Sécurité de l”Union Européenne, Une Europe sure dans un monde meilleur. Stratégie européenne de Sécurité, 2005.

http://www.ier.ro, Politica Europeană de Securitate şi Apărare, 2005

http://www.stratis.org, François Caron, L’appréciation du risque militaire.

http://www.sofema-groupe.com/organisation/business_units_transversales/securite_surete/

Anexe

Anexa nr. 1 Homeland Security „Siguranţă şi Securitate“

Business Unit thématique et transversale[34] oferă un ansamblu de soluţii globale în domeniul Homeland Security, în strînsă colaborare cu Business Units géographiques.

Sursa: http://www.sofema-groupe.com/organisation/business_units_transversales/securite_surete/

Oferta se referă la următoarele competenţe specifice:

  • Expertizarea şi evaluarea riscurilor;
  • Protecţia frontieerelor şi a punctelor de intrare (frontiere terestre, portuare şi aeroportuare);
  • Supravegherea teritoriului prim mijloace Terestre-Aeriene-Maritime, inclusiv prin vectorii necesari (avioane/elicoptere şi nave de intervenţie);
  • Siguranţa punctelor şi reţelelor critice (centrale energetice, întreprinderi industriale, reţele şi distribuiţii);
  • Siguranţa transmisiunilor de informaţii şi a reţelelor de comunicaţii folosite de civili sau de stat);
  • Mijloace de gestionare a crizelor şi de intervenţie (centre de comandament, mijloace de intervenţia şi de ajutor);

Valoarea a ceea ce oferă SOFEMA Grup rezidă, de asemenea, şi în capacitatea sa de asigura modernizarea arhitecturii existente ca o soluţie la îndemână.

Bazându-se pe o tehnologie europeană încercată, oferta Grupului SOFEMA cuprinde, în egală măsură, şi o asistenţă financiară ca şi integrarea şi transferul de competenţe printr-o formaţie adaptată.

Anexa nr. 2 Sistem european de securitate internă

I2SI

Sisteme sau grile de colectare, prelucrare şi difuzare rapidă, prin reţea a datelor şi informaţiilor, de supraveghere şi identificare, de tipul I2SI (Informaţii, Intelligence, Supraveghere, Identificare)

SAPDI

Sisteme de analiză rapidă a datelor şi informaţiilor şi de echipare a bazelor de date, în reţea, de tipul SAPDI (Sistem de Analiză şi Prelucrare a Datelor)

DCS

Unităţii de decizie şi coordonare strategică (DCS), care sunt, de fapt, comandamente integrate (de tipul comandamentelor Joint care există în forţele armate), din care să facă parte toţi cei care pun în operă o decizie politică cu privire la securitatea internă a continentului european şi a fiecărei ţări în parte

Reţeaua logistică (RL)

Reţeaua de infrastructuri (RI) – nu este reprezentată, în model, întrucât, de regulă, este o reţea fixă.

UA

Unităţi de poliţie, de jandarmi, de pompieri, de protecţie civilă şi alte componente de acţiune şi de reacţie (Unităţi de Acţiune – UA)

SMT

Subsisteme (sisteme) mobile tactice (SMT)


[1]CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, Editura Monitorul Oficial, 2003, p. 7.

[2] www.mondialisation.be/Lexique-Terme.htm

[3] Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATEGIE DES ORIGINES AU NUCLEAIRE,  Edition Robert Laffont, S.A., Paris, 1990, p. XI.

[4] Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, SOCIOLOGIA ŞI GEOPOLITICA FRONTIEREI, Editura Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, pp.1-10.

[5] Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Ibidem, p.1

[6] www.stratisc.org François Caron, L’APPRÉCIATION DU RISQUE MILITAIRE.

[7] Pericolul reprezintă o primejdie, adică o situaţie care poate duce la degradarea unui sistem sau proces, la distrugerea unei entităţi. Pericolul însuşi este o degradare a unui sistem sau proces sau un efect al cesteia.

[8] Ameninţarea semnifică o acţiune ostilă, cu scopul de a intimida. Ea poate fi exercitată în mod direct de cel care ameninţă sau poate fi percepută ca atare de cel care se consideră ameninţat. Ecartul dintre o realitate (acţiune) şi perceperea ei ca ameninţare este foarte mic şi greu de identificat. De aceea, în relaţiile dintre state, problematica ameninţării şi a percepţiei acesteia ca atare este foarte sensibilă.

[9] Prin risc se înţelege o primejdie (pericol) căreia i se poate evalua (măsura), până la un anumit punct, eventualitatea, care poate fi mai mult sau mai puţin previzibilă (DICTIONAIRE DE LA LANGUE FRANCAISE. Encyclopedie, noms communns, noms propres, 1995)

[10] Provocarea semnifică o suită de gesturi, de realităţi sau de acţiuni îndreptate împotriva cuiva cu scopul de a produce o reacţie. Există şi aici o mare sensibilitate între provocarea ca atare şi înţelegerea ei. De aceea, în multe privinţe, provocarea nu este doar acţiunea de a provoca, ci mai ales înâelegerea (considerarea, analiza, calificarea) acesteia ca provocare.

[11] Sfidarea este, deopotrivă, provocare prin ignorare, adică o ignorare care provoacă, dar şi atitudine care ignoră. Sfidarea este o ignorare orientată, adesea ameninţătoare.

[12] Prin tensiune, în sensul acestui studiu, înţelegem o stare de încordare care induce teamă, nesiguranţă şi neîncredere şi determină, în cele mai multe cazuri, reacţii.

[13] Identificarea provocărilor, sfidărilor, pericolelor, ameninţărilor şi a riscurilor asociate acestora revine, deopotrivă, unor structuri specializate, cum ar fi, spre exemplu, serviciile de informaţii, compartimentele de analiză şi de evaluare din fiecare sistem sau proces, dar şi fiecărei instituţii  şi fiecărui om în parte, mai ales celor care se ocupă de siguranţa naţională şi de ordinea publică. Trăim într-o lume a interdependenţelor. De aceea, nu numai procesele şi acţiunile care duc la progres se intercondiţionează, ci şi cele care duc la degradarea şi distrugerea sistemelor şi proceselor, a calităţii vieţii, a relaţiilor internaţionale, a păcii şi securităţii.

[14] Haosul este înţeles aici ca dezorganizare în vederea unei noi organizării, stare în care toate procesele sunt accelerate, intersectate, amestecate, confuze, greu de identificat, de analizat, de înţeles şi de susţinut.

[15] Vechiul foaier perturbator se întindea între Nordul Mării Caspice şi Manciuria şi se caracteriza prin invadarea spaţiului european şi asiatic de către populaţiile nomade războinice care se aflau aici. (n.a.)

[16] http://www.iss-eu.org, L’Institut d”Etudes de Sécurité de l”Union Européenne, Une Europe sure dans un monde meilleur. Stratégie européenne de Sécurité, 2005, p. 6.

[17] http://www.ier.ro, Politica Europeană de Securitate şi Apărare, p. 2

[18] HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI Nr. 196 din 17 martie 2005 privind Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, Monitorul Oficial Nr. 243 din 23 martie 2005

[19] http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne, decembre, 2003, p.7.

[20] General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, TERORISMUL CONTEMPORAN – FACTOR DE RISC LA ADRESA SECURITĂŢII ŞI APĂRĂRII NAŢIONALE, ÎN CONDIŢIILE STATUTULUI ROMÂNIEI DE MEMBRU NATO, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2005, p. 11.

[21] Gheorghe Văduva, Ibidem, pp. 15-16.

[22] http://www.iss-eu.org, Stratégie européenne de sécurité, L’institut d’Etudes de l’Union Européenne, decembre, 2003, p.6.

[23] http://www.iss-eu.org, Ibidem, p. 5.

[24] Ţările deţinătoare de tehnologii de vârf, de tehnologia informaţiei (IT) şi care domină pieţele şi resursele.

[25] Ciberpiraterismul nu este pur şi simplu un piraterism informaţional, ci unul care se autoreproduce, care se alimentează dintr-o relaţie de feed-back, specifică sistemelor informaţionale. Ciberpiraterismul este un fel de „vâsc informaţional“ care se dezvoltă în ritmul în care evoluează sistemele informaţionale.

[26] La fel ca ciberpiraterismul, ciberterorismul se dezvoltă pe sistemele informaţionale şi vizează distrugerea spectaculoasă a acestora, sprijinindu-se, totuşi, pe ele, extrăgându-şi seva şi consistenţa din ele (acesta este unul dintre paradoxurile cibeterorismului, care distruge ceea ce îl hrăneşte.

[27] Politica reprezintă expresia interesului şi a voinţei unei entităţi (comunităţi) şi se exprimă prin formularea, poe termen lung, mediu sau scurt, scopurile şi obiectivele urmărite de acea entitate (stat, alianţă, coaliţie, uniune de stat etc.). Această politică se pune în operă prin strategii adecvate – în cazul nostru, prin strategii de securitate şi apărare –, care sunt deopotrivă modalităţi de îndeplinire a acestor scopuri şi obiective fixate de decidentul politic, dar şi sisteme de legi, principii şi reguli de pregătire şi folosire a forţelor, mijloacelor şi acţiunilor necesare în acest sens, precum şi deschideri spre folosirea creativă şi eficientă a acestora. În acest sens, strategia nu este doar o metodă de punere în aplicare a deciziei politice, ci şi o ştiinţă şi o artă prin care se realizează, adesea în maniere ingenioase şi surprinzătoare scopurile şi obiectivele fixate.

[28] General de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, RĂZBOIUL BAZAT PE REŢEA ÎN FIZIONOMIA NOILOR CONFLICTE MILITARE, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005, p. 6.

[29] General dr. Mircea Mureşan, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, STRATEGIA DE PARTENERIAT, PARTENERIATUL STRATEGIC, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2005, p.28.

[30] Dr. Gheorghe Văduva, Mihai Dinu, STRATEGIA EUROPEANĂ A INTEGRĂRII, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I 0147, Bucureşti, 2005, pp. 20-22.

[31] SIS (Sistem de Infromaţii Schengen, cu baza la Strasburg)

[32] TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA, Institutul European din România, Bucureşti 2005, Articolul III-309, p. 119.

[33] HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI Nr. 196 din 17 martie 2005 privind Strategia Ministerului Administraţiei şi Internelor de realizare a ordinii şi siguranţei publice, pentru creşterea siguranţei cetăţeanului şi prevenirea criminalităţii stradale, Monitorul Oficial Nr. 243 din 23 martie 2005.

[34] http://www.sofema-groupe.com/organisation/business_units_transversales/securite_surete/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s