EUROPENIZAREA ROMÂNIEI. DIMENSIUNEA POLITICĂ – material conceput si elaborat de catre domnul Gheorghe Gabriel Carabus – dr. in istorie

Cuprins:
I. Introducere

II. Revoluţia din 1989 şi căderea comunismului

III. Europeanizarea: Perspective teoretice

III.1. Concept (sau Ce se înţelege prin “Europeanizare”?)

III.2. Conexiuni cu România

III.2.1. Perioada post-comunistă timpurie: anii 1990

III.2.1.1. Romania şi integrarea în UE

III.2.2. Criteriile de la Copenhaga ale Consiliului European din 1993

III.2.2.1. Criteriile politice

III.2.2.2. Criteriile economice

III.2.2.3. Acquis-ul comunitar

IV. O perspectivă politică asupra transformării (Europeanizării): transformări “naturale” şi transformări “impuse”
IV.1. Democraţia şi statul de drept

IV.1.1. Parlamentul

IV.1.2. Executivul

IV.1.3. Sistemul judiciar

IV.1.4. Măsurile anti-corupţie

IV.2. Drepturile omului şi protecţia minorităţilor

IV.2.1. Drepturile civile şi drepturile politice

IV.2.2. Drepturile economice, sociale şi culturale

IV.2.3. Drepturile şi protecţia minorităţilor

V. Concluzii

Summary

Bibliografie


“Europenizarea este o consecinţă a integrării europene.”

(Robert Ladrech)
I. Introducere

Uniunea Europeană (UE) este „actorul” cu cel mai mare succes din Europa în ceea ce priveşte instituţionalizarea unui sistem de guvernare care include o mare şi, în acelaşi timp, în continuă creştere parte a continentului, motiv pentru care a devenit „atractivă” pentru mai toate statele europene1. Astfel, soluţiile UE de orice fel exercită o puternică influenţă atât asupra statelor membre, cât şi asupra acelora care nu au statutul de membru , transformând în acest fel sistemele statale existente. Cât priveşte statele non-membre, un important rol este jucat de procesul de lărgire a Uniunii Europene, în contextul căruia statele candidate trebuie, pe de o parte, să corespundă standardelor UE şi, pe de altă parte, să se adapteze la modelele existente în cadrul acesteia.
Oricum, în ceea ce priveşte aceste transformări europene, este important de notat că ele nu se limitează la Uniunea Europeană şi statele sale membre deoarece, relaţiile transfrontaliere europene sunt dirijate, în afara UE, prin intermediul unei întregi serii de alte regimuri, organizaţii şi instituţii transnaţionale2.
Mai mult, cu privire la Europa de Est în general, şi România în special, acest gen de transformări, şi anume transformările văzute ca fiind determinate, în esenţă, de principalele organisme/instituţii europene şi de nevoia de a corespunde cu standardele europene, a început să evolueze în special într-un moment în care ţările est-europene, toate fiind parte a fostului bloc comunist şi aplicante pentru integrarea în UE, se confruntau cu problemele inerente unei „tranziţii democratice”3.

Principalele întrebări cărora voi încerca să le dau răspunsuri în lucrarea de faţă sunt: „ce reprezintă Europenizarea?”, „care sunt principalele caracteristici ale înţelesurilor sale?”, şi „ce se poate spune despre Europenizarea ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene?”. Îmi voi concentra atenţia asupra aspectelor politice ale schimbărilor (Europenizării) în cazul României, văzute, evident, într-un context mai larg, şi, unde va fi necesar, voi puncta, de asemenea, cât de departe a ajuns acest proces, respectiv care sunt punctele forte şi care sunt cele slabe.
Pentru a găsi răspunsurile la întrebările mele voi folosi accepţiunea generală a termenului Europenizare, cu cele 5 semnificaţii diferite, dar legate între ele – şi anume, Europenizarea ca schimbare a graniţelor externe ale UE, ca dezvoltare a instituţiilor la nivel european, ca influenţare principală a sistemelor de guvernare naţionale şi sub-naţionale, ca export de forme de organizare politică şi guvernare şi ca un proiect de unificare politică. Cu privire la aceasta, chiar unul dintre cei mai importanţi autori care au analizat diferitele fenomene reunite sub denumirea de Europenizare, şi anume  Johan P. Olsen, a accentuat faptul că ,,termenul se aplică în mai multe moduri pentru a descrie o varietate de […] procese de schimbare”, fără a reieşi însă o ,,definiţie comună”4. Mai mult, voi folosi acest cadru conceptual pentru analiza cazului României pe baza „criteriilor de la Copenhaga” şi a diferenţei dintre ceea ce am numit transformări „naturale” şi transformări „cerute”.

Voi aborda acest subiect în trei etape. În primul rând voi descrie primele realităţi, şi anume Revoluţia română anti-comunistă din Decembrie 1989, care a dus la căderea comunismului instalat acum o jumătate de secol. În al doilea rând voi clarifica înţelesul conceptului, prezentându-i caracteristicile principale şi voi stabili importanţa relativă a diferitelor sensuri în ceea ce priveşte România, descriind totodată contextul/situaţia existentă în ţara noastră şi primele sale legături cu Uniunea Europeană. În al treilea rând voi analiza pe scurt Europenizarea sectorului politic românesc, începând cu procesul de democratizare şi statul de drept şi terminând cu drepturile omului şi protecţia minorităţilor.
II. Revoluţia din 1989 şi căderea comunismului

Este bine ştiut faptul că la începutul preluării puterii în România, comunistul Nicolae Ceauşescu a fost un conducător care a încercat să nu mai depindă de Moscova si de Uniunea Sovietică şi să se apropie mai mult de Vest. Din acest punct de vedere anul 1974 este foarte important deoarece atunci Comunitatea Europeană ,,s-a oferit să încheie acorduri bilaterale cu ţările est-europene” dar, datorită ostilităţii sovietice din acea perioadă faţă de CEE, România a fost singura care a acceptat5.
Totuşi, această situaţie s-a schimbat în timp şi, datorită, pe de o parte, angajării forţate în 1970 la rambursarea datoriei externe, care a supus majoritatea populaţiei la privaţiuni severe, iar pe de altă parte, degenerării conducerii PCR (Partidul Comunist Român) într-un clan caracterizat de nepotism, unde funcţiile cheie erau ocupate de Ceauşescu şi de membri sau asociaţi apropiaţi ai acestuia, „regimul lui Nicolae Ceausescu a ajuns la un final violent în 1989”6.
Aşadar, protestele împotriva regimului au început la 16 decembrie 1989 în Timişoara, în sprijinul dizidentului László Tõkés, un pastor protestant maghiar, care se confrunta atunci cu o iminentă deportare pentru că a predicat împotriva lui Ceauşescu7. Astfel, ceea ce a început ca o întâlnire a câtorva enoriaşi, a devenit imediat, datorită faptului că aceştia au refuzat să plece, „o revoltă anti-guvernamentală” care, pentru a fi înăbuşită, necesita intervenţia poliţiei, trupelor Securităţii (poliţia secretă) şi a unui mare contingent al Armatei8. În acest sens, este important să remarcăm faptul că, referitor la cele întâmplate ,,în ziua fatală de 17 decembrie”, când Ceauşescu şi asociaţii săi cei mai apropiaţi discutau despre maniera în care ar trebui să răspundă evenimentelor de la Timişoara, „o variantă” ar fi că Ceauşescu ar fi acceptat să demisioneze, dar „ a fost convins să nu facă acest lucru de unii dintre acoliţii săi”, printre aceştia numărându-se  Silviu Curticeanu, Ion Dincă, Emil Bobu, Ana Mureaşan, Georghe Rădulescu şi Elena Ceauşescu9. Totuşi, un lucru sigur este că, în acea zi, mii de protestatari se aflau în stradă cu sloganuri  anti-dictatoriale şi că a urmat un carnagiu groaznic10.
Mai mult, se pare că Ceauşescu a subestimat pericolul, deoarece părăsise ţara pe 18 decembrie pentru o vizită de stat în Iran, dar, peste numai două zile, şi-a întrerupt călătoria, şi unele rapoarte sugerează faptul ca imediat după ce a revenit în Bucureşti „a ordonat trupelor din Timişoara să deschidă focul asupra demonstranţilor”11.
Dar a urmat o situaţie neprevăzută, deoarece „în 20 decembrie, când în jur de 50.000 de oameni au ieşit din nou în stradă în Timişoara, majoritatea trupelor armatei s-a alăturat protestatarilor”; totuşi Ceauşescu nu părea dornic să facă nici o concesie. În schimb, nu se aştepta ca în mai puţin de 48 de ore să fie pus faţă în faţă cu „o revoltă în masă atât de rapidă şi atât de puternică”12.
Astfel, astăzi, la 17 ani de la acele importante evenimente, se poate observa cu uşurinţă că „greşeala crucială a lui Ceauşescu în gestionarea crizei a fost decizia sa plină de îngâmfare de a-şi atrage sprijinul publicului prin organizarea unui miting în centrul Bucureştiului pe 21 decembrie”  cu scopul de „a susţine opoziţia sa intransigentă împotriva reformelor”; dar cu acea ocazie românii au refuzat să urmeze „comanda liderului lor”, şi-au abandonat frica şi câţiva dintre ei au întrerupt  „discursul dictatorului”, huiduindu-l în Piaţa Palatului din faţa clădirii Comitetului Central13 . Deşi Ceauşescu a încercat să domolească mulţimea, era prea târziu, şi în cele câteva secunde în care „televiziunea a transmis incidentul înainte de a ieşi din emisie, Ceauşescu părea vizibil şocat”, incident care se spune că a incitat mulţi români să iasă în stradă în acea noapte, o mulţime de oameni adunându-se în centrul Bucureşti-ului cerând alungarea lui Ceauşescu. În acea noapte memorabilă, studenţi protestatari au fost masacraţi în Piaţa Universităţii, dar în dimineaţa următoare a avut loc din nou o mare adunare în Piaţa Palatului14.
În aceste circumstanţe, în dimineaţa acelei zile, Ceauşescu ordonase armatei să blocheze accesul în centrul Bucureşti-ului, dar armata a refuzat să stea în calea protestatarilor şi ministrul apărării naţionale, generalul Vasile Milea, care se pare că refuzase să deschidă focul asupra demonstranţilor în Timişoara şi Bucureşti, a fost forţat să se sinucidă ca să evite o iminentă condamnare din partea autorităţilor comuniste pentru acţiunile sale15.
În concluzie, putem observa că, în ciuda unui răspuns negativ, protestele „s-au extins la Bucureşti şi au cuprins majoritatea populaţiei până la data de 21 decembrie”16. În ziua următoare preşedintele Nicolae Ceauşescu, însoţit de Elena Ceauşescu, a încercat să părăsească capitala, decolând cu elicopterul personal de pe acoperişul clădirii Comitetului Central „către o soartă aproape sigură”17. Chiar şi aşa, el a crezut că va putea rămâne la putere, în special cu ajutorul Securităţii, dar diferite părţi ale Partidului Comunist şi ale poliţiei secrete, având sprijinul armatei, „au părăsit regimul pentru a-l detrona pe Ceauşescu, care a fost executat în ziua de Crăciun”18.
Aceste evenimente nu au fost prin ele însele o tranziţie clară de la comunism, deşi diferenţele faţă de era comunistă sunt numeroase. Oricum, în acest sens este important să observăm că la data căderii lui Ceauşescu de la putere „aproape o treime din cele 14 milioane de adulţi din România erau membri ai Partidului Comunist”19.
În acest context, la scurt timp după zborul lui Ceauşescu din 22 decembrie şi înainte ca lupta dintre forţele Securităţii şi trupele armatei să se fi sfârşit, Frontul Salvării Naţionale, condus de fostul ministru al Afacerilor externe şi preşedinte al Adunării Generale a Naţiunilor Unite, Corneliu Mănescu, părea că preluase puterea prin faptul că îşi anunţase existenţa prin intermediul televiziunii naţionale. Totuşi, în după-amiaza aceleiaşi zile a fost anunţat un nou guvern interimar. Guvernul temporar a fost numit Comitetul Democraţiei Naţionale şi a fost alcătuit din ofiţeri militari care s-au alăturat generalului Nicolae Militaru20, intelectuali şi viitori membri ai Frontului Salvării Naţionale.
Pe 23 decembrie a luat naştere un Consiliu al  Frontului Salvării Naţionale, condus de Ion Iliescu, despre care se ştia că îşi exprimase în mod public opoziţia faţă de politica dusă de Ceauşescu încă din anul 197121, şi care a fost apoi ales preşedinte în mai 1990, atunci când Frontul Salvării Naţionale a câştigat primele alegeri parlamentare libere.
În ceea ce priveşte aceste evenimente de la sfârşitul anului 1989, nu este încă clar „dacă Uniunea Sovietică a luat legătura cu aceste oficialităţi care au format atât de prompt un guvern provizoriu sub auspiciile noului Consiliu al Salvării Naţionale şi le-a încurajat”22. În acest sens, mulţi români se întreabă dacă nu cumva Uniunea Sovietică a organizat şi susţinut acest guvern în preluarea puterii, preluare care a avut loc în haosul revoltei maselor. Totuşi aceasta este doar o supoziţie, care după părerea mea este mai mult decât greşită: în timp ce Moscova a susţinut în mod evident venirea la putere a noii autorităţi, „există doar dovezi fragmentare şi neconcludente privind o posibilă pregătire anterioară sau lansare din partea  Moscovei”23.
Deocamdată este evident că încă mai există multe piese necunoscute în puzzle-ul acelor evenimente, aşa cum există şi opinii diferite în ceea ce priveşte adevărata lor semnificaţie. În acest sens, în ciuda faptului că un posibil răspuns, în opinia unora, ar fi acela că în 1989 România a avut parte simultan atât „de o revoluţie populară, percepută de toată lumea, cât şi de o lovitură de palat [sau lovitură de stat24] care a avut loc în spatele uşilor închise”25 (cum susţin autori precum Attila Ágh, Thomas Niklasson sau Peter Siani-Davies), eu consider că un fapt evident este că în acele zile România a supravieţuit unei „revoluţii reale”, care poate fi recunoscută ca atare „prin aceea că a fost un atac din interior şi direcţionat în mod esenţial împotriva unui regim politic existent” care a fost „abolit pe neaşteptate, în mod brutal şi definitiv”26.
Un alt aspect important este acela că „garda personală” a lui Ceauşescu – Securitatea, s-a dovedit a nu fi atât de puternică pe cât sugera mitul invincibilităţii sale, de vreme ce Ceauşescu a crezut de cuviinţă să folosească armata pentru a suprima revolta de la Timişoara. Dar poporul român s-a ridicat pentru a-şi înfrunta liderul „cu sprijinul întârziat al unităţilor armatei române şi al ofiţerilor militari superiori” şi de aceea Securitatea sau Ceauşescu nu au putut face mare lucru pentru a ţine piept forţelor revoluţionare. În acest context, în multe privinţe “Ceauşescu a fost o victimă a propriului ego şi a mitului invulnerabilităţii sale, accentuat de percepţia, atât la Bucureşti cât şi în Vest, că poporul român este în mare măsură docil şi apatic”. Pe lângă acestea, el a apreciat greşit limita până la care poporul român poate suferi privaţiuni majore pentru ca el să poată rambursa datoria externă a României şi, până la final, nici el şi nici soţia lui nu au înţeles faptul că, cu cât poporul român avea mai mult de îndurat, cu atât mai explozivă devenea situaţia27.
În concluzie, revoluţia din Decembrie 1989, prin intermediul căreia poporul român s-a ridicat în căutarea libertăţii şi a democraţiei, a fost „cel mai important eveniment din România în ultima jumătate de secol” şi a schimbat radical vieţile a milioane de români, precum şi poziţia ţării în lume, declanşând un proces de schimbare şi anunţând epoca Europenizării României28.
Acestea fiind spuse, se poate remarca faptul că această revoltă populară românească şi instalarea noilor autorităţi „vor fi întotdeauna sinonime în ochii Vestului cu colapsul comunismului în Europa de Est”29.

III. Europenizarea

III.1. Ce se înţelege prin „Europenizare”?
În ceea ce priveşte acest concept, ar trebui spus de la început că Europenizare este un termen folosit în mai multe moduri pentru „a descrie o varietate de fenomene şi procese de schimbare” şi pentru care „nu s-a stabilit o definiţie comună”30.
De aceea, pentru a se ajunge la o înţelegere corespunzătoare a termenului, ar trebui să căutăm o definiţie mai vastă a acestuia şi în acest sens cea mai bună soluţie este să urmăm opinia lui Johan P. Olsen, conform căreia pot fi luate în considerare cinci fenomene diferite, dar legate între ele, numite „Europenizare”, cu menţiunea că toate aceste concepţii mai degrabă „se completează decât să se excludă reciproc”31.

1. Europenizarea ca schimbare a graniţelor teritoriale exterioare ale UE. Acest prim fenomen „implică raza teritorială de acţiune a unui sistem de guvernare şi gradul în care Europa ca şi continent poate deveni un spaţiu politic unic” (de exemplu,  Europenizarea are loc pe măsură ce Uniunea Europeană îşi extinde graniţele prin lărgire) şi, înainte de toate, cere ca Europa, în sens geografic, şi graniţa exterioară a spaţiului/teritoriului european să poată fi delimitată şi definită32.
Din acest punct de vedere este important de remarcat că, deşi în ultima vreme s-a căpătat obişnuinţa de a se folosi „Europa” cu referire la Uniunea Europeană şi la Statele sale Membre, totuşi este cert faptul că „transformările europene nu se limitează la UE şi la Statele Membre, sau la Europa de Vest”, relaţiile transfrontaliere fiind „coordonate prin intermediul unei varietăţi de regimuri şi instituţii transnaţionale, în afara UE”. De aceea, o înţelegere potrivită a transformărilor neîntrerupte necesită atenţie nu numai cu privire la UE, ci, de asemenea, şi la „alte instituţii, regimuri şi organizaţii transnaţionale europene, sau la statele care nu sunt membre”33. Dar, ţinând cont de faptul că Uniunea Europeană ,,a avut cel mai mare succes în instituţionalizarea unui sistem de guvernare care include o mare, şi în continuă creştere, parte a continentului”, s-a dovedit a fi foarte atractivă pentru majoritatea statelor europene, lista ţărilor candidate fiind încă lungă34.
Totuşi, în acest context, se ridică şi o problemă, şi anume: de ce se lărgeşte UE, de ce au acceptat Statele Membre (şi încă mai acceptă) noi membri?35. Încercând să dea un răspuns acestei chestiuni problematice, Olsen a luat drept principal punct de sprijin regula continuităţii, conform căreia „schimbarea este condusă normativ” şi poate fi văzută ca fiind „cvasi-mecanică, adică urmând aplicării de rutină a unor criterii stabile pentru aderare şi executării unor proceduri standard în cazul unor situaţii prestabilite”, acţiunea fiind obligatorie36. Astfel, spre exemplu, dacă o ţară candidată întruneşte criteriile de obţinere a statutului de „membru” – este admisă, altfel – nu, ceea ce înseamnă că aceste criterii de admitere joacă un rol foarte important în procesul de extindere. În acest sens trebuie observat faptul că dacă procesul de extindere nu poate fi văzut „doar ca rezultat al unei alegeri strategice”, unde Statele Membre îşi maximizează beneficiile, totuşi este susţinut de acestea pentru „a-şi salva reputaţia de membri ai Comunităţii”, comportamentul strategic fiind constrâns de identificarea anterioară a participanţilor cu Uniunea şi cu ideile constitutive ale Comunităţii37. Astfel, nu este surprinzător faptul că numeroase documente UE ilustrează extinderea ca fiind în concordanţă cu principiile liberal-democratice şi cu valorile Comunităţii, precum şi cu interesele atât ale membrilor existenţi, cât şi ale ţărilor aplicante38.

2. Europenizarea ca dezvoltare a instituţiilor de guvernare la nivel european. Acest al doilea fenomen la care se referă termenul în cauză ,,reprezintă construcţia centrală cu o capacitate de acţiune colectivă, care prevede un anumit grad  de coordonare şi coerenţă politică”. În acest sens, o ordine normativă bazată pe anumite principii, structuri şi practici constitutive, precum şi pe instituţii oficiale de guvernământ, „facilitează şi constrâng în acelaşi timp abilitatea de a lua şi pune în practică decizii obligatorii şi de a sancţiona ceea ce nu este conform cu acestea”39.
În ceea ce priveşte această dezvoltare a instituţiilor de la nivel european ar trebui început de la faptul că numeroşi autori definesc Europenizarea ca „instituţionalizarea la nivel european a unui sistem de guvernare distinct, cu instituţii comune şi autoritatea de a lua, implementa şi impune anumite politici europene obligatorii”40. În acest sens, cea mai bună ilustrare este dată de Thomas Risse, Maria Green Cowles şi James Caporaso, care definesc Europenizarea ca: „ apariţia şi dezvoltarea la nivel european atât a unor structuri de guvernare distincte, adică a unor instituţii politice, legale şi sociale asociate în scopul rezolvării problemelor, care formalizează interacţiunea dintre participanţi, cât şi a unor reţele politice specializate în crearea de reguli europene autoritare”41.
Referitor la acest fapt, trebuie să înţelegem  dinamica şi rezultatele dezvoltării instituţionale de la nivel european, scop în care un posibil cadru este alegerea intenţionată, în care „un grup de actori are de ales între forme alternative de organizare şi guvernare”. Astfel, aceşti actori au crietrii speciale care fac posibilă distincţia între alternativele disponibile şi rezultatele lor, ei alegând-o pe aceea care, „conform proprietăţilor sale inerente  sau efectelor sale previzibile, este apreciată ca fiind cea mai valoroasă”. În acest fel dezvoltările instituţionale sunt văzute ca reflectând „voinţa, puterea şi înţelegerea” actorilor respectivi42.
Aici, datorită faptului că identificarea actorilor şi a motivaţiilor şi forţelor care le determină alegerile reprezintă o mare provocare, este important de notat faptul că această problemă ar putea fi rezolvată în două feluri posibile43:
a) un mod de rezolvare a problemei, conform căruia „obiectivele sunt împărţite şi schimbarea instituţională este rezultatul acordurilor voluntare dintre actorii relevanţi”, care astfel trebuie să descopere şi să schiţeze forme comune de organizare şi guvernare care să-i facă pe toţi „să obţină rezultate mai bune decât ar putea obţine de unii singuri”;
b) un mod de hotărâre divergent, conform căruia schimbarea reflectă interesele celor mai puternici actori, atâta timp cât ei „încheie afaceri, formează coaliţii, formulează ameninţări sau fac promisiuni bazate pe puterea lor politică, militară sau economică”; în acest caz atenţia este atât asupra „concepţiilor concurente privind unitatea  europeană şi formele de organizare şi guvernare politică”, cât şi asupra puterii, şi anume, cum procesul de Europenizare „modifică felurile în care puterea politică este constituită, legitimată, exercitată, controlată şi redistribuită”.

3. Europenizarea ca pătrundere/influenţare centrală a sistemelor naţionale şi sub-naţionale de guvernare. În acest caz, Europenizarea implică “împărţirea responsabilităţilor şi puterilor între diferite niveluri ale guvernării”. Mai mult decât atât, faptul că toate sistemele de guvernare structurate pe mai multe niveluri stabilesc „un echilibru între unitate şi diversitate, coordonare centrală şi autonomie locală”, sugerează faptul că Europenizarea implică necesitatea ca sistemele de guvernare naţionale şi sub-naţionale să se adapteze atât unui centru politic european, cât şi unor norme europene. De aceea, accentul cade pe „schimbările care au loc în inima instituţiilor de guvernare şi politice autohtone ca o consecinţă a dezvoltării instituţiilor, identităţilor şi politicilor de la nivel european”44.
Din această perspectivă există două contexte în care poate fi analizată Europenizarea ca proces(-e) de adaptare, şi anume învăţarea empirică – unde instituţiile se schimbă/transformă „în baza experienţelor şi interpretărilor cu privire la cum actorii relevanţi din mediul european răspund la forme alternative de organizare şi guvernare internă”, formele şi acţiunile  evaluate ca având succes având şanse mai mari să se repete şi să se dezvolte – şi selecţia competitivă – unde „imperativele mediului sunt văzute ca fiind cele care conduc procesul de schimbare”, instituţiile şi actorii fiind fixe/ficşi iar supravieţuirea lor depinzând de performanţa lor şi avantajele de care dispun sau pe care le oferă, astfel supravieţuind doar cei mai eficienţi45.
Totuşi, este esenţial să admitem faptul că dintr-o perspectivă instituţională nu trebuie să ne aşteptăm ca aceste procese de învăţare empirică şi selecţie competitivă să fie întotdeauna perfecte, deoarece în aranjamentele politice, aşa cum este şi cel european, pot să apară „răspunsuri şi modele de adaptare diferenţiate” datorită atât variaţiei presiunilor de adaptare exercitate asupra statelor şi instituţiilor, care sunt dezvoltate neuniform, cât şi  caracterizării ordinii politice europene „de evoluţii instituţionale îndelungate, puternice şi variate”46.
Astfel, „acordurile de la nivel european au fost văzute mai degrabă ca transformând statul (în sens teritorial) sau sistemul statal decât ca întărindu-l sau slăbindu-l”. Acest punct de vedere este reflectat de faptul că, în timp ce dezvoltările/progresele europeane au fost mereu prezentate “ca un motiv important pentru reforme administrative şi ca fiind creatoare ale nevoii pentru o coordonare internă îmbunătăţită”, guvernele şi sistemele administrative s-au adaptat diferit presiunilor europene. Adaptarea lor este aşadar rezultatul unor factori variaţi, cum ar fi ,,tradiţiile şi resursele instituţionale, echilibrul preexistent al structurilor instituţionale autohtone”, ş.a.m.d.47.
De aceea, dezvoltările/progresele de la nivel european cauzează şi propun procese semnificative de schimbare, dar de fapt nu dictează forme specifice de adaptare instituţională, lăsând actorilor şi instituţiilor autohtoni(-e) o libertate de acţiune considerabilă. Astfel, „abilitatea reală a structurilor/instituţiilor/organizaţiilor de la nivel european de a influenţa instituţiile  autohtone nu este perfectă, universală sau constantă”48.

4. Europenizarea ca exportare în afara teritoriului Europei a unor forme de guvernare şi organizare politică tipice şi, în acelaşi timp, distincte pentru Europa. În ceea ce priveşte acest al patrulea fenomen, Europenizarea „se referă la relaţiile cu actorii şi instituţiile non-europene”, semnificând „un echilibru export/import mai mult pozitiv” deoarece soluţiile europene exercită o influenţă mai puternică şi statele non-europene importă mai mult de la Europa decât vice versa49.
În acest sens trebuie să admitem că, din punct de vedere istoric, Europenizarea a fost înţeleasă ca „împrăştierea unor forme de viaţă şi producţie, obiceiuri de a bea şi de a mânca, religie, limbaj, şi principii politice, instituţii şi identităţi tipice pentru Europa şi necunoscute în restul lumii din afara teritoriului european”50.
Mai mult, dintr-o perspectivă instituţională se sugerează că asemenea procese de difuziune ,,vor fi afectate/influenţate de interacţiunea dintre impulsurile exterioare şi tradiţiile instituţionale şi experienţele istorice interne”, ceea ce este difuzat fiind foarte probabil transformat în timpul proceselor menţionate – care au foarte puţine şanse de a produce ,,o clonare perfectă a recomandărilor oferite”51.
În practică, uneori răspândirea modelelor europene de organizare şi guvernare a luat „forma colonizării, constrângerii şi impunerii”, instituţiile şi principiile europene pătrunzând/influenţănd şi distrugând tradiţiile şi instituţiile altor continente şi societăţi. Totuşi, aceasta nu a fost o regulă, pentru că difuziunea a luat şi „forma imitaţiei şi a împrumutării voluntare de la o civilizaţie de succes”, receptorii copiind aranjamentele europene datorită „funcţionalităţii, utilităţii şi legitimităţii percepute” a acestora. Dar, pentru că această situaţie s-a schimbat pe termen lung şi marile state europene şi-au pierdut din „hegemonia mondială”, modelele de difuziune se bazează acum mai mult „pe expunerea şi atractivitatea formelor europene”52. În acest sens, un fapt foarte important este că „Europa încă este, în continuare, cel mai mare producător de ideologie din lume”53, iar pentru că în momentul de faţă trece printr-o nouă perioadă de experimentare şi inovaţie, fiind în căutarea unei identităţi şi a unor modele politice şi sociale noi, este posibil ca „noi forme de organizare şi guvernare să fie în creare, forme şi procese de schimbare ce pot inspira integrarea regională în alte părţi ale lumii”54.
Mai mult, ar trebui luat în considerare faptul că statele europene fac din ce în ce mai multe încercări ,,să se afirme pe scena internaţională prin intermediul UE”. Astfel, aspiraţiile lor includ de obicei dorinţa de a face din Uniunea Europeană ,,un actor influent în dezvoltarea unei noi ordini internaţionale“ şi scopul lor principal este ,,să facă ca puterea politică a Uniunii să reflecte mai bine puterea sa economică”55. Acest aspect al puterii se observă de asemenea atunci când Uniunea Europeană este văzută ca „Europa”, situaţie în care atenţia este în principal asupra difuziei instituţiilor, identităţilor şi standardelor pe continentul european.
Astfel, spre exemplu, în recentele negocieri privind extinderea cu statele central şi est-europene, diferenţele de statut şi putere sunt indicate de fraze precum ,,ajungerea din urmă a Vestului, condiţionarea ajutorului şi nevoia de acceptare a standardelor şi formelor UE ca şi condiţie pentru a deveni state membre”. În acelaşi timp s-a observat, de asemenea, că liderii acestor state foste comuniste îşi îmbunătăţesc cu greu ,,abilitatea de a face diferenţa între acele aspecte care sunt utile propriilor lor scopuri politice şi acelea care nu le sunt folositoare”56.
În fine, procesele de difuziune implică distribuţia de putere şi statut, având loc ,,într-un cadru de resurse şi capacităţi, stimulente şi sancţiuni”, iar formele de organizare şi guvernare care au succes au cele mai mari şanse de a se „împrăştia”57.

5. Europenizarea ca proiect politic al cărui scop este o Europă unificată şi mai puternică din punct de vedere politic. ,,Gradul în care Europa devine o entitate politică mai importantă are legătură atât cu spaţiul teritorial, construcţia centrală, adaptarea internă, cât şi cu modul în care dezvoltarea europeană afectează şi este afectată de sistemele de guvernare si de evenimentele dinafara continentului european”58.
Astfel, această ultimă concepţie defineşte Europenizarea ca ,,o dezvoltare politică menită să facă din Europa o entitate politică distinctă, mai coerentă şi mai puternică”, statele suverane fiind aşadar unificate „într-un singur spaţiu politic şi sistem de guvernare, un întreg funcţional şi un actor intenţionat şi plin de resurse”. Din acest punct de vedere procesul este de înţeles deoarece pentru a acţiona conjugat atât în interior cât şi în exterior, există o bază organizaţională puternică, bază oferită mai ales prin ,,aranjamente structurale coerente”. Astfel, în timp ce frontierele interne sunt slăbite sau chiar înlăturate, cele externe sunt întărite, ceea ce duce la o diferenţiere clară între membri şi non-membri şi la o unificare a unui sistem statal european fragmentat ,,pe măsură ce graniţele spaţiului politic sunt extinse în afara statelor membre”59.
Totuşi, în ceea ce priveşte această Europenizare în sensul unificării politice, trebuie menţionat că ea nu este ,,o practică deja existentă”, deşi este posibil să aibă o mare importanţă în viitor deoarece, pe de o parte, ,,combină aspectele interne şi externe ale dinamicii europene” şi include şi celelalte semnificaţii discutate mai sus, iar pe de altă parte, ca o „aspiraţie”, a fost prezentată în ultima vreme în numeroase programe de reformă60.
În acest context, un aspect crucial al Europenizării este ,,răspândirea unui mod de guvernare caracterizat de interacţiuni complexe între nivele şi sectoare” şi, de aceea, pentru a înţelege dinamica europeană, va fi probabil nevoie de un ,,cadru de bază care să permită câteva tipuri diferite de procese simultane de schimbare şi un model de adaptare mutuală, reciprocă între instituţiile care evoluează împreună”61.
Pornind de la acest argument se poate observa că schimbarea nu este unilaterală, procesele de la diferite niveluri – global, european, naţional şi sub-naţional – interacţionând în diferite feluri, fără nici o „relaţie cauzală dominantă şi determinantă singulară” şi cu ,,procese interactive de feedback, influenţă şi adaptare reciprocă” care cauzează întrepătrunderea între diferite instituţii şi nivele de guvernare”62.
În acest sens, liderii politici care se confruntă cu o situaţie ca aceasta, în care ,,instituţiile evoluează şi se desfăşoară printr-un proces neghidat, cu puţine elemente comune de înţelegere şi control”, pot avea încredere în procesele de selecţie naturală, cum ar fi, de exemplu, selecţia care are loc datorită existenţei pieţelor competitive. Totuşi, această idee poate fi completată de efortul de a face schimbarea instituţională un proces mai ghidat prin reducerea complexităţii şi îmbunătăţirea elementelor de înţelegere şi coordonare comună63.

În fine, în concordanţă cu scopul acestei lucrări, merită discutată importanţa relativă a diferitelor sensuri ale conceptului în ceea ce priveşte România.
În acest sens, în opinia mea, din cele cinci semnificaţii ale termenului, în special trei sunt importante când este vorba despre Europenizarea României, şi anume: Europenizarea ca schimbare a graniţelor externe, ca penetrare, influenţare a sistemelor naţionale de guvernare şi, în sfârşit, ca formă de exportare a organizării politice.
În ceea ce priveşte primul sens, şi anume Europenizarea ca schimbare a graniţelor  teritoriale exterioare, merită remarcat că este strâns legat de procesul de extindere al UE. Astfel, faptul că ,,Europenizarea are loc pe măsură ce UE îşi extinde graniţele” înseamnă că are loc, de asemenea, şi Europenizarea României, deoarece România este o ţară implicată în procesul de accedere încă din 1995.
Cu privire la aceasta, un rol important este jucat de faptul că Uniunea Europeană este foarte atractivă pentru România (şi nu numai), datorită succesului său în ,,instituirea unui sistem de guvernare care include o mare, şi în continuă creştere, parte a continentului”64.
În acest sens trebuie menţionat că, oricum, odată ce România a intrat în puzzle-ul integrării în UE, a intrat de asemenea şi în puzzle-ul ,,condiţionării calităţii de membru”65, schimbările sale interne fiind ,,conduse normativ”, adică urmând ,,aplicaţia de rutină” a criteriilor de aderare de la Copenhaga şi executarea ,,procedurilor standard de operare în situaţii predefinite”, proceduri stabilite de către Comisia Europeană; astfel, acţiunea este obligatorie, iar rezultatul pozitiv, anume obţinerea de către România a calităţii de membru, poate fi atins doar dacă ea întruneşte aceste crierii de aderare menţionate, transformându-şi ,,instituţiile şi comportamentul politic intern”66.
Mai mult decât atât, chiar dacă uneori cuvântul ,,Europa” este folosit cu referire doar la Uniunea Europeană, totuşi, transformările europene implică şi România (precum şi alte state din afara Uniunii), deoarece România face parte (şi/sau este implicată în activităţile) dintr-o serie de instituţii şi organizaţii transnaţionale în afara UE, cum ar fi Consiliul Europei sau OSCE, care se ocupă de relaţiile transfrontaliere.
În ceea ce priveşte al doilea înţeles al termenului luat în discuţie care prezintă importanţă pentru România, şi anume Europenizarea ca impact intern al instituţiilor de nivel european, care implică ,,adaptarea sistemelor naţionale şi sub-naţionale de guvernare” la un centru politic european şi la normele europene, accentul cade pe schimbările care au loc în instituţiile de guvernare şi politicile româneşti ,,ca o consecinţă a dezvoltării instituţiilor, identităţilor şi politicilor de nivel european”67.
Din această perspectivă a Europenizării ca proces de adaptare, în conformitate cu principiul învăţării empirice, instituţiile româneşti se schimbă pe baza experienţelor şi interpretărilor cum anume răspund actorii europeni relevanţi la formele alternative de organizare şi guvernare internă. Totuşi, trebuie observat că procesele de învăţare empirică în România nu sunt perfecte, deoarece adaptarea României are loc în contextul unor factori determinanţi specifici foarte variaţi (cum ar fi resursele instituţionale sărace, tradiţiile, echilibrul preexistent al structurilor instituţionale autohtone, ş.a.m.d.), care o încetinesc. Astfel, de exemplu, în timp ce dezvoltarea europeană a fost prezentată ca un motiv important pentru reforma administrativă românească şi ca fiind cea care crează nevoia unei coordonări interne îmbunătăţite, Guvernul român şi sistemul administrativ românesc au început să se adapteze într-un final, dar foarte încet şi numai după numeroase presiuni europene68.
În ceea ce priveşte ultimul sens important pentru România, şi anume Europenizarea ca exportare a unor forme  de organizare politică, trebuie remarcat în primul rând că, datorită faptului că în acest caz conceptul ,,priveşte relaţiile cu actori şi instituţii non-europeni(e)”, el este relevant doar dacă Uniunea Europeană este văzută ca  „Europa”. În acest fel, deoarece accentul cade pe difuzia instituţiilor şi standardelor pe continentul european, soluţiile UE exercită o mai mare influenţă, iar România (o ţară încă non-membră) importă mai mult din UE, decât vice-versa. Acest lucru se întâmplă deoarece asemenea procese de difuzie iau întotdeauna ,,forma imitaţiei şi a împrumutului voluntar de la civilizaţia de succes”, care, în acest caz, este Uniunea Europeană, România, ca receptor, copiind modelele UE datorită ,,perceperii funcţionalităţii, utilităţii şi legitimităţii lor”69.
În acest sens, oricum, o asemenea difuzie depinde de gradul de expunere şi de atractivitatea modelelor UE, situaţie identică ca în cazul primei semnificaţii care este relevantă pentru România, dar după cum se ştie, Uniunea este ,,cel mai mare producător de ideologie din lume”, modelele sale politice şi sociale, precum şi formele sale de organizare şi guvernare, inspirând integrarea regională chiar şi în afara continentului european.

III.2. Conexiuni cu România
III.2.1. Perioada post-comunistă timpurie: anii 1990
După revoluţia socială care a spart regimul dictatorial al lui Ceauşescu în Decembrie 1989, românii ,,au descoperit repede gustul politicii”. Astfel, pentru prima dată după patruzeci şi cinci de ani oamenii s-au putut bucura de libertatea de exprimare, au putut să-şi critice noii lideri şi să constituie asociaţii şi partide independente70.
În acest context, după cum am menţionat şi în subcapitolul anterior, chiar în zilele Revoluţiei a luat fiinţă Frontul Salvării Naţionale, prima sa declaraţie anunţând adoptarea principiilor democratice, incluzând sistemul pluripartidist şi nevoia de a organiza alegeri cât mai repede posibil. În acest sens, Frontul a pretins să reprezinte ,,o ruptură decisivă de detestatul regim comunist”, PCR-ul dispărând fără urmă din viaţa politică a ţării. Totuşi, deşi anunţul FSN-ului privind trecerea la un sistem pluralist a fost ,,binevenit şi i s-a acordat încredere”, acesta a reprezentat şi una dintre sursele tensiunilor politice care au urmat, datorită contrastului între „promisiunile pluraliste oficiale ale FSN-ului şi acţiunile sale  autoritare”71.
În acest context, unul dintre elementele care au contribuit la radicalizarea politică a românilor a fost constituirea rapidă a partidelor politice72. Astfel, în afara FSN-ului menţionat mai sus73, a cărui legitimitate politică ,,s-a bazat  pe revoluţia pe care pretindea că a condus-o”74, în primele zile de după alungarea lui Ceauşescu s-au format Partidul Naţional Ţărănesc75, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democratic, cele trei partide democratice ,,tradiţionale” din România, precum şi o multitudine de altele noi. În acest sens se pare că în câteva săptămâni România a facut ,,un salt extraordinar de la amorţeala politică din vremea lui Ceauşescu la frenezia unei vieţi publice vii şi dramatice”76.
Acestea fiind date, la 20 mai 1990, când au avut loc primele alegeri libere, în care se întreceau 83 de partide, românii l-au ales Preşedinte pe Ion Iliescu şi, în acelaşi timp, au dat FSN-ului două treimi din locurile noului Parlament bicameral77. În ceea ce priveşte aceste alegeri, ele au fost considerate de observatorii străini ca fiind legale şi corecte, dând astfel noului guvern78 o recunoaştere internaţională79.
Mai mult, următoarele alegeri, cele care au avut loc în septembrie 1992, au schimbat radical peisajul politic din România. În acest sens merită de remarcat faptul că se pot observa unele puncte de continuitate, de vreme ce Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN)80 – primul grup rezultat din scindarea FSN-ului în martie 1992 şi condus de Ion Iliescu – a primit o majoritate relativă a voturilor poporului, liderul său fiind reales Preşedinte al ţării. Dar, în acelaşi timp, Convenţia Democrată din România (CDR), ca o autentică dar foarte vagă organizaţie de opoziţie, formată înaintea acelor alegeri s-a clasat a doua. Totuşi, în acele condiţii, pe 18 noiembrie, Nicolae Văcăroiu, un tehnocrat care nu făcea parte din nici un partid, fiind desemnat de Iliescu, a format un guvern nou dominat de membri FDSN, guvern care a supravieţuit până la alegerile următoare, din toamna lui 1996, doar trecând prin numeroase transformări ale coaliţiei81. Fiind din nou considerate de către comunitatea internaţională drept ,,libere şi corecte, alegerile naţionale din 1992 au îmbunătăţit considerabil credibilitatea externă a lui Iliescu şi au dus la o normalizare treptată” a relaţiilor României cu Europa în anii următori82.
În ceea ce priveşte prima parte a anilor 90, cunoscută ca primul stadiu al perioadei de tranziţie spre democraţie a României, trebuie remarcat faptul că aceasta a avut ca particularitate ,,un amestec de autoritarism, paternalism şi procese politice embrionare”, care a păstrat birocraţia la poziţii de putere economică şi instituţională şi a redus opoziţia, care abia putea să se organizeze din cauza insuficienţei logistice şi a lipsei generale de experienţă, la un stare de neputinţă83.
Pe lângă asta, acest prim stadiu al tranziţiei a fost tensionat şi dominat de confruntări, disputele sociale şi politice devenind adesea violente. Astfel, la sfârşitul lui ianuarie 1990, în contextul în care atât FSN-ul cât şi opoziţia incitau la demonstraţii de masă în efortul de a obţine întâietatea politică, când Frontul şi-a anunţat intenţia de a participa cu candidaţi la alegeri, ,,oponenţii lui Iliescu au organizat mitinguri de protest în masă în centrul Bucureştiului” şi, drept răspuns, Iliescu a mobilizat muncitori, o mişcare care a intimidat opoziţia84. De asemenea, în martie 1990, în contextul creşterii conflictului etnic în Transilvania referitor la ,,revendicările minorităţii maghiare, […] ciocniri sângeroase au avut loc în Târgu Mureş, fiecare parte dând vina pe cealaltă pentru aceste incidente”85. În fine, la sfârşitul lui aprilie 1990, a început un nou protest împotriva noului regim, protest care a ajuns la apogeu în iunie acelaşi an, la aproape o lună după primele alegeri libere. Protestatarii, care erau studenţi, muncitori şi intelectuali, au pus astfel stăpânire pe Piaţa Universităţii din Bucureşti pentru mai mult de două luni, dar rezultatele ,,revoltei” lor s-au dovedit a fi total contrare aşteptărilor acestora, deoarece la Bucureşti au ajuns peste 10.000 de mineri, având scopul declarat de a restabili ordinea şi de a „reinstaura democraţia”86. Deşi au fost multe interpretări ale acelor evenimente, nimeni nu a putut oferi până în prezent o relatare care să convingă pe toată lumea. Mai mult, chiar şi după acele evenimente de la începutul anilor 90, atmosfera tot nu s-a detensionat, demonstraţii sau greve având loc aproape în fiecare zi.
Totuşi, este de asemenea important de menţionat că în acest prim stadiu al tranziţiei au fost introduse numeroase măsuri esenţiale pentru democratizare şi au fost organizate primele alegeri libere după aproape cincizeci de ani de opresiune87.
În plus, regimul românesc de după 1989 era nerăbdător să stabilească o bază legală şi legitimă. Astfel, Constituţia, care a fost schiţată ,,într-o perioadă de confruntări dure, uneori chiar violente, între elitele vechi şi cele abia apărute”, a fost gata să fie supusă votului popular până în decembrie 1991 (după ce fusese aprobată de Parlament pe 21 noiembrie). În acest context, referendum-ul a fost în mare măsură văzut ca ,,o alegere între republica deja existentă şi o revenire a Regelui Mihai”, iar cele mai importante probleme constituţionale au fost separarea puterilor, distribuţia puterii între autorităţile centrale şi locale, şi introducerea posibilităţii de a conduce prin intermediul ordonanţelor de guvern88.
În concluzie, această primă rundă de democratizare a dus doar la nişte rezultate mixte, amestecate, dar ,,până la jumătatea anilor 90 au apărut semne clare că începuse deja o a doua rundă”; acestea aveau legătură cu alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 1996, care au fost câştigate de CDR, alături de Uniunea Social Democrată (USD) şi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) – partidul etnic maghiar. De fapt, acestea au fost cele trei partide care au luptat împreună pentru a înlătura regimul Iliescu89. Astfel, acest al treilea set de alegeri din România a marcat ,,cel mai semnificativ moment politic de cotitură” de la căderea comunismului90. În acest sens, deşi uneori caracterul democratic al guvernării anterioare a fost pus sub semnul întrebării datorită faptului că această schimbare de putere a avut loc relativ târziu (după şapte ani), totuşi trebuie reţinut că ea s-a petrecut prin alegeri libere organizate constituţional91.
III.2.1.1. România şi integrarea în UE
În contextul tuturor evenimentelor şi a vieţii politice complexe descrise mai sus, încă din 1989 ,,un scop politic extern esenţial” al României, precum şi al tuturor ţărilor central şi est-europene, ,,a fost integrarea în Uniunea Europeană”92.
Astfel, acest lucru a rezultat din concluziile mai multor acorduri şi din stabilirea unor forme variate de cooperare, cum ar fi Acordul European semnat la 1 februarie 1993. Văzut de mulţi ca ,,o treaptă spre dobândirea calităţii de membru UE”, acest Acord a încurajat comerţul liber de bunuri industriale pe o perioadă de 10 ani, dialogul politic şi cooperarea cu Comunitatea Europeană în domenii variate. Astfel a început deja, în mod evident, integrarea în CE93.
În fapt, relaţiile aveau să se dezvolte curând dincolo de Acordul European şi astfel, în iunie 1993, Consiliul European al CE de la Copenhaga a propus lansarea unei „relaţii structurate” şi „a întărit şi extins dialogul multilateral” între CE, pe de o parte, şi România şi celelalte state central şi est-europene care aveau încheiat acest tip de acord, pe de altă parte. În acelaşi timp, Statele Membre au stabilit criteriile de aderare, care sunt adesea numite ,,criteriile de la Copenhaga”94. Deci, în acest context, oficialii români au avut ulterior întâlniri regulate cu omologii CE. Mai mult, faptul că România devenea  din ce în ce mai mult integrată în UE a fost dovedit în cursul anului 1995, când la 1 februarie a intrat în vigoare Acordul European al României, astfel fiind stabilite pentru relaţiile dintre cele două părţi noi cadre legale şi instituţionale, şi la 22 iunie România  si-a depus candidatura pentru aderarea la UE, fiind inclusă în ,,strategia UE de pre-aderare”95.
Ulterior, în iulie 1997 a fost publicată mult aşteptata opinie a Comisiei CE, care sublinia faptul că ,,România e pe cale să îndeplinească criteriile politice” pentru a deveni membră; dar pentru majoritatea, această opinie a fost mai puţin pozitivă în ceea ce priveşte perspectivele imediate ale aderării96. Totuşi, chiar dacă din punctul de vedere al Comisiei aceasta însemna că România nu putea fi recomandată pentru negocierile de aderare, Consiliul European de la Luxemburg a stabilit în decembrie 1997 că România nu va rămâne în afara planurilor UE de extindere, devenind ,,parte dintr-o strategie de pre-aderare  intensificată, care avea intenţia de a da tuturor ţărilor candidate posibilitatea să devină state membre şi implica noi Parteneriate de Aderare” negociate cu fiecare în parte97.
Deci, odată cu lansarea oficială de către Uniunea Europeană a procesului de extindere, care a avut loc în martie 1998, şi cu stabilirea unui Parteneriat de Aderare între UE şi România, ţara noastră părea că se apropie tot mai mult de intrarea în Uniune. Oricum, din acel moment, guvernele României s-au dovedit „mult mai implicate, angajate în reformă şi mult mai conştiente de condiţiile esenţiale ale integrării”98.
În acest context, în octombrie 1999 Comisia CE a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România, recomandare care a fost urmată în decembrie acelaşi an de o invitaţie expresă emisă de Consiliul European la Helsinki. În continuare, în urma acestei invitaţii oficiale, negocierile au început în prima parte a anului 2000, integrarea continuă a României în ,,familia statelor europene” fiind astfel asigurată99.

III.2.2. Criteriile de la Copenhaga ale Consiliului European din 1993
În ceea ce priveşte perioada timpurie a României post-comuniste şi primii paşi spre democratizare şi integrare în UE, rolul principal este jucat de ,,criteriile de la Copenhaga” care, corelate cu candidatura României depusă la 22 iunie 1995, reprezintă, în opinia mea, punctul de început, dar şi cel mai important, în ceea ce priveşte debutul oficial al Europenizării ţării noastre.
La 21-22 iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a hotărât că ,,statele asociate din centrul şi estul Europei care doresc, pot să devină membre ale Uniunii Europene. Aderarea va avea loc de îndată ce o ţară asociată va fi capabilă să-şi asume obligaţiile de membru, prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice cerute”100.
Aşadar, prin această decizie, Consiliul European de la Copenhaga a confirmat perspectiva aderării ţărilor partenere, printre care, la vremea respectivă, era inclusă şi România, şi a stabilit aşa-numitele ,,criterii de la Copenhaga”, adică criteriile de aderare.
Astfel, conform acestor criterii de aderare, ,,calitatea de membru presupune ca ţara candidată să fi realizat:
stabilitatea instituţiilor garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea şi protecţia minorităţilor,
existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii, [şi]
abilitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, incluzând aderarea la scopurile uniunii politice, economice şi monetare”101.
În ceea ce priveşte aceste criterii, trebuie remarcat că stabilirea lor nu a fost un proces brusc, ci unul dezvoltat în timp. Astfel, stabilirea cel puţin a condiţiilor politice pentru aderare nu a fost un element nou. În acest sens este foarte important de menţionat că planurile de la începutul anilor 1950 privind o Comunitate Politică Europeană cereau ca ,,membrii aşa-zisei Comunităţi să fie democraţii”, iar summit-ul de la Haga din 1969 a stabilit că ,,era de datoria oricărui stat candidat să adopte acquis-ul şi scopurile politice ale tratatelor”. Mai mult, având în vedere posibila extindere spre sud, summit-ul de la Copenhaga din 1978 a afirmat că ,,respectul pentru democraţia reprezentativă şi drepturile omului erau elemente esenţiale ale calităţii de membru”102.
Aşadar, putem observa că, deşi condiţionările impuse statelor candidate din Europa Centrală şi de Est, incluzând România, nu au fost o inovaţie, ci ,,o dezvoltare a unei caracteristici deja existente a lărgirii”, totuşi, criteriile de la Copenhaga reprezintă atât o evoluţie semnificativă şi o expansiune a condiţionărilor aderării, de exemplu prin ,,includerea unui criteriu economic explicit sau a unor referiri fără precedent la drepturile minorităţilor ca parte a criteriului politic”, cât şi primele condiţii explicite de aderare stabilite vreodată de UE103.
În plus, înainte de a discuta separat despre fiecare criteriu, trebuie subliniat un alt aspect important, şi anume faptul că îndeplinirea de către candidaţi a acestor aşa-numite criterii de la Copenhaga este îndeaproape monitorizată prin rapoarte anuale de progres elaborate de Comisia Europeană104.

III.2.2.1.Criteriile politice
După cum am văzut mai sus, criteriile politice privesc democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectul pentru minorităţi. Iar aceasta nu înseamnă că de la ţările care vor să devină membre se aşteaptă doar să subscrie la principiile democraţiei şi regulile de drept, ci să le şi pună în practică în viaţa de zi cu zi şi, în acelaşi timp, să asigure stabilitatea diverselor instituţii care permit autorităţilor publice (cum ar fi structurile judecătoreşti, poliţia şi autorităţile locale) să funcţioneze efectiv şi democraţiei să fie consolidată.
De asemenea, o condiţie esenţială pentru a fi membru este respectarea drepturilor fundamentale – ca şi libertatea de expresie şi asociere şi independenţa mass-media –, care este ,,prevăzută în mod expres în Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale a Consiliului Europei şi în Protocolul care permite cetăţenilor să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului”105.
Integrarea minorităţilor în societate este o condiţie a stabilităţii democratice şi, în acest sens, ,,au fost adoptate de către Consiliul Europei o serie de texte care se referă la protecţia minorităţilor naţionale”, de o deosebită importanţă fiind ,,Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, care asigură respectarea drepturilor individuale ale persoanelor aparţinând grupurilor minorităţilor”106.

III.2.2.2. Criteriile economice
În ceea ce priveşte categoria criteriilor economice, principalele aspecte sunt existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a capacităţii de a rezista presiunilor competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii, accentul punându-se pe termen scurt şi mediu.
În primul rând, pentru a dovedi existenţa unei economii de piaţă funcţionale, trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii. Astfel, printre cele mai importante care trebuie enumerate sunt: stabilirea unui echilibru între cerere şi ofertă prin interdependenţa liberă a forţelor pieţei şi liberalizarea preţurilor; absenţa barierelor la intrarea şi ieşirea de pe piaţă; respectarea sistemului legal, incluzând reglementarea drepturilor proprietăţii, fiind în vigoare legile şi contractele; atingerea stabilităţii macroeconomice, incluzând stabilitatea preţurilor şi finanţe publice susţinute, suficiente; ajungerea la un larg consens în ceea ce priveşte politica economică; şi dezvoltarea suficientă a sectorului financiar pentru canalizarea economiilor către investiţii107.
În ceea ce priveşte a doua (şi ultima) parte a criteriilor economice, ,,este necesar un nivel minim de concurenţă economică pentru a rezista presiunilor competitive şi forţelor pieţei din Uniune”, factorii semnificativi care ar trebui luaţi în considerare incluzând: un grad suficient de stabilitate macroeconomică, astfel încât agenţii economici să poată lua decizii într-un climat previzibil şi stabil; o cantitate suficientă de capital uman şi material, incluzând infrastructura (energia, transporturile şi telecomunicaţiile), educaţia şi cercetarea – la costuri  convenabile; măsura în care guvernul influenţează concurenţa prin politica comercială, politica concurenţei, ajutoare de stat, sprijinul acordat IMM-urilor, etc.; volumul şi natura bunurilor aflate deja în comerţul cu Statele Membre; şi ponderea firmelor mici în economie108.

III.2.2.3. Acquis-ul comunitar
În ceea ce priveşte ultima categorie a criteriilor de la Copenhaga, anume criteriul privind adoptarea  acquis-ului Comunităţii, trebuie menţionat faptul că, în cadrul aderării, ,,ţările candidate au acceptat obiectivele Tratatului Uniunii Europene, inclusiv uniunea politică, economică şi monetară”, şi faptul că, de asemenea, ele ,,trebuie să contribuie la susţinerea Politicii Comune Externe şi de Securitate”109.
Astfel, deşi nu se alătură zonei „euro” imediat după aderare, statele candidate trebuie să adopte acquis-ul Stadiului 2 al Uniunii Monetare Europene (UME), aceasta implicând ,,independenţa băncii centrale, coordonarea politicilor economice şi aderarea la prevederile relevante ale pactului de stabilitate şi creştere economică. Noile State Membre trebuie să atingă nivelul de finanţare a deficitelor din sectorul public susţinut de  banca centrală şi să desăvârşească liberalizarea mişcării de capital” şi, de asemenea, ,,trebuie să participe într-un mecanism al ratelor de schimb şi să evite fluctuaţiile acestora”110.
În sfârşit, ţările candidate trebuie să adopte şi să implementeze întregul acquis comunitar după aderare, fapt care sugerează că legislaţia UE nu trebuie doar transpusă în cea naţională, ci trebuie de asemenea implementată şi pusă în vigoare; în schimb, acest lucru cere să fie constituite noi structuri administrative, să fie modernizate cele existente, administratorii să fie instruiţi corespunzător, sistemele juridice să fie reformate şi membrii acestora să fie instruiţi în domeniul legislaţiei Comunităţii.
IV. O perspectivă politică asupra transformării (Europeanizării):
transformări “naturale” şi transformări “impuse”

Aşa cum am observat în prima parte a capitolului III, Europenizarea este un termen care a devenit ,,tot mai des folosit pentru a eticheta sau descrie un proces de transformare”111, mai exact ,,o varietate de fenomene şi procese de schimbare”112.
Totuşi, în acest caz, este esenţial să facem diferenţa între două tipuri de schimbare, şi anume ceea ce am denumit transformări ,,naturale” şi transformări ,,impuse”. Astfel, în timp ce prin transformare ,,naturală” înţelegem orice transformare care a avut sau are loc fără a fi cerută în mod special de vreo structură europeană, fiind doar rezultatul unei evoluţii naturale/logice/normale într-o societate liberă, fără modele comuniste speciale care să fie urmate, transformarea „impusă” semnifică orice schimbare care este rezultatul unor recomandări certe din partea celor trei structuri europene principale care pot fi văzute ca instrumente ale Europenizării, anume: Comisia Europenă (împreună cu Consiliul European şi criteriile sale politice de la Copenhaga),  Consiliul Europei şi OSCE.

IV.1. Democraţia şi statul de drept
Dintre  toate statele central şi est-europene care s-au  aflat după cel de-al Doilea Război Mondial sub dominaţie comunistă şi sub influenţă sovietică, ,,România a avut un început al democratizării mult mai dificil”113. Dar acest lucru trebuie văzut ,,în corelaţie cu duritatea experienţei României în ceea ce priveşte comunismul”, mai ales din ultimii zece ani ai regimului Ceauşescu, care au fost în mod special dominaţi de acţiuni şi măsuri represive şi despotice, viaţa politică din România fiind ,,mult mai suprimată decât viaţa politică a altor ţări est-europene”114. Învăţarea şi însuşirea procesului democratic este aşadar dificilă într-o ţară cu tradiţii democratice puţine şi mult timp reprimate. Mai mult, începuturile acestuia au fost foarte violente, fiind ,,similare revoluţiilor din secolul XIX”, cu o largă participare din partea maselor urbane şi a tinerilor, mai ales studenţi, dar şi cu „un adevărat război între armata română şi Securitate”115.
În acest context, noile reguli democratice au intrat în vigoare prin aprobarea prin referendum a unei noi constituţii – în decembrie 1991. Totuşi, în ceea ce priveşte această Constituţie merită de luat în considerare ambele feţe ale monedei. Pe de o parte, unii autori, cum ar fi Attila Ágh, susţin că aceasta a stabilizat ,,regimul personal al lui Iliescu”, datorită faptului că a stabilit ,,un sistem prezidenţial116, concentrând toate puterile majore în mâinile preşedintelui”, în timp ce Parlamentul ,,a devenit într-o oarecare măsură slab, lipsit de putere”117, ceea ce, de fapt, este total eronat, întru-cât sistemul instituit a fost (şi este) unul semiprezidenţial, şi nu prezidenţial. Pe de altă parte, este foarte important să accentuăm inovaţiile aduse de noua Constituţie – o viaţă liberă pentru poporul român, o viaţă politică şi instituţii libere, un sistem pluripartidist şi alegeri libere, separarea puterilor şi împărţirea lor între conducerea centrală şi cea locală118 – şi faptul că a fost concepută după o perioadă foarte scurtă de tranziţie democratică, care a fost „supraîncărcată” atât de „prea multe transformări politice simultane, care pe de o parte se întăreau şi pe de alta se slăbeau una pe cealaltă”, cât şi de o criză socio-economică profundă. Mai mult decât atât, nu ar trebui uitat că această tranziţie a avut ca problemă majoră ,,lipsa experienţei politice, a priceperii de a guverna şi a unei orientări europene clare”119. Aşadar, s-ar putea mai degrabă considera că amintita Constituţie a României din 1991 a reprezentat un pas pozitiv spre democratizare.
Totuşi, în acelaşi timp, este adevărat şi faptul că România a fost categorisită ca un stat care ,,a luat startul” spre democraţie mai târziu, deoarece această nouă Constituţie nu a fost suficientă pentru a instala o democraţie completă120.

IV.1.1.  Parlamentul
Parlamentul României, care este ,,organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”, este alcătuit din două camere, Camera Deputaţilor121 şi Senatul, fiind ales „prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” pentru ,,un mandat de patru ani”122.
În ceea ce priveşte transformarea în timp a acestei importante instituţii a statului, în sensul Europenizării fireşte, trebuie menţionată în primul rând Constituţia din 1991, care a reprezentat un mare pas ,,natural” spre democratizare. Astfel, această Constituţie, împreună cu Legea electorală din 1990, a realizat o mare schimbare prin faptul că în timp ce înainte de 1989 Parlamentul era alcătuit dintr-o singură cameră, numită de comunişti Marea Adunare Naţională, adoptarea acestui nou regim constituţional a impus existenţa unui Parlament bicameral123. Un alt aspect de importanţă majoră este că membrii Parlamentului ,,se bucură de imunităţile obişnuite”, aşa cum a declarat Comisia Europeană în Agenda 2000 din 1997124, fapt care, în opinia mea, poate fi interpretat ca fiind în concordanţă cu formele UE. De asemenea, nu ar trebui uitat că în acelaşi document România a fost numită ,,o democraţie pluripartidistă”, iar aceasta în contextul în care imediat după evenimentele din 1989 au apărut în noua viaţă politică o multitudine de partide, atât istorice, cât şi noi, şi s-a stabilit că ,,Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în mod satisfăcător”, puterile sale fiind respectate şi opoziţia jucând un rol destul de important în activităţile sale, toate acestea fiind aşadar transformări spre democratizare care au avut loc fără a fi cerute în mod special de UE.
În continuare, în ceea ce priveşte transformările ,,impuse”, „cerute”, trebuie subliniat interesul special al UE în a recomanda stabilirea unei chestiuni continue de interes, şi anume ,,întârzierile în procesul parlamentar bicameral”. Astfel, ca un răspuns la aceasta, situaţia s-a îmbunătăţit încet dar continuu, mai ales datorită măsurilor luate de Parlamentul ales în 2000, care a reformat ,,funcţionarea celor două camere pentru a accelera procesul legislativ”125. De asemenea, s-au luat o serie de măsuri ,,pentru a îmbunătăţi relaţia dinte legislativ şi executiv”, fiind înfiinţate în toate ministerele importante Secretariate de Stat responsabile cu relaţiile parlamentare126. Mai mult, pentru a înfăptui reformele ,,necesare aderării la UE” şi, de asemenea, pentru ,,a îmbunătăţi funcţionarea instituţiilor statului”, in iunie 2002 Parlamentul a stabilit o Comisie care să schiţeze propuneri pentru reforma constituţională”127, o nouă Constituţie fiind adoptată prin referendumul din 19-20 octombrie 2003; este deci evident interesul Parlamentului României pentru problemele UE.
În sfârşit, în ceea ce priveşte transparenţa, mai mult sau mai puţin ca răspuns la recomandările Comisiei Europene, „informaţiile privind procesul legislativ sunt disponibile opiniei publice şi majoritatea proiectelor de lege sunt publicate pe Internet”128.
În concluzie, trebuie observat că majoritatea transformărilor privind structura legislativă nu sunt doar rezultatul eforturilor de adaptare la formele UE datorită candidaturii la aderare şi al recomandărilor Comisiei. În acest sens se disting două perioade foarte importante: prima jumătate a anilor 90, marcată de rolul special jucat de Constituţia din 1991 şi caracterizată numai de transformări ,,naturale”, şi perioada de după alegerile din 2000 şi până în prezent, marcată de existenţa unui Parlament care avea să acorde mult mai multă atenţie modelelor UE şi caracterizată în cea mai mare măsură de transformări ,,impuse”.

IV.1.2. Executivul
În România, ca în oricare alt stat democratic, Constituţia română acordă Executivului atât politica internă cât şi politica externă, precum şi conducerea generală a administraţiei publice129.
Guvernul României este alcătuit din 15 membri (miniştri), nominalizaţi de persoana aleasă să formeze guvernul (viitorul Prim-ministru); în schimb, candidatul la funcţia de Prim-ministru este desemnat de Preşedintele României „în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există această majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament”130 şi trebuie, împreună cu întreaga listă a Guvernului nou-propus, să obţină „votul de încredere al Parlamentului”, întrunit în sesiune comună (Camera Deputaţilor împreună cu Senatul)131.
Ca în toate ţările candidate la UE (şi, bineînţeles, ca în toate statele membre UE), integrarea europeană, în special lărgirea razei sale de acţiune în 1993 odată cu binecunoscuta decizie a Consiliului European văzută în corelaţie cu candidatura României pentru aderarea la UE, a accentuat presiunile asupra miniştrilor României, cărora li s-a cerut şi încă li se cere să se adapteze modelelor UE. În acest context, poziţia pro-europeană s-a reflectat în poziţiile faţă de integrarea europeană ale tuturor guvernelor şi parlamentelor române.
Aşadar, în timp, Executivul României a căutat să se adapteze la modelele politice ale UE, această adaptare fiind realizată atât sub forma unei transformări ,,naturale”, cât şi sub forma uneia ,,impuse”.
În ceea ce priveşte transformările ,,naturale”, acestea sunt mai puţin numeroase şi au avut loc mai mult în perioada pre-Copenhaga (şi mai puţin în cea post-Copenhaga), exact ca în cazul Parlamentului. Aici ar trebui început cu menţionarea, din nou, a Constituţiei din 1991 ca fiind primul pas major reprezentând transformările României în direcţia Europenizării. Astfel, o primă dovadă este modificarea modului de alcătuire a structurii executive, care astăzi este cunoscută sub o altă denumire oficială, şi anume Guvern – în loc de vechiul nume comunist, Consiliu de Miniştri. Înainte de căderea comunismului din 1989 Executivul era alcătuit din Preşedintele Consiliului de Miniştri, vicepreşedinte, miniştri şi şefii diferitelor ,,organe centrale ale administraţiei de stat”132. Însă, prin adoptarea Constituţiei din 1991 s-a stabilit că acesta va fi constituit din ,,prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi de legea organică”133, situaţie similară celeia din alte democraţii existente ale lumii şi, bineînţeles, din ţările UE. De asemenea, o altă importantă prevedere constituţională din 1991, care ar putea fi văzută ca o transformare în concordanţă cu situaţia generală a UE, este distribuţia puterii între conducerea centrală şi cea locală; noua Constituţie a României a stabilit înfiinţarea instituţiei prefectului, care este „reprezentantul local al guvernului central”134.
În ceea ce priveşte transformările ,,impuse”, acestea sunt mult mai numeroase şi sunt rezultatul cererilor făcute de Comisia Europeană în rapoartele sale anuale. Astfel, în urma acceptării candidaturii sale pentru aderarea la UE, România a avut, şi încă are, de suportat un proces de adaptare la nivelul guvernării centrale. Problema este că acest proces este într-o oarecare măsură încet şi mai este mult de lucru în această privinţă, datorită faptului că, până nu demult, guvernele succesive de după 1989 nu au abordat problemele dificile, cum ar fi reforma Administraţiei Publice Locale sau a serviciilor publice. Totuşi, în ultimii 6-7 ani procesul de transformare/adaptare s-a accelerat şi, începând cu progrese mici şi recomandări succesive ale UE, s-a îmbunătăţit continuu, puţin câte puţin.
Astfel, în timp ce criteriile de aderare de la Copenhaga din 1993 au stabilit clar că pentru a deveni membru UE, orice ţară central şi est-europeană trebuie să aibă instituţii stabile, în  Raportul anual din 1998 Comisia Europeană declara că în România ,,instituţiile centrale ale Statului continuă să funcţioneze normal”. Acest fapt poate fi văzut ca un răspuns al României la cererile UE, dar, în acelaşi timp, şi ca o transformare ,,naturală” a cadrului instituţional românesc de după 1989, deoarece, din punct de vedere logic, eu consider că pentru a progresa orice societate are nevoie de instituţii stabile.
Ca răspuns la cererile continue venite din partea CE, au fost făcuţi unii paşi pozitivi pentru „a iniţia un pachet cuprinzător de reformă a administraţiei publice”135, reforma în sine având loc în mai multe etape. În acest sens, a fost adoptată o strategie de reformă, numită ,,Strategia generală privind accelerarea reformei administraţiei publice” şi, pentru ,,a supraveghea implementarea” acestei strategii, a fost stabilit un comitet inter-ministerial, numit Grupul pentru Reforma Administraţiei Publice şi aflat sub conducerea personală a Primului-ministru136. În plus, în 2002 a fost creată în cadrul Ministerului Administraţiei Publice (actualmente, Ministerul Administraţiei şi Internelor) o Unitate Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice, iar la nivel executiv a fost înfiinţată o structură inter-ministerială pentru a dezvolta propunerile privind reforma137.
Cu privire la serviciul public, trebuie menţionată adoptarea în 1999 a unei mult-aşteptate şi cerute priorităţi a Parteneriatului de Aderare, şi anume Statutul Funcţionarilor Publici – care este în concordanţă cu normele europene138, urmată apoi de adoptarea, în februarie 2004, a Codului etic al funcţionarilor publici139. Pe lângă asta, un număr considerabil de legi secundare legate de această reformă au fost trecute prin Parlament, pentru a fi, de asemenea, în concordanţă cu  acquis-ul CE; spre exemplu, în ceea ce priveşte instruirea funcţionarilor publici, Parlamentul a aprobat înfiinţarea unui Institut Naţional de Administraţie care asigură „instruirea noilor veniţi, precum şi a o instruire continuă pentru funcţionarii publici deja existenţi”, şi care răspunde ,,de conducerea unei reţele de opt centre regionale care asigură instruirea oficialilor şi funcţionarilor publici locali”140.
De asemenea, descentralizarea funcţiilor Guvernului României şi alcătuirea structurilor administrative, pentru care a fost adoptată Legea dezvoltării regionale care a creat 8 macro-regiuni şi a instituit cadrul legal pentru dezvoltarea regională141, a avut loc ,,în concordanţă cu cerinţele de organizare şi implementare ale politicii regionale susţinută de Uniunea Europeană”142.
Astfel, au fost atinse atât descentralizarea responsabilităţilor politice, cu transferul unor responsabilităţi suplimentare către autorităţile locale, cât şi descentralizarea fiscală, două probleme care au fost strâns legate între ele şi care au reprezentat un răspuns reuşit la aceleaşi recomandări ale CE143. În acest sens, pentru a extinde şi clarifica procesul de descentralizare, în martie 2001 a fost adoptată o nouă Lege a administraţiei publice locale, care „prevede în mod expres principiul autonomei locale, stabileşte în mod clar competenţele autorităţilor locale şi defineşte relaţia dintre conducerea centrală şi cea locală” şi, de asemenea, ,,promovează drepturile minorităţilor etnice prin asigurarea folosirii limbilor minorităţilor în administraţia locală, acolo unde mai mult de 20% din populaţie aparţine acestora”144.
În acelaşi timp, după mulţi ani de progrese mici şi nesigure, la nivel administrativ, cooperarea şi coordonarea politică între ministere, precum şi capacitatea Executivului de a face politică, au început să satisfacă cererile CE; astfel, în ceea ce priveşte aceste aspecte problematice, în 1999 a fost înfiinţat ,,Consiliul de coordonare economico-financiară, care a acţionat ca o unitate politică de asistenţă a Primului-ministru şi a Cabinetului” şi în februarie 2001 a fost adoptată Legea organizării şi funcţionării Guvernului României, care oferă baza legală pentru organele, structurile inter-ministeriale ,,pentru a elabora, integra, corela şi monitoriza anumite politici certe” şi a făcut Secretariatul General al Guvernului responsabil cu ,,coordonarea activităţilor ministerelor”145. De asemenea, începând din 2001 Guvernul României a demonstrat că este capabil „să distribuie în mod eficient între ministere responsabilităţile pentru principalele reforme, prin elaborarea unor strategii şi planuri de acţiune”, fapt care s-a dovedit a fi „o trăsătură a planificării politice a guvernului pe termen mediu şi lung”146.
O altă problemă importantă în ceea ce priveşte transformarea Executivului pentru a fi în concordanţă cu modelul general al membrilor UE, este necesitatea unei simplificări generale a structurilor147 şi deci necesitatea fuzionării unor ministere sau a formării altora; în acest sens, am putea menţiona că o transformare pozitivă priveşte structurile care „sunt responsabile de conducerea procesului de aderare”. Astfel a avut loc înfiinţarea noului Minister al Integrării Europene148 – care este responsabil cu „coordonarea  eforturilor aderării la UE, incluzând implementarea strategiei de pre-aderare, administrarea ajutorului financiar al CE şi conducerea negocierilor de aderare”, ridicarea poziţiei Negociatorului-Şef la rang de post ministerial, numirea în fiecare minister a unui Secretar de Stat responsabil cu Integrarea Europeană şi stabilirea unor grupuri de lucru inter-ministeriale având sarcina de a „se ocupa de pregătirea fiecărui capitol de negociere în parte”149. Mai mult, în 2003 a avut loc şi înfiinţarea Comitetului executiv pentru Integrare Europeană, comitet prezidat de Primul ministru şi din care fac parte ca membri permanenţi ministrul integrării europene, ministrul de externe şi ministrul finanţelor publice150. Un alt aspect important este reorganizarea Guvernului, care a avut loc în 2003, cu numeroase fuziuni între ministerele existente la acel moment, structura iniţială de 23 de ministere fiind înlocuită de una complet nouă, formată din doar 14, iar apoi 15, ministere. Acest fapt s-a întâmplat atât din cauza nevoii de adaptare la procesele de negociere cu UE151, cât şi a reformei administraţiei centrale şi locale (luând în considerare practica din statele europene)152.
În ceea ce priveşte guvernul, mai exact membrii guvernului, trebuie menţionată Legea privind responsabilitatea miniştrilor (şi Ordonanţa de Urgenţă care i-a lărgit raza de acţiune), promulgată în iunie 1999, care clarifică statutul acestor oficiali, introducând aspecte precum „responsabilitatea politică şi faptul că Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului, care îi poate retrage votul de încredere, obligaţia Guvernului de a răspunde întrebărilor membrilor Parlamentului [şi] răspunderea penală a miniştrilor aflaţi în funcţie”153.
În sfârşit, o altă transformare „impusă” care a avut loc relativ recent în România este faptul că a fost adoptată „legislaţia privind organizarea poliţiei şi statutul ofiţerilor de poliţie”154, care i-a adus pe aceştia sub jurisdicţia instanţelor civile şi a completat demilitarizarea forţelor poliţiei155.
În concluzie, transformarea (Europenizarea) generală a Executivului poate fi mai degrabă considerată o adaptare la modelele UE ,,impuse”, decât o simplă transformare normală care trebuie să aibă loc în orice ţară liberă, fără reguli comuniste stricte. Totuşi, nu trebuie să neglijăm aspectele „naturale”, care au jucat, de asemenea, un rol important.

V.1.3. Sistemul judiciar
În ceea ce priveşte sistemul judiciar al României, în primul rând ar trebui spus că are patru nivele de curţi: curţi de primă-instanţă în oraşele mari (judecătorii), tribunale organizate la nivel judeţean, o curte de apel pentru fiecare district judecătoresc şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – care reprezintă şi „jurisdicţia supremă pentru sistemul separat al instanţelor speciale militare” şi din care face parte şi Parchetul General156. Există, de asemenea, şi Curtea Constituţională, care ,,are două competenţe juridice: examinarea legilor înainte ca acestea să fie promulgate de Preşedinte şi examinarea legilor deja în vigoare atunci când constituţionalitatea lor este discutată/contestată la nivelul tribunalelor obişnuite”157.
Aşadar, în ceea ce priveşte Europenizarea acestui sistem trebuie menţionat că, mult înainte de supravegherea UE, instanţele din România ,,şi-au afirmat independenţa faţă de celelalte puteri din ce în ce mai mult”, o situaţie similară celei din actualele State Membre. De obicei judecătorii sunt numiţi de Preşedinte  (80%) şi ,,sunt conduşi de Consiliul Suprem al Magistraturii”, care este prezidat de Ministrul de Justiţie şi alcătuit din 17 membri158 (12 judecători şi 5 procurori) aleşi de Parlament pe o perioadă de patru ani; activitatea lor este supravegheată de Executiv ,,printr-un corp de inspectori aflaţi sub autoritatea [aceluiaşi] Ministru de Justiţie”159.
De asemenea, înainte de depunerea de către România candidaturii pentru aderare, deci într-un mod ,,natural” dar nu chiar în concordanţă cu modelele UE, s-a stabilit că departamentul acuzărilor publice, condus de un Procuror General – numit de Preşedinte şi care poate, ,,la iniţiativă proprie sau la cea a Ministrului de Justiţie, cere o examinare a unei sentinţe finale  în unele cazuri civile sau penale”160 –,  trebuie să fie ,,sub umbrela” aceluiaşi ministru161.
Totuşi, şi UE a jucat un rol important în cazul acestei instituţii, deoarece de-a  lungul timpului, ca răspuns la recomandările Comisiei, puterea Parchetului General a fost substanţial restrânsă (toate actele de acuzare putând fi acum reexaminate de instanţele judecătoreşti), iar reexaminarea structurii organizatorice a Parchetului, combinată împreună cu ,,schimbările de personal de importanţă strategică”, au avut ca efect „o procuratură mai eficientă, mai ales în ceea ce priveşte cazurile de fraudă şi crimă organizată”162.
Mai mult, Avocatul Poporului, care îndeplineşte funcţiile unui „Ombudsman”, a fost introdus de Constituţia României din 1991, iar Curtea Constituţională (o instituţie atât de cunoscută în statele UE), care este alcătuită din nouă membri163 numiţi pentru un mandat unic de nouă ani, a fost înfiinţată în 1992, având responsabilitatea de a verifica ,,constituţionalitatea recursurilor la cererea unor autorităţi” (Preşedintele ţării, Camera Deputaţilor şi Senatul, Guvernul, Curtea Supremă, ş.a.m.d.) şi de a cerceta legile existente ,,la cererea oricărui partid interesat implicat în procedurile legale”164.
În sfârşit, am putea nota ca altă transformare ,,naturală” reforma Guvernului privind colaborarea dintre autorităţile executive şi  procuratură pentru a creşte autonomia celui din urmă.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte transformările ,,impuse”, principala problemă care trebuie observată este faptul că acestea sunt în mare majoritate legate de schimbarea funcţionării justiţiei, care s-a îmbunătăţit constant165.
În acest sens trebuie notat că Institutul Naţional al Magistraturii creat în 1998, ,,care reprezintă punctul de pornire al unei cariere de judecător sau procuror” şi unde de obicei ,,cursanţii sunt selectaţi după o competiţie deschisă”, având în vedere aşteptata intrare în UE, a oferit în ultimul timp, pentru profesia juridică, specializări în dreptul CE şi în subiecte constituţionale sau privind drepturile omului166. Mai mult, în ceea ce priveşte ,,instruirea la serviciu a judecătorilor şi procurorilor” trebuie menţionat că aceasta este efectuată de acelaşi Institut Naţional al Magistraturii (care mai realizează această instruire şi în două centre regionale), precum şi de Asociaţia Română a Judecătorilor167.
În ceea ce priveşte independenţa justiţiei, o revizuire a legii privind salarizarea judecătorilor le-a întărit independenţa financiară şi a mărit gradul de atractivitate a acestei profesii. Astfel, ca o consecinţă a acestui lucru şi pentru adaptarea la situaţia din CE, a crescut semnificativ numărul judecătorilor, mai ales al celor de la Curtea Supremă, deşi mai sunt multe de făcut în această direcţie. Alte modificări ale Legii privind organizarea Justiţiei au avut drept rezultat posibilităţi mai bune de promovare a noilor magistraţi în cadrul unor instanţe superioare sau în poziţii decizionale, sens în care Ministerul Justiţiei a introdus ,,o politică a resurselor umane privind judecătorii bazată pe principiul dezvoltării progresive a carierei”168. Dar, în acelaşi timp, a avut loc şi îndepărtarea unei serii de ,,judecători necorespunzători”, aşa cum s-a întâmplat în 1998 cu mai mulţi judecători ai Curţii Constituţionale, ale căror mandate nu au fost reconfirmate ,,datorită faptului că au încălcat în mod repetat legislaţia în vigoare privind proprietatea”169.
Referitor la accelerarea procedurilor legale şi intrarea în vigoare a deciziilor judecătoreşti, alte două motive de îngrijorare pentru Comisia Europeană, în aprilie 2001 a fost adoptată o binevenită versiune revizuită a Codului de Procedură Civilă, prin care au fost introduse noi proceduri; de exemplu, acest Cod a introdus câteva măsuri ,,care să grăbească procedurile tribunalului şi să evite întârzierile nejustificate”, a stabilit ,,o procedură specială pentru cazurile comerciale în care este implicată o «valoare substanţială»”, a făcut obligatoriu procesul de conciliere în cazurile civile, a simplificat regulile privind executarea sentinţelor cazurilor civile,  ş.a.m.d.170. Oricum, în această privinţă este important de notat faptul că până şi amendamentul din 1998 al Codului de Procedură Civilă iniţial a adus unele modificări pentru a fi mai mult în concordanţă cu modelele europene.
Mai mult, revizuirea Constituţiei în 2003 a transformat Înalta Curte de Justiţie în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asigurând numirea pe viaţă a noilor săi membri, iar în iunie 2004 a fost adoptat un pachet de trei legi privind Consiliul Superior al Magistraturii, organizarea judecătorească şi statutul magistraţilor171.
În concluzie, se poate observa că transformarea sistemului judiciar al României, care încă nu s-a încheiat, este o combinaţie între iniţiativele autohtone luate fără nici o intervenţie sau impunere europeană, ci doar ca un rezultat normal al dezvoltării unei societăţi libere, şi transformările ,,recomandate” impuse de Comisia Europeană pentru ca România să se adapteze modelelor UE.

IV.1.4. Măsurile anticorupţie
În ceea ce priveşte măsurile anticorupţie merită de reţinut faptul că rolul principal aparţine transformărilor ,,impuse”, Europenizarea acestui sector fiind aşadar una ghidată, condusă de presiunile venite din partea UE.
Astfel, mai mult sau mai puţin ca răspuns la recomandările Comisiei Europene şi ale GRECO (Group of States against Corruption – Grupul Statelor împotriva Corupţiei), au fost implicate în timp în lupta împotriva corupţiei numeroase structuri, cum ar fi Consiliul Naţional de luptă împotriva corupţiei şi crimei organizate (care a fost înfiinţat în principal pentru a garanta sprijinul politic în această zonă), şi Detaşamentul pentru combaterea crimei organizate şi a corupţiei (care se ocupă exclusiv de corupţie şi crimă organizată şi se află în subordonarea Inspectoratului General de Poliţie)172.
De asemenea, a mai fost înfiinţat un serviciu special anticorupţie şi de luptă împotriva crimei organizate, ataşat Parchetului General, care are ca sarcină principală supravegherea urmăririi penale realizate de detaşamentul sus-amintit, serviciu înlocuit mai târziu de Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA), devenit recent Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA), care a ajutat la ,,clarificarea competenţelor tuturor structurilor implicate în activităţi anticorupţie şi la îmbunătăţirea coordonării între acestea”173. Acest nou PNA (DNA), condus de un procuror şef numit special174 şi ale cărui activităţi sunt coordonate de Procurorul General al României, cercetează doar cazurile de corupţie în care sunt implicate sume mai mari de 100.000 Є şi care au legătură cu oficiali de rang înalt. Oricum, acesta are şi ramificaţii în teritoriu, pe lângă fiecare dintre cel 15 Curţi de Apel, departamentele regionale ocupându-se de celelalte cazuri de corupţie. Astfel este evident că principala noutate vis-à-vis de puterile legale ale structurii anterioare este împărţirea puterilor între PNA (actualmente, DNA) şi ramurile sale regionale175.
Mai mult, în ultimii ani, mai multe instituţii diferite, cum ar fi Ministerul de Justiţie, ,,au creat secţii anticorupţie specializate”176.
În acest sens, câteva evenimente importante care trebuie menţionate sunt înfiinţarea Oficiului Naţional de prevenire şi combatere a spălării banilor şi intrarea în vigoare a Legii privind spălarea banilor177, precum şi crearea Grupului consultativ pentru prevenirea şi lupta împotriva crimei organizate, cu participarea şi cooperarea ministerelor şi agenţiilor româneşti mai importante178. Totuşi, mai sunt şi alte structuri, care nu sunt implicate direct, dar care joacă un rol important în prevenirea şi descoperirea corupţiei, cum ar fi Garda Financiară, Corpul de Control al Primului-ministru, Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei179.
Tot pentru a fi în concordanţă cu normele europene, Guvernul a înfiinţat Grupul central de analiză şi coordonare a activităţilor de prevenire a corupţiei (GCACAPC), format în cadrul Comitetului Naţional de prevenire a criminalităţii şi coordonat de Corpul de Control al Primului-ministru180. Astfel, pe baza activităţilor GCACAPC, Guvernul a adoptat Planul naţional pentru prevenirea corupţiei, împreună cu Programul naţional de prevenire a corupţiei, două instrumente care au ca scop ,,completarea cadrului legal existent, alcătuirea de planuri pentru elaborarea strategiilor sectoriale de luptă împotriva corupţiei şi promovarea participării active a României la programele anticorupţie internaţionale”181.
În acest context, în mai 2000 a intrat în vigoare o nouă lege privind prevenirea şi pedepsirea actelor de corupţie, lege care ,,pedepseşte comportamentul sectorului privat care deformează concurenţa şi interzice acordarea incorectă a contractelor, […] permite identificarea, investigarea şi confiscarea profiturilor rezultate din activităţi corupte” (în concordanţă cu Convenţia penală privind corupţia a Consiliului Europei) şi, de asemenea, aducerea acuzaţiilor de corupţie împotriva unor persoane cu funcţii înalte într-un partid politic, un sindicat, o organizaţie patronală, ş.a.m.d.182
Mai mult, în acest sens, un alt aspect important este faptul că, răspunzând la aceleaşi recomandări ale Comisiei şi ale GRECO, România a ratificat toate convenţiile internaţionale importante împotriva corupţiei. Astfel, spre exemplu, în august 1999 au fost ratificate Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală şi protocolul adiţional la Convenţia privind transferul persoanelor condamnate, în aprilie 2002 – Convenţia civilă privind corupţia a Consiliului Europei, în iulie 2002 – Convenţia penală privind corupţia, iar în august 2002 – Convenţia privind spălarea banilor, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenind din activităţi ilicite. Mai mult, România este implicată în Iniţiativa anticorupţie a Pactului de Stabilitate sponsorizată de Secretariatul OCDE şi participă la acordul ,,Grupul Statelor împotriva Corupţiei” (GRECO) al Consiliului Europei183.
În ceea ce priveşte creşterea transparenţei şi deci reducerea corupţiei, a fost adoptată o lege privind accesul liber la informaţiile de interes public. De asemenea, un alt pas pentru reducerea corupţiei a fost dezvoltarea practicii de realizare a achiziţiilor publice prin intermediul ofertelor electronice184. Mai mult, un alt pas pozitiv în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei a fost adoptarea unei ordonanţe care introduce proceduri certe privind achiziţiile publice şi stabileşte dreptul de apel împotriva acordării contractelor publice185.
În concluzie, trebuie observat că adaptarea acestui domeniu pentru a fi în conformitate cu standardele europene şi internaţionale de importanţă majoră încă are loc într-o manieră ,,dirijată”, „condusă”, Comisia Europeană şi Consiliul Europei jucând roluri esenţiale.

IV.2. Drepturile omului şi protecţia minorităţilor
Cu privire la drepturile omului şi drepturile minorităţilor, trebuie remarcat în primul rând faptul că România a introdus relativ devreme diferite reguli interne menite să le asigure respectarea. Oricum, astfel de drepturi au fost susţinute şi de aplicarea anumitor convenţii internaţionale certe, în prim-planul cărora se află Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi principalele sale protocoale adiţionale, care a fost ratificată de România în iunie 1994. Mai mult, trebuie menţionat că România este stat membru al Consiliului Europei încă din octombrie 1993186.

IV.2.1. Drepturile civile şi politice
În ceea ce priveşte această categorie a drepturilor omului, trebuie să observăm că Europenizarea s-a desfăşurat ca o combinaţie între cele două categorii de transformări identificate la începutul acestui capitol, dar rolul principal a fost din nou jucat de schimbările ,,impuse”.
Astfel, transformările ,,naturale” au început să aibă loc încă din 1989, când la câteva zile de la evenimentele memorabile din Decembrie a fost abolită pedeapsa capitală în cazul tuturor delictelor, acest lucru fiind în conformitate cu standardele europene, deşi atunci nu existau cereri ale UE în această privinţă.
În continuare, trebuie din nou menţionată Constituţia din 1991, care a recunoscut dreptul oricărei persoane la un proces corect187, principiu bazat pe un sistem al ajutorului legal relativ bine dezvoltat. De asemenea, după prevederile cuprinse în conţinutul său, similare celor cuprinse şi în Constituţia actuală, toţi cetăţenii în vârstă de peste 18 ani au dreptul de a vota188, fiind totodată garantată libertatea de asociere şi de întrunire paşnică189, aceasta exercitându-se fără dificultate chiar din prima jumătate a anilor 90190.
În ceea ce priveşte societatea civilă, trebuie remarcat faptul că încă de la jumătatea anilor 90 mai mult de 12.000 de ONG-uri au jucat un rol din ce în ce mai mare. Acest lucru a fost recunoscut, de exemplu, de administraţia de stat, care şi-a intensificat în mod constant relaţiile cu societatea civilă. Mai mult, pentru promovarea relaţiilor cu sectorul ONG-urilor, a fost înfiinţat un oficiu special aflat sub autoritatea Primului Ministru191. În acest context, pentru a se opune ,,opiniilor intolerante ale naţionaliştilor şi ale altor partide”, s-au format o multitudine de grupuri ecologiste, grupuri pentru drepturile femeilor sau grupuri ale homosexualilor; de asemenea, numeroase ONG-uri au apărut în oraşele României, militând pentru drepturile omului, transparenţa procedurilor guvernamentale şi legale şi toleranţă etnică192.
Dreptul la proprietate este de asemenea garantat dinainte de orice recomandare a vre-unei structuri europene, exproprierea fiind acum posibilă doar în interes public şi după acordarea unor compensaţii corecte193. În acest sens, procesul de despăgubire a celor expropriaţi de comunişti a cunoscut mari progrese; astfel, proprietăţile ce aparţinuseră evreilor au fost „redate proprietarilor de drept” şi, mai mult, un nou act legislativ a restabilit proprietatea la membrii tuturor minorităţilor194. De asemenea, prin intermediul aceleiaşi Constituţii din 1991 cetăţenii străini au primit posibilitatea de a deţine pământ în România dacă terenul respectiv este folosit în scopuri economice.
Libertatea de exprimare a fost şi ea stabilită prin Constituţia din 1991 şi este exercitată încă de la jumătatea anilor 90 de un spectru larg al presei scrise şi audio-vizuale (peste 10 cotidiene naţionale, mult mai multe locale, două canale naţionale publice de televiziune, zece canale private şi multe altele disponibile prin cablu şi satelit)195.
Libertatea religiei a fost, de asemenea, garantată de aceeaşi Constituţie din 1991196 şi a fost observată în practică chiar înainte de depunerea candidaturii României pentru aderare, guvernul neimpunând restricţii privind credinţele religioase.
În acelaşi timp, în ceea ce priveşte transformările ,,impuse”, trebuie observat că acestea sunt mai numeroase, fiind chiar constante în ultimii ani.
Astfel, ca răspuns la  recomandările succesive ale Comisiei Europene, Guvernul român a iniţiat în ultima vreme reforma sistemului de protecţie a copilului, standardele de protecţie a copilului fiind treptat îmbunătăţite. În acest sens a fost iniţial înfiinţat un grup la nivel înalt ,,care să susţină şi să monitorizeze reforma”, grup alcătuit din Raportorul pentru România al Parlamentului European (care a fost de fapt cel care a avut iniţiativa înfiinţării sale) şi reprezentanţi ai Guvernului român, ai Comisiei Europene, ai Băncii Mondiale, ai UNICEF şi ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii197. De asemenea, în concordanţă cu recomandările Comisiei, Guvernul a înfiinţat o Agenţie Naţională pentru protecţia drepturilor copilului, subordonată direct Primului Ministru, agenţie care a preluat responsabilităţile politice privind copiii instituţionalizaţi de la fostele instituţii responsabile – Departamentul pentru Protecţia Copilului, Ministerul Educaţiei, Ministerul Sănătăţii şi Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap – şi a devenit responsabilă, la nivel naţional, de „elaborarea, coordonarea şi monitorizarea politicilor de reformă”. Mai mult, a fost adoptată o Strategie naţională privind reforma sistemului de protecţie a copilului cu scopul de a stabili ,,direcţiile politice necesare reformei sistemului existent”198.
Astfel, în ceea ce priveşte activităţile de protecţie a copilului, trebuie remarcat că partea principală a finanţării lor îmbunătăţite este acum ,,transferată de la bugetul naţional către consiliile judeţene”; de asemenea, resursele sunt canalizate prin Autoritatea Naţională pentru protecţia copilului şi adopţii (instituţie aflată sub autoritatea Secretarului General al Guvernului) pentru a susţine programele de interes naţional care se ocupă cu probleme cum ar fi închiderea instituţiilor vechi, integrarea socială a copiilor străzii, integrarea socială şi profesională a tinerilor care părăsesc centrele de plasament şi specializarea personalului care se ocupă de protecţia copilului199. În acest sens, închiderea instituţiilor vechi, foarte mari, ,,este simultană cu o creştere substanţială a numărului asistenţilor maternali şi a serviciilor alternative de protecţie a copilului”200.
Mai mult, în mai 2001, în urma consultării cu ONG-urile şi organizaţiile internaţionale, Guvernul a adoptat o Strategie revizuită privind protecţia copiilor defavorizaţi, care a modificat procedurile de evaluare a copiilor cu disabilităţi şi a reprezentat din punctul de vedere al Comisiei o dezvoltare „pozitivă” şi ,,binevenită”, deşi mai sunt necesare eforturi pentru a dezvolta ,,inclusiv o politică educaţională privind copiii cu disabilităţi”201.
În acest context, pe lângă Convenţia de la Haga privind protecţia copilului şi cooperarea în privinţa adopţiilor internaţionale, ratificată încă din 1994, în octombrie 2001 România a devenit parte a „Protocolului adiţional la Convenţia drepturilor copilului privind traficul de copii, prostituţia în rândul copiilor şi pornografia juvenilă”, iar în noiembrie acelaşi an a ratificat „Protocolul adiţional la Convenţia drepturilor copilului privind implicarea copiilor în conflicte armate”202.
În ceea ce priveşte traficul de fiinţe umane, ca răspuns la faptul că România rămâne o ţară de origine şi tranzit, situaţie identificată de Comisia Europeană ca o mare slăbiciune, a fost adoptată în decembrie 2001 o lege pentru combaterea acestui fenomen, lege prin care se defineau conceptele de „trafic” şi „exploatare” şi se stabileau sancţiunile penale203. De asemenea, a fost adoptat un Plan Naţional de acţiune privind traficul de femei şi copii, care acoperă „un spectru larg de obiective, de la îmbunătăţirea colaborării între diferitele instituţii implicate în combaterea traficului până la activităţile de informare”. În acest sens, rezultate concrete ale Planului au inclus deschiderea unui Centru pentru victimele traficului de persoane şi introducerea instruirilor specifice, privind traficul de persoane, pentru Departamentul de luptă împotriva criminalităţii din cadrul Poliţiei, precum şi dezvoltarea, cu numirea unui Coordonator Naţional în combaterea traficului, a unor structuri administrative şi alcătuirea unei „reţele de ofiţeri de legătură” în cadrul Ministerului de Interne şi Parchetelor, a căror funcţie este să coordoneze acţiunile României cu cele întreprinse de statele membre UE şi alte state candidate204. Mai  mult, în cadrul Centrului regional de combatere a crimei organizate transfrontaliere a fost înfiinţată o „unitate pentru combaterea traficului de fiinţe umane”205. De asemenea, în septembrie 2004 avea să fie înfiinţat Oficiul Naţional pentru prevenirea traficului şi monitorizarea victimelor206.
În acest context, în noiembrie 2002 România a ratificat Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale şi Protocolul privind prevenirea, combaterea şi sancţionarea traficului cu fiinţe umane, în special femei şi copii207.
În ceea ce priveşte condiţiile din închisori, cu referire la situaţii problematice cum ar fi sărăcia extremă, supraaglomerarea din închisori şi desele excese în ceea ce priveşte arestul preventiv, au fost iniţiate reforme importante ale sistemului penal român. Astfel, o lege din 1999 a stabilit un sistem de pedepse alternative pentru delictele minore, şi anume serviciul în folosul comunităţii în locul detenţiei; o ordonanţă a stabilit un sistem provizoriu, de probă, care a intrat în vigoare în octombrie 2000, fiind înfiinţate 11 astfel de centre experimentale în şapte judeţe; Codul Penal a fost amendat printr-o ordonanţă de urgenţă în noiembrie 2000 pentru a îmbunătăţi „prevederile referitoare la eliberarea condiţionată din închisoare”, iar în iunie 2004 a fost adoptat un nou Cod Penal, care prevede posibilitatea detenţiei în regim deschis sau semideschis pentru infracţiuni minore; în sfârşit, pentru îmbunătăţirea condiţiilor din închisori au fost luate şi alte iniţiative, cum ar fi „găsirea de locuri de muncă pentru deţinuţi şi îmbunătăţirea facilităţilor educaţionale şi de recreare”208. Mai mult, Codul de Procedură Civilă conţine acum anumite „prevederi referitoare la garantarea ajutorului legal pentru persoanele care nu-şi pot permite cheltuielile de judecată”, iar Codul de Procedură Penală garantează „dreptul la apărare prin toate procedurile legale” şi prevede, în cazurile penale, „accesul gratuit la un traducător” pentru cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi pentru persoanele care nu înţeleg limba română209.
În ceea ce priveşte legislaţia României privind azilul, trebuie observat că aceasta „este în concordanţă cu acquis-ul”, recunoaşterea de către Guvern a dreptului la reîntregirea familiei, clarificarea motivelor de expulzare şi garantarea principiului „ne-returnării” conform legislaţiei româneşti fiind unele dintre chestiunile principale abordate ca urmare a recomandărilor Comisiei Europene210. De asemenea, tot cu privire la aceasta, trebuie menţionat că in iulie 2000 România a ratificat Acordul european privind transferul responsabilităţii pentru refugiaţi; mai mult decât atât, a fost adoptată o nouă lege a străinilor în aprilie 2001 şi două luni mai târziu au fost aprobate de către Parlament câteva amendamente la Legea refugiaţilor, în concordanţă cu standardele europene211. În continuare, pentru îmbunătăţirea asistenţei oferite refugiaţilor şi celor care cer azil, au fost făcuţi numeroşi paşi pozitivi, cum ar fi stabilirea unor standarde privind asistenţa materială şi hrana, sau dezvoltarea unui program „care să ofere cursuri în limba română copiilor solicitanţilor de azil” (o reuşită importantă din punctul de vedere al Comisiei deoarece aceasta permite copiilor să frecventeze şcoala)212.
De asemenea, o ordonanţă de urgenţă, adoptată în martie 2002, a interzis toate organizaţiilor fasciste, rasiste sau xenofobe, precum şi „simbolurile referitoare la persoane găsite vinovate de crime împotriva umanităţii”213.
În ceea ce priveşte libertatea de expresie, pentru a corespunde standardelor europene, Codul Penal a fost revizuit, abrogându-se „infracţiunea de ofensă adusă autorităţilor”, stabilind că ,,infracţiunea de insultă” nu va mai fi pedepsită cu închisoarea şi reducând pedeapsa maximă pentru „calomnie adusă persoanelor private” şi „calomnie adusă demnitarilor”214.
În ceea ce priveşte discriminarea pe baza orientării sexuale, Parlamentul României a confirmat dezincriminarea homosexualităţii (măsură introdusă prima dată  în iunie 2001 printr-o ordonanţă de urgenţă215) şi a asigurat că „delictele sexuale sunt acum guvernate de aceeaşi legislaţie indiferent de orientarea sexuală”, fapt care a adus România la standardele europene216.
În legătură cu retrocedarea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care a început într-un mod „natural” dar, în timp, a evoluat şi datorită „impulsurilor” europene succesive, în România sunt trei componente principale, şi anume „retrocedarea clădirilor, retrocedarea suprafeţelor agricole şi pădurilor şi retrocedarea bisericilor şi premiselor adiacente”, şi, din punctul de vedere al Comisiei, în toate aceste cazuri s-au făcut paşi importanţi în ultima vreme217. În acest sens, merită remarcat faptul că Legea restituirii proprietăţilor, care a intrat în vigoare în februarie 2001 şi se aplică tuturor proprietăţilor „confiscate abuziv” de fostul regim comunist, a stabilit atât „principiile de bază şi procedurile care trebuie aplicate pentru restituirea proprietăţii”, cât şi „un mecanism pentru acordarea de compensaţii în cazurile în care nu este posibilă restituirea”; de asemenea, a extins dreptul pentru restituire la toate persoanele deposedate, indiferent de cetăţenie218. De asemenea, trebuie reţinute şi progresele înregistrate recent, cum ar înfiinţarea în iunie 2005 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor219.
În concluzie, se poate observa că schimbările care au avut loc în acest domeniu au fost şi sunt influenţate atât de situaţia internă cât şi de standardele europene, astfel realizându-se numeroase progrese importante în direcţia unui stat complet democratic care să corespundă normelor cerute de apartenenţa la UE.

IV.2.2. Drepturile economice, sociale şi culturale
In ceea ce priveşte această categorie a drepturilor omului, în primul rând trebuie menţionat că transformările „naturale” care au avut loc în România de la căderea societăţii comuniste la sfârşitul anilor 80 sunt legate în special de Constituţia din 1991.
Astfel, o serie de drepturi şi libertăţi stabilite de aceasta ar putea fi considerate ca fiind în concordanţă cu modelele UE deşi au fost concepute într-o perioadă când nu exista o idee serioasă privind un viitor interes faţă de aderare. În acest sens, trebuie observat că în România au fost (şi sunt) garantate constituţional dreptul la mijloace minime de supravieţuire şi siguranţă socială220, dreptul de apartenenţă la un sindicat, cu excepţia sectorului public221, dreptul la grevă în toate sectoarele, altele decât cele considerate de interes public222 şi, în sfârşit, dreptul la educaţie, incluzând educaţia gratuită pentru copii şi tineri şi libertatea religiei223.
Oricum, în ceea ce priveşte aceste drepturi, un rol mult mai important a fost şi este jucat de normele europene, recomandările Comisiei şi recomandările Consiliului Europei, care reprezentă, în opinia mea, ghidul paşilor succesivi care au fost şi încă trebuie făcuţi de către România pentru a deveni un stat complet democratic corespunzător modelelor UE.
De aceea, trebuie menţionat în primul rând faptul că Guvernul, pentru „a însoţi reformele structurale, a stabili un consens social şi a susţine dialogul” cu partenerii sociali, a creat un Consiliu Economic şi Social, fiind astfel stabilit cadrul instituţional esenţial pentru întărirea acestui dialog social224.
De asemenea, ca răspuns la recomandările succesive ale Comisiei, precum şi la cerinţele Comitetului European al Drepturilor Sociale al Consiliului Europei, Guvernul a avut în ultima vreme drept prioritate îmbunătăţirea codiţiilor sociale, sens în care au avut loc câteva progrese legislative semnificative „cu scopul de a promova egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi şi de a lupta împotriva excluderii sociale şi a sărăciei”225. Astfel, a fost adoptată o nouă legislaţie „pentru a promova egalitatea de şanse şi de tratament pentru femei şi barbaţi” şi a fost, de asemeni, introdus principiul egalităţii de şanse „ca principiu de bază” şi în alte acte legislative (cum ar fi Legea privind asigurările de şomaj şi promovarea stimulării angajării)226. Mai mult, guvernul din perioada 2000-2004 a aprobat un Plan de acţiune naţional privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi227, care a identificat o serie de sectoare de intervenţie şi de obiective operaţionale „în domenii precum legislaţia, drepturile sociale, economia, participarea la luarea deciziilor şi conştienţa publică”, şi a căror implementare, în ciuda faptului că a reprezentat în mod frecvent un motiv de îngrijorare pentru Comisia Europeană, a continuat încetul cu încetul, mai ales cu paşii iniţiali de stabilire a Agenţiei Naţionale pentru şanse egale228. Acelaşi guvern a făcut şi schimbări importante în structurile administrative pentru a da acestei problematici a şanselor egale, „o nouă structură de legătură cu ONG-urile şi sindicatele” şi un Directorat pentru şanse egale fiind înfiinţate în cadrul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale (actualul Minister al Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei), precum şi o Comisie Consultativă Interministerială privind egalitatea de tratament pentru femei şi bărbaţi şi „departamente specifice atât în cadrul unor organe guvernamentale, cât şi ne-guvernamentale” (Comisia şanselor egale – în cadrul Consiliului Economic şi Social, Departamentul pentru familie, copii şi femei – în cadrul instituţiei Avocatului Poporului, şi departamente pentru şanse egale – în cadrul confederaţiilor sindicale)229.
Oricum, ca un exemplu privind preocuparea continuă în România faţă de şansele egale pentru femei şi bărbaţi trebuie observat că în legislatura 2000-2004 10% din membrii Camerei Deputaţilor au fost femei (33 de femei dintr-un total de 345 de deputaţi), iar dintre senatori – 9% (12 femei dintr-un total de 140), pentru ca după alegerile din 2004 11,2% dintre deputaţi şi 9,5% dintre senatori să fie femei (respectiv 37 de deputaţi din totalul de 331 şi 13 senatori din totalul de 137); de asemenea, în guvern, din anul 2000 până în iunie 2003, patru din cei 23 de miniştri au fost femei230, iar din iunie acelaşi an, când a avut loc o reorganizare a guvernului, şi până în decembrie 2004, trei miniştri din 14 erau femei, pentru ca în actualul guvern, din cei 15 miniştri plini să fie femei tot trei. Deşi aceste proporţii sunt încă departe de situaţia din UE, totuşi, ele reprezintă o îmbunătăţire în comparaţie cu alegerile anterioare.
In acest context social trebuie de asemenea menţionat faptul că pe 7 mai 1999 România a ratificat Carta Socială Europeană Revizuită, ale cărei prevederi principale sunt acum cuprinse în legislaţia internă, şi, pentru a corespunde normelor generale ale UE, a semnat Protocolul adiţional la Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor231.
Un alt fapt important este că, în 2001, ca răspuns la recomandările Comisiei Europene şi ale Consiliului Europei, Guvernul a adoptat un act legislativ stabilind un venit minim garantat, prin care statul acoperă cheltuielile minime ale şomerilor precum şi ale persoanelor cu venituri mai mici decât salariul minim pe economie, şi a luat câteva decizii „privind evaluarea nevoilor celor în vârstă, criteriile identificării gradelor de dependenţă şi definirea tipului de servicii care să fie furnizate persoanelor dependente”. In ceea ce priveşte acest ultim aspect, trebuie remarcat că în acelaşi an a intrat în vigoare Legea privind sistemul public de pensii232. Mai mult, în 2002 a fost adoptată o nouă legislaţie, legislaţie care a încercat să „ofere o plajă de siguranţă socială şi în acelaşi timp să faciliteze accesul la piaţa muncii pentru a creşte independenţa economică a celor vulnerabili social”. De asemenea, un alt pas a fost elaborarea Planului Naţional pentru combaterea sărăciei şi promovarea integrării sociale, care a avut ca prime instrrumente de implementare o nouă Lege privind prevenirea şi combaterea excluderii sociale şi o nouă Strategie Naţională privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap233 (susţinută de un nou-creat Fond special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap şi de o crştere a contribuţiilor financiare la acesta234).
Mai mult, în ceea ce priveşte organizarea generală a sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap, este important faptul că coordonarea, consilierea şi controlul activităţilor privind protecţia şi integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi sunt asigurate de către un organ special al administraţiei publice centrale, sub autoritatea Guvernului, numit iniţial Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, iar din 2003 – Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, care are în subordine Institutul Naţional de Studii şi Strategii privind problemele Persoanelor cu Handicap, iar până în 2003, când a avut loc reorganizarea amintită, avea şi Inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap (atribuţiile acestora fiind însă transferate apoi serviciilor publice de asistenţă socială înfiinţate în cadrul consiliilor judeţene)235.
In acelaşi timp, având în vedere că sindicatele sunt printre cele mai vizibile organizaţii ale societăţii civile, Guvernul României „şi-a continuat eforturile de stabili angajamente constructive cu acestea”, cu o promisiune fermă, devenită realitate mai târziu, să le întărească rolul „în viaţa politică şi socială”, astfel fiind încheiat, în două etape, un Pact Social cu respectivele sindicate236. Obiectivul principal al acestei iniţiative a fost „să stabiliească o agendă economică şi socială” (stabuilitate macro-economică, politică socială, slujbe, protecţie socială şi măsuri fiscale) şi, de asemeni, să ofere un „cadru pentru negocieri”. Mai mult, pentru „a permite partenerilor sociali să facă comentarii asupra legislaţiei cu un impact economic şi social semnificativ”, a fost creat Consiliul Economic şi Social, iar la nivel de execuţie au fot stabilite diferite comisii de dialog social în cadrul tuturor ministerelor şi prefecturilor237. In acest context, ca urmare a uinei cereri a sindicatelor, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a semnat Codul European de Securitate Socială. În continuare, deoarece în ultima vreme au avut loc serioase dispute împotriva restructurării industriei (cel mai frecvent în cea de procesare şi în sectorul public), a fost promulgată Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă, care în ciuda îngrijorării iniţiale a Comisiei funcţionează satisfăcător, cu peste 50% dintre conflicte soluţionate prin conciliere238.
In concluzie, putem observa că Europenizarea acestui domeniu a avut şi încă are loc într-un cadru cu multe influenţe din partea principalelor structuri europene, combinate cu nevoile interne, rezultatul fiind o adaptare continuă pentru a corespunde atât normelor democratice europene, cât şi celor internaţionale.

IV.2.3. Drepturile şi protecţia minorităţilor
În ceea ce priveşte drepturile minorităţilor şi protecţia acestora trebuie în primul rând observat faptul că România a introdus relativ timpuriu diferite reguli interne menite să asigure respectarea lor. Aşadar, Europenizarea a început din nou într-un mod “natural”.
Astfel, noua Constituţie din 1991, prin articolul 4, a stabilit că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. In continuare, articolul 6 a oferit şi mai multe garanţii: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”.
De asemenea, conform legislaţiei, care, deşi e destul de veche, este totuşi valabilă şi astăzi, partidele minorităţilor se pot organiza liber şi pot activa „atât timp cât respectă suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei”239.
Aşadar, nu este surprinzător că Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) s-a format imediat după căderea comunismului240.
Mai mult, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu reuşesc să obţină voturi suficiente opentru a fi reprezentate în Parlament, au fiecare dreptul la câte un mandat de deputat, conform Legii electorale241, dar cu condiţia ca numărul de voturi pe care le obţin să reprezinte de cel puţin 5% din voturile exprimate pe toată ţara pentru alegerea unui deputat242. În acest sens trebuie notat faptul că după alegerile din 2000, respectiv după cele din 2004, în Parlamentul României sunt reprezentate nu mai puţin de 18 grupuri minoritare diferite243.
În acest context, Guvernul României a înfiinţat în martie 1993 – nu doar înainte de depunerea candidaturii României pentru aderarea la UE, ci şi înainte de intrarea în Consiliul Europei – Consiliul Minorităţilor Naţionale, „un organ guvernamental consultativ” care se ocupă de „probleme juridice, administrative şi financiare legate de exercitarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţilor etnice”, cu scopul de a avea grijă de „conservarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor culturale, lingvistice şi religioase”, în conformitate cu prevederile legale244.
Mai mult, asemenea drepturi ale minorităţilor au început să fie garantate atât de calitatea de membru a României în Consiliul Europei, cât  şi de aplicarea a numeroase acorduri internaţionale, cum ar fi Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a Consiliului Europei, ratificată în 1995245. Aşadar, transformările „impuse” au jucat (şi încă joacă) rolul principal.
Astfel, în acord cu standardele europene, a fost adoptată Legea administraţiei publice locale, care, pe de o parte, permite utilizarea oficială a limbilor minorităţilor în localităţile unde vorbitorii respectivelor limbi reprezintă mai mult de 20% din populaţie, iar pe de altă parte stipulează că „agenda şi deciziile consiliilor locale” din astfel de comunităţi trebuie făcute publice în limbile minorităţilor relevante246. Mai mult, noua legislaţie stipulează că comunităţile cu o populaţie minoritară mai mare de acest procent sunt obligate să angajeze „ofiţeri de poliţie care ştiu limba maternă a minorităţii respective”, iar un  amendament al Legii privind arborarea steagului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României permite minorităţilor naţionale „să folosească propriile simboluri la întrunirile oficiale”. În acest sens trebuie menţionat că această legislaţie se aplică mai ales în ceea ce priveşte minoritatea maghiară247.
În ceea ce priveşte folosirea limbilor minorităţilor în învăţământ trebuie notat că, încet, în contextul unei legislaţii nou aprobate, precum Legea educaţiei, care a fost adoptată ca răspuns la recomandările Comisiei Europene şi ale OSCE şi care a creat baza legală pentru îmbunătăţirea utilizării acestor limbi, incluzând posibilitatea ca minorităţile lingvistice să aibă universităţi de stat „multi-culturale” şi, la cerere, să aibă dreptul la educaţie în limba lor maternă la toate nivelurile şi în toate formele de învăţământ248, numărul unităţilor de învăţământ în limba maternă şi al elevilor şi studenţilor educaţi în limba lor maternă, a crescut şi, mai mult, Departamentul Relaţiilor Inter-Etnice a hotărât să finanţeze „publicarea de manuale pentru şcolile cu predare în limbile materne ale minorităţilor”249. De asemenea, în 2001, sub presiunea comunităţii internaţionale, mai ales a Înaltului comisar OSCE pentru minorităţile naţionale, s-a înfiinţat o universitate maghiară privată – Universitatea Maghiară „Sapientia” din Transilvania, finanţată cu sprijinul statului ungar250.
În ceea ce priveşte minoritatea rromă, ca răspuns la presiunea continuă din partea Comisiei Europene, precum şi a Înaltului comisar al OSCE pentru minorităţi naţionale, Guvernul a adoptat în aprilie 2001 Strategia Naţională pentru îmbunătăţirea situaţiei rromilor, elaborată împreună cu organizaţiile rrome şi considerată „un document cuprinzător şi de bună calitate”251. Obiectivele sale urmăresc „să prevină discriminarea şi să încurajeze rromii să participe la viaţa economică, socială, politică şi culturală” pe baza tratamentului egal cu cel al tuturor celorlalţi cetăţeni români, să creeze „o imagine pozitivă a rromilor în opinia publică”, ş.a.m.d.252. În acest sens, pentru implementarea unor strategii sectoriale, la nivel judeţean au fost înfiinţate birouri ale rromilor (cu personal de etnie rromă), iar la nivel naţional au fost înfiinţate, în ministere sau agenţii naţionale, 15 comisii, care pe lângă experţii din ministere mai includ şi un membru desemnat de organizaţiile rrome253. Astfel, trebuie remarcat că una dintre trăsăturile cheie ale strategiei amintite este natura sa descentralizată, fapt care merită o atenţie deosebită de vreme ce majoritatea instituţiilor publice implicate (cuprinse) în strategie (exemplu: educaţie, poliţie, spitale) sunt conduse la nivel local. De asemenea, o altă noutate importantă a acestei strategii a fost stabilirea oficială a „mediatorilor şcolari şi sanitari”, care facilitează accesul rromilor la serviciile publice în general şi la educaţie254 şi servicii sanitare255 în special.
În sfârşit, în ceea ce priveşte această veşnică problemă a minorităţilor trebuie observat că încă dinaintea  adoptării strategiei naţionale a fost înfiinţat un Comitet Inter-Ministerial pentru Minorităţi Naţionale, în cadrul căruia a fost înfiinţat un sub-comitet pentru rromi, care a contribuit „la întărirea mecanismului participării rromilor în procesul de luare a deciziilor privind problemele acestei etnii”256. De asemenea, un Oficiu Naţional pentru Rromi a fost înfiinţat în cadrul Departamentului Relaţiilor Inter-Etnice257, iar comunitatea rromă a alcătuit un Grup de Lucru al Asociaţiilor Rromilor, care include reprezentanţi aleşi ai comunităţii, facilitând astfel legăturile cu autorităţile publice258.
În concluzie, tratamentul minorităţilor în România este mixt. Lipsa progresului în ceea ce priveşte încetarea discriminării rromilor este încă un subiect care nu a fost  abordat adecvat. Pe de altă parte, o serie de iniţiative progresive au îmbunătăţit considerabil tratamentul altor minorităţi, aceasta reflectând angajamentul continuu al autorităţilor române faţă de protecţia drepturilor minorităţilor, pentru a se adapta astfel standardelor europene.

V. Concluzii

Conceptul de Europenizare este adesea descris în ultima vreme ca un proces de transformare suportat atât de către Uniunea Europeană şi statelor sale membre, cât şi de către statele care nu sunt membre, ceea ce se schimbă fiind separat în cinci fenomene diferite, dar legate între ele.
Astfel, fiecare din cele cinci fenomene numite Europenizare este remarcabil datorită unuia sau mai multor procese specifice.
În primul rând, Europenizarea văzută ca o schimbare teritorială şi ca un proces de lărgire „este interpretată ca aplicare a unei (unor) reguli”, deoarece, pentru a deveni parte a UE, statele candidate trebuie să întrunească toate criteriile de aderare şi să urmeze câteva proceduri standard.
În al doilea rând, unul dintre scopurile UE este să atingă unificarea şi dezvoltarea instituţională la nivel european prin determinarea actorilor identificabili să aleagă între forme alternative de organizare şi guvernare în concordanţă cu părerile, interesele şi puterea lor. În acest context Europenizarea „este înţeleasă ca o luare intenţionată de decizii”.
În al treilea rând, pentru a crea un echilibru între diferitele niveluri de guvernare, sistemele naţionale şi sub-naţionale trebuie să se adapteze la normele europene, ceea ce rezultă în schimbarea lor. În schimb, aceste modificări interne sunt analizate în cadrul a două procese de adaptare de bază: învăţarea empirică şi selecţia competitivă.
În al patrulea rând, Europa este cel mai mare producător de ideologie din lume , principiile şi modelele politice europene s-au extins în întreaga lume. De aceea, „Europenizarea ca export al unui model european de organizare politică este interpretată ca un proces de difuziune”.
În sfârşit, „Europenizarea ca unificare şi întărire politică implică o adaptare instituţională reciprocă”259. În acest context, „o multitudine de instituţii şi actori evoluează pe măsură ce se adaptează unul la celălalt”,  schimbând în acelaşi timp „aranjarea organizaţională pentru adaptarea fiecăruia”.

Cât  despre ceea ce se încearcă prin această lucrare, unul dintre scopuri este să se accentueze interesul României pentru UE, considerând că Europenizarea politică a României este importantă în trei sensuri, şi anume: Europenizarea văzută ca schimbare a graniţelor externe ale UE, ca penetrare, influenţare a sistemelor naţionale de guvernare şi ca forme exportatoare de organizare politică. În acest sens este important de observat că Europenizarea politică a României are loc într-un cadru în care pot fi identificate două tipuri de schimbări, şi anume, cele „naturale” şi cele „impuse”, care se completează reciproc (având ca rezultat adaptarea continuă a României pentru a corespunde standardelor democratice europene), cele din urmă fiind cele mai importante.
Astfel, în timp ce transformările ,,naturale’’ au avut sau au loc fără cerinţe speciale din partea structurilor europene, fiind astfel doar rezultatul evoluţiei libere a societăţii, transformările „impuse” sunt rezultatul unor recomandări certe din partea principalelor structuri europene, care pot fi considerate ca instrumente ale Europenizării României, anume: Comisia Europeană, Consiliul Europei şi OSCE.
În ceea ce priveşte  prima categorie de transformări, ele au avut loc mai ales în prima jumătate a anilor 90, în perioada dintre căderea regimului comunist şi depunerea de către România a candidaturii la aderare în 1995. Din această perspectivă rolul principal a fost jucat de noua Constituţie a României aprobată la 21 noiembrie 1991, care, prin întărirea regulilor democratice, reprezintă primul pas pozitiv major spre democratizare.
În ceea ce priveşte transformările „impuse”, ele sunt legate de calitatea de membru a României în Consiliul Europei şi OSCE şi de depunerea (şi acceptarea) candidaturii pentru aderarea la UE, şi au avut loc în mare parte începând cu a doua jumătate a anilor 90. Aşadar, o caracteristică importantă în acest sens este aceea că adaptarea politică a României pentru a fi în conformitate cu standardele europene a avut şi încă are loc într-un mod „dirijat”, „condiţionalitatea” pentru statutul de membru UE jucând rolul cel mai cuprinzător, deoarece, ca în cazul tuturor ţărilor candidate (şi bineînţeles şi al celor membre UE), procesul de integrare europeană a crescut presiunea asupra zonei politice româneşti, şi nu numai, în vederea adaptării la modelele UE.
Pentru a concluziona, se poate observa că schimbările care au avut loc în întreg sectorul politic românesc au fost şi sunt influenţate atât de către situaţia internă, cât şi de către standardele europene cerute, impuse, astfel fiind realizate numeroase progrese în direcţia dezvoltării unui stat complet democratic, cu instituţii şi standarde dezvoltate după, şi în concordanţă cu, modelele europene, şi corespunzând cu criteriile de aderare ale Uniunii.

SUMMARY

The concept of Europeanization is often described in the last time as a process of transformation undergone by the European Union and its Member States, as well as by non-member states, what is changing being separated in five different, but related phenomena.
Thus, each of the five phenomena called Europeanization is remarkable because of one or two specific processes.
Firstly, Europeanization seen as changes in territorial reach and as an enlargement process “is interpreted as rule application” because, in order to become part of the EU, the applicant countries must meet the criteria of membership and follow some standard procedures.
Secondly, one of the EU’s goals is to achieve institutional unification and development at European level by making the identifiable actors choose among alternative forms of organization and governance according to their conceptions, interests and power. In this context, Europeanization “is understood as purposeful decision-making”.
Thirdly, in order to create a balance between the different levels of governance, national and sub-national systems need to adapt to European-wide norms, which results in their changes. In turn, these domestic changes are examined within the framework of two basic processes of adaptation: experiential learning and competitive selection.
Fourthly, Europe is the world’s major producer of ideology and the European political principles and models have been spread all over the world. Therefore,  “Europeanization as export of a European model of political organization is interpreted as a process of diffusion”.
Finally, “Europeanization as political unification and strengthening involves institutional mutual adaptation”260. In this context, “a multitude of institutions and actors co-evolve as they adapt to each other”, changing at the same time “the organizational setting for each other’s adaptation”.

As about the attempt of this paper, one of its purposes is to emphasize EU attractiveness for Romania, taking into account that Romania’s political Europeanization has relevance under three meanings, i.e. Europeanization seen as changes in external territorial borders, as penetration of national systems of governance, and as exporting forms of political organization. In this sense it is important to observe that the Europeanization of Romania’s political aspects is taking place in a framework in which there could be distinguished two kinds of changes, namely the “natural” and the “required” ones, that complete each other (having as result Romania’s continuous adaptation in order to correspond to the European democratic standards), the last one being the most important one.
Thus, while “natural” transformations had or have place without any special requirement of any European body, they being thus only the result of the free society’s evolution, “required” transformations are the result of certain recommendations from the main European bodies which could be seen as instruments of Romania’s Europeanization, i.e. the European Commission, the Council of Europe and the OSCE.
Regarding the first category of transformations, they took place especially in the period of the first half of the ‘90s, between the breakdown of the communist regime and Romania’s submission for accession application in 1995. From this perspective the main role was played by the new Romanian Constitution approved on 21 November 1991, which represents the first major positive step toward democratization by enforcing in fact the democracy rules.
With respect to the “required” transformations, they are connected to Romania’s OSCE and Council of Europe membership and, even more important, to its submission (and acceptance) for EU accession application, and they mostly took place more since the ‘90s half. So, an important feature in this sense is that Romania’s political adaptation in order to enhance compliance with the European standards took and still takes place in a “driven” manner, the “conditionality” for EU membership playing the most comprehensive role, because, as in the case of all EU-accession candidates (and of course of all EU member-states), the European integration process has increased the pressure on the Romanian political area, and not only, to adapt to the EU models.
To sum up, it could be observed that the changes that took place in the whole Romanian political area were and are influenced both by the domestic situation and by the requested European standards, thus being achieved a number of important progresses on the way toward a fully democratic state embodying institutions and standards developed after, and in line with, the European models, and corresponding with the EU’s criteria of membership.
Bibliografie
ÁGH, ATTILA, Emerging Democracies in East Central Europe and the Balkans, Edward Elgar, Cheltenham & Northampton, 1998

ÁGH, ATTILA, The Politics of Central Europe, Sage, London, 1998

AKGÜN, BÝROL, Democratization and Minority Rights in the Post-Communist Balkan States, în „Perceptions – Journal of International Affaires”, vol. VI, nr. 2, Center for Strategic Research, Ankara, 2001

BAILEY, DAVID, Adopting the Euro, Report from Session C of the Workshop “The Impact of the Accession Criteria: Economies and the Internal Market”, European Research Institute, University of Birmingham, 8 februarie 2003

BAILEY, DAVID, Conditionality, Transition and Macroeconomic Performance, Report from Session B of the Workshop “The Impact of the Accession Criteria: Economies and the Internal Market”, European Research Institute, University of Birmingham, 8 februarie 23003

BIDELEUX, ROBERT & JEFFRIES, IAN, A History of Eastern Europe. Crisis and Change, Routledge, London & New York, 1998

BÍRÓ, ANA-MÁRIA, Minority Policies in Romania, în „Occasional Papers”, nr. 6, Teleki László Foundation Institute for Central European Studies, Budapest, 2003; lucrare disponibilă la adresa: http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/politika/relations/occ006/occ006.htm

BURTON, NED, Establishing the Accession Criteria, Report from the Session A of the Workshop “Political Dimensions of the Accession Criteria”, European Research Institute, University of Birmingham, 30 noiembrie 2002

CAROTHERS, THOMAS, Romania: The Political Background, în Democracy in Romania – Assessment Mission Report, International Institute for Democracy and Electoral Assistance (IDEA), Stockholm, 1997: http://www.idea.int/publications/country/romania.cfm#toc

CHIRIŢOIU, BOGDAN, Romania, în DRYZEK, John S. & HOLMES, Leslie T., Post-Communist Democratization. Political Discourses across Thirteen Countries, Cambridge University Press, Cambridge, 2002, pp. 190-205

CROWTHER, WILLIAM, Romania, în RAMET, P. Sabrina, Eastern Europe: Politics, Culture and Society since 1939, Indiana University Press, Bloomington & Indianapolis, 1998, pp. 190-223

The December Revolt and the Coup D’etat – 1989: http://www.timisoara.com/timisoara/rev/coup

DIERINGER, JÜRGEN & LINDSTROM, NICOLE, The Europeanization of Regions in EU-Applicant Countries. A Comparative Analysis of Hungary, Poland, Romania and Slovenia, paper for the 7th EACES Conference in Forli, iunie 2003; lucrare disponibilă la adresa:
http://eaces.gelso.unitn.it/Eaces/work/Papers/The%20Europeanization%20of%20Regions.pdf

GALLAGHER, TOM, Romania after Ceauşescu. The Politics of Intolerance, Edinburgh University Press, Edinburgh, 1995

GARTON ASH, TIMOTHY, Anul Adevărului, în TISMĂNEANU, Vladimir, Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, Traducere de Cristina Predescu şi Dragos Predescu, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pp. 121-138

HYDE-PRICE, ADRIAN G.V., Democratization in Eastern Europe: the external dimension, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routledge, London & New York, 1994, pp. 220-252

KERREMANS, BART & BEYERS, JAN, Belgium: The Dilemma between Cohesion and Autonomy, în HANH, Kenneth & SOETENDORP, Ben, Adapting to European Integration. Small States and the European Union, Longman, London & New York, 1998, pp. 14-35

KNILL, CHRISTOPH, The Europeanization of National Administrations, Cambridge University Press, Cambridge, 2001

KUUSELA, KIMMO, The Founding Electoral Systems in Eastern Europe, 1989-91, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routledge, London & New York, 1998, pp. 128-150

LADRECH, ROBERT, Europeanization and Political Parties: Towards a Framework for Analysis, Keele European Parties Research Unit (KEPRU) Working Paper nr. 7/2001, School of Politics, International Relations and the Environment (SPIRE), Keele University, 2001; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.keele.ac.uk/depts/spire/Working_Papers/KEPRU/KEPRU%20Paper%207.pdf

MĂRGINEAN, IOAN, PRECUPEŢU, IULIANA, PRECUPEŢU, MARIUS, Romania în cadrul celui de-al Treilea Val al Democratizării, în „Sociologie Românească”, nr. 1-4, 2001, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Facultatea de Ştiinţe Politice (SNSPA), Bucureşti; lucrare disponibilă la adresa: http://www.sociologieromaneasca.ro/2001/articole/sr2001.1-4.a02.pdf

MILANESE, JIMMY OLIVER, Europeanization in Central Eastern European Democratic Transition: a Multi-level Explanation Approach, paper prepared for presentation at the YEN Reseach Meeting, Siena, 2-3 noiembrie 2001; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.essex.ac.uk/ecpr/standinggroups/yen/paper_archive/1st_yen_meet_papers/milanese2001.pdf

MUNGIU PIPPIDI, ALINA, Romania: From Procedural Democracy to European Integration, în KALDOR, Mary & VEJVODA, Ivan, Democratization in Central and Eastern Europe, Pinter, London & New York, 1999, pp. 135-149

NEGULESCU, OANA, Politische und wirtschaftliche Transformation in Rumänien 1989-1996, ibidem-Verlag, Stuttgart, 2002

NIKLASSON, TOMAS, The Soviet Union and Eastern Europe, 1988-9; Interactions between Domestic Change and Foreign Policy, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routledge, London & New York, 1994, pp. 191-219

OLSEN, JOHAN P., The Many Faces of Europeanization, în „Journal of Common Market Studies”, vol. 40, nr. 5, 2002, pp. 921-952

PASTI, VLADIMIR, The Challenges of Transition: Romania in Transition, Boulder, East European Monographs, nr. CDLXXIII, Columbia University Press, New York, 1997

PHINNEMORE, DAVID, Romania and Euro-Atlantic Integration since 1989: a Decade of Frustration?, în LIGHT, Duncan & PHINNEMORE, David, Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave, Hampshire & New York, 2001, pp. 245-269

PRIDHAM, GEOFFREY, Democratic Transitions in Theory and Practice: Southern European Lessons for Eastern Europe, în PRIDHAM, Geoffrey & VANHANEN, Tatu, Democratization in Eastern Europe. Domestic and International Perspectives, Routledge, London & New York, 1994, pp. 15-37

RISSE, THOMAS, COWLES, MARIA GREEN, CAPORASO, JAMES, Europeanization and Domestic Change: Introduction, în COWLES, Maria Green, CAPORASO, James, RISSE, Thomas, Transforming Europe: Europeanization and Domestic Change, Cornell University Press, Ithaca, 2001, pp. 1-20

SAVA, CONSTANTIN & MONAC, CONSTANTIN, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie, Diversiune, Revoluţie, Editura Forum, Bucureşti, 1999

SAVA, CONSTANTIN & MONAC, CONSTANTIN, Revoluţia Română din Decembrie 1989 retrăită prin documente şi mărturii, Axioma Edit, Bucureşti, 2001

SHAFIR, MICHAEL, The Ciorbea Government and Democratization: a Preliminary Assessment, în LIGHT, Duncan & PHINNEMORE, David, Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave, Hampshire & New York, 2001, pp. 79-103

SIANI-DAVIES, PETER, The Revolution after the Revolution, în LIGHT, Duncan & PHINNEMORE, David, Post-Communist Romania. Coming to Terms with Transition, Palgrave, Hampshire & New York, 2001, pp. 15-34

SJURSEN, HELENE, Why Expand? The Question of Justification in the EU’s Enlargement Policy, în „ARENA Working Papers”, WP 01/6, Oslo, 2001; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.arena.uio.no/publications/wp01_6.htm

THERBORN, GÖRAN, Europe – Super Power or a Scandinavia of the World?, în TELÒ, Mario, European Union and New Regionalism. Regional Actors and Global Governance in a Post-Hegemonic Era, Ashgate, Aldershot, 2001, pp. 227-243

TISMĂNEANU, VLADIMIR, Romanian Exceptionalism? Democracy, Ethnocracy, and Uncertain Pluralism in Post-Ceauşescu Romania, în DAWISHA, Karen & PARROTT, Bruce, Politics, Power, and the Struggle for Democracy in South-East Europe, Cambridge University Press, Cambridge, 1997, pp. 403-451

VERDERY, KATHERINE & KLIGMAN, GAIL, Romania after Ceauşescu: Post-Communist Communism?, în BANAC, Ivo, Eastern Europe in Revolution, Cornell University Press, Ithaca & London, 1992, pp. 117-147

WESSELS, WOLFGANG & ROMETSCH, DIETRICH, German Administrative Interaction and European Union, în MÉNY, Yves, MULLER, Pierre, QUERMONNE, Jean-Louis, Adjusting to Europe, Routledge, London & New York,  1996, pp. 73-109

WILSON, DUNCAN, Minority Rights in Education: Lessons for the European Union from Estonia, Latvia, Romania and the former Yugoslav Republic of Macedonia, Swedish International Development Cooperation Agency, 2002; lucrare disponibilă la adresa:
http://www.right-to-education.org/content/lessons/roul_ww.pdf
Documente oficiale

European Commission, Romania 2005  Comprehensive Monitoring Report, SEC (2005) 1354, COM (2005) 534 final, Brussels, 25 octombrie 2005, p. 14; raport disponibil pe adresa:
http://www.mie.ro/tratat_aderare/Romana/Raport%20Periodic%202005%20RO_2511.pdf;

Comisia Comunităţilor Europene, Raportul periodic asupra progreselor înregistrate de România în vederea aderării la UE (2004), SEC(2004) 1200, COM(2004) 657 final, Bruxelles, 6 octombrie 2004, p. 17; raport disponibil la adresa:
http://www.mie.ro/Dialog_structurat/Romana/documente/Raport%20Periodic%202004%20RO.pdf

Comisia Comunităţilor Europene, Raportul periodic privind progresele înregistrate de România pe calea aderării (2003), 5 noiembrie 2003; document disponibil pe site-ul Ministerului Integrării Europene, la adresa:
http://www.mie.ro/Dialog_structurat/Romana/documente/RAPORTUL%20PERIODIC%20al%20CE%20-%202003%20nou.pdf

Commission of the European Communities, 2002 Regular Report on Romania’s Progress towards Accession, COM(2002) 700 final, Brussels, 9 octombrie 2002; raport disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2002/ro_en.pdf

Commission of the European Communities, Making a Success of Enlargement. Strategy Paper and Report of the European Commission on the Progress towards Accession by each of the Candidate Countries, 2001; document disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/strategy_en.pdf

Commission of the European Communities, 2001 Regular Report on Romania’s Progress towards Accession, SEC(2001) 1753, Brussels, 13 noiembrie 2001; document disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/ro_en.pdf

Commission of the European Communities, Enlargement Strategy Paper. Report on the Progress towards Accession by each of the Candidate Countries, Brussels, 8 noiembrie 2000; document disponibil la adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_00/pdf/strat_en.pdf

Commission of the European Communities, 2000 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress towards Accession, Brussels, 8 noiembrie 2000; raport disponibil la adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_00/pdf/en/ro_en.pdf

Commission of the European Communities, 1999 Regular Report from the Commission on Romania’s Progress towards Accession, Brussels, 13 octombrie 1999; raport disponibil la adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_10_99/pdf/en/romania_en.pdf

Commission of the European Communities, Regular Report from the Commission on Romania’s Progress towards Accession, Brussels, 4 noiembrie 1998; document disponibil la adresa:
http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_11_98/pdf/en/romania_en.pdf

Commission of the European Communities, Agenda  2000. For a Stronger and wider Union. Document drawn up on the basis of COM(97)2000 final, 15 iulie 1997, European Commission – „Bulletin of the European Union”, supplement 5/97; document disponibil la adresa:
http://aei.pitt.edu/3137/01/000033.PDF

Commission of the European Communities, Agenda 2000 – Commission Opinion on Romania’s Application for Membership of the European Union, DOC/97/18, Brussels, 15 iulie 1997; document disponibil la adresa: http://europa.eu.int/comm/enlargement/dwn/opinions/romania/ro-op-en.pdf

Council of Europe, European Social Charter (Revised). Conclusions 2003 (Romania), European Committee of Social Rights, Strasbourg, 2003; document disponibil la adresa:
http://www.coe.int/t/e/human_rights/esc/3_reporting_procedure/2_recent_conclusions/2_by_year/RSC_Conclusions_2003_Volume_2.pdf

Council of Europe, European Social Charter (Revised). Conclusions 2002 (Romania), European Committee of Social Rights, Strasbourg, 2002

Council of Europe, Revised European Social Charter. Second Report on the Implementation of the Revised European Social Charter submitted by the Government of Romania (for the period 1 January 1999 to 31 December 2000: Articles 2, 3, 4, 8, 9, 11, 15, 17, 18, 21, 24, 25, 27, 28 and 29), RAP/Cha/RO/II(2001), Strasbourg, 2 aprilie 2002

Council of Europe, Women in Politics in the Council of Europe Member States, Directorate General of Human Rights, EG (2002) 6, Strasbourg, 2002; document disponibil la adresa:
http://www.humanrights.coe.int/equality/Eng/WordDocs/eg(2002)6%20Women%20in%20politics%20April%202002.doc

Council of Europe, Comments of the Government of Romania on the Opinion of the Advisory Committee on the Implementation of the Framework Convention for the Protection of National Minorities in Romania. Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities, GVT/COM/INF/OP/I(2002)001, Strasbourg, 28 august 2001

Council of Europe, European Social Charter. First Report on the Implementation of the Revised European Social Charter submitted by the Government of Romania (for the period 1 January 1999 to 31 December 2000: Articles 1, 5, 6, 7, 12, 13, 16, 19 and 20), CYCLE XVI-1, RAP/RCha/RO/I(2001), Strasbourg, 18 iulie 2001

Council of Europe, Opinion on Romania adopted on 6 April 2001. Advisory Committee on the Framework Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/INF/OP/I(2002)001, Strasbourg, 6 aprilie 2001

Council of Europe, Report submitted by Romania pursuant to Article 25 Paragraph 1 of the Framework Convention for the Protection of National Minorities, ACFC/SR(1999)011, Strasbourg, iunie 1999;
http://www.coe.int/t/e/human_rights/minorities/2._framework_convention_(monitoring)/2._monitoring_mechanism/3._state_reports_and_unmik_kosovo_report/1._first_cycle/PDF_1st_SR_Romania.pdf

European Council, European Council in Copenhagen. Conclusions of the Presidency, SN 180/1/93 REV 1, 21-22 iunie 1993; document disponibil pe site-ul Consiliului Europei, la adresa:
http://www.consilium.europa.eu/ueDocs/cms_Data/docs/pressData/en/ec/72921.pdf

Government of Romania, Report on the Progress in preparing the Accession to the European Union: September 2002 – June 2003, Bucharest, iunie 2003; raport disponibil la adresa:
http://www.mie.ro/Dialog_structurat/English/documente/2003%20Annual%20Report.pdf

Group of States Against Corruption, First Evaluation Round: Evaluation Report on Romania, Greco Eval I Rap (2001) 13E Final, Strasbourg, 8 martie 2002; document disponibil pe site-ul GRECO: www.greco.coe.int

Ministerul Integrării Europene, Romania and the EU Accession Negotiation, Bucureşti, 25 aprilie 2001; material disponibil la adresa:
http://domino.kappa.ro/guvern/cpmin.nsf/0/5d6b4fa272031fcfc2256a4500560c3f?OpenDocument

Open Society Institute, Monitoring the EU Accession Process: Corruption and Anti-Corruption Policy in Romania, EU Accession Monitoring Programme, Budapest, 2002

Organization for Security and Co-operation in Europe, Annual Report 2001 on OSCE Activities (1 November 2000 – 31 October 2001), The Secretary General, SEC.DOC/3/01, Vienna, 26 noiembrie 2001

Organization for Security and Co-operation in Europe, Annual Report 1999 on OSCE Activities (1 December 1998 – 31 October 1999), The Secretary General, SEC.DOC/2/99, Vienna, 17 noiembrie 1999

Stability Pact Anti-corruption Initiative, Romania General Assessment Report, SPAI Steering Group, SPAI/SG/MON/GA(01)Rom – Final, Tirana, 20 aprilie 2001; document disponibil la adresa: http://www.nobribes.org/Documents/SPAI/Romania_SPAI_GA_2001.doc
Texte legale

Constituţia Republicii Socialiste România din 21 August 1965, „Buletinul Oficial” nr. 1/21.08. 1965, Bucureşti

Constituţia României din 21 Noiembrie 1991, „Monitorul Oficial” nr. 233/21.11.1991, Bucureşti

Constituţia României din 31.10.2003, „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 767/31.10.2003
Interviuri şi articole de presă

DUMITRIU, CRISTIAN, Năstase: Restructurarea Guvernului face parte din reforma administraţiei, în „Obiectiv – Vocea Sucevei”, Suceava, 16.06.2003

Interviu acordat de primul-ministru al României, domnul Adrian Năstase, postului de televiziune Prima TV, Bucuresti, 17.06.2003

Sursa: doctor in istorie Gheorghe Gabriel Carabus

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s