Religie si Geopolitica


CUPRINS

Introducere
Capitolul I:        RAPORTUL DINTRE RELIGIE SI GEOPOLITICA

Capitolul II:      DE LA RAZBOAIELE RELIGIOASE ALE EVULUI
MEDIU LA EXTREMISMELE RELIGIOASE ALE
SEC. XXI.

Capitolul III:     FACTORI CARE STIMULEAZA SI AGRAVEAZA
CONFLICTELE RELIGIOASE

Capitolul IV:     FACTORUL RELIGIOS IN ROMANIA

Capitolul V:      VIITORUL RELIGIEI CA FACTOR POLITIC

Concluzie. Solutii


Studiul de caz nr. 1:  FACTORUL RELIGIOS IN ASIA CENTRALA
SI CAUCAZ

Stiudiul de caz nr. 2:  REVOLUTIA IRANIANA SI CREAREA
STATULUI PAKISTAN

Anexa  1 :         HARTA CONFLICTELOR: CONFLICTELE ETNO-
RELIGIOASE DIN BALCANI, CAUCAZ, ASIA CENTRALA, ORIENTUL APROPIAT SI  MIJLOCIU

Bibliografie

Introducere

De-a lungul istoriei umanitatii motivele pentru care s-au declansat razboaie au fost dintre cele mai variate, de la dragoste, (cand grecii au pornit războiul împotriva Troiei pentru a o recupera pe Elena, regina Spartei, si a-l pedepsi pe Paris, fiul regelui acestei cetăţi) la bani, acestia din urma jucand un rol esential, interesele economice fiind de multe ori abil mascate in haine religioase si politice, prima Cruciada, Revolutia Franceza, ascensiunea lui Adolf Hitler, „fenomenul italian” de la sfarsitul anilor 1970 si inceputul anilor 1980 – iata cateva evenimente cruciale din istorie care au fost conduse de alte resorturi decat cele declarate oficial.
Cu timpul insa, au aparut si conflicte religioase autentice, acestea castigand din ce in ce mai multe valente, avand de-a face in ultimele decenii nu numai cu o ciocnire reala a religiilor ci si cu o veritabila ciocnire a civilizatiilor. Aceste doua fenomene au dus in timp la conflicte rasunatoare.
Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne imaginam acum o lume fara religie, asa cum John Lennon si-o imagina in celebra melodie Beatels> imaginati-va ca nu exista atentatori cu bomba sinucigasi, 11 Septembrie, criuciade, vanatori de vrajitoare, Complotul Prafului de Pusca1, dezmembrarea Indiei2, razboaiele israeliano-palestiniene, masacrele sarbo-croato-musulmane, persecutia evreilor ca „ucigasi ai lui Cristos”, „tulburari in Irlanda de Nord”. Imaginati-va ca nu exista talibani care sa arunce in aer statui3, decapitari publice ale blasfemiatorilor sau biciuiri ale femeilor pentru crima de a-si fi expus pielea sau fata. O lume toleranta si rationala…
O data cu sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, pe masura ce s-a trecut dintr-un mileniu in altul, spiritualitatea si religia sunt in asscensiune.
Cu toate ca a fost compartimentata, segregata, laicizata, persecutata si interzisa in diferite timpuri si locuri de pe intreg mapamondul, religia are inca o vitalitate care nu numai ca este durabila, dar se si aplifica.
Cu toate ca a fost compartimentata, segregata, laicizata, persecutata si interzisa in diferite timpuri si locuri de pe intreg mapamondul, religia are inca o vitalitate care nu numai ca este durabila, dar se si aplifica.

1 organizat de un grup de catolici englezi in anul 1605 pentru a-l asasina pe regele James I, familia sa si mare parte a aristocratiei prin aruncarea in aer a Parlamentului
2 este vorba de crearea la 14-15 august 1947, in urma acordarii independentei de catre Imperiul Britanic, a Indiei (cu o populatie majoritara de religie hindusa) si Pakistanului (cu populatie de religie musulmana) prin impartirea fostei colonii India Britanica, factorul religios primand la impartirea statelor.
3cu referire la dinamitarea de catre musulmanii militanti, in martie 2001, a doua uriase statui ale lui Buddha, aflate in partimoniul UNESCO, in Afganistan, in urma unui decret al conducerii talibane.
Religia este importanta pentru majoritatea locuitorilor acestei planete, iar in era noastra tehnologica, a comunicatiei instantanee, aceasta planeta a devenit mai mica.
A aborda chestiuni religioase pe care nu le stapanesc creeaza intodeauna tensiuni si nesiguranta intre oameni, poate din cauza tendintei firesti de a se indeprta de subiecte pe care nu le cunosc, iar cand se pune problema stabilirii de contacte cu oameni de alte religii, ies la iveala limitarile. Atunci cand adeptii sistemului religios A inceteaza sa mai asculte si decid in mod arbitrar ca oamenii din sistemul religios B, fie nu cinstesc viata ca pe un dar, fie terminologia lor pentru descrierea Divinului are defecte, fie ca-i indruma pe ceilalti intr-un mod gresit in ceea ce priveste adevarata mantuire, atunci se petrece o tragedie. Adeptii religiei B nu mai sunt reprezentantii unei traditii unice, cu propria sa istorie si perspectiva asupra lumii, ci ei devin partizanii unei ideologii rivale. Prea multe conflicte inutile au fost generate de acest proces continuu de „recrutare” a adversarilor religiosi.

Capitolul I:

RAPORTUL DINTRE RELIGIE SI GEOPOLITICA

Ultima parte a secolului al XX-lea a fost marcat de o puternică revenire a fenomenului religios, din motive foarte diferite: revoluţia islamică de inspiraţie Khomeiny, invazia sovietică în Afghanistan, căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est (care, în spiritul marxismleninismului, considerau religia „opiumul popoarelor”), relaxarea altor regimuri totalitare, aderenţa tot mai accentuată a tineretului la această formă de spiritualitate etc. Unii analişti sunt chiar mai tranşanţi în această direcţie, afirmând că: „Schimbările ultimului sfert de secol care închide mileniul sunt, într-o măsură încă necercetată, mari insurecţii religioase. Starea lumii atârnă tot mai greu de condiţia religioasă a omului.
Mileniul a început într-o notă secularistă, accentuată progresiv până la mondialismul ateu, care combină hedonismul şi „evanghelia pieţii” cu comunismul marxist, spre a încheia într-o notă religioasă de incredibilă puritate, adică într-o stare opusă, la polul opus. Mileniul „păgân” se încheie astfel, epuizând iluzia marilor parareligii şi pseudoreligii europene, de la cea raţionalistă la cea individualistă sau atee marxistă”4.
Geopolitica, având o existenţă de numai cu ceva mai mult de o sută de ani, a minimizat multă vreme factorul religios. Şi aceasta în ciuda faptului că, dacă ne întoarcem în timp, găsim suficiente puncte de sprijin pentru a dovedi importanţa factorului religios în cucerirea, stăpânirea şi dirijarea Lumii sau a anumitor regiuni ale ei. Putem, în acest sens, apela, printre altele, la Tratatul de la Tordesillas, din 1494 (prin care, sub egida Papalităţii, Portugalia şi Spania împărţeau Lumea Nouă), Inchiziţie, dura instituţie a Bisericii Catolice, între secolele XIII – XVIII, la rolul acesteia din urmă în colonizarea şi creştinizarea Lumii Noi etc. Tot aici putem încadra şi “războaiele religioase” sau „războaiele sfinte”, respectiv cruciadele: cele opt expediţii militare întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice, de către feudalii din Europa Apuseană şi Centrală în Orientul Apropiat (Siria, Palestina, Egipt), în perioada 1096-1270. Acestea, sub pretextul eliberării mormântului lui Hristos de la Ierusalim de sub ocupaţia musulmanilor, urmăreau, de fapt, o expansiune teritorială, economică şi politică.
Au dreptate, însă, analiştii care afirmă că reflecţia geopolitică a avut în trecut (în trecutul recent, adică de când este folosit termenul ca atare) „o puternică tendinţă de a minimiza factorii religioşi”5. Aceştia fiind, practic, doar enumeraţi la cauzele unor conflicte, deşi, în unele cazuri, au constituit elementul esenţial al acestora. Ca urmare a crizelor balcanice şi (re)afirmării islamismului, astăzi, din contră, „riscă să se instaureze o atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena geopolitică redusă la componenta religioasă”.
Religia a aparut din neintelegerea sau incontrolul pe care omul l-a dovedit fata de anumite fenomente din jurul sau. Omul inca din salbaticie a descoperit ca nu poate controla ploaia, zapada, furtunile, trecerea zilelor etc. Natura isi urma cursul firesc indiferent de puterea pe care o acumula omul.
Toate aceste fenomene naturale i-au provocat panica, insiguranta si dorinta de a se apara.Insa mai multe decat acestea, i-a inoculat omului salbatic ideea comunicarii cu
Forta ce controleaza aceste fenomene pentru a o imblanzi. Au aparut astfel ritualurile religioase.
Religia este o tema foarte sensibila. Viata ne obliga sa o supunem unei analize obiective, deorece viitorul unei mari parti din omenire e afectat intr-un fel sau altul de miscarile politico-religioase. Religia a fost si poate inca este o incercare de a stabili un

4 Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie. Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia euxiniană, în revista „Euxin”, nr. 1-2, 1997, pag. 31 – 32.
5 A. Chauprade, Fr. Thual, op. cit., pag. 562.
cod moral respectat de toata lumea, insa a esuat ajungand cel mai puternic mod de manipulare in masa.
Religia a devenit un motiv de razboi, un criteriu de selectie si poate cel mai grav, o masca afisata de majoritatea oamenilor, un fel de forma, fara fond. Pentru unii, religia a fost si este cea mai reusita unealta folosita pentru a manipula masele la nivel global. Un instrument izvorat din teama oamenilor, folosit pentru stapanirea maselor de catre cei care au stiut sa-i manuiasca sforile. Astfel, religia este definita ca o modalitate foarte simpla de a indoctrina si controla populatia, de a determina oamenii sa faca „lucruri pe care in mod normal nu le fac de genul pelerinaje, pana la atacuri kamikaze”.
Importanta religiei ar putea fi concentrata in afirmatia celebrului scriitor si moralist grec Plutarh „Priviţi pe faţa Pământului. Veţi vedea poate cetăţi fără întărituri, fără legi, veţi întâlni popoare care nu cunosc scrierea şi folosirea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a văzut încă nimeni”.
Cunoscutul filosof, eseist, scriitor francez, Andre Malraux, spunea că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Era evident locul pe care gânditorul francez îl acorda religiei, în lumea contemporană, aceasta continuând să fie factor determinant în relaţiile dintre indivizi, respectiv dintre state şi civilizaţii. Religia a făcut obiectul analizei multor altor personalităţi culturale care s-au ocupat de evoluţia omenirii, de la întemeierea primelor civilizaţii şi până astăzi şi, de la caz la caz, unii precum Marx şi marxiştii, au minimalizat rolul sentimentelor religioase pe care le considerau un factor subiectiv, „o formă specifică de înstrăinare a esenţei umane”, fiind o expresie a intereselor claselor dominante, iar alţii, dimpotrivă, au considerat religia o caracteristică definitorie, centrală a civilizaţiilor.  Pornind de la aprecierea făcută de Jacques Delors, la Institutul de Studii Strategice, în 10 septembrie 1993, potrivit căreia „viitoarele conflicte vor fi declanşate mai degrabă de factori culturali decât de economie sau de ideologie”, Samuel P. Huntington conchide că „cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele ce iau naştere de-a lungul liniilor de falie între civilizaţii, aşadar la contactul dintre religii” adăugând că „rivalitatea dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizaţiilor”.
Chiar dacă nu împărtăşim întru-totul teoria lui Huntington, dezvoltată în cartea „Ciocnirea civilizaţiilor”, trebuie să recunoaştem că evenimentele internaţionale cele mai importante de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, războaiele şi conflictele interetnice, s-au întâmplat exact acolo, la întâlnirea civilizaţiilor, determinate cultural de marile religii ale lumii contemporane. Trebuie să spunem însă că nu numai contemporaneitatea a suportat impactul religiosului în provocarea marilor conflicte dintre oameni, ci în cursul istoriei sentimentele religioase au fost generatoare de evenimente cu impact major asupra evoluţiei ulterioare a situaţiei economice şi politice pe mari suprafeţe ale globului.
El sustine religia ca o unitate centrala a caracteristicilor civilizatiilor si o foloseste ca o variabila in identificarea catorva din cele mai proeminante civilizatii : japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane si chiar si africane.
Statele creştine, purtătorii crucii, au încercat să-şi ia revanşa în faţa islamului, declanşând, la sfârşitul secolului XI, aşa numitele cruciade, ce aveau ca obiectiv cucerirea Ierusalimului şi a locurilor sfinte din Palestina. Sub semnul crucii s-au purtat şi războaiele împotriva turcilor şi împotriva băştinaşilor din Indiile de Vest (cele două Americi) în urma cărora au pierit populaţii întregi, iar cele rămase au îmbrăţişat noua religie şi, de voie, de nevoie, au aderat şi la civilizaţia creştină.
Apar şi alte întrebări, de asemenea fireşti: dacă se mai poate vorbi în zilele noastre, de „războaie religioase”, dacă religia urmăreşte obiective geopolitice specifice sau, cel puţin, se inserează în dispozitivele geopolitice ale statelor.
În mod cert astăzi nu mai putem vorbi de „războaie religioase”, deşi s-a încercat punerea sub acest semn a conflictelor din ex-Iugoslavia ori a celui israeliano-palestinian. În schimb, la celelalte întrebări se pot găsi şi răspunsuri alternative.
Un exemplu de obiectiv geopolitic urmărit de o religie este şiismul iranian. După victoria
revoluţiei islamice, clerul şiit iranian aspiră, potrivit anumitor analişti, „la şiitizarea Islamului pentru a islamiza lumea”. Aceste ambiţii ale factorilor religioşi depăşesc însă cu mult forţa de azi a statului iranian care, la rândul său, duce o politică externă de putere religioasă medie, dar cu multă forţă prudenţă, şi, deocamdată, fără mare succes.
Islamul politic. Unii specialişti s-au grăbit să afirme (Anthony Shadid chiar în anul 2001, puţin înainte de episodul World Trade Center), aşa cum remarcă şi Adrian Pop, că „islamismul radical şi-a atins punctul maxim al dezvoltării sale şi se află deja pe o pantă descendentă”. În acelaşi spirit sunt de amintit şi spusele unui alt analist: „Trebuie să recunoaştem că lumea a dirijat trecerea spre mileniul al III- lea mai bine decât s-a prevăzut, iar apocalipsa cibernetică anunţată nu s-a concretizat, după cum nu s-a materializat nici în atentatele teroriste care ameninţaseră că vor perturba festivităţile anului 2000”. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au contrazis însă, din plin, asemenea percepţii.
Alţi analişti au fost mai rezervaţi, făcând supoziţii de genul: „Islamul politic va rămâne un factor important al dinamicii sociale, culturale şi politice, care va comanda evoluţia internă a ţărilor musulmane. Va afecta în egală măsură politica regională şi legăturile internaţionale ale statelor musulmane, dar nu va fi singurul factor de evoluţie şi poate nici cel mai determinant. În concluzie, Islamul politic nu va dispărea, însă nu va fi nici singurul factor care va reglementa viitorul lumii islamice”. O părere similară are şi un geopolitician italian, care subliniază, printre altele, că „în realitate islamul este pe departe a fi monolitic; este chiar profund divizat. A vorbi de pericolul islamic este ca şi cum ai vorbi de pericolul creştin”.
Acelaşi analist, Sh. T. Hunter, amintit mai sus, remarcă relaţia ambivalentă („caracterul complex şi paradoxal al fenomenului islamist”) pe care Occidentul a întreţinut-o în ultimele decenii ale secolului al XX- lea cu fundamentalismul islamic: „Acesta (Occidentul – nota noastră) combătea radicalismul musulman, fundamentalismul cum era numit în Golful Persic şi în Liban, dar se alia în Afghanistan cu fundamentaliştii musulmani (mudjahedinii – nota noastră) împotriva Uniunii Sovietice”11. Or, mudjahedinii, mişcarea de rezistenţă de ieri, de inspiraţie islamică, faţă de invazia sovietică din 1979 în Afghanistan, s-a transformat în regimul totalitar taliban din ultimii ani ai secolului al XX- lea, sprijinitor al terorismului internaţional, inclusiv al lui Oussama ben Laden.
Nu este mai puţin adevărat că, în unele cazuri, Islamul politic a reuşit să acceadă la putere nu cu ajutorul armelor, ci pe cale parlamentară, precum Algeria (1990 – 1991) şi Turcia (1997 şi 2003).
Numai că foarte curând după dobândirea puterii şi-au dat la iveală limitele toleranţei lor şi, ca urmare, în ambele cazuri, au fost înlăturaţi: în Algeria, pe cale militară, iar în Turcia, în 1997, prin presiuni (situaţia de după 2003 este diferită).
Pe ansamblu, Islamul politic, rămâne un fenomen complex, greu de controlat, cu unele reculuri (fortuite, precum în cazurile amintite mai sus ori în Afghanistan după 11 septembrie 2001, sau nu), dar şi cu focare emergente, cum este cazul fostelor republici asiatice sovietice, în care procesul de deschidere politică, angajat de Mihail Gorbaciov, „a suscitat trezirea unor sentimente islamiste în rândul populaţiilor musulmane din fosta URSS Această trezire a fost îndeosebi religioasă şi culturală, însă a cuprins şi o dimensiune politică: în Asia Centrală şi în Caucaz şi-au făcut apariţia unele partide care se declarau a fi islamiste”. De aici au decurs, de altfel, unele conflicte din zonă, cum au fost războiul civil din Tadjikistan ( 1992 – 1997), războiul din Cecenia (1994 – 1996, reluat după 1998), conflictele din Uzbekistan, Kirghizstan şi altele.
În cadrul Islamului politic se înscrie şi terorismul islamic, cel mai elocvent exemplu constituindu-l atacul din 11 septembrie 2001 din SUA, asupra oraşului New York (World Trade Center), Washington (a fost vizat Pentagonul) – aşadar simbolurile marii puteri mondiale – şi Pittsburgh (acesta din urmă, care de fapt trebuia, probabil, să aibă un alt obiectiv, a fost evitat cu preţul vieţilor omeneşti aflate la bordul avionului). Este important de subliniat că acest atac terorist a avut loc într-o perioadă în care Statele Unite se aflau pe o poziţie de superioritate cvasi-absolută în toate domeniile, care îi conferea, totodată, un grad real de securitate. „Şi, totuşi, aici, în America – scria un analist numai cu un an şi ceva mai înainte de episodul World Trade Center – există impresia că securitatea naţională se află sub ameninţarea unor atacuri provenind din exterior”, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel.
Biserica Catolică. Un exemplu mai mult decât concludent privind existenţa unui obiectiv geopolitic precis îl reprezintă catolicismul, această religie neabandonând nici astăzi misiunea sa originară, aceea de a ajunge la unitatea lumii prin creştinism. În prezent duce o politică paşnică, fără arme, ceea ce nu exclude însă, în anumite cazuri, sprijinirea uneia dintre părţile aflate în conflict:
Croaţia împotriva Serbiei, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, populaţia poloneză faţă de comunism etc. Dar, mai înainte, mai ales în vremea colonizării Lumii Noi, de pildă, mijloacele n-au fost întotdeauna paşnice – nu întâmplător se spune că Vestul sălbatic american a fost cucerit „cu Biblia în mâna stângă şi cu puşca în mâna dreaptă”.
Pe de alta parte, o presupunere larg raspandita, pe care o accepta aproape toata lumea in societatea noastra, inclusiv persoanele nonreligioase este  aceea ca credinta de tip religios e vulnerabila in mod deosebit la lipsa de consideratie  si de aceea ar trebui protejata de un zid masiv de respect, de o factura diferita de cea pe care fiecare om o datoreaza celuilalt.
Iata un exemplu semnificativ de respect lipsit de masura fata de religie, prezent in societatea noastra: pe timp de razboi, cele mai accesibile motive pentru care se poate obtine obiectia de constiinta la incorporare sunt cele religioase. Poti fi un extraordinar filozof moralist, cu un doctorat exceptional despre catastrofele razboiului si sa intampini dificultati in fata comisiei de incorporare, dar daca declari ca unul sau ambii parinti sunt quakeri (o denominatie crestina infiintata in secolul 17 in Anglia si raspandita in SUA) treci fara probleme, indiferent cat de nearticulat sau analfabet ai fi in teoria pacifismului.

Capitolul II:

DE LA RAZBOAIELE RELIGIOASE ALE EVULUI MEDIU LA EXTREMISMELE RELIGIOASE ALE SEC. XXI

De la inceputul secolului al XVI-lea, timp de peste un secol si jumatate, Europa a fost devastata de razboaie purtate in numele religiei.
In 1517, Martin Luther, un calugar german, a inceput Reforma care urma sa imparta cea mai mare parte a Europei in doua tabere ostile -catolici si protestanti. In ciuda tulburarilor din Germania, nu a fost nici un razboi de proportii pana in 1546, cand imparatul sfantului Imperiu Roman, habsburgul Carol Quintul, a facut o incercare hotarata, dar zadarnica, de a zdrobi erezia protestanta, in secolul presarat cu conflicte care a urmat, convingerea religioasa fiind un motiv intemeiat pentru ridicarea armelor, dar rareori singurul motiv. Motivele politice si religioase erau deseori combinate, ca in cazul printilor germani care -atat protestanti cat si catolici – doreau sa ingradeasca autoritatea imparatilor habsburgi. Uneori, cauzele politice depaseau loialitatile religioase, iar Franta catolica, in special, se alia in general cu inamicii protestanti sau chiar musulmani, ai habsburgilor catolici. Razboaiele din Germania s-au incheiat prin pacea de la Augsburg din 1555.
Deoarece nici una dintre parti nu reusise sa castige, tratatul dadea dreptul conducatorului fiecarui stat sa-si aleaga religia. Aceasta libertate se referea doar la religiile catolica si luterana, in ciuda influentei crescande a unei tendinte protestante mai radicale, cea calvinista. Curand dupa aceasta, campul de lupta s-a mutat in vest.
In Franta, hughenotii (protestantii) erau o minoritate substantiala puternica, In special in randurile nobililor si comerciantilor din orase. Dupa moartea lui Henric al II-lea, In 1559, autoritatea regala slabise, confruntata cu grupurile de catolici si hughenoti care purtau o lunga serie de razboaie civile religioase. Cel mai  celebru episod a fost Masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu din 1572, cand catolicii s-au mobilizat la un semn si au macelarit toti protestantii care le-au iesit in cale.
In timp ce Franta era ravasita de razboaie civile, olandezii s-au revoltat impotriva Spaniei si o prapastie adanca s-a deschis intre Spania si Anglia. Religia a jucat un rol important in aceste conflicte, iar de la jumatatea anilor 1580, diferitele grupuri s-au unit. O forta expeditionara engleza i-a ajutat pe rebelii olandezi si armada spaniola a fost infranta de englezi, iar trupele spaniole au intervenit in Franta de partea catolicilor. In final, in Spania rzboaiele au luat sfarsit, iar protestantismul a supravietuit in toate cele trei tari.
In Franta, diviziunile religioase si luptele dintre diferitele grupari au fost complicate de faptul ca Henric al III-lea (1574-89) a fost ultimul din dinastia Valois si ca mostenitorul sau, Henric de Navarre, era hughenot. Dupa ce atat liderii catolici cat si Henric al III-lea au fost asasinati, Henric de Navarre a devenit primul rege burbon sub numele de Henric al lV-lea, in 1589. insa rezistenta fata de o monarhie protestanta a ramas putemica, in special in Paris, unde catolicismul era de neclintit. Henric si-a dat seama ca printr-o singura metoda putea impaca majoritatea supusilor si in 1593 s-a convertit la catolicism.
In Franta s-a instalat pacea, spaniolii au fost expulzati, iar Henric a pus bazele unitatii nationale, emitand Edictul de la Nantes, in 1598, prin care acorda hughenotilor libertatea cultului. Hughenotii au ramas o minoritate puternica pana in 1628. a urmat apoi
Razboiul de 30 de ani (1618-48), cel mai devastator dintre conflictele religioase din Europa. Acesta a lnceput cand locuitorii Boemiei au refuzat sa continue traditia de a-l proclama rege pe habsburgul austriac Ferdinand. In timpul unei conferinte, membrii delegatiei lui Ferdinand au fost pur si simplu aruncati pe fereastra (Defenestrarea de la Praga), iar boemii au ales ca rege alt conducator german, protestantul Palatine. Ajutat de aliatii din Germania si rudele sale habsburgice din Spania, Ferdinand –acum imparat al Sfantului Imperiu Roman – i-a zdrobit pe boemi In lupta de pe Muntele Alb In 1620 si le-a impus catolicismul. insa conflictul dintre statele catolice si protestante s-a  raspandit curand In cea mai mare parte a Europei Centrale, si aproape simultan, a reinceput razboiul olandezo-spaniol (1621).
Au urmat ani de progrese si regrese, asedii si jafuri, care au afectat grav Germania. Fortelehabsburgice s-au bucurat de succese, iar cand regele Danernarcei a intervenit, a fost imediat infrant. Situatia s-a complicat datorita afirmarii lui Wallenstein, un general cu ambitii independente, aflat de partea habsburgilor. Acesta a fost ucis de ofiterii sai in 1634 – semn ca razboiul incepea sa fie dominat de gruparile politice aflate la putere. Protestantismul si-a gasit un nou sustinator in persoana regelui suedez Gustavus Adolphus, un general stralucit, ale carui victorii de la Breitenfeld (1631) si Lwen (1632) au schimbat situatia. Cu toate acestea, Gustavus insusi a fost ucis la Litzen iar suedezii au inceput sa devina mercenari platiti de Richelieu. Pana la urma, Franta catolica a intrat in razboi impotriva imparatilor
catolici, iar intre cele doua tabere a avut loc o lupta, in care de fapt loialitatile religioase erau in mare parte irelevante.
Prin pacea de la Westfalia (1648), Franta si-a atins scopurile. Statele germane au devenit independente fata de imparat, deschizandu-se calea pentru expansiunea franceza. O  intelegere religioasa a fost stabilit in cadrul pacii de la Augsburg, dar aceasta ii includea si pe calvinisti. Era evident ca fervoarea religioasa se consumase in Europa, adversarii erau epuizati, iar mania dogmaticilor a inceput sa se potoleasca, si, desi toleranta era departe de a fi universala, nu au mai avut loc niciodata ra:zboaie religioase de mari proportii.
Există situaţii în care rolul religiei a fost exagerat, ea fiind doar unul dintre factorii care au amplificat fenomenele (geo)politice, şi nu originea lor. Cele mai concludente cazuri sunt cele din fosta Iugoslavie, unde conflictele/războaiele nu s-au dat pentru convertirea celorlalţi la o anumită religie, ci pentru păstrarea sau recuperarea unor regiuni. În plus, este arhicunoscut faptul că tensiunile şi conflictele din fosta Iugoslavie s-au adâncit datorită marilor decalaje economico-sociale existente între republicile federale.
Mai precis, în criza care a dus la destrămarea statului iugoslav (1989 – 1992), comunitatea musulmană s-a pronunţat pentru o Bosnie-Herţegovina independentă, cea sârbă (ortodoxă) pentru unirea teritoriilor locuite de ea cu Serbia, iar cea croată (catolică) pentru alipirea la Croaţia a regiunilor cu populaţie majoritar croată. Drept urmare, după ce Parlamentul Bosniei-Herţegovina proclamă, la 3 martie 1992, independenţa republicii (recunoscută de Uniunea Europeană şi admisă în ONU în acelaşi an), sârbii proclamă, la 7 aprilie 1992, o republică independentă a populaţiei sârbe, iar populaţia croată anunţă, la 3 iulie 1992, crearea unui stat independent în sud-vestul ţării.
Ceea ce a urmat se cunoaşte: un război civil care pustieşte ţara, produce sute de victime şi deplasări masive de populaţie. Deşi, în prezent, situaţia pare în bună măsură reglementată (în baza tratativelor de la Dayton şi a Acordului de Pace de Paris din 14 decembrie 1995), etnicii sârbi şi croaţi din Bosnia-Herţegovina sunt, în continuare, mai tentaţi să se identifice cu statele vecine, Serbia şi Croaţia, decât cu Guvernul de la Sarajevo, şi aceasta nu în primul rând datorită confesiunii religioase.
Situaţia din Kosovo a fost similară celei din Bosnia-Herţegovina. Suprimarea, în 1989, de către autorităţile de la Belgrad, a autonomiei provinciei, locuită în proporţie de 80 – 90% de etnici albanezi (de religie musulmană), a creat o situaţie tensionată între populaţia albaneză şi autorităţile iugoslave, degradată rapid, după declanşarea în 1998, pe teritoriul provinciei Kosovo, a luptei armate împotriva autorităţilor iugoslave de către UCK (Armata de Eliberare din Kosovo) şi revendicarea imediată a independenţei. Deci nu persecuţiile religioase sau alţi factori de natură confesională au declanşat conflictul, ci pretenţiile teritoriale ale etnicilor albanezi.
Nu este mai puţin adevărat că şi acest conflict se înscrie, totodată, într-o altă regulă, definită foarte bine de un geopolitician francez, care apreciază că noile conflicte sunt caracteristice: „ţărilor care şi-au câştigat de curând independenţa, maltratându-şi cel mai adesea minorităţile etnice sau religioase, iar absenţa democraţiei obligându-le pe acestea din urmă să recurgă la violenţă”.
În acelaşi timp, putem afirma că aceste crize, din Kosovo şi Bosnia-Herţegovina, nu au fost rezolvate definitiv. Sau, cum spune un specialist în domeniu, referitor la Kosovo: „Mulţi ani de acum încolo, forţele occidentale şi cele ruseşti sunt nevoite să rămână pe loc, fără a putea face un pronostic real asupra situaţiei politice care ar putea rezulta, în final, din intervenţia aliată”. Or, cum constată un alt analist, privitor la Bosnia-Herţegovina: „trei poliţii (bosniacă, croată şi sârbă), trei servicii poştale, trei reţele de telefonie, trei sisteme şcolare au fost instituite (…). Populaţiile însă trăiesc pradă disperării”.
Într-o situaţie similară, dar diferită de Kosovo, se află unul dintre cele mai vechi conflicte încă deschise de pe Glob, alături de cel israeliano-arab14, şi anume conflictul ce opune Pakistanul Indiei în problema Caşmirului/Kashmirului. Acest teritoriu, cam de întinderea României, a provocat tensiuni încă de la crearea celor două state: războiul din 1947 – 1948, urmat de cele din 1956 şi 1971. Linia de demarcaţie stabilită după conflictul din 1971, îi este favorabilă Indiei, care deţine 140 000 km2 (circa două treimi), Pakistanului revenindu-i 73 000 km2. Unii autori consideră vinovată de această situaţie Marea Britanie: „(…) ar fi fost mai bine dacă puterea colonială ar fi acordat Pakistanului valea Kashmirului, populată în majoritate de musulmani”. Deşi între timp, datorită operaţiunilor insurgenţilor pakistanezi, numărul hinduşilor rămaşi în zonă a scăzut foarte mult, India nu renunţă la acest teritoriu, printre altele şi de teama contaminării secesiunilor. La rândul său Pakistanul, cu toate că, cel puţin în prezent, nu are capacitatea de a-l dobândi, urmăreşte întreţinerea conflictului în scopul de a constrânge India la mari eforturi financiare şi, implicit, slăbirea ei.
Atacurile teroriste din 11 Septembrie 2001 asupra Statelor Unite au evidentiat intr-maniera imposibil de ignorat problema violentei comise de religie.
Ce anume il determina pe adeptul unui sistem religios sa recurga la violenta in numele lui Dumnezeu? Intrebarea este complexa. De vreme ce este prea putin probabila sa fie slutionata definitiv, ea merita examinata.
Dupa 11 septembrie 2001, un val antimusulman a pus stapanire pe intreaga lume non-musulmana. O pate a acestei violente a fost indreptata chiar asupra oamenilor care nu aveau nici un fel de legatura cu credinta pretinsa de teroristi. Furia oarba se pricepe foarte bine sa nasca furie oarba. Nu constituie baza nici unei credinte religioase demne de un astfel de nume ori al vreunei societati viabile.
Recunoscand acest fapt, oamenii de buna credinta au inceput a se detasa de tensiunea situatiei si au inceput a-si pune un numar de intrebri dificile, printre acestea a fost si intrebarea : ce au in comun extremistii religiosi care recurg la violenta ?
Dupa cum s-a vazut, atacurile al Qaed-ei din 2001 nu au fost singurele de acest fel asupra oamenilor nevinovati in ultimii 10 ani. Dimpotriva, atacurile de pe 11 septembrie au parut a semana foarte bine cu violenta cu tema religioasa care a cumprins majoritatea religiilor importante. In Orientul Mijlociu exista o violenta motivata religios atat din partea gruparii evreiesti, cat si musulmane, iar in Statele Unite exista grupari religioase care, in numele crestinismului, instiga la violenta. Aceste grupari, in ciuda evidentelor lor diferente religioase, atunci cand vine vorba de motivatie si de perspectiva asupra lumii sunt deseori socant de asemanatoare una cu cealalta.
Ce inseamna absolutismul? Este practica de a percepe lumea in alb si negru si de a respinge in mod viguros toate sistemele religioase sociale si religioase concurente. Este un semn al extremismului politic si religios. Trebuie mentionat ca toti liderii religiosi responsabilidin crestinism, iudaism, hinduism, islamism, si budism au respins miscarile absolutiste.
Un factor motivational comun in violenta religioasa il reprezinta ceea ce sociologii si oamenii de stiinta politici numesc o perspectiva totalista asupra vietii. In esenta, aceasta este credinta potrivit careia cauza proprie a unui individ este buna in intregime iar cauza adversarilor cuiva este in intregime rea. Absolutismul a fost descris ca si acea credinta dupa care un singutr set de idei obtuze poate si ar trebui sa impanzeasca toata societatea distrugand toate ideile ce se opun.
Adeseori cei care coordoneaza atatcuri teroriste motivate religios recruteaza tineri care au probleme psihologice sau situatii materiale familiare precare. Acelasi fenomen il gasim si in cadrul militiilor din Orientul Mijlociu si in organizatii mult mai deschise sustinute de grupari tenebroase fara vreo locatie cunsocuta cum ar fi al Qaeda sau asa numitele grupuri Identitatea Crestina12 din SUA.

12 este o coalitie eterogena de grupari nominale crestine disidente in SUA care sustine – dar pretinde ca nu coordoneaza – campanii de violenta in interiorul tarii ale caror tinte sunt, printre altii : populatia de culoare, homosexualii, evreii
Oricare ar fi religia de la care se revendica – crestinism, islamism, hinduism, sau orice alta credinta – tiparul barbatului mai tanar cu o istorie familiala traumatica se repeta adeseori in campaniile extremiste
Se sugereaza frecvent ca cel mai bun raspuns la diferitele grupari teroriste internationale este recurgerea la traditionalele campanii militare agresive pentru a le eradica, insa aceasta abordare prezinta riscul de a-i avantaja direct pe teroristi, intru-cat obiectivul lor este acela de a accelera orice fel de situatie de haos social sau dezorganizare.
Nu se poate raspunde lesne la provocarea extremismului religios si la violenta religioasa motivata politic in secolul XXI.
Dar primul si cel mai important lucru care trebuie facut este intelegerea faptului ca a responsabiliza o singura credinta pentru toate faptele comise in numele ei nu va face decat sa agraveze si sa accelereze ciclul intolerantei reciproce si sa accentueze probabilitatea apararitiei unei noi factiuni totaliste. Prin definitie, un crestin nu este un terorist doar pentru ca un individ indrumat gresit, care se autointituleaza crestin, a crezut ca Biblia ii argumenteaza planul atentatului cu bomba de la Olimpiada din 1996.

Capitolul III:

FACTORI CARE STIMULEAZA SI AGRAVEAZA CONFLICTELE RELIGIOASE

Apare, în mod firesc, o întrebare: este religia un factor geopolitic de prim ordin, aşadar se află la originea unor procese/fenomene geopolitice, sau numai de ordin secundar, doar amplificând fenomenele geopolitice a căror origine trebuie să o căutăm în altă parte?
De obicei este dat ca exemplu de preeminenţă a religiei ca factor geopolitic crearea statului Pakistan. Astfel, după mai bine de un secol de stăpânire britanică, Viceregatul Indiei („perla Coroanei britanice”) este împărţit, în 1947, pe criterii confesionale, în două state distincte: Uniunea Indiană (religia hindusă) şi Pakistan (religia islamică). Ultimul era alcătuit din două teritorii situate la aproape 2 000 de km unul de celălalt: Pakistanul de Vest – axat pe valea fluviului Indus şi desfăşurat între Munţii Himalaya şi ţărmul Oceanului Indian – şi Pakistanul de Est – în delta fluviului Gange-Brahmaputra şi câmpia din apropiere.
Personal, cred că trebuie să includem în această categorie şi transformarea Imperiului Iranului în Republica Islamică Iran, graţie evenimentelor din urmă cu aproape 30 de ani. Aşa cum se  ştie, după ce şahinşahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr a părăsit (nu a abdicat) ţara în 1979, revoluţia islamică de inspiraţie Khomeiny – numită astfel după ayatolahul omonim, Rūhollāh Khomeiny (1900-1989), ce trăia în exil la Paris – instituie un Consiliu Revoluţionar Islamic, în frunte cu acesta, care proclamă, la 1 aprilie 1979, Republica Islamică Iran. Noua Constituţie, aprobată de un referendum (2-3 decembrie 1979), transformă Iranul într-un stat confesional islamic, condus de clerul musulman la toate nivelurile societăţii după preceptele tradiţionale ale Coranului, respingând toate celelalte valori, cu precădere cele americane şi europene. Şi astăzi, potrivit Constituţiei, modificată în 1989 (tot prin referendum), Iranul este stat musulman şiit, autoritatea supremă în stat fiind liderul religios. De aici decurg, în principal, dificultăţile procesului de laicizare, treptată, a ţării pe care l-a întreprins preşedintele Mohamed Khatami (1997-2005).
În ambele cazuri prezentate a prevalat factorul religios.
Dacă, în privinţa constituirii statului pakistanez, în 1947, factorul hotărâtor a fost religia, ulterior situaţia s-a schimbat. Diferenţele etnice, lingvistice, culturale etc., agravate de cele economice şi politice, au adâncit antagonismul dintre cele două părţi ale ţării, unite practic doar prin religia comună. Astfel că, după 24 de ani de convieţuire, Pakistanul de Est – sprijinit de India, care avea tot interesul de a slăbi forţa vecinului său cu care avea un mare diferend încă de la creare – îşi proclamă independenţa sub numele de Bangladesh. Aşadar, pe termen lung, s-a impus faptul identitar în dauna celui religios, ceea ce relativizează, şi în acest caz, durata şi forţa fenomenului religios în politică.
În aceeaşi ordine de idei este de amintit faptul că unitatea religioasă a unor ţări, în speţă islamul, n-a împiedicat derularea a două războaie soldate cu grele pierderi umane şi materiale: irakiano-iranian (1980 – 1988; circa un milion de morţi, numărul răniţilor fiind dublu, iar pierderile materiale imense) şi irakiano-kuweitian (1990 – 1991); mai mult, în cazul primului conflict, în ambele ţări predomină acelaşi curent islamic, şiismul – 93% în Iran şi peste două treimi în Iraq.

Condiţiile necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate
–    existenţa într-un spaţiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religioase
–    combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale şi politice şi cu decalajele economico-sociale
–    prozelitismul religios agresiv şi violent
–    fundamentalismul religios, cu precădere, Islamic

Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase
– Polaritatea sistemului politic (cristalizarea şi funcţionarea unei puteri centrale omnipotente şi exclusiviste).
– Instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale
– Gradul slab de materializare a coerenţei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale şi religioase).
– Slăbiciunile regimului democratic, ale societăţii civile şi anemica dezvoltare a spiritului public.
– Un grad ridicat de inamiciţie între grupările etno-religioase, între frontierele unui stat, între state sau între provincii din state diferite.
– Orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etno-culturale şi religioase, cu percepţii nejuste ale oportunităţilor şi ameninţărilor.
– Degradarea sau prăbuşirea aşteptărilor unor grupuri etno-culturale şi religioase.
– Intervenţii externe (armate, politice, religioase, teroriste, fundamentaliste) în state sau complexe religionale de securitate.
– Tradiţia istorică.
– Voinţa de conflict a puterii sau a grupurilor sociale, etno-culturale şi religioase. În mediile academice se discută frecvent dacă voinţa de conflict trebuie introdusă sau nu în categoria condiţiilor necesare declanşării conflictelor.

Factori inhibatori
-Regim politic democratic, pluralism etnic, religios şi cultural
-Putere centrală democratică şi administraţie publică eficientă
-Spirit public dezvoltat, societate civilă maturizată
-Coerenţă social-economică
-Status social stabil.
-Grad scăzut de inamiciţie între grupurile sociale din stat şi dintre
state
-Tradiţia istorică

Scopuri şi obiective
-Pur religioase (cazuri izolate, întâlnite, în special, în interiorul unor arii cultural-religioase relativ unitare – în lumea islamică, de pildă, sau în zone în care se confruntă grupuri unitar-etnice, dar antagonist-religioase).
– Etnico-culturale, etnico-politice şi religioase (sunt predominante). De cele mai multe ori se vizează: obţinerea egalităţii etnicoreligioase; obţinerea independenţei politice, exprimată de o ideologie religioasă; edificarea unei societăţi şi a unui stat fundamentalist religios; susţinerea unor „revoluţii religioase”

Capitolul IV

FACTORUL RELIGIOS IN ROMANIA

În România s-a creat o relaţie stabilă şi reciproc benefică între securitatea naţională şi procesele şi fenomenele religioase. Gândirea politică şi sistemul de securitate naţională favorizează, astfel, prin orientările lor moderne şi „flexibile”, afirmarea valorilor religioase . În acest mod, libertăţile religioase garantate de Constituţie se armonizează cu sistemul de drepturi şi libertăţi civice; de altfel, atât Constituţia şi viaţa politică cât şi viaţa religioasă se fundamentează pe principiile şi normele cele mai avansate ale teoriei şi practicii dreptului european, pe libertatea de gândire, pe toleranţă şi convieţuire, pe supremaţia individualităţii cetăţenilor şi a identităţilor culturale. În contextul evidenţiat, viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii. Se respectă separarea puterilor în stat şi responsabilităţile laice şi religioase în societate.
Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-catolică şi-au recăpătat poziţiile de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în special, Biserica Ortodoxa Romana. În plus, atât puterea seculară cât şi bisericile româneşti au ştiut să contracareze orice tentativă de declanşare a unor conflicte etno-religioase, prin promovarea unor orientări spre dialog şi cooperare cu minorităţile naţionale şi religioase, situaţie aproape unică în sud-estul Europei. Patriarhia Română are o contribuţie notabilă şi la integrarea României în comunitatea euro-atlantică, desfăşurând demersuri istorice ,de felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică; aceste demersuri justifică încrederea democraţiilor Occidentale în capacitatea Ortodoxiei de a se racorda la marile curente pan-europene şi infirmă multe dintre temerile unor analişti de talia lui S. P. Huntington referitoare la obstacolele cultural-religioase ce ar împiedica unificarea Europei.
Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmărit, între altele, să contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor interetnice şi interconfesionale în conflicte interne. Diversitatea religioasă, precum şi faptul că segmentul ortodox acoperă aprox. 86% din populaţie ar fi putut constitui un aspect ce ar fi fost posibil să afecteze securitatea naţională. Însă puternica tradiţie de toleranţă a Bisericii Ortodoxe Romane faţă de alte culte şi de colaborare cu bisericile creştine surori, au dus la limitarea acţiunilor de prozelitism agresiv la masă, ce ar fi putut dezvolta forme ineficiente de fundamentalism religios. Bisericii Ortodoxe Romane a contribuit astfel la transformarea României în spaţiu internaţional de stabilitate şi securitate.
Activitatea cultelor religioase contribuie în mod evident la consolidarea coeziunii social-economice,element definitoriu al stabilităţii interne în metodologia analizelor şi prognozelor de securitate. Securitatea social-economică, consolidată printr-un sistem stabil de valori moral-religioase, contribuie în mod esenţial la transformarea României în factor de stabilitate regională.
Factorul religios are,totuşi, anumite trăsături care vor rămâne în atenţia analiştilor de securitate din ţara noastră. Activitatea sectelor nerecunoscute oficial, prozelitismul agresiv, combinarea tensiunilor economice şi etno-culturale cu cele religioase pot afecta starea de securitate internă; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea frontierelor noastre pot pune în pericol, în unele situaţii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea externă a României. Pe de altă parte, edificarea şi promovarea unui model înnoit de valori moral-religioase, după decenii de totalitarism ideologic, creează premise favorabile pentru afirmarea identităţii etno-culturale naţionale. Afirmarea acestei identităţi într-o „Europă a naţiunilor” reprezintă alt element fundamental al coagulării unei stări de securitate culturală, complementară securităţii socialeconomice.
Garantarea şi întărirea securităţii culturale naţionale, în condiţiile unei reale deschideri spre cultura universală, stimulează procesele de afirmare a identităţilor individuale, coagulând un mediu intern de securitate în care individul se regăseşte în sistemul de valori al societăţii. Asigurarea securităţii individului cimentează unitatea de voinţă şi acţiune a comunităţii sociale şi descurajează fenomenele de înstrăinare culturală, care stau la baza a numeroase forme de comportament antisocial (terorism, crimă organizată, corupţie, etc.).
Deci, modul în care sunt structurate activităţile cultelor religioase se corelează corect cu normele securităţii organizaţionale în România.De aceea,considerăm că fenomenul religios din România nu ridică probleme serioase – din categoria vulnerabilităţilor şi riscurilor pentru securitatea naţională. Vulnerabilităţile şi ameninţările cultural-religioase sunt reduse; factorii politici şi religioşi au stabilit norme şi canale fireşti de comunicare şi interacţiune. Riscurile de natură etno-religioasă sunt, de asemenea foarte reduse, mai ales că între marile biserici creştine din România se desfăşoară o robustă relaţie de cooperare ecumenică.
În acest context România beneficiază de suportul câtorva caracteristici definitorii:
o    continuitatea istorică a instituţiilor statului;
o    omogenitate etno-religioasă puternică;
o    toleranţă religioasă;
o    mentalitatea populaţiei consecvent antiextremistă, uneori cu accente
moderat conservatoare;
o    vocaţie europeană autentică (dovedită în recentele eforturi depuse în direcţia integrării europene şi euro-atlantice, dar şi de întreţinerea dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică prin discuţii şi întâlniri la nivel de lideri.
S-a încercat astfel menţinerea echilibrului între valorile naţionale (linii de forţă de tip etno-religios ale construcţiei identitare, asumate existenţial) şi interesele naţionale (care se redefinesc în funcţie de mişcările geopolitice ale principalilor actori internaţionali). Menţinerea acestui echilibru este cu atât mai dificilă cu cât caracteristicile definitorii ale acestor elemente par a fi total diferite; valorile naţionale dispun de o anumită stabilitate, dăndu-le posibilitatea să fie considerate drept temelie a durabilităţii, pe când interesele naţionale sunt supuse istoriei, sunt dependente de evenimentele trecătoare ale scenei internaţionale, de aceea dau impresia că sunt stabilite „adhoc”,
Acest echilibru a fost menţinut şi de societate, o societate „obosită” de ateism ce a regăsit valorile morale căutându-le, în mod reflex, în valorile creştine. Biserica reuşeşte să-şi recapete locul într-o societate multiculturală, postmodernă şi democratică, intrând în era unei lumi complexe şi pluraliste în care religia poate fi un instrument în plus în realizarea coeziunii sociale, atât de necesare în sprijinirea eforturilor de integrare euroatlantică. putând exista impresia că nu pot interacţiona, în realitate au o bază comună extrem de solidă. Comunitatea euroatlantică este fundamentată pe valori care se referă la democraţie şi la statul de drept, definind totodată drepturile omului şi libertăţile fundamentale aşa cum au fost ele exprimate în Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, printer care:
o    libertatea de exprimare
o    libertatea de conştiinţă şi religie
o    dreptul la educaţie etc.
O altă dimensiune a valorilor euro-atlantice este cooperarea dintre state, securitatea şi apărarea comună, dialogul, comunicarea şi schimbul de valori culturale şi spirituale, solidaritatea în faţa noilor provocări, a terorismului, rasismului şi intoleranţei. Esenţa acestor valori se regăseşte în creştinism, valorile euro-atlantice neavând numai o motivaţie istorică şi de ameliorare a calităţii vieţii, a relaţiilor interumane, ci şi una care vizează transfigurarea lumii.
Bisericile sunt chemate, alături de celelalte instituţii internaţionale, să apere drepturile omului, libertăţile fundamentale, cooperarea şi solidaritatea pentru realizarea unei comunităţi largi, liberă şi unită sub valorile şi practicile democratice culturale, spirituale şi ale securităţii comune. Putem afirma că în România nu au existat condiţii ce ar fi transformat religia într-un factor de generare a conflictelor: nu s-au semnalat discriminări religioase evidente şi nici situaţii de combinare a discriminărilor religioase cu cele etno-culturale şi politice.
Viaţa religioasă în România se desfăşoară pe coordonatele modernităţii, cu respectarea principiului separării puterilor în stat şi a separării puterii laice, seculare de biserică. De asemenea, Constituţia garantează libertatea de cult şi egalitatea tuturor cultelor recunoscute legal.
Ortodoxia românească se integrează în curentele naţionale şi internaţionale de înnoire a Europei şi spaţiului euro-atlantic. Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică şi-au recăpătat poziţiile de prestigiu în societate şi şi-au reglementat raporturile cu puterea seculară. Ambele au reuşit, în general, să nu se implice în luptele politicianiste, fapt probat şi de suportul popular acordat, în special Biserica Ortodoxa Romana
Acţiunile puterii seculare şi iniţiativele Bisericii Ortodoxe Romane au urmărit, între altele, să contracareze orice tentativă semnificativă de transformare a tensiunilor inter-etnice şi interconfesionale în conflicte interne. BOR are astfel o contribuţie însemnată la transformarea României în spaţiu internaţional de stabilitate şi securitate.
Patriarhia Română are un aport notabil şi în susţinerea integrării, desfăşurând demersuri istorice, de felul strânsei cooperări cu Biserica Catolică. Relaţiile speciale de colaborare ecumenică cu Vaticanul se înscriu în această direcţie.
Totuşi, activitatea sectelor nerecunoscute legal, misionarismul agresiv, combinarea tensiunilor economice şi etno – culturale cu cele religioase pot afecta dinamica mediului intern de securitate; de asemenea, anumite tensiuni etno-religioase din cadrul comunităţilor româneşti aflate în proximitatea frontierelor noastre pot pune în pericol,în unele situaţii, siguranţa naţională sau afecta credibilitatea externă a României.

Capitolul V:
VIITORUL RELIGIEI CA FACTOR POLITIC

In ceea ce priveste viitorul religiei ca factor geopolitic, analistii sunt impartiti.
Unii, optimisti, apreciaza ca victoria democratiei si a liberalismului politic anunta o era a pacii adevarate. Altii, in schimb, mai putin optimisti vad in lumea care urmeaza Razboiul Rece ‘’eruptia haosului si aparitia unor conflicte generate de antagonismele etnice si religioase, care profit de erodarea statului natiune si de dezordinea strategica pentru izbucniri ici si colo’’(A. Blin)
Intre adeptii acestui al doile scenariu unii sunt, totusi mai moderati, apreciind ca , de pilda, este tot mai greu de constituit miscari transnationale, purtatoare ale unor proiecte ce urmaresc modificarea frontierelor, constituirea de noi state etc.
In caregoria neoptimistilor se incadreaza si Samuel Huntington cu predictiile sale privind  ciocnirea civilizatiilor. ‘’cele mai importante conflicte in viitor se vor produce de-a lungul liniilor de falie culturale, ce separa aceste civilizatii intre ele ‘’
Samuel Phillips Huntington este profesor la Harvard şi un analist politic care a obţinut notorietatea internaţională prin lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale” (1993, 1996), în care susţine teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârşitul Razboiului Rece.
Teoria propusă de acesta, a fost formulată pentru prima oara în 1993, în “Foreign Affaires”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizaţiilor?”. Articolul era o reacţie la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârsitul istoriei şi ultimul om” (1992). În 1996, el îşi dezvoltă teoria în lucrarea “Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”.
Huntington pleacă în lucrarea sa de la diversele teorii asupra naturii politicii globale, în perioada de după Războiul Rece. Unii dintre aceşti teoreticieni susţineau că drepturile omului, democraţia şi capitalismul au devenit singura alternativă ideologică pentru naţiunile contemporane. Astfel, Francis Fukuyama argumenta că lumea a atins “sfarşitul istoriei”.
Huntington crede în schimb că în timp ce epoca ideologiilor a apus, lumea s-a întors la o stare normală caracterizată prin conflicte culturale. În teza sa, el argumentează că principala cauză a conflictelor în viitor vor fi diferenţele de ordin cultural şi religios.
Ca o extensie, el arată că conceptul de civilizaţie, ca cea mai înaltă formă de exprimare a identităţii culturale, va deveni din ce în ce mai utila în analizarea potenţialului de conflict. În acest sens el spunea: “Este ipoteza mea că sursa fundamentală a conflictului în această lume nouă nu va fi determinată de aspectul economic sau de cel ideologic. Marea diviziune în rândul rasei umane şi sursa dominantă a conflitelor va fi cea culturală. Statele naţionale vor rămâne în continuare cei mai importanti actori în problemele lumii, însă principalele conflicte între naţiuni şi grupuri din diferite civilizaţii. Ciocnirea civilizaţiilor va domina politica mondială. Linia dintre civilizaţii va reprezenta în viitor linia frontului”.
În esenţă, teza provocatoare şi importantă a “Ciocnirii civilizaţiilor” este aceea că creşterea violenţelor în lume este determinată de conflicte între state şi culturi care se bazează pe tradiţii religioase. Huntington, fost consilier politic a lui Clinton, argumentează că oamenii politici trebuie să ţină cont de aceasta situaţie în special când intervin în problemele interne ale altor ţări.
In prima parte a cartii, el susţine ideea conform căreia pentru prima oara în istorie, politica globală a devenit atât multipolară cât şi multicivilizaţională; modernizarea este prezentată distinct faţă de occidentalizare şi ea nu produce nici o universalizare a civilizaţiei şi nici o occidentalizare a acesteia.
Apoi Huntington considera ca balanţa puterii se schimbă în rândul civilizaţiilor: Vestul se află într-un relativ declin, în timp ce Asia îşi dezvoltă puterea economică, politică şi militară. Islamul cunoaşte o explozie demografică cu consecinţe negative asupra ţărilor musulmane şi asupra vecinilor lor. Toate civilizaţiile non-vestice îşi reafirmă propriile valori culturale.
In partea a treia a cartii sale continua afirmand ca acum se pun bazele unei noi ordini mondiale. Aceasta se caracterizează prin: societăţile care au afinităţi culturale vor coopera între ele; eforturile de a schimba o societate de la o civilizaţie la alta vor eşua; ţările se vor grupa în jurul statului care exprima chintesenţa civilizaţiei lor. Pretenţiile universaliste ale Vestului vor determina din ce în ce mai des conflicte cu celelalte civilizaţii, în special cu Islamul şi China; la nivel local se vor declanşa războaie între musulmani şi non-musulmani.
Ultima dintre teoriile sale este aceea ca supravieţuirea Vestului depinde de americani care trebuie să-si reafirme identitatea, dar şi de restul statelor vestice care trebuie să accepte că civilizaţia lor este unică şi nu universală, iar ţelul lor trebuie să fie efortul comun de reinoire şi prezervare a civilizaţiei lor în faţa asaltului civilizaţiilor non-vestice. Evitarea unui război global al civilizaţiilor depinde de liderii mondiali să accepte şi să coopereze pentru a menţine caracterul multicivilizaţional al politicii globale.
În cadrul lucrării sale, autorul utilizeaza o serie de concepte noi şi realizează o interesantă separare a civilizaţiilor. Elementul religios se pare că este criteriul cel mai important în această clasificare. În unele cazuri el foloseşte însă şi alte criterii precum proximitatea geografică sau similarităţile lingvistice. În funcţie de acestea, el deosebeşte următoarele civilizaţii:
–    Civilizaţia vestică: cuprinde vestul Europei ( Uniunea Europeană) şi America de Nord. Tot aici se află şi alte state derivate din statele europene precum Australia sau Noua Zeelandă.
–    Civilizaţia ortodoxă: cuprinde toate statele ortodoxe printre care şi România.
–    America Latină: E un hibrid între Civilizaţia vestică şi populaţia locală. Pot fi consideraţi că parte a civilizaţiei vestice însă cu structuri sociale şi politice distincte de Europa şi SUA.
–    Civilizaţia musulmană
–    Civilizaţia sinică: cuprinde China, Coreea, Singapore, Taiwan şi Vietnam.
–    Civilizaţia japoneză: considerată a fi o sinteză între civilizaţia chineză şi popoarele altaice.
–    Civilizaţia Africii subsahariene: poate sa devină, în concepţia autorului, a 8-a civilizaţie.
Huntington susţine ideea conform căreia la sfârşitul Războiului Rece conflictele între aceste civilizaţii s-au accentuat. În acest sens el oferă exemplul războaielor din Iugoslavia, Cecenia sau conflictul dintre India şi Pakistan. O cauză fundamentală  a acestor conflicte este credinţa Vestului în universalitatea sistemului său politic şi a valorilor sale. Aceasta idee este naivă şi “promovarea în continuare a aceste idei nu va duce decât la accentuarea conflictului dintre civilizaţii.” Vestul trebuie să ţină cont şi de “civilizaţiile concurente”, cea Sinică şi Musulmană. Ele vor determina o schimbare a puterii politice, economice şi militare, în detrimentul Vestului.
Huntington arată că expansiunea civilizaţiei vestice s-a încheiat şi revoltele împotriva acesteia deja au început. Vestul se confruntă în zilele noastre cu numeroase probleme: slaba creştere economică, stagnarea populaţiei, somajul, droguri şi crime. Astfel puterea economică se schimbă către Asia. Mai mult, puterea politică şi cea militară o va urma. Asia şi islamul au fost cele ma active civilizaţii din ultimul sfert de secol. China probabil va avea cea mai puternică economie în secolul XXI, iar Asia este de aşteptat să aibă 7 cele mai puternice economii pana în 2020 într-un Top Ten.
În concepţia lui Huntington, Civilizaţia sinica se afirmă deja datorită dezvoltării economice rapide. El crede că scopul Chinei este acela de a-şi reafirma statutul de hegemon regional. În acel moment, statele din zonă se vor subordona acesteia datorită traditiei istorice şi a confucianismului. Aceste valori sunt opuse pluralismului şi individualismului vestic. Cu alte cuvinte, statele din zonă, precum cele două state : Coreea sau Vietnamul, vor accepta cererile chineze şi vor deveni mult mai receptive la nevoile Chinei. Astfel Huntington crede că ridicarea Chinei prezintă una dintre cele mai importante ameninţări pentru Vest.
In ceea ce priveşte Civilizaţia islamică autorul susţine că ea a cunoscut o creştere explozivă a populaţiei care a alimentat însă instabilitatea internă, cât şi de la graniţă. Pe fondul acestei situaţii, mişcările fundamentaliste au devenit din ce în ce mai populare. Manifestări pe care el le numeşte “Renaşterea islamică” cuprinde revoluţia islamică din Iran din 1979 şi primul război din Golf.
Autorul vede Civilizaţia musulmană ca un potenţial aliat pentru China. Ambele au scopuri revizioniste şi împart o istorie comună a conflictelor cu alte civilizaţii în special cu Vestul. Interesele celor două civilizaţii sunt comune în ceea ce priveste dezvoltarea armamentului, drepturile omului şi democraţia, însa opuse Vestului. Astfel “conexiunea sino-islamică“ se dezvoltă; China va colabora îndeosebi cu Iranul şi Pakistanul.
Conflictele dintre civilizaţii vor avea loc “între musulmani şi non-musulmani”, astfel autorul identifică “graniţele insângerate” dintre Civilizaţia islamică şi cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizaţii datează încă de la inceputul Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa şi continuă cu cruciadele, expansiunea otomană şi diviziunea lumii islamice de către imperiile europene în secolele XIX şi XX.
In istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor două civilizaţii sunt: Renaşterea islamică, explozia demografică în lumea islamică, la care se adaugă  pretenţiile universaliste ale Vestului.
Toti aceşti factori, istorici şi moderni, vor conduce la ciocnirea dintre Civilizaţia musulmană şi cea vestică. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al secolului XXI. Astfel atacurile de la 11 septembrie 2001 şi actiunile ulterioare din Afganistan şi Irak au fost văzute că o dovadă a teoriei lui Huntington.
In accepţiunea lui Huntington, conflictele dintre civilizaţii pot avea două forme: “conflicte de-alungul liniei de contact” şi “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfasoară la nivel local şi au loc între state cu graniţa comună dar care aparţin unor civilizaţii diferite sau în interiorul aceluiaşi stat dar care are populaţii care aparţin
unor civilizaţii diferite. Al doilea tip de conflict se desfasoară la nivel global între state importante aparţinând unor civilizaţii diferite.
O alta interesantă delimitare făcută de autor este aceea între modernizare, occidentalizare şi “state sfâşiate”
Huntington face o distincţie între modernizare şi occidentalizare. Criticii tezei susţin că nu este posibilă modernizarea fără occidentalizare. Ca răspuns, cei care consideră teza corectă aduc ca argument situaţia Japoniei. Ea a adoptat tehnologia occidentala, democraţia parlamentară, capitalismul, dar a rămas distinctă din punct de vedere cultural faţă de vest. Aceeaşi situaţie o are şi China sau “tigrii asiatici”.
Probabil cel mai bun exemplu al unei modernizări fără occidentalizare este Rusia, statul cheie al lumii ortodoxe. Huntington argumentează că Rusia este un stat non-occidental chiar dacă  imparte o bună parte din moştenirea sa culturală cu Vestul. În acelaşi timp Occ. se deosebeşte de Civilizaţia ortodoxă prin faptul că a cunoscut Renaşterea, Reforma şi Iluminismul.
Autorul se referă la statele care încearcă să se afilieze la alte civilizaţii ca “state sfâşiate”. Turcia, a cărei lideri politici au incercat să occidentalizeze ţara încă de la 1920, este cel mai bun exemplu. Istoria, tradiţiile şi cultura Turciei sunt derivate din Civilizaţia islamică, dar elita pro-occidentală au imprimat ţării o alta orientare, impunând instituţii occidentale, alfabetul latin, a aderat la NATO, şi caută sa adere la UE. Mexic şi Rusia sunt considerate de Huntington a fi la fel, “torn countries”. Australia este catalogată la fel datorită civilizaţiei sale vestice şi orientarii economice spre Asia.
Un “stat sfâşiat” trebuie sa împlineasca trei cerinţe pt ca să işi redefinească identitatea: elitele trebuie să suporte tranziţia; masele trebuie să accepte redefinirea; elitele civilizaţiei căreia “statul sfâşiat” încearcă să i se alăture trebuie sa accepte această ţara.
Din momentul apariţiei în 1993, teza lui Huntington a fost foarte criticată. În primul rând, cartea lui Huntington se bazează pe dovezi de o evidenţa amuzantă. Studii riguroase au aratat că nu există o accentuare a frecvenţei conflictelor dintre civilizaţii în perioada de după Războiul Rece 3. De fapt, războaiele regionale, s-au accentuat imediat după sfârşitul Războiului Rece, însă pe măsură ce timpul a trecut ele au devenit din ce în ce mai puţine. În orice caz, rămâne de văzut în ce măsura războaiele care au avut loc pot fi atribuite “conflictelor intercivilizaţionale”.
Altii au arătat că civilizaţiile identificate de autor sunt dezbinate şi nu au unitate internă. Lumea musulmana este puternic fracturată de-a lungul graniţelor etnice. Arabii, turcii, pakistanezii sau indonezienii au fiecare viziuni asupra lumii diferite. Ce mai importantă critică este aceea că autorul nu foloseşte un criteriu clar de delimitare a civilizaţiilor. De exemplu, diferenţele culturale dintre China şi Japonia nu sunt mai mari decât cele dintre China şi Vietnam, dar cu toate acestea Vietnamul este alături de China în cadrul civilizaţiei sinice, în timp ce Japonia se află alături de cea occidentală.
O altă problemă este acea că Civilizaţia vestică nu ţine cont de: ramura catolică şi protestantă, de diferenţele cuturale dintre lumea germanică şi cea latină.
Amartya Sen a scris lucrarea  “Identitate şi violenţă: Iluzia unui destin”14 , o critică la adresa tezei lui Huntington care susţine un inevitabil conflict civilizaţional. El argumentează că principala cauză a violenţei este dată de momentul când oamenii se privesc reciproc din perspectiva unei singure afiliaţii: hindu sau musulmani, catolici sau ortodocsi şi nu au o perspectivă multiplă ca de exemplu: hindu, femeie, sotie, mama, artist, fiica, etc, toate putând fi o sursa de identitate pentru o persoană.
Paul Berman, în cartea sa “Teroare şi liberalism”15  susţine că în ziua de azi nu există o graniţă culturală clară, astfel nu există o civilizaţie islamică şi nici o civilizaţie vestică, iar dovezile pentru o ciocnire a civilizaţiilor nu sunt convingătoare, mai ales când luăm în considerare relaţiile deosebite dintre SUA şi Arabia Saudită.
Valorile se transmit mult mai uşor decât lasă Huntington să se inţeleagă. Naţiuni precum India, Turcia, Japonia şi cea mai mare parte a statelor est-europene au devenit democraţii, iar Vestul însăşi a fost dominat de dictatură şi fundamentalism în cea mai mare parte a istoriei sale.
Edward Said în lucrarea “Ciocnirea ignoranţei”16 , spune că Huntington defineşte Civilizaţia ca un concept fix, lipsit de dinamism şi interacţiune culturală. Teoria conform căreia fiecare lume este autarhică, închisă este aplicată întregii societăţi umane. Scopul, după Said, este acela de a legitima anumite politici, de a menţine o stare de război pe timp de pace. Huntington continuă Războiul Rece prin alte mijloace şi nu face nici un efort în a ne face sa inţelegem lumea contemporană sau să ajute la recocnilierea a două culturi.
O altă critică la adresa cărţii este lansată de defunctul Papă Ioan Paul II : “O ciocnire va urma numai când islamul şi creştinismul sunt interpretate greşit sau sunt manipulate în scopuri politice sau ideologice.”17
In concluzie,  lucrarea lui Huntington, în ciuda caracterului inedit, este o lucrare periculoasă, întrucât distorsionează realitatea. Ea sufera din cauza faptului că e prea vagă, iar apropierea amuzantă, nesistematică faţă de un subiect sensibil a creat o serie de tensiuni. Ea a contribuit la accentuarea temerilor Vestului faţă de mişcarea islamica care a fost percepută că o mişcare antioccidentală. Aceasta este puterea unui text bine scris şi convingător; aceea de a distorsiona percepţia individuală asupra unor civilizatii.

CONCLUZIE. SOLUTII

Fiecare dintre religiile omenirii poate parea bizara”strainilor”, dar pentru un cunoscator “din interior”, ele reprezinta o modalitatea prin care pot fi intelese intr-o masura mult mai mare atat o anume societate.
Interesul oamenilor pentru traditiile si tiparele de devotiune “alternative” (adica neoccidentale) pare sa fie mai mare decat niciodata. Ca urmare a atacurilor teroriste asupra SUA din 11 Septembrie 2001, atentia intregii omeniri s-a indreptat catre islamism, in paralel, toati oamenii de buna credinta au inceput sa ridice o serie de dureroase semne de intrebare legate de natura extremismului religios din noul mileniu. Un alt exemplu de religii necrestine care castiga o vizibilitate sporita in cultura de astazi este marcat de aparenta dezvoltare in SUA a practicarii budismului.
Pentru mai bine de un deceniu, un val extins de religii noi, axate pe variatiile traditiilor orientale, occidentale si ale nativilor americani deja existenti, a castigat in mod surprinzator un mare numar de adepti ferventi.
Totodata a inceput sa se intareasca si traditia ecumenica a credintelor “consacrate”. Din ce in ce mai frecvent au inceput sa fie la ordinea zilei si dialogurile intre membrii diferitelor denominatiuni crestine. In multe medii, indelungatele neintelegeri intre crestini si evrei incep, in sfarsit, sa se micsoreze.
Astazi “toleranta religioasa” inseamna mult mai mult decat simpla recunoastere a diferentelor din interiorul traditiilor religioase. Daca traiesti azi in SUA sau Europa, aceasta inseamna ca traiesti in interiorul unor natiuni in care sunt la fel de multi hindusi practicanti ca si evrei ortodocsi, mai multi budisti decat adventistii de Ziua a Saptea si mai multi adepti ai islamului decat ai bisericii Episcopaliene.

Poate cel mai important argument pentru a studia alte credinte religioase decat aceea personala este ca reprezinta o posibilitate extraordinara de a inlocui teama cu experienta si comprehensiunea. Cu greu iti poate fi teama de ceva pe care il intelegi pe deplin.
Un studiu complet al intolerantei religioase ar depasi capacitatea catorva volume, insa este corect sa spunem ca teama a reprezentat, nepermis de mult, forta motrice care a generat actiuni greu de justificat in orice traditie religioasa.
Frica ucide, atat in sensul spiritual, cat si cel fizic al cuvantului. Si nimeni dintre cei care au studiat istoria nu va nega ca teama si indoiala generate de necunoscut si in special neintelegerea practicilor religioase ale altor oameni au condus la nenumarate conflicte sangeroase. Mult prea des acele conflicte nu au dus la nimic, cu exceptia faptului de a dovedi inutilitatea opozitiei violente fata de ceva ce nu intelegi.
Cand stim prea putin sau chiar nimic despre credintele religioase ale vecinului nostru, il putem clasifica usor drept Celalalt, victima necugetata a unor practici straine si posibil imorale. Odata ce definim o alta traditie drept Cealalta, este cea mai scurta cale de a o devaloriza pe nedrept. Oare nu este loc in Cosmos pentru mai mult de o conceptie despre divinitate?
De obicei prin Celalat se intelege dusmanul sau, cel putin, un rival. Iar cand il etichetam astfel, indiferent de cuvantul folosit, ne deplasam automat din lumea spiritualitatii in cea a cuceririlor militare.
Cuvinte precum “pagan”, “eretic” “necredincios”, sau “salbatic” au marcat in mod tipic identificarea Celuilalt in traditia Occidentala. Acesti termeni au servit in mod frecvent ca justificari ale unor acte de violenta si o cruzime de neconceput; iar in serviciul religios sunt folositi ca indicii ale unei presupuse rupturi prmanente intre traditii “rivale”. Dar oricare ar fi efectul lor, aceste cuvinte si cele care le insotesc au aparut dintr-o singura cauza: teama de ceea ce nu se cunostea.
Pentru acest tip de teama exista un singur remediu: sa te informezi despre ceea ce iti este necunoscut.
Atunci cand ti-ai facut timp sa intelegi o anumita traditie religioasa, devine mult mai dificil sa o etichetezi drept Cealalta. In ultimii ani, cultura noastra a inceput, in sfarsit, sa adopte o atitudine mult mai cuprinzatoare, mai inclinata catre investigatie si mai deschisa fata de nenumaratele modalitati pe care omenirea le-a gasit in incercarea de a se intoarce la valorile sale durabile.
Ca o concluzie finala si ca solutii lucrarea de fata afirma cu tarie ca traim intr-o societate in care adevarata diversitate religioasa devine realitate si este vital sa se construiasca punti catre practicantii altor religii, deoarece adeseori ne trezim implicati in relatii sociale ori familiale cu persoane ale caror traditii ne sunt straine. A afla despre felul in care diferitele traditii religioase se consolideaza si se sustin una pe cealalta poate fi profitabil in sine si pentru sine.

STIUDIUL DE CAZ NR. 1
Factorul religios în Asia Centrală şi Caucaz

Joacă factorul religios un rol important în Asia Centrală şi Caucaz ? Sunt voci care afirmă că există un factor religios puternic, adânc înrădăcinat al cărui comportament autonom influenţează aproape în totalitate evoluţia societăţilor în regiune. Cele trei componente principale, practicile rituale asociate evenimentelor ciclului vieţii (naştere, nuntă, botez, înmormântare); credinţele populare şi normele morale stabilite; instituţiile sociale formale (bisericile,adunările religioase) au fost puternic influenţate de „modernizarea sovietică”. Acest lucru a dus de multe ori la abandonarea practicilor
religioase (de cele mai multe ori datorită presiunii) şi la apariţia „omului
sovietic” . După 1990, foştii lideri comunişti, dar şi adversarii acestora, au găsit în religie un înlocuitor  al ideologiei care tocmai se prăbuşise. S-au ivit insa situaţii de corupţie.
În Caucaz, Armenia, ţară tradiţional creştin ortodoxă, şi Georgia se orientează spre clădirea unor forme de naţionalism. Acest proces este urmat şi de alte naţiuni din Caucaz, uneori sub presiunea directă a formelor mai avansate de naţionalism (azerii s-au mobilizat contra armenilor, cei din Abhazia şi Osetia împotriva georgienilor) din sudul Federatiei Ruse; dezvoltarea nationalismului va reprezenta un factor de destabilizare regională în lipsa unor remedii politice şi economico-sociale. Nici puterile laice din Armenia şi Georgia nu sunt străine de cultivarea unor forme de „fundamentalism creştin” şi de propaganda antiislamică (Georgia şi Armenia, „redute ale rezistenţei creştine” în Orient). Biserica Ortodoxă Rusă şi Moscova susţin oficial proiectul „blocului creştin” din Caucaz, fisurat în momentul de faţă prin apropierea Georgiei de Azerbaidjean, sub egida Turciei şi a SUA. Fundamentalismul islamic pare să se răspândească în Azerbaidjan, Cecenia, Daghestan şi în republicile autonome. Naţiunilor Asiei Centrale le lipseşte, însă, forma naţionalismului istoric, din diferite motive, acestea neprofitând de ruperea imperiului rus din 1917 care a dus la transformarea lui într-un „incubator de naţiuni”. Clădirea acestor naţiuni a fost posterioară acestui moment, fiind controlată strict, de puterea comunistă, cu rezultate diverse. De aceea, în Asia Centrală islamismul activist pare a constitui singura metodă viabilă de mobilizare populară în viaţa publică. Statele Asiei Centrale par a se confrunta cu o criză a convieţuirii religioase pe care oamenii nu sunt îndeajuns de pregătiţi să o controleze.
În epoca URSS, regiunea a fost supusă dezintelectualizării, supravieţuind mai mult datorită formelor de ritual şi tradiţie, liderii musulmani progresişti fiind reduşi la tăcere; concomitent, Asia Centrală a fost izolată de restul lumii islamice, rămânând în afara spaţiului de înnoire a islamului. Existenţa controlului centralizat şi militar – înainte de 1990 – a dus la răspândirea ateismului, fapt ce a favorizat prevenirea conflictelor religioase. După dezmembrarea URSS, forţele care ţineau sub control acest echilibru au dispărut, Asia Centrală devenind scena de competiţie a numeroase grupuri religioase; situaţia suferind transformări profunde, islamul a ajuns religia dominantă. Această dominare este însoţită şi de o dezvoltare a islamului, fapt ilustrat şi de numărul tot mai mare al moscheelor construite (în Uzbekistan de exemplu, numărul moscheelor a crescut de la 80 la5000).
Fundamentalismul a luat totuşi amploare în zonele cele mai defavorizate şi în remurile cele mai corupte. La capitolul diferenţe observăm că Kazahstanul şi Kârgâstanul dispun de un pluralism religios mai larg decât Uzbekistanul, Turkmenistanul sau Tadjikistanul. În aceste condiţii toţi liderii statelor din regiune şi-au declarat clar opţiunea pentru statul secular (laic). Apariţia celor câteva partide islamice care doreau implementarea doctrinei religioase în politică a fost de scurtă durată fiind frecvent supuse contestării. Islamiştii s-au consolidat doar în Uzbekistan şi Tadjikistan şi în Valea Fergana. Fergana, cu centrele ei strălucite tradiţionale de cultură islamică va revendica într-un viitor previzibil un loc între principalele „baze de iradiere islamică” ale Orientului. puterea laică din regiune a existenţei diversităţii formelor de islam. Puterea civilă recurge aproape constant la reprimarea violentă a islamismului militant; în Tadjikistan, numai, islamiştii moderaţi au fost cooptaţi la conducere. În Valea Fergana, de exemplu, Partidul Islamic al Renaşterii – mişcare ilegală – care reprezintă o formă militantă de islam îşi desfăşoară astăzi activitatea în conspirativitate dar este încă foarte incisiv. Vecinătatea cu regimurile fundamentaliste de la Teheran şi Kabul a contribuit, pe de altă parte, la constituirea şi dezvoltarea grupărilor fundamentaliste inclusiv în Uzbekistan şi Tadjikistan. Acestei stări de fapt îi corespunde o crescută activitate misionară care poate avea efecte în părţile sudice ale regiunii, unde tradiţia islamică este puternic înrădăcinată.
Occidentul, a încurajat o mişcare islamică moderată în Asia Centrală – în vreme ce F. Rusă a acceptat-o „de nevoie” – şi a salutat activismul turc în regiune, nerealizând că noile state erau mult mai seculare şi mult mai puţin islamice chiar şi decât Turcia. Prin „efectul de bumerang”, activitatea organizaţiilor islamice turce va duce, pe termen mediu şi lung, tocmai la radicalizarea islamului local. Un alt aspect interesant este dat de procesul de evanghelizare la care sunt supuse popoarele regiunii. După declararea libertăţii de religie, mulţumită suportului Bisericii Occidentale, s-au creat condiţii favorabile activităţii misionare. Astfel în Kazahstan un număr important de musulmani au devenit protestanţi, situaţii similare derulându-se în Kârgâstan şi Uzbekistan. Majoritatea celor proaspăt creştinaţi este protestantă, protestantismul nefiind singura misiune
creştină din regiune; „Martorii lui Iehova” se bucură şi ei de un mare succes atât în rândurile populaţiei rurale cât şi al celei urbane. De regulă noii creştini de origine turcică se îndreaptă către protestantism. Aceste orientări religioase noi, de „import”, islamice sau creştine, tind să se înmulţească galopant, putându-se cristaliza condiţii pentru incidente de natură extremist-religioasă. În Kârgâstan, de exemplu, au existat câteva cazuri legate de înmormântarea unor proaspăt protestanţi kârgâzi de strămoşi sau rude, comunităţile locale neagreând acest lucru. Perioada trăită în comunism pare a încuraja intoleranţa faţă de cei ce gândesc şi cred diferit. Ritmul rapid al creştinării protestante a provocat ingrijorări în centrele islamice (Taşkent, Alma-ata, Osh, Namangan, Bishkek).
Liderii musulmani şi ortodocşi – care cu mult timp în urmă formau alianţa de sprijin reciproc pentru a rezista puterii sovietice – sunt acum parcă dispuşi să reînvie „alianţa” pentru a stopa misiunile occidentale foarte puternice, din punct de vedere financiar. Ierarhii ortodocşi şi liderii musulmani au încercat săconvingă guvernele ţărilor central-asiatice să creeze un cadru favorabil religiilor tradiţionale mergând până la a cere interzicerea acţiunilor misionare străine. Din acest motiv, liderii religiilor tradiţionale adoptă poziţii ce resping protestantismul dar şi alte mişcări misionare. Ierarhia tradiţională musulmană este ,totuşi, „prinsă” între autorităţile politice şi islamiştii radicali, reducându-şi treptat autoritatea.
În momentul actual, în regiunea Asiei Centrale pare a fi o cursă între creştinarea zonei nordice şi islamizarea celei sudice. Această competiţie poate fi complicată de grupurile etnice care se suprapun deseori grupurilor religioase.

STUDIUL DE CAZ NR. 2
Revolutia Iraniana si creearea statului Pakistan

Către anul 1977 nimic nu prezicea furtuna. Iranul era cea mai puternică ţară din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Şahinşahul Iranului Mohammad Reza Pahlavy Aryamehr nutrea ambiţii megalomane şi visa să-şi transforme ţara într-o supraputere regională. Pentru aceasta existau toate premisele: Iranul dispune de rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale, precum şi de alte zăcăminte minerale (metale, pietre preţioase, materiale de construcţie ş. a. m. d.).
Industria iraniană era destul de diversificată, iar agricultura reuşea, în linii generale, să asigure ţara cu cele mai necesare produse alimentare (lucru nemaiîntîlnit în această regiune a globului). Şahul a înfăptuit „revoluţia verde”, împroprietărind ţăranii şi rezolvînd astfel anevoioasa problemă agrară. În ţară acţionau programe de asistenţă socială şi medicală moderne. Femeile din Iran se bucurau de drepturi nemaivăzut de largi pentru o ţară musulmană.
Armata iraniană era cea mai puternică din regiune, avînd la dotare cel mai performant armament şi tehnică militară oferit de către americani. Serviciile secrete („Savak”) şi garda şahului („nemuritorii”) erau instruite de către specialiştii din CIA şi „Mossad”. Iranul a fost transformat într-o adevărată vitrină a lumii occidentale în această zonă strategică a lumii.
Experimentul lui Reza a suferit însă un eşec total, ceea ce a mai dovedit o dată în plus că orice tentativă de a impune un model civilizaţional străin nu are sorţi de izbîndă. În Iran peste 90% din populaţie confesează islamul în varianta sa şiită. Ceilalţi sînt sunniţi. Minorităţile confesionale sînt reprezentate prin creştini (în quasimajoritatea lor armeni-grigorieni) şi ai sectei globaliste Bahai (Iranul este patria „prorocului” acestei secte). Nemusulmanii alcătuiesc un procent infim din populaţia Iranului şi nu locuiesc compact, fiind dispersaţi printre şiiţii majoritari.
Rădăcinile fenomenului revoluţiei islamice iraniene sînt de ordin confesional şi nu economic sau etnic.
Clerul şiit (ayatollahii) se deosebeşte şi el de cel sunnit prin autoritatea incontestabilă pe care o are în rîndul maselor de credincioşi.). Clerul şiit controla problemele legate de morală, căsătorie şi familie şi sistemul judecătoresc
Printre altele, anume încercarea ultimului şah iranian de a etatiza sistemul politic din ţară după modelul occidental a fost una dintre cauzele revoluţiei. Ayatollahii erau nemulţumiţi de politica promovată de către dinastia Pahlavi şi îndreptată spre implementarea modului de viaţă occidental cu toate viciile şi luxul opulent atît de străin eticii ascetice şiite. Pentru şiiţi este caracteristic un fanatism religios deosebit care presupune o totală jertfire de sine în numele credinţei. Iată din ce cauză ultimul şah, în ciuda impresionantului aparat de constrîngere represiv de care dispunea, a suferit înfrîngere în confruntarea sa cu ayatollahii.
Cel mai influent ayatollah a fost Ruhollah Khomeiny care, datorită poziţiei sale intransigente faţă de regimul proamerican al şahului, se bucura de o autoritate incontestabilă printre şiiţi. Şahul a avut imprudenţa să-l expulzeze din ţară, creandu-i acestuia o aureolă de mucenic al regimului. Ironia sorţii, dar prima gazdă a ayatolahului rebel a fost Saddam Hussein, viitorul său duşman de moarte. După ce Reza a făcut presiuni asupra Bagdadului, Hussein a fost nevoit să-l declare pe Khomeiny „persona non grata” (nu fără „concursul” chiar al ayatolahului însuşi care s-a apucat să critice şi regimul dictatorului irakian).
După Irak, Khomeiny emigrează în Franţa şi se aşează cu traiul la o vilă din suburbia pariziană Neuilly. Aici a fost instalat cartierul general al rezistenţei anti-şah de unde emisarii ayatollahului duceau clandestin în patrie casete audio cu cuvîntările înflăcărate ale acestuia. Ele au fost adevărate mine sub tronul de păun al şahinşahului Mohammad Reza.
Explozia a urmat în anul 1977, cînd şahul a fost nevoit să cedeze în faţa opoziţiei şi să accepte revenirea triumfală în ţară a liderului rebelilor care şi-a ales în calitate de cartier general oraşul sfînt al şiiţilor iranieni Qum. Au urmat cîteva luni de dualitate a puterii de stat, însă şahul a pierdut „competiţia” şi a fost nevoit să ia drumul pribegiei. După ce a fost nevoit să părăsească stat după stat, el va muri în Egipt în urma unui cancer cerebral.
Cu toate că SUA au refuzat să-l găzduiască pe fostul lor aliat, Khomeiny procedează la o încălcare flagrantă a dreptului internaţional pentru a forţa Washingtonul să-l trimită pe şah în Iran unde urma să apară în faţa unui tribunal revoluţionar (verdictul căruia era foarte previzibil) sub învinuirea de crime îndreptate împotriva propriului popor. Studenţii din Teheran au ocupat în anul 1980 ambasada SUA din Iran şi i-au luat în calitate de ostatici pe membrii personalului acesteia. Încercarea americanilor de a-şi salva diplomaţii s-a încheiat cu un eşec total . Rateul acestei escapade l-a costat scump pe preşedintele de atunci al SUA James Earl Carter care a pierdut datorită ei competiţia pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial..
Khomeiny a refuzat să preia conducerea formală a noului stat iranian care a fost proclamat „Republică Islamică”. Conform constituţiei a fost instituit postul de lider spiritual (al-fakih) al revoluţiei iraniene, post pe care l-a ocupat, desigur, ayatollahul Khomeiny. Fakihul împreună cu un consiliu de experţi alcătuit din cei mai de vază ayatollahi urma să joace rolul unei „curţi constituţionale”. Orice lege sau hotărîre adoptată de către Mejlis (parlament), Preşedinte sau guvern urmau să treacă testul la corespundere cu normele Koranului şi Sunnei. Fakihul este în drept să destituie orice demnitar de stat (chiar şi pe Preşedintele Republicii) în cazul în care acesta nu acţionează conform canoanelor islamice.
În ţară a fost instituit un regim teocratic în care majoritatea funcţiilor de stat au fost ocupate de către ayatollahi şi marionetele acestora „Savak”-ul şahului a fost schimbat de către un crud şi omniprezent „corp al străjerilor revoluţiei islamice”. Fanaticii musulmani au lansat o campanie de teroare împotriva tuturor celor care, după părerea lor, încălcau normele shariatului. Femeile îmbrăcate „indecent” riscă să fie bătute cu pietre, iar bărbaţilor care poartă cămăşi cu mîneca scurtă li se frig cu ţigări încheieturile braţelor ş. a. m. d.
După moartea lui Khomeiny în anul 1987 lider al revoluţiei iraniene (al-fakih) a devenit ayatollahul Ali Khamenei care a renunţat la un amestec activ în viaţa politică a ţării în maniera autoritară a predecesorului său. Prin aceasta se explică o oarecare liberalizare a regimului şi o apropiere de Occident pe timpul preşedenţiilor lui Khashemy Rafsanjani şi Said Khatamy. „Luna de miere” dintre Apus şi Iranul islamist s-a încheiat însă foarte repede. Demonstraţiile studenţeşti din anul 1999 au pus în gardă forţele conservatoare care au trecut la contraofensivă pe toate fronturile. Această contraofensivă s-a soldat cu surprinzătoarea victorie (pentru Occident) în alegeri a candidatului islamist ultra-radical Mahmoud Ahmenedinijad care a devenit preşedinte al Republicii Islamice Iran şi a relansat confruntarea cu „Marele Satan” .

Crearea statului Pakistan

India este unul dintre leagănele civilizaţiei umane, creata în urmă cu cinci milenii  fiind contemporana cu civilizatiile din Egipt, Mesopotamia, China. Dar, nici India nu a scăpat de apetitul marilor cuceritori. După ce au străpuns Zidul Chinezesc şi au ocupat China, cuceritorii din statele mongole au trecut şi Himalaya, afluind în subcontinentul indian. La 1526 este proclamat Imperiul Marilor Moguli. Noii stăpîni au unificat prin sabie formaţiunile politice ale populaţiei locale. care era de credinţă hindusă (o coabitare între brahmanism şi budism), cuceritorii moguli au adus cu ei islamul, răspîndit în special în nord, unde a fost baza dominaţiei lor
Urmarea se vede şi astăzi. Englezii s-au infiltrat treptat, profitînd de neînţelegerile dintre puzderia de rajahi locali. Treptat, se impun englezii, care iau locul mogulilor, desfiinţîndu-le „Marele Imperiu Mogul” şi transformînd India în colonie engleză (1858), condusă de un vicerege. Peste aproape un veac, în sfîrşit, India îşi recapătă libertatea, proclamîndu-şi independenţa la 15 august 1947. Numai că englezii au format în ajun, adică în iunie 1947, pe teritoriul fostei colonii două state (dominioane): Uniunea Indiană şi Pakistan, împărţind alte două state (provincii), Bengalul şi Punjabul între cele două, formate pe criterii religioase.
Abia proclamate ca independente, cele două state intră în conflict armat pentru trasarea frontierei dintre ele. Astfel, pe 27 octombrie 1947 maharajahul–conducătorul Kashmirului a încheiat un accord pentru alipirea teritoriului la India. Dar, maharajahul e alungat şi începe primul război indo-pakistanez.
Pe 28 ianuarie 1950, Uniunea Indiană devine Republica India, iar  pe 23 martie 1956 este proclamată Republica Islamică Pakistan. Un stat format din două teritorii despărţite de India, printr-o distanţă uriaşă, de 1.700 km (ca de la Bucureşti la Barcelona). Au urmat trei războaie indo-pakistaneze (1947–48; 1965 şi 1971) şi apariţia celui de-al treilea stat succesor: Bangladesh (la 16 decembrie 1971).

In concluzie, putem afirma ca religia asigură coeziunea socială ea oferind o motivaţie în viaţă comunităţilor umane şi individului. Exercită, în numeroase cazuri, controlul social şi a funcţiei de educaţie socială. În anumite epoci, religia suplineşte
ideologia politică, în primul rând acolo unde reprezintă şi un element important al identităţii grupului social.
Astfel, in sfera fenomenelor şi proceselor religioase de amplitudine globală se pot remarca: tendinţe contradictorii de prozelitism religios şi de regrupare a marilor religii (creştinism, islamism şi hinduism), dar şi de accentuare a fenomenului rezidenţelor sectare.Tendinţa de întărire a puterii seculare în raport cu religia şi biserica este foarte puternică în Occident. In fostul spaţiu de dominaţie sovietică, fenomenul religios a înregistrat o agravare după prăbuşirea comunismului, cu toate că nu se poate vorbi de cristalizarea unui autentic fundamentalism religios în aria de predominare a Ortodoxiei.
În afara spaţiului euro-atlantic, religia exercită, în general, funcţii mai importante în sociatate. În statele europene foste socialiste, bisericile ortodoxe se asociază direct cu administraţiile publice, în gestionarea problemelor societăţii având o influenţă notabilă asupra puterii (în F. Rusă sau Bulgaria). În ţările musulmane există: regimuri teocratice (Iran) sau guvernate de legea islamică (în Asia şi Africa). Grupuri etno-culturale întregi se individualizează prin apartenenţa la o religie sau alta şi îşi dispută controlul asupra unor „locuri sfinte” (Ierusalimul de pildă). Liderii spirituali ocupă poziţii influente în societate. Se înregistrează numeroase cazuri (în Africa) în care societăţi în curs de modernizare, în a doua jumătate a secolului XX, au căzut în tribalism şi fundamentalism religios (îndeobşte, anticreştinism). În condiţiile uzării discursului comunist şi de stânga, ale compromiterii de către elite a discursului democratic capitaliat, fundamentalismul religios – îndeosebi, islamic dar şi ortodox în Eurasia – oferă suport ideologic mişcărilor ultra naţionaliste, teroriste şi antiglobaliste.

ANEXA NR. 1

HARTA CONFLICTELOR: CONFLICTELE ETNO-RELIGIOASE DIN BALCANI, CAUCAZ, ASIA CENTRALA, ORIENTUL APROPIAT SI  MIJLOCIU

Războaiele medievale, indiferent ce cauze obiective au avut, au fost purtate şi pentru răspândirea şi puritatea credinţei. Schisma din interiorul creştinismului, care i-a separat pe catolici de ortodocşi în 1054, combaterea ereticilor, ruptura protestantă, au provocat şi conflicte armate, toate în numele crucii şi au avut ca efect împărţirea Europei şi Americii în trei lumi creştine diferite: catolică, protestantă şi ortodoxă, creând astfel, la zonele de contact, falii adânci, zone extrem de instabile şi conflictuale. Diferenţele culturale au crescut continuu, sentimentele prevalau, în dauna raţiunii, interesele bisericilor constituiau motive de dispută şi represiune. Pentru a obţine puritatea credinţei s-au creat şi instituţii represive, între care cea mai cunoscută a fost inchiziţia, desfiinţată abia în 1808 prin decret imperial de către Napoleon I.
Dar nu numai graniţele dintre marile religii şi curente religioase au provocat conflicte deschise între părţi, ci chiar şi încercările de rupere sau conciliere doctrinară din interiorul lor au creat motive de dispută în cadrul aceleiaşi etnii. Un exemplu concludent în acest sens este dat de unirea unei părţi a ortodocşilor cu papalitatea şi crearea bisericii greco-catolice, iar ca urmare, imediat s-a născut şi conflictul care, chiar dacă nu s-a transformat într-un război religios, a dus la o dispută care continuă până în zilele noastre. Acest fenomen al sectarismului religios a fost prezent şi în interiorul lumii musulmane şi este cunoscută opoziţia dintre curentul sunnit şi curentul şiit, între care au existat numeroase războaie, fără ca vreuna din părţi să-şi impună definitiv doctrina.
Secolul al XIX-lea se părea că duce la atenuarea divergenţelor bazate pe diferenţele de credinţă, în contextul în care se impuneau, din ce în ce mai mult, ideile şi sentimentele naţionale, drept pentru care s-a şi numit secolul naţionalităţilor. Numai că şi statele naţionale nou create au păstrat culoarea religiei dominante, uneori fiind definite în funcţie de aceasta, chiar dacă în interiorul lor existau trunchiuri mari din alte confesiuni.
Ca urmare a reaşezării politice a lumii contemporane, a secularizării religiei şi laicizării societăţii în ansamblu, analiştii din zona geopolitică au avut tendinţa de a minimiza factorii religioşi în pornirea şi întreţinerea conflictelor. Aceştia fiind doar enumeraţi la cauzele unor conflicte deşi în unele situaţii au constituit elementul esenţial al acestora. Dar ca urmare a crizelor balcanice şi reafirmării islamismului, astăzi, din contră, riscă să se instaureze o atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena geopolitică redusă la componenta religioasă.
Războaiele balcanice de la sfârşitul secolului trecut pot să constituie cel mai bun subiect pentru analiştii care doresc să extragă din ansamblul evenimentelor rolul sentimentelor religioase. În primul rând, trebuie să spunem că ele se suprapun peste falia amintită, desemnată de Huntington, care desparte în Europa civilizaţiile catolică, ortodoxă şi musulmană. Acolo nu s-au războit numai sârbii cu croaţii şi bosniacii, ci şi ortodocşii cu catolicii şi cu musulmanii. La confruntare au participat direct sau indirect şi coreligionari din ţările care aveau ca dominantă una din religiile amintite.
Dacă mergem puţin în Orient, acolo unde domină religia musulmană, vom observa că majoritatea conflictelor actuale au o componentă religioasă, confesională extrem de puternică. În primul rând, se detaşează conflictul dintre islam şi iudaism. Evreii au fost chemaţi în patria originară de Biblie, cartea sfântă a religiei mozaice, dar acelaşi pământ constituie şi pentru musulmani obiect de veneraţie. Mai departe şiismul iranian este opus sunnismului arab şi pakistanez. La graniţa dintre India şi Pakistan se desfăşoară un conflict, generator a patru războaie până acum, care vizează teritorii populate de musulmani şi hinduşi, astfel componenta religioasă joacă rolul de vector cu potenţial major în aprinderea focului. În Sri Lanka, budiştii se bat cu hinduşii, în Filipine, musulmanii cu creştinii, în Timor, creştinii cu musulmanii, iar conflictul din Tibet nu poate face abstracţie nici el de componenta religioasă, budiştii lamaişti opunându-se statului ateu chinez. Pot fi date exemple de acest fel şi din Africa şi America, adică din toată lumea, pentru că secolul XXI trăieşte şi prin religios.
Între mai multele tipuri de panism (bazate pe comunitatea etnică, regională, continentală, ş.a.) se înscrie şi cel religios, fondat pe unitatea confesională, făcând, de regulă, referire la un trecut care o favorizează. Cele mai reprezentative de acest fel sunt, în prezent, panislamismul şi panortodoxismul.
Panislamismul, numit în mod curent pur şi simplu islamism, vizează refacerea şi unitatea lumii musulmane. Are o arie mai largă decât panarabismul, care este fondat pe principiul comunităţii etnice. Or, după cum se ştie, islamismul este astăzi a doua religie din lume ca număr de adepţi, după creştinism, la aceasta contribuind şi adepţii săi din ţările nearabe, exemple concludente fiind Indonezia (87% din cei 225 milioane de locuitori ai ţării), Pakistan (96% din cei aproape 160 milioane de locuitori), Bangladesh (88% din cei peste 140 milioane de locuitori), Nigeria (50% din 137 milioane de locuitori), Iran (99% din cei aproape 70 milioane de locuitori), Turcia (97% din cei, de asemenea, aproape 70 milioane de locuitori).
Panortodoxismul (unitatea tuturor ortodoxilor din lume, în principal din Europa) este vehiculat mai ales de Rusia, ţara cu cel mai mare număr de credincioşi, şi de Serbia, în virtutea meritelor istorice pe care şi le arogă, şi anume de a fi stopat o vreme expansiunea islamismului otoman. Dacă luăm în consideraţie datele referitoare la confesiunile religioase de la ultimele recensăminte din cele mai populate ţări ortodoxe, Rusia şi Ucraina, rămânem dezamăgiţi de numărul celor care s-au declarat ortodoxi: 35 milioane în Rusia (după alte surse chiar mai puţin) şi 15,5 milioane în Ucraina. Este posibil ca numărul real să fie mai mare având în vedere că ultimul recensământ în cele două ţări a fost efectuat în perioada comunistă (1989), când mulţi cetăţeni se declarau atei, fără să fie în realitate. Ca urmare, în mod paradoxal, a doua ţară din lume ca număr de ortodoxi nu este una europeană, ci una africană, respectiv Etiopia: Bioserica Ortodoxă Etiopiană are aproape 34 milioane de adepţi (jumătate din populaţia totală de 67,8 milioane de locuitori). A treia ţară este România, cu 19,8 milioane de credincioşi la recensământul din 1992 (86,8% din cei 22,81 milioane de locuitori).
Unii analişti apreciază că, în baza religiei, Rusia se consideră, nici mai mult nici mai puţin, decât moştenitoarea Imperiului Bizantin, ale cărui frontiere doreşte să le refacă.
Istoria demonstrează că ideile, religioase, filosofice, economice, au avut un rol determinant în evo­luţia omenirii iar religia s-a impus mai mult ca oricând în momente de impas, de criză majoră, deoarece doar în credinţă oamenii puteau găsi răspuns la problemele existenţiale. Numai că oricât s-ar propovădui iubirea de aproapele, fanaticii religioşi se îndepărtează tot mai mult de perceptul fundamental al credinţei, pentru ei nu există nimic altceva înafara propriei credinţe, ei nu sunt în stare să-şi depăşească limitele. Prin urmare, în lumea cuprinsă de criză s-ar putea să asistăm la noi conflicte care vor avea ca suport teoretic religia.

Bibliografie selectiva:

1.    Gen. br. ( r)  profesor universitar Gheorghe Nicolaescu – note de curs
2.    Religiile lumii – Brandon Toropov, Luke Buckles – editura Paralela 45, bucuresti 2008
3.    Himera credintei in Dumnezeu – Richard Dawkins, editura Curtea Veche, Bucuresti 2007
4.    Ciocnirea Civilizatiilor si Refacerea Ordinii Mondiale –  Samuel P. Huntington – editura Antet
5.    Misterele istoriei, religie, politica, bani – Eugen Ovidiu Chirovici, editura RAO, Bucuresti  2005
6.    Cruciadele vazute de arabi – Amin Maalouf – editura Proiect – Bucuresti 2008
7.    Tusicisny, Andrej, Civilizational Conflicts: More Frequent, Longer, and Bloodier, 2004
8.    Amartya Sen,  Identity and Violence: The Illusion of Destiny (Issues of Our Time), EDITURA W. W. Norton, 2006
9.    Berman Paul, Terror and Liberalism. EDITURA W W Norton & Company, 2003
10.    Edward Said, The Clash of Ignorance, EDITURA The Nation, 2001
11.    John. D. Caputo, Dupa moartea lui Dumnezeu, editura Curtea Veche, 2008
12.     Hatim Salih, Beyond the clash of Ignorance, Reset Dialogues on Civilizations, 2007

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s