ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ

1.  ACTIUNEA ÎN JUSTITIE

a.Noţiunea de acţiune în justiţie.
 
Se cunoaşte că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.1


 Orice încălcare a normelor juridice, produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate.
 Legea îndrituieşte pe cel din urmă să se adreseze şi să solicite intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.
 Încălcarea oricărei dispoziţii ale legii penale face să se nască un raport juridic de drept penal, caz în care, organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei.
 Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatat şi a se restabili ordinea de drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument) este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).
 Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.
 În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc. în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.
 Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme.2

 b. Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie.
 
Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu însuşi dreptul lezat prin încălcarea normei juridice.
 Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o anumită valoare socială ocrotită de lege şi deci o poziţie a acelei persoane faţă de semenii săi, sau faţă de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt.3 Aşa fiind, prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul, configurat în termenii arătaţi mai sus, devenind exercitabilă acţiunea în justiţie în vederea aplicării constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită prin lege.
 
c. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie.
 
 Dreptul la acţiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat, decât dacă valoarea socială ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice şi deci s-a nesocotit exercitarea dreptului legat de acea valoare socială.
 Acest drept la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoare socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este constituit.
 Dreptul la acţiune în justiţie, sub aspect procesual, constă în faptul, în aptitudinea titularului, de a se adresa organelor competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului, iar în sens procesual reprezintă un instrument juridic creat de lege, pentru ocrotirea şi valorificarea acelui drept.
 Dreptul la acţiune nu se confundă însă nici cu cererea în justiţie. Dreptul la acţiune este o noţiune juridică de drept penal substanţial, pe când cererea în justiţie este o instituţie de drept procesual.
 Cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea preexistentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui. De exemplu, în materie penală nelegalitatea actului de inculpare prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală (act care echivalează cu o cerere în justiţie), nu duce decât la imposibilitatea sesizării instanţei penale în modalitatea respectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. În momentul în care cererea în justiţie se va repeta în formele prescrise de lege, prin întocmirea unui nou act de inculpare, acţiunea este exercitabilă şi tragerea la răspundere penală devine posibilă.
 
d. Unitatea şi pluralitatea de acţiuni.
 
Unitatea şi pluralitatea de acţiuni privesc acţiunile de acelaşi gen, adică unitate şi pluralitate în sens substanţial şi aceeaşi unitate şi pluralitate în sens procesual.
 Sub aspect substanţial, dacă prin fapta ilicită s-au încălcat mai multe norme juridice care prevăd sancţiuni distincte, devin exercitabile mai multe acţiuni. Fiecare normă încălcată dă dreptul la o acţiune de tragere la răspundere. Astfel, dacă prin fapta respectivă s-a produs o vătămare corporală, precum şi un prejudiciu material pot fi exercitate, două acţiuni distincte: o acţiune de tragere la răspundere penală şi o acţiune de tragere la răspundere civilă. Fiecare dintre ele constituie suportul unor acţiuni în justiţie procesual distincte. Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane, dreptul la acţiune se exercită procesual faţă de toţi făptuitorii printr-o singură acţiune în justiţie. În cazul în care prin fapta ilicită s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul la o acţiune în justiţie. În acest caz există sub aspect substanţial o pluralitate de acţiuni după cum poate exista şi o pluralitate de acţiuni în sens procesual.
 Sub aspect procesual, de regulă, unei acţiuni de tragere la răspundere a persoanei care a săvârşit fapta îi corespunde o singură acţiune în justiţie. Când fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane se pot ivi două ipoteze: tragerea la răspundere a tuturor făptuitorilor se poate face deodată în cadrul aceluiaşi proces judiciar, existând şi substanţial şi procesual o singură acţiune în justiţie. Dacă făptuitorii nu sunt descoperiţi şi urmăriţi toţi odată, sub aspect substanţial se păstrează unitatea acţiunii, însă procesual va exista o pluralitate de acţiuni care va constitui suportul tot atâtor procese. Când acelaşi făptuitor a comis mai multe fapte ilicite, şi substanţial şi procesual, vor exista mai multe acţiuni. Dacă prin aceeaşi faptă s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare persoană vătămată are dreptul, sub aspect substanţial, la câte o acţiune de tragere la răspundere a făptuitorului. Procesual, vor exista atâtea acţiuni câte persoane vătămate sunt. în caz de conexare a acestor acţiuni procesuale într-un singur proces judiciar ele îşi vor păstra individualitatea.
 
e. Factorii acţiunii în justiţie.
 
Instituţia acţiunii în justiţie este determinată de anumite entităţi care permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură corecta desfăşurare a întregii activităţi judiciare. Aceste entităţi poartă denumirea de factorii sau termenii acţiunii şi sunt: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii.
 Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept consecinţă nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea unei acţiuni judiciare nevalabile4.
Temeiul acţiunii în justiţie rezidă în izvorul sau sursa acesteia şi are două modalităţi concrete de manifestare: temeiul de drept al acţiunii şi temeiul de fapt al acţiunii.
 Temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma de drept şi determină deducerea efectivă înaintea organelor judiciare a conflictului de drept.
Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.
Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic conflictual, dar cu poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie şi subiectul pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare. Lipsa acestei concordanţe inversate împiedică valabilitatea exerciţiului acţiunii judiciare, pentru că ori acţiunea este pusă în mişcare de un titular necompetent ori ea este îndreptată împotriva unei persoane nevinovate.
 Concordanţa menţionată poate lipsi numai când unul din subiecţii conflictului juridic este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în cazul vătămării printr-o faptă ilicită a unei persoane fără capacitate de exerciţiu, aceasta va avea calitatea de subiect al acţiunii în accepţiunea substanţială, dar în accepţiunea procesuală subiectul activ al acţiunii va fi reprezentantul său legal5.
Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie se referă la faptul că este aptă a fi folosită, a fi pusă în mişcare şi exercitată, deoarece nu apar împrejurări care împiedică pornirea şi continuarea procedurii judiciare. Ea trebuie să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii cât şi ulterior, întrucât numai în raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte care să dinamizeze activitatea procesuală. In anumite situaţii, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze prevăzute expres de lege (decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.).

2.  ACŢIUNEA PENALĂ

a.Noţiunea de acţiune penală.
 
Concluziile generale desprinse din prezentarea acţiunii în justiţie sunt valabile în mare măsură şi pentru acţiunea penală, ţinându-se seama de specificitatea conflictului de drept penal izvorât din săvârşirea infracţiunii şi a principiilor fundamentale de organizare şi desfăşurare ale procesului penal.
 Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi infractor în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport de drept civil în baza căruia, cel păgubit poate pretinde reparaţiuni.
 În alte situaţii fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor acţiuni (disciplinare, administrative) dar, care sunt extrapenale.
 Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil în faţa organelor competente se face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus în faţa organelor judiciare prin promovarea acţiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea acţiunii civile.
 Prin intermediul acţiunii, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor juridice privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).
 În literatura de specialitate noţiunea de acţiune în general, este discutată sub două aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).
 Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor să capete eficienţă reală.
 Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său6.
 Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului.
 Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei, care, odată investită este obligată să judece cauza. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât, aceasta este energia care însufleţeşte întregul  proces.
Temeiul acţiunii penale. Temeiul acţiunii penale constă în, chiar prevederile constituţionale prin care statul garantează ocrotirea drepturilor şi libertăţilor  persoanei şi societăţii. Temeiul de fapt constă în exercitarea efectivă a tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
 Aptitudinea funcţională. Ca orice acţiune judiciară, şi acţiunea penală, pentru a-şi realiza efectul său dinamizator al activităţii procesuale, trebuie să aibă capacitate funcţională, să fie deci aptă de a fi pusă în mişcare şi a fi exercitată.
 
b.  Obiectul acţiunii penale.
 
Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care a săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 C.pr.pen.). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).
 Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia care rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. A considera că acţiunea penală are ca obiect aplicarea sancţiunii penale înseamnă a reduce posibilitatea exerciţiului acţiunii numai la faza de judecată, fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancţiunilor penale; ori, o asemenea confuzie ar fi inexactă, deoarece acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din C.pr.pen.). Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea pedepsei (limitată numai la desfăşurarea procesului în faza de judecată). În condiţiile formulării actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces penal şi nu numai al judecăţii.
 
c.  Subiecţii acţiunii penale.
 
Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.
 Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori) fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.
 Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale. Aceştia sunt: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict şi deci un raport de drept penal, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, primul având dreptul de a folosi acţiunea penală pentru rezolvarea lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.
 Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este mai cuprinzător.
 Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl reprezintă colectivitatea, respectiv statul, cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de subiect activ iar cel de-al doilea de subiect pasiv.
 Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate, pe care o are exclusiv statul.
 Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii. Persoana vătămată, nu este niciodată titular al acţiunii penale întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparţine numai statului.
Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.
 – Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:
 – statul ca titular general al acţiunii penale;
 – procurorul ca subiect al acţiunii penale;
 – partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale;
– alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale când este vorba de existenţa unor autorizări, încuviinţări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane şi organe nu sunt subiecţi ai acţiunii penale, ci subiecţi auxiliari ai procesului penal şi deci nu au dreptul de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea penală). În aceste situaţii acţiunea penală este pusă în mişcare şi exercitată de către procuror după ce în prealabil a obţinut autorizarea, încuviinţarea sau sesizarea de la cei în drept să o dea sau să o facă.
 – Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participanţii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi favorizatorii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale, întrucât ei nu au calitatea de participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori distincţi ai unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală îndreptată împotriva participanţilor este distinctă de cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau favorizatorului. (Vasile Panţurescu).
 Tăinuitorul este subiect pasiv al acţiunii penale în cazul infracţiunii de tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în acţiunea penală pentru infracţiunea de favorizare.

d. Trăsăturile acţiunii penale.
 
Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.
 Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:
 – Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept procurorului şi în cazuri restrânse persoanei vătămate.
  – Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din prevederile art. 234, 235, 262, 336 şi 337, ale aceluiaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii penale.
 –  Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă.
 Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează cursul său normal. Odată investit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare solicitate sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să apară după ce acesta a început.
 – Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi. Astfel, unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o pluralitate de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la răspundere penală separat.
 Ceea ce determină unitatea şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea ei7.
 – Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecinţă procedurală necesară individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală, sau pretind să intervină în cauză8. „Acţiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părţii civilmente responsabile, persoanelor juridice şi succesorilor inculpatului”. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
 Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale, nu poate fi săvârşită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.
 Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe, cum ar fi:
 – succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui decedat;
 – dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar, în caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta9; „Teza nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a incapabililor în general sau la posibilitatea participării alături de minor, la anumite activităţi procesuale – ca de exemplu cele prevăzute în art. 481 C. proc. pen. – a unor reprezentanţi”.
 – nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.
 – Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale dau acesteia o autonomie juridică care o fac să se deosebească conceptual şi funcţional de alte categorii de acţiuni în justiţie. În desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc, ele răsfrângându-se asupra întregii reglementări a procesului penal. Aspectele de amănunt ale trăsăturilor acţiunii penale, se reliefează practic cu ocazia efectuării actelor sau măsurilor procedurale care duc la realizarea scopului final al acţiunii penale.
 
e. Momentele desfăşurării acţiunii penale.
 
 Codul de procedură penală în art. 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.
 Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o temporaneitate, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final)10.
 Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:
 – punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;
 – exercitarea acţiunii penale;
 – epuizarea sau stingerea acţiunii penale.
 – Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale.
 Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:
 – să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare;
 – să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se efectuează urmărirea penală;
 – să fie începută urmărirea penală;
 – să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
 Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului penal în care aceasta are loc.
 În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 C. proc. pen., când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens, pe care le înaintează procurorului. Potrivit art. 235 C. proc. pen., procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă.
 În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a C. proc. pen.) şi să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal.
 În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a C. proc. pen.). Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal pentru alte fapte, punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2  C. proc. pen.).
 Din analiza prevederilor art. 337 alin. 1 şi art. 336 alin. 1 din C. proc. pen. rezultă că, în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată.
 Pentru infracţiunile prevăzute de lege pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta se va adresa organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii (art. 279 alin. 2  C. proc. pen.).
 În cazul acesta plângerea prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii prealabile de către partea vătămată nu declanşează însăşi acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror, plângerea prealabilă neconstituind un act de inculpare.
 În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul.
 Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de inculpat, această calitate procesuală având rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.
 – Exercitarea acţiunii penale.
 Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului.
 Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei subiecţi care potrivit legii pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.
 În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, dă o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul procurorul emite rechizitoriul şi îl trimite pe inculpat în judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acţiunii penale.
 În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei, prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.
 – Epuizarea şi stingerea acţiunii penale.
 Între momentele procesuale importante pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii penale se înscriu şi epuizarea sau stingerea acesteia.
 Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat realizându-se până la capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta, este modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.
 Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare până la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare ori de câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din C. proc. pen., înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare.
Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 C. proc. pen.).
 Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal, însă, pot apare situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 C. proc. pen. Ele pot fi grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le determină în: cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea este lipsită de obiect sau se poate exercita numai în anumite condiţii.
 Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei sunt:
 a) Fapta nu există;
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală;
 b1) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
 c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat;
 d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
 e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
           Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect sunt:
 f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume:
1. Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia;
 2. Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia;
 3. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
 g) A intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului, sau după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor;
 h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
 i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
 i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
 j) Există autoritate de lucru judecat. Puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în faţa instanţei de judecată.
3. ACŢIUNEA CIVILĂ

 a. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal.
 
Acţiunea civilă în procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează în justiţie, tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau a suferit daune morale cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat11. Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică), cere organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei despăgubiri, atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.
 Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale şi având un caracter accesoriu, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii acestora.

 
 b. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal.
 
Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 – infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
 – între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;
 – prejudiciul trebuie să fie cert;
 – prejudiciul să nu fi fost reparat;
 – în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal (când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă – art. 17 C. proc. pen.).
 De asemenea, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul când participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.
Elementele acţiunii civile.
 
 c. Obiectul acţiunii civile. Potrivit art. 14 alin. 1 C. proc. pen., acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabilă civilmente, pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil sau prin repararea daunelor morale, potrivit legii civile. De aceea, obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor.
 
d. Subiecţii acţiunii civile.
 
În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil.
Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 C. proc. pen. persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal se numeşte parte civilă. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil decurgând din suportarea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii.
Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Art. 14 alin. 1 C. proc. pen. precizează că aceste persoane sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi la răspundere civilă.

e. Trăsăturile acţiunii civile.

Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.
 Din noţiunea acţiunii civile cât şi a condiţiilor exercitării acesteia în procesul penal, reiese că acţiunea civilă în procesul penal, are următoarele trăsături:
aparţine părţii vătămate şi nu statului;
  nu este obligatorie, legea lăsând la latitudinea părţii vătămate dreptul de a se constitui ca parte civilă şi a solicita despăgubiri, cu excepţia infracţiunilor în urma cărora cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă (art. 17 C. proc. pen.).
 este disponibilă. Potrivit normelor procesuale şi substanţiale de drept civil acţiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanţă cu principiul disponibilităţii procesului civil. Disponibilitatea acţiunii civile se menţine ca regulă şi în cadrul procesului penal, dar principiul oficialităţii procesului penal îşi pune amprenta pe modul particular în care această acţiune se realizează. Astfel, partea civilă deşi are în mâna sa acţiunea civilă, organele judiciare pot lua din oficiu măsuri care să realizeze mai eficient drepturile părţii civile, dar, numai în situaţia excepţiilor menţionate, pentru că, partea civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă.
este divizibilă, în sensul că acţiunea civilă se poate exercita şi numai faţă de unii sau unul din participanţii la săvârşirea infracţiunii, dacă aceştia sunt insolvabili, conform principiului de drept al răspunderii civile în solidar.
nu este individuală, întrucât se poate exercita şi faţă de persoana responsabilă civilmente dacă inculpatul este insolvabil, sau, în caz de deces al inculpatului, acţiunea civilă poate continua faţă de moştenitorii legali.
 
f. Exercitarea acţiunii civile.

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile.
 Persoana fizică cu capacitate deplină de exerciţiu are posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă.
Exercitarea acţiunii civile din oficiu.
 Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 1 C. proc. pen.). Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.
Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă.
 Sunt situaţii în care acţiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poate fi exercitată numai la instanţa civilă datorită inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale (situaţiile sunt cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile).
Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.
 Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă nu se pune în cazul exercitării concomitente a celor două acţiuni în cursul desfăşurării procesului penal, pentru că în această situaţie cadrul juridic al procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal.
 
g. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună au ajuns în faţa instanţei penale.
 În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar aceasta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă12. Instanţa civilă va rezolva acţiunea civilă ţinând seama de temeiurile care au stat la baza soluţionării cauzei penale de către organele de urmărire penală. Pentru admiterea sau respingerea acţiunii civile, instanţa civilă va analiza şi conţinutul ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.
 Când acţiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, se observă că, potrivit art. 346 alin. 1 C. proc. pen., instanţa penală se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.
 Conform prevederilor art. 346 alin. 2, 3 şi 4 C. proc. pen. rezultă că instanţa penală are patru posibilităţi în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nu acordă despăgubiri civile; admite acţiunea civilă în total sau în parte; respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei şi nu soluţionează acţiunea civilă.
Instanţa nu acordă despăgubiri civile.
 Potrivit art. 346 alin. 3 c. proc. pen., instanţa penală nu acordă despăgubiri civile când pronunţă soluţia achitării pentru motivul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat.
Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte.
 Instanţa, când constată săvârşirea de către inculpat a unei fapte prevăzută de legea penală şi producerea unui prejudiciu material părţii civile, admite în total sau în parte acţiunea civilă, indiferent de soluţia pe care o pronunţă în acţiunea penală: condamnare, achitare, încetarea procesului penal. Când instanţa pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţiunea a cauzat prejudicii materiale părţii civile, în toate cazurile, va obliga pe inculpat şi, eventual, partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile.
Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei.
 Această soluţie se deosebeşte de ipoteza prevăzută în art. 346 alin. 3 C. proc. pen. În acest caz, temeiul pe care a fost soluţionată latura penală nu exclude, de plano, posibilitatea acordării de despăgubiri civile. Astfel, când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dacă constată că fapta a produs un prejudiciu material, poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei. Dacă instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale, nu va acorda despăgubiri civile.
Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă.
 Conform prevederilor art. 346 alin. 4 C. proc. pen., instanţa nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 alin. 1 lit. f şi j din C. proc. pen., precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile.
MODALITĂŢI DE REPARARE A PAGUBELOR
PRODUSE PRIN INFRACŢIUNI

 Conform art. 14 alin. 3 C.p.p. repararea pagubelor produse prin infracţiune, se poate face potrivit dispoziţiilor legii civile:
 a) în natură, prin:
  – restituirea lucrului;
  – restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii;
  – desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris;
  – orice alt mijloc de reparare.
 b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirile băneşti se pot acorda şi pentru folosul legal de care a fost lipsită partea civilă.
 În vederea asigurării reparării pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti, legea dă dreptul sau obligă organele de urmărire penală să ia măsuri asigurătorii: sechestrul, inscripţia ipotecară, poprirea.
 Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare (inculpare).
 În cadrul procesului penal acţiunea civilă este scutită de taxă de timbru.
5. SARCINI CE REVIN ORGANELOR DE POLIŢIE ÎN
LEGĂTURĂ CU ACŢIUNEA CIVILĂ

 Organelor de poliţie le revin următoarele sarcini referitor la acţiunea civilă în procesul penal:
 – să arate părţii vătămate că are dreptul să se constituie parte civilă, în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată până la citirea actului de sesizare;
 – să constate pagubele produse prin infracţiuni şi împrejurările producerii lor, precum şi întinderea acestora;
 – să ceară în mod operativ evaluarea pagubelor produse prin infracţiuni, conform prevederilor legale;
 – să ceară unităţilor publice sau private păgubite, date referitoare la întinderea pagubelor şi la faptele prin care pagubele au fost pricinuite – acestea fiind obligate să prezinte situaţia şi datele cerute;
 – să constituie din oficiu parte civilă când paguba s-a produs unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
 – să ia măsuri de reparare a pagubelor produse prin infracţiuni, fie în natură, fie prin plata unui echivalent bănesc, ori să propună luarea unor măsuri asigurătorii, numai după începerea urmăririi penale;
 – să ia toate măsurile ce se impun, pentru asigurarea reparării integrale a pagubelor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s