NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROCESUL PENAL


I  NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROCESUL PENAL

1. Noţiunea, scopul şi fazele procesului penal

a. Noţiunea şi scopul procesului penal
 
Activitatea prin care organele specializate ale statului descoperă infracţiunile, identifică şi prind infractorii, strâng şi administrează probele, realizează tragerea la răspundere penală şi aplică pedepsele, este o activitate foarte complexă, care depăşeşte limitele stricte ale soluţionării cauzei penale în cadrul actului jurisdicţional.


Această activitate juridică atotcuprinzătoare şi foarte complexă, este procesul penal.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi obligaţii având ca scop:
– constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârşit, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune, să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (art. 1 alin. 1 C.pr.pen.);
– apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea infracţiunilor, precum şi educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor ( art. 1 alin.2 C.pr.pen.).

b. Trăsăturile caracteristice ale procesului penal

Definiţia procesului penal cuprinde principalele elemente care-l caracterizează.
Analizarea acestor elemente este necesară pentru a avea imaginea corectă a noţiunii, ţinând seama că ea este folosită foarte frecvent şi în vocabularul uzual, dar într-o accepţiune mai puţin conformă cu rigurozitatea ştiinţifică.
– procesul penal constituie în primul rând o activitate;
Termenul de proces, este derivat din latinescul ”praecedere”, care înseamnă a progresa, a avansa, a evolua.
Procesul penal este un fenomen dinamic, tipic evolutiv şi care se manifestă ca o activitate foarte complexă. În cadrul său se desfăşoară o seamă de activităţi mai restrânse. Fiecare dintre aceste activităţi, are menirea să împingă, să propulseze procesul penal spre atingerea scopului său final.
Denumirea de proces penal, provine de la specificul activităţii judiciare, care, se desfăşoară progresiv de la descoperirea infracţiunii şi până la condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare rămasă definitivă.
– procesul penal este o activitate reglementată de lege;
Instituţiile procesuale, cât şi activitatea de ansamblu, se desfăşoară în limitele celei mai stricte legalităţi. Legea reglementează amănunţit drepturile şi obligaţiile participanţilor în procesul penal, modul de efectuare a activităţilor, succesiunea acestora, precum şi conţinutul diferitelor acte procedurale.
Între activităţile procesuale şi normele juridice care le reglementează, există o legătură indisolubilă. Principiul legalităţii, care este cel mai important în procesul penal, trebuie să aibă în procedura penală aceeaşi implicaţie şi rezonanţă ca în dreptul penal, sau în orice altă ramură de drept.
Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi realizează activităţile procesuale, deci sunt reglementate de aceasta –  forme, denumite forme procesuale.
– procesul penal se realizează întotdeauna într-o cauză penală;
Fapta săvârşită sau presupusă ca fiind săvârşită, constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal ca manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi obiectul juridic, determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză penală, denumire sinonimă cu cea de litigiu penal, sau pricină penală, folosite în practica judiciară.
Este necesară această precizare, pentru a marca diferenţierea procesului penal de procesul civil, sau procedura de contencios administrativ, care sunt de asemenea activităţi reglementate de lege, desfăşurate de anumiţi participanţi, dar în cauze cu alte naturi juridice.
Determinarea procesului penal, este dată de împrejurarea că organul judiciar este sesizat de existenţa litigiului penal izvorât din săvârşirea unei infracţiuni. Nici un proces penal nu se poate realiza pe o altă bază.
– procesul penal se realizează de diverşi subiecţi procesuali;
 Aşa cum se precizează în noţiunea procesului penal, acesta se desfăşoară de către organele judiciare, cu participarea parţilor şi a altor persoane. În procesul penal întâlnim următoarele organe judiciare: organele de urmărire penală, organele Ministerului Public şi organele judecătoreşti.
În cadrul organelor judiciare menţionate mai sus, se constată o anumită ierarhizare, care determină în fiecare cauză şi în raport cu activitatea îndeplinită, o anumită competenţă.
Pe lângă organele judiciare, în procesul penal mai participă părţile care au interese proprii în proces, precum şi persoanele ce pot contribui la aflarea adevărului, dar care, de regulă, nu au interes în cauză. Ca părţi şi persoane care participă în procesul penal, pot fi date ca exemplu: inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, traducătorul şi grefierul.
Activitatea judiciară este desfăşurată de organele judiciare cu participarea altor subiecţi procesuali, având calitatea unor titulari de drepturi şi obligaţii. Această precizare este necesară pentru a se marca diferenţa dintre activitatea judiciară şi procesul penal, iar pe de altă parte, pentru a se sublinia faptul că raporturile procesuale reprezintă elemente intrinseci ale procesului penal.
Noţiunea de proces penal, este mult mai largă decât activitatea organelor judiciare, întrucât aceste organe, în exercitarea atribuţiunilor lor legale, au o serie de drepturi, cărora le corespund anumite obligaţii corelative din partea celorlalţi participanţi procesuali dar, în acelaşi timp, părţile, eventual celelalte persoane participante, pot acţiona din proprie iniţiativă, exercitându-şi drepturile acordate prin lege în faţa organelor judiciare.
– procesul penal trebuie să fie rezolvat cu operativitate şi într-un timp rezonabil;
Conform art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi pedepsirea infractorilor potrivit vinovăţiei lor.
Aflarea adevărului în fiecare cauză penală în parte, necesită desfăşurarea unor activităţi procedurale rapide, în vederea identificării autorilor, a strângerii şi verificării probelor, atât în acuzare cât şi în apărare, cu respectarea strictă a prevederilor legale. Rezolvarea rapidă a cauzei, contribuie la creşterea rolului preventiv special şi general al pedepselor aplicate, iar pe de altă parte, împlinirea termenului de prescripţie, poate împiedica tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Interesul societăţii constă în aceea că, represiunea în cazul săvârşirii infracţiunii trebuie să fie rapidă şi sigură. Pentru rapiditatea represiunii în procesul penal, funcţionează principiul operativităţii, care totdeauna are limitele obiective, determinate de factori ce trebuie să împace exigenţele activităţii judiciare de bună calitate cu necesităţile represiunii corecte şi exacte, precum şi cu interesele respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei.

c. Fazele procesului penal
 
Procesul penal cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară într-un angrenaj de acte procesuale. Multitudinea componentelor, impune o grupare a acestora, astfel încât întregul – foarte complex, dar reprezentând totuşi o unitate – să fie despărţit în mai multe diviziuni.
Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care, se efectuează un complex de activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, între două momente proeminente ale cauzei penale, pe bază de raporturi juridice caracteristice, în vederea realizării unor sarcini specifice.
Activităţile din cadrul fazelor procesului penal, se desfăşoară într-o anumită succesiune, iar ordinea activităţilor procesuale este prestabilită de lege.
Activităţile proprii fazelor se desfăşoară progresiv. Fiecare nouă activitate întreprinsă propulsează procesul, însemnând un pas înainte către atingerea scopului şi obiectivelor fazei respective, cât şi către ţelul procesului penal. Procesul penal fiind o activitate în devenire, constituie un fenomen complex, într-o continuă dinamică şi transformare.
Între componentele fazelor procesuale există o interdependenţă şi o continuă determinare dialectică. Coordonarea activităţilor face ca fiecare act să reprezinte o condiţie şi, într-o anumită măsură, o consecinţă a unei alte activităţi.
Totalitatea fazelor şi ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal, constituie sistemul său. Sistemul procesului penal este destul de diferit de la o reglementare la alta, mai ales dacă se au în vedere diverse epoci istorice, sau norme juridice cu esenţe deosebite.
Sistemul actual al Codului de procedură penală, reflectă împărţirea obiectivă, a procesului penal în cele trei mari faze ale sale:
  – urmărirea penală;
  – judecata;
                 – punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase definitive.
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal şi se situează între începutul urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, prin rechizitoriul procurorului.
Urmărirea penală are drept scop strângerea şi verificarea probelor cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, la identificarea autorului şi la stabilirea împrejurărilor necesare justei soluţionări a cauzei, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 C.pr.pen.).
Activităţile din această fază sunt desfăşurate de către organele de urmărire penală (procurori şi organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale – art. 201 C. pr. pen.).
În cursul urmăririi penale, făptuitorul poate avea calitatea fie de învinuit, după începerea urmăririi penale (urmărire penală cu învinuit în cauză), fie de inculpat, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa (urmărire penală cu inculpat în cauză).
Judecata este a doua fază a procesului penal, desfăşurată în faţa instanţelor de judecată. Această fază se situează între momentul sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, în cazurile prevăzute de art. 2781 alin. 8 lit. c din Codul de procedură penală şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. În cazul prevăzut în art. 2781 alin. 8 lit. c, actul de sesizare a instanţei de judecată îl constituie plângerea persoanei la care se referă alineatul 1 al articolului.
Făptuitorul în această fază are calitatea de inculpat.
Judecata, permite continuarea soluţionării pricinii penale în condiţiile de publicitate, deplină contradictorialitate şi de exercitare deplină a dreptului de apărare, astfel încât hotărârea instanţei, rămasă definitivă, să exprime adevărul cu privire la fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie a inculpatului sintetizate în sancţiunea penală aplicată acestuia.
Judecata se poate desfăşura pe mai multe trepte: în fond, în apel, în recurs şi recurs în interesul legii.
De asemenea, conform Convenţiei europene a drepturilor omului, ratificată şi de România, după primirea în Consiliul Europei şi ulterior aderarea la Uniunea Europeană, judecata în recurs se poate desfăşura şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, după parcurgerea tuturor momentelor în plan naţional, dacă inculpatul nu este mulţumit de hotărârea judecătorească pronunţată împotriva sa.
Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase definitive. Aceasta, reprezintă a treia fază a procesului penal şi cuprinde toate activităţile procedurale efectuate după rămânerea definitivă a hotărârilor judecătoreşti, până în momentul în care este sesizat organul de executare (îndeplinirea tuturor formalităţilor de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase definitive). Executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură penală, aceasta plasându-se în afara procesului penal.
 Trecerea procesului penal prin cele trei faze reprezintă schema sa tipică (proces penal tipic). Însă, sunt situaţii când procesul penal se întrerupe după prima fază, sau a doua fază. De exemplu, încetarea urmăririi penale, sau scoaterea de sub urmărire penală, pot întrerupe continuarea cauzei în celelalte faze; de asemenea, pronunţarea unei achitări în faza de judecată sau când a intervenit amnistia, graţierea, ori decesul inculpatului, poate înlătura realizarea fazei de punere în executare a hotărârii judecătoreşti de condamnare.
În aceste din urmă situaţii, întâlnim procesul penal atipic.

2. Dreptul procesual penal, izvoarele sale şi structura Codului de procedură penală
 
Întreaga activitate procesuală este înscrisă în anumite norme juridice. Se cunoaşte că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere.
Ansamblul acestor norme juridice, formează dreptul procesual penal.
Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal şi al activităţilor desfăşurate de către participanţii în procesul penal (organele judiciare, părţile şi persoanele).
 Dreptul procesual penal cuprinde în conţinutul său normativ, atât reguli procesuale, cât şi reguli procedurale.
Regulile procesuale definesc actele ce se îndeplinesc pentru dinamizarea procesului penal, respectiv al declanşării, desfăşurării şi stingerii acestuia, precum şi în ce condiţii intervin actele procesuale şi cărui participant în procesul penal îi revine dreptul, sarcina, sau obligaţia de a le îndeplini.
Regulile procedurale au caracter de reguli complementare faţă de regulile procesuale, indicând modul cum trebuie procedat pentru a se aduce la îndeplinire actele procesuale în vederea atingerii de către acestea a finalităţii lor.
Dreptul procesual penal este format dintr-un ansamblu de norme juridice de formă, în raport de dispoziţiile de drept penal, care sunt considerate norme de fond. De aceea se spune că, în opoziţie cu dreptul penal care constituie dreptul substanţial sau material, dreptul procesual penal este un drept formal.
Sunt considerate norme juridice de formă, toate normele juridice care tratează organizarea jurisdicţiei represive, competenţa acesteia, precum şi modul de desfăşurare a procedurii în faţa organelor respective.
Împărţirea normelor penale în norme sau legi de fond şi norme sau legi de formă, are o importanţă teoretică şi practică deosebită, pentru că diferenţierile care se fac, au implicaţii în: ceea ce priveşte interpretarea normelor penale (consecinţele vor fi mult diferenţiate); interpretarea normelor de formă şi explicarea lor, au de regulă un sens restrictiv; explicarea sensului legii poate fi extensivă; aplicarea în timp a normelor penale de fond, retroactivitatea, devine posibilă atât în condiţiile prevăzute de art. 12 C.pen. (dezincriminarea faptei penale de către legea nouă), cât şi a celor prevăzute de art. 13 C.pen. (aplicarea legii mai favorabile).
Normele de formă şi deci legea de procedură penală, sunt în principiu de imediată aplicare, formele procesuale promulgate de legea în vigoare fiind aplicabile situaţiilor viitoare, ulterioare intrării ei în vigoare, dar rămânând câştigat cauzei tot ce s-a îndeplinit procesual valabil anterior, potrivit legii ieşite din vigoare.
Dreptul procesual penal, ca ramură distinctă a sistemului de drept, are strânse legături cu alte ramuri de drept astfel: dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional public şi privat, dreptul transporturilor, dreptul financiar, precum şi cu alte ştiinţe: medicina legală, criminalistica, psihologia judiciară, statistica judiciară, teoria generală a dreptului etc..
Izvoarele dreptului procesual penal sunt: Constituţia României, Codul de procedură penală, Codul penal, Codul civil, Codul familiei, Codul muncii, legi organice şi speciale adoptate de Parlamentul României, tratate şi convenţii internaţionale la care România este parte.
Codul de procedură penală, cuprinde principalele norme juridice după care se desfăşoară procesul penal, fiind împărţit în două mari părţi: partea generală şi partea specială.
Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal, precum şi regulile comune cele mai însemnate care se aplică în tot cursul procesului penal, în mod obişnuit, independent de fazele procesuale sau momentele acestora şi fără a urma o reglementare, o anumită cronologie.
Partea generală este formată din următoarele titluri:
– regulile de bază şi acţiunile în procesul penal (art. 1-24);
– competenţa (art. 25-611);
– probele şi mijloacele de probă (art. 62-135);
– măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (art. 136-170);
– acte procesuale şi procedurale comune (art. 171-199).
 Partea specială reprezintă o reglementare cronologică a procesului penal în dinamica sa concretă, urmând evoluţia activităţilor şi formelor procesuale, astfel cum se realizează ele în mod obişnuit şi cuprinde următoarele titluri:
– urmărirea penală (art. 200-286);
– judecata (art. 287-4142);
 – executarea hotărârilor penale (art. 415-464);
 – proceduri speciale (art. 465- 5221);
 – dispoziţii finale (art. 523-524) şi indicele alfabetic al Codului de procedură penală.
II  PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

1. Noţiunea şi importanţa principiilor procesului penal

Principiile fundamentale ale procesului penal, sunt reguli de bază (diriguitoare) după care se organizează şi se desfăşoară întregul proces penal. Ele se deosebesc de la un sistem judiciar la altul, nu atât prin numărul sau denumirea lor, cât mai ales prin conţinut, respectiv esenţa acestora.
Principiile fundamentale ale procesului penal constituie un temei neîndoielnic şi principial pentru orientarea în practică a organelor judiciare, în numeroase situaţii complexe şi uneori deosebit de complicate, care nu sunt integral reglementate sau cu privire la care nu există norme judiciare de amănunt. În asemenea situaţii, principiile fundamentale ale procesului penal, constituie o călăuză sigură în orientarea organelor judiciare, deoarece rezolvarea în conformitate cu aceste principii, se înscrie în tendinţa generală de soluţionare a cauzelor penale, fiind corespunzătoare cu realizarea sarcinilor justiţiei şi înfăptuirea politicii penale a statului.
Codul de procedură penală român, cuprinde în primul său capitol intitulat ”Scopul şi regulile de bază ale procesului penal”, norme în care sunt înscrise principiile sale fundamentale (art. 2-8 C.pr.pen.).
Importanţa principiilor fundamentale ale procesului penal, constă în faptul că ele duc la aplicarea corectă a normelor juridice procesual penale în cauzele concrete supuse urmăririi penale şi judecăţii, contribuind totodată la garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

2. Principiile fundamentale ale procesului penal

Conform prevederilor din Constituţia României şi ale Codului de procedură penală (art. 2-8), principiile fundamentale ale procesului penal sunt:
a. Principiul legalităţii procesului penal (art. 2 alin. 1 C.pr.pen. şi art. 51 din Constituţia României). Conform acestei reguli, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Legea fundamentală, fără a proclama expres legalitatea ca principiu fundamental al procesului penal, se referă într-o normă concretă (art.23 pct. 12) în care se înscrie regula că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Deci, cum aplicarea de pedepse este realizabilă exclusiv pe calea unui proces penal, Constituţia României consacră în acest fel principiul legalităţii procesului penal.
b. Principiul oficialităţii procesului penal (art. 2 alin. 2 C.pr.pen.).
Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Sub aspectul excepţiilor de la principiul oficialităţii, distingem situaţii când oficialitatea este înlăturată, atât în ceea ce priveşte declanşarea procesului penal, cât şi în ceea ce priveşte desfăşurarea ulterioară a acestuia.
Excepţii de la oficialitatea procesului penal
1 – lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care este necesară aceasta (art. 279 alin. 1 C.pr.pen. şi art. 10 lit. f C.pr.pen.);
2 – lipseşte sesizarea organului competent şi anume, sesizarea comandantului pentru infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare prevăzute de art. 331-337, 348, 353-354 C.pen. şi sesizarea organelor competente C.F.R., pentru infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 278 C.pen.);
3 – lipseşte autorizarea organelor competente. Autorizarea Senatului sau Camerei Deputaţilor, pentru senator sau deputat (art. 72 alin. 2 şi 3 din Constituţia României) şi autorizarea Procurorului General al României, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, contra siguranţei statului român (art. 5 C.pen.), sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a dus o vătămare integrităţii corporale, sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul României;
4 – lipseşte exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii sau demnităţii reprezentantului statului respectiv (art. 171 C.pen.).
Oficialitatea procesului penal în aceste situaţii, este îngrădită numai în legătură cu pornirea procesului penal, iar după obţinerea autorizării sau încuviinţării cerute de lege, procesul penal se desfăşoară din oficiu.
Instituţia plângerii prealabile a părţii vătămate, suprimă complet desfăşurarea procesului penal, întrucât legea lasă la aprecierea şi hotărârea  părţii vătămate de a declanşa sau înceta procesul penal.
c. Principiul aflării adevărului (art. 3 C.pr.pen.).
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
d. Principiul rolului activ al organelor judiciare (art. 4 şi 202 C.pr.pen.).
Organele judiciare au obligaţia de a avea un rol activ în desfăşurarea procesului penal.
e. Principiul prezumţiei de nevinovăţie (art. 52 şi 66 alin. 1 C.pr.pen., art. 23 pct. 11 din Constituţia României şi art. 11 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).
f. Principiul garantării libertăţii persoanei
Libertatea persoanei este garantată în tot cursul procesului penal. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
g. Principiul respectării demnităţii umane
Conform acestui principiu, orice persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită de lege.
h. Principiul garantării dreptului la apărare (art. 6, 136, 171-172 C.pr.pen. şi art. 24 din Constituţia României).
i. Principiul folosirii limbii materne şi a interpretului în desfăşurarea procesului penal (art. 7, 8 C.pr.pen. şi art. 128 din Constituţia României).
j. Principiul operativităţii (rapidităţii) procesului penal.
k. Principiul rezolvării cauzei penale într-un timp rezonabil.
k. Principiul egalităţii tuturor persoanelor în procesul penal.
III  PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Pentru realizarea dreptului sau de a trage la răspundere penală, statul organizează şi reglementează activitatea procesuală, desemnând anumite organe care participă la această activitate şi pe care le investeşte cu funcţii procesuale.
Săvârşirea infracţiunii se răsfrânge asupra unor persoane, care fie că răspund pentru faptele lor, fie că au de realizat anumite drepturi care izvorăsc din săvârşirea faptei penale. Aceste persoane sunt direct interesate în desfăşurarea şi soluţionarea cauzei penale, având calitatea de părţi, întrucât în privinţa unora este angajată răspunderea penală sau civilă, iar alte persoane îşi manifestă voinţa de a obţine, pe calea procesului penal, satisfacerea drepturilor lezate prin infracţiune.
Părţile în procesul penal, în mod obişnuit au cele mai largi drepturi procesuale, având de îndeplinit şi anumite îndatoriri care de regulă nu incumbă altor participanţi.
În exercitarea drepturilor, părţile trebuie să manifeste o atitudine corectă, de loialitate procesuală şi de realizare exclusivă a unor interese legitime ocrotite de lege.
La proces participă şi o serie de persoane care, fără a fi interesate în cauză, desfăşoară o activitate de natură a ajuta realizarea sarcinilor procesului penal.
Persoanele care cooperează în cadrul procesului penal, în vederea atingerii scopului acestuia, poartă denumirea de participanţi.
 În procesul penal, ca activitate reglementată prin lege, participă următoarele categorii de participanţi:
1 – organele judiciare;
2 – părţile;
3 – persoanele.

1. Organele judiciare sunt organe ale statului anume desemnate prin lege, investite cu funcţii procesuale să prevină, să descopere şi cerceteze, să  judece şi soluţioneze infracţiunile săvârşite.
 În Constituţia României este reglementată ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct autoritatea judecătorească, în cadrul căreia sunt prevăzute: instanţele judecătoreşti (art. 124 – 130), Ministerul Public (art. 131 – 132) şi Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 – 134). Ulterior este adoptat şi un pachet de legi privind reorganizarea sistemului judiciar, la care se adaugă şi unele dispoziţii privind organele de cercetare penală.
Conform atribuţiilor stabilite prin lege, organele judiciare sunt următoarele:
a. organele de urmărire penală;
b. organele Ministerului Public;
c. organele judecătoreşti.

a. Organele de urmărire penală sunt acele organe ale statului care acţionează de regulă în prima fază a procesului penal, în scopul strângerii şi verificării probelor cu privire la existenţa sau inexistenţa unei infracţiuni, la identificarea autorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Conform art. 201 C.pr.penală, organele de urmărire penală sunt:
– procurorii, când efectuează personal urmărirea penală, în cazurile prevăzute de lege (art. 209 alin. 3 C.pr.pen.);
– organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare;
– organele de cercetare penală speciale.
În baza dispoziţiilor art. 209 C.pr.penală, procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe.
Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 155-177, 179, 189 alin. 3-5, art. 190-191, art. 211 alin. 4, art. 212, 236, 2361, 239, 2391, 250, 252, 254-255, 257, 265-267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 şi 356-361 din Codul penal, în cazul infracţiunilor arătate în art. 26 pct. 2 lit. a, art. 27 pct. 1 lit. b – e, art. 281 pct. 1 lit. b şi c şi pct.5, art. 282 pct. 1 lit. b şi art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii.
Procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în prima instanţă cauza, este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute mai sus şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală.
Când urmărirea penală se efectuează de procuror, ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă şi rechizitoriul, sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală este efectuată de către acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.
 Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Ca organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, funcţionează lucrători operativi anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor (art. 201 alin. 2 Cod procedură penală).
Conform art. 10 din Legea nr. 218/2002, prin dispoziţia inspectorului general al poliţiei sunt desemnaţi poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, efectuează cercetări pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Ca organe de cercetare penală speciale, conform art. 208 din Codul de procedură penală, avem:
a) – ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii în subordine, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de angajaţi civili ai acestor unităţi. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandant;
b) – ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;
c) – ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de către comandanţii centrelor militare.
La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;
d) – ofiţerii poliţiei de frontieră, precum şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de Interne, pentru infracţiunile de frontieră;
e) – căpitanii porturilor, pentru infracţiuni contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.
În cazurile prevăzute la literele a, b şi c, cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.

b. Organele Ministerului Public
A doua categorie de organe judiciare o constituie organele Ministerului Public, care sunt organizate şi funcţionează conform prevederilor Constituţiei (art. 131-132) şi Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
În activitatea sa judiciară, Ministerul Public, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (art. 131 din Constituţia României şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori, constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, sub autoritatea Ministerului Justiţiei (art. 131 alin. 2 din Constituţie şi art. 1 alin.3 şi art. 4 alin. 2 din Legea nr. 304/2004).
Activitatea Ministerului Public se desfăşoară potrivit principiilor: legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.
Conform art. 67-92 din Legea nr. 304/2004, organele Ministerului Public sunt următoarele:
– Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care include şi Departamentul Naţional Anticorupţie;
– Parchetele de pe lângă Curţile de Apel;
– Parchetele de pe lângă tribunalele judeţene;
– Parchetele de pe lângă judecătorii;
– Parchetele militare, organizate conform dispoziţiilor legale, respectiv art. 98-102 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (parchetele militare de pe lângă tribunalele militare; parchetul militar de pe lângă tribunalul militar teritorial; parchetul militar de pe lângă Curtea Militară de Apel şi secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Ministerul Public are următoarele atribuţii (art. 60 din Legea nr. 304/2004):
a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă potrivit legii la soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b) supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi de alte organe; în exercitarea acestei atribuţii, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane în condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri, în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;
Ministerul Public exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
În exercitarea atribuţiilor sale, Ministerul Public are dreptul să ceară direct sprijinul agenţilor forţei publice, care sunt obligaţi să execute dispoziţiile procurorului (art. 219 Cod procedură penală).

c. Organele judecătoreşti
Organele judecătoreşti sunt organizate şi funcţionează potrivit prevederilor art. 124-129 din Constituţia României şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă (art. 40 din Legea nr. 304/2004).
Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Înfăptuirea justiţiei, în sens larg, reprezintă activitatea instanţelor judecătoreşti de a căuta şi de a stabili ceea ce este just în spetele pe care acestea le soluţionează. Justiţia se înfăptuieşte de o categorie distinctă de autorităţi publice şi anume, de instanţele judecătoreşti, calificate ca atare prin lege. Înfăptuirea justiţiei se caracterizează prin faptul că ea reprezintă o activitate de căutare şi stabilire a ceea ce este just în cadrul unei proceduri bazate în principal pe contradictorialitate, finalizându-se printr-o manifestare de voinţă care îmbracă forma actului jurisdicţional, act care se bucură în condiţiile legii de autoritate de lucru judecat.
Organele judecătoreşti (conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004) sunt următoarele:
– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
– Curţile de Apel (2-5 tribunale judeţene);
– Tribunalele judeţene (1 pe judeţ);
– Judecătoriile (mai multe în fiecare judeţ);
– Tribunalele militare care sunt organizate şi funcţionează conform dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 – art. 56-61, sunt:
  – tribunale militare (Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara);
  – tribunalul militar teritorial Bucureşti;
  – Curtea militară de Apel Bucureşti.
Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege (art. 25-29 Cod procedură penală).

2. Părţile în procesul penal (art. 23-24 C.pr.pen.)

A doua categorie de participanţi în procesul penal o reprezintă părţile.
Părţile sunt persoane fizice sau juridice care urmăresc ca procesul să se rezolve în favoarea lor, deci sunt interesate în cauză.
Condiţii cerute pentru a fi parte în procesul penal:
– partea civilă, partea responsabilă civilmente şi inculpatul, trebuie să aibă sub aspect civil capacitate procesuală, atât de folosinţă, cât şi de exerciţiu;
Calitatea procesuală activă subzistă pentru partea civilă atunci când există o identitate între aceasta şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic civil dedus judecăţii.
Calitatea procesuală pasivă se exprimă în identitatea care trebuie să se manifeste între inculpat, respectiv partea responsabilă civilmente şi persoana obligată în acelaşi raport juridic. În cadrul laturii civile poate avea loc şi o transmisiune legală a calităţii procesuale. Aceasta poate avea loc prin succesiune pentru persoanele fizice (art. 21 alin. 1 C.pr.pen.) ori reorganizare sau dizolvare pentru persoanele juridice (art. 21 alin. 2 C.pr.pen.):
– dreptul părţii care exercită acţiunea civilă şi faţă de care se nasc îndatoririle celorlalte părţi, trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege sub aspect substanţial şi actual, sub aspectul protejării sale prin acţiunea în justiţie (acest din urmă aspect presupune ca dreptul să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive);
– interesul reprezintă folosul practic, pe care îl are o parte pentru a justifica participarea sa în cauza juridică.
Conform art. 23-24 Cod procedură penală, părţile sunt:
a) – inculpatul;
b) – partea vătămată;
c) – partea civilă;
d) – partea responsabilă civilmente.
a) – Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. El constituie figura centrală a procesului penal, el declanşează procesul penal prin săvârşirea infracţiunii. Prezenţa sa în procesul penal, este în general obligatorie pentru buna desfăşurare a acestuia şi exercitarea drepturilor sale procesuale.
b) – Partea vătămată este persoana fizică sau juridică care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participă în procesul penal.
În caz de deces, partea vătămată nu poate fi înlocuită de nimeni, întrucât ea exercită un drept personal al său. Totuşi, în condiţiile legii, succesorii defunctului pot cere continuarea procesului penal.
Partea vătămată poate cumula şi calitatea de parte civilă, iar în cazurile prevăzute de lege, ea poate împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.
În cursul procesului penal, partea vătămată trebuie audiată, citată la judecarea cauzei, iar dacă este minor, drepturile sale pot fi exercitate fie prin reprezentare, fie prin asistenţă juridică.
c) – Partea civilă este persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare prin infracţiune şi exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal (doreşte să fie despăgubită din punct de vedere material sau moral – art. 24 alin. 2 C.pr.pen.).
Se poate constitui parte civilă numai contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente, atât în scris cât şi oral, în mod personal sau prin reprezentanţii legali (procură, soţ, părinte pentru copii minori).
Momentul constituirii ca parte civilă este în tot cursul urmăririi penale, iar în faza de judecată în prima instanţă, numai până la citirea actului de inculpare, iar în timpul procesului penal (în faza de judecată) poate renunţa la exercitarea acţiunii civile.
d) – Partea responsabilă civilmente – este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului (art. 24 alin. final C.pr.pen.).
Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispoziţiilor legale (art. 1000 Cod civil şi Legea 22/1969):
– părinţii, pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 3 C.civ.);
– comitenţii, pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;
– institutorii şi meşteşugarii, pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C.civ.);
– persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 şi art. 30 din Legea nr. 22/1969);
– persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
– persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi urmat. din Legea nr. 22/1969).
Momentul constituirii ca parte responsabilă civilmente în procesul penal, este acelaşi ca şi pentru partea civilă.
În procesul penal, legea asigură părţilor drepturi şi obligaţii în aşa fel, încât între acestea să se menţină un anumit echilibru. Părţile trebuie să dea dovadă de loialitate în exercitarea drepturilor, încât să nu se ajungă la un abuz de drept, întrucât drepturile procesuale sunt recunoscute părţilor în scopul contribuirii la soluţionarea justă a cauzei. Dacă partea foloseşte drepturile sale cu rea-credinţă în scopul tergiversării cauzei sau a şicanării părţii adverse, săvârşeşte un abuz de drept procesual, care se sancţionează prin respingerea cererii, plata unor cheltuieli judiciare, despăgubiri acordate celui prejudiciat, etc.

3. Persoanele în procesul penal
 
De regulă, sunt persoane fizice neinteresate în cauză, care prin activitatea lor procesual penală, pot contribui la aflarea adevărului.
Persoanele în procesul penal sunt: martorii, experţii, traducătorii, interpreţii, grefierii şi executorii judecătoreşti.
Martorul este persoana care cunoaşte fapte sau împrejurări de fapt de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.).
Expertul este persoana care are cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu, iar prin lămuririle şi explicaţiile date în proces, poate contribui la aflarea adevărului.
Traducătorul este persoana care ajută organele judiciare sa se înţeleagă cu părţile sau persoanele din procesul penal, care nu cunosc limba româna sau când sunt unele înscrisuri în altă limbă (art. 128 C.pr.pen.).
Interpretul este persoana fizică care are cunoştinţe de specialitate într-un domeniu şi ajută organele judiciare să se înţeleagă cu persoane ce nu se pot exprima: surzi, muţi, orbi, etc.
În procesul penal mai participă şi apărătorul, care este o persoană fizică, care, prin calificarea profesională şi cunoştinţele sale juridice de specialitate, poate acorda asistenţă juridică.
Asistenţa juridică constituie un sprijin pe care apărătorii îl dau parţilor în cursul procesului penal prin lămuririle, sfaturile şi intervenţiile lor. În cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii ale cărei interese le apără.
 Legea nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, conturează exact noţiunea de asistenţă juridică, stabilind că se realizează prin acordarea de consultaţii şi întocmirea de cereri sau alte acte cu caracter juridic, prin apărarea, şi după caz, reprezentarea persoanelor fizice sau juridice asistate în toate fazele cauzelor judiciare, precum şi prin susţinerea, cu mijloace juridice, a drepturilor şi intereselor legitime ale acestora, în raporturile cu organele de stat, instituţiile, societăţile comerciale, oricare persoane fizice sau juridice române ori străine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s