Dinamica fenomenului militar românesc militar românesc după 1990 în relaţie cu factorul politic şi social


Cuprins

Introducere
1. Armata – instituţie importantă a statului
1.1. Fundamentul juridic al existenţei armatei ca instituţie a statului

2. Dinamica fenomenului militar românesc după 1990
2.1. Perioada post-comunistă. Etape ale tranziţiei
2.2. Determinări ale dinamicii misiunilor Armatei României
2.3. Misiunile Armatei României

3. Profesionalizarea Armatei României în context socio-politic după 1990
3.1. Necesitatea profesionalizării Armatei României
3.2. Transformarea şi profesionalizarea Armatei României
3.3. Determinări ale profesionalizării Armatei României
3.4. Coordonate ale strategiei profesionalizării Armatei României

4. Relaţia dintre armată şi sistemul politic
4.1. Relaţia dintre armată şi societatea democratică – definire operaţională
4.2. Controlul democratic civil asupra Armatei României
4.3. Relaţiile civil-militare

5. Relaţia dintre armată şi societate
5.1. Determinări sociale ale misiunilor armatei

Concluzii

Bibliografia

Introducere

Societatea românească, în întregul său, reprezintă un sistem, iar componentele sale sunt subsisteme. Armata constituie unul dintre aceste subsisteme, în calitatea sa de entitate socială destinată să desfăşoare activităţi orientate spre realizarea de obiective, deliberat structurate şi având limite identificabile1. Caracteristica socială a armatei este dată de faptul că ea are în compunerea sa oameni care interacţionează în vederea realizării scopurilor sale, iar interacţiunea lor creează o structură cu o viaţă proprie. Armata este, totodată, o instituţie socială. Aceasta pentru că ea posedă structuri relativ stabile de statusuri şi roluri având menirea de a satisface anumite nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii sociale2. În acest scop, ea întreţine relaţii strânse cu mediul social şi politic. De aici, rolul şi statusul pe care armata le are în societate, ca instrument specializat în apărarea organizată a unei puteri, oricare ar fi originea acesteia (divină sau populară) şi a instituţiilor sale. Existenţa unei specializări militare în sânul societăţii nu este o descoperire recentă, ci este specifică naturii organizaţiei militare. Orice societate umană şi-a creat o instituţie adecvată pentru apărarea sa de orice agresiune de tip militar, cu scopul evident de a conserva structurile şi substructurile sale, prin care ea îşi asigură evoluţia ca entitate socială. În plus, armata era şi este, încă, destinată să descurajeze orice intenţie agresivă a unui actor statal sau non statal la adresa ţării în care ea fiinţează. Organizarea militară a urmat, de regulă, organizarea politică. Centralizarea progresivă a instituţiilor guvernamentale şi administrative s-a prelungit prin monopolizarea de către stat a violenţei legitime. Armata este instituţia care are menirea de a utiliza violenţa, în mod legal, pentru a îndeplini misiunile ce îi revin în stat. În acest scop, ea dispune de organizare adecvată, personal calificat, mijloace de luptă diverse, acte normative ce-i justifică existenţa şi întrebuinţarea violenţei, în principal, în înfăptuirea sarcinilor încredinţate. Armata ca instituţie a statului a evoluat odată cu acesta. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre natura şi conţinutul misiunilor încredinţate ei de către stat, prin organele abilitate. Este evident că misiunile ce îi revin în societate au purtat, poartă şi vor purta pecetea regimului politic, a specificului partidului sau al coaliţiei de partide aflate la guvernare. Desigur, au fost şi, fără îndoială, vor mai fi cazuri când armata se va implica direct, activ şi brutal în viaţa societăţii, al cărei subsistem este, prin preluarea puterii politice în stat. Într-o societate democratică, într-un stat de drept aşa cum este România, o asemenea situaţie este de neconceput. Aici, armata îşi exercită rolul conferit prin legi în societate, fără implicare în jocul democratic al accederii la putere în stat sau al păstrării acesteia. În acest sens, statul de drept şi-a luat măsuri.
România a cunoscut o experienţă de transformare profundă după 1989, pornind de la unul dintre cele mai dureroase regimuri comuniste, încercând să construiască un regim democratic şi să se integreze în cadrul unor instituţii euro-atlantice, precum NATO şi Uniunea Europeană. Problema democratizării relaţiilor dintre armată şi societate a fost una prioritară pe agenda decidenţilor politici români şi a instituţiilor care au asigurat asistenţă pentru democratizare. Principalul motiv a fost percepţia că armata ar fi fost un pilon al statului comunist şi ar putea, oricând, să pună mâna pe putere. O altă prezumţie a fost acea convingere occidentală neo kantiană că democraţiile nu luptă una împotriva celeilalte, aşa că un control democratic civil asupra armatei era dezirabil în Europa de Est. Cu toate acestea, relaţiile dintre armată şi societatea românească prezintă câteva particularităţi.
În primul rând, România nu are o tradiţie militaristă. Cu excepţia unei scurte perioade, în timpul celui de-al doilea război mondial, armata română modernă s-a aflat mai mereu sub un anumit tip de control civil. În Evul Mediu, teritoriile româneşti au fost ocupate fie de imperiile Otoman, Ţarist ori Austro-Ungar, încât percepţia populaţiei despre armată era aceea despre o armată de ocupaţie. În 1859, fostul colonel Alexandu Ioan Cuza, ales Domn al Principatelor Române a pus bazele statului modern şi armatei naţionale moderne. În aceea perioadă, Armata Română, alături de Biserica Ortodoxă Română au fost considerate două instituţii fundamentale ale construirii naţiunii române. Constituţia din 1923 a introdus norme de control democratic civil, România cunoscând perioada sa de aur de unitate şi dezvoltare. Cu toate acestea, sistemul democratic a fost distrus, începând cu 1938, cu dictatura regală şi continuată cu dictatura lui Antonescu, urmată de dictatura comunistă, până în 1989. Cu toate că vorbim de o dictatură comunistă, un anume tip de control civil tot exista, controlul civil subiectiv. Dacă în perioada anilor 1950 armata română era sub controlul extern al comisarilor ruşi, dar şi al PCR, după 1964 controlul civil devine mai „naţional”. În termenii ideologiei comuniste, armata română aparţinea poporului, recrutarea ofiţerilor avea un sistem de discriminare pozitivă pentru cei proveniţi din rândul muncitorilor, iar recrutarea soldaţilor era de tip conscripţie universală, serviciul militar fiind obligatoriu. De aceea, la nivel retoric, nu putem presupune existenţa unei diferenţe culturale mari între armată şi societate şi nu avem evidenţe empirice pentru această presupoziţie. Mai mult decât atât, armata este atrasă, mai evident după anii 1980, la munci în economia naţională. După sfârşitul războiului rece, atât revoluţionarii din stradă din decembrie 1989, cât şi instituţiile occidentale au fost interesaţi de construirea unor mecanisme de control democratic asupra forţelor armate, temându-se de creşterea diferenţelor dintre cultura militară şi cea a societăţii democratice civile, în curs de cristalizare. De aceea, construirea unor mecanisme de control democratic asupra forţelor armate a devenit o prioritate pentru instituţii precum OSCE, NATO sau Uniunea Europeană.
În prezent, datorită schimbărilor sociale şi geostrategice, a luat sfârşit perioada soldatului-cetăţean şi a armatelor de masă. Printre forţele principale ce au influenţat acest proces regăsim progresul tehnologic şi penetrarea pieţei în toate sferele vieţii şi societăţii.
Cu cât s-a adâncit diviziunea muncii în armate, cu atât a sporit tendinţa de se baza pe soldaţi profesionişti foarte bine antrenaţi. Aceasta înseamnă că forţele armate ale societăţilor moderne sunt complet profesionalizate şi devin mai mici din punct de vedere al mărimii numărului de personal. După Marea Britanie şi SUA, Europa continentală s-a orientat spre sistemele bazate pe voluntariat, mai reduse. Până la sfârşitul anului 2002, 12 din cele 30 de naţiuni europene de la vest de Rusia au renunţat la recrutare sau au hotărât să o facă în curând (Cehia, Belgia, Anglia, Franţa, Ungaria, Italia, Olanda, România, Slovenia, Slovacia, Spania, Portuglia). În 10 ţări pot fi observate dezbateri publice legate de menţinerea sau nu a recrutării (Austria, Germania, Croaţia, Finlanda, Danemarca, România, Ucraina, Polonia, Rusia, Suedia).
Declinul sistemului de conscripţie reduce partea din societate implicată în sectorul apărării şi armată. Numărul absolut de oameni ce au şansa să treacă prin armată s-a micşorat considerabil. Relaţia strânsă, altădată, dintre cetăţeni şi armată a început să piardă din punct de vedere al nivelului cantitativ şi, odată cu creşterea distanţei sociale, foarte probabil şi în sens calitativ. Simultan cu reducerea şi profesionalizarea, structurile de sprijin ale forţelor armate sunt înlăturate organizaţional din cadrul forţelor. Tot mai mult, unele din sarcinile şi domeniile logistice ce nu deţin o funcţie de luptă imediată sunt lăsate pe seama civililor şi chiar transferate la societăţi private (în prezent sunt angajate companii de securitate private pentru paza cazărmilor şi bazelor militare, companii particulare de aprovizionare preiau deservirea în totalitate a brigăzilor, controlul de zbor civil supraveghează misiunea forţelor aeriene până la locul luptei etc.) Capacitatea militară de luptă actuală e concentrată într-un nucleu organizaţional redus. Acest lucru creează paradoxul că odată cu „civilirea” şi economizarea sporită a armatei are loc, de fapt, o remilitarizare în zona de nucleu care se ocupă de sarcinile de luptă.

Din vechi timpuri, suveranitatea naţionala şi securitatea au fost considerate esenţiale pentru un stat viabil. In zilele noastre, rolul ţărilor implicate în asigurarea securităţii trece printr-un proces fundamental de schimbare. Acest proces fundamental de schimbare a fost determinat atât de radicale transformări în ceea ce priveşte tipurile de conducere ale unor state (ţările din fostul bloc comunist), precum şi de noi conflicte armate care au generat soluţii inovatoare şi o nouă manieră de a gândi conceptul de securitate în sine.
Odata cu aceste schimbări şi în ţara noastră au avut loc importante schimbări atât la nivel de structură, dotări, misiuni cât şi la nivel de gândire şi doctrină militară în ansamblul său.
Atacurile de la 11 septembrie 2001 şi urmările lor nu au făcut decât să sublinieze nevoia acută de schimbare şi de regândire a strategiilor de securitate având în vedere apariţia nefastă a terorismului şi astfel dimensiunea strategicş a războiului este depăşită de dimensiunea politică a acestuia prin ceea ce se numeste astăzi „războiul asimetric” .
Motivaţia dezbaterii subiectului despre armată în relaţie cu politica şi societaea, este aceea de a încerca succint să tratez relaţiile civil-militare din ţara noastră având în vedere tranziţia statului român de la totalitarism la un stat democratic
1. Armata – instituţie importantă a statului

Armata „reprezintă totalitatea forţelor militare regulate ale unui stat”3 sau „ansamblul forţelor militare ale unei naţiuni”4. Altfel spus, armata este o instituţie a statului care poate folosi, în mod organizat şi legal, violenţa pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate. Ca organism specializat pentru purtarea războiului, armata se compune din subunităţi, unităţi şi mari unităţi de luptă, categorii de forţe şi genuri de arme capabile prin organizarea, dotarea şi instruirea lor să pregătească şi să ducă acţiuni militare terestre, aeriene şi maritime cu caracter tactic, operativ şi strategic. Armata este o instituţie cu un sistem propriu de organizare, conducere şi ierarhizare, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile legilor statului, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor5. Organizarea, caracterul şi evoluţia armatei sunt determinate de un complex de factori. Printre aceştia se află şi următorii: regimul politic; progresele ştiinţei şi tehnicii; nivelul dezvoltării economice a ţării; posibilităţile economice, tehnico-ştiinţifice şi demografice ale fiecărui stat; apartenenţa ţării la o alianţă politico-militară; poziţia geografică; dimensiunile şi caracteristicile teritoriului naţional; tradiţiile şi specificul naţional al fiecărui popor.
Rolul esenţial al oricărei armate este ducerea luptei. În acest scop, armata trebuie să îndeplinească trei misiuni fundamentale şi anume: să apere, să mobilizeze şi să lupte. Pentru a le îndeplini, aceasta are roluri derivate mult mai manifeste, cum ar fi: formarea personalului; stocarea şi întreţinerea mijloacelor de luptă aflate în exploatare şi pe cele de la mobilizare; studiul şi experimentarea a noi procedee de luptă.
 La aceste misiuni principale şi a activităţilor ce derivă din ele, se adaugă altele, care nu sunt caracteristici esenţiale ale armatei, întrucât nu sunt centrate pe luptă şi a căror importanţă variază de la o epocă la alta. Printre aceste preocupări care au suscitat aceste activităţi se pot reţine: ceremonialul militar; menţinerea ordiniipublice.
Statul reprezintă ansamblul de instituţii politice, militare, juridice, poliţieneşti şi administrative ale unei naţiuni. Armata este una dintre acestea. Ea se distinge de celelalte instituţii prin specificul rolului ce îi revine în societate, şi anume, este destinată să folosească violenţa, în mod legal, pentru a-şi îndeplini misiunile încredinţate.
În principal, aceste misiuni constau în:
1) apărarea teritoriului ţării împotriva oricărui agresor ce face uz de forţa sa militară;
2) garantarea suveranităţii şi independenţei statului român, a democraţiei constituţionale;
3) protecţia cetăţenilor ţării şi ajutorarea lor în situaţii dificile (catastrofe naturale şi ecologice);
4) contribuţii active şi concrete în asigurarea securităţii şi apărării colective, împreună cu celelalte state membre ale NATO;
5) ajutor umanitar acordat altor state la cerere, sub egida unor organizaţii internaţionale sau continentale.
Analiza acestor misiuni subliniază faptul că, practic, rolul esenţial al armatei este acţiunea militară ca formă de exprimare în cadrul căreia lupta îi este specifică. În acest scop, ea trebuie să dispună de tot ceea ce este necesar şi suficient, adică efective permanente instruite, tehnică de luptă şi armament moderne în stare de funcţionare, spaţii de cazare, de hrănire, de odihnă corespunzătoare etc.
Realizarea misiunilor armatei impune ca aceasta să se ocupe constant de: formarea personalului; stocarea şi întreţinerea materialului curent şi de la mobilizare; studiul şi experimentarea a noi procedee de luptă.
Activităţile derivate şi suplimentare sunt mult mai evidente în ochii militarilor şi ai populaţiei, decât misiunile principale, ceea ce este cauza a numeroase dificultăţi. De pildă, în procesul trecerii de la armata de masă, bazată pe conscripţie, la armata de profesie, fondată pe voluntariat, este posibil să apară o „răcire” a raporturilor dintre populaţie şi instituţia militară, datorită scăderii numărului celor care i-au contact nemijlocit cu aceasta prin intermediul serviciului militar.
Serviciul militar, privit ca experienţă de viaţă, a avut o contribuţie importantă la formarea percepţiei sociale a populaţiei asupra rolului, utilităţii şi legitimităţii armatei în societate. De asemenea, există în cultura şi psihologia fiecărui popor o anumită semnificaţie a serviciului şi a profesiei militare, o imagine favorabilă asupra instituţiei militare, ca purtătoare a unor valori naţionale specifice, şi ca instrument capabil să le apere, mai ales în momentele cruciale ale existenţei naţiunii respective.
Într-un fel şi într-o anumită măsură, armata este percepută de populaţie ca sursă de speranţă şi ca un factor de stabilitate, îndeosebi în situaţiile de criză internă sau/şi externă. În plus, evoluţia armatei este, astăzi, deosebit de rapidă. La aceasta contribuie, din plin, şi următorii factori:
1) progresul tehnic;
2) factorii demografic şi economic;
3) conjunctura internaţională.
Sub acţiunea concertată a acestor factori se asistă la:
– constituirea armatei naţionale, cu efective numeroase (iniţial); sporirea complexităţii şi a diversităţii materialului de luptă (pe măsură ce tehnica de luptă ia locul omului, se trece de la armata polivalentă la armata de specialişti);
– derularea alertă a revoluţiei în activitatea militară. De aici, rezultă că: formarea personalului devine mai dificilă, cerând aptitudini speciale solicitanţilor pentru profesia militară. În acest context, un rol semnificativ revine activităţii de selecţie, formare şi perfecţionare a personalului militar, văzută ca un proces continuu şi deosebit de complex;
– descurajarea ia locul luptei directe, ca urmare a creşterii puterii de distrugere a mijloacelor de luptă. Apariţia şi dezvoltarea armei nucleare, inclusiv a vectorilor acesteia, precum şi instituirea unui control riguros asupra ei, la nivel internaţional, au făcut posibilă folosirea descurajării în loc de lovitura efectivă a ţintelor adversarului. Practic, teama de efectele posibile şi probabile ale utilizării armei nucleare a diminuat mult pericolul declanşării unui conflict general, la nivel planetar, determinând actorii statali, să fie reţinuţi în ceea ce priveşte recursul la un asemenea mijloc de luptă;
– conflictul generalizat tinde să fie înlocuit cu cele locale. În acest mod, se explică apariţia a numeroase conflicte locale, pornite de la tensiuni şi conflicte interetnice şi religioase, existente între diferite state sau chiar etnii din interiorul aceleiaşi ţări. Războiul civil din Iugoslavia, din aceste punct de vedere, reprezintă un exemplu edificator şi suficient de convingător. Totodată, în ultima vreme o serie de actori statali şi nonstatali au acces la armele de distrugere în masă, ceea ce accentuează posibilitatea declanşării unor conflicte locale pe diverse motive (orgolii ale unor conducători, ideologice, religioase, etnice etc.).

Armata, ca instituţie a statului prezintă, în mod tradiţional, următoarele caracteristici definitorii:
1) este o componentă a societăţii în care ea fiinţează. Armata, într-o anumită măsură, reproduce structura socială şi reflectă posibilităţile materiale şi financiare ale ţării în ceea ce priveşte dimensiunile, gradul de dotare cu mijloace de luptă, misiunile ce îi pot fi încredinţate;
2) dispune de o anumită autonomie acţională. Instituţia militară, prin modul de organizare, prin calitatea personalului său, prin dotarea cu mijloacele tehnice necesare derulării, fără disfuncţionalităţi, a vieţii şi activităţii sale, prin capacitatea de a subzista, folosind resursele umane, materiale şi financiare de care dispune prin grija societăţii, este în măsură să-şi îndeplinească misiunile ce îi revin, într-o oarecare autonomie, dar dependenţele sale sunt multiple;
3) scopul ei – utilizarea legală a violenţei – o deosebeşte radical de celelalte subsisteme sociale. Celelalte componente sociale nu au ca atribut folosirea violenţei pentru îndeplinirea sarcinilor încredinţate de societate. Aparent, armata, în timp de pace nu are obiectul muncii-lupta. În realitate, nu toate misiunile actuale ale armatei implică în mod obligatoriu violenţa. În acest sens, există, acţiunile umanitare, executate în ţară şi în afara acesteia, misiunile de menţinere, impunere sau restabilire a păcii, precum şi cele preventive;
4) capacitatea de a subzista în condiţii dificile, o anumită perioadă, fără ajutor din afara sa. Instituţia militară având asigurate toate cele necesare desfăşurării vieţii şi activităţii sale poate să execute misiunile încredinţate, un anumit timp, fără susţinere din afara sa;
5) este foarte structurată, fiind puternic compartimentată, ceea ce îi permite înlocuirea adecvată şi flexibilă a pierderilor produse de luptă. Structura sa ierarhică şi riguroasa compartimentare a vieţii şi activităţii sale îi permite să cunoască exact şi oportun nevoile de înlocuire a efectivelor şi mijloacelor de luptă pierdute, prin rănirea sau uciderea unor militari şi deteriorarea sau distrugerea unor bunuri (tehnică de luptă, spaţii de cazare etc.) produse pe timpul îndeplinirii misiunii de luptă;
6) are o evoluţie foarte rapidă. Armata, sub acţiunea concertată a unor factori complecşi a evoluat şi evoluează într-un ritm rapid. Astfel, ca urmare a perfecţionării tehnicii de luptă şi a armamentului, a apariţiei unor dispozitive de luptă ultrasofisticate au crescut nevoile de personal strict specializat în tehnologiile de vârf. Această tendinţă s-a reflectat, într-un mod semnificativ, şi în influenţarea procesului de trecere de la armata de masă la armata de profesie, în care fac serviciul militar numai oameni calificaţi şi puternic motivaţi, prin diverse modalităţi, pentru ceea ce au de executat, pe de o parte. Pe de altă parte, aceasta s-a răsfrânt pozitiv şi în plan organizaţional, instituţia militară adoptând noi structuri, mai suple, mai flexibile şi mult mai adaptate caracteristicilor câmpului de luptă modern. Pornind de la aceste caracteristici se poate spune că, în prezent, se manifestă, cu pregnanţă, tendinţa trecerii de la o forţă militară bazată pe mobilizare către o forţă militară permanentă6. Aceasta întrucât motivele „mari” pentru ca armata să fie capabilă să lupte au scăzut ca importanţă şi cantitativ. În schimb, „motivele” mici s-au multiplicat, ceea ce face ca armata să fie pregătită să ducă acţiuni de luptă imediat.
Cu alte cuvinte, a apărut necesitatea existenţei unei forţe de reacţie rapidă. La rândul său aceasta, a accentuat necesitatea trecerii de la armata de masă, bazată pe conscripţie, cu efective numeroase, greoaie, la armata de profesie, fondată pe voluntariat, cu personal puternic specializat, cu structuri suple şi flexibile, capabile să se deplaseze, în timp scurt şi cu mijloace adecvate, în mod rapid în teatrul de acţiune.
Ansamblul caracteristicilor definitorii ale armatei reprezintă fundamentul tuturor determinărilor misiunilor instituţiei militare. Aceasta întrucât trăsăturile definitorii ale armatei sunt o reflectare fidelă a percepţiei şi reprezentărilor sociale a statutului şi rolului său în societatea în care fiinţează şi cu care interacţionează permanent.
1.1. Fundamentul juridic al existenţei armatei ca instituţie a statului

Baza legală de funcţionare a armatei ca instituţie a statului, cu misiuni specifice în domeniile securităţii naţionale şi apărării ţării, o reprezintă prevederile Constituţiei statului român. Astfel, în toate textele constituţiilor pe care le-a avut de lungul timpului ţara noastră există prevederi referitoare la armată, la serviciul militar şi la obligaţia cetăţenilor români de a-şi apăra, la nevoie, ţara7. Desigur, în esenţă, conţinutul acestor prevederi a rămas acelaşi, s-a modificat maniera în care era redactat textul. Toate aceste documente fac referiri „Despre puterea armatei”, iar în unele se fac detalieri privind conţinutul şi natura misiunilor ce se pot încredinţa instituţiei militare. Practic, prevederile constituţionale sunt suficiente pentru a argumenta legalitatea existenţei şi funcţionării armatei.
Caracterul legitim şi legal al utilizării forţei, respectiv a violenţei, în îndeplinirea misiunilor armatei este probat tot prin existenţa unor prevederi adecvate în acte juridice. Prin definiţie, armata este instituţia statului abilitată prin lege de a întrebuinţa forţa atunci când trebuie să-şi înfăptuiască rolul de garant al suveranităţii, independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. Misiunile sale sunt stipulate înainte de toate în Constituţia ţării şi, prin urmare, se poate afirma că au „acoperirea juridică” necesară şi suficientă. Este evident că, în afara prevederilor constituţionale, activitatea şi viaţa armatei este reglementată şi prin alte acte normative-legi organice, hotărâri de guvern, ordine ale ministrului Apărării Naţionale, regulamente militare, dispoziţii ale şefului Statului Major General, instrucţiuni. De fapt, toate aceste acte normative explicitează şi detaliază prevederile constituţionale, oferind baza juridică a întregii vieţi şi activităţi a armatei.
Baza legală a participării unor structuri ale Armatei României la misiuni în afara frontierelor naţionale o constituie legile care reglementează concret această activitate. În acest sens, există atât legi speciale adoptate de către Parlamentul ţării, cât şi alte documente, cum ar fi Tratate şi Convenţii privind armatele şi armamentele etc., la care România este parte şi pe care organul legislativ le-a ratificat. Astfel, integrarea ţării noastre în structurile euro-atlantice a fost validată, atât prin votul parlamentelor statelor membre ale NATO, cât şi de votul Parlamentului român.
Prin urmare, participarea Armatei României la misiuni de securitate şi apărare colectivă este legală. Deci, se poate afirma că existenţa, organizarea, viaţa şi activitatea specifică a armatei este pe deplin legală, fiind susţinută atât prin prevederi ale Constituţiei statului român, cât şi prin legi juridice şi alte acte normative. Deci, tot ceea ce priveşte securitatea naţională şi apărarea ţării ca obiective ale misiunilor armatei au o puternică temelie juridică, ceea ce se răsfrânge pozitiv asupra motivaţiei militarilor, atât pentru profesia aleasă, cât şi pentru natura şi conţinutul sarcinilor ce le pot fi încredinţate. Totodată, această misiune a armatei se poate socoti o expresie a mândriei naţionale, a afirmării identităţii fiecărei naţiuni, dacă se ţine seama de efectele pe care le generează fenomenul globalizării economiei, informaţiilor, finanţelor, politicilor de securitate şi apărare.
2. Dinamica fenomenului militar românesc după 1990
2.1. Perioada post-comunistă. Etape ale tranziţiei

Acest subcapitol descrie dinamica relaţiilor dintre armată şi politică în România, după 1989. Pentru început, este necesară o scurtă prezentare a cadrului politic al tranziţiei, identificând etape  ale democratizării relaţiilor dintre armată şi societate şi punctând câteva momente cheie.
Una dintre cele mai izbitoare imagini ale anului 1989 a fost aceea a soldaţilor români în stradă şi mulţimea strigând „Armata e cu noi!”. Această imagine este cheia înţelegerii procesului de democratizare a relaţiilor civil-militare. Ea arată o armată incapabilă sau lipsită de voinţa de a lupta cu un „inamic” incert şi neprevăzut. Liderii militari români din acea perioadă, legaţi de elita comunistă, s-au dovedit a fi incapabili să evalueze corect ameninţările reale.
Armata era instruită în mod inadecvat, pregătită pentru un război clasic total iar liderii ei au încercat, la ordinul Comandantului Suprem, s-o folosească într-un război civil, de tip urban. Cu toate acestea, armata a pactizat cu demonstranţii şi a contribuit, decisiv, la răsturnarea regimului Ceauşescu şi la instituirea unui regim democratic.
Participarea armatei la Revoluţia din 1989 a lăsat o moştenire dublă pentru procesul de democratizare a relaţiilor dintre armată şi societate. Pe de-o parte, participarea unora la reprimarea revoltei (17-22 decembrie) a creat un sentiment de culpă pentru anumiţi lideri, acest lucru reducând, ulterior, opoziţia la instituirea controlului civil. Pe de altă parte, coalizarea armatei cu populaţia civilă şi conducerea luptelor după 22 decembrie au condus la creşterea stimei faţă de armată şi au oferit legitimitate procesului de reformă din interior.
Prima etapă a procesului de restructurare a armatei României a început cu depolitizarea şi reducerea numerică a forţelor armate. Ca o consecinţă a revoluţiei din 1989, una din primele „măsuri revoluţionare” a inclus schimbarea comandanţilor, transferarea controlului asupra Gărzilor Patriotice şi asupra Departamentului Securităţii către armată, desfiinţarea structurilor politice ale partidului comunist din armată şi interzicerea folosirii armatei ca forţă de muncă gratuită în economica naţională.
Primele decizii luate au fost necesitatea de-comunizării societăţii şi reducerea numărului forţelor armate. În urma Tratatului privind Forţele Convenţionale, armata a redus efectivul de tancuri de la 2 850 la 1 375, vehiculele blindate de la 3 102 la 2 100, piesele de artilerie de la 3 789 la 1 475 şi aeronavele de la 505 la 430. Forţele armate s-au redus treptat, urmând ca până în 2015 să ajungă la un efectiv de 70 000 de militari şi 10 000 de civili8.
Un rol important în iniţierea acestor schimbări a fost jucat de Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (CADA), ai cărui membri erau, în principal, tineri ofiţeri. CADA9 a insistat pentru promovarea pe bază de merit şi pentru retragerea ofiţerilor compromişi prin faptul că au acordat sprijinul regimului ceauşist şi stoparea folosirii ofiţerilor ca forţă de muncă gratuită în economia naţională. Aceasta avea să ducă treptat la necesitatea profesionalizării armatei române.
Tot în această perioadă a reformei sistemul de securitate, este adoptată Constituţia, cu rol în statuarea principiilor democraţiei, drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi separarea puterilor în stat pentru eficientizarea controlului democratic. Cea mai notabilă contribuţie în instituţionalizarea controlului democratic civil în această perioadă este reprezentat de înfiinţarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT)10. Prin CSAT se înfiinţa o agenţie pentru coordonarea concepţiei şi acţiunii executive în situaţii de criză. Această primă etapă, plină de dezbateri şi frământări sociale şi politice, s-a finalizat, pe plan instituţional, cu adoptarea Constituţiei României, care a statuat clar principiile democratice de guvernare, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, instituţiile puterii de stat şi relaţiile dintre ele.
Un alt moment care a contribuit la declanşarea restructurării şi reformei armatei a fost semnarea, în 1990, a Tratatului de reducere a forţelor convenţionale în Europa (CFE).
Ulterior, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dorinţa României de a se integra în NATO, împreună cu programele NATO de asistenţă şi condiţionalitatea – inerentă criteriilor de aderare la NATO – au acţionat ca factori importanţi de influenţă asupra instituirii controlului democratic şi profesionalizării armatei.
În a doua etapă (1992-1996) are loc înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare (1992), cu scopul de a pregăti experţi civili pentru domeniul securităţii, a fost numit un secretar de stat civil (Ioan Mircea Paşcu-1993), urmată de numirea unui ministru civil al apărării (ambasadorul Gheorghe Tinca) şi a fost adoptat cadrul legal pentru controlul democratic şi re-organizarea instituţiilor de securitate. Tot în această perioadă, România devine prima ţară est-europeană ce solicită să devină membră a Parteneriatului pentru Pace (1994). Odată cu aderarea la Parteneriatul pentru Pace sunt adoptate programe de reformă şi interoperabilitate (Planning and Review Process cu obiectivele sale de interoperabilitate) iar OSCE adoptă Codul de conduită, cu un capitol separat despre controlul civil asupra forţelor armate (Budapesta, decembrie 1994).
O a treia etapă este cuprinsă între 1997-2000, în perioada guvernării coaliţiei Convenţiei Democrate-Partidul Democrat-UDMR. După insuccesul de la Madrid, în care candidatura României de a face parte din NATO a fost respinsă, procesul de reformă nu a încetat, ba, dimpotrivă, au fost aduse îmbunătăţiri consistente procesului de planificare a apărării şi sistemului de educaţie militară, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă privind planificarea apărării (1998) şi adoptarea Conceptului resurselor umane (1997). Tot atunci s-au intensificat programele de asistenţă de securitate şi s-a desfăşurat un serios efort diplomatic11. O serie de planuri şi strategii de reformă, care sunt implementate şi azi, au fost proiectate atunci.
Cu toate acestea, din punct de vedere al relaţiilor dintre armată şi politică au existat câteva crize, în special legate de numele şefilor Statului Major General, generalii Constantin Degeratu şi Mircea Chelaru12. Un moment important în această etapă a fost cel al Summit-ului de la Washington, prin care se propunea pregătirea candidaţilor la NATO pe baza unui plan anual (Membership Action Plan-MAP). Din păcate, pe plan intern se intensificaseră divergenţele în coaliţia de guvernământ şi se desfăşura campania electorală, situaţie ce a dus la alocarea unor resurse mai mici, de atenţie şi financiare, pentru reforma armatei.
O a patra etapă a început după alegerile din noiembrie 2000, când la putere s-a aflat Partidul Social Democrat şi a ţinut până în anul 2004. Summit-ul NATO de la Praga şi aşteptările României de a deveni membru au acţionat ca un stimulent important pentru un efort concertat de continuare a reformei societăţii şi armatei, în special. Astfel, prim-ministrul Adrian Năstase a reuşit să semneze un acord social cu sindicatele şi a semnat o declaraţie comună cu partidele parlamentare privind pregătirea pentru NATO. Pentru realizarea consensului, preşedintele Iliescu a convocat, la Snagov în 31 martie 2001, partidele politice, reprezentanţi ai societăţii civile, care au semnat „Declaraţia-Apel a Forumului NATO 2002”. Au fost luate măsuri coerente pentru realizarea Planului naţional de aderare, ciclurile II şi III, inclusiv de perfecţionare a cadrului controlului democratic civil asupra armatei. Un nou set de legi sau strategii au fost adoptate pentru a îmbunătăţi organizarea armatei sau controlul civil asupra armatei. Printre ele, a fost adoptată o nouă Strategie de securitate naţională, o nouă lege de organizare a CSAT (care a păstrat pe fond aceeaşi misiune şi organizare, dictate de prevederile constituţionale, dar a adăugat obligativitatea unui raport anual către Parlament).
În planul diplomaţiei, exercitarea cu succes a Preşedinţiei OSCE şi organizarea Summit-ului V-10 „Primăvara Noilor Aliaţi” au fost acţiuni importante pentru promovarea rolului regional al României şi pentru imaginea externă. Nu în ultimul rând, un set clar de măsuri de sprijin pentru Războiul global împotriva terorismului, condus de SUA, inclusiv decizia de a trimite un batalion în Afganistan au contribuit la schimbarea percepţiei occidentale despre importanţa strategică şi pregătirea Armatei române la standardele NATO, fiind invitată, în noiembrie 2002, să facă parte din NATO.
O ultimă etapă o reprezintă perioada după alegerile din 2004 până în prezent, când preşedintele României a devenit Traian Băsescu supranumit de mass-media românească  „preşedintele jucător” datorită intervenţiilor sale repetate în treburile instituţiilor statului. În perioada 2004 – 2008 la Ministerul Apărării au fost schimbaţi trei miniştri: Teodor Atanasiu, Sorin Frunză Verde şi un fost diplomat de carieră Teodor Meleşcanu. În prezent ministrul apărării este un fost militar de carieră, general în rezervă Gabriel Oprea. Statul Major General iniţial a fost comandat de generalul Eugen Bădalan iar în prezent este comandat de amiralul Gheorghe Marin. Schimbări dese au fost şi la celelalte State Majore ale categoriilor de forţe. Toate aceste schimbări denotă o uşoară instabilitate la nivel de act managerial şi afectează vizibil coerenţa politicilor de securitate şi apărare.
La nivel politic neînţelegerile şi discontinuităţile programelor de guvernare au fost şi mai mari, inclusiv se poate aminti aici şi de criza care a avut loc între premierul Călin Popescu Tăriceanu şi preşedintele Traian Băsescu cu privire la retragerea detaşamentelor de militari români din teatrul de operaţii din Irak. Această problemă a fost dezbătută în CSAT având ca rezultat rămânerea trupelor noastre în Irak.
2.2. Determinări ale dinamicii misiunilor armatei româniei

Există, atât determinări interne, cât şi externe ale dinamicii misiunilor armatei ţării noastre. Ambele au atât o influenţă specifică, proprie fiecărui factor în parte, cât şi una cumulativă, datorată interconexiunii lor şi interacţiunii lor. De aceea, dinamica misiunilor armatei se cere văzută ca o rezultantă a acţiunii tuturor factorilor ce alcătuiesc celor două tipuri de determinări. Este posibil, ca în unele momente să prevaleze unele determinări interne, iar, alteori factorii externi să fie mai puternici în influenţarea misiunilor unei armate naţionale. Cert este că în proiectarea structurilor militare ce vor fi angajate efectiv în executarea unor misiuni diverse, atât în ţară, cât şi în afara acesteia, un loc important îl vor juca o serie de determinări interne şi externe, pe lângă alte considerente importante. Printre determinările interne se numără: schimbarea de regimului politic; dezvoltarea democraţiei; neutralitatea politică a instituţiei militare; reforma din armată (pe toate dimensiunile ei – umană, structurală, materială, normativă şi militară), ca proces complex, atotcuprinzător, continuu; provocările mediului intern de securitate.
Regimul politic dintr-un stat îşi pune amprenta, printre altele, şi pe conţinutul misiunilor forţelor armate. Astfel, România, după 1989, odată cu schimbarea regimului politic din ţară, a stabilit, cu claritate, care sunt misiunile armatei naţionale, atât în plan intern, cât şi internaţional. În acest sens, o dovadă o constituie prevederile Constituţiei ţării din 1991 privind armata.
Dezvoltarea democraţiei reprezintă un alt factor important în determinarea misiunilor armatei. Astfel, aceasta a permis o riguroasă definire a competenţelor instituţiei militare în societate. Iar, pentru ca societatea românească să fie sigură că acestea se vor respecta a instituit metode de control democratic al armatei13. Un factor esenţial în maniera de îndeplinire de către armată a misiunilor ce îi revin în statul de drept îl constituie neutralitatea politică a instituţiei militare14.
Reforma din armată, ca proces complex, multilateral şi de durată, joacă un rol semnificativ în stabilirea şi mai ales în executarea misiunilor, prin adecvarea instituţiei militare la natura, conţinutul, locul de desfăşurare. Al responsabilităţilor încredinţate de către cei abilitaţi legal, atât la nivel naţional, cât şi internaţional.
La rândul lor, provocările mediului de securitate intern15 conduc la stabilirea conţinutului, naturii şi caracterului misiunilor ce îi revin armatei în interiorul frontierelor naţionale.
Ca determinări externe se pot menţiona: provocările mediului de securitate zonal, regional şi global; apartenenţa sau nu la o alianţă politico-militară; procesul globalizării; schimbările organizaţionale intervenite în armatele contemporane; revoluţia în domeniul militar.
Provocările mediului de securitate zonal, regional şi global acţionează puternic asupra caracterului, naturii şi conţinutului misiunilor armatei. Astfel, preocuparea ţării noastre de a fi un constant generator de securitate în zonă, regiune şi în lume se reflectă adecvat şi consistent în asumarea unor responsabilităţi în acest domeniu şi din punct de vedere militar. O dovadă o constituie faptul că structuri militare româneşti participă activ la menţinerea păcii în fosta Iugoslavie. Totodată, ameninţările organizaţilor teroriste internaţionale au condus la angajarea efectivă a României în lupta împotriva acestui flagel. Acest fapt, a influenţat şi natura, conţinutul, caracterul şi locul de executare a misiunilor încredinţate armatei ţării noastre.
Apartenenţa sau nu la o alianţă politico-militară a unui stat îşi pune pecetea pe misiunile pe care armata să le poate primi şi, desigur, îndeplini, mai ales, în afara frontierelor naţionale. Ca ţară membră a Alianţei nordatlantice, România are obligaţia de a participa la apărarea colectivă a statelor partenere, potrivit prevederilor art.5 al NATO . De aici, o serie de misiuni specifice pentru armata.
Globalizarea, ca proces general, atotcuprinzător şi complex al lumii contemporane, exercită o influenţă mare asupra misiunilor armatelor naţionale. Practic, se redefineşte conţinutul suveranităţii şi independenţei naţionale, ca realităţi pe care armata are misiunea să le garanteze, datorită efectelor globalizării economice, financiare, culturale, politice.
Mai importante pentru dinamica misiunilor armatei par a fi însă schimbările organizaţionale intervenite în toate armatele contemporane. Aceste schimbări care au exercitat şi vor continua să exercite o influenţă majoră asupra instituţiei militare actuale sunt următoarele:
1) civilii ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul forţelor armate ale statelor (ministrul şi secretarii de stat sunt persoane civile). În ţara noastră, începând cu 1994, armata are un ministru civil şi, de asemenea, secretari de stat, tot persoane civile numite de partidul sau coaliţia de partide ce a câştigat alegerile;
2) diferenţele tradiţionale între arme, specialităţi, grade, forţele combatante şi forţele de susţinere tind să se diminueze gradual;
3) rolul tradiţional al forţelor armate axate pe folosirea violenţei rămâne ca posibilitate, dar el evoluează mai degrabă spre executarea de misiuni non militare. O îndelungată perioadă de timp, ducerea războiului a fost misiunea principală a armatei. Cu alte cuvinte, gestionarea violenţei în societate a fost menirea esenţială a armatei. „Există ceva inerent individului şi societăţii care generează, periodic sau permanent, violenţă. Sarcina societăţii nu este de a elimina violenţa, ci de a o controla”16.
Astăzi, ca urmare a revoluţiei în tehnologia militară17 sarcina armatei de a descuraja violenţa tinde să devină preponderentă în comparaţie cu rolul de a declanşa şi folosi violenţa. Prin urmare, în prezent şi, probabil, şi în viitor, misiunea armatei de descuraja violenţa va deveni esenţială. Armamentul nuclear, mai ales atâta timp cât a fost deţinut doar de câteva state a sporit efectele descurajării celor care ar fi apelat la folosirea violenţei pentru atingerea scopurilor lor. În prezent, există posibilitatea reală ca şi alte state sau chiar actori non statali să acceadă la arma nucleară şi la vectorii acesteia. Prin urmare, posibilitatea întrebuinţării ei a crescut. De aici, necesitatea desfăşurării unor acţiuni concertate şi permanente ale statelor lumii, semnatare ale tratatului de neproliferare a acestui tip de arme, inclusiv prin măsuri militare cu caracter preventiv, desfăşurate sub mandatul ONU18. În plus, responsabilitatea menţinerii ordinii civile într-o arie în care autorităţile locale sunt depăşite de evenimente tinde să fie tot mai mult asumată de autorităţi internaţionale. Prin executarea unor misiuni non militare armata contribuie la crearea unor condiţii stabile pentru schimbări de natură socială şi politică, în unele state şi chiar zone;
4) forţele de coaliţie şi multinaţionale sunt din ce în ce mai prezente sub conducerea instituţiilor supranaţionale (ONU sau NATO) în derularea unor activităţi de menţinere, impunere sau restabilire a păcii, precum şi de luptă împotriva terorismului internaţional;
5) forţele armate cunosc din ce în ce mai mult o diversificare în interiorul lor. Aici, este vorba, înainte de toate, de o specializare pe sarcini a viitoarelor forţe armate europene. În acest sens, se avansează o serie de ipoteze de lucru.
Astfel, specialiştii propun următoarele grupuri de ipoteze privind specializarea armatei pe sarcini:
1) ipoteze de configurare macro-structurală (o specializare prin poluri de competenţe; o repartiţie geopolitică a responsabilităţilor politico-militare; o diviziune organizaţională a muncii – UE, OSCE, NATO);
2) ipoteza macro-industrială (o specializare în producţia de echipamente);
3) ipoteza configuraţiei micro-structurale (forţe specializate modulare multinaţionale interarme).
Revoluţia în domeniul militar, îndeosebi în ceea ce priveşte tehnologiile înalte, prin aportul la crearea unor noi tipuri de arme (aşa numitele arme inteligente) exercită o influenţă semnificativă asupra naturii, conţinutului, caracterului al misiunilor ce se vor încredinţa armatelor naţionale, dar şi coaliţiilor multinaţionale şi alianţelor politico-militare19. Analiza acestor ipoteze conduce la concluzia că ipoteza de lucru nr. 3 este cea mai tentantă. Aceasta pentru că ea se întemeiază pe punerea în practică a grupurilor de forţe modulare capabile de a interacţiona pentru a răspunde mai bine diversităţii configuraţiei crizelor cărora ar fi susceptibile să trebuiască să le facă faţă.
Printre avantajele acestei ipoteze se numără şi următoarele:
1) lasă provizoriu intact modul de organizare a forţelor la nivel naţional, determinând statele să imagineze soluţii mai bune de aderare la exigenţele unei cooperări multinaţionale;
2) se pot grefa pe iniţiativele deja existente şi al căror scop operaţional până în prezent a întârziat să se concretizeze;
3) capacitatea eventuală a acestei ipoteze de a se branşa pe sistemul strategic american actual;
4) ar permite militarilor să înţeleagă corect, misiunile de pace europene într-un mediu strategic în constantă mutaţie20.
2.3. Misiunile Armatei României

Conform articolului nr. 118, alineatul (1) din Constituţia României şi Strategiei Militare a României, principalele misiuni ale Armatei României sunt următoarele:
1. Contribuţia la securitatea României pe timp de pace:
– apărarea spaţiului aerian al României;
– contribuţia la managementul integrat al frontierelor de stat ale României;
– colectarea, procesarea, analiza şi diseminarea informaţiilor militare;
– extragerea şi evacuarea cetăţenilor români din străinătate;
– asigurarea securităţii facilităţilor, transporturilor şi comunicaţiilor militare;
– asigurarea serviciilor de ceremonie, protecţie şi protocol.
2. Apărarea României şi a Aliaţilor săi:
– respingerea unei agresiuni armate împotriva României sau a Aliaţilor săi, în cadrul apărării colective a NATO;
– sprijin pentru asigurarea funcţionării instituţiilor guvernamentale şi protecţia populaţiei.
3. Promovarea stabilităţii regionale şi globale, inclusiv prin utilizarea diplomaţiei apărării:
– participarea la operaţii de răspuns la crize;
– participarea la operaţii de asistenţă umanitară în afara teritoriului României;
– participarea la operaţii militare în cadrul unor coaliţii ad-hoc;
– participarea la iniţiative de cooperare în domeniul apărării şi la implementarea măsurilor de creştere a încrederii şi stabilităţii; – contribuţia la eforturile naţionale şi internaţionale de  control al armamentelor şi de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă.
4. Sprijinirea instituţiilor statului şi a autorităţilor locale în caz de urgenţe civile:
– participarea cu forţe şi sprijin logistic pentru limitarea şi înlăturarea efectelor dezastrelor;
– sprijin în caz de accident chimic, biologic, nuclear sau radiologic;
– sprijinirea acţiunilor de căutare şi salvare.
Este evidentă interdependenţa dintre militar şi nonmilitar atât în cazul misiunilor în sine ale Armatei României, cât şi în cel al cerinţelor specifice, ceea ce reflectă în totalitate transformările mediului de securitate, mai ales la nivel internaţional. În opinia noastră, operaţiile de pace ilustrează cel mai bine existenţa dihotomiei militar-nonmilitar la cele două niveluri menţionate anterior: starea de securitate sine şi procesul decizional ce precede acţiunile în sprijinul securităţii. Operaţiile de pace trebuie văzute ca un continuum de evenimente, în cadrul căruia diplomaţia preventivă, stabilirea păcii (peacemaking), impunerea păcii (peace enforcement), menţinerea păcii (peacekeeping) şi reconstrucţia păcii (peacebuilding)21 sunt paşi spre consolidarea stării de securitate nu numai militară, ci şi nonmilitară.
Conform acestui model explicativ, prima etapă, diplomaţia preventivă şi stabilirea păcii, are ca scop rezolvarea conflictului înainte ca părţile implicate să recurgă la violenţă.
A doua etapă, impunerea păcii şi primele stadii de menţinere a păcii, este necesară pentru stoparea conflictului şi restabilirea ordinii în societate.
Urmează menţinerea păcii şi fazele de început ale reconstrucţiei acesteia, ce urmăresc conservarea păcii odată ce este realizată şi promovează rezolvarea divergenţelor fără a face uz de violenţă.
Etapa finală, reconstrucţia, este caracterizată de măsurile destinate reconstrucţiei societăţii civile şi sprijinirii structurilor care au ca principal rol întărirea păcii.
În acest cadru, se remarcă necesitatea ca forţele armate să ofere sprijin atât autorităţilor centrale şi locale, cât mai ales populaţiei civile din zonele de conflict armat sau în care s-au produs dezastre ecologice sau calamităţi naturale. Se remarcă aici un alt aspect al securităţii – cooperarea civili-militari (CIMIC) – ce subliniază absenţa caracterului antagonic al dihotomiei militar-nonmilitar. Este vorba despre acţiunile întreprinse în scopul colaborării şi cooperării între principalele componente ale sistemului social: componenta militară şi cea civilă, a cărei arie mai largă de cuprindere atinge şi sferapoliticului. Mai concret, cooperarea şi coordonarea se realizează între comandanţii militari, pe de o parte, şi autorităţile centrale şi locale, populaţia civilă, ONG-urile care activează în zonă şi organizaţiile internaţionale, pe de altă parte.
Aşadar, putem vorbi nu numai despre sprijin acordat conducerii acţiunilor militare de către instituţiile civile şi populaţia locală pe timpul pregătirii şi desfăşurării acestor acţiuni, ci şi despre sprijin acordat de către forţele armate autorităţilor administrative centrale şi locale pentru restabilirea ordinii constituţionale, după încetarea ostilităţilor şi restabilirea ordinii în zonele de conflict, sau pentru înlăturarea efectelor dezastrelor de orice natură. Din participarea Armatei României la operaţii în sprijinul păcii conduse de NATO, ONU, OSCE sau de către alte state în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Congo, Etiopia, Eritreea, Kuweit, Georgia, Afghanistan şi Irak reiese că, atât în timp de pace, cât şi în situaţii de criză sau la război, acţiunile militare ating un înalt grad de eficienţă dacă includ şi componenta de cooperare civili-militari. Totuşi, aceasta nu este o misiune uşoară. Participanţii la misiune, în special comandanţii, au o responsabilitate morală şi legală faţă de populaţia civilă din zonă, fiind necesară protejarea acesteia şi a mediului înconjurător.
3. Profesionalizarea Armatei României în context socio-politic după 1990
3.1. Necesitatea profesionalizării Armatei României

Profesionalizarea Armatei României a reprezintat o necesitate obiectivă stringentă. Printre motivele unei asemenea importante opţiuni politico-militare se număra şi următoarele: realizarea cu succes a reformei din armată; înfăptuirea cerinţelor unor tratate şi convenţii internaţionale la care România era parte; criteriile de admitere a României în N.A.T.O.; înzestrarea armatei cu echipamente militare şi tehnică de luptă moderne; eficienţa şi eficacitatea în acţiunea militară; considerente demografice; democratizarea societăţii româneşti; caracteristicile şi tendinţele de evoluţie ale mediului de securitate naţională, zonală, regională şi globală; reforma din armatele statelor membre ale Alianţei nord-atlantice.
După 1989, Armata României a intrat într-un amplu, multidimensional şi continuu proces de reformă, prin înfăptuirea căruia s-a urmărit şi se urmăreşte sporirea capacităţii acestei instituţii importante a statului de a-şi îndeplini, în orice condiţii, misiunile constituţionale ce îi revin şi a obligaţiilor asumate de ţara noastră, pe plan internaţional. Practic, realizarea reformei, la cei mai înalţi parametri, permite armatei să se adapteze adecvat şi flexibil la schimbările sociale, economice, culturale, politice, militare profunde din societatea românească, dar şi la cele produse în mediul de securitate din zonă, regiune sau pe plan global. Când au început convorbirilor de aderare la N.A.T.O. reforma din Armata României a avut următoarele caracteristici: transparenţă; vizibilitate; continuitate; finanţare selectivă, funcţie de obiectivele urmărite22. Dar, reforma s-a făcut şi prin intermediul oamenilor de care această instituţie dispunea. O calitate înaltă a personalului a constituit o premisă a succesului
Sarcinile şi obiectivele propuse prin reformă, proiectarea activităţilor specifice şi transpunerea lor în practică impuneau, în mod obligatoriu, existenţa unui personal militar calificat, la toate nivelurile ierarhice. De aici, nevoia profesionalizării armatei, atât prin perfecţionarea pregătirii militare şi de specialitate a cadrelor permanente (ofiţeri şi subofiţeri), cât şi printr-o instruire corespunzătoare a celorlalţi militari. Mai precis, este vorba de înlocuirea treptată a militarilor în termen cu militari voluntari angajaţi pe bază de contract care să poată acţiona în direcţia şi sensul pretinse de obiectivele reformei din armată. Aceasta întrucât la succesul reformei a contribuit, într-o măsură însemnată, şi această categorie de personal. Sarcini şi obiective complexe, vizând transformări structurale şi de conţinut ale vieţii şi activităţii din armată se pot îndeplini doar de oameni calificaţi corespunzător, care ştiu să facă şi fac ceea ce le pretinde funcţia (postul) pe care-l ocupă în structura militară, motivaţi superior, legaţi sentimental de profesia pe care o practică şi care îşi puteau petrece, în mod, voluntar o parte însemnată din viaţă în instituţia militară.
Începând cu 1990, România a semnat o serie de tratate şi convenţii internaţionale cu privire la forţele armate convenţionale în Europa23. Potrivit acestor tratate şi convenţii, pe care Parlamentul ţării le-a ratificat, Armata României dispunea de un anumit număr de mijloace de luptă – tancuri de luptă; vehicule blindate de luptă; piese de artilerie; avioane de luptă; elicoptere de atac. Reducerea cantitativă a acestor mijloace de luptă presupunea şi reducerea efectivelor care în mod firesc le-ar fi deservit. De aceea, atât diminuarea efectivelor, cât şi a unor categorii de tehnică de luptă solicitau măsuri compensatorii, în ambele planuri (uman şi tehnic). Din perspectivă umană soluţia a constituit-o perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului militar care se va instrui şi, probabil, va lupta folosind tehnica din dotare (atât cea existentă modernizată, cât şi cea nou achiziţionată, în conformitate cu programele în derulare). Altfel spus, era absolut necesară înlocuirea cantităţii prin calitate, adică profesionalizarea tuturor militarilor, nu numai a cadrelor active şi de rezervă, concomitent cu dotarea cu tehnică de luptă modernă şi armament, similare sub aspectul caracteristicilor tehnico-tactice cu cele existente în armatele statelor membre ale Alianţei nord-atlantice.
Aderarea României la Alianţa nord-atlantică s-a făcut potrivit unei palete riguros determinate de criterii militare, economice, politice etc. De altfel, după Summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, ţara noastră a continuat practic să răspundă, prin fapte concrete, cerinţelor integrării în N.A.T.O. Astfel, s-a trecut la îndeplinirea obligaţiilor asumate prin planurile anuale de acţiune pentru aderare şi prin calendarele de reforme care urmau să fie înaintate la N.A.T.O. În acest context, merită menţionate eforturile stăruitoare care s-au făcut atât de societatea românească, cât şi de conducerea armatei, ca reforma din această instituţie să se deruleze la parametrii înalţi stabiliţi şi în ritmul planificat. Efectele benefice ale reformei din armată se exprimă prin creşterea gradului de compatibilitate şi a interoperabilităţii acesteia cu armatele statelor membre ale N.A.T.O.
În plus, a sporit cantitativ şi calitativ participarea structurilor militare româneşti la misiuni umanitare, la PfP, la misiuni de menţinere a păcii în acea perioadă. Participarea eficace şi eficientă la asemenea misiuni a impus, în mod obligatoriu, existenţa unor structuri militare formate exclusiv din militari profesionişti, temeinic pregătiţi sub aspect teoretic, cu deprinderi şi abilităţi care să-i facă compatibili cu militarii aparţinând statelor membre ale Alianţei nord-atlantice. Totodată, a avut loc o implicare mai substanţială, politică, diplomatică şi militară a ţării noastre în efortul de stabilizare şi normalizare a situaţiei din Balcani şi Caucaz, precum şi de extindere a cooperării dintre statele din zona Mării Negre. De asemenea, în plan intern, se accentuau demersurile celor în drept de a rezolva probleme ce ţineau de însăşi esenţa oricărei societăţi democratice, cum ar fi:
funcţionarea instituţiilor democratice;
principiul separării puterilor în stat;
aplicarea consecventă a prevederilor constituţionale şi a legilor;
eficienţa administraţiei de stat, independenţa justiţiei.
Un alt criteriu, la îndeplinirea căruia se acţiona consecvent, îl reprezinta promovarea stabilităţii interne şi a bunăstării prin dezvoltare economică, justiţie socială şi atitudine responsabilă faţă de protecţia mediului. Concomitent se făceau toate demersurile ca relaţiile României cu vecinii să fie normale, ştiută fiind reticenţa membrilor N.A.T.O. de a primi în Alianţă state care au diferende manifeste sau latente cu naţiunile vecine. În acelaşi timp, se acţiona, în mod concertat, de către toate instituţiile abilitate prin lege, dar şi a societăţii civile pentru combaterea şi diminuarea fenomenelor de corupţie din societatea românească.
Armata României este, în prezent, puternic preocupată de înzestrarea subunităţilor şi unităţilor sale cu echipamente, sisteme de arme şi tehnologie care să-i asigure superioritatea în toate tipurile de conflicte în care este posibil să fie angajată, precum şi modernizarea tehnicii existente. Aparatura, armamentul şi tehnica de luptă moderne, adică suportul tehnic al combatanţilor solicită ca aceştia să fie pregătiţi teoretic şi practic încât să fie în măsură să le exploateze cât mai eficient şi eficace. Tehnica de luptă, echipamentele şi armamentul cu care armata este dotată sau urmează să fie înzestrată, potrivit programelor de achiziţie şi de modernizare a tehnicii militare aflate în desfăşurare, impun prezenţa unor profesionişti care să asigure o utilizare, o întreţinere şi o întrebuinţare în luptă a acestora la nivelul parametrilor tactico-tehnici proiectaţi.
Cea mai modernă tehnică de luptă este lipsită de valoare dacă personalul care trebuie să o deservească nu dispune de suficient timp pentru cunoaşterea, exploatarea şi mânuirea ei, nu este corespunzător motivat material şi profesional să fie un luptător desăvârşit. Totodată, costurile diverse generate de mijloacele de luptă moderne sunt suficient de mari ca ele să nu fie lăsate pe mâna unor diletanţi. De aceea, în întreaga lume înzestrarea armatelor cu tehnică de luptă modernă s-a făcut simultan cu profesionalizarea personalului lor.
Acţiunea militară este un tip specific de acţiune umană, de care se deosebeşte prin latura calitativă a componentelor sale. Ea constituie obiectul de studiu şi pregătire practică la pace al profesiei militare şi conţinutul reprezentativ al profesiei pe timp de război. Totodată, acţiunea militară determină notele specifice ale profesiei militare, în raport cu nivelul de dezvoltare al societăţii, contextul social- istoric al vremii şi apartenenţa sau nu la o alianţă politico-militară.
Armata de masă, produs al dezvoltării capitaliste a societăţii, nu a urmărit profesionalizarea întregii resurse umane, ci numai a corpului de comandă. Luptătorilor proveniţi prin conscripţie li se asigura o instruire pentru luptă elaborată relativ empiric, care le permitea să-şi îndeplinească sarcinile ce le reveneau pe câmpul de bătălie.
Lucrurile se schimbă odată cu creşterea gradului de complexitate al armamentului cu care sunt dotaţi combatanţii şi al mijloacelor de luptă din înzestrarea subunităţilor şi unităţilor militare. În plus, o tehnică de luptă sofisticată presupune costuri ridicate la achiziţie, la întreţinere şi pentru instruirea efectivelor. De aici, necesitatea profesionalizării celor care urmează să se instruiască pe aceasta şi să o întrebuinţeze în caz de război. Totodată, planificarea, organizarea şi desfăşurarea luptei armate duse cu astfel de mijloace solicită agenţilor decidenţi înalte competenţe profesionale. În prezent, se asistă la o accentuată cibernetizare şi matematizare a câmpului de luptă, ceea ce presupune profesionalizarea armatei.
De asemenea, acţiunile de luptă se disting printr-o dinamică alertă, ceea ce face necesară ţinerea lor sub un control strict, cu scopul de a preîntâmpina o desfăşurare aleatoare a lor. Toate acestea solicită dezvoltarea capacităţilor comandanţilor de a alege acea formă de luptă care se estimează, pe temeiul unor criterii riguros ştiinţifice, că va fi cea mai performantă variantă de acţiune. Pe de altă parte, complexitatea luptei impune coordonarea intervenţiilor agenţilor acţiunii militare în vederea îndeplinirii obiectivelor stabilite.
3.2. Transformarea şi profesionalizarea Armatei României

Potrivit evoluţiei situaţiei politico-militare şi tendinţelor de modernizare şi de adaptare a instituţiei militare la condiţiile noii arhitecturi de securitate, Armata României se află într-un proces de restructurare şi modernizare care se desfăşoară concomitent cu menţinerea şi perfecţionarea capacităţii sale de acţiune, ceea ce va permite abordarea unei noi etape, cu obiectiv principal continuarea realizării interoperabilităţii cu structurile statelor membre ale Alianţei Nord-Atlantice.
Componentă importantă a relaţiilor România-NATO, reforma Armatei a căpătat un nou conţinut şi dimensiuni mai ample după 1999. Scopul reformei constă în dezvoltarea capacităţilor de proiecţie a puterii pentru asigurarea securităţii în cadrul NATO, cu accent pe Europa de Sud-Est şi pentru participarea la misiuni de combatere a terorismului şi gestionare a păcii în alte zone, mai ales în Orientul Mijlociu şi Apropiat.
În cadrul procesului general de transformare, latura conceptuală nu reprezintă un scop în sine ci o necesitate obiectivă, o reacţie de adaptare la schimbările structurale ce vor apărea în Armata României şi în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. De altfel, Armata României se află într-un proces de tranziţie perpetuă, încă de la sfârşitul Războiului Rece, încercând să depăşească epoca industrială şi să devină o armată a epocii informatizării.
Transformarea sistemului de informaţii, contrainformaţii şi securitate militară din Armata României este un proces continuu şi are ca scop determinant realizarea capabilităţii informaţionale, prin „asigurarea unui suport informaţional strategic oportun, omnipotent, omnidirecţional, continuu, specializat şi realist”24.
În principiu, procesul de înzestrare şi modernizare a armatei este influenţat de fenomenul de globalizare, care implică multitudinea interdependenţelor de natură politică, militară, economică, tehnologică, culturală, socială etc., care se stabilesc pe o scară tot mai largă între statele lumii, în mediul economic, politic şi militar.
Marybeth Ulrich realizează o distincţie clară între profesionalismul militar şi profesionalismul militar de tip democratic, deoarece o armată poate fi la fel de profesionistă şi într-un regim autoritar sau totalitar. Demersul nostru ştiinţific se axează, însă, pe profesionalismul militar de tip democratic, care trebuie să aibă următoarele caracteristici: misiuni clar definite, menţinerea experienţei de luptă specifice, reguli clare privind responsabilităţile atât ale armatei ca instituţie, cât şi ale soldatului şi avansarea în funcţie de merit.
Din perspectiva paradigmelor relaţiilor civil-militare, regăsim paradigma convergenţei, respectiv a divergenţei sferelor civilă şi militară la Samuel Huntington, în „The Soldier and the State” (1957), care abordează conceptul de divergenţă a sferelor civilă şi militară, considerând controlul civil obiectiv superior celui subiectiv, deoarece prin maximizarea profesionalismului militar, armata devine neutră din punct de vedere politic. Teza sa este contrazisă de Morris Janowitz trei ani mai târziu în lucrarea „The Professional Soldier”, ce analizează armata ca o instituţie dinamică ce se schimbă odată cu societatea, militarul profesionist fiind implicat în toate deciziile societăţii şi având nevoie de consensul societăţii-mamă din care face parte, motive pentru care, sferele civilă şi militară devin convergente.
Prin teza sa, Charles Moskos Jr. încearcă reconcilierea celor două paradigme, considerând că sfera militară parcurge atât faza divergenţei, cât şi a convergenţei cu sfera civilă, modelul instituţional fiind acela al militarului intrat în armată pe baza vocaţiei şi a stimulentelor morale.
Din acest punct de vedere, în România este elaborat în 1997 Conceptul Administrării Resurselor Umane, iar din iunie 2001 începe să fie aplicat Ghidul Carierei Militare şi reconversia Profesională, utilă în contextul înjumătăţirii corpului armatei.
Strategia Securităţii Naţionale stabileşte că Armata României trebuie să asigure credibilitate apărării teritoriului naţional şi îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul apărării colective. Dar apărarea teritoriului naţional nu este un angajament asumat, ci o misiune constituţională.25
3.3. Determinări ale profesionalizării Armatei României

Profesionalizarea armatei se desfăşoară atât datorită unor determinări interne, cât şi externe. Ca determinări interne se pot menţiona: schimbarea regimului politic în România; trecerea economiei româneşti la organizarea şi funcţionarea pe temeiul principiilor economiei de piaţă; ieşirea dintr-o alianţă politico-militară şi aderarea la alta; deficitul demografic; democratizarea societăţii româneşti.
Schimbarea regimului politic. Reprezintă, fără îndoială, principalul factor intern care a acţionat şi acţionează în direcţia profesionalizării armatei. Orice regim politic, printre primele măsuri pe care le adoptă, odată cu preluarea puterii în stat, sunt şi cele privitoare la instituţia militară. În acest context, se definesc misiunile armatei, modul de subordonare a acesteia faţă de organul legislativ şi executiv, structura sa.. Definindu-şi, mai mult sau mai puţin exact, interesele şi obiectivele urmărite regimul politic îşi concepe şi instrumentele prin care să le promoveze şi să le apere în raporturile cu celelalte state ale lumii şi cu alte forţe interne care ar dori să acceadă la putere în stat. Un asemenea instrument îl constituie armata. Iar, o instituţie militară puternică şi credibilă nu poate fi decât una în care dominanţi ca număr sunt militarii de profesie. De aici, orientarea fermă a puterii politice din stat spre crearea unei armate de profesie, care să fie loială noului regim politic.
Trecerea economiei româneşti la economia de piaţă. Principiile, normele şi valorile caracteristice unui tip sau altul de economie îşi pun pecetea pe tipul de armată ce fiinţează într-un stat. Procesul de trecere a economiei naţionale la economia de piaţă impune ca toate activităţile umane să fie apreciate şi din perspectiva rezultatelor raportate la eforturile, respectiv, cheltuielile făcute. De acest mod de evaluare nu poate scăpa nici instituţia militară care este una bugetară, adică funcţionează pe banii contribuabililor, pe de o parte. Pe de altă parte, într-o economie de piaţă dominantă este proprietatea privată. De aici, o serie de aspecte inedite privind pregătirea populaţiei pentru apărare. Practic, într-o economie de piaţă totul se apreciază prin prisma eficienţei economice, a rentabilităţii. De aceea, se pare că o armată de profesie este, prin modul său de organizare şi funcţionare, mult mai adecvată acestui tip de economie decât una de masă.
Ieşirea dintr-o alianţă politico-militară şi pregătirea în vederea aderării la alta. Ţara noastră, după 1989, a părăsit Tratatul de la Varşovia, alianţă politico- militară din care a fost obligată să facă parte, ca urmare a statutului său de stat aliat al URSS. Treptat, regimul politic, instalat după decembrie 1989, a trecut la o altă orientare şi în ceea ce priveşte alianţele politico-militare din care să facă parte. Astfel, România decide, liber şi voluntar, să adere la N.A.T.O., alianţă politico-militară capabilă să contribuie la apărarea colectivă a membrilor săi. Aspiraţia legitimă a ţării noastre de a dobândi statutul de membru al Alianţei nord-atlantice se cerea materializată printr-un set de măsuri adecvate scopului propus. Una dintre aceste măsuri şi, poate cea mai importantă, o reprezintă profesionalizarea forţelor sale armate. Într-o alianţă de talia şi prestigiul N.A.T.O. sunt primite doar statele care îndeplinesc toate criteriile de aderare impuse prin statutul respectivei organizaţii politico-militare.
Deficitul demografic. Datele recensământului populaţiei efectuat în 2002 arată că în cei 10 ani care s-au scurs de la cel din 1992, România are cu peste un milion de locuitori mai puţini. Scăderea populaţiei se datorează, în principal, următoarelor cauze: creşterea mortalităţii; scăderea natalităţii; emigrarea, în special, a tinerilor în căutarea unui loc de viaţă şi de muncă mai bun decât pe meleagurile natale. Aceste cauze conduc, în timp, la diminuarea resursei umane compatibilă cu executarea serviciului militar. Soluţia cea mai bună este trecerea la profesionalizarea armatei. În acest mod, necesarul de efective active şi de rezervă pentru armată se pot asigura, atât cantitativ (scade numărul celor care trebuie să efectueze serviciul militar), cât şi calitativ (se aleg doar cei care doresc să devină militari şi care îndeplinesc cumulativ criteriile de recrutare impuse de armată). În plus, voluntariatul asigură efectivele necesare pentru o perioadă mai mare de timp (câţiva ani) decât conscripţia, care aduce în armată tinerii pentru o perioadă tot mai redusă de timp (de la un an şi patru luni cât era durata serviciului militar obligatoriu în 1989, la un an în 2006).
Democratizarea societăţii româneşti. Reprezintă un alt factor determinant cu un rol semnificativ în profesionalizarea armatei. Specific societăţilor democratice este acordarea unor drepturi largi populaţiei, inclusiv în ceea ce priveşte achitarea acesteia de unele obligaţii sociale. De aceea, executarea serviciului militar nu mai este obligatorie, ci benevolă. Cu alte cuvinte, cetăţeanul care îndeplineşte condiţiile legale de efectuare a serviciului militar are libertatea să aleagă dacă va servi ţara sub drapel sau nu. Într-o societate democratică opţiunea liberă a cetăţeanului în alegerea profesiei sau a modalităţii în care îşi va servi ţara este susţinută prin lege şi încurajată prin modalităţi specifice. În acest context, profesionalizarea armatei corelează direct şi optim cu democratizarea societăţii româneşti.
Printre determinările externe se numără şi următoarele: asumarea conştientă şi liberă de către România a unor obligaţii şi responsabilităţi privind securitatea zonală, regională şi globală; semnarea de către ţara noastră a unor tratate şi convenţii internaţionale de reducere a efectivelor militare şi a unor mijloace de categorii de luptă; participarea activă a unor structuri militare româneşti la lupta împotriva terorismului internaţional; satisfacerea deplină şi completă a cerinţelor de compatibilitate a armatei ţării noastre cu armatele statelor membre ale NATO, organizaţie politico-militară în care urmează să se integreze în viitorul apropiat şi România.
Practic, după 1994, ţara noastră a început să-şi orienteze, mult mai pregnant decât până atunci, opţiunile către Occident în ceea ce priveşte alianţele politico-militare. Treptat, prin acceptarea sa de a participa la executarea a diverse misiuni sub egida ONU, în afara graniţelor naţionale, dar şi prin soluţionarea unor probleme interne de natură socială, economică, politică, etnică. România din consumator de securitate devine generator de securitate în zonă şi regiune. În prezent, ea este ferm angajată în executarea de misiuni militare şi non militare pe plan internaţional, pe de o parte, şi îşi asumă liber şi conştient o serie de responsabilităţi ca un membru de drept al Alianţei nord-atlantice, pe de altă parte. Toate acestea nu ar fi fost posibile însă fără o accentuare a procesului de profesionalizare a armatei sale.
România, începând cu 1990, a semnat o serie de tratate şi convenţii internaţionale privind reducerea efectivelor militare şi a unor categorii de mijloace de luptă. Maniera concretă în care, în timp, ţara noastră a răspuns afirmativ angajamentelor asumate a făcut să-i crească considerabil credibilitatea şi fermitatea opţiunilor sale politico-militare. De exemplu, dacă se are în vedere doar reducerea efectivelor militare se poate constata că s-a acţionat consecvent în direcţia respectării angajamentelor asumate. Astfel, de la circa 220.000 de militari în 1989 s-a ajuns la circa 112.000 în 2003 şi aproximativ 80.000 în 2010. Într-o manieră asemănătoare s-a procedat şi în ceea ce priveşte reducerea numărului unor categorii de mijloace de luptă.
Structuri militare româneşti se află, în prezent, în diferite teatre de operaţiuni şi execută misiunile încredinţate de ONU, NATO şi UE, îndeosebi cele privind lupta împotriva terorismului internaţional. Participarea activă la asemenea misiuni este posibilă întrucât armata României a trecut la profesionalizarea sa. Ducerea la bun sfârşit a tuturor misiunilor încredinţate acestor detaşamente militare româneşti, fie independent, fie sub comandă internaţională a fost şi este posibilă pentru că efectivele participante sunt formate din militari profesionişti. Cu alte cuvinte, militarii români: cunosc limba engleză, deci sunt în măsură să comunice cu militari celorlalte state participante la astfel de misiuni; sunt capabili să înţeleagă ordinele şi sarcinile încredinţate; au o pregătire militară adecvată (este făcută potrivit principiilor, normelor, standardelor şi procedurilor NATO); au o pregătire de specialitate corespunzătoare standardelor Alianţei nord-atlantice Armata României prin aderarea ţării la NATO, în 2004, a devenit o componentă de bază a acestei alianţe politico-militare. Dobândirea acestei calităţi se face prin îndeplinirea unor cerinţe şi asumarea unor obligaţii privind apărarea colectivă, caracteristică esenţială a Alianţei nord-atlantice. Prin atitudinea şi comportamentul de până acum ţara noastră a dovedit că şi-a făcut în mod conştiincios „temele” privind aderarea la structurile nord-atlantice. De pildă, s-a implicat activ şi fără nici o reţinere în acţiunile Alianţei în lupta împotriva terorismului internaţional, a efectuat o reformă reală în armată, a trecut la profesionalizarea instituţiei militare şi a îndeplinit toate angajamentele luate privind mediul de securitate naţional, zonal.
3.4. Coordonate ale strategiei profesionalizării Armatei României

Profesionalizarea Armatei României se întemeiază pe o strategie flexibilă, în sensul conceperii sale ca pe un sistem deschis, capabil de feedback. Această strategie a permis adoptarea unei atitudini constructive în ceea ce priveşte procesul realizării unei armate de profesie. S-a început prin paşi mici, dar fermi. Astfel s-au desfiinţat organele şi organizaţiile de partid din armată, ca o premisă a asigurării neutralităţii politice a instituţiei militare. Apoi, s-a creat o nouă categorie de personal militar activ şi anume militari angajaţi pe bază de contract. Aceştia au fost încadraţi, la început, pe diverse funcţii de militari în termen şi de gradaţi, iar ulterior şi pe alte posturi. Concomitent cu înfiinţarea acestei noi categorii de militari profesionişti s-a acţionat, cu consecvenţă şi hotărâre, în direcţia definirii, cu claritate şi rigurozitate ştiinţifică, a statutului cadrelor militare, active şi în rezervă, a modalităţilor de promovare în carieră, de părăsire a sistemului şi de reintegrare în mediul de viaţă şi activitate civile. În acest context, se cuvin menţionate eforturile de elaborare a strategiei de securitate naţionale, a strategiei militare, a diferitelor doctrine (ale categoriilor de forţe armate, a diverselor operaţii etc.), a noilor regulamente generale etc. ca un pas esenţial în crearea cadrului normativ de înfiinţare şi funcţionare a unei armate de profesie. Ulterior, profesionalizarea armatei noastre a dobândit noi valenţe prin participarea activă la: misiuni umanitare; misiuni de menţinere şi impunere a păcii; activităţi organizate în cadrul oferit de PfP; lupta împotriva terorismului internaţional. Aderarea României, în 2004, la Alianţa nord-atlantică va accentua procesul de profesionalizare a armatei sale, datorită demersurilor de îndeplinire integrală a criteriilor şi exigenţelor impuse de integrare, dar şi a clarificării interne asupra dimensiunilor instituţiei militare, a conţinutului şi naturii misiunilor sale, în ţară şi în afara acesteia.
În concluzie, se poate afirma că principalele coordonate ale strategiei profesionalizării armatei ţării noastre au fost: adoptarea de măsuri concrete prin care instituţia militară a devenit neutră din punct de vedere politic; crearea cadrului legislativ adecvat unei armate de profesie; elaborarea diferitelor strategii, doctrine şi regulamente; pregătirea unor structuri militare capabile să participe, cu succes, la misiuni atât în ţară, cât şi în afara ei; elaborarea unei game diverse de programe, prin înfăptuirea cărora România să poată accede în N.A.T.O.
Întregul demers al profesionalizării armatei a urmat un curs firesc, atent elaborat şi îndeplinit pas cu pas, în conformitate cu programele flexibile adoptate în acest scop, dar şi cu obiectivele majore stabilite de către factorul politic – aderarea la Alianţa nord-atlantică şi integrarea în U. E.
4. Relaţia dintre armată şi sistemul politic
4.1. Relaţia dintre armată şi societatea democratică – definire operaţională

După ce NATO a respins candidatura României, la Madrid, în 1997, iar Summit-ul NATO de la Washington a făcut o promisiune fermă asupra „politicii uşilor deschise”, în special după anul 1999, numărul de studii ce analizează reforma armatei române şi relaţiile dintre armată şi politică a crescut serios. 
Problema relaţiilor dintre armată şi politică a fost analizată în contextul mai larg al reformei structurilor de apărare şi a fost folosit ca mijloc de evaluare indicele compozit „Carnovale – Simon”, ce cuprinde:
divizare clară a rolurilor autorităţilor statului;
supervizare guvernamentală pe timp de pace a militarilor prin miniştrii civili;
supervizare a armatei de către parlamente;
percepţia şi înţelegerea clară a controlului democratic de către civil şi militari.

Definirea sferelor „civilă” şi militară”
             Militar
Civil
Definire în sens restrâns
Forţele armate, în special corpul ofiţerilor de profesie
Definire în sens larg
Toate instituţiile de securitate naţională plus alte grupuri asociate
Definire în sens restrâns
Instituţiile guvernamentale şi ocupanţii posturilor
Militarii şi elita politică interacţionează fără a ţine cont de procesul democratic şi opinia publică
Structurile de securitate interacţionează cu elita politică prin pacte
Definire în sens larg
Toată sfera publică, inclusiv societatea civilă mass-media
Sfera politică şi societatea civilă interacţionează cu militarii – relaţii tensionate potenţiale
Structurile de securitate interacţionează cu publicul larg, pe baza unui dialog despre ameninţările şi capacitatea naţiunii

Sursa: N. Sava, G. Tibil, M. Zulean, Armata şi Societatea, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, pag. 223.

Cheia clarificării conceptuale a „controlului democratic” şi a „controlului civil” rezidă din înţelegerea conceptului de control26, care nu are neapărat  un sens imperativ, ci se referă, mai degrabă, la procesul de formare a unui mecanism  de management al relaţiilor dintre armata profesionistă şi autoritatea legitimă a statului.
Întrucât noţiunea de „control democratic” se referă la controlul armatei de către autorităţi civile legitime, alese în mod democratic, atunci evaluarea reformei armatei ar trebui făcută în termeni de legalitate, legitimitate şi guvernare. Aşadar, mecanismul de control democratic asupra militarilor are trei prevederi normative de bază:
prezumţia normativă principală este că militarii nu trebuie să se implice direct în politica internă şi că trebuie să rămână funcţionari publici apolitici ai guvernului ales în mod democratic;
în al doilea rând, proiectarea şi dezvoltarea politicii de apărare trebuie să se facă sub controlul autorităţilor civile, militarii urmând doar să implementeze aceste decizii (această problemă devine delicată prin chestionarea „profesionalismului” militarilor de stabilire a nevoilor de dotare şi echipare);
al treilea element este legat de decizia de implicare a forţelor armate în caz de crize, interne sau externe, care trebuie făcută la ordinul autorităţilor civile.
Mecanismul de control democratic al forţelor armate este mult mai complex, dar linia de forţă o reprezintă supervizarea armatei de către Parlament, transparenţa deciziilor militarilor şi dreptul parlamentarilor de a chestiona oficialii armatei. Aşadar, controlul democratic nu constă numai în simpla dominare ierarhică a armatei de către civili, ci într-o guvernare eficientă în domeniile apărării şi securităţii, pe baza legitimităţii democratice.
Dacă admitem aceste distincţii conceptuale, pornind de la analiza teoriei relaţiilor dintre armată şi politică trebuie să prezentăm o definiţie operaţională a conceptului de relaţii dintre armată şi societatea democratică.
Din această perspectivă, relaţiile dintre armată şi societatea de tip democratic, ca o componentă instituţională a politicii de securitate, sunt înţelese ca un mecanism complex de supraveghere democratică a armatei, de exercitare a controlului civil de către politicienii aleşi democratic şi existenţa unei armate profesionalizate ce funcţionează ca organizaţie expert pentru apărarea statului.
Vom urmări, deci, dinamica transformării relaţiilor dintre armată şi politică în România pe linia celor doi vectori identificaţi în definiţia de mai sus, respectiv:
instituirea normelor şi mecanismului democratic de supervizare a militarilor de către autorităţi civile alese în mod democratic (vectorul politic);
profesionalizarea instituţiei militare, respectiv acceptarea acestui control de către militari (vectorul militar).

4.2. Controlul democratic civil asupra Armatei României

În Constituţia României27, articolul nr. 118, alineatul (1) stipulează următoarele: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii”.
Societatea românească îşi construieşte şi controlează Armata, în primul rând, prin intermediul instituţiilor politice specifice (Parlamentul, Preşedintele Statului şi Guvernul României), dar aceasta nu presupune un control total, ci unul realizat prin mijloace constituţionale28.
1. Parlamentul exercită o conducere şi un control asupra instituţiei militare în calitatea sa de organ suprem reprezentativ al naţiunii şi de unică autoritate legiuitoare. Parlamentul stabileşte prin legi organice: structura şi misiunile Armatei şi ale sistemului de securitate naţională; politica, doctrina şi strategia în domeniul securităţii naţionale şi apărării armate; sistemul de alianţe şi relaţii militare externe; regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; locul şi rolul Armatei în societate, inclusiv asigurarea protecţiei cadrelor militare în activitate, rezervă şi retragere etc. O importanţă deosebită în contextul evidenţiat o are aprobarea de către Parlament a Bugetului de stat, în compunerea căruia se încadrează şi Bugetul Armatei al cărui volum se stabileşte atât în raport cu nevoile financiare autoevaluate de Armată, cât şi în funcţie de capacitatea Guvernului de a răspunde nevoilor generale ale societăţii, în particular celor de apărare. Responsabilităţile Parlamentulu vizează şi următoarele aspecte: declararea mobilizării parţiale sau generale, declararea stării de război, încetarea ostilităţilor militare, încuviinţarea stării de asediu sau de urgenţă, dezbaterea şi aprobarea raporturilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Controlul parlamentar se materializează prin: dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe, întrebări, interpelări, informări, comisii parlamentare (permanente, de anchetă, speciale). Camera Deputaţilor şi Senatul au comisii parlamentare distincte de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Comisiile de profil examinează toate proiectele Guvernului şi propunerile legislative privind Armata: în mod normal, comisiile parlamentare trebuie să faciliteze, în principal, desfăşurarea unor relaţii armonioase şi benefice între Parlament şi Armată.
2. Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Atribuţiile militare ale Preşedintelui, cu rolul său de comandant al Forţelor Armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constau în: posibilitatea de a declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a Forţelor Armate; luarea de măsuri, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, pentru respingerea; instituirea stării de asediu sau stării de urgenţă şi solicită Parlamentului aprobarea pentru măsurile adoptate; conferirea de decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele de mareşal, general şi amiral.
3. Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. Guvernul conduce şi controlează Armata în sistemul de conducere a administraţiei publice centrale de specialitate, întrucât ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului. O serie de hotărâri de Guvern reglementează: structura organizatorică a Ministerului Apărării Naţionale; funcţionarea instituţiilor militare; măsurile de aplicare a unor convenţii internaţionale de interzicere a producerii de arme de distrugere în masă etc.
4. Ministrul Apărării Naţionale – aplică politica Guvernului în domeniul subsistemului militar reprezentat de Armată şi promovează interesele specifice Armatei în Guvern, în raport cu celelalte instituţii ale statului, cu mediul politic şi cu societatea civilă.
5. Instanţele judecătoreşti. Instanţele militare judecă: infracţiunile săvârşite de militari, anumite infracţiuni comise de civili (asupra unor bunuri aflate în proprietatea, administrarea şi folosinţa Forţelor Armate sau în legătură cu obligaţiile lor militare), infracţiuni săvârşite de către personalul civil din Armată. Cadrele militare care săvârşesc infracţiuni civile sunt judecate de instanţele civile. În conformitate cu legislaţia în vigoare, cadrele militare şi personalul civil din Armată nu beneficiază de privilegii juridice.
6. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, conform Constituţiei României, organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională. Format din preşedintele României, primul-ministru, ministrul apărării naţionale, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul de afaceri externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorii SRI şi SIE, Şeful Statului Major General, consilierul prezidenţial pentru securitatea naţională, CSAT face propuneri adresate Preşedintelui şi Parlamentului şi adoptă hotărâri proprii, în sfera securităţii naţionale, după cum urmează: concepţia fundamentală de apărare a ţării; structura sistemului naţional de apărare; declararea stării de război; suspendarea ostilităţilor; armistiţiu etc. În plus, CSAT analizează situaţiile în care se impune declararea stării de urgenţă şi a mobilizării parţiale sau generale şi aprobă: organizarea sistemului naţional de apărare; dislocarea şi redislocarea marilor unităţi, de la eşalon brigadă în sus; planul de mobilizare a economiei naţionale; programele de înzestrare cu tehnică militară; planul de colaborare dintre MApN şi MAI pentru apărarea unor obiective importante de pe teritoriul naţional; menţinerea şi restabilirea ordinii de drept; orientările de bază în domeniul relaţiilor militare internaţionale; proiectele de tratate şi acorduri militare internaţionale; rapoartele conducătorilor organelor administraţiei de stat cu responsabilităţi în securitatea naţională etc.
7. Curtea Constituţională, Curtea de Conturi şi Avocatul Poporului: prima face observaţii asupra textelor de legi, cea de-a doua este o autoritate publică autonomă destinată controlului asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, iar cea de-a treia autoritate are ca “misiune” ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile dintre instituţiile publice şi cetăţean.
8. Elemente de control ale societăţii civile participă la controlul democratic asupra Armatei, în principal, prin massmedia şi organizaţiile nonguvernamentale cu obiective de promovare a drepturilor omului şi cetăţeanului, a drepturilor constituţionale, a drepturilor minorităţilor etnice şi culturale, a libertăţilor religioase, a protecţiei mediului etc. Absenţa structurilor de securitate eficiente aflate sub controlul civil democratic reprezintă un obstacol major în calea dezvoltării societăţii respective şi, implicit, un factor de insecuritate.
În absenţa securităţii, nu se poate vorbi despre dezvoltare susţinută şi nici despre progresul democraţiei, stabilităţii şi păcii.
Putem afirma, aşadar, că dihotomia militar nonmilitar nu se manifestă numai la nivelul securităţii ca stare, ci şi în procesul decizional ce precede acţiunile în sprijinul securităţii. Fiecare ţară are interese de securitate bine definite: protecţia şi apărarea teritoriului, a spaţiului aerian şi maritim, a infrastructurii naţionale şi a intereselor sale; paza graniţelor împotriva traficului ilegal de fiinţe umane, bunuri şi droguri; salvgardarea securităţii, siguranţei fizice şi a proprietăţii cetăţenilor săi; protejarea ţării de crima organizată, atacurile teroriste şi ale altor grupări ce urmăresc să aducă prejudicii ordinii constituţionale. Toate aceste obiective, transpuse în politicile de securitate, devin misiuni ale componentelor specifice ale sistemului de securitate al ţării, fiecare diferită de cealaltă. Aceste misiuni trebuie să se adreseze tuturor aspectelor securităţii: militare şi nonmilitare, interne şi externe.
Controlul civil-democratic al societăţii asupra instituţiei militar. Acesta constituie o componentă importantă a relaţiilor civil-militare. De fapt, controlul vizează politica de apărare naţională şi instituţia militară, ca entitate puternic profesionalizată. Statele cu experienţă în ceea ce priveşte armata de profesie exercită un control civil permanent şi sistematic asupra activităţii specifice a acesteia. Exercitarea controlului civil-democratic al societăţii asupra armatei are următoarele efecte: evitarea riscului apariţiei şi manifestării fenomenului numit „ameninţare pretoriană”.
Într-o societate democratică pericolul apariţiei ameninţării pretoriene este redus, după cum atestă experienţa statelor cu armată de profesie de mai mulţi ani. Aceasta, înainte de toate, datorită mecanismelor de conducere a societăţii care stabilesc cu claritate locul şi rolul fiecărei instituţii a statului în viaţa şi activitatea politică, economică, socială, culturală. În acest context, armata are foarte riguros definite statutul şi rolul în societate, precum şi raporturile cu puterea politică, cu societatea civilă; stabilirea, cu rigurozitate, a misiunilor armatei, în deplin consens cu apărarea şi promovarea interesului naţional, precum şi cu obligaţiile asumate, pe plan internaţional. De regulă, misiunile armatei sunt definite cu multă atenţie şi claritate în legea fundamentală a ţării, dar detaliate în alte acte normative. Astfel, instituţia militară acţionează permanent într-o constantă legalitate. Ea nu se implică în nici un fel în jocul politic de accedere la putere în stat, ci apără şi promovează consecvent interesele naţionale; determinarea dimensiunii forţelor armate, atât sub aspect cantitativ (efective, tehnică de luptă, armament), cât şi calitativ (nivel înalt de calificare profesională a personalului, tehnologie de ultimă generaţie, structuri organizatorice suple, dinamice). Aceasta se face de către puterea politică a statului, de către societatea politică potrivit mecanismelor democratice consacrate, dar într-o strânsă conlucrare cu societatea civilă şi desigur pe baza propunerilor venite din partea armatei; menţinerea unui contact direct şi eficient între cei care decid (organele abilitate ale statului) şi cei care execută (armata de profesie, celelalte instituţii ale statului) misiuni în domeniile siguranţei naţionale, ordinii publice şi apărării ţării. În acest sens, sunt create structuri în a căror competenţă intră menţinerea unei legături permanente a instituţiei militare cu Parlamentul ţării, cu diferitele organe şi organizaţii care analizează propunerile armatei privind efectivele, structura organizatorică, programele de dotare şi modernizare a tehnicii de luptă; adoptarea măsurilor necesare şi suficiente în ceea ce priveşte securitatea militară şi politica de apărare a ţării.
Controlul democratic al societăţii asupra armatei furnizează informaţii oportune şi valide celor în drept pentru adoptarea unor decizii realiste în domeniul securităţii militare şi al politicii de apărare a ţării; păstrarea neutralităţii politice a armatei. Armata, ca instituţie fundamentală a statului, potrivit prevederilor legale, nu se implică şi nici nu se lasă atrasă în lupta dusă de către partidele politice pentru cucerirea sau menţinerea puterii în stat. Astfel, în armată nu sunt organizaţii de partid şi nu se admit activităţi de propagandă în favoarea unui partid sau a altuia, indiferent dacă acesta este sau nu la putere. Singura politică ce se face în instituţia militară se referă la promovarea şi apărarea, în orice condiţii şi în permanenţă, a intereselor fundamentale ale ţării.
De fapt, militarii nu se interferează în deciziile politice, aşteptând, în schimb, să primească misiuni clare, legi care să le protejeze acţiunile în limitele mandatului stabilit şi resurse financiare pentru a putea îndeplini misiunile încredinţate, în ţară şi în afara ei.
4.3. Relaţiile civil-militare

Cel mai important subiect, care a fost dezbătut pe larg şi cercetat, atât în ştiinţele politice, cât şi în sociologia militară, este relaţia (la modul general) dintre forţele armate şi statul sau societatea-mamă – „relaţii civil-militare”. Termenul „relaţii civil-militare” (RCM) a devenit cunoscut prin lucrarea „Soldatul şi Statul: Teoria şi politica relaţiilor civil-militare”, scrisă de Samuel P. Huntington în 1957. Deşi profesorul Huntington era mai mult legat de departamentul de ştiinţe politice al Universităţii Harvard, unele din conceptele sale au fost împrumutate din domeniul sociologiei, astfel încât cartea sa este considerată un instrument de bază, atât de sociologii militari, cât şi de politologi. Una din principalele teze ale lucrării lui Huntington este identificarea a două forţe care modelează instituţiile militare în orice societate: „un imperativ funcţional, care depinde de ameninţările la adresa securităţii societăţii şi un imperativ societal, care porneşte de la forţele sociale dominante, ideologiile şi instituţiile din societate.”
Interacţiunea acestor două forţe reprezintă miezul problemei relaţiilor civil-militare. Cel mai simplu mod de a reduce puterea armatei în cadrul statului este prin maximizarea puterii unui anumit grup civil, în dezavantajul altora (control civil subiectiv). Acest tip de control poate fi observat în ţările în dezvoltare.
In opinia lui Huntington, noţiunea de control civil obiectiv se opune controlului civil subiectiv şi reprezintă maximizarea profesionalismului militar, făcând armata neutră în plan politic. Pentru a obţine un control civil obiectiv perfect este necesară o separare clară a responsabilităţilor între armată şi civili, armata devenind un corp profesionist care se ocupă cu managementul forţei în cadrul statului. Deşi studiul lui Huntington a fost scris în contextul Războiului Rece, concluziile trase sunt valabile, ca punct de plecare, pentru orice cercetare despre relaţiile civil militare din Europa de Est, mai ales pentru că de atunci a fost prezentat drept un model ideal pentru tranziţia fostelor ţări comuniste.
Pe de altă parte, după cum au afirmat Callaghan si Kernic, sociologia militară este principala aspiraţie ştiinţifică, parte a cadrului larg al ştiinţelor sociale, care se concentrează pe forţele armate. În această privinţă, Morris Janowitz este considerat „părintele fondator” al sociologiei militare. Cartea lui Janowitz, „Soldatul profesionist” (1960), oferă un studiu empiric detaliat al soldatului american profesionist în secolul XX, luând în considerare date despre originea socială a soldaţilor, motivaţie, moduri de viaţă, statut, prestigiu şi alte caracteristici. În ceea ce priveşte relaţiile civil-militare, el a dezvoltat o perspectivă parţial opusă celei propuse de Huntington. Astfel, el observă că schimbările, care au avut loc la nivelul tehnologiei, societăţii şi al misiunilor militare, au dus la un rol din ce în ce mai politizat pentru soldaţii profesionişti. Totuşi, supremaţia civililor poate fi obţinută prin competiţii „interarme” sau competiţia pentru resurse şi influenţă. În această privinţă, Janowitz este de părere că instituţia militară este convergentă cu societatea civilă, profesia militară urmând schimbările sociale şi politice ale întregii societăţi.
Cele două puncte de vedere au lăsat în urma lor o dublă moştenire în paradigma relaţiilor civil-militare, teoria divergenţei sferelor civile şi militare şi teoria concordanţei acestora. Studiile sociologice care tratează relaţiile civil-militare au continuat să se dezvolte după anii 1960, fie sub egida Seminarului Inter-Universităţi (IUS), „Forţele Armate şi Societatea”, fie prin Comitetul de Cercetare 01 privind „Forţele Armate şi Soluţionarea Conflictelor” al Asociaţiei Sociologice Internaţionale. În plan european, s-a înfiinţat Grupul European de Cercetare privind Armata şi Societatea (ERGOMAS), care urmărea mai degrabă cercetarea transnaţională şi interdisciplinară.
A existat o încercare, din partea curentului central al paradigmei RCM, de a critica modelul liberal, ca fiind un model aplicabil oriunde în altă parte. Printre critici, cea adusă de James Burk este cea mai complexă şi completă. El este de părere că teoria liberală, formulată în lucrarea lui Huntington, este, în primul rând, interesată de protejarea valorilor democratice împotriva ameninţărilor externe, în timp ce teoria civică republicană, formulată în lucrarea lui Janowitz, este, în primul rând, interesată de susţinerea valorilor democratice, în special a virtuţii civice a cetăţeanului-soldat.
Faptul că armata trebuie să susţină şi să protejeze valorile democratice constituie două defecte importante, în efortul de a promova şi în alte părţi paradigma civil-militară.
De asemenea, Burk face o scurtă prezentare a principalelor eforturi ale politologilor de a revoluţiona paradigma Huntington-Janowitz, evidenţiind contribuţiile lui Michael Desch (modelul structural cultural), Peter Feaver (modelul principal-agent) sau ale lui Deborah Avant (armata privată). Ele au fost menţionate pentru a sublinia faptul că un model teoretic necorespunzător, care a funcţionat pentru un stat democratic matur, a fost impus democraţiilor apărute în Europa de Est. În al doilea rând, a existat un alt impuls oferit de oportunitatea de a testa teorii şi de a aduce noi cunoştinţe la teoria generală din experienţa tranziţiilor est-europene.
5. Relaţia dintre armată şi societate
Această secţiune va prezenta diverse tensiuni din trecut şi din prezent şi cauzele lor. A existat un consens relativ că, în cazul României, nu putem discuta de tensiuni prea mari ci, mai degrabă, de diferenţe de opinie, viziune, culturale, abordări sau diferenţe de înţelegere a modului cum s-ar rezolva anumite probleme.
Principalele probleme din trecut erau legate de problema recrutării, natura informaţiilor (ce este secret?), rigorile disciplinei militare, discriminări între salariile ofiţerilor şi ale funcţionarilor publici civili, condiţiile de trai din cazărmi, implicarea unor militari în politică, vacuumul legislativ legat de militarii angajaţi pe bază de contract sau de constrângerile bugetare.
Problemele ce generează tensiuni astăzi sunt cele legate de: respingerea drepturilor de asociere ale militarilor activi, pensii şi salarii neechilibrate, mai ales dintre veniturile militarilor din ţară şi cei ce efectuează misiuni externe, serviciul militar obligatoriu şi alocările bugetare. Unele dintre cauzele principale ale tensiunilor sunt: diferenţele de viziune dintre diversele ministere sau agenţii cu privire la priorităţile bugetare, implicarea militarilor în politică, problemele de comunicare, lipsade cultură de securitate şi instruire a civililor ce ocupă funcţii politice, promovarea discreţionară a diverşilor militari.
Nu au fost mulţi dintre cei intervievaţi care au menţionat problema încrederii în instituţii, dar cei care au făcut-o consideră că armata este una dintre instituţiile în care populaţia are cea mai mare încredere.

5.1. Determinări sociale ale misiunilor armatei

Armata, ca instituţie socială are de executat o serie de misiuni, atât în ţară, cât şi în afara acesteia. Orice misiune are, printre alte determinări, şi una de natură socială. Aceasta rezultă din nevoia pe care o resimte orice formaţiune statală de a-şi înfiinţa şi menţine o instituţie adecvată care să o apere împotriva oricărei agresiuni militare externe, dar şi să garanteze ordinea publică internă, siguranţa şi securitatea cetăţenilor. Într-un fel, determinarea socială este expresia nevoii pe care o resimt cetăţenii de a se şti în siguranţă, de a putea trăi şi munci în linişte şi deplină securitate individuală şi naţională. De aici şi modul în care sunt formulate, din perspectivă socială, misiunile armatei.
În acest caz, determinarea poate fi considerată o rezultantă a acţiunii concertate a factorilor de natură socială care atestă necesitatea existenţei armatei ca instituţie a statului. Aceşti factori, reprezentând o paletă suficient de bogată, se află într-o interacţiune permanentă şi exercită o influenţă constantă asupra naturii şi conţinutului misiunilor armatei. Printre aceştia un loc important îl deţin următorii: consensul naţional privind rolul armatei în societate; funcţiile sociale ale instituţiei militare; atitudinea socială faţă de armată, apărarea ţării.
Consensul naţional, adică ansamblul atitudinilor asemănătoare ale întregii sau majorităţii populaţiei ţării faţă de problemele generale ale societăţii (interese naţionale vitale, securitate naţională, aderarea la alianţe politico-militare, politicoeconomice etc.) şi faţă de armată, exercită o influenţă semnificativă asupra misiunilor ce revin instituţiei militare. Aceasta întrucât, în general, armata este văzută de majoritatea populaţiei ţării ca o instituţie utilă şi legitimă social, căreia îi revin o serie de răspunderi.
Acest rol se referă, de fapt, la o serie de misiuni pe care societatea le încredinţează instituţiei militare, atât cu caracter permanent, cât şi potrivit unor solicitări ad-hoc, generate de alterări ale mediului de securitate, datorate apariţiei unor pericole şi ameninţări concrete, la nivel naţional, zonal, regional sau global.
Funcţiile sociale pe care armata le îndeplineşte în societate reprezintă un alt factor social cu rol determinant al misiunilor armatei. Astfel, studiile sociologice, cât şi datele oferite de sondajule de opinie privind armata afirmă că instituţia militară are menirea, printre altele, de a:
1) pregăti tinerii pentru viaţă, (numai tinerii care se încorporează voluntar) obişnuindu-i cu disciplina, cu ordinea etc. Practic, tinerii învaţă în armată să se conformeze liber, voluntar şi conştient unui set de norme şi reguli specifice activităţii şi vieţii militare, dar cu urmări pozitive pentru conduita viitoare a acestora. Însuşindu-şi aceste norme şi reguli, de fapt, tinerii militari asimilează premisele unor valori acceptate social, pe temeiul cărora, mai întâi, îşi formează şi, apoi, îşi consolidează un comportament în deplin consens cu modelul cerut de societate. Obedienţa, înţeleasă ca supunere conştientă şi voluntară a tinerilor faţă de normele şi regulile vieţii şi activităţii militare răspunde nevoii sociale de conduită ordonată şi disciplinată, precum şi exigenţelor diviziunii sociale a muncii. Odată interiorizat un astfel de mod de comportare, acesta se va regăsi şi în conduita individului care va ieşi din sistemul militar.
2) transmite tinerilor o serie de valori tradiţionale ale poporului român (numai tinerii care se încorporează voluntar). Activităţile instructiv-educative la care tinerii iau parte, precum şi misiunile de luptă îndeplinite pe diferite teatre de operaţii îi ajută să asimileze şi să interiorizeze valori tradiţionale ale poporului român. Printre acestea un loc important îl ocupă: cinstea, onoarea, mândria de a fi român, dreptatea, disciplina, loialitatea, răspunderea. În acest mod, tinerii îşi formează/întăresc convingerile cu privire la succesul în viaţă, în profesie prin afişarea constantă a unei conduite dezirabile social;
3) contribuie la socializarea şi maturizarea tinerilor. Procesul de socializare pe care tinerii l-au început în familie şi şcoală (aşa numita socializare primară) este continuat în armată. Aici, ei învaţă, interiorizează şi integrează în structura personalităţii lor elemente socio-culturale esenţiale pe baza cărora să poată acţiona coerent în cadrul societăţii umane ai căror membri sunt. Aceste elemente socio-culturale pot fi descrise ca:
a) sisteme de nevoi şi aspiraţii, adică un complex de scopuri actuale sau viitoare spre care acţiunea umană individuală sau colectivă urmează să se îndrepte;
b) modele de acţiune/comportament pentru realizarea anumitor scopuri. Astfel, ei îşi formează deprinderi, priceperi şi abilităţi să deservească tehnica de luptă şi să folosească armamentul din dotare, să soluţioneze probleme de ordin administrativ- gospodăresc, să acorde primul ajutor cuiva în situaţii de criză, să se orienteze adecvat în condiţii de stres, îşi formează şi dezvoltă rezistenţa fizică şi psihică etc.;
c) norme şi valori sociale, adică produse culturale ce orientează şi vor orienta activitatea individului, de regulă, prin prescripţie. Astfel, ei învaţă şi îşi formează deprinderi, priceperi şi abilităţi privind lucrul în echipă, asumarea răspunderii pentru faptele lor, devin ordonaţi, disciplinaţi şi loiali instituţiei militare şi grupului de apartenenţă;
4) ajuta la integrarea tinerilor în societate.

Atitudinea populaţiei faţă de armată şi serviciul militar constituie un alt factor social cu rol determinant al misiunilor armatei. La noi, dar şi în ţările UE, populaţia are o atitudine favorabilă atât faţă de armată ca instituţie a statului, cât şi de alegerea profesiei militare ca ocupaţie de bază pentru o perioadă determinată sau nu de timp. În studiile amintite anterior, armata este apreciată ca fiind cea care garantează şi, totodată, simbolizează unitatea ţării, tradiţiile acesteia. Prin urmare, armata, ca instituţie a statului, este valorizată pozitiv de către majoritatea populaţiei. De fapt, opinia generală este că armata reprezintă o instituţie absolut necesară într-o societate umană, date fiind actualele pericole şi ameninţări la adresa securităţii naţionale, a persoanelor în calitatea lor de cetăţeni ai statului. Într-un fel şi într-o anumită măsură, această atitudine reflectă o apreciere puternic favorabilă de către populaţie a serviciului militar şi implicit a profesiei militare.
Percepţia socială a armatei exprimă modul în care aceasta se reflectă în mentalul general al membrilor societăţii şi este apreciată ca fiind utilă şi legitimă social. De fapt, percepţia socială este un proces cognitiv, conştient realizat în cadrele experienţei sociale a individului prin folosirea tiparelor culturale existente, a sistemului de simboluri verbale ale limbii, cu semnificaţiile generalizate existente în colectivitate.

Datele unor studii29 privind rolul şi statusul armatei în societate, probează că aceasta este percepută de către majoritatea populaţiei ţării noastre ca o instituţie a statului necesară, cu rol important atât în garantarea securităţii indivizilor, cât şi a întregii naţiuni. În plus, armata este percepută şi ca o instituţie cu rol preponderent formativ pentru viaţa socială. Trei elemente favorizează percepţia socială a instituţiei militare de către segmente importante ale populaţiei:
1) informaţiile pe care cetăţenii le au despre armată şi serviciul militar, în general, precum şi tinerii apţi pentru angajarea ca militar de profesie, în special. Aici se cuvine analizat modul în care informaţia dată ajunge la cei interesaţi şi cea efectiv integrată în structurile proprii de personalitate. Aceasta întrucât uneori informaţia integrată nu este suficientă pentru a realiza o percepţie socială adecvată, ceea ce îl face pe tânăr să continue căutările şi să aibă unele îndoieli privind menirea actuală a armatei;
2) câmpul de reprezentare. Aceasta face referire la ideea că oamenii se focalizează pe anumite obiecte sau aspecte ale situaţiei specifice vieţii şi activităţii din armată, pe care, de regulă, mulţi dintre ei le cunosc din timpul serviciului militar sau din alte surse de informaţie;
3) atitudinea de grup. Ea se referă, la un proces de uniformizare a conduitelor celor care au efectuat stagiul militar sau au lucrat în armată ca ofiţeri, maiştrii militari şi subofiţeri în ceea ce priveşte reprezentarea pe care o au despre armată ca instituţie a statului, pe de o parte. Pe de altă parte, ea priveşte atitudinea grupului de apartenenţă al unei persoane sau al alteia faţă de profesia militară, de serviciul militar şi de armată.

Un alt factor de natură psihosocială îl constituie încrederea populaţiei în armată ca instituţie a statului menită să execute misiuni specifice. Studii sociologice efectuate pe eşantioane reprezentative, la nivel naţional, de către institute de profil, atestă faptul că armata se bucură de încrederea populaţiei, aceasta ocupând unul din primele două locuri alături de Biserica Ortodoxă. O asemenea apreciere se întâlneşte şi la populaţia statelor ce compun UE.
O posibilă explicaţie a acestei încrederi o poate constitui faptul că armata este percepută ca: o instituţie strâns legată de promovarea şi apărarea intereselor naţionale; un factor de stabilitate în societate; sistem de referinţă pentru celelalte instituţii ale statului cu atribuţii în securitatea naţională şi apărarea ţării; o păstrătoare şi purtătoare consecventă a unor valori militare şi naţionale30. Şi în ţările UE populaţia are încredere în armată. Astfel, 71% dintre cei chestionaţi31 declară că au încredere în armată pentru că aceasta este angajată atât la apărarea ţării, cât şi la executarea unor misiuni de menţinere a păcii şi umanitare (în propria ţară şi în afara acesteia).
Totuşi, este posibil ca, în timp, asemenea misiuni umanitare şi de menţinere a păcii să fie mai dificil de legitimat în faţa populaţiei, deoarece şi acestea conduc la pierderi de vieţi omeneşti, ceea ce opinia publică sancţionează prompt. În plus, tot mai mulţi oameni percep riscurile şi ameninţările la adresa ţării lor ca pe ceva difuz, mai puţin clar definite decât în perioada războiului rece, când se ştia cine este inamicul potenţial.
Mentalităţile existente privind instituţia şi serviciul militar constituie un alt factor determinant de natură psihosocială a misiunilor armatei. Acestea, ca ansamblu de opinii, prejudecăţi şi credinţe care influenţează gândirea indivizilor, a grupurilor umane şi a popoarelor faţă de armată şi serviciul militar, acţionează şi asupra modului în care sunt formulate misiunile acestei instituţii a statului. Frecvent se face afirmaţia că armata reprezintă o „şcoală a bărbăţiei şi curajului”, „un examen” şi o etapă absolut necesară în maturizarea unui tânăr.

Concluzii

Trecerea de la armata de masă la cea de profesie, ca urmare a noilor provocări ale mediului de securitate, ale revoluţiei în domeniul militar, ale globalizării, va conduce, probabil, la diminuarea, în timp, a sentimentului de apărare a ţării la cei care nu au efectuat stagiul militar, iar mentalităţile privind menirea socializatoare a acestuia (serviciului militar) pentru tineri se vor transforma. Considerăm că reforma sistemului de securitate în România este un proces de lungă durată, început în urmă cu douăzeci de ani, şi încă în derulare.
Pentru România, cea mai urgentă necesitate este de a impulsiona creşterea competitivităţii economice, în special în perioada 2007-2013, care reprezintă prima etapă a procesului post-aderare, şi care impune cerinţa esenţială de a reduce şi depăşi decalajele tehnologice care o separă de restul statelor membre UE şi NATO.
Acest fapt impune ca obiectiv major realizarea unui mediu economic dinamic şi competitiv, capabil să asimileze şi să dezvolte domenii de înaltă tehnologie şi să răspundă la cerinţele strategice de dezvoltare pe termen lung, în contextul evoluţiei la nivel global a economiei bazate pe cunoaştere.
Reforma sistemului de securitate impune transformarea profundă a instituţiilor, creşterea calităţii actului de conducere, o mai bună coordonare naţională a acestora şi asigurarea integrării lor funcţionale şi optime în sistemele de securitate din care România face parte.
Reforma structurilor din domeniul securităţii naţionale nu trebuie evitată, ci prelungită, în special datorită existenţei unor factori care facilitează procesul de reformă precum: nevoia României de a prelua o parte din cultura profesională de tip occidental (corectitudine, eficienţă), accesul la noutăţile tehnice, ştiinţifice şi organizaţionale din toate domeniile, nevoia de respect al personalului pentru munca de calitate sau nevoia îmbunătăţirii imaginii publice.
Regândirea sistemului de securitate românesc în deplin acord cu evoluţiile democratice din ţara noastră şi cu provocările mediului contemporan de securitate presupune angrenarea plenară a tuturor resurselor intelectuale ale organizaţiilor din domeniu, ale clasei politice şi nu în ultimul rând ale societăţii civile.
România are puţine studii de cercetare cu privire la fenomenul reformei sistemului de securitate, fapt ce produce o lacună procesul de transformare a instituţiilor de securitate naţională, încetinindu-l şi făcându-l mai dificil de continuat. În aceeaşi măsură, nu există nici o societate civilă bine informată şi cu păreri clare asupra acestui subiect, democraţia participativă fiind mai mult cu numele, cetăţenii fiind preocupaţi într-o foarte mică măsură de soarta şi politicile naţionale.
În această direcţie, consider că iniţierea unei campanii naţionale de culturalizare şi responsabilizare politică a cetăţenilor ar putea fi benefică atât pentru procesul reformei sistemului de securitate, cât şi pentru celelalte probleme cu care se confruntă România. Alături de aceasta, necesitatea responsabilizării politice a elitei culturale şi politice din România, care să gândească şi să propună soluţii empirice, normative sau legislative eficiente, este iminentă şi de dorit.
Bibliografie
LEGI, INTRUCŢIUNI, ALTE DOCUMENTE OFICIALE

Constituţia României, Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003
Open Society Romania. Public Opinion Barometer (1995-1997). http://www.sfos.ro/pob/jun98/
Raportul SMG, în „Adevărul”, no. 2698, 6 februarie, 1999.
Strategia de Securitate Naţională a României, în „Monitorul Oficial”, partea I, no. 822 , 20 decembrie 2001.
LUCRĂRI ELABORATE DE AUTORI ROMÂNI

Babiuc, V., Un mare avantaj al MapN – o reforma a început din proprie iniţiativă, Revista Vol. 22, Nr 14, Bucureşti, 1999.
Bădescu, I., Dungaciu, D., Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995.
Diaconescu, G., Şerban, F., Pavel, N., Democratic Control over Army in Romania. Bucharest, Editura Enciclopedică,1996.
Dumitriu, P., Small Developing States Versus Globalization- Testimonies Before the United Nations General Assembly, în Romanian Journal of International Affairs, Vol. VI, No. 1-2., 2000.
Maior, G., Personal Management and Reconversion, în L. Watts, Romanian Military Reform and NATO Integration, The Center for Romanian Studies, 2002.
Maior, G.C., Matei, M., Bridging the gap in Civil-Military Relations in Southeastern Europe, în Mediterranean Quarterly, vol. 14, no.2, Spring, pag. 60-77., 2003.
Miroiu, A., Radoi, M, Zulean, M., Politici publice, Editura Politeia, 2002.
Paşcu, I.M., Armele şi Politica, Ed. Politică, Bucureşti, 1989.
Paşcu, I.M., Defence Planning in a Democracy, în Cottey, A./ Forester, A./ Edmunds, T. Democratic Control of AF in Central and Eastern Europe, Palgrave: Houndmills, 2000.
Sava, N., Tibil, G., Zulean, M., Armata şi Societatea, Ed. Info-Team, Bucureşti, 1998.
Secăreş, V., Polemologia şi problemele păcii, Editura Politică, Bucureşti, 1976.
Zulean, M., Professionalisation of Romanian Armed Forces, în The Challenge of Military Reform in Postcommunist Europe, ed. Andrew Cottey, Timothy Edmunds, Anthony Forester, Palgrave Macmillan: Houndmills, 2002.
Dimitrie Gusti,  Sociologia războiului, în Sociologia militans, Editura Institutului Social Român, Bucureşti, 1934.
LUCRĂRI ELABORATE DE AUTORI STRĂINI

Almond G., Verba S., Cultura civică, CEU Press, Bucureşti, 1996.
Bacon, W.. The Military and the Party in Romania, în Herspring, D., 1978.
Callaghan, J., Kuhlmann, J.,  Military and Society in 21st Century, Transaction Publishers, 2000.
Huntington, S.P., The Soldier and the State. New York: Vintage Books, 1957.
Huntington, S.P., The Erosion of  American National Interest, Foreign Affairs, Sept/Oct. Vol. 76. No. 5., 1997.
Janowitz, M., The Professional Soldier- A Social and Political Portrait. London: Collier-Macmillan ltd., 1960.
Wallerstein, I., Sistemul mondial modern, Ed. Meridiane, 1994.
Burk, J. (1993), “Morris Janowitz and the origins of sociological research on armed forces and society”, Armed Forces and Society, Winter, Vol. 19, Issue 2: 167-68.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s