MANAGEMENTUL CRIZELOR – MODALITATE EFICIENTĂ DE GESTIONARE A SURSELOR DE INSTABILITAE LA NIVEL GLOBAL ŞI REGIONAL

CUPRINS
INTRODUCERE
4
1. DEzVOLTĂRI ALE CONCEPTULUI DE Criză îN NOUL MEDIU DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ
5
1.1. Consideraţii privind conceptul de criză. Particularităţi privind definirea conceptului
6
1.2. Origini, particularităţi de manifestare şi tipologia crizelor
7
1.3. Etapele, caracteristicile şi efectele crizelor
10


2. SURSE DE INSTABILITATE LA NIVEL REGIONAL ŞI GLOBAL
15
2.1. Opinii privind transformările şi mutaţiile produse în cadrul mediului de securitate
15
2.2. Sursele de instabilitate – natură şi spaţii de manifestare
17
2.2.1. Surse de instabilitate de natură socio-politică
19
2.2.2. Surse de instabilitate de natură militară
20
2.2.3. Surse de instabilitate de natură ecologică
22
2.2.4. Surse de instabilitate de natură culturală
23
2.2.5. Terorismul – un actor polivalent
25
2.3. Surse de instabilitate la nivel regional
26
3. MANAGEMENTUL CRIZELOR LA NIVEL GLOBAL, REGIONAL ŞI NAŢIONAL
29
3.1. Abordări teoretice şi delimitări conceptuale
29
3.2. Managementul crizelor la nivelul Alianţei Nord-Atlantice
34
3.3. Managementul crizelor la nivelul Uniunii Europene
39
3.3.1. Dezvoltarea conceptului european de management al crizelor
40
3.3.2. Planificarea şi conducerea operaţiilor de management al crizelor la nivelul Uniunii Europene
41
3.3.3. Rezultate şi perspective ale dezvoltării politicii europene pentru managementul crizelor
44
3.4. Managementul crizelor la nivel naţional
46
4. STUDIU DE CAZ. CRIZA DIN CIPRU
51
4.1. Prezentarea evoluţiei crizei cipriote
51
4.2. Rolul marilor puteri în crearea dezvoltarea şi managementul crizei. Balanţa militară regională
56
4.3. Managementul crizei cipriote
59
CONCLUZII FINALE
61
BIBLIOGRAFIE
64
INTRODUCERE

Printre conceptele cheie ale ştiinţelor contemporane, cu siguranţă cele de criză, management, geopolitică şi geostrategie sunt tot mai prezente. Putem aprecia aceasta prin prezenţa lor tot mai activă în realitatea umană şi socială, naţională şi internaţională, începând cu anii 1990 şi prin numărul tot mai mare de lucrări care le sunt consacrate.
Atât termenul de criză cât şi conceptul managementul crizelor nu reprezintă elemente de noutate în limbajul curent. Dimpotrivă, politicieni, economişti, sociologi, geopoliticieni şi militari le utilizează în fluxul comunicaţional, de cele mai multe ori, cu scopul de a atenţiona asupra fenomenului criză şi asupra factorilor  care-l însoţesc.
Secolul al XX-lea a constituit perioada de timp în care numărul de state s-a multiplicat de la 40 în 1900 la 193 în ianuarie 2002. Acest fenomen a accentuat dinamica relaţiilor între actorii noii societăţi internaţionale şi a făcut necesară apariţia unei vaste scene politice pe care au fost invitaţi iar uneori obligaţi să joace atât cei puternici şi slabi cât şi cei bogaţi şi săraci. Această scenă politică, un fel de guvernare a lumii, s-a numit Organizaţia Naţiunilor Unite care, deşi a prezentat în acţiunea sa multe imperfecţiuni, a fost extrem de necesară încât a trebuit să fie înfiinţată. Analizând la nivel planetar jocul politic între state am fost martorii unor dispute sub forma războaielor mici, limitate, de mare intensitate generate de cauze evaluate drept religioase, etnice, civile, rasiale, tribale, coloniale, subversive, revoluţionare, care au avut drept scop libertatea oamenilor. Dar, adăugăm noi şi tendinţele de expansiune asupra a noi teritorii, asigurarea accesului la mare, acapararea de materii prime şi resurse energetice, limitarea accesului la tehnologiile înalte ş.a.m.d., fenomene care întregesc gama largă  a factorilor care au generat violenţe între oameni, între grupări umane şi între state.
Spre deosebire de secolele anterioare, secolul al XX-lea şi-a trecut în palmaresul evenimentelor majore şi criza internaţională. Pe măsură ce efectele ei se resimţeau tot mai mult, acest cuvânt devenea tot mai accesibil, iar foarte mulţi cetăţeni se simţeau îndreptăţiţi să creadă că ştiu ce semnifică el fără să definească criza. Deşi termenul „criză” este extrem de des utilizat, mai ales în diversele lucrări apărute după 1990, el este asociat cu cel de „conflict” fără să fie tratat ca un fenomen de sine stătător, extrem de periculos dar şi purtător de oportunităţi. „În urmă cu câţiva ani subiectul de economie propus candidaţilor la obţinerea diplomei de absolvire a Institutului de Studii Politice din Paris era remarcabil de scurt – „Criza”. Oare câţi studenţi, la timpul respectiv, au ştiut să explice acest termen şi câţi examinatori au ştiut ce să pretindă?”1
Secolul al XXI-lea a preluat fără nici o excepţie toate aceste fenomene periculoase care separă sărăcia de bunăstare, frica de speranţă, pacea de război iar, între toate acestea, şi fenomenul criză, exprimat deja printr-o noţiune universală, care generează dispute însângerate şi îndrumă paşii omenirii spre evoluţii cu final imprevizibil. Astăzi, într-un veritabil fiasco lingvistic şi intelectual, vorbim despre criza mondială, criza pieţei, criza locurilor de muncă, criza de autoritate guvernamentală, criza din sistemul de protecţie socială, criza financiară, criza economică, criza geopolitică ş.a.m.d., prin urmare, sunt vizate sectoare ale vieţii sociale, economice, munca, politica, grav afectate. Unele din aceste crize trec cu uşurinţă frontierele statelor naţionale, se internaţionalizează, afectând popoarele în funcţie de schimburile şi interdependenţele existente între ele. Cel mai grav sunt afectate acele blocuri sau naţiuni care au fost izolate ideologic, politic şi economic, cum este cazul ţărilor din Estul Europei, care au suportat prăbuşiri dramatice în toate sectoarele vieţii sociale cu efecte precum: disensiunile de toate tipurile, mizerie, umilinţă, conflicte armate, pierderea autorităţii de stat, sărăcie cruntă, devalorizarea ideologiilor, atenuarea perspectivelor etc. În timp ce aceste efecte produc multă suferinţă, cauzele sunt greu de înţeles şi definit, în mod obişnuit, fiind atribuite ruperii echilibrului de forţe pe arena mondială, complexităţii interdependenţelor şi mai puţin sunt scoase în evidenţă acele cauze care ţin de moralitate şi management.
Conştientizând adevărul conform căruia validitatea unei teorii sau scheme explicative este dată de măsura în care ea poate ţine seamă de anumite date obiective, observabile ale existenţei, pe parcursul întregii lucrări am încercat să aduc în atenţie date ale realităţii.
Abordarea crizei, prin provocarea cu care aceasta iese în evidenţă din ansamblul proceselor şi fenomenelor care au loc pe întreg palierul sistemului social global mi-a deschis astfel posibilitatea prezentării unor posibile modele de analiză şi gestionare eficientă a acesteia.
Lucrarea de faţă se doreşte a fi una din multiplele încercări de a investiga, în actualul stadiu al stabilirii şi definitivării cadrului general al gestionării geopolitice şi geostrategice a situaţiei de criză.
CAPITOLUL 1
DEZVOLTĂRI ALE CONCEPTULUI  DE CRIZĂ ÎN NOUL MEDIU DE SECURITATE INTERNAŢIONALĂ

Deceniul ce a încheiat secolul XX a readus în prim plan un concept, consacrat de teoriile sociologice clasice, anume criza – definită ca perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a acestuia, declanşându-se puternice presiuni spre schim­bare. Criza reprezintă manifestarea unor dificultăţi tempo­rare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem, exprimând incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale. Numeroase analize recente asupra perspectivelor omenirii pe termen scurt, mediu şi lung au dus la concluzii deloc îmbucurătoare, şi anume ca aceasta se va confrunta în continuare şi mai acut cu fenomenele specifice crizei. De-a lungul întregii sale evoluţii societatea umană a fost marcată la o scară temporală mai mică sau mai mare, pe o dimensiune geografica variabila, cu ,,intrări” şi ,,ieşiri” mai rapide sau mai lente, cu urmări de mai mică sau mai mare amploare, de acele acumulări de contradicţii şi izbucniri rapide şi profunde ale ,,momentelor” sau ,,situaţiilor” de ,,criză” .
Crizele societăţii au fost şi sunt o constantă a istoriei societăţii, dar astăzi suntem martorii unei crize fără asemănări cu perioade anterioare. Vorbim, trăim şi ne confruntăm cu o mulţime de crize fără precedent, ca şi cu spectrul sumbru al apariţiei unora noi, ce îmbracă tot mai mult, prin efectele lor, zone de interes tot mai largi.

1.1. Consideraţii privind conceptul de criză. Particularităţi privind definirea conceptului
Termenul de criză putem considera că astăzi este folosit foarte mult fără prea mare discernamânt şi fără prea multă vigoare, neexistând elaborat şi unanim acceptat un concept teoretic care să desemneze notele fundamentale ale fenomenului profund, divers, ce poate fi întâlnit în toate domeniile vieţii sociale şi umane.
Există, însă, o unanimitate a autorilor care abordează noţiunea de criză în cunoaşterea şi identificarea etimologică a acestui termen în cuvântul de origine greacă „krisis” cu înţeles de „decizie”. Observăm că în multitudinea semnificaţiilor care sunt vehiculate astăzi în nici una nu se găseşte această înţelegere originară.
În ,,Dicţionarul explicativ al limbii române” noţiunea de criză este definită drept: ,,manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate”2. Din definiţie rezultă precizarea spaţiilor de materializare a crizei, ca şi specificul acesteia ca fenomen şi proces care caracterizează o anumită stare a societăţii, respectiv cea în care disfuncţionalitatea şi tulburarea normalităţii devin note definitorii ale comportamentului social respectiv.
Dicţionarele străine prezintă în mod diferit noţiunea de criză, desigur fără a ajunge la conţinuturi opuse. Dacă dicţionarele de limbă franceză insistă asupra naturii şi duratei, dicţionarele de limbă engleză prezintă fenomenul la o scară generală şi cu mai mare precizie în ceea ce priveşte prezentarea „domeniului“ crizei. Astfel, Dicţionarul limbii franceze prezintă criza ca ,,moment dificil şi în general decisiv în evoluţia unei societăţi, a unei instituţii, perioada când dificultăţile economice, politice şi ideologice sunt resimţite ca paroxistice”3 iar dicţionarul Le Petit Larousse defineşte criza ca o „fază dificilă traversată de un grup social“4.
De la înţelegerea crizei ca ,,o stare de instabilitate, cum ar fi în ,,relaţiile internaţionale, sociale, politice, economice, care conduce la o schimbare decisivă”5, la înţelegerea ei drept „un punct sau moment de mare pericol, dificultate sau incertitudine, timpul în care se manifestă o schimbare între bine şi rău“6, definiţiile întâlnite în aceste dicţionare engleze le completăm cu o alta din acelaşi spaţiu lingvistic. Dicţionarul respectiv prezintă criza astfel: „o situaţie care şi-a atins punctul de extremă dificultate sau periculozitate; o perioadă de puternice dezacorduri şi nesiguranţă sau suferinţă“7.
Se pot identifica şi prezenta şi alte conţinuturi ale conceptului de criză, care au mai multă relevanţă în abordarea geopolitică şi geostrategică, respectiv a acelora care fac trimiteri la domeniul politico-militar, a căror manifestare poate afecta grav valorile dreptului internaţional, pacea şi securitatea ţărilor şi popoarelor, cooperarea între state şi relaţiile acestora, la nivel regional, zonal, continental sau planetar. Din această perspectivă, noţiunea de criză reprezintă fie „o situaţie naţională sau internaţională în care există o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate“8 sau „un moment critic care intervine în evolutia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forţe”9.
Reunind caracteristicile esentiale ale definitiilor date cu evaluarea obiectiva a modului practic în care se manifesta putem considera criza drept: „o situaţie de maximă tensiune determinată de adoptarea unor soluţii inadecvate în angajarea şi utilizarea resurselor materiale şi umane, caracterizată printr-o acută disfuncţionalitate a societăţi,i în totalitatea sa sau numai într-un anumit domeniu, şi care se manifestă la nivelul unui spaţiu de dimensiuni regionale, zonale, continentale sau globale“10 .

1.2. Origini, particularităţi de manifestare şi tipologia crizelor

Specialiştii în ştiinţe sociale şi militare care analizează transformările sociale, economice, politice şi militare se concentrează fie asupra evenimentelor abrupte, erupţiilor şi depresiunilor, fie consideră criza un epifenomen, o etapă în maturizarea forţelor specifice societăţii, aceştia încercând să răspundă la întrebarea „care” criză sau criza „cu ce efect“11.
Prin cauzele care le determină, crizele sunt fenomene pe care mai târziu sau mai devreme, omul le poate învinge. Retrospectiv s-ar părea că toate crizele perioadei moderne au fost rezolvate destul de prompt pentru a se evita o răsturnare a cursului necesar spre progres.
Comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi a preocupărilor în scopul stingerii stărilor conflictuale, căutând să găsească, în acest sens, în funcţie de împrejurări, modalităţi şi instituţii mai mult sau mai puţin eficiente. Pe măsura evoluţiei societăţii, omenirea a sesizat că doar acţiunea concertată de stingere a crizelor nu mai este suficientă, fiind necesară o atentă acţiune de prevenire, de evaluare a momentelor de declanşare ca şi a strategiei de rezolvare.
Breşa tot mai largă dintre diferite societăţi, state şi grupări de state, dintre diferite comunităţi de cultură, ideologie şi religie, este o consecinţă logică a concepţiei ce a fundamentat conducerea destinelor lumii în zilele noastre, dar care tot mai mult îşi manifestă limitele şi puterea de a gestiona corespunzător interesele oamenilor, societăţilor şi echilibrul natural.
Iata de ce, pentru a putea gestiona în mod eficace crizele epocii prezente, trebuie să înţelegem originea şi natura lor, conexiunile şi interacţiunile lor, tipologia şi etapele specifice acestora.
Există patru surse importante ale crizelor:
la nivelul individual;
la nivelul organizaţiei;
la nivelul societăţii;
la nivelul sistemului.
La nivel individual, criza îşi are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază (inexistenţa unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa atenţiei sau neglijenţa), erori ale regulilor prestabilite (greşeli ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false, evaluarea greşită a tipului de problemă/criză), lipsa de cunoaştere a problemelor.
La nivelul organizaţional, criza este declanşată de: lipsa instrumentelor pentru managementul dezastrelor (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa infrastructurii de reacţie), problemele ergonomice (lipsa indicatorilor), procedurile problem­atice şi nesigure (lipsa responsabilităţilor, incapacitate de problema-tizare), problemele de informare (fragmente de informaţii ce împiedică privirea de ansamblu asupra problemei), existenţa unor scopuri şi interese în competiţie între diferite părţi ale organizaţiei (conflicte, competiţie de interese, costuri mari ale rezolvării crizei).
La nivelul societăţii, recesiunea economică, instabilitatea politică, tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale crizei, în timp ce la nivelul întregului sistem, avem de-a face cu complexitatea interacţiunilor şi efectul domino.
Din punct de vedere al ştiinţelor militare, pe o traiectorie de la armonie la război, se poate spune că gradaţiile reprezintă un fel de barometru al păcii şi conflictului: pace stabilă, pace instabilă, criză, război, reconstrucţie, criză post-conflict, reconciliere. Delimitarea dintre aceste stadii este făcută doar din motive operaţionale, demarcaţiile dintre ele fiind vagi.
Astfel, criza este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de confruntări tensionate între forţele armate mobilizate, cum ar fi cazul relaţiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică în anii ’50 sau relaţiile din­tre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Criza post-conflict îi urmează stadiului de război. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de următorii factori: intensitatea şi numărul nemulţumirilor, percepţii şi atitudini diferite ale părţilor unele faţă de altele, intensitatea emoţională şi investiţiile psihologice în poziţiile părţilor, nivelul mobilizării şi organizării politice, coeziunea dintre liderii respectivelor părţi şi membrii grupărilor, densitatea com­portamentelor ostile, gradul de ameninţare sau de folosire a armelor, numărul susţinătorilor fiecărei părţi etc.
Teoretic, mediul înconjurător, în cazul unei crize, poate fi caracterizat astfel:
neîncredere;
polarizarea diferenţelor sociale şi politice;
uzul armelor; desfăşurarea unor acţiuni provo-catoare, a unor acţiuni sporadice, neorganizate, cu un nivel scăzut de violenţă;
perceperea intereselor părţilor ca fiind incompatibile;
ostilitate intergrupală;
represiune, insurgenţă, violarea sistematică a drep­turilor omului; declinul percepţiei asupra legitimităţii guvernului naţional;
mobilizare naţională ş.a.m.d.
Timpul de acţiune într-un astfel de caz este scurt, iar obiectivele primare vizează:
reducerea şi controlul mijloacelor specifice de coerciţie ce pot fi folosite în conflicte violente;
blocarea acţiunilor violente;
reducerea tensiunilor;
îngheţarea ostilităţilor;
rezolvarea disputelor politice;
menţinerea nivelului primar de securitate;
crearea unor mijloace non-violente pentru rezolvarea crizei.
Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumente­lor de natură diplomatică, militară, economică, socială şi politică adaptate fiecărui caz.
Crizele post-conflict pot fi caracterizate prin:
număr mare de victime;
declinul sprijinului politic pentru forţele armate;
distrugerea infrastructurii psihice şi instituţionale;
lipsa serviciilor sociale;
neîncredere;
polarizare politică;
instabilitate politică;
tranziţie politică.
Cele mai importante obiective în această situaţie tre­buie realizate imediat, dar şi pe termen lung, avându-se în vedere:
normarea comportamentului, acţiunilor şi interac-ţiunilor părţilor conflictuale;
realizarea reformei şi restructurării economice;
reforma sectorului securităţii;
reabilitarea sectorului serviciilor sociale şi a instituţiilor;
stăpânirea crizei şi prevenirea unor viitoare conflicte.
Astfel, cunoaşterea conceptului de criză, a unor cauze care generează situaţia de criză ca  şi  o  tipologie  specifică  pun  la  dispoziţia  celor  interesati  elemente  importante,  dar insuficiente pentru realizarea unei gestionări eficiente a acesteia. In acest sens se impune o abordare  mai  complexă  a  crizei,  prezentarea  şi  clasificarea  etapelor  şi  stărilor  ce  o caracterizează, aspecte ce vor fi prezentate în continuare.

1.3. Etapele, caracteristicile şi efectele crizelor
Situaţiile de criză au o evoluţie specifică, în funcţie de domeniul în care se manifestă. Orice criză are o istorie, ea se produce într-un timp. Criza, desemnând un moment de bulversare, recepţionat şi suportat de actorii sociali, de cele mai multe ori, este precedată de o perioadă preliminară în care conflictul mocneşte. În orice tip de sistem există o ordine aparentă la adăpostul căreia se realizează o anumită mascare a principalilor indici care anunţă producerea crizei (posibilitatea producerii acesteia). Din acest motiv, faza critică propriu-zisă a crizei surprinde şi detonează ordinea normală a sistemului. Situaţiile de criză se pot scurta sau prelungi în funcţie de modul în care managementul sistemului gestionează procesul crizei. Cu anumite nuanţări, majoritatea opiniilor care se referă la definirea treptelor evoluţiei crizelor, evidenţiază trei etape şi anume: antecriza (etapa preliminară), criza efectivă (etapa critică) şi postcriza (etapa de refacere).
Antecriza (etapa preliminară) este variabilă ca durată şi poate începe în momentul când, între interacţiunile obişnuite ale elementelor unui sistem apar destructurări ce constituie ameninţări pentru obiectivele sistemului. În această etapă se instalează o anumită stare de vigilenţă managerială însoţită de o atmosferă de încărcare, tensiune şi competiţii (demonstraţii). Totodată, ies în evidenţă neînţelegerile, acuzaţiile, problemele divergente care apar între grupuri, state, având senzaţia că celălalt a pus în pericol interesele şi obiectivele comune.
Randamentul sistemului scade progresiv iar supravegherea managerială de rutină nu limitează evoluţia conflictuală. Etapa preliminară se termină în momentul în care criza este recunoscută în mod deschis. În cele mai multe situaţii, această etapă nu este percepută, la modul general (de către membrii unei organizaţii sau populaţie) datorită unor evenimente care alimentează elanul consensual şi, care se succed sub forma unor momente critice urmate de relansări mai mult sau mai puţin durabile. Foarte mulţi indivizi resimt etapa preliminară ca o perioadă de timp cu efecte protectoare asupra lor aflaţi într-un context contradictoriu, complex şi exigent. Unii speculează, în această etapă dinamica relaţiilor interne de putere, îşi exprimă adeziunea faţă de polul de putere dominant care-şi consolidează prestigiul şi îşi ascunde propria fragilitate. De la conducerea statală şi până la managementul organizaţional se pot identifica în această etapă, una din următoarele configuraţii posibile: tehnocratică, autocratică, represivă şi birocratică. Deoarece în lume  regăsim puternice interdependenţe, simultan cu o mare rigiditate managerială (politică, socială, economică etc.) nu se poate construi rapid un scenariu care să accepte diferenţele vizibile între actorii sociali. Pentru că în această lume nu este loc pentru al treilea, pentru mediere, intervine criza efectivă (etapa critică).
Criza efectivă (etapa critică) poate fi mai scurtă sau mai îndelungată, mai violentă sau mai calmă, aşteptată sau inopinată. În cele mai multe cazuri declanşarea crizei este anunţată de un eveniment important: atacul Kuweitului; demisia guvernului; dispariţia unui personaj important din structura sistemului; mediatizarea unui caz de corupţie a polului de putere dominant; modificarea bruscă a discursului; scăderea drastică şi bruscă a valorii monedei naţionale; continuarea unei situaţii de risc major într-un compartiment, domeniu, regiune etc.
Acest eveniment prezentat public, declanşează adevărata criză care deschide ochii celor implicaţi şi afectaţi şi anunţă că falsa unitate de sistem este prinsă într-un foc al forţelor antagoniste. În acest joc este prinsă la întâmplare toată lumea aflată mai aproape sau mai departe. Au loc o serie de mutaţii în cadrul sistemului, unele cu efecte disfuncţionale. Din perspectivă interacţionistă, putem aprecia că, atât la nivel organizaţional, naţional, cât şi la nivel internaţional efectele acestei etape pot fi eficiente sau distructive. Unele crize, în această etapă, susţin obiectivele şi îmbunătăţesc performanţele şi devin crize funcţionale iar altele blochează activităţile şi devin crize distructive.

În etapa critică se produc următoarele evenimente:
în cazul crizelor financiare, economice, energetice sau de materii prime, au loc transformări violente în starea de normalitate a tuturor sistemelor care afectează viaţa cetăţenilor sub toate aspectele ei (educaţie, venituri, locuri de muncă, sănătate etc.); este nevoie de intervenţia experţilor în domeniu care să pună la dispoziţia factorilor de decizie politică planuri fundamentale anticriză;
problemele care ţin de valorile fundamentale, libertatea, democraţia, identitatea naţională, integritatea teritorială, suveranitatea statală sunt declarate probleme intangibile, care nu pot fi negociate, declanşează conflicte armate, cu urmări devastatoare pentru aceia care sunt angajaţi în conflict; de regulă, în cazul crizelor geopolitice (geostrategice), în etapa critică, sunt puse în pericol valorile şi instituţiile fundamentale ale statului prin intervenţiile armate; unele structuri specializate în realizarea siguranţei şi securităţii naţionale sunt sau pot fi depăşite de soluţia de criză creată;
la nivel organizaţional, dinamica relaţiilor de putere modifică rolul polilor, astfel că polul dominant din autoprotector sau binevoitor devine ostil, arbitrar, incoerent iar polul dominat nu mai recunoaşte supremaţia şi autoritatea primului; dezagregarea relaţiilor de putere ale polului dominat antrenează prăbuşiri individuale, depresiuni, alcoolism, violenţă şi în final excluziune socială. În etapa critică managementul trebuie să facă faţă unor provocări diverse şi în funcţie de capacitatea acestuia de a gestiona conflictul, şi efectele crizei sunt diferite.

Postcriza (etapa de refacere)
Se poate aprecia că etapa critică a încetat în momentul în care fie actorii implicaţi în criză declară ei înşişi criza depăşită, bazându-se pe faptul că practicile obişnuite au fost reluate cu o anumită regularitate şi că înfruntările au încetat, fie că organizaţia (sistemul) s-a dezmembrat şi se proiectează într-un orizont de aşteptare o nouă organizaţie.
În orice caz, sistemul, care se reface, mai păstrează sechelele crizei până la renaşterea acestuia, după o perioadă de inerţie. Sunt şi situaţii în care, în etapa de refacere, va apare un lat proiect, o nouă legitimitate în care dinamica relaţiilor de putere, legând energiile într-o practică coerentă, produc o schimbare. După o criză de poate vorbi că polul de putere dominant, bazat pe principii noi, obţine un minimum de adeziune şi de utilizare a energiilor în praxis. Modul în care polul dominant al sistemului este recepţionat de polul dominat, modelează o nouă situaţie, climatul organizaţional. Ambii poli trec în această etapă de la influenţare la negocieri. Analiza evoluţiei situaţiei conflictuale în cazul unei crize arată că declanşarea acesteia presupune acumularea treptată a tensiunii în timp. În acest sens, pot fi puse în evidenţă mai multe stadii ale situaţiei conflictuale care se caracterizează printr-o serie de provocări cărora părţile implicate în conflict trebuie să le facă faţă. (Fig. 1)

Figura nr. 1 – Dinamica procesului conflictual şi etapele crizei

Prin efectele ei, situaţia de criză dintr-un sistem, pune în pericol echilibrul şi starea sistemică, în principal prin:
diminuarea capacităţii de rezistenţă a sistemului în faţa ameninţărilor;
dezangajează de la efort componentele sistemului şi afectează autoritatea şi credibilitatea managerială;
paralizează activitatea în domeniile de bază;
afectează interesele vitale ale indivizilor, grupurilor, naţiunilor;
produc fenomene secundare cu efecte negative pe plan economic, politic, cultural etc.;
stimulează acţiunile distinctive ale celorlalţi actori sociali care nu sunt afectaţi de criză în scopul promovării ilicite a propriilor interese;
paralizează sistemele informatice şi elementele de infrastructură tehnică;
aduc prejudicii imaginii sistemului în mediul intern şi internaţional;
uneori produc pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale importante.
În scopul limitării acestor efecte ale crizelor, omenirea a încercat, mai ales în perioada „războiului rece”, să construiască sisteme de management mai întâi în zona strictă a problemelor securităţii externe, cu pondere pe apărarea naţională.
Printre caracteristicile comune tuturor crizelor care permit diagnosticarea lor putem enumera:
a)complexitatea, intensitatea şi severitatea crizei.
Această caracteristică exprimă multitudinea aspectelor, nivelul de violenţă, gravitatea şi urgenţa unei ameninţări la adresa valorilor, obiectivelor sau a intereselor fundamentale;
b) dimensiunea subiectivă asociată cu sentimentul de ameninţare la adresa actorilor sociali care îşi pierd dominaţia asupra propriilor acţiuni şi subordonaţi. Unii actori sociali intră în panică, alţii joacă totul pe o carte în calitate de eroi;
c) ruptura entităţilor şi dinamicilor în care se recunosc şi funcţionează actorii sociali. La început are loc o ruptură structurală (entităţile sunt fracturate, se dizolvă sau explodează), apoi o ruptură a echilibrelor care asigurau coexistenţa şi schimburile funcţionale şi în final, o ruptură de sens (pierderea coerenţei), moment în care modurile de simbolizare pe care le oferă organizaţia devin inoperante. Nu mai sunt posibile adeziunea, autonomia, legitimitatea, perspectiva;
d) înfruntarea forţelor antagoniste fără mediere.  Ies la suprafaţă contradicţiile din sistem iar energiile sunt cu atât mai puternice cu cât fuseseră mai multă vreme nerecunoscute (ascunse). Cadrul necesar unei posibile negocieri, nemaifiind asigurat, violenţa triumfă în dezechilibru şi stabilitatea forţelor eliberate. Indivizi şi colective stăpânite de reprezentări negative, lovite de sentimentul apropierii unei rupturi imediate, sunt cuprinse de frică. Din această perspectivă, a înfruntării forţelor antagoniste, al succesiunii evenimentelor care se derulează ca un caleidoscop (prin învârtire şi ciocnire) criza reînvie o experienţă uluitoare. Este ceea ce numim o stare de uluire imaginară legată de pierderea reperelor, de ştergerea simbolicului şi de rătăcirea pe un real devenit indescifrabil;
e)nehotărârea. Subiectul social colectiv sau individual se simte dezorientat şi lipsit de resurse, el intră în criză din incapacitatea de a hotărî, de a stăpâni problemele. Are sentimentul că orice alegere de acţiune prezintă un grad accentuat de risc, de dezintegrare;
f)propagarea. Criza poate porni de la un punct care nu pare a fi atât de important, dar atinge în timp, aproape întregul sistem. De obicei, toate contradicţiile ansamblului drenează către zona unui compartiment (serviciu) „bolnav” iar apoi se propagă în celelalte. După cum se vede este greu de apreciat în ce măsură criza este un sfârşit sau un nou început. La ieşirea din criză, nu toţi actorii vor avea aceleaşi perspective, plini de proiecte, unii se vor întoarce la obişnuinţele lor, alţii vor face compromisuri pentru a-şi menţine poziţiile.
Concluzionând aş dori să scot în evidenţă faptul că introducerea în problematica generala a crizei s-a dorit a fi o abordare sintetica şi lucidă a acelor puncte de vedere, care să ne ajute în a ne apropia tot mai mult de acest fenomen şi proces. Pornind de la o realitate evidentă, în care criza devine tot mai mult universală şi cuprinde domenii necunoscute unei istorii nu prea îndepărtate a societăţii, în capitolul următor mă voi referi la acele ameninţări şi riscuri semnificative pentru realitatea umană şi socială contemporană şi viitoare.

CAPITOLUL 2
SURSE DE INSTABILITATE LA NIVEL REGIONAL ŞI GLOBAL

2.1. Unele opinii privind transformările şi mutaţiile produse în cadrul mediului de securitate
Transformările petrecute în planul dezvoltării societăţii umane, în ultimii 15-20 de ani, au avut darul de a alimenta, în marea lor majoritate, sursele de instabilitate în plan global şi regional. Acest proces a fost marcat de tendinţa de generalizare a fenomenelor de democratizare, de aplicare a mecanismelor economiei de piaţă, de lărgire a responsabilităţilor forurilor europene şi euro-atlantice de securitate, cât şi de acţiunile de dezintegrare sau fragmentare a unor state, de accentuarea sau apariţia unor riscuri şi pericole de natură militară sau nemilitară în plan naţional sau internaţional.
Complexitatea mediului de securitate, rezultat direct al procesului de globalizare, coroborat cu tendinţele de fragmentare şi regionalizare, precum şi cu apariţia unor noi actori de securitate statali sau transnaţionali, în contextul accentuării decalajelor economice şi tehnologice, a generat, pe lângă unele progrese la nivel economic şi social, noi riscuri şi ameninţări la adresa convieţuirii paşnice a naţiunilor.
Ca o consecinţă a transformărilor politice majore, care au influenţat semnificativ sistemele de securitate europene şi euroatlantice, a creşterii interdependenţei statelor în asigurarea propriei securităţi, prin promovarea intereselor naţionale şi a valorilor universale, este posibil ca, în perspectivă, să crească rolul şi importanţa unor state ca superputeri mondiale, în jurul cărora să graviteze alte puteri mondiale aliate, interesate în realizarea unor obiective comune.
În acest sens, consider că Statele Unite vor rămâne pentru o bună bucată de timp principalul actor pe scena mondială şi singurul stat capabil de a exercita o politică de influenţă la nivel global. De asemenea, transformarea şi extinderea NATO şi a Uniunii Europene, organizaţii cu atribuţii majore de securitate, a reprezentat un proces de mare complexitate şi amploare, cu implicaţii directe asupra securităţii globale si regionale.
Prin întreaga gamă de schimbări realizate ca urmare a transformărilor conceptuale şi structurale ale celor două organizaţii, cât şi modernizarea acestora ca urmare a nevoilor de adaptare la noile provocări ale mediului de securitate, lărgirea spaţiului de acţiune dincolo de graniţele europene a reprezentat o nouă reconsiderare a implicaţiilor şi importanţei acestor organizaţii la nivel global. În acest sens, dacă riscurile apariţiei unor confruntări de natură militară clasică s-au diminuat, au apărut în schimb noi tipuri de ameninţări, dintre care terorismul şi criminalitatea organizată reprezintă noi ameninţări ale stării de stabilitate, ameninţări care au obligat OSCE, NATO şi UE să – şi reanalizeze misiunile şi căile de acţiune.
În acest context instabil de securitate, NATO a trebuit să se adapteze la noua situaţie geostrategică. În plan regional, după primirea în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană a statelor din Europa Centrală şi de Est, sunt din ce în ce mai evidente premisele unei stabilităţi durabile, pericolul apariţiei unei confruntări militare majore diminuându-se semnificativ. Rezultatele pozitive obţinute de NATO în operaţiile de menţinere a păcii şi de prevenire a conflictelor au fost determinate de eficienţa diplomaţiei preventive şi, mai ales, de eficienţa acţiunilor de management al crizelor desfăşurate atât de membrii Alianţei, cât şi de partenerii acesteia.
Mutaţiile produse în cadrul mediului de securitate european în ultimul deceniu al secolului XX şi acţiunile teroriste şi antiteroriste desfăşurate în ultimii 6-7 ani au schimbat atât conţinutul fenomenului terorist, cât şi modul de materializare a acestuia, demonstrând evident dimensiunea lui globală, situaţie ce a determinat, firesc şi necesar, reconfigurarea misiunilor organizaţiilor de securitate europene şi internaţionale. Relaţiile dintre statele europene şi cele transatlantice au intrat într-un nou stadiu de evoluţie, războiul din Irak fiind considerat o mutaţie importantă în mediul global de securitate, atât ca pregătire şi desfăşurare, cât şi ca implicare şi urmări ale evenimentelor asupra comunităţii mondiale şi a actorilor de securitate implicaţi. Astfel, dezacordurile dintre SUA şi aliaţii acestora angrenaţi în războiul din Irak, pe de o parte, şi câteva ţări membre NATO şi ONU care s-au opus iniţial acestui conflict, pe de altă parte, au mutat sensibilităţile transatlantice în Consiliul de Securitate al ONU, iar situaţia post-conflict face ca relaţiile transatlantice să rămână sensibile, cu implicaţii semnificative în mediile geopolitice şi geostrategice.
Starea de securitate pe continentul european a fost afectată de evoluţiile din spaţiul ex-sovietic, ca şi cele din Orientul Apropiat şi Asia Centrală, regiuni cu transformări şi evenimente imprevizibile. Astfel, implicarea în confruntarea antiteroristă din Afghanistan a unor actori de securitate europeni, membri şi nemembri NATO, a reprezentat o nouă etapă a extinderii ariei de responsabilitate a Alianţei cu caracterul practic cel mai important. În acest sens, evaluarea implicării globale şi regionale, în cadrul acestui nou tip de conflict, este dificil de realizat, deoarece atât rezultatele, cât şi riscurile apariţiei acestui flagel antrenează modificări ale mediului de securitate regional şi global.
Calitatea de membru al NATO şi eforturile depuse de statul român pentru realizarea măsurilor stabilite de Uniunea Europeană vor contribui în mod direct la dezvoltarea sa economică, la consolidarea şi asigurarea securităţii naţionale, conferindu-i acestuia o nouă dimensiune a poziţiei şi identităţii sale strategice şi a rolului de forţă stabilizatoare în zona balcanică, în bazinul Mării Negre, în Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.
Studierea fenomenului crizelor şi a amplului sistem de management al acestora au devenit preocupări cotidiene ale specialiştilor interesaţi în elaborarea unor măsuri şi soluţii de durată, capabile să contribuie la implementarea unui mediu de securitate cât mai stabil.
Modul de manifestare a crizelor în ultimele decenii şi evenimentele care au loc în cadrul unei crize se repercutează aproape asupra tuturor domeniilor de activitate ale unei ţări, a relaţiilor dintre state şi echilibrului zonal sau regional.
Pornind de la faptul că starea de securitate reprezintă raportul cel mai echilibrat dintre riscurile, ameninţările şi pericolele interne sau externe la adresa unui stat şi capacităţile de contracarare a acestora prin măsuri paşnice sau întrebuinţarea forţei, putem afirma că, în analiza stării de securitate, specialiştii trebuie să acorde atenţie, în egală măsură, elementelor de manifestare a acestora, atât în plan regional, cât şi global. Această situaţie este confirmată şi de faptul că cele mai multe crize, apărute la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, au avut drept cauză deteriorarea echilibrului intern al statelor afectate, în timp ce cauzele externe au fost mai puţin determinante în ceea ce priveşte afectarea stării de securitate.

2.2.Sursele de instabilitate – natură şi spaţii de manifestare
Caracteristicile mediului de securitate ne indică principalele probleme cu care se confruntă actorii internaţionali şi pentru care desfăşoară acţiuni individuale sau de grup, conform intereselor lor. În ciuda creşterii importanţei rolului unor actori non-statali pe scena   internaţională,   statul   rămâne,   totuşi,   entitatea   de   referinţă   în   iniţiativa   de identificare   a   factorilor   de   risc,   a   căror   prezenţă   sau   absenţă   indică   nivelul   de stabilitate/instabilitate a mediului de securitate. Natura surselor de instabilitate poate fi clasică,  adică  situată  la  nivelul individual  al  unor  dimensiuni  ale securităţii (politică, economică, militară, culturală, de mediu ş.a.). În schimb, panoplia surselor de insecuritate s-a îmbogăţit în ultimii ani cu noi elemente ce îşi au originea în fenomene ca:
terorismul;
proliferarea armelor de distrugere în masă şi a tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă, a materialelor fuzionabile şi a celor chimice şi biologice;
traficul cu arme, droguri şi persoane;
imigraţia  ilegală,  ca  urmare  a  creşterii  populaţiei  şi  a  efectelor  la  nivel politico-social ce decurg de aici.
Literatura de specialitate consideră mediul de securitate drept un ansamblu de sisteme, forţe şi actori politici, procese şi reguli de funcţionare şi reglare. Respectând regula oricărui sistem acesta este caracterizat de stabilitate sau instabilitate, stare dată de absenţa/prezenţa factorilor de risc în ansamblul său.
Sursa  majoră  de  instabilitate  cu  cel  mai  mare  potenţial  conflictual  se  află în dezechilibrele  create  în fiecare societate,  într-o  perioadă  de transformări  profunde.  Manifestându-se  disparat  şi  mai puţin distinct,  de  multe  ori,  alteori  în mod  evident,  acestea  creează  imaginea  mediului  internaţional  de  securitate  şi implicit a surselor de instabilitate care îl caracterizează:
a)  sfârşitul  bipolarităţii  –  prin  fereastra de  oportunitate  creată  pentru reorganizarea centrelor de putere;
b) proliferarea  actorilor  –  dezintegrarea unor state federale în  ultimele  două decenii a dus la creşterea numărului de ţări.
Multitudinea  problemelor  regionale şi mondiale, pe care statele şi le-au propus să le rezolve a condus la sporirea numărului organizaţiilor internaţionale. Efect al globalizării, legăturile economice s-au înmulţit şi diversificat, au  apărut  noi  pieţe  de  desfacere  ceea  ce  a  dus  la  creşterea  numărului companiilor multinaţionale şi a dorinţei lor de afirmare ca actori cu valoare internaţională. Interesul pentru protecţia fiinţei umane a devenit din ce în ce mai vizibil, ceea ce a dus la sporirea şi diversificarea organizaţiilor  neguvernamentale umanitare. Terorismul, prin modul său de manifestare, în ultima perioadă, s-a transformat într-un actor global;
c) expansiunea  democraţiei  –  tot  mai  multe  ţări  au  îmbrăţişat  o  etică  politică democratică.  Însă  acest  fapt  nu  înseamnă  automat  şi  adoptarea  aceloraşi  tradiţii  sau moduri  de  funcţionare unice  ale  instituţiilor.  Respectarea  în continuare a sistemului piramidal de conducere lasă puţine şanse  implementării  principiilor  democratice  la nivelul instituţiilor;
d) accesul diferenţiat al statelor la resurse – afectează relaţiile dintre acestea;
e) prăbuşirea  unor  state  –  condiţiile  economice  precare,  tulburările  sociale  sau, mai grav, combinaţii ale acestora, fac ca unele ţări să nu fie capabile să se susţină ca entitate politică, mai ales în cazul statelor al căror comportament este dirijat de motive politico-ideologice, culturale sau religioase (Afghanistan). În vacuumul  creat   pot interveni alte state sau organizaţii – nu neapărat de securitate şi stabilitate sau umanitare – cum este cazul multor organizaţii teroriste care profită din plin de „ospitalitatea” unor astfel de state.
f)  răspândirea  conflictelor  de  tip  etnico-religios.  Ultimele  decenii  au  arătat  că tendinţa spre conflicte ce au la origine pretenţiile teritoriale a scăzut. În schimb, s-au amplificat şi diversificat modalităţile de rezolvare prin forţă a divergenţelor de natură etnică sau religioasă;
g) creşterea  performanţelor  tehnicii  militare  şi  proliferarea  mai  accentuată  a acesteia. Progresele ştiinţei şi tehnicii, precum şi răspândirea mijloacelor IT&C tot mai sofisticate au oferit multor actori (statali sau non-statali), posibilitatea de achiziţionare şi deţinere a unor arme, uneori disproporţionate în raport cu nevoile de apărare, puterea şi resursele proprii.
Demn de remarcat este faptul că, spre deosebire de sursele de instabilitate care se manifestă  în  cadrul  palierului  clasic,  cele  enumerate  mai  sus  prezintă  o  caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (de exemplu: politic, economic, social ş.a.), ele sunt resimţite la toate nivelele. ceea ce le face să fie considerate surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit, globale.
Starea de stabilitate este caracterizată de dinamism, având în vedere că ea poate fi afectată de orice factor de la nivelul dimensiunilor securităţii. Provocările la  adresa securităţii  pot  crea  o  serie  întreagă  de  instabilităţi  ce  pot  avea  ca  punct de pornire percepţii greşite sau neînţelegerea realităţilor politice, economice, militare, tehnice ş.a. Problemele politice, reale sau percepute deformat, în special cele de sorginte politico-militară şi diplomatică, dinamica politicii interne, a promovării cu   obstinenţă a diverselor valori naţionale, precum şi strategiile în privinţa asumării  riscurilor, pot afecta stabilitatea pe arii impresionant de mari.
În continuare voi încerca a succintă prezentare a surselor pe care le consider surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit, globale.

2.2.1. Surse de instabilitate de natură socio-politică
Foarte  cunoscută,  aserţiunea  că  economia  este  motorul  progresului  a  fost îmbrăţişată  de  şcolile  politico-economice  din  întreaga  lume.  Acestea  consideră  că direcţia dezvoltării este dată de doi factori importanţi: starea de stabilitate/instabilitate politică şi dinamica demografică.
La  nivelul  relaţiei  dezvoltare-stabilitate/instabilitate  politică,  s-au  impus  două curente:  unii specialişti  sprijină  ideea conform  căreia instabilitatea  politică  stânjeneşte activităţile  productive  crescând  nesiguranţa  –  astfel,  este  încurajată  acumularea de capital în detrimentul ratei de creştere economică; alţi specialişti în economie susţin că dezvoltarea economică duce la o creştere a  instabilităţii politice, deoarece dezvoltarea economică implică schimbări structurale ce conduc la  destrămarea coaliţiilor politice producând reaşezări ale balanţei de putere între diferitele grupuri de interese.
Un factor important ce poate afecta performanţele economice în mod direct sau indirect (prin schimbarea politicilor), în funcţie de nivelul de stabilitate politică internă, este existenţa unei stări de instabilitate politică externă. Situaţia geopolitică contribuie la aprecierea dezvoltării economice a actorilor internaţionali. Numeroase  şi  prestigioase instituţii  specializate  folosesc  această  relaţie  drept  criteriu  în  stabilirea  punctelor  de rating.
Rezultă, deci, că instabilitatea politică, măsurată prin schimbări frecvente  ale regimului, prin tulburări şi violenţe, este percepută ca o sursă  contraproductivă  în dezvoltarea unui stat. La aceasta se adaugă şi fenomenul corupţiei, care, nu de puţine ori, a alimentat instabilitatea politică, majorând riscul unei schimbări de regim.
Pornind de la caracterizarea corupţiei făcută de J.M. Coicaud12, prin care aceasta este  o  sursă  majoră  de  instabilitate  politică,  pentru  că  duce  la  scăderea  veniturilor cetăţeanului,  provocând  totodată  pierderea  încrederii  în  politică,  putem  constata  o ierarhizare a sferelor ei de manifestare:
politică  sau  marea  corupţie.  De  regulă,  aceasta  se  desfăşoară  la  nivelul personalităţilor (politice, economice, sociale ş.a.) care, prin poziţia lor socială, urmăresc interese personale sau ale grupului căruia îi aparţin. În multe din cazuri, după cum relevă majoritatea studiilor în domeniu, corupţia politică apare a fi strâns legată de veniturile necesare campaniilor electorale13;
birocratică sau mica corupţie. Se manifestă la nivelul cetăţeanului interesat ca  funcţionarii  publici  să  grăbească  procesul  birocratic.  Analizată  în  mod  individual, acest tip de corupţie nu afectează sfera politică dar privit însă ca un fenomen de masă, el poate prejudicia economia şi imaginea statului.
Urmările sociale ale instabilităţii politice şi impactul acestora diferă de la un stat la altul, în funcţie o serie de factori, printre care şi dinamica demografică. Aceasta poate constitui, de asemenea, o sursă de instabilitate, în special  în plan   naţional (suprapopularea zonelor  urbane) dar  şi  regional şi chiar global.  Politicile  demografice inadecvate  pot  afecta  echilibrul  unor  spaţii  întinse  de  convieţuire  umană,  din  cauza relaţionării directe cu alocarea resurselor.
Generarea instabilităţii politico-sociale, sau a conflictelor interetnice, ca rezultat al tendinţelor demografice prezente la nivel naţional, are urmări negative asupra stabilităţii regionale,  din  cauza  fenomenului  migrării  sau  refugierii,  ambele  cu  efecte  imediate asupra statelor învecinate zonelor de instabilitate.
Tocmai de aceea, politicile ce au în vedere mişcările de populaţie sunt îndelung dezbătute  şi  atent  elaborate,  în  parlamentele  SUA  şi  ale  statelor  europene  (Franţa, Germania,   Marea   Britanie   ş.a.),   căutându-se   cele   mai   adecvate soluţii pentru a preîntâmpina schimbările bruşte ale dinamicii  demografice, cu repercusiuni dramatice asupra securităţii naţionale şi internaţionale.

2.2.2. Surse de instabilitate de natură militară
Evoluţia societăţii omeneşti, a forţelor şi structurilor sale de la etapa bipolarităţii la  o  alta,  denumită  de  analişti  de  marcă  „uni-multi-polaritate”14, „unipolaritate”15 sau „multipolaritate”16  este  o  expresie  importantă  a  proceselor  de  coagulare  care  au  loc  în cadrul desemnat de fenomenul globalizării.
Progresele economice remarcabile, accesul la informaţii şi puternicul transfer de tehnologii  au  condus  la  amplificarea  ritmului  evoluţiei  sistemelor de  arme dar şi la creşterea diferenţelor de potenţial militar între state. Deşi în  această etapă s-a intensificat dialogul dintre actorii internaţionali, iar rezultatele au fost pe măsură, statele au continuat să-şi prezerve interesele naţionale şi să le promoveze asigurându-le credibilitatea şi cu potenţialul militar.
Dispariţia sistemului bipolar odată cu căderea „Cortinei de fier”17 a creat o sursă de instabilitate  majoră  prin  favorizarea  redeşteptării  unor  ambiţii naţionale,  etnice  şi religioase care, nu de puţine ori, au degenerat în conflicte sângeroase. Totodată, apariţia armatelor naţionale în statele rezultate din destructurarea unor federaţii a dus la schimbarea raporturilor de forţe la nivel subregional, creând disconfort strategic.
Mai mult, lipsa de înţelegere manifestată în retragerea forţelor militare străine de teritoriul  noilor state conduce la inflamarea problemelor istorice  rămase deschise. Spre exemplificare, în pofida dezbaterilor, conferinţelor şi angajamentelor asumate  în  cadrul  OSCE,  UE  şi NATO a devenit evident că Rusia nu intenţionează să-şi retragă patrimoniul militar din Transnistria.
Fereastra de oportunitate creată după încetarea războiului rece a oferit posibilitatea unor state cu veleităţi de lideri regionali să acţioneze concurenţial. Capabilităţile   militare   au   constituit   mijloacele   principale   de   susţinere   a pretenţiilor, aceasta cu atât mai mult cu cât recesiunea economică prelungită nu oferea o alternativă credibilă. Pentru  aceasta,  virtualii  lideri  au  făcut  eforturi  materiale  considerabile  pentru modernizarea şi operaţionalizarea armatelor, fapt ce a creat temeri de îngrijorare pentru celelalte state18.
Ultimul deceniu al mileniului trecut a constituit  începutul  unei  perioade  a  cărei principală  caracteristică  a  reprezentat-o  faptul  că  nici  o  altă  putere  din  lume,  fie  ea  şi nucleară,  nu  a  putut  lua  iniţiative  politico-militare  sau  economice  de  anvergură  fără asentimentul  şi chiar  asistenţa SUA. Disproporţia de potenţial militar existentă în lume este de natură să neliniştească unele state sau grupări de state importante. Opoziţia activă şi criticile virulente în special ale Germaniei, Franţei şi Belgiei, la care s-au adăugat cele ale Rusiei şi Chinei faţă de decizia  SUA  de  a  interveni  militar  în  Irak  reprezintă  o  reacţie  specifică  la  emergenţa unei surse de instabilitate cu rezonanţă mondială.
Domeniul  nuclear  nu  a  fost  niciodată  unul  stabil,  dovadă  fiind  cursa  pentru deţinerea şi dezvoltarea arsenalului nuclear. Strategia  nucleară a  unei  ţări  poate  avea  atât   consecinţe  previzibile  cât  şi imprevizibile. Istoria recentă indică faptul că securitatea construită pe deţinerea de arme nucleare  nu  poate  rezista.  Deţinerea  armei  nucleare  de  către  SUA  a  făcut  ca  URSS  şi Marea Britanie să-şi dezvolte arsenale nucleare. Au urmat, previzibil, Franţa şi China. Forţa nucleară a Chinei a făcut ca India să-şi dezvolte propriul arsenal nuclear, urmată de Pakistan.
În concluzie, faptele au demonstrat că deţinerea de arme nucleare nu garantează securitatea ci, mai degrabă, îi alterează starea. Singura posibilitate de reducere a oricărui risc de atac nuclear pare a sta mai degrabă în eliminarea armelor nucleare, aşa cum a fost prevăzut în Tratatul de Neproliferare şi reiterat (în 2000) la Conferinţa de revizuire a acestui tratat, pentru că introducerea rachetelor balistice ar putea creşte instabilitatea globală.

2.2.3. Surse de instabilitate de natură ecologică
Securitatea   mediului   este   un   concept   folosit   pentru   a   puncta   relaţia   dintre condiţiile  de  mediu  şi  interesele  de  securitate.  Securitatea  mediului  este  un  factor  de control al stabilităţii socio-politice, în sensul distribuirii resurselor naturale. Deşi există un  spectru  extrem  de  larg  al  factorilor  ce  se  combină  în  relaţia  umanitate-mediu  este important  de  precizat  că  stabilitatea  socială,  economică  şi  politică  sunt  influenţate  în mod direct de starea mediului.
Astfel, o comunitate, regiune sau stat, pot fi caracterizate de prezenţa unei stări de insecuritate la nivelul căreia instabilitatea socială şi degradarea mediului  să  coincidă  sau  poate exista situaţia  inversă,  când  inegalităţile  între  grupuri  (etnice,  religioase),  dinamica populaţiei,  sunt  cauza  degradării  mediului  local  sau  regional  ca  efect  al  sărăcirii resurselor naturale.
Transformările  în  mediu  generează  instabilitate,  cu  implicaţii  directe  la  nivelul raţiunilor de securitate. Starea de insecuritate a individului sau grupului poate fi afectată de transformări ca: lipsa surselor de hrană sau a apei, poluarea aerului, efectul de seră ş.a. Conform rezoluţiei ONU 2200/XXI/1966,  statele  au  dreptul  suveran  de  a-şi exploata  propriile  resurse  din  teritoriul  naţional,  în  funcţie  de  politica  naţională  în domeniul mediului înconjurător, şi au datoria de a asigura ca activităţile, exercitate în limitele  jurisdicţiei  lor,  să  nu  provoace  daune  mediului  înconjurător  din  alte  state19.
Caracterul transfrontalier al poluării, care reprezintă una dintre cele mai actule surse de instabilitate, impune necesitatea respectării principiilor de drept internaţional statuate. În caz contrar, aceasta poate degenera în conflict. Date  fiind  efectele  directe  şi  indirecte  ale  diferitelor  transformări  de  mediu,  din cauze  naturale,  sau  din  cauza  intervenţiei  umane,  impun  tratarea  acestui  subiect  în politicile  de  securitate  adoptate  pe  viitor  la  nivel  regional  şi  global.

2.2.4. Surse de instabilitate de natură culturală

Deşi omenirea traversează o perioadă ale cărei fenomene constructive determinante sunt regionalizarea şi globalizarea, elementele etnice şi religioase constituie, încă, puternice repere de definire a comunităţilor umane. Personalizarea diferitelor areale civilizaţionale s-a făcut, pe lângă mulţimea de componente ideologice şi culturale, prin bazele lor etnico-religioase. Solidele rădăcini ce-şi au baza în tradiţie şi religie formează identitatea comunităţilor. Este cunoscut faptul că acţiunea factorilor de risc la adresa statului, ca actor de bază pe scena internaţională, are loc la nivel de teritoriu, de populaţie şi de identitate.
Astfel de crize capătă un caracter multidimensional, cu implicaţii economice şi socio-politice. Se poate  ajunge la slăbirea instituţiilor sociale şi economice, concomitent cu existenţa unor influenţe externe cauzate de nivelul avansat de interconectivitate la nivel regional şi global, creându-se, astfel, o presiune puternică asupra schimbărilor sociale şi culturale. Acestea pot  provoca reacţii diferite şi complexe, strâns legate de  aria de civilizaţie în  interiorul  căreia se manifestă. În ultimele decenii, astfel de crize au  avut loc, în  special  în  zonele  unde au existat puternice relaţii sociale tribale şi de clan, cu niveluri slabe ale dezvoltării economice, coroborate cu rate înalte de creştere demografică.
Factorii  care  generează,  stimulează  şi  agravează  conflictele  de  natură  culturală, etnice sau religioase sunt:
instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale;
gradul redus de materializare a coerenţei social-economice (decalaje sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnico-culturale şi religioase).
un  grad  sporit  de  inamiciţie  între  grupările  etnico-religioase  aflate  între frontierele unui stat sau între state sau între provincii din state diferite;
orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnico-culturale şi religioase, cu percepţii nejuste ale oportunităţilor şi ameninţărilor;
degradarea   sau   prăbuşirea   aşteptărilor   unor   grupuri   etnico-culturale   şi religioase;
intervenţii  externe  (armate,  politice,  religioase,  teroriste, fundamentaliste  în state sau complexe regionale de securitate);
tradiţia istorică;
voinţa de conflict.
Văzută  drept  o  caracteristică  a  mediului  internaţional  de  securitate,  creşterea numărului  de  conflicte  cu  natură  etnico-religioasă  din  ultimele  decenii  a  dus  la  o abordare mai atentă a acestui domeniu. Desfăşurarea unor astfel de conflicte a dus la însuşirea de către comunitatea internaţională a unor „lecţii învăţate”, ceea ce a permis dezvoltarea unor strategii care să aibă ca obiect rezolvarea conflictelor existente, dar şi îndepărtarea cauzelor ce duc la apariţia stărilor de instabilitate de origine culturală.
În acest sens, se derulează iniţiative în ceea ce priveşte identitatea culturală a grupurilor etnice şi religioase, la nivel regional şi internaţional, prin împărtăşirea valorilor comune, pentru a se forma o bază solidă care să ajute la construirea unei culturi a toleranţei, atât de necesară promovării unui climat de stabilitate.
Fiecare  dintre  sursele  de  instabilitate  menţionate  anterior  prezintă  caracteristici specifice,  ceea  ce,  după  cum  am  precizat  în  fiecare  caz,  le  face  să  producă  efecte particulare în funcţie de spaţiul de manifestare, naţional, regional sau global (figura 2).

Figura nr. 2 –  Spaţii de manifestare a factorilor de instabilitate

Există, însă, un alt factor ce poate acţiona, cu implicaţii majore, la toate cele trei niveluri – naţional, regional şi global iar acest factor va fi analizat în cadrul subcapitolului urmîtor

2.2.5. Terorismul – un actor polivalent
Considerat   drept   un   actor   nou   pe   scena   internaţională,   terorismul,   prin consecinţele acţiunilor sale, atrage atenţia tot mai crescută a majorităţii specialiştilor în domeniul   apărării   şi   securităţii,   eradicarea   sa   constituind   o   prioritate pe agenda principalilor actori, state sau organizaţii regionale şi internaţionale. Această atenţie este justificată,   în   mare   măsură,   de   lărgirea   spaţiului de manifestare a acestuia, de diversificarea  mijloacelor şi  procedeelor  necesare  pregătirii  şi  desfăşurării  acţiunilor teroriste.
În prezent, din cauza complexităţii fenomenului, nu s-a ajuns la găsirea unei definiţii complete, a terorismului, unanim acceptate la nivel internaţional20. Ceea ce este unanim acceptat, însă, este faptul că terorismul se constituie într-o ameninţare la adresa securităţii naţionale şi internaţionale. Progresul tehnologic a
pus în mâna unor indivizi sau grupuri de indivizi capacităţi distructive care altă dată  erau  destinate  doar  guvernelor  şi  armatelor.
Aceasta constituie o sursă de instabilitate majoră, pe care comunitatea internaţională nu este deocamdată capabilă să o elimine, fiind cu atât mai gravă cu cât majoritatea organizaţiilor teroriste acţionează la nivel internaţional pentru a-şi realiza obiectivele, multe dintre acestea fiind reflexe ale angoaselor  sau  revendicărilor  de  grup  generate  de  probleme interne din statul de origine. Este cunoscut faptul că terorismul prosperă în ţări slabe şi decăzute, unde nu există un control efectiv al statului asupra teritoriului intern. Această stare de fapt a fost creată prin specularea şi   amplificarea sistemică a unor lipsuri reale.
În  ceea  ce  priveşte  consecinţele  acţiunilor  teroriste,  pe  lângă  pierderile  de  vieţi omeneşti şi cele de ordin material, avem de-a face şi cu deteriorarea păcii şi a valorilor democraţiei. Terorismul reuşeşte să transforme avantajele democraţiei (libera circulaţie a   persoanelor   şi   bunurilor,   libertatea   de   gândire   ş.a.)   în   vulnerabilităţi.
Această transformare are două sensuri, ambele cu implicaţii majore:
a) terorismul se foloseşte de instrumentele atât de necesare bunei desfăşurări a proceselor democratice (mass-media, dreptul la exprimare, confidenţialitatea bancară ş.a.);
b) de cealaltă parte, statul, pentru a limita, până la eliminare, orice încercare de manifestare a acţiunilor teroriste, este nevoit să adopte măsuri de securitate sporite, ajungându-se până la constrângeri ale libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti.
Atunci   când   acţionează   asupra   unor   societăţi   deschise,   cum   sunt   cele democratice, cu o mass-media liberă, terorismul acţionează ca o armă de agresiune şi intimidare, folosind media drept instrument publicitar. De  aceea,  pot  fi  impuse,  din raţiuni  de  securitate,  măsuri  ce  pot  fi  interpretate  drept  mijloace  de  împiedicare  a dreptului la informare, prin blocarea anumitor informaţii sau de restrângere a libertăţii de  exprimare,  în  scopul  evitării  propagării  unor  manifestări  de  panică  care  ar  facilita eventuale   acţiuni   teroriste.
În  aceeaşi   măsură,   terorismul   exploatează   dreptul   la confidenţialitate acordat de sistemele bancare şi financiare moderne şi libera circulaţie în  interiorul  ţărilor  şi  între  ele,  folosindu-se  de  data  aceasta  de  instrumente  ale procesului de globalizare, proces perceput cel mai frecvent drept o forţă integratoare la nivel  global,  dar  care,  concomitent,  se  dovedeşte  un  factor  favorizant  pregătirii  şi desfăşurării acţiunilor teroriste.
Factori ce permit organizarea de tip transfrontalier:
nivelul  ridicat  de  interdependenţă  existent  între  state,  în  contextul globalizării;
mobilitatea   relativ   ridicată   a   membrilor   organizaţiilor   teroriste21, favorizată de dreptul liberei circulaţii a individului, permiţând plasarea rapidă în poziţie a voluntarilor;
comunicarea facilă, datorată performanţelor mijloacelor de comunicaţii;
schimbul  rapid  de  unitate  monetară  şi  informaţie  financiară  între ţări, care a facilitat obţinerea banilor de la cei care susţin fenomenului.
Comunitatea internaţională, în ansamblul ei, sprijinită de opinia publică şi societatea civilă, dispune de soluţii în  lupta  cu terorismul iar succesele  militare  din  Irak  şi  din  Afghanistan,  sunt stimulative, dar nu trebuie să uităm că nu va fi nici o victorie de   răsunet   până când terorismul nu  va fi învins definitiv. Istoria nu consemnează etapele intermediare, indiferent cât de mult sunt ele mediatizate acum.

2.3. Surse de instabilitate la nivel regional
În ultimii ani, forţa gravitaţională a Uniunii Europene a contribuit la transformarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est din regimuri comuniste în democraţii moderne, funcţionale. Toţi membrii Uniunii beneficiază de faptul că au drept vecini, democraţii stabile şi economii de piaţă prospere. Creşterea optimismului referitor la securitatea în Europa este că extinderea Uniunii tinde să reducă numărul problemelor regionale de securitate.
Între anii 1990-1992, problemele regionale de securitate, potenţiale sau doar ipotetice, ivite la periferia Europei Occidentale, erau net mai numeroase ca în prezent şi se întindeau până în Europa Centrală. Pe atunci se puteau număra conflicte şi tensiuni care includeau Ungaria (în relaţia cu România, cu Serbia, cu Slovacia), Cehia şi Slovacia (pe cale de despărţire), ţările baltice (în relaţia cu Rusia), România (în relaţia cu Ungaria şi Ucraina), Moldova (în relaţia cu Tiraspol şi Ucraina), Iugoslavia (în relaţia dintre Serbia şi toate celelalte republici), Bulgaria (în relaţia cu Turcia), Polonia (în relaţia cu Ucraina, Belarus, Germania şi Rusia), Rusia (în relaţia cu toate fostele republici ale URSS).
La sfârşitul anilor ´90, toată lumea fostă comunistă părea un şir de regiuni generatoare de conflicte cu potenţial de extindere şi de ameninţare a păcii continentale. Un deceniu şi jumătate mai târziu, ele au fost restrânse la câteva „regiuni” periferice, dar şi în acestea conflictul este ţinut sub control, iar potenţialul său de extindere este minim. În niciun caz nu putem ignora rolul extinderii Uniunii Europene în acest proces, căci se corelează prea puternic cu procesul reducerii ameninţărilor de securitate şi al stingerii conflictelor regionale.
Integrarea în Uniune a statelor candidate măreşte securitatea, dar în acelaşi timp poate aduce Uniunea mai aproape de zonele de conflict. Istoria Uniunii Europene dovedeşte că nu există nicio contradicţie între extinderea Uniunii şi aprofundarea integrării sale. Uniunea a reuşit să facă ambele lucruri.
Strategia Europeană de Securitate identifică drept ameninţări majore la adresa Europei:
terorismul;
proliferarea armelor de distrugere în masă;
conflictele regionale;
statele eşuate (falite, corupte sau slab guvernate);
crima organizată.
Strategia Europeană de Securitate dovedeşte, totuşi, o preocupare limitată a implicării Uniunii Europene în probleme globale şi, cu toate că se admite faptul că Uniunea acţionează deja mult dincolo de frontierele sale, reiese cu claritate că principalele interese sunt localizate în spaţii din vecinătatea Uniunii, incluzând Balcanii, Federaţia Rusă, Orientul Mijlociu, pe lângă întărirea cooperării cu state mediteraneene şi a legăturilor tradiţionale cu Africa. Uniunea consideră ameninţările ca provenind mai ales din interior, incluzând societatea europeană şi ţările învecinate, astfel, obiectivul esenţial este acela de angajare în contracararea acestor ameninţări, cu punerea accentului pe probleme care reprezintă o ameninţare pentru întreaga omenire şi participarea la construcţia unei lumi mai bune, întrucât Europa, ca atare, „nu a fost nicicând mai prosperă, mai securizată sau mai liberă”22.
Raportat la acestea, situaţia politico-militară din zona de potenţială extindere a Uniunii Europene este caracterizată de existenţa următoarelor vulnerabilităţi la adresa securităţii europene:
persistenţa unor crize nesoluţionate (îngheţate) care prezintă pericolul reizbucnirii unor conflicte sângeroase (Kosovo, Ciprul de Nord, Albania, Bosnia şi Herţegovina «Republica Srpska», Zona Transnistreană a Republicii Moldova, Caucaz);
revendicări teritoriale sau de altă natură care tensionează relaţiile dintre statele implicate (Grecia şi Turcia, Grecia şi Macedonia, Albania şi Grecia, Kosovo şi Serbia);
existenţa unor minorităţi etnice şi tendinţele autonomiste ale acestora: albanezii din Grecia, Macedonia, Kosovo şi Muntenegru; sârbii din Kosovo şi celelalte state ex-iugoslave; maghiarii din Voivodina; kurzii din Turcia, turcii din Grecia şi Bulgaria; zona Transnistreană – cumulate cu tentativele unor state de a elabora acte normative cu valoare (aplicare) transfrontalieră şi discriminatorii pe criterii etnice sau de altă natură;
dificultăţile pe care le întâmpină unele state în procesul tranziţiei;
pătrunderea şi extinderea fundamentalismului islamic, îndeosebi cel radical (Bosnia şi Herţegovina, Turcia, Kosovo şi chiar în sud-estul Bulgariei);
existenţa unor însemnate minorităţi musulmane pe teritoriul unor state cu majoritate creştină – Muntenegru, Macedonia, Bulgaria;
existenţa în apropierea „viitoarelor” graniţe ale Uniunii Europene a unor zone cu grad ridicat de instabilitate (Orientul Mijlociu – prin admiterea Turciei, Uniunea Europeană va avea graniţă comună cu Iran, Irak şi Siria, republicile caucaziene, autoproclamata Republică Transnistreană, autoproclamata independenţă a Kosovo);
tendinţele unor state de a deveni lideri zonali (Grecia, Turcia, Ucraina);
tendinţele federaţiei Ruse de a-şi reface sferele de influenţă pierdute după încheierea Războiului Rece şi atragerea în orbita sa a Belarus-ului, Republicii Moldova, Ucraina, Zona Transnistreană, Serbia, Zona Caucazului;
existenţa unor dispute şi a unor pretenţii privind delimitările de frontieră, platoul continental şi zona economică exclusivă, între Grecia şi Turcia, Ucraina şi România, între statele ex-iugoslave (Croaţia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina);
creşterea importanţei Mării Negre în procesul de redefinire a noilor zone de influenţă;
competiţia economică declanşată de exploatarea şi transportul resurselor energetice din Asia Centrală, Marea Caspică şi Orientul Mijlociu;
vecinătatea unor teatre de acţiuni militare;
intensificarea ameninţărilor de natură non-militară la adresa siguranţei naţionale a statelor din zonă, dar şi a Uniunii Europene (crimă organizată, terorism transfrontalier, trafic ilegal de droguri şi armament, imigraţia ilegală);
O privire atentă asupra situaţiei actuale ne dezvăluie că sursele de instabilitate de natură militară, la nivelul Europei, sunt în momentul actual extrem de reduse, aproape inexistente, nici un stat neavând interesul de a se confrunta cu arma în mână. Revendicările  teritoriale,  deşi  nu  au  dispărut  complet – cazul  fostei  Federaţii Iugoslave – se mai fac auzite,  rareori,  dinspre  grupări  cu  un  puternic  caracter extremist-naţionalist,  ceea  ce  ne  face  să  afirmăm  că  există  un  grad  ridicat  de stabilitate  teritorială.  Polonia,  Cehia,  Ungaria,  Slovacia,  România  sunt  cazuri concrete. Deşi au existat ipoteze asupra unei eventuale stări de instabilitate, capabilă de a genera o criză majoră în România, privind aspectele teritoriale – din cauza minorităţii maghiare, majoritară în sud-estul Transilvaniei, dinspre care s-ar putea emite idei separatiste – aceasta nu a apărut, unul dintre motive – pe lângă politica de largă deschidere privind minorităţile în România – a fost şi faptul că teritoriile locuite de minoritatea maghiară nu se învecinează direct cu Ungaria. De asemenea, o situaţie specială se înregistrează în Bulgaria, unde minoritatea turcă, comasată în apropierea graniţei cu Turcia, înregistrează o puternică creştere a ratei natalităţii.
Complexitatea provocărilor   la   adresa   securităţii,   provocată   de   stările de instabilitate,  indică  o  nevoie  crescută  de  modificare  a  metodologiilor  existente,  în scopul unei cât mai eficiente gestionări a unor astfel de situaţii.
În cadrul complex al mediului internaţional de securitate, supus unor schimbări importante  în  ultimul  timp,  atenţia  comunităţii  internaţionale  este  îndreptată  spre punerea în practică a unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale, acest lucru însemnând reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit, acolo  unde  este  posibil,  a  cauzelor  ce  le  generează.  Această  viziune  presupune,  în esenţă,   identificarea   la   scară   globală   a   vulnerabilităţilor,   a   posibilelor   riscuri   şi ameninţări  ce  ar  putea  conduce  la  apariţia  unor  surse  de  instabilitate  sau  agravarea unora  deja  existente şi implicit la identificarea unui sistem de management al crizelor ce apar.  Un  element  important  este  însoţirea  procesului  de  identificare  a acestora  de  către  analize  care  să  permită  crearea  de  instrumente  necesare  realizării practice a acestui deziderat, oferind, astfel, soluţii pentru menţinerea, sau revenirea, la starea de stabilitate a nivelului care a  fost afectat (global, regional sau naţional) şi să împiedice, totodată, apariţia de surse noi de instabilitate.

CAPITOLUL  3
MANAGEMENTUL CRIZELOR LA NIVEL GLOBAL, REGIONAL ŞI NAŢIONAL
3.1. Abordări teoretice şi delimitări conceptuale
Un alt concept ce s-a dezvoltat în ultimii ani, derivat din cel de criză, este şi managementul crizei, adesea descris ca fiind o activitate reactivă orientată spre problemele în curs de escaladare. Identificarea şi explicarea corectă a conţinutului gestionării crizei reprezintă una dintre condiţiile stăpânirii situaţiei de criza atât de necesară celor angajaţi în soluţionarea acesteia.
Man­agementul crizei poate fi înţeles, pe larg, ca un sistem de implicare a organizaţiilor, a aranjamentelor şi a măsurilor ce urmăresc:
aducerea crizei sub controlul managerilor crizei;
asigurarea condiţiilor necesare managerilor crizei care, prin acţiunile lor, pot modela cursul viitor al crizei şi pot adopta, în consecinţă, soluţiile acceptabile.
Teoria instituirii prin acţiune23 aduce câteva completări în definirea manage­mentului crizei.Termenul este folosit pentru a păstra ideea esenţială, anume că indivizii umani care acţionează în instituţii şi organizaţii produc evenimente şi structuri pe care, ulterior, le pun în mişcare. Ei creează structuri, constrângeri şi oportunităţi ce nu existau înainte de realizarea acţiunii. Instituirea implică atât procesul propriu-zis de construcţie, cât şi produsul acestui proces – mediul instituit.
Din punct de vedere al instituirii prin acţiune, răspunsul iniţial la criză nu numai că dă tonul, ci chiar determină traiectoria crizei. Întrucât indivizii umani realizează sensul acţiunii abia după ce au acţionat, ei şi acţiunile lor devin rapid parte a crizei. Este inevitabil să nu se întâmple aşa. A deveni o parte a problemei înseamnă că oamenii instituie prin acţiunile lor o parte a mediului cu care se confruntă; dacă ei nu ar fi acţionat sau ar fi acţionat diferit, s-ar fi confruntat cu un alt set de probleme, oportunităţi şi con­strângeri. Toate crizele capătă calitatea de a fi instituite prin acţiune, odată ce prima este întreprinsă. Ceea ce există la început este doar un stimul şi un răspuns, însă existenţa acestui răspuns produce de la sine un nou stimul, ce nu ar fi existat dacă primul stimul ar fi fost ignorat. Acest al doi­lea stimul este acum o construcţie parţială. Presupoziţiile care stau la baza alegerii primului răspuns vor modela forma în care se concretizează cel de-al doilea stimul. Pe măsură ce acţiunea avansează pe parcursul mai mul­tor cicluri, răspunsurile umane care stimulează acţiunea ulterioară devin componente din ce în ce mai importante ale crizei. Când se produce un eveniment declanşator, reacţiile spontane ale celor implicaţi rezolvă o parte din problemele imediate, dar, totodată, produc probleme noi, prelungind astfel criza şi înrăutăţind-o.
Aşadar, din perspectiva instituirii prin acţiune, situaţiile de criză pot avea origini voliţionale în acţiunea umană. Micile evenimente care îşi urmează cursul se acumulează şi ajung să construiască un mediu ce este o rară combinaţie de eşecuri neaşteptate şi simultane.
Studiile întreprinse asupra managementului crizelor şi dezastrelor au clasificat unele elemente privind gestionarea acestora de către actorii sociali. Din această perspectivă, sunt puncte de vedere comune cu privire la gestionarea crizei pe faze şi etape. În majoritatea cazurilor, procesul de gestionare a unei crize cuprinde cinci etape şi anume: semnalizare (detecţie), pregătire (prevenire), gestionarea crizei, reducere (limitarea daunelor), recuperare (refacere).
După modul de acţiune, managementul crizelor poate fi analizat şi interpretat pe următoarele tipare (figura 3):
managementul reactiv;
managementul proactiv;
managementul interactiv.
Figura nr. 3 –  Tipurile de management utilizate în gestionarea crizei

Principala sarcină a prevenirii crizelor şi a avertizării timpurii este evitarea sau soluţionarea rapidă a problemelor la nivel local pentru a preveni esca­ladarea acestora şi transformarea lor în conflicte deschise.
Pregătirea pentru o reacţie adecvată în cazul desfăşurării unei crize ţine de două aspecte: pe de o parte, construcţie şi capacitate instituţională, iar pe de altă parte – training.
Primul element vizează existenţa unor instituţii capabile să perceapă, să analizeze şi să ofere soluţii în cazul unei crize în derulare, în timp ce al doilea termen se referă la posibilitatea de a pregăti capacitatea de a reacţiona a politicienilor aflaţi în funcţii de decizie, prin simulări şi exerciţii. Învăţarea explică tendinţa politicului de a lua măsuri ad-hoc pentru crize diferite; politicienii creează şi distrug instituţii, le reorganizează sau le schimbă con­ducerea, experienţa arătând că nu numai oamenii învaţă, ci şi instituţiile sociale.
Activitatea de management al crizelor presupune angajarea responsabilităţii faţă de corpusul social care legitimează poziţia de decident şi cooperarea cu toate structurile societăţii, de la cercuri de putere şi influenţă până la instituţiile societăţii civile.
În cazul confruntării cu violenţă armată, trebuie urmărite două obiective principale:
stabili­rea unui acord politico-militar – în timp ce sunt analizate cauzele crizei;
scăderea efectelor crizei şi ajutorarea victimelor.
Managementul crizei include mai mult decât ajutorul umanitar. Dacă acesta din urmă nu este secondat de acţiunea politică, are tendinţa de a se trans­forma cel mult într-o modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situaţiile instabile. Pacea nu înseamnă doar absenţa războiului. Pacea durabilă presupune restabilirea justiţiei şi a respectului pentru drepturile fundamentale ale individului – de aceea, managementul crizei ar trebui direcţionat spre găsirea şi aplicarea unor soluţii durabile, abordând o viziune integratoare asupra factorilor implicaţi.
Un răspuns eficient la criză necesită o atitudine comprehensivă a actorilor politici, militari şi a celor cu scopuri umanitare, acordând importanţa cuvenită responsabilităţilor, man­datelor şi sferelor de competenţă specifice fiecărei părţi. Relaţiile de dialog şi de complementaritate dintre aceşti actori ar trebui să urmărească stabilirea şi menţinerea sprijinului comun pentru rezolvarea crizei.
Activitatea în sfera politico-militară a comunităţii internaţionale într-o situaţie de criză constă în identificarea şi aplicarea instrumentelor necesare rezolvării crizei. Co­munitatea internaţională dispune de instrumentele legale – precum Carta Naţiunilor Unite24 ce oferă cadrul politic pentru o asemenea acţiune – dar şi de mijloacele diplo­matice, politice şi militare pentru a lua decizii importante atunci când este nevoie. Scopul principal al acţiunilor politico-militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii şi ordinii, ceea ce ar avea un impact pozitiv şi asupra activităţii organizaţiilor umanitare. Trebuie să fie recu­noscut şi faptul că operaţiunile militare sunt subordonate autorităţii politice, ca direcţie şi control, spre deosebire de agenţiile umanitare, forţele militare neputând alege destinaţia şi nici scopul.
Aşa cum a arătat experienţa din Bosnia-Herţegovina, eficienţa intervenţiei militare de­pinde de fermitatea soluţiilor politice şi de definirea clară a mandatului. Este încă valabilă afirmaţia lui Clausewitz că războiul este continuarea politicii prin alte mijloace, iar în cazul de faţă se poate spune că desfăşurarea forţelor militare trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru realizarea unor scopuri politice precise.
În ceea ce priveşte acţiunile umanitare, acestea trebuie înţelese ca un modus operandi25 ce, pe de o parte, este guver­nat de principiile umanităţii, imparţialităţii şi neutralităţii, iar, pe de altă parte, se desfăşoară independent de orice obi­ective politice sau militare.
Acţiunile umanitare implică activităţi al căror scop este protecţia şi asistenţa acordată victimelor în situaţii de conflict armat sau violenţă internă, în conformitate cu procedurile specifice. Nu se poate vorbi aici despre un caracter coercitiv, asemenea acţiuni neputând fi niciodată impuse prin forţă. Totuşi, acţiunile umanitare conţin şi o dimensiune politică, iar aceasta a determinat ca, în unele cazuri, organizaţiile umanitare să devină, involuntar, mai mult sau mai puţin direct implicate în criză. Un exemplu ar fi cazul Liberiei, unde, în 1996, agenţiile umanitare şi-au dat seama că servesc obiec­tivele conflictului în detrimentul intereselor victimelor, ca urmare a competiţiei acerbe dintre ele. De asemenea, acţiunile umanitare au şi o dimensiune economică, în multe dintre cazuri, controlul resurselor fiind cauza crizei. Organizaţiile umanitare aduc în teatru o serie de resurse care pot afecta grav o balanţă economică deja slăbită şi pot crea o economie artificială paralelă ce se va prăbuşi atunci când organizaţia se va retrage.
Aşadar, un management al crizei eficient şi comprehensiv implică cooperarea şi dialogul dintre toţi actorii implicaţi, în special recunoaşterea de către toţi a nevoii de abordare strategică a situaţiei de criză.
Pe timpul derulării stadiilor de manifestare a crizelor, de la escaladare şi până la stabilitate, activităţile de management al crizelor pot viza următoarele activităţi principale:
a)monitorizarea situaţiei – se desfăşoară permanent, chiar şi în perioadele de stabilitate, pe timpul neînţelegerilor, confruntărilor, al regresului şi al revenirii la starea de stabilitate; Pentru depăşirea acestei situaţii, factorii de decizie implicaţi iau adesea măsuri de înlăturare a tensiunilor existente la nivel diplomatic şi chiar militar. În altă ordine de idei, se utilizează un spectru larg şi variat de metode politice, diplomatice, economice, dar şi militare, în scopul de a-l determina pe un oponent să ia o decizie pe care iniţial nu o agreează;
b)sprijinul descoperirii crizelor – se acordă factorilor de decizie în fazele incipiente ale acesteia, respectiv la pace şi pe timpul apariţiei primelor evenimente ale neînţelegerilor, în scopul identificării cauzelor generatoare şi a modului de manifestare a lor, pentru elaborarea unor decizii eficiente şi evitarea trecerii la stadiul de confruntare;
c)controlul crizei – este cea mai importantă activitate a managementului crizelor, care presupune o implicare activă, mai ales în stadiile de neînţelegere şi confruntare pentru prevenirea sau limitarea conflictului şi soluţionarea problemelor în dispută, iar, în caz de eşec, pentru ţinerea sub control a crizei, pentru ca aceasta să nu se extindă, pentru o rezolvare rapidă şi pentru urmări limitate.
Controlul crizei trebuie extins şi în faza de revenire la stabilitate, spre a evita o nouă escaladare sau extindere a ariei de conflict spre zonele învecinate. În cazul crizelor periferice, în situaţia persistenţei riscului, datorită pericolului apariţiei conflictului dintre părţi, statele implicate sunt datoare să ia măsuri pentru păstrarea sau refacerea păcii, prin eliminarea riscului înainte ca acesta să devină o ameninţare.
Acest tip de management al crizei se realizează sub autoritatea unui mandat internaţional şi a devenit cunoscut ca operaţie colectivă de sprijin al păcii. Informaţiile referitoare la managementul crizelor, prezentate mai sus, implică organizaţii, aranjamente şi măsuri destinate punerii sub control a evoluţiei unor evenimente din interiorul zonei de criză şi găsirii unor soluţii viabile pentru un curs favorabil stingerii şi soluţionării trainice a disputelor, dar şi identificarea soluţiilor acceptabile tuturor părţilor implicate în conflict.
d)dezamorsarea – este o activitate complexă, necesară oricărei confruntări sau oricărui conflict, care începe din primele stadii ale crizei şi se continuă şi în stadiul de revenire la stabilitate.

3.2. Managementul crizelor la nivelul Alianţei Nord-Atlantice

În contextul mediului internaţional de securitate de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, în care asimetrismul ameninţărilor deţine o pondere semnificativă, a devenit tot mai pregnant faptul că un management eficient al crizelor se poate realiza numai printr-un sistem integrat şi flexibil de structuri şi capabilităţi, care să fie în măsură să răspundă întregii tipologii de ameninţări şi riscuri.
Din perspectiva Alianţei Nord-Atlantice, crizele pot fi clasificate în mai multe tipuri, dintre care, în continuare, le vom aborda pe cele de tip ,,central” şi ,,periferic”. Complexitatea şi aria tot mai largă de referinţă a ceea ce reprezintă managementul crizelor impun, în mod obiectiv şi necesar, realizarea unui cadru legislativ şi funcţional specific, care să cuprindă atât prevederi ale reglementărilor internaţionale, cât şi experienţa acumulată de structurile care au avut în ultima perioadă atribuţii în rezolvarea crizelor sau a celor ce nu au atins stadiul de conflict militar, în special datorită acţiunilor de prevenire şi stingere a acestora în fază incipientă.
Criza centrală reprezintă tipul în cadrul căruia sunt ameninţate în mod direct interesele unui stat membru NATO. În cazul celei periferice, interesele statului nu sunt ameninţate, dar există riscul apariţiei unei ameninţări. Cel de-al doilea tip este mult mai frecvent întâlnit în istoria Alianţei. Pe timpul manifestării crizelor de tip central, părţile implicate au obiective asemănătoare, respectiv fiecare dintre acestea doreşte protejarea intereselor proprii, evitând iniţierea sau provocarea unei confruntări, situaţie ce face delicate şi mai ales dificile intervenţia şi măsurile de management al crizei.
La nivelul Alianţei Nord-Atlantice, după Summit-ul de la Washington din 1999, s-a conştientizat faptul că structura de comandă şi de forţe, precum şi acordurile şi aranjamentele existente nu mai sunt adaptate la riscurile şi ameninţările pe care Alianţa le-ar putea întâmpina în viitor, iar noul Concept Strategic al Alianţei identifică managementul crizelor ca o misiune fundamentală şi angajează NATO, în conformitate cu art. 7 al Tratatului de la Washington26.
Atacurile teroriste din septembrie 2001 şi cele ulterioare au dovedit, o dată în plus, necesitatea dezvoltării unui sistem de consultare la nivel aliat, a unor proceduri, capabilităţi militare şi civile de răspuns şi a unui mecanism de planificare a resurselor pentru gestionarea crizelor, inclusiv a celor specifice urgenţelor civile, precum şi necesitatea adaptării acestuia la un spectru larg de ameninţări neconvenţionale şi asimetrice.
În acest sens, Summit-ul de la Praga din 2002 a luat decizii importante privind postura defensivă generală NATO. Astfel, au fost stabilite liniile directoare pentru reorganizarea structurii de comandă a NATO, s-a aprobat pachetul de capabilităţi de la Praga (PCC) şi s-a dezvoltat conceptul forţei de răspuns a NATO27 (NATO Response Force), toate acestea îndreptate în scopul asigurării unei capacităţi înalte de reacţie, pentru a răspunde cerinţelor gestionării crizelor.
Sistemul NATO de răspuns la crize (NCRS – NATO CRISIS RESPONSE SYSTEM), a cărui dezvoltare teoretică a început în 2001, este conceput astfel încât să asigure un nivel optim de pregătire, operaţionalitate şi funcţionalitate a tuturor structurilor de comandă şi execuţie din cadrul NATO şi, în acelaşi timp, să pună la dispoziţia Alianţei un set de opţiuni şi măsuri, care să asigure o reacţie oportună şi unitară, sub un strict control politic, pentru a răspunde oportun şi selectiv întregului spectru al situaţiilor de criză cu care Alianţa s-ar putea confrunta, inclusiv al celor subsecvente articolului 5 al Tratatului de la Washington28.
NCRS este destinat să fie aplicabil la o gamă diversă de operaţii pe care Alianţa le poate desfăşura în domeniul gestionării crizelor, cele mai importante fiind:
operaţii de descurajare şi apărare colectivă;
operaţii de răspuns la crize non-articol 5 (în sprijinul păcii, de extracţie, de evacuare non-combatanţi, impunerea de embargo);
apărare contra terorismului;
contra-proliferarea armelor de distrugere în masă (ADM) şi vectorilor purtători;
managementul de consecinţe.
Aşa cum se observă, aceste tipuri de operaţii acoperă un spectru larg de crize ipotetice, atât cele specifice articolului 5, cât şi non-articol 5, aşa cum au fost agreate la summit-urile de la Washington şi Praga.
Procesul de gestionare a crizelor se realizează de către structura de comandă a NATO, ce a fost restructurată, ca urmare a deciziilor luate la Summit-ul de la Praga, tocmai pentru a răspunde cerinţelor noilor provocări la care este supusă Alianţa.
Structura de decizie politică pentru gestionarea crizelor este Consiliul Nord-Atlantic, care asigură controlul politic civil, supervizarea şi autorizarea desfăşurării întregului proces de gestionare a crizelor.
Conducerea operaţională a procesului de gestionare a crizelor este atributul Comandamentului Aliat pentru Operaţii (Allied Command for Operation – ACO), care, în funcţie de caracteristicile crizei, poate delega această competenţă unuia din cele două comandamente întrunite regionale, un element important fiind constituit de existenţa comandamentelor întrunite operaţionale mobile (CJTF HQs), dislocabile în orice regiune a globului, dacă situaţia de criză o impune.
Gestionarea situaţiilor de criză se realizează în concordanţă cu natura, intensitatea şi amploarea situaţiei de criză, prin punerea în aplicare a unui set de opţiuni şi măsuri comprehensive, care se completează reciproc, cu grad de aplicabilitate generală, care nu sunt specifice nici unei succesiuni predeterminate de evenimente. Aceste opţiuni şi măsuri sunt grupate în patru componente complementare şi anume:
opţiunile preventive – măsuri generale de acţiune, de ordin diplomatic, economic, militar etc., care acoperă, de regulă, stadiile iniţiale ale unei crize în dezvoltare, când evoluţia unor evenimente dintr-o ţară generatoare de risc sau intenţiile acesteia pot genera efecte asupra securităţii internaţionale, sau a statelor membre ale Alianţei. Prin aplicarea lor se poate influenţa comportarea acestor ţări şi evita degenerarea crizei într-un conflict. Aceste opţiuni nu au caracter obligatoriu, implementarea lor reprezentând o decizie a fiecărui stat membru NATO. Opţiunile preventive au rolul de a transmite un mesaj clar privind fermitatea Alianţei în rezolvarea crizei, fără recurgerea la paşi operaţionali mai concreţi, reflectând în acest fel hotărârea de soluţionare a diferendelor prin mijloace paşnice. Totuşi, trebuie remarcat faptul că unele din opţiuni au un caracter defensiv şi preventiv, această dublă dimensiune fiind proiectată astfel încât să le mărească eficienţa;
măsurile de răspuns la crize – reprezintă componenta esenţială a sistemului NATO de răspuns la crize (NCRS) şi sunt acţiuni predefinite, planificate din timp şi disponibile imediat pentru a fi implementate de către ţările membre sau de către comandamentele NATO. Aceste măsuri se referă la întărirea posturii Alianţei şi îmbunătăţirea gradului de operativitate a forţelor şi mijloacelor acesteia, iniţierea procesului de activare a forţelor, creşterea gradului de protecţie a acestora, a populaţiei şi teritoriului Alianţei, precum şi dezvoltarea unor opţiuni de răspuns. Măsurile acoperă toate domeniile activităţilor militare şi civile, de la aspectele de personal, informaţii, operaţii şi încheind cu logistica şi informarea publică, iar implementarea lor are scopul de a scurta procesul de pregătire şi activare a forţelor şi de a creşte capacitatea de reacţie a Alianţei situaţii de criză.
contracararea surprinderii cuprinde acele acţiuni defensive, militare şi civile, care trebuie executate cu rapiditate, pentru siguranţa forţelor Alianţei, populaţiei şi/sau instalaţiilor-cheie, atât militare cât şi civile, în cazul unui atac sau iminenţei unui atac cu avertizare limitată. De regulă, crizele sunt însoţite în mod inerent de riscul surprinderii, care poate fi aplicat, în principal, dimensiunii temporale – absenţa avertizării sau a răspunsului la avertizare – dar şi mijloacelor şi metodelor utilizate de adversar;
contra-agresiunea marchează tranziţia de la o situaţie de pregătire şi dezvoltare a capacităţii operaţionale la una de autorizare a angajării forţelor NATO, în acord cu articolul 5 al Tratatului de la Washington împotriva statelor, actorilor non-statali sau forţelor militare care conduc sau sprijină activ agresiuni împotriva teritoriului sau forţelor Alianţei. În unele situaţii este foarte posibil ca, în scopul recuperării teritoriului statelor membre, ori pentru a proteja forţele sau instalaţiile proprii, contracararea agresiunii să fie necesar a fi implementată aproape imediat după declararea contracarării surprinderii.
Sistemele naţionale de avertizare şi cele NATO de avertizare informativă (NIWS) trebuie, în mod normal, să furnizeze indicatori care să releve stadiul incipient al crizei, şi în funcţie de aceasta, se poate iniţia o cerere de declarare a contra-agresiunii înaintea declarării contra-surprizei, în baza unei cereri oficiale adresate Consiliului Nord-Atlantic. Totuşi, deşi ambele componente sunt strâns legate, nu este neapărat necesar să existe instaurată starea de contra-surpriză pentru a se declara starea de contra-agresiune.
Alianţa este pregătită să desfăşoare întreaga gamă de operaţii specifice gen „articol 5” şi „non articol 5”, în circumstanţe care, în multe cazuri, sunt dificil de prevăzut. Se poate afirma că o criză este, în felul ei, unică. Cu toate acestea, la nivelul NATO, procesul de gestionare a crizelor se structurează şi se organizează pe cinci faze distincte de consultare şi luare a deciziilor.
a) faza 1 – indicii şi avertizări asupra unei posibile sau actuale crize – face trecerea de la starea de normalitate la cea de criză, în care elementul esenţial îl reprezintă sistemul NATO de avertizare şi informaţii (NIWS) destinat să asigure descoperirea indicilor de apariţie a unei crize care poate afecta securitatea Alianţei sau unui stat membru. Pe baza informaţiilor primite, Consiliul Nord-Atlantic poate decide dacă Alianţa se va implica sau nu în rezolvarea crizei.
b) faza 2-a – decizia de implicare a Alianţei – evaluarea situaţiei şi a implicaţiilor asupra securităţii Alianţei, pe timpul căreia începe procesul de estimare politico-militară, care se extinde în fazele a 2-a şi a 3-a ale procesului şi este destinat să asigure Consiliului Nord-Atlantic o evaluare completă şi comprehensivă despre caracteristicile crizei şi implicaţiile existente sau potenţiale pentru Alianţă. Pe baza acestei estimări, Consiliul Nord-Atlantic decide ulterior acceptarea unui curs de acţiune pentru soluţionarea crizei. Totodată, trecerea la faza a 2-a dă dreptul comandamentului aliat pentru operaţii să declare, în funcţie de caracteristicile crizei, o serie de măsuri de răspuns la crize preautorizate.
c) faza 3-a – dezvoltarea opţiunilor de răspuns – urmăreşte să dezvolte strategia de răspuns a Alianţei. Scopul final al acestei faze este de a iniţia, dacă este cazul, planificarea operaţională şi/sau activarea aranjamentelor de planificare a urgenţelor civile, dacă în această fază criza nu a fost rezolvată. Comitetul militar dezvoltă estimarea militară strategică, în timp ce consideraţiile politice, de planificare pe urgenţe civile şi de altă natură non-militară sunt dezvoltate în paralel de celelalte comitete de specialitate. Toate aceste evaluări se concentrează în estimarea politico-militară, pe baza căreia se elaborează ulterior directiva de iniţiere a Consiliului Nord-Atlantic. Directiva de iniţiere, supusă aprobării Consiliului, trebuie să stabilească foarte clar obiectivele strategice, statutul final dorit (end state-ul) şi să definească opţiunile de răspuns şi misiunile, precum şi premisele şi limitările existente.
Prin directiva de iniţiere, Consiliul Nord-Atlantic aprobă trecerea la faza 4-a, iar autorităţile militare ale Alianţei şi celelalte comitete relevante sunt însărcinate să iniţieze planificarea operaţională.
d)faza 4-a – planificarea şi desfăşurarea operaţiei de răspuns – este cea mai importantă etapă a întregului proces de gestionare a crizei. Se focalizează pe planificarea operaţiei de răspuns şi executarea acesteia. Punerea în aplicare a directivei de iniţiere a Consiliul Nord-Atlantic se va materializa în concepţia pentru operaţie (CONOPS), urmată de planul de operaţii  (OPLAN), elaborarea ambelor documente fiind responsabilitatea Comandamentului Aliat pentru Operaţii. Pentru operaţiile non-militare se execută o serie de paşi specifici, ca, de exemplu, punerea în aplicare a acordurilor în domeniul urgenţelor, coordonate de Comitetul NATO de planificare a urgenţelor civile.
e) faza 5-a – revenirea la stabilitate – reprezintă etapa de reevaluare a situaţiei iar în funcţie de evoluţia acesteia şi atingerea obiectivelor formulate în directiva Consiliul Nord-Atlantic, se încheie cu retragerea forţelor Alianţei. Trecerea prin fazele 2-4 nu este obligatorie. În funcţie de eficienţa aplicării opţiunilor preventive şi a unor măsuri de răspuns în fazele incipiente ale unei crize, este posibil ca aceasta să nu degenereze şi revenirea la stabilitate să se producă fără să fie necesară dezvoltarea unor operaţii – fazele 3 şi 4.
Concluzionând se poate afirma că:
acest proces trebuie privit, într-o dezvoltare ciclică, astfel încât, în funcţie de evoluţia situaţiei din zona de criză, este posibil ca întregul proces să fie reluat pentru dezvoltarea unui nou curs de acţiune, indiferent dacă este în discuţie o escaladare a crizei sau nu;
procesul de gestionare a crizelor nu trebuie privit ca un fenomen izolat, ci în strânsă corelaţie cu procesul de planificare operaţională, acestea două sprijinindu-se şi completându-se reciproc în ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de răspuns la crize şi elaborarea/implementarea planurilor de operaţii;
pentru ca aceste măsuri de răspuns la crize să fie funcţionale, la dispoziţia Alianţei trebuie să existe permanent o structură de forţe gata de intervenţie, în acest sens fiind constituită Forţa de Răspuns a NATO (NRF);
succesul unei măsuri de răspuns la criză depinde de modul de implementare de către statele membre, deoarece o măsură odată declarată nu devine obligatoriu de implementat pentru naţiuni. Chiar dacă un stat membru a fost de acord cu declararea unei măsuri, pot exista limitări legislative naţionale care pot influenţa viteza şi proporţia în care naţiunile pot implementa o măsură, ceea ce poate afecta eficienţa acesteia la nivel aliat.

3.3. Managementul crizelor la nivelul Uniunii Europene
Includerea acestui concept în politica externă şi de securitate comună (PESC) a Uniunii Europene, începând cu anii 1990, poate fi explicată prin apariţia fenomenului de „state decăzute”29  în anumite zone ale lumii, la sfârşitul războiului rece. Aceste state considerate a fi un pericol pentru vecinii lor dar şi pentru comunitatea internaţională datorită politicii pe care o promovează, proliferării armelor de nimicire în masă precum şi datorită incapacităţii de a administra şi controla propriul spaţiu de suveranitate  reprezintă  una  din  principalele  ameninţări  la  adresa  securităţii  Europei.  Uniunea Europeană,  prin  politica  europeană  de  securitate  şi  apărare  (PESA)  încearcă  să-şi  asigure  acele instrumente şi mijloace necesare pentru a contracara aceste ameninţări.
Conceptul  de  management  al  crizelor  acoperă  o  plajă  largă  de  situaţii  şi activităţi care presupun, în principal, intervenţii pentru încheierea  (soluţionarea) unui conflict armat, pentru protejarea populaţiei civile şi  reconstrucţia  zonelor  afectate.  La  origine,  aceste  intervenţii  au  fost operaţii cu caracter militar dar în zilele noastre mijloacele militare sunt combinate cu cele civile, acestea din urmă fiind responsabile pentru restabilirea serviciilor publice în contextul reconstrucţiei statului aflat în criză30.
3.3.1.  Dezvoltarea conceptului european de management al crizelor
Ca  urmare  a  apariţiei  şi  dezvoltării  PESC,  începând  cu  anul  1992,  la  nivelul Uniunii Europene s-au constituit capabilităţi pentru managementul  crizelor. Odată cu  sfârşitul  războiului rece  şi  începutul conflictului   din   spaţiul   fost   iugoslav,  statele membre UE şi-au  propus reorganizarea  forţelor  armate  astfel  încât  acestea  să  fie  capabile să  îndeplinească trei  misiuni fundamentale:  asistenţă  umanitară  şi  salvare-evacuare,  menţinerea  păcii şi acţiuni  de  luptă  pentru managementul crizelor, inclusiv pentru construirea păcii.
Aceste aşa numite misiuni Petersberg31 au fost încorporate, în anul 1997, în
Tratatul de la Amsterdam. Ulterior, a fost lansată PESA, iar în anul 1999 a fost definit obiectivul global HG 2003 care îşi  propunea  punerea  la  dispoziţia  UE  a  unei  capacităţi  operaţionale  autonome  susţinută  de capabilităţi militare credibile32. Apoi, a fost identificată natura şi importanţa capabilităţilor civile33, iar  în  anul  2002, PESA  a  fost  extinsă  prin  identificarea  unei  unei  noi  misiuni  –  lupta  împotriva terorismului – concomitent cu identificarea şi stabilirea modalităţilor de cooperare între PESA şi NATO34.
Strategia  Europeană  de  Securitate,  elaborată  în  anul  2003,  a  definit  politica  europeană pentru  managementul  crizelor  pornind  de  la  constatarea  că  datorită  rolului  tot  mai  mare  pe  care organizaţiile  internaţionale  (teroriste,  de  crimă  organizată)  îl  joacă  în  politica  internaţională, securitatea europeană nu poate fi separată de capacitatea statelor de a menţine ordinea în propriile teritorii.  Astfel, declinul statelor care subminează ordinea mondială şi contribuie la instabilitate regională reprezintă o ameninţare serioasă. Restabilirea autorităţii statelor, acolo unde aceasta este absentă, apare astfel ca principal obiectiv al politicii europene pentru managementul crizelor. În acelaşi timp, Strategia Europeană de Securitate a extins misiunile Petersberg35  iar în anul 2004  obiectivul  global  HG  2010  a  sporit  capabilităţile  militare  europene  ca  urmare  a înfiinţării Agenţiei Europene de Apărare (EDA) şi constituirii a 9 grupuri tactice de luptă (battle group – EU BG).

Grupul tactic de luptă al UE reprezintă o structură militară redusă numeric (aproximativ 1.500  militari),  credibilă,  rapid  dislocabilă,  constituită  astfel  încât  să  fie  în  măsură  să  desfăşoare operaţii  independent  sau  în  faza  iniţială a unei operaţii de mare amploare.
Obiectivul principal constă în capacitatea acestor elemente de a lansa operaţia în 5 zile de la aprobarea concepţiei pentru managementul crizei (CMC) de către Consiliul Uniunii şi de a fi dislocate în teatrul de operaţii în 10  zile  de  la  decizia  Consiliului.
Nivelul  de  ambiţie  al  UE  presupune  existenţa  capacităţii  de  a desfăşura,  în  acelaşi  timp,  două  operaţii  de  nivel  grup tactic de luptă,  inclusiv  capacitatea  de  a  lansa  aceste operaţii aproape simultan36. Grupurile tactice de luptă pot executa întreaga gamă de misiuni  PESA,  însă,  datorită  dimensiunii  reduse  a acestora, sarcinile executate în cadrul operaţiei trebuie să fie limitate ca durată şi intensitate.
3.3.2. Planificarea şi conducerea operaţiilor de management al crizelor la nivelul Uniunii Europene
Uniunea Europeană dispune de proceduri pentru planificarea operaţiilor de management al crizelor, proceduri care îi permit să-şi adapteze instrumentele pentru intervenţie în funcţie de faza crizei.
Activităţile  de  pregătire  a  operaţiilor  de  management  al  crizelor,  atunci  când  Comitetul Politic  şi  de  Securitate  (PSC)37  consideră  intervenţia  UE  ca  fiind  necesară,  cuprind  un  proces  de planificare în cadrul căruia putem distinge mai multe etape:
a)elaborarea  unei  concepţii  pentru  managementul  crizei  (CMC)  de  către  Secretariatul General al Consiliului Uniunii în cooperare cu Comisia Europeană, în cuprinsul căruia sunt identificate scopul final, obiectivele operaţiei precum şi cele mai importante opţiuni strategice.  Ulterior,  comitetul  evaluează  concepţia pe baza recomandărilor Comitetului Militar (EUMC) şi ale Comitetului pentru aspectele civile ale managementului crizei, apoi îl înaintează Consiliului  Uniunii  pentru  aprobare. Odată aprobată, această concepţie se constituie în  fundamentul  pentru operaţia multinaţională  întrunită ce urmează a  fi desfăşurată de UE pentru managementul crizei;
b)elaborarea opţiunilor militare strategice (MSO) de către statul major al  Uniunii Europene (EUMS)38, la solicitarea comitetului militar, care cuprind, în principiu,  următoarele elemente: evalurea riscurilor; cerinţele pentru constituirea forţei europene; structura de comandă şi control. Dacă operaţia presupune şi  desfăşurarea unor  acţiuni  de  către componenta  civilă  (acţiuni  ale  poliţiei  sau  alte  acţiuni  civile),  vor  fi  identificate  şi posibile  opţiuni  strategice  pentru  acţiunile care  urmează  a  fi  desfăşurate  de  această componentă. Comitetul politic şi de  securitate evaluează toate opţiunile identificate şi o recomandă pe cea selectată Consiliului Uniunii. De asemenea, acesta va recomanda, pe baza propunerilor formulate de planificatorii militari, comandamentele  şi  comandanţii  care vor conduce,  la  nivel strategic  şi  operativ, operaţia UE de management  al crizei. Structura  generică  de comandă şi control a unei forţe europene destinată   să   desfăşoare  operaţii   de management al crizelor este prezentată în figura nr. 4;
Figura nr. 4 –  Structura generică de comandă şi control a unei Forţe Europene
*  pentru operaţiile executate de grupul tactic de luptă al UE, comandamentul forţei (FHQ) îşi poate asuma direct responsabilitatea de a conduce îndeplinirea misiunilor de către această structură.

c)ca  urmare  a  deciziei  luate  de  Consiliul  Uniunii,  comitetul politic  şi  de  securitate  solicită  comitetului militar  să  elaboreze directiva  militară  de  iniţiere  prin  care  sunt  formulate  principalele  indicaţii  pentru planificarea  operaţiei,  directivă  pe  care  ulterior  o  aprobă.  În  acest  moment  începe procesul de planificare operaţională;
d)etapa planificării operaţionale începe cu elaborarea de către comandamentul de la nivel strategic  (OHQ) a  concepţiei  operaţiei  (CONOPS).  Ulterior, aceasta  este  înaintată  PSC  spre  avizare  şi  supusă  aprobării  Consiliului  Uniunii.  Odată concepţia  aprobată,  comandantul  comandamentului de nivel strategic declanşează  procesul  de  generare  a  forţei;
e)la  nivel  strategic,  comandamentul  elaborează  planul  de  operaţii  (OPLAN)  şi  solicitarea  de avizare  a  regulilor  de  angajare.  Ulterior,  OPLAN  este  înaintat  comitetului politic  şi  de  securitate spre  avizare  şi supus  aprobării   Consiliului   Uniunii.   Odată   cu   aprobarea   OPLAN   şi   autorizarea regulilor de angajare, operaţia poate fi declanşată.
Pentru operaţiile de management al crizelor executate de modulele        EU BG, unele etape ale procesului  decizional  sunt  omise  iar  activităţile  specifice  altor  etape  se  desfăşoară  în  timp  scurt. Astfel, datorită caracterului permanent al structurii de forţe, procesul de generare a forţei nu se mai desfăşoară  iar  elementele  principale  ale  opţiunii  militare  strategice  sunt  cuprinse  în  concepţia pentru managementul crizei.
Comandamentul  operaţional  (OHQ)39  conduce  operaţia  PESA  la  nivel  strategic,  acesta fiind  activat  în  baza  unei  decizii  a  Consiliului  Uniunii.  Acesta trebuie să  fie  în  măsură  să  declanşeze  procesul  de  planificare operaţională în termen de 5 zile.
În anumite situaţii, operaţia de management al crizei va fi planificată şi condusă de Centrul Operaţional al UE din Bruxelles (EU Operations Centre)40 sau cu sprijinul NATO (utilizând capabilităţile şi mijloacele Alianţei)41.
La nivel operativ, comandamentul forţei (FHQ) asigură comanda şi controlul tuturor forţelor dislocate în teatrul de operaţii iar fiecare grup tactic de luptă să aibă identificate structurile de sprijin de luptă şi sprijin logistic atât la nivel strategic cât şi la nivel operativ42.
Deşi primul grup tactic de luptă a fost operaţionalizat începând cu ianuarie 2005, până în prezent nu a fost  activat  nici  unul  pentru  a  desfăşura operaţii PESA de management al crizelor. Atât pentru operaţia EUFOR RD Congo cât şi pentru operaţia executată în sprijinul forţei ONU  în  Libanul de sud (UNIFIL II), ambele desfăşurate  în  anul 2006, s-a adoptat  decizia de a constitui o forţă europeană. Deşi gestionarea acestor situaţii de criză sau asigurarea  dislocării  în teatrul de operaţii a forţelor principale ar fi putut impune utilizarea unor structuri de acest tip s-a considerat că acestea nu au capacitatea de a executa operaţii cu risc atât de mare.
Opţiunea de a constitui o forţă europeană pe baza unei coaliţii de voinţă a statelor membre, în urma desfăşurării unui proces de generare a forţei,  încurajează  cooperarea  între  statele  Uniunii Europene  în domeniul securităţii şi apărării comune, dar în acelaşi timp poate duce la intrarea în anonimat a grupurilor tactice de luptă  aşa  cum  s-a întâmplat  şi  cu  elementele  forţei  rapide  a  UE  identificate  conform  obiectivului global HG 200343.
Modalităţile de finanţare a operaţiilor prevăd că operaţiile civile de management al crizelor sunt finanţate din bugetul PESA, în urma deciziei Consiliului, buget care se constituie ca parte a bugetului comunitar administrat de Comisia Europeană.
Operaţiile de management al crizelor care presupun intervenţia militară nu pot fi finanţate din bugetul comunitar. Pentru finanţarea acestor operaţii a fost construit un mecanism administrativ şi  financiar  numit  Athena44  prin  care  o  parte  din  cheltuieli  sunt  comune  şi  împărţite  între  statele membre,  proporţional  cu  valoarea  produsului  intern  brut  al  acestora.  Cea  mai  mare  parte  din cheltuieli sunt finanţate direct de statele membre, în funcţie de participarea acestora la operaţie45. În  practică,  mai  puţin  de  10%  din  costurile  totale  ale  unei  operaţii  militare  de  management  al crizelor sunt suportate în comun prin mecanismul Athena.

3.3.3. Rezultate şi perspective ale dezvoltării politicii europene pentru managementul crizelor
Lipsa unei singure autorităţi în domeniul politicii externe şi de securitate constituie principalul obstacol în eficientizarea şi asigurarea continuităţii acţiunilor externe ale Uniunii Europene. Atât împărţirea  competenţelor  între  Comisia Europeană şi Consiliul  Uniunii  cât  şi permanenta  posibilitate  de  dezacord  între  statele membre  în  cadrul  Consiliului  reprezintă  alte obstacole în promovarea unei politici europene de securitate şi apărare.
Ca  urmare  a  unor  măsuri  luate  de  Consiliul  Uniunii  în  anul  2003  în  vederea creşterii coerenţei acţiunilor UE pentru managementul  crizelor,  recentele  operaţii  desfăşurate  sub  egida Uniunii Europene arată că atât Comisia cât şi Consiliul sunt acum capabile, în situaţii de criză, să-şi coordoneze mult mai rapid şi eficient propriile mijloace de acţiune. Astfel, în ceea ce priveşte gestionarea crizelor de amploare redusă, capacitatea statelor europene de a acţiona  împreună se  dezvoltă  continuu.  În  toate  circumstanţele este  în  interesul tuturor  statelor  membre să-şi  coordoneze  acţiunile  în  toate  fazele  de  proiectare  şi  desfăşurare  a operaţiei de management al crizelor.
Pe de altă parte, în ciuda unităţii arătate pe timpul recentelor operaţii externe, între statele membre există diferenţe care până acum au fost atenuate iar dimensiunea redusă a forţei europene participantă la astfel de operaţii a permis existenţa unui acord atât între statele membre cât şi între NATO şi Uniunea Europeană. Adevăratul test al capacităţii UE de a gestiona o situaţie de criză îl va reprezenta, probabil, situaţia în care Uniunea ar fi forţată să desfăşoare o operaţie militară majoră fără sprijinul NATO.
De  asemenea, capabilităţile existente la nivelul Uniunii şi capacitatea de  planificare şi conducere a operaţiilor pentru managementul crizelor sunt inferioare  mijloacelor  de care  dispune Alianţa Nord-Atlantică.
Întărirea capabilităţilor de intervenţie a dimensiunii militare a Uniunii Europene constituie subiect de dezbatere, la nivelul acesteia identificându-se, în principal, următoarele direcţii de acţiune:
capabilităţile  de  transport  strategic – Uniunea  Europeană  este  obligată,  în  prezent,  să utilizeze echipamente împrumutate de la diverşi parteneri externi (SUA, Rusia, Ucraina). Programul  Uniunii  Europene  Airbus  A400M46  este  în  întârziere  şi,  probabil,  în  anul 2010 primele avioane vor fi livrate statelor membre;
standardizarea şi interoperabilitatea – acest obiectiv este esenţial  pentru a permite forţelor armate ale statelor membre să acţioneze împreună. Planul european de acţiune în domeniul capabilităţilor (ECAP) a parcurs prima fază, însă se impune intensificarea acţiunilor Agenţiei Europeane de Apărare în viitor;
informaţiile  la  nivel  strategic – operaţiile  militare  de  management  al  crizelor  necesită cunoaşterea în detaliu a viitoarei zone de acţiune. Pentru atingerea acestui deziderat se impune dezvoltarea capabilităţilor pentru  culegerea  de  informaţii.  Acest  obiectiv  însă este  greu  de  realizat  datorită,  în  primul  rând,  limitelor  în  cooperarea  dintre  serviciile naţionale de informaţii. Progresul obţinut prin dezvoltarea programului spaţial GMES47 care,   începând   cu   acest an, va putea oferi UE mijloacele de recunoaştere şi monitorizare globală  în  domeniile mediu şi securitate, reprezintă  un  pas înainte spre atingerea acestui obiectiv;
întărirea capabilităţilor civile – prin măsurile întreprinse de Comisia Europeană, începând cu  anul  2004  s-a  urmărit  întărirea  capacităţii  UE  de  a  acţiona  în  situaţiile  de  criză provocate  de  dezastre  naturale,  atât  pe  teritoriul  Uniunii  cât  şi  pe  teritoriul  unor  state terţe. În anul 2008 va fi atins obiectivul global HG 2008 în domeniul civil prin care au fost identificate capabilităţile şi se va realiza integrarea acestora48.
Tratatul de reformă al Uniunii Europene, semnat la Lisabona pe 13 decembrie 2007 şi care urmează să intre în vigoare, după ratificarea de către cele 27 de state membre, la 01 ianuarie 2009, stipulează faptul refertor la competenţele Uniunii în materie de politică externă şi de securitate, care trebuie să acopere toate  domeniile  politicii externe şi toate chestiunile referitoare  la  securitatea UE inclusiv  crearea cadrului instituţional şi legal pentru o politică de apărare comună care ar putea conduce, în viitor, la apărarea comună49.
Potrivit acestui tratat, deciziile în domeniul PESC şi PESA vor fi luate în cadrul Consiliului Uniunii în unanimitate iar responsabilitatea de a implementa  aceste  decizii  revine  Înaltului Reprezentat al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politicî de Securitate dar şi statelor membre.
În acelaşi timp, politica comună în domeniul securităţii şi apărării trebuie să nu prejudicieze politica   proprie   a   statelor   membre   în   acest   domeniu   şi   trebuie să respecte obligaţiile şi angajamentele statelor care îşi asigură apărarea comună prin calitatea de membru al Alianţei Nord-Atlantice. Astfel, se  recunoaşte  că  NATO  rămâne  organizaţia  principal  responsabilă  în  domeniul apărării colective în Europa pentru statele membre NATO.

3.4. Managementul crizelor la nivel naţional
În prezent, în România nu există un sistem naţional integrat pentru gestionarea crizelor. Legislaţia existentă este insuficientă şi nu acoperă întreaga problematică a domeniului „criză”, iar la nivel naţional nu se dispune de o strategie de acţiune unitară, care să se adreseze întregului spectru de tipuri de crize. Din punct de vedere structural şi legislativ sunt reglementate numai aspectele referitoare la situaţiile de urgenţă şi prevenirea şi combaterea terorismului.
Textul modificat al Constituţiei României, la art. 118, precizează dimensiunile sub care trebuie abordate apărarea şi securitatea naţională. Consiliului Suprem de Apărare a Ţării i se extind atribuţiile de organizare şi coordonare unitară a activităţilor referitoare la apărarea şi securitatea naţională şi la cele care privesc „participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau restabilire a păcii”.
În concordanţă cu obiectivele de politică externă şi angajamentele internaţionale asumate, Armata României trebuie să fie în măsură să pregătească, desfăşoare şi susţină participarea unor forţe la operaţii întrunite multinaţionale, în scopul soluţionării situaţiilor de criză care afectează interesele naţionale şi ale comunităţii internaţionale.
Angajamentele României, ca stat membru NATO, şi faptul că Alianţa se află în plin proces de transformare şi adaptare la noile tipuri de confruntări, reprezintă elemente importante de analiză a cadrului legislativ şi capacităţilor existente la nivel naţional, care evidenţiază necesitatea reconfigurării şi armonizării legislaţiei interne şi a mecanismelor de elaborare şi implementare a deciziilor politice şi politico-militare la nivel naţional, prin care setul de măsuri de răspuns la crize să se adapteze şi să devină compatibil cu cerinţele, procedurile şi structurile existente la nivelul Alianţei Nord-Atlantice.
Participarea Armatei României la operaţii internaţionale, atât în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, cât şi al unor coaliţii, sunt reglementate juridic la nivel naţional, pe baza Cartei ONU, acordului de aderare la NATO şi altor protocoale de colaborare internaţionale sau regionale la care România este parte. Forţele destinate de către partea română participă la aceste tipuri de operaţii cu aprobarea Parlamentului, în baza unei solicitări oficiale adresate României de NATO, ONU sau OSCE, în funcţie de resursele financiare puse la dispoziţie de către Guvernul României.
În domeniul urgenţelor, considerat ca o formă de manifestare a crizelor, este deja constituit, în baza Legii nr. 15 din 2005, Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, proiectat să funcţioneze sub coordonarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, fiind, în principiu, compus din comitete şi centre operative/operaţionale pentru situaţii de urgenţă la nivel naţional, precum şi la nivelul ministerelor şi altor instituţii publice centrale, al municipiului Bucureşti, judeţelor şi municipiilor (oraşelor).
În acest cadru, la nivelul Ministerului Apărării, a fost înfiinţat Comitetul Ministerial pentru Situaţii de Urgenţă, care reprezintă structura deliberativă, de sprijin al managementului, destinată pentru pregătirea deciziei ministrului apărării, precum şi pentru avizarea, planificarea, îndrumarea şi controlul participării forţelor şi mijloacelor armatei la prevenirea şi gestionarea unor situaţii de urgenţă.
Conducerea operaţională a forţelor şi mijloacelor aparţinând Ministerului Apărării, pe timpul participării la misiuni de intervenţie în situaţii de urgenţă şi de protecţie civilă, se realizează de către Statul Major General, la nevoie, prin Centrul Naţional Militar de Comandă, în cadrul căruia funcţionează o structură operativă pentru situaţii de urgenţă. Aceasta centralizează, analizează şi sintetizează datele şi informaţiile specifice, transmise de structurile militare şi de componentele Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, informează în timp util factorii de decizie din Ministerul Apărării şi coordonează ansamblul de măsuri care se pun în aplicare în situaţii de urgenţă şi de protecţie civilă.
Participarea structurilor militare cu forţe şi mijloace la prevenirea, limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă şi de protecţie civilă se organizează cu efectivele, tehnica şi materialele special destinate în acest scop şi se realizează astfel încât să nu afecteze starea operaţională şi îndeplinirea misiunilor specifice de bază ale acestora. În situaţii deosebite, când dimensiunea dezastrului produs depăşeşte capacitatea de intervenţie a forţelor specializate ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Apărării poate suplimenta forţele şi mijloacele destinate pentru acţiune în situaţii de urgenţă, dar se va urmări, pe cât posibil, să nu se afecteze capacitatea operaţională a unităţilor militare.
În domeniul contracarării fenomenului terorist, a fost constituit Sistemul Naţional de Prevenire şi Combaterea Terorismului, sub coordonarea Serviciului Român de Informaţii, care are responsabilitatea intervenţiei cu forţe şi mijloace pentru neutralizarea acţiunilor teroriste pe teritoriul naţional. La nivelul SRI funcţionează Centrul Operaţional de Coordonare a Acţiunilor Teroriste.
Ministerul Apărării cooperează cu SRI şi celelalte instituţii publice cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pentru prevenirea şi combaterea acţiunilor teroriste. De asemenea, ministerul are responsabilitatea de gestionare a situaţiilor de criză generate de acţiuni ale grupurilor teroriste asupra obiectivelor militare.
Complexitatea situaţiilor de criză din ultimii ani, participarea la exerciţiile NATO de răspuns la crize de tip CMX (Crisis Management Exercices), precum şi atentatele teroriste de pe teritoriul unor ţări europene au reconfirmat necesitatea armonizării legislaţiei interne şi realizării unui cadru legislativ şi instituţional unitar, care să integreze într-un sistem unic, la nivel naţional, structurile cu atribuţii în domeniul managementului crizelor şi să asigure gestionarea în mod coerent şi flexibil a întregului spectru de situaţii de criză – de la situaţii de urgenţă civilă la criză de natură militară.
În acest sens, Ministerul Apărării, împreună cu celelalte ministere cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi al gestionării crizelor, a înaintat Consiliului Suprem de Apărare a Ţării un raport consolidat pentru dezvoltarea proiectului de lege privind Sistemul Naţional de Management Integrat al Crizelor, în care să se prevadă competenţe pentru instituţiile cu atribuţii în acest domeniu pe zonele lor de responsabilitate, precum şi organismul care va coordona activitatea de ansamblu.
În principiu, Sistemul Naţional de Management Integrat al Crizelor -SNMIC trebuie să fie dezvoltat astfel încât, prin operaţionalizare, să asigure compatibilitatea cu principiile şi procedurile existente la nivel NATO şi interoperabilitatea cu structurile similare specifice Alianţei.
Prin operaţionalizare, acest sistem trebuie să aibă capacitatea de a răspunde unui spectru larg de situaţii de criză, la nivel naţional şi să asigure condiţiile de participare activă la gestionarea crizelor pe plan internaţional, în calitatea României de membru al organizaţiilor internaţionale, în conformitate cu tratatele la care este parte.
Varianta de cadru organizatoric propusă de Ministerul Apărării are la bază ideea potrivit căreia problematica gestionării crizelor trebuie privită ca parte integrantă a domeniului apărării şi securităţii naţionale, întregul proces fiind necesar a fi condus de Autoritatea Naţională de Comandă.
În acest sens, realizarea Sistemul Naţional de Management Integrat al Crizelor, se va face conform conceptului de „sistem de sisteme”, structurat pe trei paliere de competenţe, astfel:
decizional, politico-militar, la nivel strategic, realizat de autoritatea naţională de comandă şi exercitat prin Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, în conformitate cu prevederile constituţionale şi ale legislaţiei în vigoare;
tehnic-operaţional, la nivel strategic, exercitat de un Centru Naţional de Comandă, ca organ de pregătire şi implementare a deciziei politico-militare, care se va configura conform legii;
sectorial, la nivelul structurilor centrale şi locale cu responsabilităţi în domeniul managementului crizelor, reprezentat de centre operative, ca organe tehnice specializate, pe domenii de manifestare a crizelor, care să se operaţionalizeze, după caz, în funcţie de tipul de criză.
SNMIC ar reprezenta, în acest caz, un ansamblu integrat şi flexibil de structuri civile şi militare, mecanisme şi proceduri de gestionare a crizelor. Sistemele cu responsabilităţi in gestionarea diferitelor domenii de manifestare a crizelor deja existente vor fi încorporate funcţional în SNMIC, constituindu-se în componente ale acestuia, cu asigurarea autonomiei subsistemelor componente, astfel încât acestea să se poată operaţionaliza şi reacţiona în funcţie de natura, intensitatea şi amploarea unei crize.
Structurile care se vor crea vor avea stabilite clar obiective, competenţe şi funcţii care vizează atât actul decizional, cât şi responsabilităţi pe linia conceperii, planificării, organizării şi controlului măsurilor adoptate.
Pentru a răspunde acestor deziderate, SNMIC va trebui să îndeplinească următoarele cerinţe:
să se constituie şi să funcţioneze ca un sistem integrat de gestionare a crizelor, care să aibă capacitatea de a răspunde întregului spectru al crizelor la nivel naţional sau al Alianţei;
să asigure controlul politic necesar, la nivel naţional şi aliat, pentru aplicarea măsurilor de răspuns la criză (MRC);
să contribuie la creşterea interacţiunii dintre structurile civile şi militare cu responsabilităţi în domeniu;
să fie în măsură să răspundă eficient avertizărilor transmise;
să sprijine procesul de planificare operaţională la nivelul României şi al Alianţei;
să fie în măsură să sprijine ţările nemembre NATO în managementul crizelor, în conformitate cu acordurile încheiate în acest sens.
Principiile care vor sta la baza funcţionării SNMIC sunt:
apărarea interesului naţional şi a valorilor constituţionale;
cunoaşterea anticipată şi prevenirea crizelor;
prioritatea protecţiei şi salvării vieţii oamenilor;
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
separarea actului de decizie de cel de execuţie;
compatibilitatea şi interoperabilitatea SNMIC cu structurile similare existente pe plan internaţional;
transparenţa măsurilor privind gestionarea crizelor şi a consecinţelor acestora;
evitarea multiplicării nejustificate a centrelor de difuzare a informaţiilor;
planificarea anticipată a capabilităţilor destinate gestionării crizelor;
conducerea unitară a procesului de gestionare a crizelor;
autonomia subsistemelor, astfel încât acestea să se poată operaţionaliza şi reacţiona, oportun şi eficient, în funcţie de natura crizei.
Crearea sistemului naţional de management integrat al crizelor va trebui să ducă, de asemenea, la realizarea următoarelor deziderate ale conducerii strategice, esenţiale pentru asigurarea unui răspuns adecvat noilor riscuri şi ameninţări asimetrice din mediul de securitate:
supremaţia decizională, care presupune capacitatea de anticipare a evoluţiei ulterioare a unei situaţii sau a intenţiilor unui potenţial adversar, păstrarea libertăţii de decizie şi realizarea surprinderii decizionale, pe fondul asigurării protecţiei informaţiilor obţinute şi a deciziilor adoptate;
rapiditatea (celeritatea) actului decizional, care se manifestă prin capacitatea structurilor de conducere de a delibera (hotărî) în timp foarte scurt asupra măsurilor sau acţiunilor care trebuie să le execute sistemele subordonate pentru rezolvarea unei situaţii critice;
scurtarea timpilor de reacţie, care se referă atât la timpul necesar pentru luarea deciziei, cât şi la cel pentru activarea şi dislocarea în zona de operaţii a forţelor de răspuns.
Trinomul de mai sus se va manifesta procesual, fiecare dintre elementele acestuia intercondiţionându-se reciproc. Pentru asigurarea funcţionalităţii sistemului naţional integrat de gestionare a crizelor va trebui elaborat ulterior un regulament de funcţionare a sistemului în care să fie stabilit un set de măsuri de răspuns la crize, care să ofere cadrul de coordonare a acţiunilor structurilor cu atribuţii în acest domeniu. Acestea vor trebui concepute astfel încât să se evite duplicarea eforturilor şi diminuarea timpilor de luare a deciziilor la nivel politic şi politico-militar. Totodată, sistemul în sine şi legislaţia aferentă vor trebui să permită aplicarea, la nivel naţional, a prevederilor regulamentului sistemului NATO de răspuns la crize.
Asigurarea funcţionalităţii structurii naţionale de răspuns, pe timpul unei crize, este condiţionată de existenţa, încă din timp de normalitate a unor structuri operative de răspuns, pentru care este necesară dedicarea unor funcţii specifice domeniului gestionării crizelor, încadrarea personalului selectat pe posturi şi asigurarea stabilităţii acestuia.
Pentru operaţionalizarea rapidă a componentelor sistemului naţional integrat de gestionare a crizelor se impune ca, încă de la pace, aceste structuri cu atribuţii în domeniu să aibă la dispoziţie logistica sistemului de comunicaţii şi cea administrativă necesare. De asemenea, s-a reliefat necesitatea pregătirii pe timp de pace/normalitate prin diferite forme de instruire atât a sistemului în ansamblul său, cât şi a componentelor sale specializate în gestionarea diferitelor tipuri de crize.
Apreciez, de asemenea că, pentru asigurarea unei viabilităţi şi eficienţe sporite a sistemului naţional integrat de gestionare a crizelor şi a unei reacţii rapide şi eficiente, este necesar să se elaboreze şi adopte o serie de acte normative „în aşteptare”, care să acopere întregul spectru de crize, precum contracte de închiriere şi prestări de servicii etc., care să fie activate în funcţie de tipul crizei.
Totodată, pentru scurtarea timpilor de reacţie ai structurilor cu responsabilităţi în domeniul gestionării crizelor, se impune ca analiza permanentă a tipologiei riscurilor şi ameninţărilor să ducă la generarea, din timp, a unor proceduri operaţionale standard, corespunzătoare fiecărui tip de risc şi ameninţare, proceduri care să fie la dispoziţia structurilor respective, în concordanţă cu cele prevăzute în regulamentul sistemului NATO de gestionare a crizelor.
Un factor important al eficienţei procesului de gestionare a unei crize este dat de calitatea fluxului de informaţii de la structurile civile şi cele militare care poate avea implicaţii majore asupra oportunităţii reacţiei de răspuns, ceea ce impune integrarea tuturor acestor instituţii într-un sistem adecvat de evaluare analitică şi realizarea unei matrice de comunicaţii la nivel instituţional-guvernamental, în conformitate cu cerinţele de securitate NATO, care să permită relaţionarea cu sistemul general de comunicaţii NATO (NATO General Communication System – NGCS).
Având în vedere cele prezentate anterior se poate trage concluzia că armata României trebuie şi ea la rândul ei, să-şi remodeleze şi adapteze atât structura de comandă-control, structura de forţe şi mijloace, precum şi ansamblul strategiilor de pregătire, antrenare şi operaţionalizare a celor două componente menţionate anterior, astfel încât să fie în măsură să participe activ la întreaga gamă de misiuni specifice operaţiilor de răspuns la crize pe teritoriul naţional şi la nivel aliat.
CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ. CRIZA DIN CIPRU

4.1. Prezentarea evoluţiei crizei cipriote
Divizarea Ciprului în 1974 ar fi putut fi fisura care să destabilizeze, prin intermediul celor două ţări implicate, Grecia şi Turcia, întreaga construcţie defensivă a NATO în plin război rece. Insulă cu o istorie aparte, Ciprul n-a cunoscut nici un fel de formă de separare teritorială internă până în secolul XX şi totuşi, soluţionarea problemei cipriote pare a fi amânată sine die de un Occident care a pierdut controlul leaderilor politici locali.
În ianuarie 1950, biserica ortodoxă cipriotă a organizat un plebiscit care, prin rezultatul său, (96% din grecii ciprioţi au susţinut realizarea ,,enosis-ului” – unificarea cu Grecia) a reînnoit mai vechile presiuni asupra guvernului grec de a rezolva problema ocupaţiei britanice a insulei. Revendicările cipriote pentru independenţă, ca un prim pas în realizarea enosis-ului constituiau un amestec de iredentism tradiţional şi anti-colonialism modern care nu-şi găsea un ecou pe măsură în poziţia minorităţii turce din insulă (de aproximativ 18% din populaţie). Abia în 1954, guvernul conservator al lui Marshall Papagos, foarte ataşat politicii Statelor Unite în regiune, va adopta cauza ciprioţilor greci. Din acel moment şi până în prezent, Ciprul va constitui o problemă de securitate naţională pentru Grecia, iar naţionalismul cipriot va fi privit ca o variantă a pan-elenismului, a cărui promovare constituie în prezent un obiectiv strategic al politicii externe greceşti50.
În momentul în care Arhiepiscopul Makarios, în întregime devotat cauzei ,,enosis şi doar enosis”51, ridică problema statutului insulei în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Marea Britanie decide introducerea unei a treia părţi în dispută, respectiv Turcia, până în acel moment destul de apatică şi preocupată de propriile-i probleme de politică internă. Această măsură de contrapondere la revendicările grecilor ciprioţi va pune baza viitoarelor conflicte intercomunitare o dată cu asumarea de către Ankara a responsabilităţilor pentru protejarea propriilor resortisanţi. Deşi aceşti resortisanţi s-au definit ca ciprioţi turci, ei vor deveni treptat turci din Cipru, iar această schimbare de optică va da naştere unui naţionalism de împrumut. Relaţiile dintre Grecia şi Cipru s-au deteriorat un an mai târziu, când la Istanbul, o revoltă populară va cere anexarea Ciprului de către Turcia, sfârşind prin a distruge numeroase case şi biserici ale grecilor.
Deja în 1959, problema cipriotă s-a acutizat într-o asemenea măsură, afectând relaţiile Greciei cu Marea Britanie şi SUA încât primul ministru Karamanlis a trebuit să renunţe la o serie întreagă de negocieri care vizau o rezolvare rapidă a situaţiei. De altfel, negocierile întrerupte, amânate sau refuzate, acordurile niciodată respectate şi proiectele juridice rămase pe hârtie vor constitui leit-motivul evoluţiei crizei cipriote atât în timpul războiului rece, cât şi după terminarea acestuia.
Deoarece Marea Britanie a sfârşit prin a considera mult prea costisitoare păstrarea acestei colonii, Karamanlis şi omologul său turc, Menderes vor reuşi să pună bazele unui acord pentru crearea Ciprului independent în 1959, la Zurich. Acordul dispunea păstrarea bazelor militare britannice în insulă, precum şi garantarea independenţei acesteia de către Marea Britanie, Grecia şi Turcia. Preşedintele noului stat urma să fie grec, iar vice-preşedintele turc, celui din urmă conferindu-se dreptul de veto în toate proiectele legislative de amploare. Minoritatea turcă va fi reprezentată în guvern şi în armată într-un procent mult mai mare decât cel determinat de proporţiile populaţiei celor două comunităţi.
Însă acordurile de la Zurich şi London (Tratatul de Independenţă, Tratatul de Garantare şi Tratatul de Alianţă) se vor dovedi insuficiente pentru prezervarea independenţei şi integrităţii Ciprului.
În decembrie 1963, o serie de violenţe intercomunitare vor izbucni dintr-un simplu abuz al poliţiei cipriote, forţele turce ocupând poziţii forte la nord de Nicosia, de unde controlau drumul spre Kyrenia (adevărată arteră vitală a insulei) şi coasta de nord. Violenţele se vor extinde şi în capitală, de-a lungul unei linii care separă cartierele greceşti şi turceşti (linie care va deveni mai târziu sub numele de ,,Linia Verde”, chiar zona de demarcaţie dintre cele două republici cipriote). Dat fiind faptul că turcii ciprioţi nu erau concentraţi într-o singură regiune ci răspândiţi în întreaga insulă, poziţia lor va deveni treptat foarte precară, iar protejarea lor aproape imposibilă.
O pace de scurtă durată va fi asigurată de forţele ONU (UNFICYP), dar prezenţa acestora pe insulă, concepută ca punctuală şi de scurtă durată, se va permanentiza datorită declaraţiilor belicoase ale celor două guverne. Tensiunii intercomunitare i se adaugă şi apariţia unei fisuri în guvernul ciprioţilor greci, fisură care va constitui în 1974 pretextul invaziei insulei de către trupele turceşti.
Prin diplomaţii săi, SUA a susţinut într-adevăr Junta militară ca un avanpost împotriva comunismului balcanic, neexprimându-şi însă în nici un fel suportul pentru enosis – metodă de a impune controlul total al NATO asupra insulei. Pe baza acestor supoziţii greşite, regimul coloneilor va organiza o lovitură de stat împotriva arhiepiscopului în iulie 1974, căreia Turcia, dispusă a accepta independenţa, nu şi enosis-ul, îi va răspunde cu ocuparea rapidă a nordului insulei.
Interesele Juntei în Cipru păreau în concordanţă totală cu cele ale Statelor Unite, însă guvernul de la Ankara, deja în dispută deschisă cu coloneii datorită problemei împărţirii platoului continental al Mării Egee, nu putea risca un eşec atât de evident în problema Ciprului. Astfel, după perioada Johnson, relaţiile Turciei cu SUA se îmbunătăţiseră simţitor, prima permiţându-şi spre exemplu, chiar înainte de declanşarea crizei, să declare oficial că nu va reduce producţia de opium doar pentru a se supune presiunilor americane.
Ca şi în problema împărţirii platoului continental al Egeei sau a controlului spaţiului aerian în cadrul Alianţei (ATC – Air Traffic Control), Ciprul va fi revendicat pe baza a două logici diferite de părţile în conflict: drepturile istorice şi etnice, de partea greacă şi drepturile conferite de geopolitica regională, de partea turcă. Reducând puţin datele problemei valenţele conflictului greco-turc vor căpăta contur în confruntarea dintre o logică pragmatică a Consiliului de Securitate de la Ankara şi o logică tradiţionalistă atât a câmpului politic, cât şi a armatei şi bisericii greceşti.
Când trupele turceşti vor debarca lângă Kyrenia, Junta va ordona o mobilizare rapidă şi haotică, dovedindu-şi surpriza şi lipsa de pregătire pentru eventualitatea unui asemenea conflict. În câteva zile, regimul coloneilor va fi înlocuit cu guvernul civil al lui Karamanlis, reîntors de la Paris după o absenţă de 11 ani. La conferinţa de la Geneva, Turcia va refuza să-şi retragă trupele care avansaseră până la linia de încetare a focului (30 iunie 1974), cerând prin intermediul leaderului cipriot turc Rauf Denktash crearea unei federaţii bizonale având ca linie de demarcaţie drumul care uneşte Nicosia cu Famagusta. Un alt plan propus de Ankara prin ministrul afacerilor externe Gunes propunea instituirea a 6 cantoane autonome pentru ciprioţii turci.
Ambele planuri presupuneau acordarea a 34% din teritoriul insulei turcilor ciprioţi. Grecia a cerut un răgaz de 36 de ore pentru consultări refuzat de partea turcă, care va trece la a doua fază a invaziei insulei.
Această fază, numită Atilla II a fost declanşată pe 14 august 1974, iar în data de 16 august, 37% din teritoriul insulei intrase sub controlul forţelor turce şi 200.000 de greci ciprioţi (la acea dată, aproape o treime din populaţia insulei) fuseseră mutaţi în campusuri de refugiaţi în partea de sud a insulei. Deoarece, încă din primele zile ale invaziei, status quo-ul anterior loviturii de stat fusese restabilit, Atilla II a fost considerată o măsură abuzivă de întărire a poziţiilor turce.
Şocul general determinat de apatia NATO faţă de decizia Turciei de a impune propria sa soluţie privitoare la criză a fost exprimat prin retragerea Greciei din organizaţia militară a Alianţei.
În ianuarie şi februarie 1977 arhiepiscopul Makarios şi Denktas (liderul ciprioţilor turci) vor elabora o serie de principii pentru rezolvarea crizei. În luna martie a aceluiaşi an, a şasea rundă de negocieri va avea loc la Viena opunând planul grec de creare a unei federaţii de două regiuni cu 20% din teritoriu pentru turci, unei absenţe a oricărei propuneri de partea turcă. După moartea lui Makarios, chiar şi unii critici ai politicii de nealiniere promovată de arhiepiscop s-au văzut nevoiţi să recunoască că acesta era singurul diplomat care ar fi putut păstra integritatea insulei. Cele mai mari erori ale arhiepiscopului au fost pe de o parte ignorarea sau minimalizarea revendicărilor turco-cipriote, iar pe de alta, refuzul de a lua în considerare implicaţiile destinderii sovieto-americane asupra sorţii naţiunilor mici nealiniate52.
Anii ’80 vor fi caracterizaţi prin eşecul succesiv al negocierilor Kyprianou – Denktas, mediate de SUA şi având la bază Rezoluţia ONU şi liniile directoare propuse de Makarios.
Refuzul turcilor ciprioţi de a discuta problema Varoschei (Famagusta) va perpetua o încăpăţânare diplomatică de ambele părţi care nu pare a fi scăzut din intensitate nici în anii ’90. Negocierile pentru partiţia teritoriului în cadrul unei  viitoare federaţii (acceptate în principiu de ambele părţi) s-au blocat succesiv  în discuţii interminabile asupra unor procente în cele din urmă neglijabile. (vezi respingerea propunerilor turce care ofereau retragerea de pe 4% din teritoriul ocupat, în august 1981 şi februarie 1982).
Deşi demilitarizarea completă a insulei constituie un prim stadiu al soluţionării crizei, susţinut în aceeaşi măsură, chiar dacă din raţiuni diferite, de ambele comunităţi, politica de înarmare atât a Greciei şi Turciei cât şi a RTCN-ului şi Republicii Cipru continuă pe baza unei supralicitări mediate de SUA şi favorizate de apariţia pe piaţă a stocurilor de arme ruseşti după dezintegrarea URSS.
În ciuda politicilor de creştere a numărului turcilor ciprioţi promovate de Ankara şi în pofida ajutorului substaţial oferit enclavelor turceşti, o parte semnificativă a populaţiei RTCN-ului, confruntată cu violenţele repetate ale grecilor şi cu o economie de subzistenţă, a ales să emigreze spre Australia şi Marea Britanie.
O dată cu transformarea confruntărilor intercomunitare în simple violenţe ocazionale sau propagandă minoră (uneori cu accente comice, spre exemplu, imprimarea de tricouri cu inscripţii anti-turce53, ONU va declanşa un lung proces de negocieri care lipsite fiind de voinţa politică a părţilor în conflict, se va dovedi o risipă inutilă de resurse.
La summitul din ianuarie 1985, ONU va prezenta proiectul unui acord pentru crearea federaţiei acceptat de Denktas (care va declara în 1990 că aceasta a fost o regretabilă eroare), dar refuzat de Kyprianou. De asemenea, diplomaţia onusiană va lucra intens la stabilirea detaliilor negocierii, dar niciodată detaliile nu vor fi acceptate de ambele părţi simultan. În aprilie 1985 proiectul va fi semnat de ciprioţii greci, dar respins de turci. După noi consultări, un nou proiect va fi prezentat, de data aceasta acceptat de turcii ciprioţi, dar refuzat de greci.
Între 1988 şi 1990, Vasilliou, noul preşedinte al Ciprului presat de stânga comunistă din AKEL după înfrângerea în alegeri a lui Kyprianou, va declanşa o nouă rundă de discuţii cu Denktas la Nicosia. Această nouă rundă prelungită până în 1989 părea că a scăpat de sub controlul ONU prin dezvoltarea unor discuţii interminabile în care fiecare parte îşi prezenta proiectele fără a discuta practic nici un punct de apropiere între planurile proprii  şi  cele ale părţii adverse.
Când discuţiile vor eşua în 1990, cele două guverne vor  renunţa practic la ,,serviciile” ONU, preferând perpetuarea status quo-ului (grecii din teama de a nu ceda, iar turcii, pentru că acest status quo lucrează pe termen lung în favoarea mult invocatului taksim-separarea completă a celor două comunităţi şi divizarea definitivă a insulei). De asemnea, guvernul cipriot grec şi cel turc par în prezent a ţine sub controlul revendicările celor două opoziţii aferente, acestea susţinând aceeaşi politică cu tactici diferite.
În principal, trei factori pot fi consideraţi responsabili pentru transformarea celor două comunităţi etnice în două comunităţi naţionale, fiecare revendicându-se de la altă patrie-mamă: educaţia, practicile coloniale britanice şi secularizarea care a însoţit dezvoltarea economică.
1)educaţia a fost poate cel mai important element al reconstrucţiilor  mentale, cele două comunităţi  adoptând politicile  educaţionale ale Greciei şi respectiv Turciei şi promovând ceea ce s-ar putea numi o îndoctrinare naţionalistă a tinerilor. Şcolile au polarizat populaţiile cipriote în două moduri:
prin segregarea sistemelor şcolare din perioada colonială şi cea imediat următoare obţinerii independenţei, segregare care a promovat două etnicităţi diferite, două limbi şi culturi diferite, două tipuri de folclor şi mituri naţionale divergente;
prin includerea în textele şcolare a propagandei etnice promovând superioritatea unei comunităţi asupra celeilalte şi dezvoltând astfel sentimente şovine de dată relativ recentă ţinând cont de îndelungata coabitare între greci şi turcii ciprioţi.
2)politicile engleze coloniale vor întări polarizarea etnică prin aplicarea principiului ,,divide et impera” şi prin utilizarea turcilor ciprioţi ca forţe de asigurare a liniştii publice în oraşe, în principal împotriva manifestaţiilor greceşti pentru independenţa insulei. Spre exemplu, rebeliunea grecilor ciprioţi din 1950 a fost oprită de o poliţie auxiliară formată ad-hoc din forţele de poliţie turco-cipriote.
3)deşi secularizarea a redus diferenţele religioase între comunităţi, acest proces a determinat apariţia altor diferenţe pe bază laic-naţionalistă de această dată. Programul laic al lui Atatűrk a afectat evoluţia naţionalismului turco-cipriot fundamentat iniţial chiar pe cele 6 principii kemaliste. Dacă în sistemul otoman, ciprioţii turci erau clasificaţi ca populaţii musulmane, la un loc cu albanezii sau bosniacii, spre exemplu, în Turcia kemalistă, eliberată de influenţele arabe şi persane, ei deveneau în primul rând turci.
Evoluţia celor două etno-naţionalisme înlătură pe termen lung prospectul pentru o federaţie bizonală, deoarece impun separaţia ca necesară. Astfel, deşi cele două comunităţi se declară în favoarea creării unei federaţii, ele conlucrează involuntar pentru îndepărtarea unei astfel de perspective.

4.2. Rolul marilor puteri în crearea, dezvoltarea şi managementul crizei. Balanţa militară regională
Odată cu sfârşitul războiului rece conflictul greco-turc în Cipru şi Marea Egee a devenit mult mai vizibil, dar şi mult mai mai imprevizibil, în plus, ambele ţări au continuat să beneficieze de politica ,,în cascadă” a NATO mărindu-şi bugetele destinate achiziţionării de armamente. Politica de achiziţii a Greciei şi Turciei se va  axa în anii ’90 pe dezvoltarea unor programe de modernizare performante, şi pe reducerea numărului de forţe destinată a crea o armată mai mică, dar mai puternică.
O dată cu reducerea forţelor convenţionale prin implementarea tratatului CFE în Europa Centrală, NATO îşi va transfera excesul de tehnologie militară spre Grecia şi Turcia. Celor două ţări li s-a cerut doar să plătească pentru recondiţionarea şi îmbunătăţirea echipamentelor oferite practic gratuit.
Prin acest program, armata turcă va primi 800 tancuri M-60 pentru a-i înlocui mai vechile M-48, de asemenea 40 avioane americane US F-4E Phantoms, 60 NF Tiger olandeze şi 46 avioane germane RF – 4E de recunoaştere. Ca rezultat al războiului din Golf, armata turcă intrase deja într-un proces de restructurare care urma să asigure o mai mare mobilitate, flexibilitate şi adaptabilitate diferitelor contingente. Armata turcă va fi astfel structurată pe sistemul corp – brigadă – batalion, având patru armate terestre, dintre care una este armata Egee.
Datorită acestor elemente Turcia va deveni un avanpost american în Orient, Statele Unite transferând o serie de arme pentru a-i întări capacitatea de a participa la operaţiuni colective în cadrul NATO.
Grecia dispune în prezent de o capacitate militară redusă faţă de cea a Turciei, consecinţă firească a  poziţiei sale geostrategice mult mai sigure. Grecia consideră în prezent că singura ameninţare la adresa securităţii naţionale o reprezintă Turcia.
În cadrul procesului de modernizare a forţelor armate, Grecia va beneficia de ,,politica în cascadă” a NATO achiziţionând 67 tancuri M-60 pentru a înlocui mai vechile M-26 şi M-47, 36 avioane americane de luptă F-16 şi 36 avioane franceze Mirrage54.
Statele Unite vor urma două obiective politice diferite în procesul de înarmare a Greciei: pe de o parte, pentru a o ajuta să-şi poată îndeplini obligaţiile în cadrul NATO iar pe de alta, deoarece erau obligate prin lege să acorde Greciei echivalentul a 70% din ajutorul militar acordat Turciei.
Raportul de 7:10 va fi impus de Congresul SUA preşedintelui Carter o dată cu ridicarea embargoului asupra armelor impus Turciei în 1978, pentru a asigura o balanţă de putere stabilă în regiune. Dar raportul de 7:10 nu va face decât să crească ajutorul acordat Turciei, la un moment dat net superior celui acordat Greciei.
Potenţialul exploziv al acestei înarmări succesive va fi relevat prin criza din 1987, când Turcia a încercat să-şi trimită o navă de explorare în apele Mării Egee, obiect al disputei greco-turce. Criza aproape declanşase conflictul deschis între cele două ţări, în plin război rece55.
Modernizarea forţelor armate nu a avut un impact direct şi distinct asupra conflictului, fiindcă aceste programe nu ar fi putut militariza un conflict care era deja militarizat înainte de debutul acestora în 1990.
De la invazia Ciprului în 1974, Grecia a alocat o cincime a bugetului său naţional în scopuri militare. De cealaltă parte, Turcia beneficia deja de un sistem militar eficient, întărit prin rolul tradiţional jucat de armată în cadrul câmpului politic turc. Dacă majoritatea statelor NATO şi-au redus cheltuielile pentru apărare la sfârşitul anilor ’90, Grecia şi Turcia, din raţiuni diferite, au crescut cheltuielile de apărare. Raportul dintre cele două ţări rămâne totuşi profund asimetric: Grecia cheltuie 4,6% pentru apărare, fiind pe primul loc în NATO la acest capitol, în vreme ce Turcia, ca şi SUA se situează pe locul doi. Curioasa asimetrie a procentelor se explică prin faptul că, în vreme ce Grecia a militarizat în mod evident conflictul său cu Turcia, aceasta din urmă doar a deplasat o parte din deja larga sa capacitate militară, pentru a răspunde înarmării Greciei.
Programele de modernizare nu au modificat însă raportul de forţe existent în anii ’50 sau ’60, Turcia rămânând în continuare capabilă să invadeze în timp record insulele greceşti din Egee.
Dat fiind faptul că distribuţia puterii relative între cele două părţi a rămas aceeaşi, calculele în termeni de cost-beneficiu rămân şi ele identice în fiecare dintre ţări, astfel probabilitatea izbucnirii războiului nefiind mai mare ca înainte56. În ceea ce priveşte obiectivele politicii SUA acestea au vizat:
întărirea capacităţilor militare ale celor doi aliaţi;
facilitarea interoperabilităţii armatelor cu forţele militare americane pentru a uşura realizarea operaţiunilor comune în viitor;
apropierea celor două ţări de liniile politicii de securitate americane pentru a întări controlul SUA în Mediterana Orientală;
implementarea unor măsuri de menţinere a păcii în Egee şi Cipru prin prezervarea unui status quo stabil;
acordarea de beneficii egale lobby-urilor interne, respectiv companiilor PR conduse de Ankara în SUA şi lobby-urilor greco-armene aliate cu grupurile susţinând promovarea drepturilor omului pentru populaţia kurdă din Turcia sau cu lobby-urile pentru controlul armamentelor.
Urmând politica NATO, SUA va fi însă foarte atentă în ceea ce priveşte păstrarea balanţei regionale, asigurând sisteme de armament moderne celor două ţări într-o manieră proporţională şi aproape simultană. Spre exemplu înlocuirea avioanelor F-104s cu F-16s a avut  loc în acelaşi timp cu înlocuirea F-104s greceşti cu F-16s iar transferul tancurilor M-60s către ambele ţări a avut loc la un interval scurt de timp.
Politica americană a cunsocut şi o mare reuşită, respectiv menţinerea dependenţei celor două ţări faţă de echipamentul militar american şi prin extensie, faţă de Statele Unite în ansamblu. Acest fapt explică influenţa crescută a mediatorilor americani în problema cipriotă. În SUA, fiecare administraţie de la Dwight Eisenhower şi fiecare Congres din 1974 până în prezent şi-au propus soluţionarea problemei cipriote. Din 1974, SUA a oferit în total aproximativ 300 de milioane de dolari ca ajutor pentru Cipru şi din 1981 a numit un reprezentant special cu rang de ambasador numit ,,Coordinator Special în Cipru” pentru a sprijini eforturile Secretarului de Stat în cadrul medierii americane57. Dacă medierea americană nu a dus la rezolvarea politică şi juridică a problemei, totuşi a reuşit pe termen lung păstrarea la un nivel rezonabil a crizei.
În ceea ce priveşte industria rusă de armament, după anii 1990, aceasta a început să-şi exporte produsele excedentare datorate cursei înarmărilor, pe întreaga arenă mondială. De asemenea politica Kremlinului s-a axat pe şantajul bazat tocmai pe deţinerea acestui armament excedentar, Rusia urmărind rezolvarea propriilor interese atât strategice cât şi economice.
Astfel în mult discutata problemă a rachetelor defensive sol-aer S300, guvernul rus a promis Ankarei rezilierea contractului cu Ciprul în schimbul achiziţionării de către Turcia a unor avioane ruseşti în locul celor israeliene negociate anterior de Turcia58.
În prezent, o dată programele de modernizare terminate, cele două state se confruntă cu debutul unei curse a înarmărilor ţinută sub control de SUA prin refuzul Congresului de a vinde arme peste proporţia de 7:10 celor două state.
În prezent Europa ca entitate unificată nu există în spaţiul internaţional de management al crizelor, aşa cum există şi se manifestă în dezbaterile economice sau financiare.
4.3. Managementul crizei cipriote

Foarte puţine au fost cazurile de conflicte etnice în istorie, care să beneficieze de o atât de largă şi continuă implicare internaţională ca acela al Ciprului. Într-o formă sau alta, problema cipriotă a fost abordată de majoritatea guvernelor Europei, Alianţei Atlantice, Consiliului Europei, Uniunii Europene, chiar şi de către state ale Mişcării Nealiniaţilor.
Printre eforturile internaţionale de soluţionare a problemei cipriote se numără planurile britanice ale lordului Winster, ale  Lordului Radcliffe, ale lui Harold Macmillian şi Sir Hugh Foot, planul secretarului general al NATO Spaak, planul american Acheson, planul ONU Galo Plaza, planul americano-anglo-canadian Nimetz, propunerile lui Perez de Cuellar şi ,,setul de idei” al lui Boutros Ghali. Presedintele Clinton va numi doi emisari speciali, peste cei ai Departamentului de Stat, respectiv Richard Beattie şi ambasadorul Richard Holbrooke pentru monitorizarea crizei şi medierea negocierilor. O serie de fundaţii şi organizaţii europene ne-guvernamentale au încercat să dezvolte domeniile activităţilor bi-comunitare (de la activităţi culturale, la cooperare economică sau ştiinţifică) fără a avea însă un prea mare succes.
Eşecul diplomaţiei occidentale se datorează unor abordări unilaterale ale problemei de tipul:
turcii ciprioţi sunt condamnaţi de Comisiile Europene ale Drepturilor Omului pentru atrocităţile comise în 1974, fără a se lua în considerare violenţele comunităţii greceşti între 1963-1974;
cele două comunităţi sunt considerate lipsite de voinţa politică de a rezolva criza, iar percepţia unei asemenea resemnări dă naştere la o resemnare generalizată;
mediatorii pun accentul pe existenţa unei identităţi cipriote ignorând faptul că nici o identitate nu constituie un dat în sine, ci se construieşte, se forjează prin sistemul educaţional public;
rolul forţelor de menţinere a păcii a fost redus la acela de observatori; (UNFICYP –ul nu are voie să intervină cu arme în nici o dispută locală);
problema Ciprului se poate reduce finalmente la conflictul greco-turc care se manifestă pe mai multe nivele de fricţiune. Ciprul nu poate constitui o insulă pacificată, fără rezolvarea celorlalte contradicţii între Grecia şi Turcia (platoul continental, controlul traficului aerian, apele teritoriale din Egeea);
de asemenea, soluţionarea problemei cipriote implică în primul rând detaşarea politicii din insulă de cea a ,,ţărilor-mamă” într-un mod acceptabil pentru ambele părţi.
abordarea problemei federative pe fundalul exacerbării celor două naţionalisme constituie o altă eroare a comunităţii occidentale. Iugoslavia a demonstrat că naţionalismul exclude federaţia şi necesită separarea, taksimul. Pentru evitarea acestei soluţii extreme, implementarea măsurilor de creştere a încrederii sau activităţile cultural-sportive inter-comunitare nu mai sunt suficiente.
Dacă prin educaţie şi politici coloniale a debutat criza cipriotă, tot astfel poate fi rezolvată, însă timpul de a şterge manualele de istorie propagandistice din mentalitatea şcolarilor care aruncă cu pietre în UNFICYP riscă să fie mai lung decât cel scurs de la independenţa insulei.
Conştientizarea acestor dificultăţi poate duce la o abordare diferită a problemei, cu atât mai mult cu cât diplomaţii americani sunt obligaţi să-şi recunoască înfrângerea.
Dacă Ciprul poate constitui o probă a succesului politicii de management a crizelor, în aceeaşi măsură insula reprezintă şi mare eşec al unei astfel de politici: pe de o parte, războiul greco-turc n-a izbucnit în ultimii 34 de ani, pe de alta, poate să izbucnească oricând.
CONCLUZII

Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI sunt marcate de multiple evenimente – destrămarea Uniunii Sovietice şi a statelor socialiste, înfiinţarea Uniunii Europene şi consolidarea acesteia cu noi state membre, conflictul generat de controlul asupra resurselor energetice din zona ţărilor arabe, atacul terorist de la 11 septembrie – care au impus schimbări majore a politicilor de securitate.
Evoluţia societăţii generează noi provocări pentru securitatea la nivel regional căt şi local. În acest moment, ceea ce se întelegea prin războiul clasic este deja istorie. Comunitatea internaţională a statelor responsabile, a statelor cu democraţii solide, a înţeles ca lupta pentru protecţia cetăţenilor săi se duce acum la nivel global, apariţia unor conflicte locale, a unor tensiuni religioase sau etnice, a unor distorsiuni economice, în orice regiune a globului, poate genera o gravă instabilitate la nivel mondial.
Apariţia pe scena puterilor lumii a unor noi actori importanţi, atât la nivel militar căt şi economic – China, India, Pakistan – modificările geopolitice, deloc paşnice, survenite ca urmare a destramării spaţiului ex-comunist a impus o mai mare colaborare a statelor pentru prevenirea şi gestionarea unor crize, din ce în ce mai complexe şi  mai greu de anticipat.
ONU, NATO, Uniunea Europeana, alienţe regionale conlucrează permanent pentru păstrarea păci. In cadrul acestor alianţe şi a fiecărui stat în parte se pune tot mai mult accentul pe managementul crizelor ca o modalitate eficientă de gestionare a surselor de instabilitate la nivel global şi regional. Specialiştii apreciază că războaiele viitoare ar putea fi provocate şi întreţinute de: competiţia pentru controlul resurselor; afirmarea identităţilor religioase, etnice şi statale; disproporţia dintre creşterea demografică şi distribuţia bogăţiilor; efectele globalizării; ciocnirile între fundamentalismele ideologice şi religioase etc.
Complementaritatea utilizării puterii militare şi a mijloacelor non-militare în soluţionarea crizelor şi a conflictelor este astăzi evidentă şi mai eficace decât oricând în istoria universală. Doar soluţiile politice sprijinite de măsuri de descurajare prin mijloace militare, sau după caz de utilizarea efectivă a acestui instrument de putere, pot conduce la rezultate durabile în timp, care să asigure stabilitatea, ordinea şi securitatea internaţionale, într-o lume mai democratică şi mai sigură.
Structurile armate masive lasă loc unor structuri flexibile, bine antrenate şi înzestrate. Acestea trebuie să poată interveni în cel mai scurt timp pentru gestionarea crizelor pe baza anticipării apariţieie acestora. Organismele instituţiilor internaţionale au înţeles că se impune realizarea unei analize permanente a tipologiei riscurilor şi ameninţărilor care să ducă la generarea, din timp, a unor proceduri operaţionale standard, corespunzătoare fiecărui tip de risc şi ameninţare, proceduri care să fie la dispoziţia structurilor respective.
În viitor, ONU trebuie să îşi asume şi mai evident rolul de mediator şi garant al păcii mondiale, superputeri ca SUA sau organizaţiile militare ca NATO urmând să gestioneze conflicte care vizează agresiuni asupra membrilor săi.
Prin intrarea României în NATO, ca membru cu drepturi depline, calitatea de ţară a comunităţii europene fac ca ţara nostră să beneficieze de cea mai mare protecţia avută în istoria sa. În noua sa calitate, România ar trebui să-şi intensifice eforturile de internaţionalizare a problematicii conflictelor din zona în vederea rezolvării acestora. Implicarea ţării noastre în negocierile politice şi contribuţia la soluţionarea crizelor şi conflictelor ar trebui considerată o obligaţie majoră a diplomaţiei româneşti pentru crearea unei regiuni paşnică şi prosperă.
Analiza geostratică a regiunii relevă că principalele ameninţări şi provocări din zona sunt: instabilitatea internă în numeroase state şi regiuni constituite după destrămarea Uniunii Sovietice; accentuarea sau menţinerea conflictelor etnic-separatiste; creşterea numărului de prozeliţi islamişti, îndeosebi în rândul intelectualilor şi al tinerilor; exportul de instabilitate, prin promovarea fundamentalismului islamic şi al intereselor statelor islamice către sud-estul Europei şi prin existenţa unor grupuri etnice compacte în aceste zone (turcii în sud-estul Bulgariei, găgăuzii în Republica Moldova); interesele şi acţiunile reţelelor de crimă organizată; asigurarea surselor de finanţare pentru grupările teroriste; menţinerea unui climat de instabilitate; furnizarea de armament şi facilitarea traficului ilegal cu acesta; punerea în pericol a mediului înconjurător (canalul Bîstroe); expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste şi a crimei organizate transnaţionale (criminalitate economico-financiară, trafic transfrontalier de persoane, droguri, materiale radioactive şi strategice, armament şi muniţii).
Noua administraţie de la Bucureşti şi-a asumat un rol activ în identificarea surselor de conflict şi soluţionarea acestora, pe coordonatele direcţiilor promovate de NATO şi UE. Demersurile în direcţia enunţată, au fost primite cu interes atât la Londra şi Washington, cât şi la Chişinău, Kiev, Moscova, Ankara sau Tbilisi.
Situată la vest de Marea Neagră şi la Gurile Dunării, România reprezintă un cap de pod pentru comunitatea transatlantică, dar şi pentru UE la arealul Mării Negre, iar ca ţară de contact între spaţiul euroatlantic şi cel euroasiatic, beneficiază de intersecţia a şase axe de importanţă strategică.
România s-a implicat în sprijinirea eforturilor care, prin instrumentele PESC, a invitat vecinii de la est şi sud să împărtăşească pacea, stabilitatea şi prosperitatea de care se bucură statele membre.
Având în vedere cele prezentate anterior se poate trage concluzia că armata României trebuie şi ea la rândul ei, să-şi remodeleze şi adapteze atât structura de comandă-control, structura de forţe şi mijloace prin construirea unei armate flexibile, bine antrenate şi dotate, precum şi ansamblul strategiilor de pregătire, antrenare şi operaţionalizare, astfel încât să fie în măsură să participe activ la întreaga gamă de misiuni specifice operaţiilor de răspuns la crize pe teritoriul naţional şi la nivel global.
Structurile de comandă politice şi militare, precum şi serviciile de sprijin, trebuie să îşi intensifice gradul de pregatire şi de specializare în domeniul prevenirii şi soluţionării crizelor. Acest lucru trebuie să fie sprijinit şi de schimbări legislative care să permită o mai bună interoperativitate la nivelul tuturor instituţiilor statului, cu responsabilităţi în acest domeniu.
România s-a dovedit un factor de stabilitate în zonă, gestionând cu multă diplomaţie atât neîntelegerile interne cât şi neînţelegerile cu ţările vecine, angajându-se în schimbări majore pentru reformarea statului şi a politici de securitate şi alianţe.
În cadrul complex al mediului internaţional de securitate, supus unor schimbări importante în ultimul timp, atenţia comunităţii internaţionale este îndreptată spre punerea în practică a unei viziuni care să contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale, acest lucru însemnând reducerea stărilor conflictuale de orice natură, implicit, acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează. Această viziune presupune, în esenţă, identificarea la scară globală a vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce ar putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate sau agravarea unora deja existente. Un element important este însoţirea procesului de identificare a acestora de către analize care să permită crearea de instrumente necesare realizării practice a acestui deziderat, oferind, astfel, soluţii pentru menţinerea, sau revenirea, la starea de stabilitate a nivelului care a fost afectat (global, regional sau naţional) şi să împiedice, totodată, apariţia de surse noi de instabilitate.

BIBLIOGRAFIE
Arjen Boin, Patrik Lagadec, ”Preparing for the Future: Critical Challenges in Crisis Management”, Journal of Contingencies and Crisis Management;
Cambridge International Dictionary of English, Cambridge University Press, 1995;
Charles W. McCaskill – ,,Ciprul douăzeci şi cinci de ani mai târziu: un diplomat american priveşte înapoi”, Journal of Modern Greek Studies, v. 9, 38/ 1991;
COICAUD JM, Warner D., ,,Etica si afacerile internaţionale: măsura şi limitele.” Organizaţia Naţiunilor Unite, Tokyo, 2001;
Colectiv-CSSS, ,,Terorismul. Dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului”, Ed. AÎSM, Bucureşti 2002;
Cozma M.  ,,Gestionarea crizei. Abordare geopolitică şi geostrategică”, Editura AFT,1999;
Cristian Bahnareanu, ”Rolul organismelor internationale in mamagementul crizelor in regiunea Marii Negre”, Editura Universitatii Nationale de Aparare ”Carol I”, Bucuresti, 2008;
Daniel Geller – ,,Power Differentials and War in Rival Dyads”, în International Studies Quarterly, Ann Arbor, MI International Studies Association, vol. 37, nr. 2/ iunie 1993;
Dan Lindey – “UNFICYP and a Cyprus Solution:A Strategic Assesment”, Security Studies Working Paper, Center for International Studies, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, mai 1997;
Dictionary of Contemporary English, New Edition, 1992, Editura Langman, 1992;
Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979;
Dicţionarul Le Petit Larousse en couleur, Larousse, 1993;
Dogan M., Pelassy D., Cum se  compară  naţiunile, Editura Alternative, Bucureşti, 1993; (VIII) 287 pp.
Dufour, J., L., Crize internaţionale – De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura  Corint, Bucureşti, 2002;
European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of the E.C. Luxemburg, 1992;
Grigore Alexandrescu, ,, Modele posibile ale Noului război”, în Impact Strategic nr. 1-2/2003;
Gheorghe Nicolaescu, ”Gestionarea crizelor politico-militare”, Ed. Top Form, Bucuresti 2003;
Iulian Chifu, Britta Ramberg, ”Managementul crizelor in societatile de tranzitie” , Editura RAO, Bucuresti, 2008;
Ivan Eland, Is Chinese Military Modernization a Threat to the United States?, în Policy Analysis, nr. 465, 23 ianuarie 2003;
Jacques Delors, Et Notre Europe, Comment nous voyons le nouvel orde international, în Le Monde, 28 mai 2003;
Lindstrom, Gustav, Chaillot Paper no 97 – Enter the EU Battlegroups, Institute for Security Studies, Paris, February 2007;
Lindstrom, Gustav, ,,The Headline Goal”, Institute for Security Studies, Paris, January 2007;
Mircea Muresan, Gheorghe Vaduva, ” Razboiul viitorului, viitorul razboiului, Editura UNAp, Bucuresti, 2004;
Perret Quentin, European Issues no 22 – The European Union and Crisis Management, Fondation Robert Schuman, March 2006;
Pinţa Fl., – ,,Managementul crizelor”, Impact strategic nr. 2/2005;
Samuel P. Huntington, The Lonery Superpower, în Foreign Affairs, martie/aprilie 1999;
Richard Clogg, ,, A Concise History of Greece”, Cambridge University Press, Cambridge, 1995;
Schultze, G. and Ursprung, H. The Political Economy of International Trade and Environment. 2004;
Teodor Frunzeti, ”Solutionarea crizelor internationale: mijloace militare si nemilitare”, Iasi, 2006;
The Military Balance”, London: International Institute for Strategic Studies, ediţiile din 1989 şi 1995;
Van Cofoudakis – “American Foreign Policy and the Cyprus Problem” în T. Couloumbis şi şi Joshn Iatrides “Greek – American relations”, New York: Pella Publishing Co., 1980;
Webster’ s  Encyclopedic  Unabridged  Dictionary  of  the  English  Language,  Grammacy  Books, New York, 1996;
William Pfaff, The Question of Hegemony, în Foreign Affairs, ianuarie/februarie 2001.
LEGISLATIE

• *** Hotărârea de Guvern nr. 1489/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgentă;
• *** Hotărârea de Guvern nr. 373/2008 privind organizarea, funcţionarea şi compunerea Centrului Naţional de Conducere a Acţiiunilor de Ordine Publică;
• *** Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
• *** Legea nr. 15/2005, privind aprobarea OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situa]iilor de Urgenață.
• *** Strategia de securitate naţională a României, 2007.
PAGINI WEB
www.aeaweb.org
www.cacianalyst.org
www.crisisweb.org
www.globalsecurity.org
www.novinite.com;
www.rand.org;
www.terrorismanswers.com;
www.stratisc.org
www.worldbank.org
www.unodc.org
www.usaid.gov
www.wri.or

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s