Cooperarea dintre NATO şi Rusia

INTRODUCERE

Unul din factorii explicativi cei mai importanţi ai ascensiunii geopoliticii din ultimii ani constă în faptul că ea furnizează o imagine de ansamblu a lumii.
Într-o epocă postmodernă, caracterizată prin dezechilibre, fragmentări, evenimente aparent singulare, nevoia de a avea o imagine cât de cât unitară devine imperativă – la nivelul guvernelor sau organismelor internaţionale, dar şi al grupurilor sociale mai mici, chiar al persoanelor particulare.
Mulţimea de fapte şi situaţii prezente în spaţiul public are nevoie de „încadrare“, pretinde evaluări şi judecăţi, care să se sprijine pe criterii, criterii de referinţă reale.

Geopolitica oferă nu numai o imagine de ansamblu a hărţii politice a lumii, ci ne poate echipa cu instrumente de integrare a faptelor, a evenimentelor locale şi regionale într-o viziune globală.
În felul acesta, ea conferă structurilor politice sau persoanelor particulare un rol activ, un statut dinamic în a corela, lansa ipoteze, formula judecăţi; ea le împrumută sentimentul tonic al evaluării proprii, al unei anumite certitudini că instrumentarul pe baza căruia au făcut judecata este obiectiv şi conduce la construirea unor poziţii corecte.
S-a remarcat recent că geopolitica este, în ultimă instanţă, un discurs politic – exprimând evaluări şi puncte de vedere partizane. Aceasta nu impietează însă asupra calităţii şi atuului fundamental al geopoliticii, acela de a furniza imagini de ansamblu.
Apelând la corelaţii mari, geopolitica exercită chiar un tip special de seducţie, pentru că atrage atenţia asupra unor lucruri care nu au fost avute în vedere până atunci, cu un grad de prospeţime reală; astfel, ea reprezintă o
invitaţie la analiză prin prisma paradigmei pe care o propune, chiar un gen de provocare de a examina fapte şi evenimente în lumina noii abordări.
În acelaşi timp, geopolitica oferă o viziune spaţială asupra evenimentelor abordate.
Judecata pe care o propune apare mai curând vizuală decât verbală, mai curând obiectivă şi detaşată decât subiectivă şi ideologică.
Astfel, ea induce nu numai opinia că se bazează pe „corelaţii naturale“, ci şi că, procedând astfel, întemeiază judecăţi obiective, emancipate de abordări partizane, de prelucrări ideologice.
Întruchiparea acestei viziuni este o tablă de şah globală care pare că aşază evenimente şi situaţii, actori şi fapte într-o imagine unitară, alimentată de structuri de interpretare existente înaintea masei de fapte sistematizate.
„Naturalul“ este convertit în structuri de adâncime, sugerează profunzimea, arhetipalul, care aşteaptă doar faptele trecătoare pentru a le încadra, a le aşeza pe marea tablă de şah a lumii.
De aici decurge şi un alt factor explicativ al ascensiunii geopoliticii, şi anume capacitatea de a prevedea, chiar de a prefigura harta politică a lumii de mâine.
Cu alte cuvinte, geopolitica devine parte componentă a activităţii de descifrare a viitorului; tocmai pentru că geopolitica a ajuns să identifice structurile de adâncime şi corelaţiile profunde, apelul la această disciplină devine de neevitat.
Aici, geopolitica apare cu totul diferită de ideologie şi de tot ansamblul de conotaţii asociate acesteia: partizanat, interpretare subiectivă, abordare „comandată“ a faptelor.
Cum ideologiile au cunoscut un declin nu numai în ceea ce priveşte utilizarea teoretică, ci şi prestigiul, geopolitica îşi construieşte un statut de imparţialitate, de interpretare pe baza unor date şi corelaţii naturale, deci un statut opus ideologiei.
Mai mult, se sugerează implicit că, fără valorificarea achiziţiilor sale în procesul de explorare a viitorului, am risca să îmbrăţişăm fie viziuni partizane, fie abordări pe termen scurt, care, inevitabil, ne-ar îndepărta de cursul obiectiv al evoluţiei lumii.
Nevoia de sinteză este alimentată, în acelaşi timp, şi de schimbarea dramatică petrecută în ecuaţia factorilor care generează astăzi puterea.
Sursele puterii se diversifică vizibil, iar sursele noi, asociate cu ştiinţa, creaţia, strategia modernă de stimulare şi valorificare a potenţialului de dezvoltare pe care îl prezintă astăzi aceste domenii noi, inclusiv voinţa de a aplica rezultatele revoluţiei tehnologice moderne, devin din ce în ce mai importante, uneori decisive.
Succesele unor ţări de mărime medie şi lipsite de materii prime, de sursele clasice ale puterii, reprezintă o probă de netăgăduit în această privinţă. Apariţia unor factori noi nu înseamnã substituirea celor clasici, ci elaborarea unei sinteze care să aibă în vedere raporturile dintre factorii clasici şi cei moderni ai puterii. În orice caz, tema a concentrat atenţia dezbaterii teoretice.
Independent de poziţiile adoptate, de sintezele operate, s-a impus concluzia potrivit căreia, chiar şi într-o epocă a globalismului şi a cyberspaţiului, teritoriul, populaţia, bogăţiile naturale continuă să reprezinte puncte de referinţă necesare.
În absenţa acestora, viziunile globale par lipsite de realism şi consistenţă.
Putem spune că seducţia exercitată de geopolitică se explică şi prin faptul că ea se focalizează pe un factor obiectiv al proceselor politice, care pare foarte uşor de înţeles şi evaluat: mediul geografic.
Toate celelalte componente ale procesului politic – contexte, raporturi de putere, lideri – sunt schimbătoare.
Mediul geografic este constant şi poate da senzaţia că ar furniza principala explicaţie a fenomenului politic.
Influenţa sa a fost exagerată deoarece este constant, vizibil şi pare foarte uşor de interpretat (cu toate că a trecut destul de multă vreme până când Mackinder a sesizat corelaţia dintre factorul geografic şi anumite procese istorice repetitive).
Avem de-a face şi cu un gen de comoditate, mărturisită sau nu. Fiind schimbătoare, celelalte elemente explicative sunt şi mai dificil de cercetat. Fiecare moment cere o nouă evaluare şi interpretare.
Pentru că, de fiecare dată, numai o combinaţie particulară de factori şi contexte poate explica satisfăcător un eveniment.
Comoditatea te poate îndemna, dacă nu să reduci totul la un singur factor, măcar să-i supraevaluezi importanţa; astfel, partea de cercetare efectivă, pentru a sesiza configuraţia particulară a elementelor explicative, scade proporţional.
Nu este nici o îndoială că rolul decisiv în recuperarea preocupărilor geopolitice l-au avut transformările survenite pe harta politică a continentului nostru la încheierea Războiului Rece.
În acei ani au avut loc reaşezări tectonice de o amplitudine pe care, uneori, nu o întâlnim nici la încheierea războaielor propriu-zise.
S-a prăbuşit un imperiu care dura de trei sute de ani şi al cărui ultim nume a fost Uniunea Sovietică.
Spaţiul socialist aflat sub influenţa directă a fostei Uniuni Sovietice – Europa Centrală şi de Est – a optat pentru o nouă cale de dezvoltare. Germania de Est s-a unit cu Republica Federală Germania, formând, în centrul Europei, cel mai puternic stat al continentului, „locomotiva economică“ a Uniunii Europene.
Ceea ce a urmat nu a fost mai puţin solicitant pentru reflecţia geopolitică. La începutul deceniului trecut George Bush a proclamat instituirea unei noi ordini mondiale.
O nouă ordine cu o singură superputere în frunte, SUA.
După o perioadă de bipolarism, care, la rândul său, venea după secole de practică diplomatică bazată pe echilibrul puterilor, noua situaţie apărea cu totul neobişnuită. Într-adevăr, SUA dominau net toate domeniile care intrau în componentele unei puteri: militar, economic, cultural.
De aici până la proclamarea unei lumi unipolare nu a mai fost decât un pas, făcut cu repeziciune de către o serie de autori. „Astăzi, sistemul internaţional este construit nu în jurul unui echilibru al puterii, ci pornind de la hegemonia americană“, spun Robert Kagan şi William Kristol.
După prăbuşirea comunismului, cea mai dezbătută temă a fost, neîndoielnic, problematica noii ordini internaţionale, cu toate conotaţiile sale. La începutul anilor ’90 plutea în aer o abordare edulcorată, care pornea de la existenţa unei singure superputeri, dar care nu evalua cu realism consecinţele multiple ale promovării noii ordini bazate pe această realitate politică indiscutabilă.
Primul avertisment sever a venit de la Henry Kissinger: „Ceea ce este nou în legătură cu noua ordine internaţională pe cale de a se naşte este faptul că, pentru prima oară, Statele Unite nu pot nici să se retragă din lume, nici să o domine.“
De ce nu pot astăzi SUA să domine lumea chiar dacă sunt, de departe, cea mai puternică ţară a lumii? Pentru că există puteri care, prin forţă, poziţie, performanţe în anumite domenii (Europa şi Japonia în sfera economică, Rusia în cea militară, China în cea economică şi, mai de curând, militară), aspiră în mod legitim să ia parte la gestionarea problemelor internaţionale. Situaţia de astăzi nu mai seamănă cu cea de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când PIB-ul american reprezenta aproape o jumătate din cel mondial.
Mai ales în plan economic a avut loc un proces de apropiere între „cei mari“, iar noua realitate trebuie să-şi găsească şi o expresie politică.
Pe de altă parte, în lumea de astăzi sunt regiuni de mare complexitate economică, socială, culturală, cum ar fi lumea islamică, diversele zone ale continentului asiatic etc., a căror evoluţie interesează întreaga planetă.
Orientarea lor către o cale democraticã solidă şi durabilă nu poate fi decât rodul eforturilor conjugate ale tuturor statelor dezvoltate şi ale democraţiilor mature.
În sfârşit, lumea de astăzi este confruntată cu două probleme extrem de grave, sărăcia şi degradarea mediului. Ambele cunosc o evoluţie nedorită şi gravă, chiar pe parcursul ultimilor 10-15 ani.
Ambele se extind şi ambele reprezintă ameninţări foarte serioase la adresa securităţii globale.
Stoparea şi orientarea lor pe un făgaş cât de cât promiţător nu se vor putea realiza decât tot printr-un efort corelat, desfăşurat pe baza unei strategii convenite şi asumate de întreaga lume dezvoltată.
Dacă am discuta în termeni de imagine, nu considerăm că este în interesul Statelor Unite ca asemenea probleme şi agravarea lor să fie asociată cu o nouă ordine internaţională în care polul principal de decizie este reprezentat de către America.
În noul context, ar merita discutată, succint, şi o altă problemă: este unilateralismul cea mai bună soluţie pentru asigurarea echilibrului şi, în ultimă instanţă, a păcii? Kissinger îl citează pe Richard Nixon, cel care a elaborat politica externă a SUA în anii ’70, o perioadă de mari prefaceri şi de schimbare a raporturilor pe plan internaţional. „Nu trebuie să uităm că numai atunci când a existat echilibrul puterii s-au consemnat perioade de pace mai lungi în istoria lumii.
Când o naţiune devine net mai puternică în raport cu competitorul său potenţial, atunci se iveşte pericolul de război.“
Evoluţia din ultimul deceniu a fost de natură să ilustreze faptul că unipolarismul nu poate constitui o soluţie de durată, chiar dacă el porneşte de la o realitate politică de netăgăduit.
Complexitatea problemelor lumii, particularităţile diverselor regiuni şi ale surselor de conflicte regionale, accentuarea diversităţii ca tendinţă complementară a globalizării, au intensificat eforturile de a corecta şi regândi noua ordine mondială.
Primul care lansează un semnal de răsunet în această privinţă este Samuel Huntington, în studiul semnificativ intitulat „The Lonely Superpower“.
Studiul este important întrucât fixează încă din titlu pericolul pentru SUA de a conduce lumea singura : pericolul însingurării, al proiectării întregii răspunderi pentru toate problemele şi dificultăţile lumii de astăzi asupra unei singure ţări.
Concomitent, autorul american lansează o formulă, frecvent citată ulterior, privind caracteristica ordinii politice mondiale : uni-multipolarism. După un „moment de unipolaritate“, lumea va traversa câteva decenii de uni-multipolarism, urmând ca secolul XXI să fie prin excelenţă un secol de multipolarism.
Formula lansată de Huntington este împărtăşită şi de alţi autori. Joseph Nye Jr. şi Lester Thurrow pledează în diferite feluri pentru o tratare mai nuanţată a ordinii mondiale şi a rolului SUA în lume.
Ei fac referire la schimbarea raporturilor reale dintre state în domeniile esenţiale care caracterizează o mare putere.
De pildă, dacă în domeniul militar SUA conservă o superioritate netă, în cel economic şi cultural lucrurile ar trebui privite mai nuanţat, cu deosebire în planul raporturilor cu Uniunea Europeană.
Cei doi autori invită la regândirea şi redefinirea situaţiei internaţionale într-un mod realist.
În acest context, ei avertizează asupra unei posibilităţi care s-ar putea dovedi cu totul contraperformantă, şi anume ca, formal, să se proclame multilateralismul, dar, în fapt, să se practice unilateralismul.
Despre considerentelor actuale conform carora Statele Unite ar practica unilateralismul (ca in cazul Irakului) vorbeste si Prof. Dr. Ernst-Otto Czempiel in dezbaterea cu titlul : “America , Europa si Noua Ordine Mondiala” , astfel :
“Unipolaritatea şi multipolaritatea sunt termeni folosiţi în mod conceptual: de exemplu, unilateralitatea ca teorie sau ca fapt .
Cei patru termeni definitorii ai discuţiei pot fi separaţi în două perechi: unilateralism şi multilateralism, atunci când este vorba de strategii şi atitudini; unipolarism şi multipolarism, care descriu distribuţia puterii.
În timpul Războiului Rece opoziţia dintre Est şi Vest a creat un concept nou – bipolarismul (existenţa a două blocuri concurente).
În 1990 această lume a dispărut, dar întrebarea care persistă este „cum e distribuită puterea astăzi?”. Statele Unite deţin o oarecare hegemonie, dar există şi alţi centri de putere. E dificil de apreciat dacă este vorba despre o lume multilaterală sau unilaterală.
În cadrul NATO deciziile sunt luate la Washington, deşi formal există consultări între toţi membrii.
Declanşarea Războiului Rece a împiedicat realizarea unei lumi multipolare.
De-abia în 1990 condiţiile au devenit mai prielnice. O lume multilaterală este preferabilă unei lumi unilaterale. Lumea actuala este o poliarhie , in conditiile existentei mai multor centri de putere(SUA, UE, Rusia , China). Din punct de vedere economic, SUA nu domină lumea, există şi alţi actori semnificativi.
În prezent, dominaţia economică a devenit chiar mai importantă decât dominaţia militară. Este mai important să contribui la dezvoltarea unei ţări decât să o ataci şi s-o înfrângi.
Utilizarea forţei este o soluţie simplistă cu rezultate temporare. Este adevărat, însă, că unele guverne sunt mai interesate să ofere arme mai curând decât alimente. Dezvoltarea puterii unilaterale a SUA ar duce la reapariţia vechilor diviziuni geopolitice din trecut pentru că ceilalţi actori se vor simţi ameninţaţi. Ceea ce se va întâmpla în cazul Rusiei şi al Chinei depinde, însă, şi de ceea ce se va întâmpla în vest.”
Astfel , este important sa intelegem faptului ca lumea de astazi este interdepententa si orice aspect are influenta asupra intregului sistem.
Lumea de azi este interdependentă şi orice aspect are influenţă asupra întregului sistem.
Unilateralismul nu trebuie neaparat privit ca un fenomen negativ. El aduce un plus de ordine şi chiar avantaje (economice) pentru ceilalţi actori (China, Rusia).

Capitolul I. Analiza mediului de securitate

Încheierea Războiului Rece nu a adus „sfârşitul istoriei” aşa cum prognoza Francis Fukuyama , ci o lume eliberată de spectrul războiului între Tratatul de la Varşovia şi NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord).
Cu toate că ne doream cu toţii o lume mai sigură, nu putem spune că avem o dorinţă împlinită pentru că atat ameninţarea cu războiul nuclear cat şi conflictul global între superputeri a fost înlocuită cu conflicte locale între state, conflicte între comunităţi aparţinând aceluiaşi stat, conflicte între comunităţi şi statele de care aparţin.
Aceste genuri de conflicte au rădăcini vechi, unele de sute de ani, când hărţile lumii şi ale regiunilor au fost trasate fără a ţine cont de comunităţile etnice şi religioase existente în acele zone şi de aspiraţiile la autodeterminare ale acestora.
În ultimele decenii, accentul pus pe democratizarea relaţiilor internaţionale şi pe drepturile omului a renăscut atât speranţele unor comunităţi care se consideră oprimate de comunităţile majoritare cât şi rivalităţile dintre altele, pe care le credeam vindecate de trecerea timpului şi de convieţuirea paşnică.
Pe această temă rămâne actuală, într-o mare măsură, afirmaţia lui Wilfried Martens – „preşedintele Uniunii Europene Creştin-Democrate”  – cum îl numeşte Helmuth Kohl: „trebuie să fim de acord: criza bosniacă a demonstrate incapacitatea comunităţii internaţionale de a rezolva crizele. Însă nu este destul să ne dăm seama de această incapacitate colectivă, trebuie ca însăşi Europa, în primul rând, să tragă învăţăminte din eşec, pentru că [acest n.n.] conflict bosniac este preludiul unor alte crize, previzibile şi localizabile: conflicte de pământuri, de sânge, de identitate, în regiunile frământate de la cezura dintre cele două Europe” .
Din păcate, cele mai multe dintre conflicte sunt alimentate de oameni fără scrupule care îşi doresc puterea şi manipulează comunităţile din care fac parte, îndemnându-le să aleagă calea conflictului armat pentru a-şi câştiga dreptul la autodeterminare teritorială, etnică sau religioasă, în locul dialogului şi al negocierii.
Pe acest fond al situaţiei, globalizarea şi integrarea constituie noi motive pentru radicalizarea protestelor. Astfel, sub pretextul luptei împotriva globalizării şi pentru protejarea identităţii naţionale şi religioase se încurajează xenofobia, şovinismul, rasismul şi intoleranţa.
Deoarece într-un sistem democratic teroriştii nu ar putea să obţină puterea, ei aleg soluţia care s-a dovedit că „prinde“ la cei săraci, care sunt – de multe ori – analfabeţi:
1) le oferă un inamic, responsabil de situaţia lor economică precară şi de nivelul de dezvoltare modest al ţării ori comunităţii lor – „globalizarea, lumea creştină şi evreii“ ;
2) indică „obiectivul“ – apărarea şi extinderea credinţei strămoşeşti;
3) stabilesc „calea“ – războiul sfânt .
Cei care se consideră campionii luptei pentru libertate şi care cer dreptate pentru ei şi comunităţile pe care pretind că le reprezintă încalcă fără remuşcare drepturile altor oameni prin actele de terorism pe care le planifică, le execută sau le comit.
Atacurile asupra turnurilor gemene din New York, asupra metrourilor din Madrid şi Londra nu constituie decât unele dintre cele mai mediatizate momente care probează recrudescenţa terorismului, împotriva căruia a fost declanşat un război lung şi greu de către întreaga comunitate internaţională.
Crimele transfrontaliere, traficul de arme, de droguri şi de persoane constituie un alt flagel care continuă să influenţeze negativ mediul internaţional de securitate cu toate măsurile luate de state şi de comunitatea internaţională. Acestea, alături de alte activităţi ilegale cum ar fi: spălarea de bani, contrabanda, pătrunderea neautorizată în bazele de date ale băncilor şi companiilor în scopul deturnării de fonduri, sunt de cele mai multe ori asociate şi cu terorismul. Practic, aceste activităţi ale crimei organizate acumulează fondurile necesare teroriştilor pentru dotare, instruire şi executarea acţiunilor lor.
Conflictele armate, proliferarea armelor de distrugere în masă şi traficul cu arme sunt cel mai des invocate cauze ale degradării mediului internaţional de securitate.
În realitate, acestea sunt mai degrabă forme de manifestare ale unor cauze mult mai profunde: lupta pentru supravieţuire, lupta pentru resurse, căi de atingere a unor scopuri , dintre care amintim :
–  acapararea şi menţinerea puterii şi dominaţiei politice şi militare;
– atat menţinerea cat şi extinderea sferelor de influenţă politică, economică şi religioasă.
O analiză mai profună şi multilaterală a mediului internaţional de securitate ne va arăta faptul că binecunoscutele probleme ale omenirii :
– degradarea mediului ambiant,
– suprapopularea,
– diminuarea resurselor energetice fosile,
– diminuarea surselor de apă potabilă,
– diminuarea suprafeţelor de teren arabil ,
generează sărăcie, boli, migraţie de persoane, corupţie, trafic de persoane, instabilitate economică, politică şi socială , toate acestea fiind urmate de conflict.
Trist, dar adevărat, pe măsură ce relaţiile internaţionale se democratizează, se accentuează şi tendinţa de rezolvare a diferendelor prin conflict.
Chiar şi ONU (Organizatia Natiunilor Unite) utilizează forţa pentru menţinerea şi impunerea păcii deşi acest … model nu rezolvă problemele ci doar cronicizează rănile provocate de istorie, îngheţând conflictele deschise sau transformându-le în focare care mocnesc în stare de latentă până când găsesc prilejul de a reizbucni cu şi mai mare violenţă.
Lumea este saturată de toate aceste conflicte îngheţate care sunt surse potenţiale de conflicte deschise.
Dacă analizăm numai perioada scursă de la încheierea celui de-al doilea Război Mondial pana la momentul prezent , constatăm că lumea a cunoscut puţine zile de pace , iar după unii analişti se pare că nu a existat nici o zi de pace pe întreaga planetă.
Este important să menţionăm că s-a modificat filozofia de abordare a conflictului şi modul de acţiune al comunităţii internaţionale.
Dacă, până în 1945, conflictele puteau fi considerate „contagioase” pentru că se extindeau, antrenând tot mai multe state, după 1945 s-a manifestat mai multă reţinere în implicarea în conflicte interstatale, iar comunitatea internaţională a depus mai multe eforturi pentru aplanarea lor.
Această tendinţă a devenit tot mai evidentă după încheierea războiului rece când operaţiunile ONU, sau cele desfăşurate sub mandat ONU – de menţinere a păcii, de impunere a păcii, de stabilitate etc. – au devenit un fapt aproape cotidian.
Din păcate aproape toate intervenţiile s-au încheiat cu linii de demarcaţie între părţi, păzite de căştile albastre ale ONU, din Kashmir până în Haiti.
Unele conflicte sunt îngheţate din 1948 (Kashmir) altele au perioade când mocnesc, urmate de conflicte deschise (Orientul  Apropiat) redescoperind, parcă, războaiele ce dureaza de peste 30 de ani sau de 100 de ani din Europa.
Procesul de globalizare şi integrare mondială nu este generator de insecuritate dar alimentează tensiunile dintre unele state şi grupuri de state şi chiar dintre unele comunităţi deoarece nu oferă soluţii acceptabile pentru cei care sunt mai puţin pregătiţi sa participe la acest proces iar rezistenţa la schimbare, manifestată deja sub diferite forme, se amplifică şi poate genera noi conflicte.
Exemplul cel mai convingător este procesul de extindere a Uniunii Europene care a fost şi este subiect de dispută atât la nivel naţional – între suporteri şi adversari, în Ucraina, Belarus, Serbia, Moldova etc. – cât şi la nivel continental.
În deceniul 1990-2000 , Occidentul împărţea continentul în doua parti , astfel : „O Europă şi cealaltă…în ciuda interesului geopolitic pentru o ‹‹Mare Europă››… [deoarece n.n.] ….. o extindere a Comunităţii până la marginile continentului nu este o soluţie politică realistă …… [căci n.n.]….. conturul Comunităţii este de natură evolutivă,dar nu nedefinit de la Atlantic şi până dincolo de Urali …..[fiindcă n.n.] ….. o abordare responsabilă a chestiunii extinderii, implică un examen obiectiv al criteriilor de apartenenţă la Comunitate. Atât Comunitatea, cât şi ţările doritoare să intre în ea, nu trebuie să cadă pradă iluziilor unei extinderi spre Est, globală şi precipitată. Aceasta nu poate fi decât selectivă şi progresivă” .
În prezent, după ultimul val al extinderii, Europa Occidentală devine din ce în ce mai conservatoare şi încearcă, sub diferite forme, să îngrădească libertatea persoanelor adresând adevărate somaţii guvernelor României şi Bulgariei să contribuie la repatrierea cetăţenilor lor sau promovând legi care limitează accesul forţei de muncă din noile state membre în statele dezvoltate economic.
Situaţia este înrăutăţită şi de criza economico-financiară care a cuprins toată lumea, determinând amplificarea măsurilor protecţioniste.
Per ansamblu, putem aprecia că mediul internaţional de securitate este mai sigur şi pentru că Rusia, moştenitoarea de jure a locului URSS în Consiliul de Securitate al ONU a fost invitată la cooperare de către NATO pentru a elimina tensiunile existente în perioada războiului rece între NATO şi Tratatul de la Varşovia.
Pactul de la Varşovia sau Tratatul de la Varşovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană şi din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO (care a fost fondată în 1949).
Crearea Pactului de la Varşovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către ţările ocidentale a Înţelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955.
Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991 şi a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.
Pe 12 martie 1999, fostele membre al Pactului de la Varşovia: Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au aderat la NATO. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia s-au alăturăt şi ale Alianţei Nord-Atlantice în martie 2004.
Atât Rusia cât şi celelalte state membre care au aparţinut Tratatului de la Varşovia şi fostei URSS au învăţat regulile democraţiei iar cooperarea cu foştii inamici permite eliminarea celor mai multe probleme aflate în dispută.
Chiar dacă, uneori, retorica unora dintre foştii şi actualii lideri din spaţiul ex-sovietic – Kucima, Lukaşenco, Voronin, Saakaşvilli, Putin – aminteşte de epoca războiului rece, este important că nu se întrerup total canalele de comunicare şi cooperarea continuă, la alte nivele decizionale sau doar la nivel de experţi. Problemele de securitate sunt multiple şi cele mai multe nu sunt de natură militară, iar preferinţa decidenţilor la nivel naţional şi internaţional de a utiliza forţe armate pentru a le rezolva nu conduce la soluţii durabile.
Este important să conştientizăm că problemele de securitate sunt globale şi de aceea se impun soluţii globale, la fundamentarea cărora trebuie să participe şi cei care au resurse şi cei care au nevoie de resurse, căci excluderea sau ignorarea unora va genera noi tensiuni sau le va amplifica pe cele deja existente.
În perspectivă, credem că modelul actual de securitate, bazat pe unipolaritate, va deveni din ce în ce mai instabil deoarece statele care aspiră la statutul de putere globală vor încerca să instituie un sistem multipolar pentru a-şi reprezenta mai bine interesele proprii de securitate.
În acest sens, urmatoarele considerente:
– reacţiile Rusiei privind retragerea din Tratatul privind Limitarea Armamentelor Convenţionale în Europa – CFE,
– atitudinea Chinei şi a Germaniei faţă de înăsprirea sancţiunilor împotriva Iranului,
– solicitarea mai multor state de a creşte numărul membrilor permanenţi în Consiliul de Securitate al ONU,
sunt doar câteva dintre argumentele care probează existenţa luptei pentru tranziţia de la unipolaritate către multipolaritate şi, de ce nu, pentru o nouă ordine mondială.

Capitolul II. Scurt istoric al parteneriatului NATO-Rusia

Relaţia NATO-Rusia nu trebuie privită exclusiv prin prisma perioadei de după Tratatul de la Varşovia şi a dezmembrării URSS.
Este adevărat că Rusia a reapărut ca stat din cenuşa fostului imperiu sovietic dar pentru a înţelege unele decizii luate de Alianţă şi a putea evalua reacţia Rusiei la acestea mai întâi trebuie analizată, succint, istoria relaţiei NATO – Tratatul de la Varşovia, care a generat războiul rece.
Războiul rece a fost, în esenţă, unul ideologic în care s-au înfruntat capitalismul şi comunismul „sub alte forme şi ascultând de alte reguli”  fiindcă „Războiul – scria Clausewitz, cel mai ilustru teoretician al său – este un conflict al marilor interese, reglementat prin sânge şi doar prin aceasta se distinge de celelalte conflicte” .
Destrămarea Tratatului de la Varşovia şi, ulterior, a URSS, a pus capăt confruntării Est-Vest dar au rămas suficiente „sechele” care continuă să marcheze istoria curentă. „Impactul războiului rece asupra prezentului şi chiar a viitorului comun al omenirii este mai important decât s-ar putea crede la prima vedere:
– în timpul războiului rece s-a format generaţia de lideri care conduc astăzi majoritatea statelor lumii şi în special principalii actori din arena internaţională;
–  în timpul războiului rece au fost cristalizate principalele concepţii privind ordinea internaţională care au modelat atitudinea clasei politice şi populaţiei;
– pentru prima dată în istoria umanităţii, războiul rece a consacrat un sistem internaţional caracterizat de existenţa a două superputeri globale, diferit faţă de perioada precedentă definită de existenţa unor puteri regionale, chiar dacă unele din ele cu aspiraţii globale;
– stereotipurile mentale formate în perioada războiului rece încă persistă şi afectează lumea de azi (de exemplu, Rusia încă percepe NATO ca o ameninţare, deşi are un parteneriat strategic cu acestă organizaţie);
–  organismele militare ale statelor au fost proiectate şi construite în timpul războiului rece, în baza unor principii de ducere a acţiunilor militare care se dovedesc astăzi caduce, dar structurile militare construite atunci sunt menţinute în linii mari şi astăzi sau, în cel mai bun caz, se află în proces de restructurare şi transformare.”
Mentalitatea oamenilor se schimbă greu, uneori sunt necesare câteva generaţii. Deşi, poate, cei mai mulţi din generaţiile a doua şi a treia nu vor sau nu pot să accepte această constatare, influenţa celor 50 de ani de război rece se manifestă şi acum căci „… fără ca să ne dăm seama, el [războiul rece – n.n.] ne-a modelat pe toţi. El a afectat credinţele şi obiceiurile noastre, modul de viaţă la San Francisco şi la Beijing, la Havana şi la Leopoldville; el a tăiat în două oraşe şi ţări, a distrus şi a creat naţiuni, a făcut ca zeci de milioane de oameni să poarte armele, a ucis sute de mii dintre ei, a umplut temniţele politice, a stârnit entuziasmul, suferinţa şi frica şi, la fel ca toate marile încercări, binele şi răul.”
Istoria războiului rece a fost marcată de multe crize (a Suezului din 1956; a rachetelor din Cuba, din 1962; invadarea Cehoslovaciei de către trupele statelor membre ale Tratatului de la Varşovia, mai puţin ale României, în 1968 şi înăbuşirea „Primăverii de la Praga”; înăbuşirea revoltei de la Gdansk de către trupele sovietice, în 1971 etc.) care puteau conduce la confruntare armată între cele două blocuri militare şi, cu mare probabilitate, ar fi putut antrena şi alte state.
Din fericire nu s-a întâmplat aşa fiindcă raţiunea a triumfat. Experienţa acumulată din perioadele premergătoare crizelor şi din timpul acestora, viziunea progresistă a unor lideri politici şi militari dar şi presiunea opiniei publice mondiale au determinat un curs pozitiv al relaţiilor între NATO şi Tratat, marcat de câteva momente în care s-a pregătit destinderea de care ne bucurăm în prezent :
•    adoptarea doctrinei Harmel – în anul 1967 – de către NATO, care consta, în esenţă, în menţinerea unei capabilităţi defensive suficiente împotriva Tratatului de la Varşovia, concomitent cu detensionarea relaţiilor EST-VEST;
•    adoptarea conceptului OSTPOLITIK de către Germania, promovat de cancelarul Willy Brandt, prin care se urmărea destinderea relaţiilor EST – VEST. În anul 1969, cancelarul Willy Brandt a anunţat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată pe linia alianţei transatlantice, dar că îşi intensifica eforturile pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Europa Răsăriteană şi cu Germania Răsăriteană. Germania de Vest a iniţiat ceea ce avea să se numească Ostpolitik, la început înfruntând opoziţia puternică a conservatorilor, negociind pentru început tratate de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi Ungaria.
•    adoptarea actului Final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa elaborat la Helsinki in 01 august 1975, în care se prevedea Codul de conduită faţă de drepturile omului, se recunoşteau şi se garanta inviolabilitatea frontierelor existente şi se introduceau măsuri de creştere a încrederii între EST şi VEST si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii.
Căderea zidului Berlinului, urmată de dezintegrarea Tratatului de la Varşovia şi a URSS a determinat NATO să îşi adapteze obiectivele la situaţie şi să îşi redefinească unele concepte şi politici care vizau posibila confruntare cu fostul inamic.
În acest demers, Summit-ul de la Londra din 1990 a avut o importanţă deosebită deoarece în cadrul acestuia s-a luat hotărârea de iniţiere a procesului de dialog şi cooperare cu statele care au fost membre ale Tratatului de la Varşovia.
Această decizie a fost urmată de constituirea Consiliului de Cooperare Nord Atlantic – NACC, la 20 decembrie 1991, din care făceau parte cele 16 state membre NATO, Rusia şi alte state foste membre ale Tratatului  – state din centrul si estul Europei. Consiliul avea statutul de forum de consultare pe multiple domenii care puteau afecta securitatea.
Evoluţia preponderent pozitivă a relaţiilor dintre NATO şi foştii adversari, bazată pe Noul concept strategic al Alianţei , adoptat la summit-ul de la Roma, din 7-8 noiembrie 1991, şi pe solicitările mai multor state de a adera la Alianţă, au determinat lansarea Parteneriatului pentru Pace, în 1994.
Această iniţiativă a fost lansată de fostul preşedinte american Bill Clinton, la sugestia Şefului Comitetului întrunit al Şefilor Statelor Majore din SUA – generalul John Shalikashvilli, născut în Polonia . Iniţiativa a avut şi are scopul de a pregăti toate statele europene care şi-au manifestat opţiunea de a fi membre ale NATO dar şi de a permite „participarea acestora la activităţi de pregătire comună cu armatele statelor membre NATO şi să contribuie la edificarea noii dimensiuni de securitate în Europa.” .
Pe de altă parte, Parteneriatul, denunţat de preşedintele de atunci al Poloniei ca „un şantaj….[a fost gândit ca n.n.]….un pas spre Rusia, nu împotriva ei.” , iar Rusia, alături de majoritatea statelor foste comuniste a semnat documentele de aderare la programul de parteneriat.
După semnarea Acordului de pace de la Dayton – statul Ohio al SUA şi participarea Rusiei cu trupe de menţinere a păcii în Bosnia Herzegovina, alături de alte state membre NATO şi partenere, NATO a decis să ridice nivelul de cooperare cu Rusia.
Decizia s-a materializat, în mai 1997, prin semnarea Acordului Fundamental de Securitate şi Cooperare Reciprocă (Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security) al cărui obiectiv era „construirea unei păci durabile şi stabilirea Consiliului Întrunit Permanent, ca forum de consultare şi cooperare.”
Tendinţa de îmbunătăţire a relaţiilor dintre NATO şi Rusia a continuat prin deschiderea unei misiuni permanente a Federaţiei la sediul Alianţei Nord – Atlantice în anul 1998.
În anul 1999 Rusia a decis să se retragă din Consiliul Întrunit Permanent din cauza campaniei aeriene a NATO din Kosovo şi Serbia. Cu toate acestea, relaţiile de cooperare între cei doi parteneri au continuat, prin constituirea unei forţe comune de menţinere a păcii şi soluţionarea pe cale diplomatică a conflictului.
În perioada 1999-2000, relaţiile dintre NATO şi Rusia au cunoscut un proces de relativă stagnare din cauza acumulării mai multor divergenţe, în special cele pe tema situaţiei din Balcani şi a lărgirii Alianţei Nord-Atlantice spre est.
După alegerea lordului Robertson în poziţia de Secretar General al NATO – la 14 octombrie 1999 – acesta a promis să îmbunătăţească relaţiile cu Rusia. În acest scop, el a avut mai multe contacte la nivel înalt cu oficialităţi ruse, inclusiv cu V. Putin, preşedintele de atunci al Federaţiei.
Intenţiile lordului Robertson au fost concordante cu opiniile preşedintelui Putin care, după alegerea sa în această funcţie, şi-a făcut cunoscută decizia de a îmbunătăţi relaţiile cu NATO.
Prima măsură pe care a luat-o, în acest domeniu, a fost să aprobe înfiinţarea unui birou de informare al NATO la Moscova. Atacul terorist asupra SUA, din 11.09.2001, a constituit un moment important în evoluţia relaţiilor NATO cu Federaţia Rusă.
După decizia Consiliului Nord-Atlantic (NAC) de utilizare a art. 5 din Tratatul de la Washington şi declanşare a războiului împotriva talibanilor din Afganistan, Rusia a sprijinit NATO nu doar declarativ ci şi prin deschiderea spaţiului său aerian pentru aeronavele americane, participante la Operaţia Enduring Freedom şi cele ale statelor participante la Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate a Afganistanului (ISAF).
De asemenea, cooperarea s-a manifestat şi în domeniul schimbului de date despre terorişti.
Cursul ascendent al relaţiilor dintre NATO şi Rusia a condus la o declaraţie comună – semnată în mai 2002 – de şefii de state (de guvern) ai statelor membre ale Alianţei şi din Rusia, în care se consemna hotărârea de îmbunătăţire a modului de acţiune, în domenii de interes comun, şi de realizare a unui front comun împotriva ameninţărilor şi riscurilor pentru securitatea lor .
Cu acea ocazie s-a hotărât înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia, care a înlocuit Consiliul Întrunit Permanent.
Dacă întrunirile Consiliului Întrunit Permanent se desfăşurau în format „NATO+1”, întrunirile Consiliului NATO-RUSIA se desfăşoară în format „27” iar hotărârile se iau prin consens.
Această formă de luare a deciziilor nu este agreată foarte tare la Kremlin deoarece Rusia doreşte să fie egala NATO.
În formatul „27” şi cu deciziile prin consens, fiecare stat membru este egal Rusiei şi poate să infuenţeze deciziile Consiliului, în conformitate cu interesele sale naţionale.
Domeniile de cooperare, aflate în responsabilitatea Consiliului  sunt:
•    lupta împotriva terorismului;
•    managementul crizelor;
•    neproliferarea armelor de distrugere în masă;
•    controlul armamentelor;
•    măsurile de creştere a încrederii;
•    apărarea împotriva rachetelor în teatrele de operaţii;
•    logistica;
•    cooperarea militari-militari;
•    reforma apărării;
•    urgenţele civile.
Domeniile de responsabilitate pot fi diversificate, dacă interesele părţilor o cer şi propunerile întrunesc consensul membrilor Consiliului. În vederea abordării problemelor pe care le are în responsabilitate, Consiliul lucrează în sesiuni la nivel de experţi – de două ori pe lună, la nivel de ambasadori – odată pe lună, la nivel de miniştri – de două ori pe an, iar când este nevoie la nivel de şefi de stat şi de guvern.
Activităţile de analiză şi consultare se desfăşoară în cadrul grupurilor de lucru şi al comitetelor, constituite pe domenii de activitate. De asemenea, în funcţie de situaţie – urgenţe, domenii şi probleme care nu fac parte din cele cuprinse în Actul Fundamental, care reglementează cooperarea etc. – se pot constitui grupuri de lucru ad-hoc.
În acelaşi an 2002, a fost stabilită o misiunie militară de legătură a NATO la Moscova, urmată – în mai 2003 – de realizarea unei legături â telefonice securizate directe între Secretarul General al NATO şi ministrul apărării din Rusia.
În 2004, Rusia şi-a deschis o Misiune Militară de Legătură la SHAPE, urmată de încadrarea unor ofiţeri ruşi în Celula de Coordonare a PfP de pe lângă SHAPE – Supreme Headquarters Allied Powers Europe, de la Mons/Belgia. În perioada 2004-2007, s-au desfăşurat mai multe activităţi, inclusiv participarea Rusiei la Operaţia Active Endeavour.
Retorica preponderent anti-NATO a ambasadorului rus la sediul Alianţei –Dmitri Rogozin – precum şi luările de poziţie din ce în ce mai dure la adresa NATO, în special a SUA, ale fostului preşedinte Putin, în perioada 2007-2009, au condus pe mai mulţi analişti la concluzia că se pregăteşte un nou război rece  între cei doi parteneri.
Această prognoză a fost infirmată categoric de fostul secretar de stat american Condolezza Rice care a spus că divergenţe între SUA şi Rusia au fost şi vor mai fi, dar nu se poate vorbi despre război rece fiindcă problemele lumii actuale nu pot fi rezolvate fără cooperarea Federaţiei Ruse.
Din cauza mai multor impedimente în domeniile conceptual şi procedural, cum ar fi: prevederi legislative care nu permit desfăşurarea unor exerciţii comune pe teritoriul Rusiei decât în anumite condiţii, nivelul relativ modest de interoperabilitate între armatele Rusiei şi cele ale statelor membre ale NATO etc., au fost demarate procedurile de pregătire a unui memorandum de acceptare a acordului SOFA (Status of Forces Agreement – 03 octombrie 1995) de către partea rusă.
Forma finală a documentului a fost înaintată forurilor decizionale din Rusia. Până când Duma de Stat nu va promulga legea de aprobare a implementării acordului, situaţia cooperării va rămâne aproximativ la acelaşi nivel.

Capitolul III. Stadiul actual al cooperării dintre NATO şi Rusia

Cooperarea dintre Alianţa Nord-Atlantică şi Rusia are un spectru larg şi un efect benefic asupra securităţii Europei şi al lumii.
Deşi interesele lor generale de securitate sunt convergente, modul în care fiecare parte şi le reprezintă, ne determină să apreciem că există domenii în care interesele sunt preponderent divergente şi domenii în care interesele sunt preponderent convergente.
Domeniile de cooperare cu interese preponderent convergente sunt:
•    lupta împotriva terorismului;
•    managementul crizelor;
•    neproliferarea armelor de distrugere în masă;
•    cooperarea militară;
•    reforma apărării;
•    urgenţele civile.
Lupta împotriva terorismului este susţinută, declarativ, de toate statele lumii dar cooperarea dintre NATO şi Rusia se concretizează în mai multe activităţi comune dintre care mai importante sunt:

–    schimbul de informaţii, participarea la operaţia Active Endeavour din Marea Mediterană,
–    deschiderea spaţiului aerian al Rusiei pentru aeronavele Forţei Internaţionale de Asistenţă şi Securitate a Afganistanului – ISAF ,
–    exerciţii commune de instruire etc.
Ralierea la războiul comun împotriva terorismului are, pentru Rusia, în afara scopului general şi unul specific: obţinerea acordului NATO de a considerea terorişti pe toţi insurgenţii din Caucazul de Nord: Cecenia, Daghestan, Inguşeţia, Oseţia de Nord, Kabardino Balkâria etc., care luptă pentru a constitui „Califatul Islamic.”
Acest deziderat al Moscovei nu a fost îndeplinit ba, mai mult, unii dintre liderii ceceni au primit azil politic în Marea Britanie, fapt pentru care Regatul Unit a fost acuzat de dublu standard.
Interzicerea proliferării armelor de distrugere în masă, în principal a celor nucleare, se impune cu mare necesitate deoarece există riscul ca acest gen de arme să intre în posesia unor state cu regimuri dictatoriale precum şi a unor grupări teroriste, caz în care ameninţările cu utilizarea armelor nucleare devine foarte greu de eliminat.
Cooperarea în acest domeniu vizează mai multe aspecte, cele mai importante fiind:
•    interzicerea accesului la tehnologia de fabricaţie;
•    controlul tuturor activităţilor nucleare de către Agenţia Internaţională de Energie Atomică;
•    prevenirea racolării experţilor ruşi în domeniu de către state cu regimuri totalitare sau organizaţii teroriste;
•    întărirea securităţii facilităţilor nucleare civile şi militare;
•    prevenirea accesului neautorizat la date şi materiale care pot fi utilizate pentru producerea armelor nucleare, inclusiv a celor artizanale – bombele aşa-zis murdare etc.
Deşi interesul comun în domeniu este asigurarea respectării Tratatului de Neproliferare se pare că sunt unele fisuri care au permis unor state să dezvolte arme nucleare atât în timpul războiului rece cât şi după încheierea acestuia.
Datele neoficiale existente în domeniu atestă că „situaţia este mult mai periculosă decât pe timpul războiului rece …. Se estimează că, în afara celor nouă state care au produs arme nucleare, încă 40 ar putea să le obţină dacă s-ar folosi de resursele necesare în acest scop…. Tratatul de Neproliferare permite doar celor cinci state care â au testat o armă nucleară înainte de 1967 să fie considerate puteri nucleare. Tuturor celorlalte le este interzis să producă arme nucleare, dar li se acordă ‹‹dreptul inalienabil›› de a avea tehnologie nucleară benignă. În practică, cele trei state (India, Pakistan, Israel) care nu au semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară au ajuns să deţină un statut nuclear acceptat …. Acelaşi proces poate avea loc în cazul unor state care se retrag din grupul ţărilor semnatare ale Tratatului, aşa cum a făcut Coreea de Nord şi cum ar putea fi tentat şi Iranul să procedeze.”
În domeniul logisticii au fost iniţiate mai multe activităţi dar majoritatea lor nu au avut finalitatea planificată deoarece Federaţia Rusă nu a implementat acordul SOFA (Standard of Force Agreement).
De abia după promulgarea legii de ratificare a Acordului privind prezenţa forţelor străine pe teritoriile altor state (Status of Force Agreement – SOFA) de către Duma de Stat va începe implementarea sa.
În baza memorandumului semnat de ambele părţi s-a realizat un Acord privind transportul aerian care va fi pus în aplicare după ce va intra în vigoare SOFA.
În domeniul cooperării militare sunt mai multe iniţiative însă nu toate au fost puse în aplicare din cauza neimplementării acordului SOFA de către Rusia, în special exerciţiile care trebuiau să se desfăşoare pe teritoriul Federaţiei.
Dintre programele de cooperare iniţiate, cel mai avansat este cel referitor la căutarea şi salvarea pe mare – urmare a evenimentului nefericit din 12 august 2000 când submarinul nulear rus Kursk s-a scufundat în apele Oceanului Îngheţat de Nord iar unele state membre ale Alianţei au acordat consultanţă şi sprijin nemijlocit.
În general, cooperarea dintre NATO şi Rusia este afectată de nivelul încă redus de interoperabilitate.
Cu toate acestea Rusia a dorit ca accesul la proceduri NATO să fie cel pe care îl au şi statele membre, nu la nivelul de stat partener cum este în prezent.
Un alt impediment îl constituie diferenţele de abordare conceptuală şi restricţiile care există în legislaţia Federaţiei Ruse privitoare la desfăşurarea unor activităţi militare pe teritoriul său. În perspectivă, dezvoltarea cooperării este condiţionată de armonizarea conceptuală şi legislativă între părţi.
Domenii de cooperare în care interesele sunt preponderent divergente:
•    apărarea împotriva rachetelor;
•    controlul armamentelor;
•    măsurile de creştere a încrederii.
Domeniul apărării antirachetă are două componente importante: apărarea forţelor din teatrele de operaţii şi apărarea teritoriului.
Pe tema apărării forţelor din teatrele de operaţii împotriva rachetelor  theatre missile Defence – se manifestă suficienă deschidere de ambele părţi, atitudine are a condus la finalizarea mai multor programe şi activităţi comune, una dintre cele mai recente fiind exerciţiul întrunit de comandament desfăşurat în 2007 la Moscova .
Cea de a doua componentă – apărarea teritoriului sau apărarea generală împotriva rachetelor – Missile Defence este mărul discordiei, în principal din cauza propunerii SUA, acceptată de NATO, de a îmbunătăţi protecţia teritoriului Alianţei prin amplasarea unor noi elemente ale sistemului MD în Cehia – un radar – şi în Polonia – 10 interceptori.
Pentru a determina SUA să renunţe la această idee Rusia a propus folosirea în comun a radarului său de la Gabala, situat în Azerbaidjan, care este plasat mai aproape de Iran şi permite o mai bună supraveghere a teritoriului acestuia.
Experţii americani au inspectat radarul de la Gabala şi au declarat că acesta nu corespunde pe deplin obiectivelor sistemului Missile Defence de aceea preferă să menţină soluţia iniţială de amplasare a radarului în Cehia şi a interceptorilor în Polonia.
Refuzul SUA şi al NATO de a accepta propunerea Rusiei a determinat reacţia preşedintelui Putin care a declarat “moratoriul Rusiei în domeniul implementării Tratatului… [CFE ..ca urmare a faptului că, n.n.].. statele NATO construiesc baze militare la graniţele noastre şi, mai mult decât atât, ele plănuiesc să instaleze elemente ale sistemului antirachetă în Polonia şi Cehia.”
Reacţia Rusiei la refuzul NATO de a accepta staţia radar de la Gabala ca loc de supraveghere comună a potenţialelor lansări de rachete intercontinentale iraniene şi, respectiv, de a renunţa la amplasarea elementelor sistemului de apărare antirachetă în Cehia şi Polonia, a reflectat nemulţumirea Kremlinului faţă de ceea ce conducerea Rusiei consideră ca fiind „… o serie de promisiuni neonorate [de Alianţă n.n.] în timpul lărgirii NATO spre est.”
Decizia Preşedintelui american B.Obama din finalul anului 2009, după vizita făcută la Moscova, de a suspenda instalarea elementelor scutului antirachetă în Polonia şi Cehia a constituit un element de relansare a cooperării în domeniu, care se estimează că se va finaliza cu un nou acord de dezarmare nucleară. Washingtonul a anuntat in toamna anului 2009, in consecinta, ca vrea sa desfasoare in 2015, in Polonia si Cehia, rachete SM-3, concepute pentru a distruge rachete balistice cu raza scurta si medie de actiune.
Proiectul administratiei Clinton prevedea instalarea, pana in 2013, a unui radar puternic in Cehia si a 10 rachetete de interceptare cu raza lunga de actiune in Polonia.
Acest sistem a nemultumit insa Rusia, care il considera o amenintare reala .
Recenta propunere a SUA de instalare a unor elemente ale scutului antirachetă în România, acceptată de CSAT pe 04 februarie 2010, ar putea să redeschidă controversele pe această temă. Pe 05 februarie 2010, în cadrul Seminarului internaţional de la Munchen, ministrul de externe rus Lavrov, a declarat că aşteaptă explicaţii de la SUA.
Washingtonul a anuntat, in consecinta, ca vrea sa desfasoare in 2015, in Polonia si Cehia, rachete SM-3, concepute pentru a distruge rachete balistice cu raza scurta si medie de actiune.
Proiectul administratiei Clinton prevedea instalarea, pana in 2013, a unui radar puternic in Cehia si a 10 rachetete de interceptare cu raza lunga de actiune in Polonia. Acest sistem a nemultumit Rusia, care il considera o amenintare.
Tratatul CFE, care dateaza din 1990, are ca scop limitarea desfasurarii armelor conventionale de catre NATO si Pactul de la varsovia. Dupa caderea regimului sovietic in 1991, Tratatul a fost modificat in 1999, fiind adaptat la noile conditii istorice.
Rusia a amenintat de mai multe ori ca se va retrage din acest tratat din cauza apropierii de frontierele sale a prezentei militare americane, ilustrata cu precadere de proiectul de desfasurare a scutului antiracheta in Europa.
În domeniul controlului armamentelor şi al măsurilor de creştere a încrederii, Rusia consideră că Tratatul CFE ( Tratatul privind Fortele Armate Conventionale din Europa ), din anul 1990 nu mai corespunde realităţii deoarece a fost adoptat pe timpul războiului rece iar de atunci până în prezent     s-au produs multe mutaţii care impun restaurarea viabilităţii Tratatului prin:
–  aducerea Estoniei, Letoniei şi Lituaniei la masa tratativelor;
–    reducerea cantităţilor de echipamente militare de către statele NATO pentru a compensa extinderea Alianţei;
–     finalizarea acordului politic referitor la renunţarea la restricţiile de flanc, impuse Rusiei;
–    realizarea unei accepţiuni comune a sintagmei ‹‹forţe combatante substanţiale››;
–     adoptarea sau, cel puţin începutul adoptării şi aplicării ‹‹Tratatului CFE Adaptat››, nu mai târziu de 01.07.2008;
–     soluţionarea termenilor de admitere a noilor membri în Tratatul CFE şi îmbunătăţirea continuă a Tratatului” .
Comunicatul preşedinţiei poate fi interpretat şi ca o invitaţie la negociere, în condiţiile prezentate anterior.
Această concluzie se poate deduce şi din finalul comunicatului, în care se precizează: „Tratatul va fi suspendat după 150 de zile de la notificarea statului depozitar al Tratatului şi a statelor membre” [On suspending the Russian Federation`s Participation in the Treaty on Conventional Armed Forces in Europe and Related International Agreements”], fapt care nu s-a consumat încă.
Este important să menţionăm că suspendarea participării Rusiei în Tratatul CFE ( Tratatul privind Fortele Armate Conventionale din Europa ) nu înseamnă retragerea din Tratat deoarece această prerogativă aparţine Dumei de Stat (Parlamentul), care nu s-a pronunţat încă.

Capitolul IV. Perspectivele cooperării între NATO şi Rusia

Cooperarea dintre NATO şi Rusia a fost şi este marcată de multe momente critice care determină un curs sinuos al relaţiilor dar dialogul continuă şi acest fapt este benefic pentru securitatea Europei şi a lumii.
Dosarul problemelor aflate în dispută este destul de voluminos dar „cel mai mare obstacol în calea unei mai bune cooperări … îl constituie lărgirea NATO [spre est – n.n.] şi implicarea Alianţei în Caucazul de Sud şi regiunea Mării Negre.”
Atitudinea Rusiei în relaţia cu NATO este marcată de insatisfacţia de a continua să fie considerată o putere de mâna a doua, în condiţiile în care ea doreşte să fie egala Alianţei Nord – Atlantice.
Dacă după dezmembrarea URSS, Rusia era într-o situaţie politică, economică şi militară precară, în prezent are o stabilitate politică şi socială destul de bune, economia are un curs ascendent iar capacitatea militară este în creştere.
Pe această bază şi, probabil, profitând de unele disensiuni în cadrul Alianţei pe tema Irakului şi a Iranului şi luând în calcul declinul de popularitate al fostului preşedinte al SUA – George Bush Jr. – Rusia a încearcat să arate lumii că a redevenit o putere mondială.
Calea aleasă pare să fie cea a forţei deoarece negocierile nu au dus la rezultatele pe care şi le-a propus , respectiv :
–    nu a reuşit să stopeze extinderea NATO către est;
–    nu a reuşit să contracareze creşterea influenţei Alianţei în statele foste sovietice, ba, mai mult, NATO are baze în apropierea frontierelor Federaţiei Ruse;
–    nu a reuşit să convingă NATO şi UE să renunţe la susţinerea independenţei Kosovo.
În perioada când dezbaterile pe tema apărării antirachetă erau mai acerbe ca niciodată şi oficialii SUA şi ai NATO nu renunţau la ideea amplasării scutului european în Polonia şi Cehia, opinia publică din Rusia era stimulată de naţionalişti să ia atitudine.
Iniţiativa lor a reuşit, determinând acumularea nemulţumirilor nu doar la nivelul conducerii ci şi în rândul majorităţii ruşilor, inclusiv al unei părţi a opoziţiei.
Relevantă în acest sens este opinia directorului secţiunii pentru Rusia al Institutului de securitate a lumii – Ivan Safranciuc – care opina că… „Întregul spectru politic al Rusiei se va îndepărta de America… [deoarece asta arată că n.n.]…vestul niciodată nu a avut încredere în Rusia.
După discursul fostului preşedinte Putin, susţinut în faţa unor înalţi oficiali americani şi europeni, pe timpul Conferinţei internaţionale pe probleme de securitate – desfăşurată între 09 şi 11.02.2007 la Munchen – în care a afirmat că „Acţiunile unilaterale, ilegitime nu au reuşit să soluţioneze crizele ci doar să le agraveze …..Nici un stat nu se mai simte în siguranţă ….. O astfel de politică stimulează declanşarea unei curse a înarmării. Dominaţia forţei încurajează inevitabil un număr de state să intre în posesia armelor de distrugere în masă”  au apărut speculaţii pe tema unei noi curse a înarmărilor.
Mai târziu, în discursul susţinut pe tema stării naţiunii, preşedintele Putin a făcut referiri la necesitatea de a întări capabilităţile defensive ale Rusiei, inclusiv împotriva rachetelor .
Această direcţie de dezvoltare, trasată de fostul preşedinte rus, asociată cu suspendarea aplicării Tratatului CFE şi, ulterior, retragerea din acesta, dă dreptul Rusiei să îşi instaleze trupe şi armamente unde doreşte, inclusiv în enclava Kaliningrad, fără notificarea prealabilă, pentru a contracara ceea ce ea consideră a fi o ameninţare la adresa securităţii sale.
Din perspectivă pesimistă, scenariul ar putea fi: o nouă cursă a înarmărilor, urmată de un nou război rece.
În opinia noastră, o perspectivă realistă se va materializa în încercarea actualei conduceri politice ruse de a câştiga cât mai mult şi, pentru atingerea acestui scop, îşi foloseşte poziţia de principal furnizor de energie al Occidentului.
Ipoteza se bazează pe realitatea că Rusia „furnizează 20% din petrolul şi 40% din gazele naturale importate de UE. Multe ţări din UE depind enorm de gazul din Rusia, care acoperă 40% din cererea totală din Germania, 60-80% în cazul Poloniei, Ungariei, Cehiei şi aproximativ 100% pentru Austria, Slovacia şi statele baltice.”
După cum se ştie, cele mai multe state membre ale UE, dependente de gazul rusesc, sunt şi state membre NATO, în consecinţă acestea trebuie determinate să îşi nuanţeze poziţiile în raport cu Federaţia, în sensul luării în consideraţie a cererilor acesteia.
Concomitent, Rusia îşi va intensifica, probabil, eforturile de creştere a dependenţei economice a statelor ex-sovietice de ea şi de preluare, sau de control, a sectoarelor importante ale economiilor din aceste ţări.
În plan politico-militar este posibil să îşi intensifice şi diversifice metodele de întărire a cooperării în cadrul Organizaţiei Tratatului de Securitate – OTSC, în cadrul Iniţiativei de la Shanghai, în cadrul Comunităţilor statelor independente – CSI etc. pentru a contracara şi elimina NATO din statele ex-sovietice şi – în principal – din Asia Centrală.
Această estimare are la bază evenimente şi fapte ca, de exemplu:
–    închiderea bazei americane din Kîrgizstan, şi creşterea numărului de oameni şi tehnică rusă dislocaţi în baza aeriană Kunt din aceeaşi ţară, sub mandatul OTSC;
–    amplificarea relaţiilor Rusiei cu Azerbaidjanul;
–    refuzul OTSC de a dezvolta cooperarea cu NATO .
Este de aşteptat, de asemenea, ca Federaţia Rusă să încerce contrabalansarea influenţei NATO în Asia de Sud-Est prin dezvoltarea cooperării cu China şi India.
Pentru a-şi menţine influenţa în Balcani este foarte probabil să continue susţinerea poziţiei Serbiei faţă de provincia Kosovo.
Dincolo de interesul Rusiei, tema viitorului provinciei Kosovo trebuie analizată cu mare atenţie şi responsabilitate.
Există multă încărcătură emoţională dar trebuie să avem în vedere că ar putea constitui începutul unui proces care poate deveni greu de controlat sau poate chiar incontrolabil pentru că „…. nimeni nu va convinge poporul din Abhazia sau din Ţara Bascilor, de exemplu, că albanezii kosovari au dreptul la independenţă iar ei nu.”
În concluzie, pe termen scurt, relaţiile NATO-Rusia vor continua să fie relativ tensionate deoarece intervenţia din Georgia şi stoparea drumului Ucrainei către NATO par să fie considerate victorii obţinute pe cartea agresivităţii.
Cu alte cuvinte, limbajul forţei brute, condimentat cu cel al şantajului energetic, destul de reuşit în iarna 2008-2009, pot fi considerate ingrediente ale unei reţete a succesului care trebuie utilizată şi în viitor.
Neacceptarea cererilor Ucrainei şi a Georgiei de acordare a MAP (Membership Action Plan) – în cadrul Summit-ului NATO la nivel înalt de la Bucureşti din aprilie 2008 – au fost o urmare a stadiului insuficient al pregătirii lor pentru aderarea la Alianţă.
Cu toate acestea, mulţi analişti străini şi ruşi consideră că această decizie este o victorie a Rusiei de stopare a lărgirii Alianţei spre est.
În plus, susţinerea politică internă de care se bucură actuala conducere a Federaţiei Ruse constituie un stimulent pentru o atitudine fermă până la duritate în relaţia cu NATO şi SUA.
Pe termen mediu şi lung atitudinea Rusiei poate deveni din ce în ce mai fermă, agresivă chiar, dacă Alianţa nu va gestiona corespunzător situaţia.
O atitudine a Alianţei similară cu cea a Rusiei, poate stimula curentul naţionalist-extremist rus, care poate câştiga capital electoral şi, în cazul când va acapara puterea, poate favoriza confruntarea pe toate planurile.
Opinia noastră este că Rusia trebuie să fie un partener, nu un inamic şi de aceea trebuie continuat şi amplificat dialogul NATO-Rusia, pentru a depăşi orice momente critice.

Bibliografie:

[1] Information on the decrete „On suspending the Russian Federation`s Participation in the Treaty on Conventional Armed Forces in Europe and Related International Agreements”, President of Russia–oficial portal, July 14
[2] ∗∗∗Los Angeles Times, 11.02.2007.
[3] ∗∗∗NATO Handbook, Public Diplomacy Division, NATO, Brussels, Belgium, 2006.
[4] ∗∗∗Notebooks of a Terrorist, in Foreign Policy, March/April 2003.
[5] ∗∗∗România-NATO cronologie 1989-2004, Editura Militară Bucureşti, 2004.
[6] ∗∗∗The Military Balance 2005-2006, The International Institute for Strategic Studies, published by Routledge, London, UK, 2006.
[7] ∗∗∗The Military Balance 2006, The International Institute for Strategic
Studies, published by Routledge, London, UK, 2006.
[8] ∗∗∗The Military Balance 2007, The International Institute for Strategic
Studies, published by Routledge, London, UK, 2007.
[9] ALBRIGHT, Madeleine, Doamna secretar de stat. Memorii, Editura Rao, Bucureşti, 2008.
[10] ARUTUNIAN, Ana, Distrusting the Russians (again), Friday, August 03, 2007, http://www.fpif.org.
[11] FINN, Peter, Russia to suspend Compliance with Key European Pact, in Washington Post Foreign Service, Friday, April 2007.
[12] FONTAINE, Andre, Istoria războiului rece, vol.I, Editura Militară,
Bucureşti, 1992.
[13] FRUNZETI, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, Editura Institutul European, 2006.
[14] FUKUYAMA Francis, The End of History, in the National Interest nr.16, 1989.
[15] KOHL, Helmuth, prefaţă la cartea „O Europă şi cealaltă“ de Wilfried Martens, Editura Metropol, Bucureşti 1995.
[16] LUCAS, Edward, The New Cold War:Putin’s Russia and the Threat to the West, Palgrave Macmillan, New York, 2008.
[17] LUKYANOV, Fyodor , Kosovo on the horns of a dilemma, Ria Novosti, 17.04.2007.
[18] MARTENS,Wilfried, O Europă şi cealaltă, Editura Metropol, Bucureşti 1995.
[19] SOROS, George, Epoca failibilităţii, Editura Polirom, 2007.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s