Managementul crizelor politico-militare

CUPRINS

INTRODUCERE
CAPITOLUL 1: CRIZELE POLITICO-MILITARE ABORDARE CONCEPTUALĂ
1.1.Mediul internaţional de securitate după încheierea războiului rece
1.2. Definiţia crizei
1.2.1.Evoluţia conceptului de criză
1.2.2.Tipologia şi fizionomia crizelor
1.2.3.Delimitări conceptuale. Crizele politico-militare, războaie şi diferende internaţionale
1.2.4.Criterii de clasificare  crizelor politico-militare internaţionale
CAPITOLUL 2: DINAMICA CRIZEI POLITICO-MILITARE
2.1.Declanşarea crizei politico-militare
2.2.Modalităţi de luare a deciziilor
2.3.Comportamentul actorilor
2.4.Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate
2.5Analiza dinamica a situaţiilor conflictuale
CAPITOLUL 3:MANAGEMENTUL CRIZELOR POLITICO-MILITARE DE CĂTRE ONU , UE, NATO                                                43
2.1. ONU şi rolul său în gestionarea crizelor politico-militare
2.1.1.Organizarea şi sarcinile principale ale ONU
2.1.2.Proceduri ale ONU de gestionare a crizelor
2.2. Rolul Uniunii Europene în managementul crizelor politico-militare
2.2.1.Scurtă prezentare a UE
2.3 Managementul crizelor politico-militare de către NATO
CONCLUZII
LISTĂ DE ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Încheierea războiului rece, pe lângă marile beneficii pe care le-a adus, a ridicat şi capacul de pe oala de presiune planetară. În felul acesta, multe tensiuni care existau în formă latentă au izbucnit cu destul de mare intensitate. Au apărut astfel o serie întreagă de conflicte în diferite zone ale lumii.
Pe lângă acestea s-au creat situaţii în care s-a dovedit că unele state nu sunt în măsură să-şi gestioneze problemele interne cu care se confruntă. Este vorba de aşa numitele state „falite” sau „ratate”. Pare bizară această afirmaţie, după ce multă vreme în literatura de specialitate s-a vorbit mai ales de prea multă statalitate. Statul, în general, era acuzat, mai ales de pe poziţii liberale, de prea mult intervenţionism şi se cerea restrângerea activităţii sale. Din păcate, realitatea a demonstrat că, în multe părţi ale lumii, statul s-a dovedit incapabil să rezolve diversele probleme sociale, economice, etnice sau de altă natură pe care le avea. Această situaţie a condus la destabilizare care a afectat nu numai ţările în cauză dar şi zona căreia îi aparţineau. Putem exemplifica menţionând state precum Rwanda, Burundi, Somalia, Afganistan, statele rezultate după descompunerea fostei URSS (mai ales din Asia Centrală şi Caucaz) sau ale fostei Iugoslavii. Pe lângă faptul că asemenea state induceau instabilitate şi în ţările din jur, ele au devenit şi gazde primitoare pentru terorişti. Aceste condiţii au generat situaţii de crize politico-militare fără precedent în istorie şi care, firesc reclamau o rezolvare grabnică.
Mecanismele de care dispuneau structurile de securitate (avem în vedere mai des ONU şi celelalte organizaţii regionale – OSCE, OSA, OUA, ASEAN etc.) s-au dovedit ineficiente şi depăşite de situaţie. S-au impus în felul acesta noi forme noi încercări, de a gestiona crizele tot mai frecvente care izbucneau. Am spune că, aproape normal au apărut şi dispute în legătură cu aspectele legale ale diferitelor tipuri de intervenţie. Fără a intra în detalii, subliniez totuşi că ne aflăm într-o perioadă, în care necesitatea gestionării noilor crize conduce atât la găsirea unor soluţii inedite cât şi la reconstruirea dreptului internaţional.
Sfârşitul de secol XX şi începutul secolului XXI au adus cele mai multe intervenţii din istorie pentru gestionarea situaţiilor de criză apărute.
În perioada contemporană, criza nu este numai interstatală. Într-o ordine posterioară războiului rece, statele nu mai deţin nici monopolul violenţei armate, nici pe cel al puterii economice şi chiar militare. Statele nu mai sunt actorii privilegiaţi ai jocului internaţional. Mai mult decât atât, uneori preferă să încredinţeze sarcina de a rezolva propriile probleme organizaţiilor internaţionale, devenite actori cu un statut deplin al crizelor internaţionale şi al procesului de reglementare a acestora.
În acest context riscurile la adresa securităţii statelor europene în general, şi la adresa securităţii naţionale în special, cunosc o proliferare şi modalităţi de manifestare până de curând necunoscute. Aceste riscuri, identificate tot mai mult drept consecinţe ale dificultăţilor şi rivalităţilor în plan economic, social, politic, militar, religios sau de alta natură, având în vedere evoluţiile şi efectele globale, regionale si naţionale, ţin mai mult de manifestarea unor „convulsii” în plan intern sau internaţional decât de posibilitatea apariţiei unor agresiuni clasice.
Crizele sunt definite în funcţie de caracteristicile acestora şi de domeniul de manifestare. Astfel o criză politică nu seamănă cu una militară şi nici o criză economică nu seamănă cu una socială, deşi ele au multe legături, interconexiuni, stări şi momente simetrice, asemănătoare sau chiar identice. Factorul politic este însă prezent în toate tipurile de criză, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dintre toate tipurile de criză, cele politico-militare sunt de cea mai mare complexitate şi prezintă cel mai grav pericol pentru pace şi stabilitate.
Nu există un „ ciclu de evoluţie a crizei ” prestabilit în baza căruia să se realizeze un cadru fix, standard de criză. Fiecare criză are particularităţile ei, etapele şi stările proprii. Sistemul social trebuie să aibă capacitatea de a preveni şi în cazul în care acest lucru nu este posibil, de a asigura gestionarea crizei. În scopul asigurării gestionării eficiente a crizelor, statele trebuie să îşi creeze sisteme naţionale de gestionare a crizelor. Dintre acestea cele mai eficiente şi în acelaşi timp perfecţionate aparţin statelor NATO, după cum vom vedea din cuprinsul lucrării.
Ceea ce aş dori să mai menţionez în introducere, este faptul că România a devenit pentru prima oară în istoria sa bimilenară un participant activ la gestionarea situaţiilor de criză. Deşi acest lucru cere eforturi, materiale, financiare şi umane deosebit de mari şi implică uneori şi pierderi dureroase de vieţi omeneşti consider că este un lucru bun, care ne pune alături de cei care asigură pacea şi stabilitatea în lume. Am devenit astfel, mai ales după primirea în NATO, dintr-o ţară cu un deficit cronic de securitate, într-un furnizor de stabilitate, securitate şi pace.
Capitolul II structurat pe patru direcţii principale, corespunzător principalelor organizaţii care sunt în măsură să gestioneze crize politico-militare respectiv, ONU, OSCE, UE şi NATO. ONU este organizaţia cu vocaţie universală în domeniul securităţii şi creează cadrul general pentru acţiunea tuturor celorlalte structuri. OSCE este o organizaţie regională cu atribuţii mai ales în domeniul diplomaţiei preventive. UE, în urma extinderilor succesive devine tot mai mult reprezentantul legitim al întregii Europe şi care îşi creează competenţe şi în domeniul gestionării crizelor, iar NATO se transformă tot mai rapid dintr-o structură de apărare colectivă într-una de securitate, fiind în acelaşi timp cea mai eficientă sub aspectul capabilităţilor de răspuns la situaţii de criză.
Desigur, managementul crizelor politico-militare pentru a se realiza eficient presupune o colaborare şi conlucrare cât mai bună între toate organizaţiile sus menţionate.
Concluziile pe care le-am desprins vin să întregească o lucrare pe care o apreciem de mare complexitate şi asupra căruia vom continua studiul în vederea publicării.

CAPITOLUL 1

CRIZELE POLITICO-MILITARE –ABORDARE CONCEPTUALĂ

La sfârşitul războiului rece, omenirea a constatat, surprinsă şi neliniştită că se află departe de momentul instaurării păcii. Apariţia unor noi riscuri, crize şi conflicte a făcut ca instabilitatea să câştige teren iar posibilitatea de a recurge la forţă să se accentueze. Lumea de azi prezintă o imagine contradictorie în care, alături de zonele prospere din punct de vedere economic, caracterizate prin stabilitate şi tendinţe de integrare, încap şi regiuni sărace, instabile, aflate la un pas de dezintegrare.
Ameninţările globale nu au dispărut, nu s-au micşorat ci s-au modificat. Pericolul războiului a fost înlocuit cu o multitudine de factori de risc a căror importanţă variază de la o situaţie la alta, de  la o regiune la alta. Instabilitatea s-a extins în Europa, nu numai în zonele tradiţionale cunoscute din Orientul Mijlociu şi Apropiat, Asia şi Africa.  Aşadar, conflictele au devenit explozive şi duc la o gamă întreagă de crize interne şi internaţionale care au rădăcini sociale, etnice, religioase sau economice.
Evenimentele de la sfârşitul anului 1989 cu numeroasele mutaţii ale situaţiei politico – strategice în centrul şi în estul Europei, au generat un amplu proces de redefinire a raporturilor internaţionale cu implicaţii profunde asupra situaţiei statale.  Astăzi, termenii de securitate, criză şi risc îşi fac tot mai adesea resimţită prezenţa în discursul politico-diplomatic al ţărilor europene şi nu numai. Conceptul de securitate naţională întâlnit tot mai des după cel de-alt doilea război mondial în discursul unor politiceni de  marcă şi strategi din diverse domenii, a devenit conceptul esenţial pentru politica internă şi externă a unor state şi este pe cale de a se constitui într-o teorie ştiinţifică tot mai bine individualizată şi cu implicaţii practice deosebite.
1.1.Mediul internaţional de securitate după încheierea războiului rece
Mediul de securitate este caracterizat de transformări substanţiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile provocări la adresa securităţii, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri ne-convenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.
Unele grupuri de state au intrat într-o etapă post-industrială de dezvoltare, în vreme ce altele se află într-o perioadă de tranziţie politică şi economică spre modernitate. În anumite regiuni a crescut numărul “societăţilor fragile” şi, implicit, inabilitatea acestora de a controla evoluţiile de pe teritoriile naţionale proprii.
Abordarea riscurilor neconvenţionale după încheierea antagonismului bipolar impune necesitatea unor noi tipuri de solidaritate internaţională. Transformările profunde ale începutului de secol se află într-o relaţie de proporţionalitate directă atât cu creşterea rolului comunităţii internaţionale în prevenirea conflictelor, managementul şi soluţionarea crizelor cât şi cu extinderea geografică a procesului de democratizare.
De asemenea, transformările din ultimii ani ale sistemului european şi mondial, precum şi ale actorilor din interiorul sistemului tind să estompeze tot mai mult distincţia clasică dintre politica internă şi politica externă.
Faptul că problemele interne ale unor ţări constituie preocupări internaţionale curente, iar politica internă a statelor se află sub “lupa marilor puteri” demonstrează întrepătrunderea dintre politicile interne şi cele externe, având drept consecinţă adâncirea continuă a interdependenţelor, proiectarea intereselor unor grupuri interne pe plan extern, menţinerea disputelor dintre protagonişti cu privire la caracterul unipolar sau multipolar al viitoarei arhitecturi de securitate globală şi continuarea procesului de restructurare şi adaptare a principalelor organisme de securitate mondială şi regională pentru a răspunde adecvat noilor provocări.
Se evidenţiază tendinţa factorilor de putere de a spori importanţa structurilor în care deţin rolul principal în scopul asigurării unei poziţii avantajoase în noua arhitectură de securitate şi, implicit, competiţia pentru afirmarea şi consolidarea noilor centre de putere care să determine evoluţia lumii şi stabilirea noii ordini internaţionale. Lumea democratică „tinde să devină, paradoxal, tot mai exclusivistă şi mai intervenţionistă”, ceea ce impune o regândire a valorilor fundamentale, ca independenţa şi suveranitatea, care va trebui să fie promovate într-un mediu, ce, aparent, tinde să le nege tot mai mult, în sensul lor clasic.
Globalizarea, integrarea europeană şi euroatlantică, preocupările Federaţiei Ruse de a dobândi un rol de decizie în problemele internaţionale, afirmarea tot mai puternică a ţărilor asiatice în viaţa politică mondială, preocupările privind stabilizarea Afganistanului, adoptarea în unanimitate a unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU privind Irakul şi interesul exprimat de guvernul interimar irakian pentru continuarea sprijinului internaţional referitor la asigurarea stabilităţii ţării, la care se adaugă faptul că în zona balcanică se menţin încă multe probleme divergente, situaţia din Orientul Mijlociu, marcată de o diversitate de dispute de natură politică, economică, etnică şi religioasă, ameninţări şi conflicte, deschise şi potenţiale, regiunea Mării Negre care rămâne un spaţiu de importanţă strategică şi de interes economic, cu multe conflicte latente, care nu vor cunoaşte rezolvări în viitorul apropiat, sunt câteva elemente ce caracterizează evoluţia actualului mediu de securitate.
Pe de altă parte, efectele fenomenelor naturale (încălzirea climei, lipsa apei potabile, inundaţiile, cutremurele, epuizarea resurselor, evoluţia demografică etc.), amplificarea ameninţărilor şi riscurilor asimetrice (expansiunea reţelelor şi activităţilor teroriste, a criminalităţii organizate transnaţionale, criminalitatea economico-financiară, traficul transfrontalier ilegal de persoane, de droguri, de materiale radioactive şi strategice, de armament şi muniţii, proliferarea armelor de distrugere în masă etc.). şi sărăcia continuă să influenţeze tot mai mult stabilitatea şi securitatea mondială.
Evoluţiile post – 11 septembrie 2001 au accentuat faptul că abordarea securităţii prin prisma strictă a factorului militar nu mai este suficientă. Totodată, au scos în evidenţă că neo-terorismul şi crima organizată au atins un nivel de periculozitate extrem, pe fondul creşterii vulnerabilităţilor faţă de noile ameninţări şi riscuri. Prevenirea şi combaterea lor impun noi modalităţi de evaluare, precum şi capacităţi şi metode de acţiune adecvate. Condiţia sine qua non pentru un management cooperativ al securităţii nu este reprezentată doar de reformele instituţionale, ci şi de principiile indivizibilităţii securităţii, transparenţei şi angajamentului global şi regional al comunităţii internaţionale.
Extinderea fenomenului terorist la nivel universal şi necesitatea unor acţiuni conjugate pentru contracararea lui a determinat realizarea unui consens general.
Asistăm la o grupare impresionantă de forţe şi capacităţi, dublată de un consens politic greu de imaginat cu câtva timp în urmă. State aflate până mai ieri pe poziţii divergente, considerate chiar ireconciliabile, se găsesc acum pe acelaşi front al luptei împotriva terorismului.
Mediul de securitate se consolidează ca urmare a deciziilor politice din noiembrie şi decembrie 2002 de la Praga şi Copenhaga şi din iunie 2004 de la Istanbul, precum şi a multiplicării eforturilor ţărilor democratice pentru edificarea noii arhitecturi de securitate europeană. Evoluţia pozitivă a relaţiilor NATO şi UE cu Federaţia Rusă şi Ucraina şi amplificarea Dialogului Mediteranean stimulează procesul de destindere, dialog şi cooperare, favorizând construirea unei noi ordini internaţionale.
Securitatea statelor europene, ca parte componentă a securităţii globale, nu mai este ameninţată de izbucnirea unui conflict militar de proporţii. Se menţin, totuşi, numeroase focare de tensiune şi criză, fiind posibilă izbucnirea unor conflicte locale de mică intensitate. Pe viitor, accentul se va deplasa tot mai mult de la riscurile de natură militară la cele asimetrice, de natură nemilitară.
La nivelul relaţiilor interstatale, dependente de evoluţiile din sistemul internaţional, relaţiile dintre cele mai importante state în economia strategică globală au o relevanţă particulară.
Analizând situaţia din această perspectivă, se remarcă eforturile de aplanare a tensiunilor în relaţiile transatlantice. Evenimentele care i-au adus faţă în faţă pe oficialii europeni şi pe cei americani au marcat revenirea la un trend consensual în abordarea celor mai stringente probleme de către SUA şi principalele state europene. Cu toate aceste eforturi, relaţiile transatlantice sunt departe de a reface starea existentă înaintea intervenţiei coaliţiei conduse de SUA în Irak.
La nivel global, se remarcă eforturile principalelor puteri de a concura SUA dar, în acelaşi timp, se caută şi modalităţi de cooperare şi acţiune în comun, în funcţie de interese. Această evoluţie este generată, în primul rând, de conştientizarea situaţiei actuale – că nici o combinaţie de puteri nu poate egala sau contrabalansa în mod real superputerea americană. În al doilea rând, nici SUA nu acţionează pentru a se crea percepţia unei ameninţări directe asupra celorlalte puteri care ar putea să accelereze coagularea unei alianţe a puterilor cu efect de contrabalansare. Un alt aspect, relevant în evoluţia relaţiilor interestatale, este dat de dimensiunea internă a politicilor externe.
Acest aspect este mai nuanţat de la o ţară la alta. În rândul opiniei publice şi, mai ales, în unele state europene, s-a format percepţia că superputerea americană a căpătat caracteristicile modelului imperial. Percepţiile opiniei publice, în special din statele democratice, faţă de evoluţiile din sistemul internaţional sunt deosebit de importante şi vor influenţa substanţial politica externă a acestor state. În acelaşi timp, percepţiile faţă de poziţionarea unor state în relaţiile cu SUA sunt decisive în cadrul politicii interne.
Procesul de globalizare, care poate fi definit, ca integrare transnaţională, este în continuă dezvoltare, aspect demonstrat de cele două procese istorice de extindere petrecute în anul 2004, a celor două organizaţii de securitate, NATO şi UE, precum şi de perspectiva evoluţiei raporturilor dintre acestea.
În cadrul acestora se manifestă o serie de tendinţe de “globalizare a securităţii” prin mecanismele de implicare militară ale SUA, coaliţiilor, precum şi a NATO în diferite regiuni ale lumii. Aceste evoluţii ale măsurilor de securitate se dezvoltă pe două dimensiuni principale, respectiv, una “reactivă” (prin declanşarea şi angajarea în intervenţii militare împotriva unor state generatoare de riscuri) şi o alta, relativ nouă, “anticipativă şi preventivă”, legată de abordarea într-o manieră extinsă a surselor de risc, prin lansarea unor formule de parteneriat.
Aceste dimensiuni au provocat modificarea fundamentală a politicilor tradiţionale ale unor state, prin participarea la acţiuni conduse de S.U.A.
În condiţiile în care statul naţional, ca actor pe scena internaţională, pierde din relevanţă, se constată, totuşi, o continuare a acţiunilor pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaşterea statală a unor actori nonstatali (Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud, Adjaria, Transnistria etc.) care se situează în afara globalizării.
Fenomenul globalizării este caracterizat de incapacitatea eliminării inegalităţilor sociale şi de dezvoltare economică, iar proiectele de asistenţă internaţională în zonele aflate în dificultate vor fi extinse.
Se poate aprecia că actualul mediu de securitate are următoarele trăsături:
a) disoluţia bipolarităţii şi intrarea într-o nouă fază. În această perioadă, doar Statele Unite ale Americii au dovedit capacităţi şi posibilităţi reale de implicare eficientă în gestionarea problemelor majore ale omenirii, fiind considerate ca singura superputere politică, economică, financiară şi militară credibilă şi viabilă. În aceste condiţii, caracteristica actualei perioade o reprezintă unipolaritatea;
b) afirmarea tot mai evidentă a Uniunii Europene ca factor de stabilitate şi progres, dezvoltarea economică şi militară accelerată a Chinei, precum şi ofensiva diplomatică a Rusiei, pentru care starea de “veghe” faţă de problemele majore ale lumii s-a terminat, sugerează că noul sistem de securitate internaţională se va edifica pe o structura multipolară ;
c) apariţia şi consacrarea unor actori internaţionali non-statali. Având ca principale trăsături lipsa apartenenţei la un areal geografic, conducerea după reguli şi norme specifice şi raportarea la alte valori decât cele naţionale, aceştia tind să controleze şi să gestioneze domeniile şi sectoarele emblematice ale puterii: tehnologia ultraperformantă, economia, finanţele şi, nu în ultimul rând, resursele energetice;
d) afirmarea unor noi tendinţe în dezvoltarea şi funcţionarea instituţiilor şi organizaţiilor politice, economice şi de securitate internaţionale:
• trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă presupune nu numai concepte noi dar şi structuri şi modalităţi de acţiune adecvate. Ca atare, NATO şi-a dezvoltat şi îşi perfecţionează atât strategia de integrare şi cooperare, cât şi pe aceea de consultare cu Federaţia Rusă şi Ucraina, concomitent cu asumarea de responsabilităţi dincolo de aria sa de cuprindere;
• apariţia unor tendinţe de gestionare a crizelor pe considerente regionale. Organizaţii cum sunt ONU sau OSCE încurajează preluarea de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaţionale de către coaliţii sau organizaţii regionale.
În aceste condiţii, este evident că, pe lângă strategiile politico-militare sau alianţele politico-economice ce se construiesc astăzi pentru promovarea intereselor naţionale de securitate, sistemul politic al relaţiilor internaţionale trebuie să suporte câteva modificări, respectiv:
•reformarea instituţiilor politice internaţionale şi regionale, adaptarea lor la noile perspective geopolitice;
•relansarea credibilităţii şi autorităţii instituţiilor politice internaţionale. Dintre acestea, ONU îi revine un rol deosebit în promovarea unui sistem al relaţiilor internaţionale, care să aibă ca valori fondatoare democraţia, toleranţa, recunoaşterea diversităţii şi coexistenţei civilizaţiilor şi culturii democrate, încurajarea şi susţinerea statelor care promovează democraţia şi pacea;
•debirocratizarea, transparenţa şi eficienţa decizională în instituţiile internaţionale;
•redefinirea noilor valori şi ţinte ale politicii internaţionale în condiţiile dispariţiei bipolarismului şi ale noilor provocări geostrategice pe care le aduce globalizarea neoliberală;
•refirmarea unei noi filozofii a politicii relaţiilor internaţionale, fundamentată pe principiul multipolarismului acceptat. Această perspectivă este una de viitor, atâta timp cât între SUA şi celelalte puteri mondiale sau regionale se realizează un parteneriat politic concurenţial;
•redefinirea rolului politic şi militar al NATO, astfel încât să nu intre în contradicţie sau să nu se suprapună peste misiunea altor instituţii internaţionale.
•soluţionarea politică durabilă a diferendelor din Orientul Mijlociu, în special a conflictului israeliano-palestinian;
•solidarizarea activă a statelor dezvoltate cu ţările aflate în regiuni defavorizate. Mobilizarea de resurse financiare şi economice pentru ţările sărace, sărăcia fiind, poate, al doilea flagel cu care se confruntă omenirea, în prezent. Susţinerea unei dezvoltări asistate, pe principii politice şi, mai degrabă, umaniste, decât economice, a regiunilor subdezvoltate ale planetei;
•promovarea unui document de politică internaţională, care să definească lupta împotriva terorismului ca prioritate a relaţiilor politice internaţionale şi care să ofere instrumente politice, economice şi militare de a exercita presiuni pentru descurajarea aliaţilor reali şi potenţiali ai terorismului internaţional;
•o voinţă politică hotărâtă a guvernelor statelor democratice de a nu mai avea nici un fel de relaţii cu regimuri politice dictatoriale sau mişcări politice cu potenţial terorist.
Începutul secolului al XXI-lea deschide o eră nouă în politica internaţională, în care securitatea şi, implicit, competiţia pentru afirmarea şi consolidarea noilor actori în jocul puterii mondiale ocupă locul central în determinrea evoluţiei lumii şi stabilirea noii ordini internaţionale.
Pacea, securitatea şi stabilitatea spaţiului european şi euroatlantic, solid implementate prin acţiunea comună, dar şi independentă a celor două organizaţii – NATO şi UE -, impun, în condiţiile gravelor ameninţări actuale la adresa libertăţii şi existenţei umane, luarea în considerare a unor priorităţi complementare, care să le consolideze, să acorde globului şansa unei cooperări mai largi, unei dezvoltări neîngrădite de nici un pericol în deceniile care urmează.
Între aceste priorităţi, apreciem că e necesar a fi luate în calcul cel puţin următoarele trei elemente:
•coerenţa acţiunilor parteneriale şi internaţionale ale NATO şi UE, de natură să ofere un cadru mai eficient demersurilor securitare ale acestora, o finalitate sporită eforturilor de îngrădire şi combatere a terorismului transfrontalier, a folosirii armelor de nimicire în masă şi armelor neconvenţionale, a extinderii crimei organizate;
•consistenţa acţiunilor militare şi civile, politice, economice, sociale, diplomatice, ştiinţifice, culturale şi de altă natură ale UE şi NATO dedicate întăririi stabilităţii şi securităţii continentului, progresului şi prosperităţii acestuia;
•realizarea unor angajamente politice pe termen lung ale statelor membre ale celor două organizaţii de a conlucra strâns în combaterea gravelor pericole şi ameninţări din mediul de securitate internaţional.
Complementaritatea acestor priorităţi este mai mult decât necesară, în condiţiile în care, la nivelul continentului, al Alianţei şi Uniunii Europene, cel puţin între “grei”, dar şi între noii membri din Estul continentului şi vechii membri din Vest, există încă divergenţe şi deosebiri de vederi care grevează într-o oarecare măsură asupra Politicii de securitate şi apărare comune, a Iniţiativei privitoare la capacităţi, afectând procesul dezvoltării lor congruente viitoare şi, implicit, modul solidar, ferm, elaborat în care se abordează confruntarea cu terorismul.
În faţa atâtor schimbări geopolitice, strategice şi tehnologice, a complexităţii ameninţărilor asimetrice şi transfrontaliere, implementarea şi evoluţia conceptului de spaţiu european unic de securitate şi cooperare s-au dovedit că sunt şi rămân o necesitate. Fondat pe aspiraţia comună de dezvoltare în securitate şi stabilitate a continentului, conceptul presupune un dinamism şi o capacitate sporită de gestionare a crizelor, de restabilire a păcii, de desfăşurare a operaţiilor umanitare sau de evacuare a resortisanţilor.
Or, e limpede că extinderea spaţiului european unic inclusiv în perimetrul balcanic, care ar însemna accederea, într-o perspectivă medie, a celor trei state din Balcanii de Vest cu nume deja vehiculate în staff-ul nord-atlantic, a Ucrainei, dar şi a Uniunii Serbia şi Muntenegru, va consolida stabilitatea şi securitatea continentului, va căpăta capacităţi sporite de a umple acele “găuri negre” de pe harta regiunii, cum este autoproclamata republică transnistreană, ce au efect destabilizator, destructurant pentru unitatea şi integritatea Europei. Transformarea spaţială şi structurală a NATO şi UE va conduce la apariţia unor noi forme de cooperare şi consolidarea celor existente, la crearea unor noi instrumente specifice de contracarare a riscurilor neconvenţionale, la evoluţii pozitive pe planul dezvoltării şi securităţii subregionale, regionale şi interregionale.
Extinderea actuală a frontierei estice a UE şi NATO pe axele nord-est şi sud-est, cu zece, respectiv, şapte noi state, reprezintă un pas decisiv spre constituirea spaţiului european unic de securitate şi cooperare.  Practic, noul val de state membre, cel mai mare din istoria celor două organizaţii, contribuie substanţial la unitatea şi stabilitatea întregului continent, relansând cu putere dezbaterile asupra politicilor comune europene de securitate şi cooperare. Şeful administraţiei de la Casa Albă apreciază momentul ca fiind unul ce uneşte democraţiile tinere cu cele consacrate din Europa şi ajută la crearea unei Europe întregi, libere şi paşnice.
De altfel, după 2007, când România şi Bulgaria vor fi încheiat actuala extindere, UE va fi cu adevărat cea mai mare piaţă comună din lume, cu o populaţie de aproape 500 milioane oameni şi o suprafaţă uriaşă, ce-şi va alătura disponibilităţile securitare Alianţei, organizaţie având o capacitate politică şi structurală superioară, proprie consolidării echilibrelor geostrategice în sfera stabilităţii şi securităţii. Nu-i mai puţin adevărat că atunci vor apărea noi probleme europene specifice, derivate din extindere, ajutor pentru Europa Centrală şi de Sud-Est, conflicte etnice, terorism, proliferarea ADM, controlul migraţiilor, traficul de arme, droguri, fiinţe umane etc., ce ar putea afecta funcţionalitatea Uniunii şi stabilitatea spaţiului unic.
Dincolo de toate aceste posibile dificultăţi, însă, un lucru este sigur în cadrul conceptului european de securitate dezvoltat după 1999, indisociabil celui de cooperare, care asigură combaterea eficientă a complexităţii şi varietăţii riscurilor din mediul continental şi global, noile state membre adaugă Uniunii, ce şi-a definit o politică externă şi de securitate comună, propria lor capacitate de a îmbunătăţi raporturile de putere, propriile resurse de stabilitate şi securitate.
În contextul creşterii eficienţei Uniunii Europene şi sporirii contribuţiei acesteia în domeniul securităţii la nivel global şi regional, se impune consolidarea instituţiilor proprii, astfel încât să dispună de o politică coerentă, de mijloace şi instrumente adecvate pentru a putea juca un rol semnificativ în gestionarea situaţiilor tot mai complexe şi mai diversificate din mediul actual de securitate.
Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, este necesară coordonarea politicilor economice şi de securitate, concomitent cu perfecţionarea modalităţilor şi metodologiilor de aplicare a acestora. În acest scop, procesul de decizie trebuie simplificat, astfel încât să implice un singur cadru instituţional, care să dea consistenţă hotărârilor adoptate şi să conducă în mod ferm la o acţiune unitară a tuturor membrilor uniunii.
În contextul dat, Uniunea Europeană trebuie să acţioneze în limitele definite prin Constituţie şi tratate şi să respecte identitatea naţională a membrilor săi. Stabilitatea unor norme şi reguli, inclusiv a unui catalog de componente în acest sens, reprezintă nu numai o acţiune benefică, oportună şi legală, dar şi o opţiune realistă şi viabilă, astfel încât atitudinile şi luările de poziţie ale fiecărui membru să se încadreze în deciziile comune ale Uniunii.
Perspectiva realizării unui spaţiu unic european de securitate şi cooperare care să includă şi Federaţia Rusă se rezumă doar la formele parteneriale cunoscute sau altele care s-ar putea lansa în viitor, iar aceea a integrării lor depline şi a construirii unui spaţiu unic eurasiatic de la Lisabona la Vladivostok este şi mai departe de viitor.
În acest context, soluţia cea mai viabilă ar fi proiectarea, într-o primă etapă, a unui model de cooperare eficient spre regiunile învecinate Spaţiului Central-European organizat pe baza principiilor potenţării reciproce, multinaţionalităţii şi responsabilităţii regionale, al interdependenţei, ce incumbă o participare activă la promovarea intereselor şi aspiraţiilor comune europene şi euroatlantice.
Totuşi, raporturile Rusiei cu UE ar putea avea o dezvoltare comună în viitor, dată fiind implicarea celei dintâi în asigurarea securităţii energetice a Uniunii şi în jocurile geopolitice de stăpânire a Eurasiei, ca şi posibilitatea ca ea să devină, alături de China, o putere rivală a SUA, într-o nouă construcţie multipolară viitoare.
Dubla determinare a stabilităţii şi securităţii regionale şi continentale de către NATO şi UE fortifică spaţiul european periferic, asigură o difuziune accelerată a democraţiei, libertăţii, echităţii şi securităţii sociale la nivelul fostelor state comuniste din Est.
Spaţiul unic elimină,  practic, ideea alternativelor pe care UE le-ar putea proiecta independent de NATO în chestiunea securităţii continentului, a duplicărilor inutile, a unor posibile fisuri în relaţia transatlantică. Folosirea capacităţilor Alianţei de către U.E. este pasul aşteptat spre o normalitate la care state cu dublă apartenenţă la aceste organizaţii era firesc să se gândească, din moment ce dezvoltau acelaşi proces pe două planuri suprapuse. Pe de altă parte, să nu uităm că UE a finalizat, de curând, independent o primă operaţie pe un teatru îndepărtat, ne referim la operaţia Artemis, din Republica Democratică Congo, şi că ea va realiza, până în 2007, capacităţi de răspuns rapid (cunoscutele Battle Groups), cu contribuţie naţională, ale căror elemente vor putea fi utilizate, prin rotaţie, la Forţa de Reacţie a NATO şi vor fi disponibile pentru forţele comune alocate atât NATO, cât şi U.E.
Consacrată prin Tratatul de la Nisa, actuala politică de securitate şi apărare dezvoltată de Europa îi permite acesteia să-şi joace propriul rol şi să-şi asume responsabilităţile asupra destinului propriu. Totodată, o obligă să-şi definească mecanismele de planificare, structuri de comandă, să sporească forţa noilor sale capacităţi de acţiune şi proiecte politico-strategice, să-şi asigure o largă securizare, care să ţină cont de faptul că priorităţile SUA se orientează deja spre alte regiuni ale lumii, dar şi de necesitatea prezervării legăturii transatlantice, ce va continua să aibă şi în viitor un rol determinant în securitatea regiunii noastre.
Edificarea spaţiului unic de securitate şi cooperare nu este scutită de “crizele construcţiei europene”, ce relevă o Europă a diversităţilor, în care lărgirea UE este un proces dificil, deloc simplu şi linear. Cum securitatea se relevă ca obiectiv prioritar atât pentru o organizaţie, cât şi pentru cealaltă, raporturile dintre ele sunt coezive şi au la bază principiile unui parteneriat strategic benefic pentru ambele părţi şi, mai ales, pentru securitatea şi apărarea Europei, pus în operă de Aranjamentele Berlin Plus, care se ştie că reafirmă: specificitatea fiecărei organizaţii; respectul şi egalitatea autonomiei lor în luarea deciziilor; necesitatea consultării mutuale, dialogului, transparenţei şi cooperării; respectul intereselor membrilor UE şi NATO; respectul principiilor Cartei ONU; angajamentul fiecărei organizaţii de a dezvolta capacităţile sale militare coerent şi întărindu-le mutual, în funcţie de nevoile comune ale celor două organizaţii.
De altfel, mai mult ca sigur că nu doar ideea spaţiului unic pe care îl gestionează, ci mai ales responsabilităţile comune pentru securitatea şi stabilitatea acestuia constituie argumentele unei extinderi de problematică partenerială, de la chestiunea iniţială a gestionării crizelor la subiecte ca: lupta contra terorismului, a proliferării armelor de nimicire în masă, a piraţilor cibernetici, iniţiativele pentru Balcani, noile capacităţi pentru noi ameninţări şi lărgirea celor două organizaţii.
În faţa complexităţii lumii, a prăbuşirii fostelor echilibre internaţionale, a terorismului şi altor ameninţări globale, NATO şi UE trebuie să aşeze o Europă activă unită, ce şi-a proiectat o justă viziune strategică, s-a eliberat de spectrul naţionalismelor, extinzându-şi frontierele teritoriale şi ideatice spre frontiera unică a unui spaţiu european comun. Un pas în plus spre acest obiectiv îl face noul Tratat Constituţional, adoptat în iunie 2004, la Bruxelles, ce cuprinde referiri exprese la politica externă şi de securitate comună şi la politica europeană de securitate şi apărare, la cooperarea dintre cele două organizaţii, oferind un suport legislativ solid relaţiilor dintre ele.
Interesele colective şi interesele naţionale se regăsesc puternic protejate în viitorul spaţiu european unic, unde politica comună de securitate şi apărare contribuie implicit la fiecare dintre avantajele esenţiale ale integrării: progresul economic şi civil, eliminarea frontierelor şi securizarea spaţiului, piaţa unică, pacea şi stabilitatea continentului.
În actualul context internaţional se poate afirma, fără riscuri de exagerare, că un procent important al populaţiei globului trăieşte într-un climat de insecuritate.
Există riscuri naturale, cum sunt inundaţiile, cutremurele de pământ, epidemii, dar şi riscuri “umane” cum ar fi catastrofele industriale dar şi cele generate de conflictele interetnice, grupările teroriste, regimurile autoritare, comerţul ilicit şi contrabanda, traficul de droguri şi de arme etc.
Vulnerabilităţile unui stat sau ale unei “entităţi” generează prin ele însele vulnerabilităţile sistemului din care acesta/aceasta face parte. Ar putea fi incluse şi enumerate ca generatoare de vulnerabilitate, mai ales în zonele sărace economic, următoarele fenomene: inegalitatea socială; sărăcia; conflictele interne; deturnarea resurselor; conflictele regionale.
În general conflictele, oriunde apar şi se manifestă în lume, pot fi definite ca “adevărate găuri negre”, surse şi “generatoare de insecuritate” pentru întreaga populaţie dar în mod special pentru cea din statele democratice care-şi asumă rolul de “lead nation”.
La nivel doctrinar un sistem de securitate, individuală sau colectivă, la nivel naţional sau regional/internaţional, trebuie să aibă în vedere cel puţin trei elemente, extrem de complexe şi interdependente:
a.existenţa unui mod de operare, care să ţină cont de: respectarea drepturilor omului; autorităţi politice, recunoscute şi acceptate; utilizarea unor instrumente legale de acţiune; utilizarea forţei numai în situaţii perfect justificate; comunicarea şi dialogul cu părţile implicate şi, eventual, dezvoltarea unor parteneriate în scopul dezamorsării conflictelor.
b.constituirea şi funcţionarea unei “forţe de intervenţie”, care trebuie să fie alcătuită din: militari; forţe de poliţie; organizaţii umanitare; personal de monitorizare a respectării drepturilor omului; administraţie civilă.
c. cadrul legal de existenţă şi funcţionare a sistemului de securitate, cadru care oferă legitimitate tuturor acţiunilor şi care trebuie să se bazeze pe următoarele elemente constitutive: respectarea legislaţiei statului “gazdă”; legislaţia statelor participante; legislaţia internaţională referitoare la: (criminalitate; drepturile omului; ajutorul umanitar).
De asemenea construirea unui sistem comun de securitate  eficient presupune şi elaborarea unei strategii şi reglementarea aspectelor financiare care să asigure funcţionarea fără sincope ale acestuia.
Un aspect extrem de important în constituirea unui sistem de securitate la nivel regional sau internaţional îl reprezintă consensul populaţiei fiecărui “actor”. Acceptarea participării la acţiuni colective şi asumarea tuturor riscurilor care decurg din aceasta reprezintă un element extrem de important în funcţionarea şi chiar existenţa sistemului.
Abordând extrem de pragmatic aspectul vulnerabilităţilor sistemului de securitate putem afirma că fiecare din elementele listate mai sus poate fi în acelaşi timp atât factor de stabilitate cât şi element de vulnerabilitate a sistemului.
În acelaşi timp, privind la evoluţia evenimentelor pe plan internaţional trebuie să subliniem un aspect extrem de important: discrepanţa dintre capabilităţile de securitate naţională, regională/internaţională existente, constituite în principal din largi forţe militare şi de ordine şi nevoile reale de securitate pe aceleaşi paliere geografice, economico-sociale, politice.
Constituirea unor structuri/forţe de intervenţie/răspuns adecvate noilor ameninţări, fie ele şi la scară redusă presupune schimbarea “filozofiei” de abordare a problemelor ridicate de asigurarea securităţii şi siguranţei populaţiei şi societăţii. Dacă acest lucru pare a fi mai “simplu” într-un regim dictatorial, este extrem de dificil de realizat într-o societate democratică bazată pe  respectarea drepturilor omului.
Având în vedere cele mai sus menţionate, am putea spune că vulnerabilităţile actualului sistem internaţional de securitate pot fi generate de:
o strategie de securitate care nu ţine cont de ameninţările reale şi de interesele tuturor participanţilor;
absenţa cadrului juridic acoperitor, care să ofere legitimitate acţiunilor întreprinse;
“forţe” de securitate inadecvat constituite, antrenate şi echipate şi în acelaşi timp disponibile ducerii acţiunilor specifice de prevenire, combatere sau contracarare a riscurilor existente;
absenţa resurselor şi în mod special a celor financiare.
Identificarea vulnerabilităţilor generează implicit soluţiile pentru eliminarea acestora şi consolidarea sistemului de securitate.
Astfel, elaborarea strategiei de securitate presupune în primul rând identificarea riscurilor pentru sistem dar şi pentru fiecare participant, luat ca o entitate. Identificarea şi armonizarea “intereselor comune de securitate” şi a “intereselor de securitate comună” este esenţială în elaborarea strategiei de securitate.
Asigurarea legitimităţii tuturor acţiunilor de prevenire, combatere sau contracarare a ameninţărilor este fundamentală într-un sistem care funcţionează pe principiile democratice, în care primează respectarea drepturilor omului. Identificarea ameninţărilor şi ale riscurilor, alături de existenţa unei strategii  permite constituirea unor “forţe de intervenţie” adecvate scopului pentru care au fost create. Resursele sunt esenţiale, indiferent de natura lor. Existenţa lor asigură practic punerea în aplicare a strategiei.

1.2.Definiţia crizei
Studiul crizelor politico-militare internaţionale sub forma unei anumite metodologii care să aplice principii ştiinţifice este un fenomen recent, care datează de o jumătate de secol. Primele sinteze pe această temă au apărut la mijlocul anilor ’70. Cercetările realizate în SUA, stimulate de criza rachetelor din Cuba au deschis calea unei noi discipline a relaţiilor internaţionale, şi anume managementul crizelor. În timpul Războiului Rece, analiza crizelor a fost dezvoltată mai ales pentru înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest.
Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Pentru contemporanii lui Platon, verbul krinein însemna a judeca, apoi a separa, sau  a discrimina, sau a decide. Cuvântul latin krisis, cu înţelesul de astăzi, suferă transformări succesive în limbile romanice.
Esenţialul din etimologia cuvântului este legat, probabil, de noţiunea de decizie. În centrul oricărei definiţii, oricărei înţelegeri utile şi riguroase a fenomenului crizei, se află această obligaţie de a decide. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie luată sau în lipsa unui raţionament anterior.
1.2.1.Evoluţia conceptului de criză
Există multiple definiţii ale crizei, formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau de cercetători ai fenomenului. Aceste prime eforturi de analiză scot la iveală două aspecte notabile: criza în relaţiile internaţionale este un fenomen aparte, deosebit de important dar există foarte puţin consens asupra definiţiei acestei noţiuni. Acest aspect paradoxal poate fi explicat prin extrema complexitate a fenomenului precum şi prin numărul mare de crize produse în secolul XX. Autorii care au studiat aceste fenomene au adoptat definiţii dintre cele mai diverse.
Generalul Quesnot, şeful statului major al preşedintelui Franţei în perioada 1992 – 1995, formula următoarea definiţie a crizei: “există criză atunci când se reuneşte la Quais d’Orsay celula cu acelaşi nume”.
Charles Hermann oferă următoarea definiţie: „O criză este o situaţie care: ameninţă obiective prioritare ale unităţii decizionale; reduce timpul de reacţie disponibil înainte ca decizia să se transforme în acţiune; survenirea sa ia prin surprindere membrii unităţii decizionale”.
În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă “ o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escalade către un conflict armat, iar adversarul este împiedicat să obţină un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă miza crizei şi, prin urmare, riscul minim pentru cel care se află în defensivă ”.
Philippe Moreau-Defarges defineşte criza drept “ruptura unui echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o confruntare de acţiuni de naturi diverse, care se exercită în conformitate cu anumite tendinţe generale ale politicii statelor”.
Raymond Aron, analizează criza drept “perioada unui conflict între două sau mai multe state, care intervine atunci când una dintre părţi a pus cealaltă parte în defensivă asupra unui punct precis sau care poate fi precizat şi este nevoie de luarea unei decizii asupra răspunsului care trebuie dat acestei provocări”. Despre crizele războiului rece acelaşi autor scria: “atunci când posibilitatea războiului nu poate fi luată în calcul … criza este acea formă de violenţă reţinută, de confruntare nedusă până la capăt, menită să exercite o presiune asupra celuilalt pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi pentru a obţine de la acesta concesii care nu depăşesc pragul mizei şi riscului războiului total”.
În proiectul de lege românesc privind „Sistemul Naţional de Management Integrat al Crizelor” la Art.2(1) se dă următoarea definiţie:
„Criza este o situaţie de anormalitate, la nivel naţional sau internaţional, în care sunt ameninţate sau perturbate condiţiile de viaţă, sănătate şi mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică sau socială, ordinea şi valorile constituţionale sau îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale statului, iar pentru revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin acţiunea unitară a sistemelor naţionale cu competenţe în domeniu”.
Din aceste definiţii şi altele prezentate în anexa nr.1 se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei:
▪ criza marchează ruptura unui status quo şi contestarea unei stări de echilibru;
▪ criza are un caracter relativ datorită modului diferit în care actorii o percep;
▪ existenţa, în orice criză, a posibilităţii de escaladare a acesteia, de confruntări militare;
▪ dinamica procesului de luare a deciziilor este accelerată datorită necesităţii de a lua decizii importante în condiţiile în care nu există acces imediat la informaţiile indispensabile pentru adoptarea unei decizii corecte, într-o atmosferă marcată de nelinişte, tensionată, într-un interval de timp limitat.
Criza este, prin urmare, un fenomen acut şi nu cronic şi în consecinţă, dinamicile procesului de luare a deciziilor este anormal şi extraordinar. Ca o definiţie de sinteză, putem considera criza drept „un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat”. Ea implică pentru factorii de luare a deciziilor definirea unei poziţii fie în favoarea conservării fie în favoarea transformării unui sistem dat, în perspectiva întoarcerii la un echilibru. Aplicat sistemului internaţional, criza poate fi, într-un mod mai mult sau mai puţin previzibil, rezultatul unei situaţii de tensiune, sau al unei intenţii ofensive a unuia dintre actorii implicaţi.
În toate cazurile, criza, fiindcă este purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau internaţională, necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare şi punerea în aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa.

1.2.2.Tipologia şi fizionomia crizelor
În funcţie de fenomenul (domeniul) în care au loc, crizele, ca şi conflictele pot fi: politice, economice, sociale, informaţionale, culturale, financiare, etnice, religioase, militare şi politico-militare. Crizele politico-militare apar atunci când sistemele sau acţiunile politice ajung în impas, când sunt epuizate toate celelalte resurse şi se apelează la forţa armată. De regulă, criza politico-militară constituie o etapă superioară a unei crize politice interne şi internaţionale.
Desigur, crize se pot găsi în oricare alt domeniu al acţiunii umane şi nu numai, dar important este să sesizăm acele domenii şi acele crize care au un rol central în determinarea, configurarea şi reconfigurarea fenomenului conflictualităţii. În funcţie de spaţiul pe care îl cuprind, ele pot fi: globale, continentale, zonale (regionale), în zone de falii şi chiar în zone de confluenţă.
În funcţie de zona în care se desfăşoară, de implicaţiile politice şi de entităţile angajate, crizele şi conflictele pot fi: naţionale (în interiorul graniţelor unui stat); frontaliere (între două state care au aceeaşi frontieră), regionale şi globale.
În funcţie de calitatea şi caracteristicile entităţilor angajate, pot fi: inter-etnice; religioase; inter sau intra-civilizaţionale; inter-instituţionale; inter-categorii sociale; profesionale.
În funcţie de intensitate, crizele şi conflictele pot fi: de joasă intensitate, de intensitate medie şi de mare intensitate. Crizele se înscriu totdeauna pe o treaptă superioară de intensitate şi pot duce la conflicte violente şi chiar la războaie.
Crizele trec, de regulă, prin următoarele etape: anormalitate, pre-criză, criză şi conflict (război), refacere şi reabilitare, reconstrucţie, normalizare sau: escaladare, dezacord, confruntare, conflict, atenuare, stabilitate (vezi anexa nr.2).
Trecerea de la normalitate la anormalitate nu este totdeauna sesizabilă la timp. De fapt, nu există un anume tip al acestei treceri, întrucât normalitatea nu este lineară, iar variaţiile în evoluţia fenomenelor şi proceselor politice, economice, sociale, informaţionale şi militare se încadrează în limite destul de mari, ele însele variabile de la o societate la alta, de la o ţară la alta, de la o etapă la alta. De aceea, trecerea de la normalitate la anormalitate nu cunoaşte un prag critic, adică o linie de despărţire clară şi distinctă. Anormalitatea poate fi sesizată foarte târziu, când situaţia deja se complică. Între normalitate şi anormalitate nu există, practic, un hiat sau un interval de timp în care ar trebui făcut neapărat ceva. Aşadar, anormalitatea este mai mult decât o simplă degradare a normalităţii, este o stare de degradare, în care lucrurile bune se amestecă cu cele rele, iar indicatorii de stare înregistrează variaţii foarte mari, aşa cum înregistrează aparatele sofisticate indicatorii de stare ai unui organism care se îmbolnăveşte. Important este să ai o astfel de „aparatură”, să fie constituit şi instituit un astfel de sistem de supraveghere şi evaluare a stării unei societăţi, unui sistem, unei realităţi.
Etapa de precriză se caracterizează prin creşterea mişcărilor haotice din interiorul sistemului, prin degradarea indicatorilor de stare şi dinamică.
Etapa preconflictuală cuprinde, în general, două faze: deosebirea şi opoziţia. Este adevărat, nu totdeauna acestea fac parte din evoluţia sau involuţia fenomenului spre starea de criză sau spre conflict. Deosebirea nu duce totdeauna la opoziţie, iar opoziţia nu are ca finalitate totdeauna conflictul. Dialectica acestor elemente fireşti şi necesare de funcţionalitate a sistemului – deosebirea şi opoziţia -, existente în toate etapele de dezvoltare a unui fenomen şi proces, nu duc în mod automat la crize şi conflicte. Uneori, evoluţia fenomenului (procesului, sistemului) se limitează la menţinerea unui echilibru dinamic între componentele (părţile) care se deosebesc (unitatea se menţine mai ales prin diversitate) sau se opun, fără a se ajunge la criză şi la conflict, conflictul presupune distrugerea definitivă (sau în anumite proporţii) a părţilor şi reconstrucţia sistemului sau constituirea unui nou sistem (fenomen, proces), care se prezintă extrem de dificilă,  întrucât se ştie, este de două ori mai greu să reconstruieşti ceva decât să construieşti altceva.

1.2.3.Delimitări conceptuale. Crize politico-militare, războaie şi diferende internaţionale
Criza politico-militară este o stare acută, de tranzit, fie către o reaşezare a ordinii fie către un conflict, de unde necesitatea de a stabili care este pragul care separă o criză de un diferend sau de un război. Criza şi războiul reprezintă două subcategorii ale unui fenomen mai larg, diferendul internaţional.
În cadrul diferendului, relaţiile dintre state îmbracă forme diverse:
a) Diferendele internaţionale fără criză sau război sunt situaţii de tensiune permanentă, de lungă durată, instabile prin natură şi susceptibile de a exploda. Statele se ameninţă unele pe altele într-un mod mai mult sau mai puţin deschis. Ele pot utiliza diverse mijloace pentru a-şi atinge obiectivele. Dacă ameninţarea sau recursul la forţa armată rămâne o eventualitate, relaţiile dintre statele despărţite printr-un diferend se înscriu într-o normalitate fragilă.
b) Crizele care nu se transformă în război pot avea drept cauză directă decizii, circumstanţe, accidente sau alte evenimente deosebite. Ele pot apărea între două sau mai multe state care se confruntă brusc cu o situaţie în aparenţă dificil de acceptat în relaţiile dintre ele şi care comportă riscuri şi pericole. Deciziile trebuie luate fără întârziere şi sunt susceptibile să antreneze la rândul lor, reacţiile brutale şi violente ale celeilalte părţi.
c) Crizele care precedă războiul şi războaiele propriu – zise sunt relativ puţin numeroase. În secolul XX, cele mai multe crize au fost controlate, fie într-un mod nonviolent, fie prin folosirea limitată a forţei.
Războiul sau conflictul armat este adesea rezultatul unei crize politico-militare gestionate defectuos. Unii cercetători americani consideră că şi pe parcursul derulării războaielor pot fi deosebite mai multe genuri de crize.
Există, totuşi şi o altă abordare care distinge între “criză” şi “situaţii de criză”, între o criză internaţională clară şi dificultăţi pasagere, chiar dramatice, survenite în timpul războiului. În oricare din aceste situaţii, războiul poate constitui adesea o criză pentru un stat terţ, care nu este implicat în mod direct sau imediat dar care s-ar putea implica ulterior în conflict din diverse raţiuni. De exemplu, războaiele din Liban, Cambogia, Somalia, cele din fosta Iugoslavie au constituit crize pentru actorii internaţionali cu interese din cele mai diverse în zona afectată.

1.2.4.Criterii de clasificare a crizelor politico-militare internaţionale
Într-o enumerare neexhaustivă, printre criteriile propuse în literatura de specialitate pentru clasificarea crizelor internaţionale amintim: criteriul cronologic şi geografic; intensitate sau rezultat ( paşnice sau beligerante); numărul de părţi implicate ( mondiale, regionale, bilaterale); originile şi cauzele declanşatoare ale crizelor (subite sau progresive, fortuite sau voluntare); influenţa crizelor asupra evoluţiilor geopolitice (crize induse, crize angrenaj, crize calculate, crize accidentale).
a.  Folosind clasificarea ce are drept punct de referinţă perioada războiului rece combinată cu un criteriu geografic deosebim:
▪crizele periferice care afectează interesele periferice ale mai multor puteri. Nu se soldează cu război deoarece nu privesc interesele fundamentale ale marilor puteri implicate;
▪crizele de centru ale războiului rece sunt crize succesive care se derulează în centrul sistemului internaţional (ex. Berlin) şi se propagă spre periferie, în nord sau în sud (Budapesta, Praga, Mediterană);
▪crizele ulterioare războiului rece (după 1990).
Crizele din Somalia, Cambodgia, Rwanda sunt crize periferice, în timp ce crizele din fosta Iugoslavie, Irak sau cele potenţiale din Iran şi Coreea de Nord pun în discuţie chiar fundamentul organizării noului raport de putere şi sunt crize de sistem. Diferenţa esenţială faţă de perioada războiului rece constă în încercarea de a rezolva aceste crize nu prin înfruntarea blocurilor antagonice, ci prin cooperarea dintre succesorii acestora.
b. Clasificarea crizelor în funcţie de originile şi cauzele acestora:
• crizele progresive sunt cele care se derulează în stare latentă, evoluând gradual. Ea se declanşează în punctul culminant al unui proces lent de acumulare şi de escaladare a tensiunii între doi adversari. Durata de incubaţie este lungă. Exploatarea progresivă a resurselor naturale, punerea în aplicare în mod progresiv a unor tehnologii noi, creşterea demografică sau a fenomenului migraţiei populaţiilor, sunt factori care pot exercita o presiune graduală asupra unui sistem internaţional sau a unui stat, până când depăşesc pragul tolerabilităţii şi generează o criză.
Printre potenţialele crize de acest tip sunt cele care privesc Iranul sau Coreea de Nord. Consolidarea puterii nucleare a acestora constituie un motiv de preocupare pentru comunitatea internaţională.  De asemenea migraţia evreilor în Palestina în prima jumătate a secolului XX a stat, într-o măsură mai mare sau mai mică, la originea diverselor crize ale Orientului Mijlociu după 1947, ilustrând rolul pe care migraţiile internaţionale îl pot avea în declanşarea crizelor. La fel, dezastrele naturale precum seceta extremă care a produs în Somalia foametea şi războiul civil a fost la originea unei crize evolutive şi graduale.
• crizele subite sunt declanşate de evenimente dificil de prevăzut, punctuale şi de foarte scurtă durată. Se poate imagina debutul unei crize subite prin apariţia unui moment dramatic în relaţiile dintre două state atunci când un eveniment neprevăzut rupe echilibrul şi stabilitatea existentă în raporturile bilaterale dintre cele două părţi. O criză subită este dificil de prevenit de către guvernanţi, ea caracterizându-se printr-o surpriză aproape totală.
Războiul dintre Somalia şi Etiopia  din 1977, luarea de ostatici americani la Teheran în 1979, atentatul de la Berlin din 1986, masacrele interetnice din Rwanda din 1990 au fost evenimente bruşte şi generatoare de crize.
• clasificarea crizelor în crize voluntare sau fortuite depinde perspectiva de abordare. Declanşarea unei crize este uneori rezultatul unei politici deliberate. Un stat speră ca, în acest mod, să obţină de la alt stat un anumit avantaj pentru a-şi ameliora propria poziţie sau stare de securitate. Pentru unul dintre state criza este voluntară, pentru celălalt, ea este fortuită.
Când Hitler a remilitarizat Renania în 1936 sau când a solicitat dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, cancelarul german ştia că îşi va constrânge adversarii să riposteze, că va crea o tensiune care va conduce inevitabil la declanşarea unei crize internaţionale grave, din care spera să iasă învingător, consolidând statutul internaţional al Germaniei. Situaţii similare sunt în cazul colonelului Nasser care a colonizat Canalul Suez în 1956 sau când sârbii din Bosnia au invadat Srebeniţa în iulie 1995 pentru a-i alunga pe musulmani.
c. Clasificarea crizelor în funcţie de rolul acestora:
În cadrul acestei clasificări sunt luate în considerare locul crizei în evoluţiile internaţionale si rolul pe care factorii de decizie l-au rezervat acestora, în funcţie de interesele urmărite. Există, astfel, crize induse, crize angrenaj, crize calculate şi crize accidentale.
• criza indusă este o criză voită şi, în general, o criză subită. Este declanşată de un stat care urmăreşte provocarea unui conflict armat. Statul agresor caută un pretext, procură un casus belli pentru a declanşa un război care îi este necesar la acel moment. Statul acţionează în aşa fel încât cealaltă parte să pară responsabilă de declanşarea crizei şi, deci, a războiului. Acesta foloseşte toate mijloacele diplomatice şi politice pentru a-şi izola adversarul, asigurându-şi sprijinul opiniei publice şi solidaritatea, cât mai mult posibil, a comunităţii internaţionale.
Diverse crize induse au apărut de exemplu atunci când Hitler a urmărit să extindă stăpânirea germană prin forţă şi încercând să plaseze responsabilitatea confruntărilor asupra vecinilor. Statele europene, prin politica de appeacement, nu au permis ca aceste crize să atingă punctul culminant – declanşarea războiului. Ultima criză de acest fel, cea iniţiată în 1939 împotriva Poloniei, s-a soldat, după cum era prevăzut, printr-un război despre care se spera că va fi limitat.
Prin urmare, statul care declanşează criza indusă nu urmăreşte un acord sau un compromis ci victoria absolută. Pretextul declanşării crizei este construit. În crizele obişnuite decizia de a recurge la forţă este luată în timpul crizei în timp ce în cazul crizelor induse ea este luată cu mult înaintea declanşării acestora. Astfel, la invadarea Kuweit-ului la 1 august 1990, Saddam Hussein şi-a asumat riscul şi chiar a vrut declanşarea unui conflict.
• criza angrenaj  îşi are originea în voinţa unui stat de a schimba status quo-ul internaţional. Este cazul unui conflict între două state care se extinde la alte state fără ca acestea din urmă să fi dorit aceasta ci pentru că ele au perceput în mod progresiv o ameninţare la adresa lor sau s-au considerat implicate. Aceste crize secundare, derivate din confruntări în derulare, pot conduce la rândul lor la diferende intense. Statele implicate într-o criză angrenaj încearcă să obţină un acord diplomatic care le-ar permite să evite ostilităţile însă adesea se dovedeşte că interesele lor naţionale sunt ireconciliabile.
Criza angrenaj conduce adesea la război. Evenimentele care au condus la primul război mondial oferă mai multe exemple în acest sens (de exemplu implicarea Belgiei neutre în conflagraţie datorită vecinătăţii geografice cu Franţa şi Germania; implicarea în război a SUA datorită torpilării de către submarinele germane a vaselor britanice, implicarea Finlandei în cel de-al doilea război mondial, datorită vecinătăţii sale cu URSS, etc.
• criza calculată este o criză voluntară dintre cele mai frecvente, declaşată din dorinţa de a modifica raporturile de forţe şi echilibrul internaţional. Criza este provocată pentru a transforma un status quo nesatisfăcător. Ea poate servi la introducerea unor date noi în negocierile în curs sau pentru a debloca negocierile aflate în impas. Criza calculată poate fi utilizată pentru a surmonta dificultăţile aduse de propriul sistem politic intern ( cum ar fi revoluţia culturală declanşată în China de Mao Tze Dung).
Criza calculată este utilizată şi pentru a profita de vulnerabilitatea conducătorilor părţii adverse. Ea permite agresorului să transforme brusc sistemul internaţional şi se urmăreşte obţinerea de la alt stat de avantaje importante cum ar fi teritoriu, resursele strategice, avantajele economice dar şi influenţă politică sau recunoaştere internaţională. Statul agresor lansează deliberat o provocare statului advers prin diverse presiuni pornind de la simple agresiuni declarative până la ameninţarea cu războiul.
Specificitatea acestui tip de criză constă în aceea că se urmăreşte convingerea statului adversar să renunţe la atitudinea sa într-o anumită problemă fără a fi nevoie de un război. Succesul crizei calculate depinde de măsura în care obiectivul urmărit poate fi atins fără a declanşa războiul. El depinde atât de credibilitatea ameninţărilor proferate cât şi de receptivitatea adversarului la argumentele prezentate.
Acest tip de comportament politic este numit “pe marginea prăpastiei” sau “brinkmanship” după expresia lui John Foster Dulles, secretarul de stat al preşedintelui Eisenhower.
Exemple de crize calculate care declanşează războaie sunt criza din Cuba din 1892, criza balcanică din 1914, criza Berlinului declanşată de URSS căreia i-au ripostat aliaţii în 1948, criza din Orientul Mijlociu din 1967, iniţiată de colonelul Nasser, care a declanşat “războiul de 6 zile” şi înfrângerea umilitoare a Egiptului şi a cauzei arabe. Exemple de crize mai bine calculate sunt criza bosniacă din 1908, remilitarizarea Renaniei, criza din Munchen din 1938 şi lansarea de către preşedintele Sadat a trupelor egiptene pentru luarea cu asalt a canalului de Suez ( 6 octombrie 1973).
• criza accidentală este o criză subită şi nedeliberată care se produce rar. Factorii de decizie ai statelor implicate au impresia că declanşarea crizei  nu a fost dorită şi nici sancţionată de vreunul dintre actorii internaţionali. Criza izbucneşte aproape spontan şi fără provocare de orice natură. Ea este declanşată de acte, decizii sau incidente de rutină, aparent inofensive. Din cauza unor circumstanţe nefericite, a unor neînţelegeri sau a unor erori de apreciere, unul sau mai multe state se găsesc aruncate în mijlocul unei crize. În cazul unei crize fortuite nu există stat agresor sau victimă.
Printre crizele accidentale sunt şi cele cauzate de nepriceperea sau lipsa de informare a executanţilor, de intenţiile subversive ale unor grupuri mici de rebeli sau de indivizi care acţionează în nume personal. Declanşată în acest mod, criza este accidentală chiar dacă a fost premeditată de persoane particulare deoarece nu a fost dorită, nici creată şi nici susţinută de responsabilii politici.
Astfel, atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914 este realizat de un naţionalist sârb, fără ca guvernul de la Belgrad să fi cunoscut, dirijat sau încurajat atentatul. În ciuda consecinţelor sale covârşitoare, acţiunea teroristă a criminalului apărea iniţial ca un eveniment semifortuit. Această crimă este condamnabilă însă este actul unui individ în principiu fără semnificaţie politică. Guvernul sârb a fost implicat într-o criză de care nu a fost responsabil.
Cu toate acestea, criza accidentală creează învingători şi învinşi. Aceste diferende sunt purtătoare de schimbări potenţiale faţă de care factorii de decizie ce trebuie să îşi contureze o poziţie, pro sau contra. Omul de stat confruntat cu o criză accidentală are interesul de a folosi ocazia pentru a-şi crea un anume avantaj.
Criza accidentală oferă, deci, aceleaşi ocazii, propune aceleaşi avantaje şi prezintă aceleaşi riscuri ca orice alt tip de criză. Însă ea nu lasă timp pentru a evalua şi planifica exploatarea consecinţelor. Criza accidentală presupune o reflecţie şi acţiune rapide.

CAPITOLUL 2

Dinamica crizei politico-militare
Crizele politico-militare nu se declanşează pe neaşteptate. Există aproape întotdeauna o perioadă de trecere de la starea de normalitate la cea de normalitate. De aceea trebuie urmărită cu atenţie situaţia politico-militară pentru a sesiza la timp orice modificare ce poate conduce la criză.

2.1.Declanşarea crizei politico-militare

Criza este declanşată de o serie de circumstanţe de diverse tipuri, printre care menţionăm:
• declaraţii politice care se pot manifesta ca ameninţări, acuzaţii, formulare de pretenţii, proteste. Este de menţionat că, în perioada contemporană, caracterizată prin preocuparea pentru respectarea principiului nerecurgerii la forţă, este greu de imaginat o situaţie de declanşare a unei crize susceptibile de a produce o ameninţare cu folosirea forţei numai pe baza unor declaraţii demonstrative;
• demonstraţiile militare care pot consta în mişcări de trupe fără folosirea forţei sau acte direct ostile – out of war operations, cum ar fi intrarea, la 7 martie 1936, a batalioanelor germane în zona renană, demilitarizată prin Tratatul de la Versailles din 1919. În configuraţia relaţiilor dintre state în epoca posterioară războiului rece, exista o probabilitate mai mare ca demonstraţiile militare venite peste o situaţie de criză preexistentă să escaladeze într-un conflict;
• acţiuni violente indirecte cum ar fi rebeliunile dintr-o ţară terţă, actele de violenţă împotriva unui aliat, a unui stat prieten sau a unui vecin, foarte caracteristice circumstanţelor declanşării celui de-al doilea război mondial;
• actele de natură politică precum sancţiuni diplomatice, încheierea de alianţe, încălcarea unor tratate sau angajamente internaţionale, etc. Spre exemplu, luarea ca ostatici a diplomaţilor americani la Teheran în 1979, revendicată iniţial de studenţii iranieni şi asumată apoi de guvern, cu încălcarea prevederilor Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice şi consulare, a stat la originea unei crize care a durat mai mulţi ani şi în care s-a recurs, pentru soluţionare, la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie;
• o acţiune de folosire a forţei de către un stat faţă de un alt stat ( atac armat, bombardamente, confruntare navală, violarea spaţiului terestru sau aerian);
Exemplu : invadarea, la 1 august 1990, a Kuweitului de către Irak. Criza astfel provocată depăşeşte rapid cadrul restrâns al raporturilor între Irak şi Kuweit, se întinde la statele din Orientul Mijlociu si apoi la un număr mai mare de state occidentale, preocupate de interesele lor economice, politice şi strategice;
• mutaţiile survenite în mediul politico-strategic al statelor cum ar fi introducerea unor noi tehnologii militare, acumularea de capabilităţi ofensive, rezoluţii ale unor organizaţii internaţionale;
Spre exemplu, Rezoluţia ONU din noiembrie 1947, prin care Palestina este divizată între arabi şi evrei marchează, în mod formal, declanşarea unei crize deosebit de complexe.
•  tulburări interne care pun în discuţie stabilitatea sau existenţa unui regim şi care constrânge alte state să intervină ( lovituri de stat, insurecţii, atentate, acţiuni teroriste, sabotaje, etc);
• măsuri de ordin economic (embargo-uri, “război economic”, manevre financiare);
Spre exemplu, decretul generalul egiptean Nasser din 26 iulie 1956 de naţionalizare a Companiei Canalului Suez, provoacă o criză intensă la Paris şi la Londra în care sunt antrenaţi foarte curând, din diverse motive, Washingtonul şi Moscova, câteva state scandinave şi ONU. De asemenea, ajutorul umanitar, alimentar şi financiar destinat populaţiei somaleze prin misiune ONU poate deveni cauza unor confruntări violente, urmate de intervenţia în forţă a comunităţii internaţionale.
Eliberarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de problemele războiului rece i-a permis acestei organizaţii să joace un rol mai important. În anii ‘90 s-a înregistrat un progres atât în activităţile de menţinere a păcii, cât şi în cele pacificatoare. În această decadă au fost negociate şi semnate de trei ori mai multe acorduri de pace decât în cele trei anterioare.

2.2. Modalităţi de luare a deciziilor
O criză se caracterizează atât prin modul în care este declanşată de un stat, precum cât şi prin modul în care celălalt stat sau celelalte state implicate reacţionează şi ia decizii.
În cazul unei crize grave, care poate declanşa un război, un grup redus de persoane, de nivel ierarhic ridicat are sarcina de a monitoriza situaţia şi de a propune măsurile care trebuie luate pentru depăşirea crizei. Numărul redus de persoane implicate în instrumentarea crizei facilitează comunicarea în cadrul grupului decizional şi se evită astfel complicaţiile birocratice ale unei structuri complexe, consumatoare de timp, iar reacţiile se produc în timp real.
În cazul unei crize prelungite, de mai mică intensitate, care lasă mai mult timp de reacţie, procesul de luare a deciziilor şi punerea lor în aplicare are un caracter administrativ mai pronunţat. Sunt implicate mai multe persoane, sunt prelucrate mai multe informaţii, consensul este obţinut mai dificil.
În anul 1962 se înfiinţează pentru prima oară în statele occidentale, anumite mecanisme de instituţionalizare a procesului de luare a deciziilor – aşa numitele „celule de criză”- cu scopul de a minimiza efectele imprevizibile impuse de necesitatea luării unor decizii în intervale scurte de timp, uzura fizică şi intelectuală.

2.3. Comportamentul actorilor
Comportamentul protagoniştilor unei crize rezultă din percepţia lor asupra situaţiei de risc. Desfăşurarea crizei, modul de gestionare a acesteia, rezultatul său final depind în mare măsură de alegerea efectuată de persoanele care gestionează criza şi care optează între diferitele tactici şi alternative.
a. Identificarea cauzei crizei
Rezolvarea unei crize este un proces care implică un anumit timp de reflecţie: verificarea informaţiilor, consultarea experţilor, analizarea rezultatelor investigaţiei.
Declanşarea unei crize presupune modificarea unui status quo. Statul care a jucat un rol pasiv în declanşarea crizei trebuie să hotărască dacă acceptă modificarea stării de fapt care se prefigurează. În general, decizia iniţială luată este aceea de a nu accepta faptul împlinit. Se declanşează astfel o criză care afectează interesele sau valorile statului agresat. Acceptarea modificării status quo-ului este singurul care îndepărtează pericolul confruntării şi dezamorsează criza.
În afara cazului în care modificările de echilibru sunt acceptate ca atare, statul afectat are, în principiu, trei opţiuni: acceptarea ca atare a modificărilor de echilibru, întoarcerea la status quo ante sau încercarea de a profita de schimbarea inerentă crizei.
b. Alegerea modalităţii de reacţie
După stabilirea opţiunii, trebuie alese mijloacele de reacţie: militare, politico – diplomatice sau economice. Acestea pot fi demersuri diplomatice, proteste, embargouri, boicoturi, îngheţarea conturilor, demonstraţii militare, folosirea forţei etc.  Cu toate acestea, modul în care a fost declanşată criza este cel mai adesea factorul determinant pentru declanşarea unei replici violente. Replica este adesea proporţională cu ceea ce a declanşat-o.

2.4. Sfârşitul crizei şi rezultatele sale imediate
Există diverse tipuri de rezultate care pot fi obţinute în urma unei crize şi ele se află în relaţie directă cu maniera de abordare a crizei folosită de state. În orice situaţie, rezultatul imediat al crizei determină un nou echilibru.
Succesul presupune că un stat şi-a atins obiectivele principale pe care şi le-a fixat iniţial. Pericolele iminente pentru securitatea ţării respective şi ameninţările la adresa intereselor şi valorilor sale fundamentale au fost îndepărtate. Statul adversar este înfrânt, este constrâns să renunţe, propriile sale obiective nu au putut fi atinse.
Eşecul presupune că un stat acceptă condiţiile puse de adversarul său pentru a ieşi din criză. Este posibil să fi sacrificat anumite valori şi interese fundamentale.
Terminologia succes – eşec reflectă o abordare de tipul joc de sumă nulă. Rezultatele imediate ale unei crize şi percepţiile protagoniştilor, învingători sau învinşi, sunt relative. Chiar dacă o tabără a câştigat, prin aceast relativ succes se poate obţine, în locul unei stabilităţi consolidate, o mai mare tensiune chiar din cauza crizei care tocmai s-a încheiat.
Compromisul este un mod mai nuanţat de soluţionare a unor crize. In acest caz, protagoniştii nu au reuşit să atingă toate obiectivele pe care şi le-au fixat dar au încheiat un acord. Constrânşi fiind de diferite motive, actorii consimt la diverse schimbări ale sistemului internaţional pe care ar fi preferat să le evite. Factori care favorizează compromisul pot fi: interesul naţional, epuizarea actorilor, teama de escaladare a crizei, lipsa resurselor, absenţa sau pierderea sprijinului politic manifestat de opinia publică naţională sau internaţională, presiunile exercitate de state terţe sau organizaţii internaţionale etc.
Impasul presupune că scopurile fixate de părţile în conflict nu sunt atinse. Tensiunile şi sursele de conflict nu sunt eliminate.
Exemplu: criza iugoslavă, amorsată în iunie 1991 şi care şi-a urmat logica timp de mai mulţi ani.
Modul în care actorii percep rezultatele unei crize poate avea o influenţă determinantă asupra evoluţiei acesteia. Rezultatul poate fi evaluat în funcţie de caracterul său: ambiguu, definitiv, consimţit sau discutat. Rezultatele crizelor, precum şi opinia şi percepţia actorilor asupra lor au o influenţă inevitabilă asupra configuraţiei sistemului internaţional care rezultă în urma crizei. Deşi imprevizibilă şi, prin urmare, greu de gestionat, criza rămâne un mecanism destul de eficace de transformare voluntară a sistemului internaţional.
2.5. Analiza dinamică a situaţiilor conflictuale

În timpul războiului rece, analiza conflictelor a fost dezvoltată în special pentru a crea un instrument teoretic de înţelegere a conflictului Est – Vest.  Astfel de instrumente conceptuale au fost utilizate şi pentru a răspunde la întrebări preocupante, pertinente în acelaşi timp, precum factorii care au făcut posibil ca trei mari puteri ( SUA, URSS şi Marea Britanie), aliaţi în cel de-al doilea război mondial, să devină inamici cu divergenţe ireductibile numai câţiva ani mai târziu.
Experienţa simultană şi surprinzătoare a integrări a doi foşti inamici, Germania şi Franţa, a ilustrat potenţialul dinamicii inversate, deplasarea de la raporturi de adversitate la cele de alianţă, într-o relaţie mai strânsă decât cea dintre alianţele de circumstanţă tradiţionale.
Un alt element, survenit curând, adânceşte perspectiva asupra cauzelor şi instrumentelor de soluţionare a conflictelor. În anii ‘60 şi ’70 au apărut diverse conflicte interne, chiar şi armate, manifestate prin revolte şi conflicte militante. Acest aspect a suscitat şi a orientat analiza teoretică către studiul tipurilor de nemulţumiri interne care au potenţialul de a atrage conflicte.
Către sfârşitul anilor ’80 şi în anii ’90, experienţa soluţionării conflictelor locale precum şi sfârşitul războiului rece a resuscitat interesul pentru soluţionarea conflictelor. Originile diverse ale conflictelor au rezultat în abordări diferite, care necesită a fi înţelese.
În teoria clasică, conflictul este privit ca un fenomen dinamic: un actor reacţionează la stimulul transmis de un alt actor, ceea ce atrage reacţii subsecvente. Mizele aflate în joc duc rapid la escaladarea conflictului. Evenimentele se succed unul după altul, fiind dificil de stabilit care dintre părţile implicate este responsabilă.
Există, de asemenea, dinamici care separă părţile din conflict în tabere opuse (polarizare), sau care creează un pol de lideri care preiau comanda (centralizare), ori care generează instituţii cu responsabilităţi distincte şi netransparente (confidenţialitate şi protecţie).
Conflictul capătă o viaţă proprie, izolând actorii şi angrenându-i, în mod aparent irezistibil, către amplificarea conflictului. Ideea conflictului ca fenomen social cu propria dinamică este deosebit de des utilizată în perioada războiului rece. Ex.:Conflictul în care actorii afirmă că nu au alternative, ilustrează un fenomen de tipul celui prin care dinamica ce caracterizează conflictul ca atare a eliminat toate alternativele, nelăsând părţilor posibilitatea de a alege un alt tip de conduită.
Pentru analiza unor astfel de dinamici au fost dezvoltate anumite instrumente.
a. Imaginea în oglindă – ca instrument de abordare a studiului conflictelor în timpul războiului rece, era folosit pentru explicarea fenomenului de “de-escaladare” a conflictelor, respectiv a procesului de soluţionare a unui conflict, care implică tranziţia de la escaladare la de- escaladare şi punerea în aplicare a unor politici de soluţionare a conflictelor.
În dinamica soluţionării crizelor şi conflictelor din anii ’60, ’70 şi ’80, interacţiunile care duceau la de-escaladarea crizelor şi conflictelor erau evaluate a fi reversul modelului de comportament care dusese la escaladarea crizei. Această perspectivă, cu tentă reducţionistă, s-ar fi putut datora metodei de investigaţie teoretică, care se baza în principal pe date faptice, legate de evenimente ca indicatori principali ai existenţei şi cursului unei crize.
Modelul de comportament caracteristic unei crize în faza sa de escaladare consta într-o intensificare generală a interacţiunilor dintre statele angajate într-o criză (cum ar fi Israel şi Egipt), însoţită de o schimbare în balanţa acţiunilor de natură conflictuală şi, respectiv, cooperativă, ca şi în frecvenţa comportamentelor folosite.
Reversul acestui model – interacţiune mai puţin frecventă şi îndepărtarea de activităţi conflictuale – semnifică de – escaladarea, o mutaţie către acomodare, o întoarcere la un tip de “nou echilibru”.  În acest cadru, de-escaladarea a fost abordată drept un model de conduită simetric opus escaladării. Exemple:  O analiză a datelor privind evenimentele, concentrată pe fazele ascendente şi descendente ale unei crize, a identificat un model de conduită foarte diferit în faza a doua. Prin compararea mai multor cazuri de astfel de crize (blocada Berlinului 1948 – 1949, războiul pentru insulele Quemoy (China – 1958), cercetătorii au constatat că în timpul fazei descendente a fiecăreia dintre crizele considerate, acţiunile de natură conflictuală au scăzut într-un ritm mai rapid decât cel în care crescuseră în timpul fazei de escaladare şi au atins un nivel mai scăzut decât cel din perioada premergătoare crizei. Prin urmare, faza de de-escaladare conţinea mai puţine acte coercitive decât perioada de relaţii “normale” între adversari. Cu toate acestea, aceeaşi perioadă de de-escaladare se caracteriza printr-un nivel mai ridicat decât media de proteste verbale, acuzaţii, ameninţări, avertizări. Acest aspect a inspirat ipoteza că părţile care intraseră, de fapt, într-o fază de – escaladare, ar fi intenţionat să mascheze acest lucru – posibil pentru impactul asupra opiniei publice interne.  Punctul culminant al crizelor se caracteriza prin “tentative de soluţionare”, care conţineau propuneri concrete, oferte de consultare, cereri de întâlniri sau întâlniri efective.
b. Teoria jocurilor este o modalitate de ilustrare a modului în care părţile acţionează în interiorul limitelor stabilite. Dacă părţile respectă regulile rezultatul este previzibil. Există, însă, şi posibilitatea ca actorii să schimbe dinamica, făcând alte mişcări decât cele previzibile sau chiar încălcând anumite “reguli” generate de conflict.
Modelele teoriei jocurilor presupune o tehnică riguroasă prin care se prevede comportamentul de adoptat în procesul de luare a deciziilor, precum şi rezultatele conflictului în situaţii foarte specifice. Matrici în care reacţia la stimul este de acelaşi tip cu stimulul, care sunt predeterminate printr-un set de reguli inviolabile, influenţează selectarea strategiilor. Aşteptările actorilor faţă de rezultatul final al conflictului sunt asociate cu anumite alegeri. Jucătorii nu se îndepărtează radical de cursul previzibil al evenimentelor, deoarece nu sunt în măsură să schimbe matricea de reacţie. Modelul de comportament al actorilor, precum şi strategiile sunt astfel explicate prin alegerile pe care trebuie să le facă.
Ca parte a teoriei jocurilor se înscrie şi dilemei prizonierului tehnică în care jucătorii au tendinţa de a adopta o strategie de tipul legii talionului. Conform regulii reciprocităţii, mişcarea unuia dintre jucători de a-şi maximiza avantajul în detrimentul celuilalt va determina pe celălalt jucător să opteze pentru retragere, de vreme ce cooperarea deplină în această situaţie generează cel mai neconvenabil rezultat.
În jocul motivelor diverse, situaţii în care obţinerea de avantaje unilaterale este strategia dominantă pentru fiecare jucător, retragerea reciprocă produce un rezultat mai puţin favorabil decât cooperarea. Condiţiile pentru o cooperare stabilă ar fi create dacă interacţiunile viitoare între aceiaşi actori ar fi considerate suficient de semnificative pentru ca retragerea să apară ca o mişcare lipsită de beneficii.
Soluţionarea conflictelor prin această metodă poate fi obţinută dacă procesul de negociere conduce la un acord care produce o împărţire reciprocă de beneficii şi pierderi. Cu toate acestea, rezultatul în aplicarea teoriei jocurilor nu rezidă in redefinirea scopurilor sau in reducerea animozităţilor. De vreme ce controlul asupra unei situaţii este deţinut de mai mult de un jucător, poziţiile strategice în caracteristicile structurale ale jocului însuşi sunt preocupări cheie în procesul de luare a deciziilor.
Având în vedere că regulile unui joc predetermină mutările şi alternativele pe care jucătorii le au la dispoziţie în funcţie de opţiunile pe care le fac, caracteristicile psihologice ale jucătorilor nu sunt semnificative în determinarea rezultatului.
O astfel de analiză a fost dezvoltată în anii ’60 pentru studiul conflictului polarizat dintre Est şi Vest. Au fost sugeraţi, într-o manieră credibilă, paşi către de-escaladare, care ar fi putut atrage răspunsuri/ reacţii pozitive. Se pornea de la premiza că, dacă un actor începe să acţioneze potrivit unei logici proprii, există posibilitatea ca ceilalţi actori să urmeze această logică, ceea ce ar fi atras o schimbare de direcţie în dinamica conflictului. Unele dintre aceste idei au fost puse în aplicare în relaţiile americano-sovietice la începutul perioadei de destindere.
Totuşi, au fost exprimate îndoieli şi în ceea ce priveşte aplicabilitatea acestei teorii la cadre conflictuale complexe, multiculturale. Motivaţiile care stau la baza conturării alegerilor sunt mai complexe decât maximizarea conflictelor, în special în conflictele etnice şi rasiale, caracterizate adesea prin norme culturale diferite sau ideologii ori structuri antagonice. Având în vedere caracteristica că au la bază temeri adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, teoria conflictelor poate fi cu greu aplicată analizei comportamentelor grupurilor etno – politice. În plus, în interpretarea intenţiilor umane, teoria jocurilor ignoră inter-subiectivitatea modurilor de înţelegere a diferitelor sisteme de valori, precum şi rolul nevoilor primare nesatisfăcute.
c. Triunghiul conflictelor ca modalitate de analiză a conflictelor, a fost introdusă în anii ’60 de către Johan Galtung14. Acest instrument analitic sugerează că un conflict se deplasează între cele trei unghiuri ale unui triunghi iar o secvenţă conflictuală poate începe în oricare dintre aceste unghiuri:
unghiul A: atitudinile conflictuale
unghiul B: comportamentul conflictual
unghiul C: conflictul sau contradicţia însăşi (incompatibilitatea)
Dinamica crizei constituie aspectul cel mai important, chiar şi în ceea ce priveşte conflictele care au cicluri de viaţă diferite. Conflictul este astfel văzut ca un proces continuu şi prin urmare, o soluţie vizând “ o stare stabilă, durabilă” este cel mult un scop temporar. Conflictul se transformă, spre exemplu, prin transcendere (când scopurile părţilor în conflict sunt complet îndeplinite), prin compromis (scopurile părţilor sunt parţial îndeplinite), sau prin retragere (scopurile sunt abandonate). Deşi această abordare are în vedere caracteristicile structurale, precum frustrarea sau violenţa structurală, dinamica fenomenelor are un rol central. Ele pot fi afectate şi monitorizate într-un mod creativ, direct de către părţi sau cu asistenţa unor terţi. În această versiune a dinamicii conflictelor, obţinerea acordului prin mijloace diplomatice este mai puţin important deşi alternativa nu este exclusă. Accentul este plasat pe importanţa procedurilor de schimbare a dinamicii conflictelor şi este subliniată ideea conform căreia negocierile sunt modalităţi prin care conflictele pot fi transformate, iar găsirea unui proces de soluţionare a diferendelor reciproc acceptabil poate constitui un precursor necesar pentru obţinerea unei soluţii.
Această teorie este un exemplu de perspectivă dinamică în analiza conflictelor. Ea este semnificativă prin accentul pus pe dinamica schimbătoare şi semnificativă a conflictelor. Înţelegerea dificultăţii întreruperii dinamici proprii a conflictului are un rol central în analiza şi gestionarea crizei. Soluţionarea conflictelor are drept sarcină realizarea tocmai a acestui obiectiv – schimbarea direcţiei de curgere a evenimentelor – astfel încât escaladarea să fie transformată în de-escaladare, iar polarizarea în interacţiune pozitivă.
Galtung descrie, de asemenea, incompatibilitatea ca un aspect central în dinamica situaţiilor conflictuale. Exemplu: Doi actori, A şi B, au scopuri contradictorii. Fondul disputei nu este semnificativ (un teritoriu, o sumă de bani, un post în administraţie sau alte bunuri). Dacă A obţine 100% din resursele disponibile, B nu mai obţine nimic şi vice versa. Dacă oricare dintre ei câştigă, situaţia se află în acelaşi punct: victorie completă pentru un actor şi înfrângere completă pentru celălalt actor. Acest rezultat generează un rezultat contrar in sensul că unul dintre actori ( cel înfrânt ) să nu fie dispus să se conformeze voluntar şi să accepte cu uşurinţă un rezultat de acest tip. Cu toate acestea, un rezultat în alte coordonate ar putea fi mai acceptabil şi mai susceptibil de a fi obţinut. Pe scara raporturilor dintre ele există poziţii în care actorii se pot întâlni şi în care pot găsi puncte comune.
Soluţiile sunt diverse: fie actorii împart resursele în mod egal, fie nici unul dintre ei nu obţine nici o resursă, care sunt date în integralitate unui alt actor – C, ori resursele sunt distruse în timpul confruntării. De asemenea pot fi identificate diverse modalităţi de compromis. Ideea de transcendere a conflictului constă, însă, în a identifica o soluţie în care fiecare dintre părţi poate obţine o satisfacere deplină a obiectivului său în acelaşi timp. O formulă matematică se poate dovedi adesea incapabilă de a furniza o soluţie. Este nevoie de creativitate pentru a transcende un conflict.
Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază importanţa vitală a stabilirii unui dialog între părţi. În acest punct, folosirea unui format de conferinţă se poate dovedi important. Acest format necesită ca părţile să participe, în comun şi împreună cu alţi actori care pot aduce o diluare a problemei ce trebuie soluţionată, la modalităţi de deblocare a situaţiei. Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază, de asemenea, importanţa măsurilor de construire a încrederii, nu numai în domeniul militar, ci şi în sferele sociale, culturale sau economice. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii conflictelor. Conferinţele şi măsurile de creştere a încrederii sunt în cea mai mare parte multilaterale şi acordă un loc important mediatorilor şi facilitatorilor.

CAPITOLUL 3
MANAGEMENTUL CRIZELOR POLITICO-MILITARE DE CĂTRE ONU, OSCE , UE, NATO

Managementul crizelor cuprinde ansamblul mecanismelor, procedurilor şi activităţilor prin care factorii de decizie stabilesc  şi pun în aplicare în mod unitar măsurile necesare pentru prevenirea şi controlul crizelor precum şi pentru înlăturarea efectelor acestora, în scopul revenirii la normalitate.
Principalele structuri cu atribuţii în domeniul gestionării crizelor politico-militare sunt ONU, OSCE, UE şi NATO.

3.1.ONU şi rolul său în gestionarea crizelor politico-militare
Organizaţia Naţiunilor Unite este o organizaţie cu vocaţie universală ce a fost creată după cel de-al doilea război mondial pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională.

3.1.1. Organizarea şi sarcinile principale ale ONU
Organizaţia Naţiunilor Unite este alcătuită în prezent din 195 de state care s-au declarat hotărâte să protejeze „generaţiile viitoare de flagelul războiului”, să reafirme „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane” şi să creeze „condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgând din tratate şi ale izvoare ale dreptului internaţional” .
Carta Naţiunilor Unite, semnată la 26 iunie 1945, la San Francisco, afirmă ca principale obiective (Art.1):
1.Să menţină pacea şi securitatea internaţională, şi în acest scop: să ia măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
2.Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lui de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3.Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
După războaie mondiale devastatoare, garantarea păcii şi securitatea internaţională a devenit sarcina centrală a  Organizaţiei. S-a dorit desprinderea unor învăţăminte din prima încercare ratată de înfiinţare a unei uniuni a popoarelor, în perioada interbelică – un sistem colectiv de securitate, denumit Liga Naţiunilor.
Dacă la înfiinţarea Organizaţiei cea mai mare provocare o constituiau războaiele interstatale, această situaţie s-a schimbat în mod fundamental pe parcursul ultimelor decenii: conflictele armate dintre state au scăzut la număr, în schimb cele din interiorul statelor au cunoscut o creştere imensă, la fel şi unele fenomene mai noi precum terorismul transnaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme mici.
ONU este construită după următoarea schemă: organe principale şi organe subsidiare. Organele principale ale ONU sunt: Adunarea Generală formată din totalitatea membrilor, Consiliul de securitate, alcătuit din 15 state (5 membri permanenţi şi 10 nepermanenţi), Consiliul Economic şi Social format din 54 membri, Consiliul de Tutelă (în prezent suspendat) şi Curtea Internaţională de Justiţie care are 15 judecători.
Organele subsidiare sunt constituie de organele principale, (în special ale ECOSOC) sub forma unor comitete, comisii, programe specializate şi au drept scop asigurarea bunei funcţionări a organelor principale.
Dintre organele principale ale ONU sunt competente să acţioneze pentru garantarea păcii, rezolvarea diferendelor şi asigurarea securităţii internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală şi, în anumite condiţii, Secretariatul General al organizaţiei.

3.1.2.Proceduri ale ONU de gestionare a crizelor
ONU şi-a păstrat timp de  şaizeci de ani, mandatul, în esenţă, neschimbat. Cu toate acestea, natura acţiunilor de prevenire a con¬flictelor şi de gestionare a crizelor s-a schimbat, cu precădere după încheierea războiului rece.
Preocupările şi procedurile ONU de prevenire şi gestionare a instabilităţii, a crizelor şi a situaţiilor post-conflict, sunt într-o permanentă evoluţie şi adaptare.
Până la sfârşitul anilor ’80, principalele organisme ale ONU dispuneau de un spaţiu limitat de manevră. Rareori se întâmpla ca secretarii generali să invoce articolul 99 din Carta ONU, cu excepţia unei singure situaţii explicite, înregistrate în Congo, în 1960, şi a câtorva situaţii implicite, respectiv Coreea (în 1950), Laos (în 1961), Pakistan (în 1971), Vietnam (în 1972), Liban (în 1976 şi 1978) şi Iran / Irak (în 1980). Deşi mandatul ONU are o aplicabilitate universală şi orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea internaţională poate fi introdus pe ordinea sa de zi, modalitatea în care au fost abordate crizele a depins adesea de interesele marilor puteri (respectiv ale celor cinci membri perma¬nenţi ai Consiliului de Securitate).
Cu toate că procedurile declarative explicite de prevenire (declaratory preventions) pot avea un impact redus în sensul des¬crierii şi prezentării prealabile a anumitor tipuri de comportament considerate inacceptabile, ele constituie totuşi cadrul unui mandat; astfel de cadre politice sunt, de exemplu, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din 1948, precum şi unele documente de dată mai recentă, care pot contribui la pregătirea terenului pentru noi abordări. Printre acestea, se numără Declaraţia Consiliului de Securitate din ianuarie 1992 şi Rezoluţiile Consiliului de Securi¬tate 678 şi 688; lor li se adaugă Manualul reglementării paşnice a  conflictelor între state şi Declaraţia privind misiunile informative ale ONU în domeniul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale din 1991, care oferă structurilor ONU o mai puternică bază de acţi¬une şi le acordă sprijin în eforturile de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor.
Există în cadrul ONU proceduri clare de luare a deciziilor. Carta ONU prevede, în articolul 34, că organismul împuternicit să ia în discuţie orice situaţie de criză de pe glob este Consiliul de Securitate. De asemenea, potrivit articolului 35, oricare stat mem¬bru poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate orice conflict care ameninţă pacea şi securitatea internaţională.
Efectivele de prevenire a conflictelor de care dispune ONU au cunoscut o consolidare semnificativă de la sfârşitul anilor ’80. În 1987, Secretarul General a dispus înfiinţarea oficială a unui dispozitiv de alertă rapidă sub forma Biroului pentru Cercetare şi Culegere de Informaţii (ORCI – Office for Research and Collection of Information). Un sistem interdepartamental de alertă rapidă s-a creat în 1991, de către Comisia de Coordonare Administrativă a ONU (ACC-UN Administrative Coordinating Committee) în domeniul umanitar. Apoi s-a înfiinţat un mecanism consultativ eficient care include un nucleu de organisme ca: FAO, Departa¬mentul Problemelor Politice şi Umanitare (căruia i-au fost încre¬dinţate din martie 1992 funcţiunile ORCI), UNHCR, UNICEF, UNDP, WFP şi Centrul pentru Drepturile Omului.
Tehnologiile avansate din domeniul comunicaţiilor asigură transmisiuni rapide prin radio, e-mail, satelit, între sediile din New York şi din lumea întreagă, permiţând transmiterea în timp optim a informaţiilor şi analizelor către Secretarul General.
Conform documentelor oficiale, noile proceduri ONU de prevenire şi gestionare a crizelor sunt:
identificarea şi gestionarea timpurie a zonelor potenţiale de criză, prin intermediul unor surse, cum ar fi ambasadorii la ONU şi / sau ofiţerii politici din teritoriu, care funcţionează ca rezidenţi-coordonatori şi / sau reprezentanţi ai misiunilor ONU de prevenire a conflictelor;
legături operaţionale între organismele însărcinate cu problemele politice şi umanitare şi operaţiunile de menţinere a păcii, de alertă rapidă la sediul ONU, prin intermediul unui nucleu de birouri şi agenţii specializate ale ONU, cu responsabilităţi în domeniu;
pregătirea unui inventar al unităţilor militare disponibile şi al nivelului de pregătire şi dotare a acestora, ca şi consolidarea pregătirii personalului militar şi civil implicat în operaţiunile de menţinere a păcii, la New York şi la nivel regional în întreaga lume;
consolidarea conducerii colective a  Consiliului de Securitate prin eforturi de includere a monitorizării şi, după caz, a aplicării instrumentelor existente în domeniul dezarmării, contro¬lului armamentelor şi neproliferării, iar la nevoie prin avertizare urmată de impunerea de sancţiuni;
o mai bună coordonare între operaţiunile de realizare şi cele de menţinere a păcii cu celelalte eforturi depuse în cadrul sistemului, ca şi cu elementele exterioare de contact din domenii relevante, cu organizaţii neguvernamentale şi alte entităţi de interes public (de exem¬plu, mediile ştiinţifice), de natură să asigure atât respectarea păcii negociate, cât şi a altor acorduri dintre părţi;
integrarea şi protecţia refugiaţilor, precum şi repatri¬erea lor voluntară;
pregătirea unei liste de experţi pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenţei umanitare şi a drepturilor omului;
sporirea resurselor bugetare, în concordanţă cu extin¬derea activităţilor de menţinere a păcii, prin stabilirea unui fond de rezervă special destinat acestora.
Numeroase conflicte s-au dovedit copleşitoare pentru forţele şi resursele Consiliului de Securitate în perioada războiului rece. Cu toate acestea, a fost posibilă limitarea sau restrângerea sferei de acţiune a multor conflicte regionale, care ar fi putut dege¬nera în confruntări între superputeri.

3.2.Rolul Uniunii Europene în managementul crizelor politico-militare
La 20 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma, „Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa”, adoptat de către Consiliul European de la Bruxelles, la 17-18 iunie 2004. După 54 ani de la semnarea, la Paris, a Tratatului CECO (24 octombrie 1950) şi 47 ani şi 7 luni de la semnarea Tratatelor CEE şi Euratom (Roma, 25 martie 1957) Uniunea Europeană a păşit, astfel, spre un nou statut, depăşind formal încadrarea în categoria organizaţiilor internaţionale, deoarece noul Tratat conferă construcţiei comunitare cadrul juridic unitar pentru exercitarea unor competenţe ce ţin mai degrabă de esenţa statului federal: monedă unică, buget provenit şi din resurse proprii (există, însă, şi contribuţii naţionale), control integrat la frontiere, o serie de politici comune decise şi gestionate direct de la Bruxelles, o politică externă comună (cu limitele ei), înfiinţarea parchetului european, a jandarmeriei europene, a poliţiei europene de frontieră, precum şi atribuţii, deocamdată embrionare, în domenii ca apărarea şi securitatea. De altfel, întreaga evoluţie a construcţiei comunitare a fost una de la interguvernamental spre integrat, chiar dacă, de-a lungul celor peste 50 de ani de istorie, Comunitatea Europeană (astăzi Uniunea Europeană) a cunoscut şi perioade de recul şi euroscepticism. Numit de unii „Constituţie” iar de alţii „Tratat constituţional”, documentul semnat la 29 octombrie 2004 este rezultatul unui lung proces care a început cu Declaraţia de la Laeken, din decembrie 2001, a continuat în cadrul Convenţiei privind viitorul Europei (28 februarie 2002 – 10 iulie 2003) şi a fost finalizat de către Conferinţa interguvernamentală a statelor membre UE (4 octombrie 2003- 18 iunie 2004).
Având la origine voinţa politică şi clarviziunea unor lideri politici ai Europei abia ieşită din cel mai devastator război pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, procesul de integrare europeană s-a bazat multă vreme pe crearea şi aprofundarea unor forme noi, adesea ingenioase, de cooperare tehnică şi economică. După cinci decenii de istorie ce poate fi considerată o poveste de succes, în pragul secolului XXI Uniunea Europeană se afla la răscruce, deoarece trebuia să răspundă la două provocări majore: lărgirea frontierelor sale prin admiterea ţărilor central şi est-europene şi aprofundarea procesului de integrare europeană. Dacă primul obiectiv reprezenta o condiţie prealabilă pentru stabilitatea, democraţia şi prosperitatea continentului, cel de-al doilea presupunea răspunsuri la întrebări esenţiale pentru construcţia comunitară: ce fel de Europă dorim pentru următoarele decenii? Cum putem gestiona eficient problemele globalizării? Ce înţelegem prin identitate europeană? Care va fi rolul UE în arena internaţională?.
UE trebuie să găsească soluţii pentru a se reapropia de proprii săi cetăţeni – ceea ce presupune mai multă eficienţă şi transparenţă în activitate, dar şi pentru a se adapta schimbărilor radicale ale mediului internaţional în ultimii zece ani. În plan economic, asistăm la un fenomen progresiv de globalizare ce afectează întreaga lume, iar pentru a-i face faţă şi a beneficia de avantajele lui potenţiale era necesară o nouă abordare. În plan politic, UE a ajuns în faza în care este, practic, obligată ca, după realizarea uniunii monetare, să avanseze spre o uniune politică, în caz contrar însemnând că şi-a atins limitele. În planul securităţii, constatăm apariţia unor riscuri, neconvenţionale şi uneori puţin cunoscute, dar cu atât mai periculoase deoarece strategiile în materie nu se raportau la ele decât cel mult parţial: atentate teroriste majore, conflicte locale de sorginte etnică sau religioasă în Europa sau la porţile ei, crima organizată cu dimensiuni transfrontaliere. În fine, în plan social, populaţia Europei se simte încă departe de ceea ce se decide la Bruxelles, pentru ea şi în numele ei.
Noul Tratat prevede posibilitatea dezvoltării unei veritabile apărări europene şi introduce o clauză de solidaritate a statelor UE în faţa unui atac extern asupra unuia dintre ele. Un nou mecanism de „cooperare structurată” permanentă a fost stabilit în domeniul apărării, permiţând unui grup de state membre să coopereze mai strâns în domeniul militar. Cooperarea structurată se va aplica şi în materie de PESC. Este introdusă o inovaţie procedurală numită „clauza pasarelă” care permite Consiliului European să decidă cu unanimitate trecerea, în anumite domenii reglementate de unanimitate, la votul cu majoritate calificată fără să fie necesară revizuirea Tratatului, cu condiţia ca nici un parlament naţional să nu se opună. Tratatul constituţional întăreşte posibilitatea constituirii unor „cooperări consolidate”, care se pot realiza dacă regrupează cel puţin 1/3 din statele membre UE şi permite acestora să avanseze mai rapid pe calea integrării într-un anumit domeniu, în interiorul Uniunii (deci nu pe o bază guvernamentală). Clauza pasarelă are o aplicaţie specifică în domeniul acestor cooperări (mai puţin în materie de securitate şi apărare), deoarece Tratatul stipulează că statele membre ce participă la o cooperare consolidată pot decide cu unanimitate trecerea, în cadrul acesteia, la votul cu majoritate calificată, fără ca ţările membre UE ce nu participă la acea cooperare să se poată opune. Această regulă oferă, în anumite sectoare (în special în domeniile fiscal şi social), posibilităţi veritabile de aprofundare a integrării.
Se creează astfel premisele ca fiecare ţară, în perspectiva integrării şi România, va putea să-şi promoveze şi interesele naţionale specifice, pe lângă cele comunitare.

3.2.1.Scurtă prezentare a UE
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare care a început în anul 1951, între şase ţări europene (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda). După cincizeci de ani şi cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), Uniunea Europeană are astăzi 25 state membre şi se pregăteşte pentru a şasea extindere.
a.Principiile pe care se bazează funcţionarea UE sunt: Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror sisteme de guvernământ sunt bazate pe principii democratice; Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din 4 noiembrie 1950.
b.Documentele pe care se fundamentează sunt:
La baza Uniunii Europene stau trei tratate de bază: Tratatul de constituire al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1952; Tratatul de constituire al Comunităţii Economice Europene (CEE), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958; Tratatul de constituire al Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ultimele două sunt cunoscute având o denumire comună –Tratatul de la Roma.
Aceste trei tratate de bază au cunoscut modificări şi completări majore care au dus la schimbări instituţionale majore şi extinderea şi adâncirea competenţelor Comunităţilor.
Actul Unic European, care adaugă la domeniile de competenţă comunitară şi cooperarea în materie de politică externă, intrat în vigoare la 1 iulie 1987;
Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;
Tratatul de la Amsterdam cu privire la formarea Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 mai 1999;
Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, care consfinţeşte reforma instituţiilor europene după extinderea UE şi dezvoltă competenţele comunitare existente.
Tratatul de instituire a unui Constituţii pentru Europa, semnat la Roma pe 29 octombrie 2004.
c.Principalele obiective ale UE sunt:
promovarea progresului economic şi social (piaţa unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);
afirmarea identităţii Uniunii Europene pe scena internaţională (prin ajutor umanitar pentru ţările nemembre, o politică externă şi de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaţionale, poziţii comune în cadrul organizaţiilor internaţionale);
instituirea cetăţeniei europene (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională, dar o completează, conferind un număr de drepturi civile şi politice cetăţenilor europeni);
dezvoltarea unei zone de libertate, securitate şi justiţie (legată de funcţionarea pieţei interne şi în particular de libera circulaţie a persoanelor).
Existenţa şi consolidarea în baza dreptului comunitar (corpul legislaţiei adoptate de către instituţiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).
d.Instituţiile Uniunii Europene
Uniunea Europeană este compusă din 5 instituţii principale, plus câteva alte organisme cu funcţii specializate:
Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, şi care este ales prin vot direct de către aceştia;
Consiliul Uniunii Europene (consiliul de Miniştri), care reprezintă fiecare stat membru;
Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale UE;
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care se îngrijeşte de respectarea legilor europene;
Curtea de Conturi Europeană, care verifică finanţarea activităţilor UE.
Aceste instituţii sunt sprijinite de organisme cum ar fi:
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca poziţiile diferitelor categorii sociale şi regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare);
Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetăţenilor cu privire la administraţia la nivel european);
Banca Europeană de Investiţii (instituţia financiară a UE);
Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).
Uniunea Europeană se manifestă pregnant pe scena geopoliticii mondiale şi urmăreşte să se impună în mentalul colectiv ca un real „jucător global”, punând accentul atât pe potenţialului său economic, cât şi pe resursele sale politice şi militare. În acest context se acordă o atenţie prioritară consolidării conceptelor de Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Politică Europeană de Securitate şi Apărare Comună (PESA).
„În calitate de uniune formată din 25 de state, cu peste 450 milioane de cetăţeni, care produse un sfert din Produsul Naţional Brut (GNP) al lumii, Uniunea Europeană este, chiar dacă place sau nu, un actor global; trebuie să fie gata să participe la securitatea globală”, declară Javier Solana, la 20 iunie 2003.

3.3. Managementul crizelor politico-militare în concepţia NATO
Concepţia Strategică a Alianţei din 1999 consideră managementul crizelor drept misiune de securitate fundamentală şi obligă Alianţa să fie pregătită după caz şi prin consens, conform Art.7 al Tratatului de la Washington să contribuie efectiv la prevenirea conflictelor şi să se angajeze activ în managementul crizelor, inclusiv în Operaţiile de Răspuns la Criză (CRO s). În acest scop Alianţa şi-a dezvoltat mecanisme de consultare , înţelegeri privind managementul crizei, capabilităţi militare şi planuri de protecţie civilă în caz de urgenţă.
O parte tot mai importantă a eficacităţii misiunilor NATO de management al crizelor se referă la contribuţia  distinctă a Alianţei  la eforturile  comunităţii internaţionale mai largi de prezervare şi restaurare a păcii şi de  prevenire a conflictelor. In acest context NATO s-a oferit să sprijine după caz şi în conformitate cu propriile sale mecanisme operaţiile de menţinere a păcii şi alte operaţii sub autoritatea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite sau în responsabilitatea Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) inclusiv prin punerea la dispoziţie a resurselor şi expertizei NATO. Cazurile de cooperare reuşită a NATO cu ONU , OSCE şi Uniunea Europeană (UE) în Balcani apare ca un precedent . In crizele viitoare NATO  s-ar putea afla la conducere sau ar putea juca doar un rol de sprijin, dar în momentul în care se va implica e aproape sigur că va aduce o contribuţie importantă aparte la managementul crizelor şi rezolvarea cu succes a conflictului. Parteneriatul strategic din ce în ce mai  intens dintre NATO şi U.E., inclusiv prin sprijinul acordat de NATO operaţiilor sub conducerea U.E. în care sunt folosite dotările şi capabilităţile NATO este de asemenea semnificativ,  în aceeaşi măsură  în care este şi lărgirea cooperării cu naţiunile nemembre NATO care fac parte din Consiliul Parteneriatului Euroatlantic (EAPC) şi Dialogul Mediteranean.
În orice caz, o abordare reuşită de către NATO a  managementului prevenirii crizelor şi/sau soluţionării acestora va necesita dezvoltarea, luarea în considerare şi posibila folosire a unei game de măsuri discrete şi calibrate de răspuns la criză. Acestea trebuie întreprinse de structuri adecvate de management al crizei, prin mecanisme şi înţelegeri şi prin capabilităţi militare eficiente într-o gamă întreagă de condiţii previzibile.
După summit-ul de la Washington din 1999, s-a considerat că instrumentele NATO pentru managementul crizelor nu mai sunt adaptate la riscurile şi provocările cu care  s-ar putea confrunta  Alianţa. Ca atare, în august 2001, Consiliul Nord – Atlantic (NAC) a aprobat directivele politice cu privire la dezvoltarea unui singur Sistem NATO Integrat de Răspuns la Situaţiile de Criză (NCRS).
Atacurile teroriste asupra Statelor Unite din septembrie 2001 au conferit un nou nivel de urgenţă acestei misiuni şi o nouă dimensiune cadrului NATO pentru managementul crizei în capitolul apărare colectivă. În iunie 2002 Consiliul a emis directiva politică pentru elaborarea  unei Concepţii Militare de Apărare contra Terorismului de către autorităţile militare ale NATO. NAC a aprobat de asemenea rolurile Planului NATO de Protecţie  Civilă (CEP) de ajutorare în situaţiile prevăzute de Art. 5 , a celor neprevăzute de Art. 5 şi  în  situaţii de urgenţă  sau dezastre, inclusiv în managementul consecinţelor rezultate din folosirea agenţilor chimici, biologici, radiologici sau nucleari (CBRN).
În lumina noilor riscuri cât şi din nevoia ca Alianţa să fie capabilă să rezolve un set cât mai complex şi mai pretenţios de cerinţe ale managementului crizelor în situaţiile prevăzute de Art.5 şi neprevăzute de acesta, inclusiv un posibil sprijin acordat de NATO operaţiilor din afara jurisdicţiei sale (non-NATO) în care se implică unul sau mai mulţi membri ai Alianţei, summit-ul de la Praga din 2002 a luat hotărâri importante în privinţa poziţiei generale a NATO în domeniul apărării. Participanţii la summit au hotărât următoarele:
au aprobat Concepţia Militară de Apărare contra Terorismului ca parte a unui pachet mai amplu de măsuri pentru întărirea  capabilităţilor NATO în acest domeniu, care cuprindea şi înţelegeri privind distribuirea mai bună a informaţiilor şi un răspuns mai bun la criză;
au elaborat directive în continuare  pentru completare revizuirii înţelegerilor privind comanda NATO;
au aprobat un pachet privind sporirea capabilităţilor de apărare ale Alianţei, Angajamentul de la Praga privind Capabilităţile (PCC).
NCRS a fost dezvoltat ţinând cont în totalitate de şi ca o completare la aceste noi concepţii, capabilităţi şi înţelegeri ale NATO. Acesta urmăreşte să pună la dispoziţia Alianţei un set cuprinzător de opinii şi de măsuri care să atribuie managementului şi răspunsului la criză gradul necesar de agilitate, discernământ, caracterul progresiv şi puterea de ripostă, profitând din plin de instrumentele şi capabilităţile care vor deveni disponibile ca urmare a deciziilor luate la summit-urile de la Washington şi Praga.

CONCLUZII

Evoluţiile ce au loc în sistemul internaţional sub impactul acumulărilor ştiinţifice şi tehnologice, generatoare de schimbări adesea spectaculoase în raporturile de putere economice, politice, militare dintre state, conferă perioadei de la încheierea războiului rece caracteristicile unei etape a celor mai mari reaşezări în relaţiile politice şi de securitate.
Deşi riscurile de insecuritate sunt evaluate în general corect de state în propriile strategii de securitate, nu se prevăd suficiente acţiuni ca răspunsuri specifice la noile riscuri, provocări şi crize ce s-au conturat la acest început de secol şi mileniu: terorismul, subordonarea economică şi politică a statelor slabe, subversiunea şi destabilizarea internă, eroziunea identităţii culturale a ţărilor mici, slab dezvoltate economic, riscurile ecologice majore, riscurile proliferării noilor produse ştiinţifice cu efecte distructive, etc.
Deşi pericolul unei confruntări militare majore a dispărut după încheierea războiului rece, noile riscuri şi ameninţări de diferite tipuri, ca şi vulnerabilităţile sistemului de securitate actual conduc uneori la apariţia unor crize. Deşi considerate ca fenomene de anormalitate, crizele sunt o prezenţă constantă în evoluţia omenirii şi ele apar ca momente dificile ale raporturilor politice, economice, sociale, culturale etc., ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, disfuncţionalităţi, impunând trecerea la o altă ordine.
Definiţiile date crizelor sunt numeroase, majoritatea lor fiind destul de pertinente. Preocuparea pentru crizele politico-militare este justificată de gradul de periculozitate pe care-l prezintă. Criza politico-militară desemnează, de regulă, situaţia conflictuală generată de administrarea insuficientă a unei situaţii critice profunde de către o putere politică, ce nu reuşeşte să satisfacă raţionalitatea socială pentru care au fost create şi produc violenţă militară. Orice criză politico-militară decurge dintr-o situaţie socială critică ce exercită presiuni asupra relaţiilor şi acţiunilor sociale, legate de obicei de problema puterii, ceea ce conduce pentru rezolvarea problemei la violenţă militară. De regulă criza politico-militară constituie o etapă superioară a unei crize politice interne sau internaţionale.
Principalele crize politico-militare în perioada la care ne referim îşi au originea în efectul de război rece şi starea de dezordine care s-a instalat după încheierea acestuia. Deşi crearea unei noi ordini internaţionale a început şi se derulează cu rapiditate, lărgirea NATO şi UE creând premise mai bune atât pentru securitate cât şi pentru mai buna gestionare a crizelor politico-militare, acestea continuă să prolifereze. Cele mai grave crize politico-militare sunt cele generate de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra SUA şi riposta dată prin declanşarea războiului împotriva terorismului. Crize politico-militare există în multe zone ale lumii: Orientul Mijlociu şi Apropiat, Africa, spaţiul ex-sovietic, Balcani, Asia de Sud şi Sud-Est etc.
Trebuie menţionat că diferitele crize politico-militare nu afectează numai ţările sau zonele în cauză ci toate statele lumii într-o formă sau alta. Din acest motiv este necesar un management adecvat pentru gestionarea acestora şi realizarea unei noi stabilităţi.
Puncte importante de pornire pe calea aplicării unor măsuri eficiente, pot fi oferite de maturizarea şi obiectivizarea prevenirii şi managementului crizelor pe calea elaborării şi aplicării unor standarde general acceptate. Atunci când managementul crizelor a părăsit terenul abordărilor cu un caracter general s-a adresat – nu întotdeauna cu succesul scontat – unor situaţii conflictuale deschise, concrete.
Managementul crizelor a devenit o componentă importantă a strategiilor organismelor cu preocupări în domeniul securităţii, în special a ONU, NATO, UE şi OSCE. În acest cadru, acţiunilor militare speciale care dau conţinut managementului crizelor – intervenţii de menţinere a păcii şi de restabilire sau impunere a păcii – li se adaugă sprijinul politico-diplomatic acordat părţilor implicate pentru soluţionarea conflictelor, asistenţa umanitară, ajutorul pentru normalizarea vieţii sociale, etc.
Evoluţia NATO de după 1990 ilustrează nu numai preocuparea de a răspunde eficient noilor riscuri şi ameninţări, ci şi tendinţa statelor membre şi a structurilor sale de conducere de a transforma Alianţa într-un nucleu politico-militar al unui eventual sistem de securitate cu vocaţie general europeană. Pledează, în acest sens, următorii factori: modificările de doctrină şi structurale; preocupările de a proiecta stabilitatea existentă din vestul Europei în partea de est a continentului, prin sprijinirea proceselor de afirmare a societăţilor democratice în centrul şi estul european, în special prin asistenţa acordată restructurării organismelor militare şi asigurării controlului civil asupra armatelor din aceste ţări, precum şi asigurării controlului civil asupra armatelor din aceste ţări, precum şi pregătirile pe care le face pentru a participa, în caz de necesitate, la misiuni de menţinere a păcii şi la cele de impunere a păcii în afara prevederilor art.5; intenţia de extindere treptată spre est, prin includerea ţărilor central şi est-europene; dezvoltarea unor relaţii de parteneriat şi cooperare cu Federaţia Rusă, în vederea creării unui mediu de securitate şi stabilitate mondială.
În ceea ce priveşte România, concepţia privind securitatea naţională prezentată în Strategia de securitate naţională a României, adoptată în 2007, ia în considerare problemele securităţii pe toate planurile, atât din punct de vedere militar, cât şi nemilitar, cu înţelegerea corespunzătoare a raporturilor dintre acestea, a modalităţilor în care se manifestă riscurile şi ameninţările actuale, atât pe plan intern, cât şi internaţional.
Acţiunile ce se cer a fi întreprinse pentru prevenirea şi managementul crizelor, prevăzute în documentele menţionate, trebuie circumscrise unui cadru organizatoric coerent, eficient şi în concordanţă cu structurile şi mecanismele internaţionale, astfel încât să fie posibilă aplicarea integrală a acestei concepţii prin măsuri practice în consecinţe.
În acest sens, consider că ar fi necesară constituirea unei structuri de analiză pe domenii care privesc securitatea – economic, militar, cultural, psihologic, informaţional, etc. – în subordinea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu rol de a oferi studii, programe, propuneri şi soluţii pentru prevenirea, contracararea şi managementului riscurilor şi al crizelor.
De asemenea, necesitatea unei abordări mai umane a securităţii este susţinută de pericolul pe care îl prezintă asupra omenirii armele de distrugere în masă, în special armele nucleare: însăşi numele lor reflectă scopul şi sarcina lor, dacă ar fi folosite vre-odată. Privind înainte, vedem că riscurile reale, ca epuizarea resurselor, în special criza apei potabile, cât şi formele serioase de degradare a mediului, pot spori conflictele sociale şi politice într-un mod imprevizibil, dar foarte periculos. Pe scurt, aceste sarcini noi ale securităţii necesită o reflectare creativă şi o adaptare a metodelor noastre tradiţionale pentru a satisface mai bine cerinţele acestui mileniu nou.  Abordarea dinamică a situaţiilor conflictuale subliniază importanţa de a stabili un dialog între părţi. Sunt foarte importante de asemenea, măsurile de construire a încrederii, nu numai în domeniul militar, ci şi în sferele sociale, culturale sau economice. Aceste măsuri se pot dovedi cruciale pentru modificarea dinamicii crizelor. Conferinţele şi măsurile de creştere a încrederii sunt în cea mai mare parte multilaterale şi acordă un loc important mediatorilor şi facilitatorilor. Însă un principiu trebuie respectat astăzi mai mult ca niciodată: totul începe cu prevenirea
LISTĂ DE ABREVIERI

ACLANT         Comandamentul aliat pentru Atlantic
ACO                 Comandamentul aliat al operaţiilor
ADM                 Arme de distrugere în masă
AFNORTH       Forţele aliate pentru Europa de Nord
AFSOUTH        Forţele aliate pentru Europa de Sud
ASEAN              Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est
ASG                    Secretarul General Adjunct
CBM                   Măsuri de consolidare a încrederii
CEP                    Planificarea situaţiilor de urgenţă civilă
CFE                 Forţele armate convenţionale din Europa (Tratatul CFE din 1990)
CIMIC            Cooperarea Civilă/militară
CJTF               Forţe operative mutinaţionale interarme
CMO               Organizaţie de Management al crizei
CMTF             Forţe operative civile-militare
CMX                   Exerciţiul de gestionare a crizelor
CPC                 Centru de prevenire a conflictelor
CRMs              Măsuri de răspuns la criză
CRO                Operaţii de răspuns la crize
CSBM                 Măsuri pentru consolidarea încrederii şi securităţii
CSCE            Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (din ianuarie 1995, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, sau OSCE)
CST                 Echipa de sprijin a Crizei
DF                       Forţe dislocabile
DIMS                  Director al Statului Major Militar Internaţional ( IMS)
ESDI                   Identitatea Europeană de Securitate şi Apărare
ESDP                  Politica europeană de securitate şi apărare
FLR                 Forţe cu pregătire de luptă scăzută
HRF                    Forţe cu pregătire înaltă
ICRC               Comitetul Internaţional de Cruce Roşie
IFOR               Forţa de implementare (pentru Bosnia- Herţegovina)
IMS                     Statul Major General
INFO OPS      Operaţii de Informare
IPF                   Forţe locale
IS                        Secretariatul Internaţional
KFOR                 Forţele din Kosovo
LTBF                  Forţe în construire pe termen lung
MC                     Comitetul Militar
MRO                  Opţiuni de Răspuns Militar
NAC                   Consiliul Nord-Atlantic
NACC                Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
NATO                Organizaţia Tratatului Nord- Atlantic
NBC                   Arme nucleare, biologice şi chimice
NCCIS                Sistemul NATO de informaţii, comandă şi control
NCRS                 Sistemul NATO de Răspuns la Crize
NCRSM          Manualul Sistemului NATO de Răspuns la Crize
NGO                   Organizaţie neguvernamentală
NICS                  Sistem integrat de comunicaţii NATO
NIWS                 Sistemul de avertizare şi culegere de informaţii NATO
NMA                   Autoritatea militară a NATO
NPSM                 Manualul Sistemului de Precauţie NATO
ONU                   Organizaţia Naţiunilor Unite
OSA                    Organizaţia Statelor Americane
OSCE              Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa ( fosta CSCE)
OUA                   Organizaţia Unităţii Africane
PC                       Comitetul Politic
PCG                    Grupul de coordonare a politicii
PESA                  Politica europeană de Securitate şi Apărare
PfP                      Parteneriatul pentru Pace
PSE                     Element al Statului major al Parteneriatului pentru Pace
ROE                Reguli de angajare
SACEUR          Comandantul suprem al forţelor aliate din Europa
SACLANT       Comandantul suprem al forţelor aliate din Atlantic
SCEPC             Înaltul comitet de planificare pentru situaţii de urgenţă civilă
SFOR               Forţa de stabilizare
SG                    Secretarul general
SHAPE            Comandantul suprem al puterilor Aliate din Europa
SITCEN           Centrul NATO al Situaţiei
SNMIC            Sistemul Naţional de Management Integrat al crizelor
SOFA               Convenţii asupra statului forţelor
SOP                 Proceduri standard de operare
SPC                  Comitetul Politic la nivel înalt
UE                    Uniunea Europeană
UNHCR           Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Naţiunilor Unite

BIBLIOGRAFIE

*** Constituţia României, Bucureşti, 2003.
*** Strategia de securitate naţională a României, 2001
*** Strategia de securitate naţională a României, 2007
*** Strategia de apărare  naţională a ţării, 2008
*** Carta albă a securităţii şi apărării naţionale elaborată de Guvernul României, Bucureşti, 2004.
*** Legea 42/2004, Legea privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român
*** NATO DOCTRINE for peace support operations, SHAPE B-7010, Belgium, 1995, p.F1, F2.
*** Doctrina pentru Operaţiile întrunite Multinaţionale, aprobată prin Ordinul ministrului apărării naţionale, Nr.M.141 din 06.09.2001, Bucureşti, 2001, p.72-73.
*** Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,1 august 1975, Editura Politică, 1975.
*** Basic Facts about the United Nations, United Nations, New York, 1993.
*** Basic Facts about the United Nations, United Nations, New York, 1995.
*** Document A/45/594 – model SOFA.
*** Financing an Effective United Nations; A Report of the Independent
*** Advisor Group on UN Financing, Ford Foundation, New York, April 1993.
*** FM 100-23, Peace Operations, Headquarters Department of the Army,  December 1994.
*** Nordic Tactical Manual, vol.1 and 2, 2nd edition 1996.
*** Nordic UN Standby Forces, vol.1 and 2, 3rd edition 1997.
*** Noul concept strategic al NATO, Roma, noiembrie, 1991.
*** Operational Law Handbook 2000, United Nations, New York, 2000.
*** Peacekeeping Training Manual, United Nations, New York, 1999.
*** Report of the Secretary – General, United Nations, New York, 16 July, 1997.
*** Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314 din 1974.
*** Training Guide, Peacekeeping, United Nations, Department of  Peace-keeping Operations Training, vol.I, 1997.
*** US Joint Electronic Library – Peace Operations; US Multinational  Maritime Operation, September 1996.
*** UK Wider Peacekeeping; UK Draft Army Field Manual; Peace Support Operations, 1997.
*** UK Wider Peacekeeping; Army Field Manual, Fifth Draft (Revised), 1998.
Armaş Iosif,         Legitimitatea operaţiilor militare, altele decât
Cornel Purcărea         războiul, Editura Militară, Bucureşti, 2001.
Paul Dănuţ Duţă
Ardeleanu Viorel,         Operaţiile de menţi¬nere a păcii, Institutul Român de
Carmen Burlacu,         Studii Internaţionale, Bucureşti, 1994.
Petre Dumitriu,
Bădălan Eugen,         Acţiunile militare, altele decât războ¬iul, Editura
Teodor Frunzeti,         Militară,Bucureşti, 2001.
Bădălan Eugen,     Securitatea României. Actualitate şi perspectivă. Un punct de vedere, Editura Militară, Bucureşti, 2001.
Bădălan Eugen         Instantanee manageriale, Editura A.Î.S.M., Bucureşti,
şi colectiv,             2002.
Bădălan Eugen,         Forţe şi tendinţe în mediul de secu¬ri¬tate european,
Teodor Frunzeti,     Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2003.
Ballaloud J.,     L’ONU et les operations de maintien de la paix, Paris, Pedone, 1971.
Bedjaoui M.,     Novel ordre mondial et la controle de la legalite des actes du Conseil de securite, Bruxelles, Bruylant, 1994.
Bothe V.M.,     Les limites de pouvoir du Conseil de securité, Peace Keeping and Peace Building, Academie de droit de la Haye, Dordrecht, Nijhoff, 1992.
Brecher Michael     Studies in Crisis Behavio, Special Issue The Ierusalim of International Relations, 1978
Brzezinski, Zbiegniew    The consequences of the End of the Cold War International Security, Adelphi Papers, nr.265, 1991/1992
Cearapin Tudor,        Managementul ordinii publice la început de secol şi
Toma Gheorghe         mileniu, Editura Biotera, Bucureşti, 2001.
Clausewitz K    Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
Colin, Gray,    Strategic Sense and Strategic and Strategic Non-Sense, The National Interest, 1992 şi Carlo Jean, La definizione degli di forza in asenza di minaccia diretta: il concetto di sufficenza, Informazioni della Difesa, nr.4, 1992.
Cloşcă Ionel         Dreptul internaţional umanitar, Casa de editură şi
dr. Ion Suceavă,     presă „Şansa“ SRL, Bucureşti, 1992.
Cronin B. Davenport,     The Compound Eye / I: An introduction to Social Intelligence.
David Albert S.,     Coalition Command and Control Peace Operations, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, Washington, D.C., 1997.
David Bentley         Peace Operations, National Defence University,
Deac Aron Liviu,     Sisteme normative ale acţiunii militare şi „provo¬cările viitorului“, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997.
Deutsch K.W    Crisis Decision – Making The Information Approach, 1982
Deutsch K.W.,     The Nerves of Government Free Press, New York, 1963
Dobbie Charles,     A Concept for Post-Cold War Peacekeeping, Forsvarsstudier, nr. 4/1994, Institute for Forsvarsstudier, 1994.
Dragoman Ion,     Operaţiile de menţinere a păcii, Academia de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996.
Duţă Paul Dănuţ,     Unele consideraţii privind componenţa militară a mi¬siunilor umanitare. În: „ANUAR 1996 – Institutul de Studii Operativ-Strategice şi Istorie Militară“, Editura Vasile Cârlova, 1997, Bucureşti.
Edward Marks,     Peace Operations, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, McNair Paper,
Espen Barth Eide,         Peacekeeping in Europe, Brassey, London, 1997.
Fetherson A.B.,     Toward a Theory of United Nations Peacekeeping, London, MacMillan, 1994.
Frunzeti Teodor,     Globalizarea securităţii, Editura Militară, Bucureşti, 2009.
Frunzeti Teodor,     Geostrategie, Centrul Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009.
Fuerea Augustin    Manualul Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.
Gareth Evans,         Cooperation for Peace, St. Leonard, Australia, 1993.
Ghali Boutros-Boutros,     An Agenda for peace, United Nations, New York, 1992.
Ghali Boutros-Boutros,     An Agenda for peace, second edition, United Nations, New York, 1995.
Ghali Boutros-Boutros,     Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peacekeeping, United Nations, New York, 1992.
Ghali Boutros-Boutros,    Supplement to An Agenda for Peace, New York, United Nations, Department for Peacekeeping Operations, 1995.
Hillen III John,     The United Nations and the Use of Force, Oxford International Review VI, Spring 1995.
Holsti Ole R.,        Crisis, Escalation, War, Montreal.
Herman Charles F.     Crisis In Foreign, Policy. A Simulation Analysis,
Iulian Chifu,     Analiză de conflict, Bucureşti, Ed. Politeia SNSPA, 2004
James Alan,             The Politics of Peacekeeping, London, 1991.
Jean, Carlo    Geopolitica, Editori LATERZA, Bari, 1995.
Jeffrey Simon,     The IFOR/SFOR Experience, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, Washington, D.C., 1998.
Jeffrey Simon,     Partnership for Peace: Misperceptions and Limitations of Military Cooperation, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, McNair Paper, December 1998.
Jones R.V.,     Intelligence and Command in M.I. Handel, Leaders and Intelligenece, Londra-Cass, 1989.
Johan Galtung,     Theory and Methods of Social Research, New York, Columbia University Press, 1969
John W. Burton,     Conflict Resolution; Its language and Processes, Lanham, Scarecrow Press, 1996
Jopp M.,     Les relations étrangeres de l’Éurope occidentale: implication de la crise yougoslave, Cahiers de Chaillot, Paris, octombre 1994.
Kishore Mahbubani    The West and the Rest, the National Interest, 1992
Keegan I.,             The Mask of Command Penguin, Londra, 1987.
Laulan, I.            La planete balkanisee.
Lebow Richard    Between Peace and War The Nature of International Crisis, Baltimore, 1981
Lewis William H.,     Peace Operations, National Defence University, Insti¬tute National for Strategic Studies, Washington, D.C., October,1996.
Lewis William H.         Searching for Partners: Regional Organizations and
Lewis A. Coser,     The Functions of Social Conflict, Glencoe, IL: Free Press, 1956
Lewis William H.,     Peace Operations. Reserve UN Forces, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, McNair Paper, June 1998.
Lewis William H.,     Peacekeeping: United Nations Role Sharing, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, McNair Paper, Number 83, September 1996.
Lisa Witzig Davidson,     The Complex Process of Responding to Crisis, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, February, 1998.
Lyn Erwin and Schmidl A., Police Function in Peace Operation, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, Washington, D.C., 1998.
Lorenz F.M.,     Response: The US Perspective of Operation, National Defence University, Institute National for Strategic Studies, Washington, D.C., 1998.
MacKinley John,     Defining The Role Beyond Peacekeeping. In: „Military Implication of United Peacekeeping Operations”, Ed. William, H., Lewis, National Defence University, Washington, 1993.
Manta Dănuţ,    Managementul crizelor în NATO. Operaţia de răspuns la crize non-art.5, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005.
Michael Brecher,     Crisis in World Politics, Theory and Reality, Pergamon Press, Exeter, 1993
Mulinen Frederic,     Dreptul războiului şi forţele armate, Editura Alfa, Bucureşti, 1990.
Mureşan Mircea        Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura UNAp,
Văduva Gheorghe      Bucureşti, 2004.
Mureşan Mircea        Manipulara oamenilor, Editura Imprimeria Naţională,
Duţu Petre            Bucureşti, 2004.
Năstase Adrian,         Drept internaţional, Editura Alum, Bucureşti, 1996.
Onişor Constantin,     Teoria strategiei militare. Strategia militară în lupta armată modernă, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1998.
Seiple Chris,     The US Military NGO Relationship in Humanitarian Intervention, United Nations, New York, 1997.
Oprea Gabriel    OSCE, organizaţie a secolului 21, Bucureşti 2001
Parritt, B.A.H.     The intelligence – The Story of British Military Intelligence up to 1914 (Intelligence Corps Association), ediţia a 2-a, Ashford, Kent, 1983, p.1-12.
Petre Dumitriu,         Limitele păcii, Sfera Politicii, 9/1993
Raymond Aron,         Peace and War. A Theory of International Relations, Garden City, New York: Doubleday & Company, 1966
Raluca Miga Beşteliu,     Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2003.
Robinson James A.     Crisis: An Apprecial of Concepts and Theories, New York, The Free Press, 1972
Sun-Tzî    Arta Războiului
Toffler Alvin,     Powershift. Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1996.
Văduva Gheorghe        Crizele politico-militare ale începutului de
Mihai Şt. Dinu         mileniu, Editura UNAp, Bucureşti, 2005.
Vasile-Ozunu Mihail    Geopolitică şi Geostrategie, Studii, Bucureşti, 2002.
şi colectiv
Wilensky, H.L.    Organizational Intelligence Basic Books, New York, Londra, 1967.
*** Polemologie, curs, Editura UNAp, Bucureşti, 2010.
*** Revista Fundaţiei Colegiului Naţional de Apărare, 2000-2005.
*** Gândirea Militară Românească, 2000-2005.
*** Revista Trupelor de Uscat, 2000-2005.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s