Psihologie Experimentala

I. SCURT ISTORIC

Posibilitatea măsurării şi-a făcut loc cu greu în psihologie. Conceptul de psihometrie apare pentru prima dată la filosoful german Cr. Wolf în lucrările sale „Psichologia empirica” (1732) şi „Psichologia rationalis” (1734), şi avea în vedere în vedere posibilităţile de măsurare ale atenţiei şi ale senzaţiei de plăcere. Savanţii din domeniul fizicii şi astronomiei au pregătit terenul psihofizicii prin descoperirile lor. Astfel:
– fizicianul francez Joseph de la Fleche (1653 -1716) determină frecvenţa sunetelor din registrul audibil;
– fizicianul Philippe de la Hire (1640 -1718) face observaţii asupra imaginilor consecutive, iar chimistul J. Darcet măsoară durata acestora;
– astronomul englez W. Herschell (1738 – 1822), pornind de la necesităţile practice ale observaţiilor astronomice, descoperă legi ale adaptării ochiului la întuneric şi determină zona maximei sensibilităţi din retină (fovea centralis);
– fizicianul italian Venturi (1791) determină întinderea câmpului vizual;
– fizicianul optician Pierre Bouguer (1698 – 1758) a formalizat matematic pentru prima dată raportul dintre excitaţie şi senzaţie, deci cu mult timp înaintea lui Weber şi Fechner;


– astronomii Bessel şi Exner au contribuit la explicarea timpului de reacţie ca „ecuaţie personală” şi a tehnicilor de măsurare ale acestuia.
O contribuţie decisivă la elaborarea psihologiei experimentale o au cercetările de fiziologie a organelor de simţ din secolul al XIX-lea. Este vorba în special de încercările fiziologilor de a raporta datele de fiziologie a organelor de simţ la structura fizico-energetică a stimulilor.
Apariţia psihologiei experimentale, evoluţia şi dezvoltarea ei sunt indisolubil legate de contribuţii majore ale unor mari personalităţi din secolul al XlX-lea iar apoi, de contribuţia unor şcoli, curente majore.

1.1.     Contribuţia unor personalităţi marcante la apariţia psihologiei experimentale

Contribuţia lui Helmholtz. Hermann von Helmholtz (l821 – 1894) a fost la baza cercetător în ştiinţele naturii şi fiziolog. Contribuţiile sale asupra mecanismelor vederii colorate (teoria tricromatică a vederii) şi asupra fiziologiei auzului (teoria rezonanţei) au avut o importanţă covârşitoare şi au fost urmate de cercetări asupra atenţiei, memoriei, el realizând experimente de tranziţie între fiziologie şi psihologie ex-perimentală. Cel ma ilustrativ exemplu este experimentul timpului de reacţie, ,prnicare.Helmholtz a studiat viteza de propagare a impulsului nervos. Metoda era de o simplitate şi acurateţe desăvârşite, în con-diţiile în care Johannes Muller, un alt fiziolog german celebru, susţinea că transmiterea impulsului nervos ar fi apropiată de viteza luminii şi, deci, imposibil de măsurat. Helmholtz a procedat la stimularea unui nerv la distanţe diferite de creier şi a măsurat timpii necesari unor reacţii la aceste stimulări. Cunoscând distanta dintre două puncte în care se face stimularea şi distanţa în timp a apariţiei reacţiilor, se va putea calcula viteza impulsului nervos ca rezultat al raportului dis¬tanţă – timp. Helmholtz a aplicat stimulări unor subiecţi legaţi la ochi, pornind de la umăr şi ajungând la gleznă, măsurând durata reacţiei prin împingerea unei manete cu mâna. Cunoscând cu aproximaţie diferenţa de lungime între gleznă şi creier şi pe cea dintre umăr şi creier, el a estimat viteza impulsurilor nervoase la un nivel relativ scăzut, de 50 m/s; deci, în nici un caz nu se apropia măcar de viteza sunetului, cu atât mai puţin de cea a luminii. Apoi, Helmholtz a procedat la labo¬rioase cercetări în această privinţă pe broaşte; valorile determinate nu au fost departe de cele stabilite pe subiecţi umani, în timp, cercetările sale s-au dovedit a fi suficient de riguroase, chiar dacă astăzi ştim că viteza impulsului nervos depinde de diametrul fibrelor nervoase im¬plicate. Un aspect extrem de interesant merită a fi semnalat: marele fiziolog german a fost de-a dreptul derutat de diferenţele destul de sensibile între timpii de reacţie ai diferiţilor subiecţi cu care a lucrat sau chiar la aceiaşi subiecţi în momente diferite, fapt care 1-a condus la abandonarea acestor cercetări pe subiecţi umani. Cărţile de psi¬hologie experimentală ne explică de ce apar aceste diferenţe şi ce soluţii trebuie să abordăm pentru obţinerea unor măsurători corecte.
Psihologia s-a născut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă în Germania şi trebuie să menţionăm contribuţia lui Weber, Fechner, Wundt şi Eb-binghaus.
Contribuţia lui Weber. Ernst Weber (1795 -1878) a fost specialist în anatomie şi fiziologie la Leipzig, iar cercetările sale s-au concentrat în special asupra senzaţiilor cutanate, simţului tactil. Experimentele sale au vizat studierea efectului activităţii musculare în estimarea greutăţii obiectelor, în acest scop, el a solicitat subiecţii să compare două greutăţi, dintre care una constituia greutatea etalon, în prima situaţie expe¬rimentală, subiecţii, legaţi la ochi, ridicau greutatea etalon şi, apoi, o altă greutate diferită, trebuind să spună dacă cele două au aceeaşi greu¬tate, în a doua situaţie, subiecţii erau pasivi şi greutăţile li se puneau în mână succesiv, trebuind apoi să le compare. Weber a constatat că precizia răspunsurilor era mai buna în situaţia în care subiecţii erau activi din punct de vedere muscular, însă, observaţia care va constitui un punct crucial pentru psihologie era legată de abilitatea subiecţilor de a detecta o diferenţă între greutatea etalon şi cea dată spre com¬parare. Astfel, cu cât greutatea etalonului era mai mare, cu atât dife¬renţa dintre această greutate şi cea de comparat trebuia să fie mai mare pentru ca subiectul să poată să o sesizeze. Apoi, Weber a descoperit în cazul diferitelor modalităţi senzoriale raporturile constante între mărimea unei stimulări şi cantitatea necesară pentru a produce o nouă stimulare, în acest fel, s-a ajuns la celebra lege a lui Weber privitoare la pragurile diferenţiale.
Contribuţia lui Gustav Fechner (1801 – 1887). Fechner a fost un savant cu preocupări foarte extinse, de la ştiinţele naturii la filo¬sofic, religie, estetică şi psihologie. Cercetările sale de debut în psi¬hologie sunt legate de vederea cromatică şi de imaginile consecutive. Apoi, după 1850, el este cel care a apreciat la justa valoare cercetările lui Weber, preocupându-se de generalizarea legii acestuia, pornind de la problema fundamentală a posibilităţii existentei unor legi care să guverneze transformarea energiei fizice în corespondentul ei mental. Continuând munca lui Weber, Fechner ajunge la rezultate şi relaţii legice mai elaborate, dobândind notorietate prin formularea „legii pragurilor diferenţiale extinse”. Fechner este cel care, prin lucrarea sa „Elemente de psihofizică” (1860) pune bazele psihofizicii şi ale psi¬hologiei experimentale.
Contribuţia lui Wilhelm Wundt (1832 – 1920) . În cazul lui Wundt putem spune că acesta este primul om care s-a putut considera pe sine psiholog. Debutând ca discipol al lui Helmholtz şi având o pregătire serioasă în fiziologie, el s-a apropiat treptat de psihologie şi, în anul 1874, va publica lucrarea „Principiile psihofiziologie” pe care Bor-ing (ilustru istoric al psihologiei) o considera drept cea mai importantă carte din istoria psihologiei experimentale. In această lucrare, Wundt realizează o trecere sistematică în revistă a cunoştinţelor despre psi¬hologie şi-şi prezintă propria concepţie care va sta la baza structura¬lismului în psihologie. Practic, prin această carte s-au pus bazele unei psihologii sistematice, Wundt contribuind astfel decisiv la întemeierea psihologiei si aşezarea ei în rândul disciplinelor de sine stătătoare. Deşi nu vom putea identifica descoperiri ştiinţifice majore la Wundt, el a pregătit b mulţime de specialişti, nu numai din Germania, ci şi din multe alte ţări ale lumii, el fiind cel care a înfiinţat primul laborator de psihologie experimentală în 1879 la Leipzig, devenit apoi primul institut de psihologie; tot Wundt este cel care a înfiinţat şi prima revistă de psihologie.
Wundt considera că procesele mentale superioare, cum ar fi memoria, gândirea, creativitatea, nu pot fi abordate experimental. Metoda experimentală este potrivită doar în studiul senzaţiilor şi per¬cepţiilor. Procesele mentale superioare ar putea fii studiate prin cer¬cetarea operelor civilizaţiei de-a lungul secolelor, în diverse culturii sau prin istoria culturii şi antropologie.
Contribuţia lui Hermann Ebbinghaus (1850 -1909). îndoielile lui Wundt aveau să fie spulberate, chiar în anul înfiinţării laboratorului sau, de către Ebbinghaus care a iniţiat celebrele sale experimente asupra memoriei umane adunate în lucrarea „Despre memorie” (1885). în această lucrare se demonstrează că se pot realiza investigaţii expe¬rimentale asupra unor procese psihice mai complexe, cum ar fi cazul memoriei.

1.2.     Influenţa principalelor curente şi şcoli psihologice asupra psihologiei experimentale
Dacă debutul psihologiei şi, implicit, al psihologiei experimentale este legat de contribuţia unor mari personalităţi, odată cu începutul secolului XX putem discuta despre existenţa unor şcoli, curente, orien¬tării majore în psihologie: structuralism, funcţionalism, behaviorism, gestaltism şi cognitivism. Ne referim aici la curente care au marcat în mod substanţial psihologia experimentală.
Structuralismul sau structura vieţii mentale. După cum arătam ceva mai sus, creatorul Şcolii Structuraliste în psihologie a fost W. Wundt dar, această orientare a fost strâns asociată cu numele lui E. Titchener (1867 – 1927). Titchener a fost unul dintre discipolii lui Wundt; el a preluat această orientare de la Wundt şi a promovat-o în America, în cadrul laboratorului înfiinţat de către el la Universitatea Corneli. Psihologia structuralistă s-a ocupat de studiul structurilor mentale pornind de la următoarele probleme: elementele experienţei, combinarea acestora şi cauzele care stau la baza combinării. Elemen¬tele de bază ale experienţei erau considerate a fi senzaţiile (vizuale, auditive, gustative, etc.), apoi imaginile şi ideile şi, în ultimul rând, afectele. Fiecare element ai experienţei era caracterizat prin durată, intensitate, calitate şi acuitate. Psihologia structuralistă şi-a propus să delimiteze elementele experienţei mentale şi modul cum se combină acestea în cadrul fenomenelor mentale complexe. Era o perspectivă atomistă, elementaristă, care punea senzaţiile la baza întregi vieţi psi¬hice, considerând că imaginile şi ideile sunt elemente suprapuse, re¬zultate în urma principiilor asocierii. Metoda descompunerii acestor elemente ale experienţei s-a numit introspecţionism. Introspecţia era metoda de lucru prin care se monitoriza experienţa. Introspecţionistul îşi propunea să semnaleze conţinutul conştient al unei experienţe. Spre exemplu, un introspecţionist nu ar fi semnalat vederea unei mese în mediul ambiant, ci ar fi semnalat că vede un anumit tipar, structura spaţială, culoare, strălucire. Altfel spus, introspecţionistul era pregătit să vadă elementele experienţei care compun perceperea unei mese. Dacă cineva ar fi raportat în mod simplist că vede o masă, acest lucru ar fi fost considerat „eroare de stimulare”. Acesta a fost introspec-ţionismul asociationist – senzualist şi metoda introspecţiei era rigu¬roasă, dificilă şi foarte greu accesibilă celor din afară, în plus, metoda stârnea suspiciune atâta vreme cât introspecţioniştii din laboratoare diferite nu se puteau pune de acord asupra conţinutului aceluiaşi ex¬periment.
Funcţionalismul se va ocupa de funcţiile proceselor şi structurilor mentale. Spre sfârşitul secolului al XlX-lea, darwinismul evoluţionist va câştiga un loc tot mai însemnat între concepţiile ştiinţifice astfel încât oamenii de ştiinţă au început să se întrebe tot mai serios despre rolul proceselor psihice în adaptarea organismului la mediu. John Dewey (1859 – 1952) a fost iniţiatorul funcţionalismului în Statele Unite ale Americii, fiind puternic influenţat de teoria evoluţionistă a lui Darwin. în lucrarea sa „Conceptul de arc reflex în psihologie” (1896) el a criticat atomismul şi elementarismul asociaţionismului senzualist, susţinând că procesele psihice sunt evenimente cu o evo¬luţie continuă, neîntreruptă, insistând asupra necesităţii studierii com¬portamentului în contextul său natural pentru a-i determina funcţiile.
Behaviorismul. Debutul acestui curent a fost în 1913, când John Watson publica în „Jurnalul de psihologie” articolul numit „Psihologia aşa cum o vede un behaviorist”. în acest material, Watson ataca psi¬hologia structuralistă şi introspecţionismul, mai ales accentul pe care acesta din urmă îl punea pe conştiinţă şi conţinuturile mentale. Watson susţinea că ar trebui să se studieze ceva asupra căruia ar putea cădea de acord toţi oamenii înţelepţi, şi anume comportamentul. Mai mult decât atât, psihologia, în întregul ei, este declarată ştiinţa compor¬tamentului. Behavioriştii doreau să facă din psihologie o ştiinţă a na¬turii, al cărui obiect trebuia să fie comportamentul. Dincolo de concepţia clasică behavioristă asupra relaţiei stimul – reacţie şi limitele acestei concepţii, importanţa behaviorismului pentru metoda experimentală în psihologie este enormă. Practic, behavio-rismul este, înainte de toate, o orientare metodologică întrucât îşi pro¬pune dezideratul accesibilităţii comportamentului ca obiect de studiu ştiinţific. Pe bună dreptate, Watson se arăta indignat de utilizarea unor termeni cum ar fi conştiinţa, gândirea fără imagini, apercepţia, cu înţelesuri foarte neclare şi imposibil de determinat cu precizie. Ce¬lebrul model stimul – reacţie (S – R) este, de fapt, punctul de pornire al cercetării ştiinţifice riguroase în psihologie. Putem identifica cu uşurinţă stimulul (S) cu variabila independentă şi reacţia (R) cu va¬riabila dependentă. O cercetare ştinţifică riguroasă va trebui să per¬mită, în baza manipulării lui S, anticiparea unor valori ale lui R tot aşa cum, în baza cunoaşterii lui R, se pot face inferenţe despre S. Schema clasică ce propunea o relaţie unoivoca S ® R va fi abandonată chiar în interiorul behaviorismului tocmai datorită sugestiilor venite din partea acelor cercetători care au utilizat în mod riguros schema iniţiala de cercetare. Aşadar, cercetătorii au fost primii care au semnalat nevoia luării în consideraţie a unor variabile intermediare care se amplasează între stimul şi reacţie. Modelul behaviorist de cercetare ştiinţifică a revoluţionat psihologia şi a adus cele mai mari contribuţii până în ziua de azi în dezvoltarea psihologiei ştiinţifice. Studiile de pionierat ale lui Pavlov şi Thorndike indicau posibilitatea unei psihologii obiective a învăţării şi, în această zonă, behaviorismul şi-a adus cele mai mari contribuţii.
Dincolo de aparentul declin al behaviorismului, în zilele noastre în condiţiile în care studiul structurilor mentale a fost reintrodus în psihologie prin cognitivism, behaviorismul îşi menţine impactul ma¬jor asupra psihologiei experimentale, respectiv asupra metodologiei cercetării psihologice.
Psihologia formei – Gestaltismul. Dacă funcţionalismul şi beha¬viorismul s-au dezvoltat în SUA ca o reacţie la asociaţionismul senzualist clasic, în Germania o astfel de reacţie se va materializa în cadrul Şcolii de la Berlin, numită gestaltism, pornind de la cuvântul german „gestalt” care înseamnă formă, configuraţie. Gestaltismul se opune asociaţionismului senzualist, susţinând că percepţia nu este o simplă sumă de senzaţii, ci o imagine unitară a întregului, în care primează forma, configuraţia.
Max Wertheimer (1880 – 1943) şi colaboratorii lui (Koffka si Kohler) au demonstrat unitatea procesului perceptiv, la baza căruia se află fenomenul constanţei perceptive a formei, mărimii, luminozităţii sau culorilor. Astfel percepţia prezintă calităţi de integralitate, unitate, independent de senzaţiile schimbătoare provenite de la receptori.
Psihologia cognitivă. Dacă behaviorismul a reuşit să domine psihologia mai ales din punct de vedere metodologic, din punctul de vedere al conţinuturilor asupra cărora el s-a concentrat, dominaţia a fost mai scurtă întrucât, încă din anii ’50  în psihologie şi-a făcut loc preocuparea pentru studiul ştiinţific al proceselor mentale superioare. S-a dovedit că multe dintre operaţiile mentale nu pot fi explicate prin reducerea la schema condiţionării stimul – răspuns. Noua provocare în faţa cercetării psihologice experimentale era studiul unor fenomene psihice neobservabile cu metode ştiinţifice obiective care să permită legarea constructelor mentale de răspunsuri observabile. Psihologia cognitivă va beneficia din plin de tehnologiile moderne, computa¬ţionale, teoria informaţiei, inteligenţa artificială. Este o reîntoarcere asupra factorului mental dar cu mijloace extrem de sofisticate care permit modelarea, simularea unor procese mentale.
În ziua de azi se poate spune că direcţia cea mai importantă de reţinut în psihologie este specializarea. Şcolile psihologice au tendinţa de a fi exhaustive, exprimandu-şi punctul de vedere asupra tuturor aspectelor psihologiei. Astfel, behaviorismul nu a fost preocupat doar de învăţare, ci şi-a extins aplicabilitatea conceptelor şi asupra gândirii, limbajului sau dezvoltării copilului, în zilele noastre, psihologii nu se mai identifică profesional cu o anumită şcoală sau curent, ci cu un domeniu de interes. Psihologii sunt specializaţi în direcţii foarte vari¬ate, de la ramuri largi până la specializări foarte înguste. Această ten¬dinţă spre specializare este deseori criticată, dar se pare că nu există o alternativă viabilă, în definitiv, specializarea constituie amprenta maturizării unui domeniu ştiinţific. Spre exemplu, Asociaţia Ame¬ricană de Psihologie (APA) numără nu mai puţin de 45 de departa¬mente, între care şi cel de psihologie experimentală.

1.3.    Evoluţia psihologiei experimentale în România

După cum remarcă regretatul cercetător Marian Bejaţ în 1973, psihologia s-a constituit în ţara noastră ca ştiinţă experimentală. Pro¬motorii psihologiei ştiinţifice româneşti s-au format chiar în labora¬toarele lui Wundt. Primul curs de psihologie experimentală este ţinut în România de către Eduard Gruber la Iaşi în 1893, an în care este înfiinţat şi primul laborator de psihologie experimentală la Univer¬sitatea din Iaşi, sub conducerea aceluiaşi E. G Gruber. Teza de doctorat a lui Gruber, bazată pe cercetări experimentale asupra luminozităţii culorilor este publicată în 1893 de către Wundt în acelaşi volum în care apărea şi teza de doctorat a lui Constantin Rădulescu-Motru.
În anii 1891 – 1893, Constantin Rădulescu-Motru va lucra în Institutul de Psihologie de la Leipzig, elaborându-şi teza de doctorat în domeniul epistemologiei. Un moment de referinţă este publicarea lucrării „Problemele psihologiei” de către C. Rădulescu-Motru în 1898, lucrare în care sunt expuse principiile teoretice şi metodologice ale psihologiei ştiinţifice.
Nicolae Vaschide a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători şi poate fi considerat, alături de Binet şi Tbulouse, printre fondatorii psihologiei  experimentale franceze. Vaschide va pleca în Franţa îm¬preună cu marele psiholog francez Alfred Binet, fiind puternic im¬presionat de cursurile acestuia, ţinute în 1895 la Universitatea din Bucureşti. Cercetările experimentale ale lui Vaschide cu privire la atenţie, somn şi vise psihologia mâinii dar şi asupra diferitelor mo¬dalităţi senzoriale, cercetări desfăşurate în cursul a numai 11 -12 ani de activitate, sunt incluse într-o bibliografie impresionantă ce cuprinde aproximativ 170 de titluri, dintre care 12 cărţi.
Laboratorul de psihologie exprimentală al Universităţii din Bu¬cureşti este înfiinţat în 1906 de către Constantin Rădulescu-Motru. De altfel, marele savant român a început prin a fi elev şi colaborator al lui Beaunis în primul an de funcţionare al laboratorului de psiho¬logie fiziologică de la Sorbona (1889 – 1890).
De numele lui Florian Ştefanescu Goangă se leagă înfiinţarea laboratorului de psihologie experimentală şi a primului institut de psihologie la Universitatea din Cluj (1922). El este autorul unei va¬loroase cercetări experimentale referitoare la tonalitatea afectivă a culorilor, trecuta ca teză de doctorat cu W. Wundt şi publicată de către acesta în revista Institutului de la Leipzig în 1911. Dar, aşa cum arăta M. Bejat(1973), realizarea cea mai de preţ a lui Ştefănescu – Goangă rămâne „Şcoala psihologică de la Cluj”, echipa de cercetători pe care i-a format şi care vor continua dezvoltarea psihologiei experimentale.
În perioada postbelică, după momentul dureros al stalinismului din anii ’50, când psihologia a fost sever lovită în toate ţările comu¬niste, a urmat o perioadă de dezvoltare şi consolidare a acesteia şi putem aminti aici cercetările laborioase de psihologie experimentală desfăşurate în laboratoarele Institutului de Psihologie al Academiei Române sau cercetările din laboratoarele de psihologie experimentală ale Universităţii din Cluj (Alexandru Roşea) şi ale Universităţii din Bucureşti (Gheorghe Zapan).
În anii „80, psihologia românească suferă o nouă lovitură de tip stalinist prin desfiinţarea învăţământului superior şi a Institutului de Psihologie. După 1990, psihologia experimentală îşi regăseşte locul firesc în ştiinţa romanească prin reînfiinţarea Institutului de Psihologie al Academiei Romane şi prin modernizarea laboratoarelor de psiho¬logie ale universităţilor din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara.

II. CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ, CUNOAŞTEREA PSIHOLOGICĂ

2.1. Curiozitate şi cunoaştere
Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi în mod sistematic de desco¬perirea şi explicarea cauzelor ce stau la baza modului în care se des¬făşoară diferite fenomene, situaţii, procese. La baza acestor preocupări sistematice se află curiozitatea ştiinţifică. Un observator obişnuit nu se va simţi teribil de frustrat dacă nu-şi poate explica o serie de ob¬servaţii asupra unor lucruri si fenomene din mediul înconjurător, în schimb, omul de ştiinţă este animat de intoleranţă în raport cu în¬trebările fără răspuns, până ce ajunge la o explicaţie pertinentă. Se ştie că oamenii de ştiinţă sunt îdeobşte persoane mult mai curioase decât alţi oameni şi sunt dispuşi să investească forţă, energie, timp pentru a-şi satisface curiozitatea. Această intoleranţă faţă de întrebările fără răspuns şi problemele nerezolvate a condus ştiinţa spre dezvoltarea unor numeroase tehnici şi metode de studiu experimental. Se impune, deci, distincţia între curiozitatea ştiinţifică şi cea cotidiană sau a omului obişnuit.
Curiozitatea este doar „scânteia” care porneşte „motorul” cunoaş¬terii, dar acest motor are nevoie de „combustibil”, de o serie de surse ale cunoaşterii şi trebuie să spunem că oamenii de ştiinţă uzează de modalităţi valide de achiziţie a cunoştinţelor despre lumea obiectivă. Aceste modalităţi valide sunt integrate într-o concepţie ştiinţifică, într-o metodă ştiinţifică care conduce la fixarea concepţiilor pe baza ex¬perienţei. Pentru a înţelege mai bine atributele metodei ştiinţifice trebuie să comparăm cunoaşterea ştiinţifică cu alte metode de fixare a concepţiilor, în filosofia ştiinţei sunt amintite metoda autorităţii, metoda perseverentei şi metoda apriori.
2.1.1. Metoda autorităţii
Constituie cel mai simplu mod de fixare a concepţiilor şi se ba¬zează pe încrederea nestrămutată în cuvântul, opinia, ideile celor care exercită autoritate asupra noastră. Suntem de mici antrenaţi în su¬punerea la autoritate pentru că mama şi tata au necondiţionat dreptate. Pe măsură ce creştem, aceste surse de autoritate pierd din credibilitate în raport cu multiplele aspecte ale realităţii obiective, cunoaşterii lumii. Un alt exemplu ar fi concepţiile religioase, fixate prin metoda auto¬rităţii. Profesorii noştri sunt şi ei părtaşi ai acestei metode. Apare un aspect cel puţin paradoxal. Cu cât trebuie să cunoaştem mai mult şi, în felul acesta, dispunem de mai puţin timp şi resurse de investigare, cu atât trebuie să acceptăm că multe cunoştinţe şi concepţii sunt fix¬ate prin metoda autorităţii. Vom avea încredere deplină în părinţii, profesorii, cărţile, tratatele, dicţionarele şi enciclopediile investite cu autoritate. Această metodă oferă marele avantaj al unui efort minim şi al unui sentiment ridicat de securitate, de siguranţă, într-o lume stresantă, zbuciumată, este mai confortabil să ai încredere deplină în concepţiile transmise pe această cale.

2.1.2.    Metoda perseverenţei

De această dată, avem de-a face cu refuzul schimbării concepţiilor căpătate, indiferent de evidenţa unor argumente contrarii. Această me¬todă le permite oamenilor să-şi păstreze o concepţie generală constantă şi uniforma asupra lumii, eliberandui, într-o anumită măsură, de stre¬sul şi disconfortul psihologic. Dar, pe de altă parte, ea este dovada unei stereotipii în gândire şi concepţii, cu manifestări, uneori, iraţionale.

2.1.3.    Metoda apriori

În acest context, termenul „apriori” face trimitere la ceva care este crezut fără evaluare anterioară. Este, de fapt, o extensie a metodei autorităţii, în realitate, ceea ce pare a fi fixat apriori, este o anumită concepţie generală despre lume şi viaţă. Această metodă exploatează tendinţa omului de a crede şi accepta lucruri rezonabile, „de bun simţ” şi care se impun înainte de orice, fiind acceptate şi în virtutea auto¬rităţii. Nu-i putem condamna pe oamenii care credeau înainte că pă¬mântul este plat atâta vreme cât şi astăzi putem găsi destule persoane care cred acest lucru în virtutea experienţei imediate.

2.2. Cunoaşterea ştiinţifică
Metoda ştiinţifică ajută la fixarea concepţiilor pe bază experienţei. Din această perspectivă am putea defini psihologia ştiinţifică drept un demers repetabil şi autocorector de înţelegere a fenomenelor psihice pe baza unor observaţii empirice.
Termenul „empiric” este derivat din cuvântul grecesc care în¬semnă experienţă. Experienţa, mai mult decât încrederea, este sursa cunoaşterii. Având concepţiile fixate în baza metodei autorităţii, nu avem nici o garanţie a faptului că autoritatea a obţinut date înainte de formarea unei opinii. Metoda tenacităţii, în schimb, refuza să ia în consideraţie datele, la fel cum se întâmplă şi în metoda apriori, în schimb, metoda ştiinţifică utilizează procedee pentru stabilirea su¬periorităţii unei concepţii faţa de alta.
Termenul „autocorectare” presupune un proces repetabil de eli¬minare a ideilor incorecte, de replicare a experimentelor. Observaţia empirică şi autocorectarea constituie căile specifice demersului ştiin¬ţific. In mod curent, un demers ştiinţific începe prin abordare analitică, „spargerea” unei probleme în elementele sale componente. Analiza psihologică a comportamentului uman implică descrierea, predicţia şi explicaţia. Acestea corespund celor trei clase majore de tehnici de cercetare utilizate în psihologia ştiinţifică: observaţia, corelaţia şi ex¬perimentul, întrucât asupra acestor proceduri vom reveni în mod de¬taliat, în continuare vom examina specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie.
2.3. Specificul explicaţiei ştiinţifice în psihologie
După cum arătăm ceva mai sus, observaţiile empirice şi auto¬corectarea reprezintă paradigmele metodei ştiinţifice, în continuare, vom examina modul cum funcţionează acestea în psihologia ştiin¬ţifică. Să ne întoarcem la exemplul cu investigarea irosirii sociale. Observaţiile sistematice au sugerat aria problematică a investigaţiei, apoi experimentele de laborator au indicat câteva caracteristici ale fenomenului şi au permis verificarea unor predicţii asupra naturii sale. Apoi, datele experimentului au sugerat unele soluţii la aspectele prac¬tice ale irosirii sociale si, aceste date au fost explicate prin diluarea responsabilităţii, adică prin trimiterea la o teorie mai generală în psi¬hologia socială. Aceşti paşi rezumă modul tipic de lucru în ştiinţă: observaţiile empirice făcute pe baza unor observaţii cauzale sau a unor teorii relevă ceva despre aceste teorii, ceea ce conduce mai departe demersul empiric (experimental). Aceasta autocorectare ciclica, proprie metodei ştiinţifice, a fost pentru prima dată pusă în evidenţă de către Francis Bacon, care a anticipat multe aspecte importante ale ştiinţei moderne, cum ar fi inducţia şi deducţia.
2.3.1. Inducţia si deducţia

La baza oricărei concepţii ştiinţifice se află datele (observaţiile empirice) şi teoria (organizarea conceptelor care permit prezicerea datelor). Oamenii de ştiinţă au împărtăşit şi împărtăşesc idei diferite privitor la importanţa unuia sau altuia dintre cei doi termeni ai unei concepţii ştiinţifice. Este neproductiv să încercăm să stabilim raportul de prioritate sau de relaţie univoc-determinativă în raporturile dintre date şi teorie. Dacă Bacon a crezut în prioritatea observaţiilor em¬pirice, oamenii de ştiinţă moderni, de asemenea, subliniază rolul da¬telor şi progresul prin trecerea de la date spre teorie. Este o abordare de tip inductiv, în care primează progresul de la datele particulare la o teorie generală. Direcţia inversă, deductivă, porneşte de la teorie, ajungând la date particulare.
Din momentul în care observaţiile empirice s-au impus ca termen distinctiv al metodei ştiinţifice de fixare a concepţiilor, multora li s-a părut firesc faptul că inducţia trebuie să fie calea pe care avansează ştiinţa. Atunci când abordarea este pur inductivă, va exploata obser¬vaţiile empirice legate de circumstanţele în care sunt făcute. Aceasta presupune ca legile sau teoriile la care se va ajunge, să fie şi ele limitate la aceste circumstanţe. Dar, observaţii empirice ulterioare, într-un alt context, pot sugera o altă teorie sau modificarea celei existente. Aşa¬dar, teoriile induse din observaţii reprezintă ipoteze şi nu adevăruri finale, iar schimbarea teoriilor ca rezultat al observaţiilor empirice (experimentelor) continue exemplifică cel mai bine natura autocorectoare a ştiinţei.
Demersul de tip deductiv subliniază prioritatea teoriei, în timp ce observaţiile cauzale, datele trec pe locul secund pentru a lărgi teoriile care descriu şi prezic un număr cât mai mare de observaţii. Din acest punct de vedere, înţelegerea ştiinţifică înseamnă că o teorie va prezice un şir de observaţii empirice care survin ulterior. In exemplul nostru despre irosirea socială, teoria diluării responsabilităţii sugerează că monitorizarea performanţei individuale într-un grup ar putea reduce procesul difuziei responsabilităţii şi, implicit, fenomenul de lenevie socială.
În privinţa raporturilor dintre inducţie şi deducţie, Barry H. Kantowitz, Henry L. Rooediger III şi David G. Elmes (1991) propun o relaţie ciclică prin care ştiinţa progresează spre o mai bună înţelegere a problemelor: conform acestei scheme, demersul deductiv porneşte de la o teorie cu ajutorul căreia se elaborează predicţii asupra datelor. Aceste predicţii vor fi verificate prin observaţii particulare. Pe de alta parte, prin inducţie datele sugerează organizarea teoriilor care vor permite verificarea datelor. Această relaţie circulară ne arată că teoriile pot fi considerate drept ipoteze ale modului în care sunt organizate datele. Aplicând acest model asupra exemplului cu irosirea socială, vedem cum, iniţial, rezultatele pozitive ale experimentelor au susţinut încrederea noastră în noţiunea generală de irosire socială. Aceste re¬zultate, în schimb, au sugerat ipoteze despre natura irosirii sociale (este un fenomen general în orice grup de lucru ?; apare acest fenomen la locul de muncă la fel de bine ca şi în laborator ?). Răspunsurile po¬zitive la aceste întrebări ne permit interpretarea fenomenului pe baza teoriei difuziei responsabilităţii, în continuarea cercetărilor lor, Latane şi colaboratorii săi au încercat să elimine alte explicaţii ale irosirii sociale prin teorii alternative. Astfel, a fost măsurat efortul subiecţilor atât individual, cât şi în grup. în acest caz, ei au considerat că o per¬soană tinde să-şi diminueze efortul în grup. Cu alte cuvinte, ei au sugerat existenţa unei tendinţe de conservare a efortului, care ar ex¬plica mai bine irosirea socială decât difuzarea responsabilităţii. Pentru a testa „puterea” acestei ipoteze sau nivelul ei de falsificabilitate, auto¬rii au elaborat experimente în care subiecţii au fost testaţi individual sau în grup, dar nu în ambele situaţii. Rezultatele au arătat că irosirea socială a apărut din momentul când o persoană a fost testată împreună cu cel puţin încă o persoană. Concluzia: difuzarea (diluarea) respon¬sabilităţii este o explicaţie mai plauzibilă a irosirii sociale decât con¬servarea efortului.

2.3.2. Despre teorie

Teoria se defineşte ca un set de declaraţii care explică o varietate de situaţii. Raportul dintre numărul declaraţiilor şi cel al situaţiilor este invers proporţional în cazul unei teorii bune. Cel mai bun exemplu este legea gravitaţiei universale. Prin ea este explicată căderea obiectelor, comportamentul valurilor, poziţia astrelor în sistemul solar. Cu un număr restrâns de declaraţii despre atracţia reciprocă a astrelor se explică un număr mare de situaţii. Este, deci, o teorie puternică.
În psihologie, teoria îndeplineşte două funcţii majore: 1) oferă un cadru pentru etalarea sistematică şi ordonată a datelor; şi 2) permite omului de ştiinţă să emită predicţii. Teoria ghidează experimentatorul în organizarea rezultatelor şi îi permite elaborarea de predicţii pentru situaţiile în care nu există date. Cu cât va fi mai mare nivelul predicţiei, cu atât va fi mai bună teoria. Aşadar, teoriile sunt cel mai potrivit mod de a organiza conceptele şi datele într-o structură coerentă, dar şi pentru a prezice observaţiile suplimentare, în unele tratate, cele două funcţii ale teoriei, organizarea şi predicţia, apar sub numele de des¬criere şi explicaţie. Această formulare repune pe tapet disputa pri¬vitoare la superioritatea abordării deductive sau inductive în ştiinţă. Astfel, abordarea deductivă consideră că cea inductivă se preocupă exclusiv cu descrierea. Abordarea inductivă poate replica, afirmând că descrierea este explicaţie: dacă un psiholog ar putea prezice corect şi controla tot comportamentul prin referire la sistemul organizat de rezultate, atunci acel psiholog ar putea explica comportamentul. Ar¬gumentul este superfluu deoarece ambele abordări sunt corecte. Dacă datele necesare ar fi organizate, predicţiille ar putea fi realizate fără a recurge la o teorie, în realitate, niciodată nu vom avea toate datele necesare şi atunci teoriile sunt solicitate să ne ajute în traversarea prapastiei dintre cunoaştere şi ignoranţă, adică ele trebuie să ne per¬mită avansarea unor predicţii asupra unor date încă inaccesibile. La rândul lor, teoriile nu vor fi niciodată complete pentru că niciodată nu vom avea toate datele.Iată motivele pentru care descrierea şi explicaţia riscă să fie termeni echivalenţi care descriu mai mult calea decât even¬tualul rezultat teoretic. De aceea, vom prefera termenii de organizare şi predicţie mai degrabă decât pe cei de descriere şi explicaţie.

2.3.3.   Despre variabile

Cele mai multe teorii sistematizează, descriu şi prezic efectul unor variabile. Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia ex¬perimentală, întrucât vom reveni pe larg asupra acestui concept într-un capitol ulterior, aici ne vom rezuma la o scurtă prezentare corespun¬zătoare rosturilor capitolului introductiv. Să luăm un exemplu din fizică, şi anume efectele gravitaţiei. Putem asocia viteza de cădere a obiectelor cu greutatea lor? Fizica a demonstrat că se poate: ceva (în acest caz, viteza de cădere) depinde de altceva (greutatea), în mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comporta¬ment, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. Dacă în fizică viteza de cădere a obiectelor este va¬riabila dependentă iar greutatea variabila independentă, atunci, în psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila de¬pendentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila in¬dependentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în fun¬cţie de variaţiile variabilei independente. La prima vedere, între va¬riabila independentă şi variabila dependentă este o relaţie directă, clară, precisă. Dacă aşa se întâmplă în experimentele din ştiinţele naturii, acest lucru nu este valabil pentru experimentul psihologic. Spre exemplu, ar fi simplu, uşor şi comod pentru un cercetător să demonstreze relaţia dintre intensitate durata sau ritmul de expunere al unui stimul şi viteza, precizia reacţiilor unui subiect. Dar, în această relaţie, mai precis între variabila independentă şi cea dependentă, pot interveni variabile numite intermediare. Depinde oare viteza, timpul de reacţie doar de intensitate, durata de expunere sau ritm? Nu cumva subiectul nostru se afla într-o anumita stare de oboseală care poate afecta performanţa? În acest caz, ar trebui să constatăm efectul obo¬selii şi să intervenim, mărind sau micşorând acest efect pentru a constata implicarea lui în timpul de reacţie al subiectului. Şi, dacă acest efect există, atunci el trebuie să fie luat în consideraţie în experimen¬tele viitoare. Iată cum variabilele intermediare sporesc eficienţa de¬mersului experimental.

2.3.4. Evaluarea predicţiilor şi teoriilor

Oamenii de ştiinţă nu încearcă să determine dacă o teorie par¬ticulară este adevărată sau falsă într-un sens absolut. Ei preferă să declare că o teorie este suportată în mod semnificativ de datele ob¬ţinute, lăsând astfel deschisă posibilitatea ca alte date să nu suporte teoria. Cu alte cuvinte, în ce măsură predicţiile sunt verificate prin datele obţinute. Există un nivel admisibil al erorii probabile a pre¬dicţiilor şi teoriilor. Deşi oamenii de ştiinţă nu se mulţumesc cu decla¬raţii simple de adevăr / fals asupra unei teorii, ei trebuie să decidă de multe ori care dintre teorii este cea mai potrivită într-un anumit mo¬ment. Pentru aceasta, trebuie să utilizăm o serie de criterii de evaluare a teoriei, dintre care cele mai importante sunt: economicitatea, precizia şi verificabilitatea.
Economicitatea este un criteriu bine sugerat de relaţia invers proporţională dintre numărul declaraţiilor unei teorii şi numărul si¬tuaţiilor explicate în aceea teorie. Astfel, la o extremă vom avea situaţia în care o teorie uzează de declaraţii separate pentru fiecare rezultat. La cealaltă extremă, cazul ideal ar presupune o singură declaraţie care explică totul. Dincolo de aceste extreme, teoriile câştigă în putere şi valoare pe măsură ce pot să explice tot mai multe rezultate prin cât mai puţine concepte explicative.
Precizia este un criteriu foarte important, mai ales în psiholo¬gie unde, adesea, din păcate, lipseşte. Teoriile care apelează la mo¬delare matematică sau care pot fi programabile pe computer sunt, în general, mai precise decât cele care folosesc declaraţii verbale. Dacă o teorie nu este suficient de precisă astfel încât diferiţii utilizatori, experimentatori să fie de comun acord cu predicţiile sale, atunci această teorie este, prin toate intenţiile şi mijloacele folosite, lipsită de precizie.
Verificabilitatea este un criteriu foarte preţuit de către oamenii de ştiinţă deoarece o teorie care nu poate fi verificată, nici nu poate fi vreodată negată. La prima vedere, am putea crede că aceasta ar putea fi o calitate, de vreme ce ar fi imposibil de demonstrat ca o astfel de teorie este incorectă. Dar, oamenii de ştiinţă nu împărtăşesc acest punct de vedere. Să luăm, spre exemplu, atitudinea faţă de ESP (per¬cepţia extrasenzorială). Adepţii ESP susţin că prezenţa unei persoane care nu crede în ESP ar inhiba performanţele subiecţilor dotaţi cu această aptitudine deoarece cei suspicioşi ar provoca aşa-numitele „vibraţii negative” care tulbura ESP. Aceasta însemnă că ESP nu poate fi evaluată deoarece numai cei care cred în ea pot fi prezenţi când este studiată. Or, credinţa într-o teorie implică teste de supravieţuire care ar putea sa o respingă. Dacă nu este logic posibil să verificăm o teorie, ea nu poate fi evaluată. Dacă este logic posibil, dar nu si tehnic (aşa cum a fost şi cazul teoriei lui Einstein), evaluarea teoriei este amânată.

2.4. Psihologia ca ştiinţă experimentală

Probabil că este dificil pentru mulţi oameni să gândească despre psihologie ca ştiinţă în acelaşi sens în care, spre exemplu, fizica şi chimia sunt ştiinţe. Ei ar putea considera că artele, literatura, religia sfidează analizele ştiinţifice, tot aşa cum se pot îndoi că aceste analize ştiinţifice pot fi aplicate sentimentelor de dragoste, fiorului conducerii unei maşini cu viteză mare, suferinţelor unei echipe de fotbal învinse. Psihologii umanişti, clinicieni sau terapeuţi, ar răspunde pozitiv la aceste întrebări. Aceşti specialişti consideră că este imposibil din punct de vedere obiectiv să evaluezi şi să testezi sentimentele şi experienţele umane prin metode ştiinţifice tradiţionale. Noi nu putem stabili sau refuza existenta lui Dumnezeu prin metode ştiinţifice, la fel cum nu putem testa gravitaţia prin metode teologice. Ştiinţa operează acolo unde uneltele îi sunt potrivite.
Vreme îndelungată, psihologia s-a aflat în sfera de acţiune a filosofici. Abia de la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu îmbu¬nătăţirea tehnicilor de cercetare psihologică, psihologia s-a deplasat spre tărâmul ştiinţelor pozitive. Psihologii ar putea fi organizaţi pe o linie de continuitate în raport cu modul în care ei considera ştiinţele exacte drept model pentru psi¬hologie. Psihologii „hard” consideră că ştiinţele fizicii sau chimiei sunt modele perfecte de urmat, în timp ce psihologii „soft” consideră că ştiinţele sociale trebuie să constituie modelul de urmat. Toate ştiinţele dispun de un set de date şi de teorii explicative. Ceea ce este distinctiv între diferitele ştiinţe, ca şi între subspecialităţile din interiorul unei ştiinţe, sunt diferitele tehnici folosite. Astfel, astronomii nu au nevoie de tehnicile labirint, aşa cum nici subiectul experimentat de către psi¬hologi nu are nevoie de telescop. Dacă psihologii hard uzează de teh¬nici mult mai rafinate, aceasta se datorează în mare parte tipurilor de probleme care impun un anumit gen de analize sofisticate.
Dincolo de această distincţie hard-soft din lumea psihologilor contemporani, cert rămâne faptul că ştiinţele exacte au constituit pentru psihologie un model de atins încă de la începuturile constituirii ei ca ştiinţă. Acest lucru îl vom vedea mai bine în capitolul dedicat in¬cursiunii istorice în constituirea psihologiei experimentale.
În mod evident, oricare cercetător din sfera psihologiei va sus¬ţine cu convingere că cercetările sale sunt în beneficiul omului, dar tot aşa de bine, multora le-ar plăcea să accentueze faptul că aceasta nu este singura motivaţie a cercetărilor psihologice. Mulţi oameni de ştiinţă investighează anumite probleme doar pentru că le găsesc interesante. Cercetarea ştiinţifică este în mod clasic divizată în două mari categorii: fundamentală şi aplicată. Cercatarea aplicativă se orientează spre re¬zolvarea unor probleme specifice, rezultate şi aplicate realităţii. Cer¬cetarea fundamentală nu pare să aibă un scop practic imediat. Ea permite constituirea unui sistem de date, explicaţii teoretice şi concepte care pot fi exploatate în cercetarea aplicativă. Fără această sursă, cercetarea aplicativă ar înceta să existe sau, în cel mai bun caz, va deveni în mod necesar cercetare fundamentală. Pentru că anumite concepţii dezvol¬tate de cercetarea fundamentală să-şi găsească aplicaţii, este nevoie de un anumit timp. Astfel, s-a constatat că, deşi cercetarea fundamentală se justifică pentru 70 % dintre evenimentele semnificative, aceste eve¬nimente s-au produs cu 20-30 de ani după finalizarea cercetării. Aceasta lungă rămânere în urmă indică locul crucial al cercetării fundamentale, deşi este destul de dificil să spui că o cercetare fundamentală făcută astăzi va avea un impact 30 de ani mai târziu.
Deşi distincţia cercetare fundamentală – cercetare aplicativă a intrat în vocabularul cotidian al ştiinţelor, noi credem că cea mai im¬portantă disticţie trebuie să fie făcută între o cercetare bună şi alta proastă. Principiile şi practicile psihologiei experimentale se aplică în egală măsură cercetării fundamentale şi celei aplicative. Ele pot fi folosite pentru a evalua cercetările psihologice pe care le întâlnim sau le realizăm fie ca studenţi, fie ca psihologi profesionişti sau ca cer¬cetători în domeniul psihologiei.
Unul dintre reproşurile cel mai frecvent invocate la adresa experimentului de laborator este că acesta ar fi rupt de viaţa reală. Adevărul este că nivelul aşteptărilor celor care studiază psihologia sau se apropie de ea ca ştiinţă este foarte ridicat. Dacă studentul de la o facultate tehnică nu este deloc îngrijorat de faptul că frecventarea cursului de introducere în fizica nu-i permite să-şi repare automobilul, în schimb s-ar putea să fie îngrijorat de faptul că frecventarea unui curs de introducere în psihologie nu-i oferă o mai bună cunoaştere a mo¬tivaţilor interioare, nu-1 vindeca de nevroze sau nu-i arăta cum să ob¬ţină succes în dragoste. Datele pe care psihologii le utilizează par, la prima vedere, neimportante deoarece este dificil de stabilit o relaţie directă între cercetarea psihologică fundamentală şi nevoile sociale sau problemele personale. Psihologul încearcă să înţeleagă procesele fun¬damentale mai degrabă decât situaţiile fizice care produc aceste pro¬cese. Situaţiile fizice în lumea reală şi în laborator nu sunt deloc similare raportate la aceleaşi procese.
Să presupunem că am fi preocupaţi să ştim care sunt cauzele producerii unor accidente de avion, adică mai concret, ce relaţie există între accidentele de avion şi lipsa de atenţie (a pilotului sau a con¬trolorului de trafic). Un psiholog cercetător poate aborda această pro¬blemă într-un laborator de psihologie experimentală, apelând la studenţi pe care îi pune să lucreze la nişte aparate cu lumini care se sting şi se aprind succesiv. Studentul trebuie să apese pe diverse butoane corespunzatoare diverşilor stimuli şi acest tip de sarcină pare, la prima vedere, să nu aibă nici o legătură cu ceea ce face pilotul sau controlorul de trafic. Totuşi, deşi situaţiile fizice sunt diferite, procesele implicate sunt similare pentru că apăsarea pe un buton este un indicator al aten¬ţiei şi, mai mult decât atât, cercetătorul poate suprasolicita operatorul uman prin creşterea vitezei de prezentare a stimulilor, prin complicarea modului de prezentare, ceea ce va tinde să semene din ce în ce mai mult cu o situaţie la care este supus pilotul sau controlorul de trafic în condiţiile concrete ale zborului. Tulburările de atenţie sunt res¬ponsabile pentru multe tipuri de accidente industriale şi studierea atenţiei în acest fel în laborator poate duce la beneficii în afara labo¬ratorului. Multiple restricţii şi dificultăţi ne împiedică să realizăm cercetări experimentale la locul de muncă al oamenilor, în plus, expe¬rimentele de laborator desfăşurate în condiţii strict controlate au o forţă mult mai mare decât observaţiile obţinute în situaţiile reale.

III. METODA EXPERIMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIE

Experimentul constituie, de fapt, una dintre metodele fundamen¬tale de cunoaştere şi prima metodă obiectivă de cunoaştere utilizată în psihologia ştiinţifică. Domeniul psihologiei experimentale îl con¬stituie teoria şi practica experimentală ca metodă de cercetare activă şi eficientă. Din această perspectivă, psihologia experimentală de¬serveşte din punct de vedere metodologic oricare cercetare psihologică de tip experimental. Paul Fraisse (1975) considera psihologia expe¬rimentală drept sumă de cunoştinţe acumulate în psihologie prin uti¬lizarea metodei experimentale. Se pune, astfel, accent pe produsul final al investigaţiei experimentale. Această definiţie poate fi însă întregită prin trimiteri la principi, norme şi reguli. Putem astfel defini psihologia experimentală ca un ansamblu de principii, norme, reguli care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului în psi¬hologie cu scopul obţinerii de date verificabile asupra realităţii psihice, încercând să fim mai specifici, va trebui să subliniem faptul că psiho¬logia experimentală este un demers repetabil şi autocorector în stu¬dierea manifestărilor vieţii psihice.
Psihologia experimentală nu este o disciplină în sine, auto¬nomă, ci ea este o metodă şi un mod de a exercita cunoaşterea ştiin¬ţifică în variate domenii ale psihologiei.
În modul de abordare al psihologiei experimentale putem con¬stata două direcţii relativ complementare, în primul rând, orientarea americană universitară insistă pe aspectul metodologic, psihologia experimentală constituind un îndrumar al cercetării ştiinţifice. Stu¬dentul, viitorul cercetător, este învăţat să utilizeze metoda experi¬mentală, punându-se accentul pe descrierea variabilelor implicate în studiul experimental al diferitelor procese psihice, se insistă pe con¬trolul variabilelor şi pe exemplificarea prin experimente cruciale. Pe de altă parte, în psihologia europeană, mai ales cea franceză şi ger¬mană, se alocă, pe lângă aspectele de ordin metodologic, un spaţiu foarte larg descrierii diferitelor procese psihice, mai concret spus, prezentării cunoştinţelor acumulate în psihologie prin utilizarea me¬todei experimentale (Paul Fraisse).

3.1. Observaţia

Observaţia este cea mai veche metodă a psihologiei, fiind pre¬zentă practic în toate domeniile psihologiei. Psihologul este o persoană profund implicată în observarea permanentă a manifestărilor com¬portamentală ale celor din jurul său. El nu face acest lucru în anumite momente ci o face, mai mult sau mai puţin sistematic, organizat, în toate momentele activităţii sale. Mai mult decât atât, riscăm să afirmăm că aptitudinea, capacitatea de a sesiza, observa condiţiile, comportamentele umane este o trăsătură obiectivă a profesiei de psiholog.
De la bun început se impune o distincţie între observaţia care însoţeşte activitatea profesională a psihologului şi observaţia care însoţeşte activitatea de cercetare în psihologie. Evident, distincţia nu este atât de transparentă pe cât pare, dacă avem în vedere că prima formă de observaţie constituie adesea o sursă pentru cercetare şi noi forme de observaţie. Precizarea propusă are în vedere specificul acestei cărţi, deci nevoia de a ne referi la observaţie ca metodă de cercetare. Pe parcurs vom îngusta aria de abordare a observaţiei, raportând-o la psihologia experimentală şi experimentul de laborator.
3.1.1. Definire şi caracteristici
Etimologia cuvântului îşi are originea în latinescul „observo-are” – a privi, a fi atent la. Cele mai multe definiţii de dicţionar insistă pe constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor aşa cum se desfăşoară ele în realitate. Rezultă drept trăsătură definitorie a observaţiei, caracterul „pasiv”: observatorul nu intervine în desfăşurarea fenomenului studiat. Dacă în experiment se provoacă în mod deliberat o modificare a va¬riabilei independente urmărindu-se efectele acestei modificări asupra variabilei dependente (comportamentul), în observaţie fenomenul este urmărit în modul său natural de desfăşurare, încercându-se surprin¬derea unor relaţii cauzale stabilite, constante, edificatoare.
Dar, în experimentul de laborator, observaţia va fi subordonată scopurilor acestuia şi va urmări obţinerea unor date suplimentare care să descrie modificările variabilei dependente. Aşadar, metoda obser¬vaţiei poate fi cu succes utilizată în cadrul laboratorului, distincţia esenţială care se impune este cea a prezenţei sau absenţei unei ma¬nipulări deliberate a variabilelor implicate.
Definitorie pentru observaţie este înregistrarea sistematică a unor manifestări comportamentale aşa cum se prezintă ele în condiţiile normale ale mediului, pe cât de discret posibil. Dincolo de aceste trăsături, la o analiză atentă (Banister şi colab., 1996) se impun şi alte caracteristici definitorii ale observaţiei:
•    precizia observaţiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până la forme difuze, nestructurate;
•    focalizarea, concentrarea observaţiei de la o manifestare foarte îngustă, strictă a comportamentului până la manifestări globale;
•    nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii) observat, care poate prezenta următoarele va¬riante: observator prezent şi neimplicat, observator prezent şi implicat, observator ascuns şi neimplicat, observator ascuns şi implicat;
•    durata observaţiei, care poate varia de la o observaţie spontană până la observaţia pe durate mari de timp;
•    nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire completă până la absenţa oricărei informări.

3.1.2. Observaţia ocazională – observaţia sistematică
Această distincţie se impune pentru a preciza mai bine ce tip de observaţie trebuie să utilizăm în cercetarea psihologică.
Observaţia ocazională, aşa după cum arată şi numele, se exercită într-o manieră neformală, neghidată de reguli, este observaţia prac¬ticată în mod cotidian de către psiholog fie asupra lui fie asupra celor din jurul său. La începuturile ştiinţelor socio-umane, ale psihologie în general, acest gen de observaţie a avut un rol important în adunarea unui corp semnificativ de date ce au fost apoi sistematizate şi analizate. Dar, pe măsură ce psihologia s-a constituit ca un corp solid de cu¬noştinţe, rolul acestui tip de observaţie a mai scăzut, continuând totuşi să influenţeze fiecare psiholog în atitudinile şi evaluările sale.
Un caz particular al observaţiei ocazionale este observaţia acci¬dentală care apare într-un anumit context experimental, astfel încât cercetătorul, deşi urmăreşte un set de scopuri proprii cercetării actuale (prezente), aceasta nu-1 împiedică să constate-observe aspecte inedite care-1 pot conduce la concluzii total neaşteptate şi uneori originale. Istoria ştiinţei este bogată în astfel de exemple. Astfel, Fere, medic neuropsihiatru francez, observă la o pacientă care avea pielea mâinilor anormal de uscată că aceasta semnala în plus o serie de înţepători (pişcături) la nivelul pielii mai ales pe vreme uscată şi rece. Fere s-a gândit să măsoare electricitatea statică a pielii pacientei, constatând descărcarea acestei electricităţi în momentele respective, ceea ce 1-a condus la descoperirea reflexului psihogalvanic (după P.Fraisse şi J.Piaget, 1989).
Observaţia sistematică se desfăşoară după un plan riguros, în ca¬drul unui proiect de cercetare, investigaţie sau experiment. Este o observaţie „naturală” în condiţiile în care se studiază manifestările comportamentale ale indivizilor în cadrul lor „natural” de viaţă, adică acolo unde ei îşi desfăşoară în mod obişnuit activităţile de învăţare, de muncă sau de loisir.
Observaţia poate fi practicată în consultaţii sau în clinică. Ob¬servatorul va stabili cadrul şi condiţiile unei observaţii care va purta atributul de „clinică”. Este, de obicei, însoţită de interviul clinic, de anamneză.
În general, observaţia sistematică se subordonează unor scopuri precise, se consemnează în mod riguros datele în urma unei planificări, a unui adevărat „proiect de observaţie” prin care sunt anticipate – la modul cât mai amănunţit cu putinţă – conduitele, manifestările avute în vedere, momentele, durata ş.a.m.d.

3.1.3. Observaţie si experiment

Din perspectivă temporală observaţia şi experimentul constituie două momente succesive ale cercetării, astfel încât – desigur – obser¬vaţia precede experimentul. Aceasta este şi o ordine istorică în evoluţia ştiinţelor, implicit a psihologiei. Spunem – în mod obişnuit – că reali¬tatea fiind observată ne semnalează anumite probleme pe care le vom aborda într-o manieră experimentală. Apoi, în timpul experimentului observaţia survine ca element ajutător, ca sursă de date suplimentare asupra efectelor variabilei independente.
Încă în sec. al XVIII-lea R.Bacon făcea distincţia între observaţia pasivă şi vulgară şi observaţia activă şi savantă. Elementul comun pentru observaţie şi experiment este constatarea unor fapte menite a fi un răspuns la o problemă. Un lucru pe care adesea îl uităm este că nu vom găsi decât ceea ce căutăm. Laboratoarele de cercetare sunt pline de observaţii acumulate în timp şi inutile pentru că cercetătorii nu şi-au pus întrebări precise. Or, diferenţa dintre observaţie şi experi¬ment constă tocmai din natura (prezenţa) întrebării, în observaţie între¬barea rămâne deschisă şi cercetătorul nu cunoaşte răspunsul sau nu are decât o idee vagă asupra lui. în experiment – din contră – întrebarea devine ipoteză prin care se avansează supoziţia existenţei unei relaţii între fapte, pe care experimentul îşi propune să o verifice.
În cazul experimentului explorator de tipul „ce se întâmplă dacă…” experimentatorul nu are întrebări precise şi nici răspunsuri aşteptate. în acest caz observaţia va avea un rol mai important, întrucât ea pare să fie calea pe care vom pune în evidenţă modificările induse în mod explorator.
Dincolo de diferenţele de grad şi de nivel de complexitate, poate că cea mai relevantă distincţie o oferă precizia înregistrării datelor. Observaţia trebuie să se mulţumească cu proceduri mai puţin riguroase decât cele experimentale. In cel mai bun caz, îmbunătăţirile meto¬dologice sunt consacrate modului în care se poate asigura o mai bună rigoare a observaţiei.

3.1.4. Factorii determinanţi ai observaţiei

Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului. Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională (one way screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de „spionare”: o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu handicap intelectual sau în condiţii de grup. în experimentul de laborator cel mai adesea subiectul este solicitat într-o sarcină, are de îndeplinit un consemn şi cercetătorul, adică observatorul trebuie să fie prezent pentru a urmări modul cum subiectul respectă consemnul său pentru a-i oferi diferitele secvenţe ale unor sarcini care se derulează în timp. Cel mai adesea cercetătorul trebuie să manipuleze aparate, probe, să consemneze riguros rezultatele ş.a.m.d. în mod normal subiectul acceptă convenţia prezenţei observatorului ca făcând parte din „joc” şi tocmai absenţa acestuia 1-ar intriga. Cercetătorul (observatorul) se află într-o relaţie specifică de cooperare din primele etape ale experimentului: selecţia grupurilor şi a subiecţilor în raport cu etapele experimentului. Practic, de la bun început experimentatorul trebuie să se asigure de participarea benevolă sau de motivarea (recompensa) participării subiecţilor, în aceste condiţii prezenţa observatorului este o condiţie comună pentru toţi subiecţii participanţi şi grija trebuie să se manifeste în ceea ce priveşte conduita experimentatorului, personalitatea acestuia, modul egal, neutru-binevoitor de a se exprima în relaţiile cu toţi participanţii la experiment.
Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate, atitudinal-caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului. Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă experienţa sa, reprezen¬tările sale asupra fenomenului studiat, atitudinile sale faţă de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile, prejudecăţile, stereotipurile sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune eviden¬ţierea principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului.
înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu abilităţi dobândite de observator ?. Problema este deschisă şi nu putem decât să acceptăm că unele elemente sunt înnăscute şi ţin de o anume orientare nativă a personalităţii, de o anume deschidere spre lume, oameni. Va fi greu sa afirmăm însă că extrovertul sau introvertul sunt mai mult sau mai puţin înclinaţi spre observaţie. Am spune că mai importantă este o anume curiozitate epistemică în raport cu acţiunile celor din jurul nostru. Spiritul de observaţie ca aptitudine generală este poate mai important în acest sens. J.Piaget şi P.Fraisse (1989) invocă o tipologie a observatorilor propusă de către psihologul american Vernon, care îi împărţea în 3 categorii:
–    observatorii capabili de o foarte fină autoobservaţie, caracterizaţi prin inteligenţă şi umanism;
–    observatorii care îşi analizează bine prietenii şi cunoştinţele; aceştia ar avea un temperament artistic şi ar fi mai puţin sociabili; observatorii care îi analizează mai bine pe străini; ei ar fi foarte inteligenţi, mai dotaţi din punct de vedere artistic, dar mai puţin sociabili.
Constatăm că factorul sociabilitate – extroversie pare să coreleze mai puţin decât firea artistică, introvertă cu spiritul analitic-observativ.
gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Se pare că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinţa de a-1 observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinţă asupra mediului social sau rasei.
nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea observatorului. Dacă acceptăm că observatorul este un psiholog, un profesionist, un cercetător, atunci putem considera că – în virtutea calificării şi a respectării principiilor deon¬tologiei profesiei – prejudecăţile, stereotipiile, clişeele, sările subiec¬tive vor fi eliminate în cea mai mare măsură şi ceea ce va rămâne va ţine de nivelul experienţei şi pregătirii profesionale. Tindem să credem că de la un anumit nivel – problema subiectivităţii observaţiei este mai puţin relevantă. In schimb, importantă va fi calificarea profesională, priceperea, măiestria observatorului. Astfel, într-un studiu dedicat valorii diagnostice a metodei biografice (ce implică în mare măsură observaţia clinică) în selecţia candidaţilor la şcoala de aviaţie s-a de¬monstrat că abilităţile diagnostice ale psihologilor experţi se exprimă pe deplin abia după cinci ani de experienţă profesională în mediul socio-profesional aeronautic (M.Toma, M.Aniţei, 1987). împărtăşim convingerea că, dincolo de natura mai puţin riguroasă a metodei, din¬colo de implicaţiile subiective proprii personalităţii observatorului, observaţia poate fi o metodă viabilă în măsura în care este o observaţie calificată condusă cu competenţă de către psihologi profesionişti.
Capacităţile observative trebuie să fie verificate şi validate siste¬matic. Verificarea presupune un studiu de fidelitate prin care se com¬pară observaţiile făcute de mai mulţi observatori. Validarea poate fi concurentă sau predictivă. Prin validare concurentă se confruntă în baza studiului de corelaţie – datele obţinute prin observaţie cu datele obţinute cu ajutorul unor probe care şi-au dovedit, în studii anterioare, validitatea predictivă. Validitatea predictivă presupune considerarea datelor obţinute prin observaţie ca predictor al unor performanţe (şco¬lare, profesionale) şi confruntarea lor prin studiul de corelaţie cu datele criteriu care reflectă nivelul performanţei reale (şcolare sau profe¬sionale), în ambele cazuri trebuie să obţinem valori semnificative ale coeficienţilor de corelaţie la un prag admisibil de probabilitate a erorii mai mic decât 5%. Acest gen de studii de fidelitate sau validitate pre¬supun valorificarea datelor de observaţie prin apelul la valori nume¬rice, deci modalităţi cât mai riguroase de consemnare a datelor, înainte de a analiza şi descrie modul cum notăm, consemnăm datele observa¬ţiei trebuie să vedem ce anume observăm.

3.1.5. Conţinutul observaţiei
La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, con¬statăm manifestările comportamentale, conduita subiectului. Dificul¬tăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obligaţi la o astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări şi situaţii, inclusiv în experimentul de laborator.
Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în două mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa to¬racică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea).

3.1.5.1. Particularităţile bioconstituţionale
Au fost sistematizate şi integrate în tipologiile biosomatice la care facem apel, tipologii accesibile intuitiv în baza observaţiei. Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer şi Sheldon.
1. Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic. Iată cum descrie celebrul psihiatru german cele două tipuri pe care le-a studiat în mod aprofundat: picnicul şi astenicul (după N.Mărgineanu, 1978):
Picnicul prezintă spre mijlocul vieţii lui, o structură corporală scundă, bondoacă şi îndesată, o faţă rotundă şi un ten mai degrabă proaspăt şi fin. Sistemul lor osos este plăpând, slăbuţ, musculatura moale, iar faţa, gâtul şi trunchiul sunt acoperite de un strat gros de grăsime. Capul, pieptul şi abdomenul sunt largi, umerii apropiaţi, ceea ce dă trunchiului forma generală a unui butoi, în cazurile tipice, cutia craniană este joasă, vârful ei prezintă contururi plate, în vreme ce partea occipitală este rotunjită, faţa este moale, largă şi rotundă, cu proporţii verticale, armonioase, mijlocii; diferitele sale părţi sunt bine formate, profilul este moale, prezintă o curbură puţin aplecată şi un nas cărnos; conturul frontal al feţei, prezentat în mod schematic, are forma unui pentagon sau a unei pajuri mari. în general picnicii au părul suplu, fin, rar, cu o tendinţă puternică spre chelie precoce, în vreme ce barba şi părul de pe corp sunt destul de abundente.
Picnicul este înclinat spre inteligenţă concretă, în plan social este un conformist, în plan afectiv oscilează între tristeţe şi veselie, este un ciclotim.
Astenicul are o constituţie verticală, un trunchi cilindric, un spaţiu toracic strâns şi lungit, iar umerii apropiaţi. Extremităţile şi gâtul apar mai degrabă alungite. Capul prezintă dimensiuni mici, este rotund şi puţin alungit. Oasele şi muşchii sunt subţiri, mici şi slabe. Nasul, lung şi ascuţit, contrastează puternic cu maxilarul inferior, care este mai degrabă hipoplazic, ceea ce face ca bărbia să pară intrată, gata oarecum de fugă, dând omului un profil unghiular, pe care, de altfel, îl întâlnim şi la structuri asemănătoare cu constituţia astenică. Conturul frontal al feţei se apropie, în cazurile bine definite, de forma ovală adunată. Pielea are deseori o culoare pală, părul şi sprâncenele sunt abundente, solid plantate şi persistă timp îndelungat, în vreme ce în restul corpului sistemul păros este în general puţin dezvoltat, întâlnim deseori în această structură corporală bărbaţi cu trăsături eunucoide, ca lungimea exagerată a extremităţilor, bazinul nespus de mare; se observă, de asemenea, trăsături feminine la bărbaţi, trăsături masculine şi lipsă de dezvoltare normală a organelor genitale la femei; în sfârşit, se observă frecvent trăsături hipoplazice, cu o dezvoltare redusă ca talie mică, o stare de regresiune a corpului în întregime sau a unor părţi luate separat, în special a feţei care prezintă un profil aproape drept, puţin dezvoltat, cu un nas mic, obtuz, puţin reliefat; s-ar putea spune că toată partea mijlocie a feţei este atinsă de o oprire a dezvoltării. Astenicul este înclinat spre inteligenţă abstractă, este nonconformist şi exigent în plan social, cu manifestări afective de tip schizotim, interiorizat, retractil, oscilând între iritabilitate şi calm.
Atleticul este caracterizat foarte sumar prin dezvoltarea importantă a muşchilor, prin umerii mai largi decât bazinul, prin pieptul dezvoltat şi păros. Alte inferenţe şi relaţii ale atleticului sunt foarte puţin precizate de către Kretschmer.
2. Biotipologia Iui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor constituţionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaţiei (spre ex. înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi embriologic, savantul american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii ’40, trei tipuri morfologice care corelează cu tipurile psihologice corespunzătoare. Vom apela la descrierile lui Sheldon (după N. Măr-gineanu, 1978).
Endomorful este caracterizat prin modul său de a apare molatic şi sferic. Corelaţia cu aceste două trăsături este dezvoltarea sub medie a oaselor şi a muşchilor, precum şi un coeficient scăzut de suprafaţă a corpului. Un atare individ are o greutate specifică scăzută şi pluteşte pe apă. Faptul că viscerele digestive sunt mult dezvoltate şi că elementele funcţionale ale acestor structuri se dezvoltă din endoderma embrionului justifică termenul de endomorf. Tipul psihologic corespunzător este viscerotonul caracterizat prin dorinţa de odihnă şi relaxare, nevoia de confort, plăcerea digestiei, dependenţa de aprobarea socială a celorlalţi, somnul adânc, nevoia de a fi consolat de semeni la necaz etc.
Mezomorful este greu şi rectangular, cu o dezvoltare superioară a oaselor şi a muşchilor. Corpul mezomorf este puternic, tare, rezistent la răniri şi bine echipat pentru solicitarea efortului fizic. Atletul, aventurierul, soldatul de meserie ilustrează cu precădere acest tip. Coordonatele dominante ale biotipului derivă în primul rând din mezoderma embrionului de unde şi numele. Tipul psihologic corespunzător este somatotonul caracterizat prin atitudinea asertivă, siguranţa în afirmare, energia în vorbă şi faptă, nevoia de exerciţiu, maniera directă, deschisă şi fără reţineri, vocea neinhibată, proprietatea de a părea mai în vârstă, nevoia de acţiune imediată la necaz etc.
Ectomorful este dezvoltat linear, în înălţime, fragil, cu coşul pieptului turtit şi cu corp în general delicat. Este de obicei slab şi cu muşchii nedezvoltaţi, în raport cu greutatea sa el are cea mai mică suprafaţă, manifestând astfel o precumpănire a greutăţii faţă de su¬prafaţă. Tot în raport cu masa corpului el are creierul şi, în general, sistemul nervos cel mai dezvoltat. Pare a fi dezvoltat mai mult din ţesuturile ectoderme ale embrionului. Din cauza suprafeţei sale mari este cel mai sensibil la contactul cu mediul extern. Are un corp slab echipat pentru efortul fizic îndelungat, de competiţie. Tipul psihologic corespunzător este cerebrotonul, caracterizat prin reţinere în manifes¬tări şi atitudini, reactivitate nervoasă, sociofobie, dialog social inhibat, reţinere vocală, persistenţa în maniere şi deprinderi, somn nervos, nevoia de singurătate.

3.1.5.2. Conduita expresivă
Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative şi vorbirea. Observaţii sistematice, experienţa acumulată au condus la asocieri relativ stabile între particularităţile conduitei expresive şi anumite manifestări ale vieţii psihice. Cu alte cuvinte, conduita expresivă poate fi „citită” şi merită să fie descifrată pentru că oferă indici relevanţi asupra vieţii psihice interne.
1. Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi.
Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (ţi¬nuta) elemente precum: statura şi constituţia corporală, forma şi po¬ziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii. Poziţia generală a corpului este un bun indicator pentru trăirea psihică a subiectului în momentul ob¬servaţiei. Dincolo de infinitele nuanţări putem distinge două atitudini generale edificatoare: pe de o parte, atitudinea descrisă prin umeri lăsaţi, trunchi înclinat în faţă, capul plecat, mâinile întinse moi de-a lungul corpului poate sugera stare de oboseală sau stare depresivă, fie modestie, lipsă de apariţie sau de rezistenţă, atitudine defensivă, nivel scăzut al mobilizării energetice, tristeţe; pe de altă parte, la polul opus se situează atitudinea descrisă prin pieptul bombat, capul sus, umerii drepţi, picioarele larg depărtate, mâinile evoluând larg pe lângă corp, ceea ce sugerează siguranţă de sine, tendinţă dominatoare, atitudine „marţială”, provocatoare. Pentru o corectă descifrare a semnificaţiei diverselor atitudini generale se impune raportarea lor la situaţia con¬cretă şi corelarea cu alte elemente ale conduitei.
Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea, fermitatea în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm. Acestor tipuri de mers li se pot asocia următoarele semnificaţii psihologice:
–    mersul lent şi greoi este specific persoanelor cu o constituţie astenică, cu temperament flegmatic şi indică o redusă mobilitate motorie;
–    mersul lent, nehotărât, timid pare să fie specific temperamentului melancolic şi exprimă emotivitate, labilitate emoţională, nesiguranţă;
–    mersul rapid, energic, suplu şi ferm pare să fie caracteristic mai ales temperamentului sangvin, exprimând energie, echilibru emoţional. Caracterizează persoanele tinere, sănătoase, energice, echilibrate.
Gesturile constituie o sursă bogată de informaţii privitoare la dinamica activităţii, forţa, energia, viteza, precizia acţiunilor implicate.Pot fi gesturi instrumentale legate de exercitarea unor acţiuni precis determinate într-o activitate profesională, în acest caz indicatori precum viteza şi precizia pot oferi indicaţii asupra gradului de îndemânare, dar şi asupra altor particularităţi psihice. Spre exemplu, gesturile rapide, dar imprecise pot sugera hiperexcitabilitate proprie colericului; gesturile prompte, sigure şi precise sugerează calm, stăpânire de sine, încredere în forţele proprii, prezenţă de spirit; gesturile lente, dar sigure şi precise pot sugera meticulozitatea, grija pentru detalii, atenţie mai mate acordată calităţii în detrimentul vitezei; gesturile oscilante ca viteză şi lipsite de precizie exprimă, dincolo de neîndemânare, lipsă de interes pentru activitate, o slabă mobilizare energetică, lipsă de antrenament sau absenţa spiritului practic.
În schimb, gesturile retorice constituie un adevărat limbaj ex¬presiv, ele însoţesc sau chiar înlocuiesc vorbirea şi îndeplinesc, la rândul lor funcţii asemănătoare vorbirii: ele trebuie să comunice, să regleze, să convingă, să influenţeze, să suplimenteze, să compenseze. Gesturile retorice pot fi analizate din perspectiva frecvenţei, ampli¬tudinii, energiei, modului de efectuare. Semnificaţia lor psihologică este foarte bogată şi nuanţată, astfel încât o atentă observaţie poate oferi o cantitate mare de informaţii relevante. Spre exemplu, gesturile moi, de mică amplitudine pot sugera diferite stări cum ar fi: atitu¬dinea defensivă, teamă, slabă mobilizare energetică, oboseală, stări depresive, indiferenţă, plictiseală, apatie, posibil temperament melan¬colic; gesturi bogate, ample, impetuoase, largi par să fie specifice picnicului, colericului şi în parte, sangvinicului şi sugerează stări afec¬tive stenice sau hiperstenice de bună dispoziţie, veselie, volubilitate, jovialitate, euforie, elan, înflăcărare pentru o idee sau cauză, dorinţa de a-i antrena, de a-i câştiga pe cei din jur pentru cauza respectivă; gesturile repezi, violente care însoţesc mai ales vorbirea cu ton ridicat denotă iritabilitate, nevoia de afirmare proprie, de dominare, de exer¬citare a autorităţii. Varietatea gesturilor impune interpretarea lor în raport cu situaţia concretă, cu mijloace verbale utilizate şi alte carac¬teristici ale expresivităţii cum ar fi mimica.
2. Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părţile mo¬bile ale feţei, respectiv ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, la care se adaugă elementele proprii fizionomiei: culoarea părului, a feţei, a ochilor, conformaţia feţei, profilul în ansamblu, pro¬filul frunte-nas, profilul nas-gură-bărbie, forma maxilarelor, raporturile dintre partea superioară a craniului (frunte, calotă craniană) şi partea inferioară (maxilare).
Modul cum abordăm aceste particularităţi este influenţat de o serie de clişee, de reprezentări sau prejudecăţi faţă de care trebuie să fim foarte prudenţi. Spre exemplu, există tendinţa de a corela con¬formaţia frunţii cu nivelul de inteligenţă. Deşi studiile riguroase nu au condus la evidenţierea unor corelaţii sistematice şi semnificative, totuşi suntem marcaţi -îi observaţiile noastre – de acest indicator. Un alt clişeu este corelaţia dintre capacitatea voliţională şi forma bărbiei şi maxilarelor. Bărbia pătrată, ferm conturată şi uşor proieminentă, maxilare puternice sunt considerate semne ale unei voinţe puternice, ale fermităţii, ambiţiei, perseverenţei. O corelaţie care pare să fie mai bine susţinută de observaţii morfoconstitutionale este cea dintre ni¬velul de dezvoltare a părţilor superioară şi inferioară a feţei si aspectele raţionale şi instinctivo-emoţionale ale conduitei. Tipul cerebro-cranian prezintă o predominanţă a dezvoltării craniene superioare, cu frunte largă, maxilare înguste este astenic sau ectomorf, cerebroton, raţional, logic, rece interiorizat, critic, în schimb, tipul viscerocranian prezintă o predominanţă a dezvoltării maxilarelor, nări largi, gură mare, bărbie rotundă; aparţine tipului picnic sau endomorf (viscero-ton); dominat de latura instinctiv, visceral, emoţională.
3. Privirea constituie componenta cea mai dinamică, mai expresivă şi mai semnificativă pentru comunicarea non-verbală. Gradul de des¬chidere a ochilor este un indicator relevant asupra atitudinii subiec¬tului faţă de situaţia cu care este confruntat. Spre exemplu, ochii larg deschişi sugerează naivitate, interes pentru noutate, căutare, înţele¬gerea noutăţii informaţiei; ochii întredeschişi sugerează o atitudine de neacceptare, de rezistenţă faţă de informaţiile primite, suspiciune, tendinţa de a descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendinţa de a ascunde, de a masca propriile gânduri sau intenţii, obo¬seală, stare de plictiseală. Evident că între gradul de deschidere a ochilor şi cantitatea informaţiilor receptate se află un raport invers propor¬ţional. Limbajul comun apelează la o serie de expresii sugestive pentru rolul acordat privirii: „inteligentă”, „lucidă” sau „opacă”. Cert este că privirea, asociată cu celelalte elemente ale mimicii şi fizionomiei poate sugera o varietate extrem de largă de trăiri, manifestări, emoţii, stări de la mirare la nedumerire, acceptare, înţelegere, melancolie, tristeţe, veselie, mânie, severitate ş.a.m.d. Un alt indicator de evaluare a privirii este direcţia. Astfel, privirea în gol sugerează nedumerirea, efortul de rememorare; privirea în jos sau în lături sugerează atitudine de umi¬linţă, sentiment al vinovăţiei, ruşine; privirea în sus, peste capul inter¬locutorului denotă lipsă de respect pentru acesta; privirea îndreptată ferm către interlocutor, susţinând fără dificultate privirea acestuia arată sinceritate, atitudine deschisă, hotărâtă sau asprime, atitudine critică, uneori provocatoare. Mobilitatea privirii poate oferi şi ea indicaţii interesante. Astfel, mobilitatea excesivă, fuga privirii, pare a fi semnul lipsei de fermitate, tendinţei de a-şi ascunde gândurile, intenţiile sau chiar sentimentului de culpabilitate; în schimb privirea fixă, imobilă denotă o lipsă de aderenţă, de contact cu realitatea sau de înfruntare a interlocutorului.
În aprecierea rolului mimicii observatorul va căuta să integreze diversele componente ale acesteia într-o abordare unitară care priveşte îndeosebi bogăţia acesteia. O mimică săracă sugerează un tempera¬ment flegmatic, dar este şi semnul unei reduse reactivităţi, chiar al unei anumite inerţii emoţionale şi afective; o mimică depresivă însoţită de expresie meditativă sau de tristeţe sugerează un temperament melan¬colic sau prezenţa unor tulburări, maladii, suferinţe; o mimică excesiv de mobilă poate sugera un temperament coleric dacă este însoţită şi de o gestică amplă şi rapidă, dar, de obicei, indică o anumită inco-notanţă sau instabilitate a echilibrului emoţional.
4. Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea, amploarea, durata reacţiilor emoţionale. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură specializată pentru valorificarea acestor indicatori; adesea subiecţii, în timpul efectuării unei sarcini (motorii, cognitive etc) sunt cuplaţi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul, ritmul respirator, reacţia electrodermală ş.a. O parte dintre aceste modificări sunt accesibile şi observaţiei şi pot fi evaluate: ritmul respirator, pulsul, reacţiile vaso-motorii şi secretarii (modificările de culoare ale feţei, transpiraţia), funcţionalitatea musculaturii etc. Reacţiile vegetative sunt relevante mai ales pentru trăirile emoţionale şi autocontrolul individului, în funcţie de nivelul de intensitate al trăirilor afective modificările vegetative se exprimă fiecare într-o manieră specifică.

3.1.5.3. Conduita verbală
Include pe de o parte aspectele formale, de expresivitate proprii limbajului oral şi, pe de altă parte, aspectele de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.
Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbalizării, respectiv intensitatea, fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia. Astfel, intensitatea este un indicator al fondului energetic, dar sugerează şi calităţi cum ar fi hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul, încre-dere în sine.
Fluenţa este un bun indicator al mobilităţii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare şi de ideaţie. Aşa de exemplu, vorbirea fluentă, continuă, curgătoare exprimă uşurinţa în găsirea cuvintelor, a termenilor convenabili pentru exprimarea ideii dorite şi asta pre¬supune rapiditate şi precizie în desfăşurarea activităţii cognitive pre¬cum şi un tonus neuropsihic ridicat, în schimb, vorbirea lipsită de fluenţă, discontinuă, întreruptă frecvent de pauze sugerează dificultăţi de conceptualizare cu originea într-un tonus neuropsihic scăzut, în desfăşurarea lentă a activităţii psihice, în reactivitatea emoţională ri¬dicată ş.a. În ceea ce priveşte debitul sau viteza verbalizării pare să fie mai ales expresia dinamicii neuropsihice, a temperamentului, dar ţine şi de gradul de cunoaştere a obiectului discuţiei, de relaţia afectivă cu interlocutorul.
Intonaţia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaţa psihică pentru că ea exprimă capacitatea de exteriorizare în plan social a unei largi varietăţi de stări, trăiri, sentimente. Astfel, intonaţia bogată în infle¬xiuni este specifică oamenilor cu un fond afectiv bogat, preocupaţi sa-şi impresioneze interlocutorii, în schimb, intonaţia plată, monotonă, săracă în inflexiuni arată fie un fond afectiv sărac, fie anumite dificul-taţi sau inhibiţii în comportamentul social, în ceea ce priveste pronun-ţia aceasta reflectă o serie de particularităţi neuropsihice, temperamentale dar şi nivelul de cultură generală şi profesională, educaţia vorbirii începută în familie şi desăvârşită prin instrucţia şcolară şi profesională. La o privire mai atentă vom putea distinge următoarele tipuri de pro¬nunţie: pronunţia deosebit de corectă , pronunţia corectă, clară, fără afectare, la modul natural, firesc, pronunţia incorectă, neclară, nemijlocită sau defetuoasă. La mijloc pot fi, în acest caz, tulburări ale vorbirii necorectate la timp, afecţinu ale aparatului verbo-motor, deficienţe culturale, precipitare, emotivitate excesivă, oboseală marcată.
Aspectul semantic vizează conţinutul, semnificaţia conduitei verbale şi are în vedere structura vocabularului, cantitatea de infor¬maţie, nivelul de abstractizare a termenilor, adecvarea lor la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente, plasticitatea şi ex¬presivitatea termenilor utilizaţi. Interpretarea acestor particularităţi trebuie să fie realizată în strânsă legătură cu contextul observaţiei, cu sarcina subiectului, cu profesia, preocupările, nivelul de cultură generală.
3.1.5.4. Conduita reflexivă
Vizează îndeosebi conduitele care reflectă poziţia, atitudinea su¬biectului faţă de situaţia experimentală, faţă de sarcina dată, faţă de experimentator. Atitudinea faţă de situaţia experimentală poate fi de cooperare, participare motivată, cu interes, curiozitate sau dimpotrivă dezinteres, lipsă de implicare, plictiseală. Atitudinea faţă de sarcină poate fi caracterizată la fel prin nivelul de interes, implicare, cooperare, participare, încredere în forţele proprii, atitudinea faţă de succes sau faţă de eşec (modul de atribuire a succesului sau eşecului). Atitudinea faţă de experimentator (dacă acesta este prezent) vizează deferenta, politeţea, comunicarea, dialogul, cooperarea. Conduită generală în timpul efectuării unor sarcini poate oferi indicii relevante cu privire la nivelul atenţiei, implicării cognitive, a componentelor motorii (coor¬donare, precizie) sau a celor afectiv motivaţionale.

3.1.6. Protocolul observaţiei
În faţa unui număr atât de mare de date de observaţie s-ar putea să rămânem descumpăniţi. Pentru ca observaţia să servească pe deplin scopurilor cercetării experimentale trebuie să fie sistematică şi ana¬litică. Pentru a fi eficientă observaţia trebuie să răspundă unor întrebări precise, să se subordoneze ipotezelor experimentului, temei de cer¬cetare. Este absurd să ne propunem observarea tuturor conduitelor posibile pe care un om le poate oferi. Ne vom orienta asupra acelor conduite relevante, semnificative în raport cu subiectul investigaţiei. Observaţia trebuie să aducă acel surplus de date edificatoare care să completeze în mod fericit datele obţinute prin măsurătorile specifice ale variabilei dependente.
După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaţiei prin elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv. Apoi, pentru fiecare conduită în parte trebuie să precizăm sistemul de notare, de consem¬nare a datelor observaţiei. Este de dorit să utilizăm – pe cât posibil -scale de evaluare cu trepte de 3,5,7 puncte prin care să definim inten¬sitatea manifestărilor. Se pot utiliza adjective sau adverbe prin care se descrie intensitatea (foarte puternic până la foarte slab) sau frecvenţa (foarte frecvent până la foarte rar, adesea până la deloc). Unele ma¬nifestări nu permit decât evaluări dihotomice prin care se consemnează prezenţa sau absenţa, altele solicită descrieri mai amănunţite.
În concluziile experimentului observaţia va trebui să fie struc¬turată şi în raport cu momentele acestuia: momentul iniţial al primului contact între subiect şi situaţia experimentală, momentul instructajului, momentul efectuării sarcinii, momentul încheierii experimentului. Pentru fiecare dintre aceste momente trebuie construită lista de con¬duite supuse observaţiei întrucât unele conduite sunt relevante doar la început, altele doar în faza de instructaj ş.a.m.d.
Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita con¬semnarea rapidă si eficientă a datelor de observaţie. Nu există un mo¬del standard al acestei fişe, oricum conţinutul acesteia trebuie să fie particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele des¬făşurării acestuia, în principiu fişa de observaţie trebuie să conţină următoarele secvenţe:
•    datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente de identificare specifice utilizate de către experimentator;
•    date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observaori, tipul de observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi.
•    conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamen¬tal, conduita expresivă (pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă (componente senzorial-percep-tive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile). Fiecare com¬ponentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de observaţie. De asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor observaţii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu caracter sintetic.
Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului experimental, în acest moment observaţia este extrem de importantă, ea permiţând sesizarea unor inadvertenţe, erori, deficienţe sau lipsuri, în acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi protocolului, fisei de observaţie în scopul corectării, completării sau restructurării acesteia.

3.1.7. Aspecte particulare ale observaţiei
După cum se vede, observaţia este o sursă extrem de bogată de informaţii. De aici provine însă şi un anumit risc: nu toate datele de observaţie sunt în egală măsură relevante, în timp ce unele sunt sem¬nificative, dezvăluie trăsături definitorii, altele (mai ales cele bazate pe manifestări accidentale) sunt în mare măsură lipsite de semnificaţie. O corectă delimitare este dificil de realizat pentru că ar presupune aplicarea metodei pe o durată mai lungă şi sistematic; în plus ob¬servaţia presupune şi oarecare intuiţie, chiar un anumit talent.
Se impune abordarea unor dificultăţi şi probleme specifice în utilizarea metodei observaţiei. Observaţia este, sub aspect psihologic, o activitate perceptivă, porneşte de la perceperea unui eveniment, a unei situaţii, fenomen sau conduite. Dacă vom defini percepţia ca proces psihic de interpretare a informaţiei senzoriale şi constituire a unei imagini cu sens asupra obiectelor şi fenomenelor cu care suntem în contact nemijlocit, atunci va trebui să acceptăm că – inerent – se produce un filtraj, o selecţie după variate criterii. Nu percepem, nu sesizăm, nu putem observa totul, selecţia este o dimensiune legică, un mecanism funcţional intrinsec al oricărei observaţii. Orice manual de psihologie inventariază o bogată listă de factori ai selectivităţii. Astfel încât datele observaţiei vor fi selectate şi interpretate inerent subiectiv; nu vom putea elimina nota de subiectivitate atâta vreme cât observaţia este realizată de către un om asupra altor oameni.
În măsura în care observaţia ştiinţifică presupune căutarea răs¬punsului la o întrebare, ea generează o atitudine favorabilă surprinderii faptelor semnificative, în schimb, o atitudine mai puţin orientată, fo¬calizată, creează riscul apariţiei apariţiei unor interpretări personale a unor indici ambigui, într-un studiu asupra utilizării metodei obser¬vaţiei într-o situaţie standardizată, M.Reuchlin (1950, 1992) a solicitat ca doi observatori independenţi să observe comportamentul verbal şi motor al unor subiecţi care avea de rezolvat un test de inteligenţă concretă (cuburile Kohs). Anterior, într-o pretestare s-a elaborat o listă a comportamentelor posibile verbale şi motorii ce pot să se manifeste în cursul rezolvării testului. Lista cuprinde 24 de manifestări ce tre¬buiau să fie notate cât mai fidel de către observatori pe măsură ce acestea se developau. Comparaţia celor două protocoale de observaţie a scos la iveală diferenţe semnificative între cei doi observatori. Astfel, în şase dintre cele 24 de trăsături frecvenţele observate erau în mod semnificativ diferite pentru că unul dintre observatori neglija în mod sistematic reacţiile verbale.
O altă dificultate ţine de capacităţile noastre limitate de a recepta şi interpreta informaţii care provin simultan de la mai multe canale senzoriale. Această deficienţă poate fi comparată doar prin apelul la tehnici suplimentare de fixare a informaţiei: cinema, foto, audio, video. La aceste dificultăţi se adaugă durata observaţiei. Atunci când se im¬pune o observaţie de lungă durata observatorul poate fi suplinit satis¬făcător prin mijloace tehnice, care ne oferă – în plus – posibilitatea redării rapide într-un timp scurt, a observaţiilor efectuate.
Dacă aceste dificultăţi pot fi preîntâmpinate prin antrenament şi utilizarea unor mijloace tehnice suplimentare, tindem să credem că cele mai mari dificultăţi provin din stilul cognitiv-decizional al obser¬vatorulu, în actul observaţiei observatorul se implică prin cunoştinţele, reprezentările, teoriile sale asupra oamenilor şi manifestărilor acestora. Pericolul cel mai mare îl constituie – după părerea noastră – fenomenul încrederii absolute, necritice, în propriile cunoştinţe, astfel încât, după primul contact cu situaţia, cu subiectul, observatorul tinde să-şi formeze o imagine, o reprezentare asupra subiectului ob¬servat şi va tinde să acorde încredere absolută acesteia dincolo de orice informaţii ulterioare. Cu alte cuvinte, există riscul ca observaţiile ulte¬rioare să sufere un proces de „aducere la numitorul comun” al primei impresii. Psihologii tind să aibă o încredere oarbă în intuiţiile lor iz¬vorâte din primele observaţii şi bazate pe teoriile lor asupra feno-menulu studiat. Este sugestivă, în acest sens, analiza întreprinsă de către S.Oskamp (1986). El analizează dinamica relaţiei dintre nivelul de încredere asupra evaluărilor realizate de către psihologii practicieni asupra diferitelor probleme psihologice şi nivelul de acurateţe al aces¬tora. Un grup de psihologi a primit un număr de cazuri spre analiză. Informaţia despre fiecare caz li s-a prezentat în etape. Rezultatele arată că, la un anumit punct în procesul de obţinere a informaţiilor, acu¬rateţea evaluărilor atinge un plafon dincolo de care nu mai creşte şi acumularea de noi observaţii nu mai modifică estimările iniţiale. Mai mult, pe măsură ce se adaugă noi informaţii, încrederea în corecti¬tudinea primelor observaţii tinde să crească, astfel încât ultimele infor¬maţii (chiar dacă sunt nerelevante sau ciudate) par să servească mai mult la confirmarea primelor impresii (citat din C.Zamfir, 1990, p. 117). In legătură cu prezenţa observatorului, D.Mc.Bumey (1983) sem¬nalează următoarele probleme: în primul rând avertizează asupra mo¬dificării inerente a comportamentului membrilor grupului prin prezenţa observatorului. Se sugerează un raport invers proporţional între mă¬rimea grupului şi amplitudinea efectelor prezenţei observatorului. Se impune aici o precizare legată de observaţia în condiţiile experimen¬tului de laborator, în acest caz prezenţa observatorului (cercetătorului) este obligatorie (în cele mai multe situaţii) şi ea constituie o variabilă intermediară ce trebuie să fie supusă controlului. Prezenţa acestuia egalizează condiţiile pentru toţi participanţii la experiment. Obser¬vatorul este obligat să se manifeste discret şi egal cu toţi subiecţii, intervenţiile sale trebuie să fie precis marcate, atitudinile sale trebuie să se circumscrie unei poziţii neutru-binevoitoare. O altă problemă asupra căreia insistă autorul citat ţine de etică. Observatorul partici¬pant constituie un atac la intimitate. Sunt opinii pro şi contra, dar tindem să credem că dacă psihologii nu se implică în calitate de obser¬vatori participanţi aceasta ar împiedica aplicarea metodelor de cunoaş¬tere psihologică asupra unor importante probleme sociale. Asupra aspectelor de ordin etic ale experimentatorului psihologic pe subiecţi umani vom reveni într-un capitol aparte, dar este sugestiv să amintim aici exemplul citat de către Mc Buraey (1983) al unei cercetări obser-vaţionale în care s-au încălcat principiile etice (Holden, 1979).
Un cercetător a simulat că este homosexual pentru a studia com¬portamentul homosexualilor, câştigându-le încrederea. Apoi a reuşit să le afle identitatea şi s-a alăturat unei echipe de asistenţi sociali implicându-se în investigarea lor. Deşi nu a dezvăluit identitatea su¬biecţilor şi concluziile studiului erau în favoarea lor, cercetătorul a obţinut datele, sub false pretexte expunând persoanele respective ris¬cului violării intimităţii, fără a le cere acordul explicit.
Dincolo de aceste dificultăţi şi probleme, dincolo de posibilele dezavantaje care ţin de subiectivitate, de implicarea personalităţii ob¬servatorului, de prezenţa acestuia sau de dificultatea asigurării exi¬genţelor de fidelitate şi validitate, metoda observaţiei are o serie de avantaje certe, în primul rând, furnizează o mare cantitate de infor¬maţie prin corelarea cu datele deja existente în domeniul respectiv, ceea ce poate conduce la rezultate neaşteptate care pot deschide noi orizonturi cercetării. Apoi, metoda ne informează nu numai despre ceea ce se întâmplă într-un moment dat ci şi cu privire la subiecţii implicaţi sau la contextul experimentului. Observaţia poate să acceadă la fenomene ascunse, ambigui şi neaccesibile experimentului. Sunt manifestări sociale cu o încărcătură psihologică excepţională (nunţi, petreceri, întruniri politice, sportive) care nu pot fi reproduse în la¬borator dar sunt accesibile observaţiei. Un avantaj sau beneficiu al metodei observaţiei asupra căruia dorim să insistăm în încheierea acestui capitol îl priveşte chiar pe experimentator (psiholog). Observaţia constituie poate cel mai accesibil mod de validare a calităţilor noastre profesionale. Trebuie să recunoaştem că cei mai mulţi dintre oamenii care aleg profesia de psiholog nu o fac pentru că ar fi anumiţi de dorinţa de a „ajuta” oamenii, ci, mai curând, din dorinţa secretă şi adesea neconştientizată de a reuşi să „citească” oamenii, adică să fie capabili să emită spontan judecăţi profunde, definitorii şi predictive asupra comportamentului acestora. Interesant este că şi oamenii „naivi”, neprofesionişti au aceleaşi aşteptări din partea psihologilor; ei se aşteaptă să rămână descoperiţi, fără nici un „secret” în faţa psiho¬logului care, din prima clipă îi va „citi” dintr-o privire (adică îi va observa rapid şi eficient în constantele lor comportamentale). Dincolo de faptul că psihologul se înarmează cu cunoştinţe şi instrumente pro¬prii cunoaşterii ştiinţifice, el este mereu provocat să-şi dea măsura intuiţiilor, simţului fin discriminativ în observarea conduitelor umane. Or, observaţia constituie cel mai bun mijloc pentru antrenarea acestor capacităţi. Confruntarea permanentă a intuiţiilor şi observaţiilor noas¬tre cu alte rezultate obţinute prin instrumentele validate şi verificate constituie o cale sigură de îmbunătăţire a performanţelor noastre pro¬fesionale.

3.2. Experimentul

În general, scopul efectuării unui experiment este reprezentat de adunarea unor date referitoare la o anumită problemă care ne inte¬resează. Dar această colectare de date nu este făcută la întâmplare, ci urmează un anumit tipar bine stabilit care ne ajută la realizarea unui experiment valid din toate punctele de vedere, astfel încât rezultatele obţinute să aibă o valoare ştiinţifică, iar conţinutul concluziilor obţinute să poată fi extins la nivelul întregi populaţii din care au fost aleşi su¬biecţii. Fără un astfel de proiect prealabil, riscăm ca experimentul nostru să nu fie bine realizat (ne referim mai ales la experimentul de laborator).

3.2.1. Alegerea problemei
Adesea studenţii se neliniştesc atunci când se văd nevoiţi să aleagă o problemă pentru cursul de psihologie experimentală si se întreabă cum reuşesc să găsească proiectul corespunzător asupra căruia să se aplece timp de un semestru ? Ideile se găsesc în multe locuri posibile. Cursurile anterioare de psihologie au acoperit probabil subiecte care 1-au interesat în mod special; majoritatea cărţilor şi cursurilor de psi¬hologie conţin elemente de probleme nerezolvate şi sugestii pentru o cercetare ulterioară. Observaţia zilnică este o altă sursa a problemelor de cercetare. Lista surselor este, probabil, nesfârşită, şi include posi¬bilităţi ca articolele de ziar şi căminul studenţesc. O sursă importantă este profesorul sau asistentul dumneavoastră. Acesta se gândeşte la cercetare de ani de zile şi este în stare să răspundă la o ide cu mai multe sugestii sau referinţe, în virtutea cunoştinţelor în domeniu, el poate da sfaturi utile. Problema ne poate fi oferită şi prin observaţii empirice pe care le facem faţă de cea ce se întâmplă în jur. Cercetătorul este o persoană curioasă care pune întrebări realităţii. El nu acceptă realitatea cum este ea dată, ci se întreabă de ce se constată anumite manifestări com¬portamentale, de ce reacţionăm diferit la aceeaşi situaţie.
Problema poate să se ivească şi din studiile ştiinţifice care ne pot sugera o anumită temă. Problema poate să fie impusă din exterior (de profesorul de psihologie experimentală) şi este debutul oricărei in¬vestigaţii ştiinţifice.

3.2.2. Trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă
Dacă alegeţi o problemă sugerată de profesorul dumneavoastră, fără îndoială că el vă va sugera şi lucrările de referinţă cu care să în¬cepeţi studierea literaturii în domeniu. Dacă alegeţi subiectul singuri, puteţi să începeţi cu referinţe din manualele studiate, în caz contrar, veţi fi nevoiţi să începeţi prin a căuta cea ce vă trebuie prin biblioteci. Cărţile şi tratatele ar trebui să vă asigure accesul la literatura de care aveţi nevoie. Răsfoiţi cât mai multe din cărţile şi revistele ştiinţifice disponibile ca să aveţi o idee de ansamblu asupra subiectului, pentru a avea o idee despre amploarea cunoştinţelor în domeniu. După ce aţi identificat majoritatea articolelor-cheie în domeniul dumneavoastră, daţi atenţie maximă introducerilor articolelor: ce se ştia în momentul când autorii şi-au început lucrarea, care sunt teoriile majore, care sunt problemele majore rămase nerezolvate ? Citind lucrările de referinţă din domeniul dumneavoastră, veţi descoperi că anumite experimente sunt considerate ca fiind experimente – cheie în respectivul domeniu. După această trecere iniţială în revistă, puteţi începe să vă concentraţi asupra metodelor experimentelor – cheie. Care sunt cali¬tăţile şi defectele lor ? Amintiţi-vă că şi cei mai bine pregătiţi cerce¬tători pot face greşeli şi pot trece cu vederea, uneori, chestiuni importante. Unele dintre aceste chestiuni vor fi evidenţiate de alţi autori; la altele vă puteţi gândi şi dumneavoastră. Nu toate experimentele sunt egale. Faptul de a fi publicate în revistele de specialitate importante nu le conferă calitatea de a fi perfecte. Veţi constata că există şi probleme nerezolvate şi teorii care abia urmează a fi testate şi rezultate con¬tradictorii care urmează a fi rezolvate. Acest lucru vă poate da o ide asupra proprului dumneavoastră studiu.
Aşadar, trebuie reţinut faptul că un cercetător nu poate trece di¬rect la aplicare atunci când studiază un comportament. Deşi literatura poate părea copleşitoare, este mult mai interesant şi mai realizabil un experiment atunci când ne formulăm în minte o întrebare specifică cercetării. Fiecare domeniu al psihologiei (socială, cognitivă, a vâr¬stelor sau psihopatologică) prezintă o arie largă de date, terminologie, ipoteze şi teorii stabilite. De asemenea, putem găsi proceduri de cer¬cetare stabilite care înlesnesc realizarea studiului.
3.2.3. Obiectivul cercetării
Până aici aţi abordat o problemă de cercetare generală. De exem¬plu, de ce grupurile mici eşuează în a-şi exprima opiniile proprii în legătură cu o anumită problemă ? Aţi dezvoltat câteva idei şi vă simţiţi pregătiţi să le testaţi. Trebuie să îngustaţi domeniul de cercetare la o chestiune specifică ce poate fi testată. Veţi dori, poate, să testaţi idea că oamenii, în grupuri mici, se simt mai puţin curajoşi în exprimarea opiniilor proprii. Aceasta va fi ipoteza dumneavoastră care este o pre-dicţie specifică a unei relaţii dintre variabile. Puteţi presupune că, pe măsură ce grupul se lărgeşte, membri lui au mai mult curaj, exprimând astfel ceea ce simt.
Restul procesului experimental nu va fi decât un test empiric al ipotezei. Este esenţial ca ipoteza să fie cât se poate de specifică, în ipoteza legată de mărimea şi curajul grupului, credeţi că subiecţii vor simţi un interes mai mic faţă de exprimarea propriilor opinii sau cre¬deţi că se simt la fel de interesaţi şi consideră că altcineva va face ceva ? Cu cât sunteţi mai riguroşi în formularea ipotezei, cu atât mai bine puteţi concepe un test concludent şi direct. Dacă ipoteza este vagă, experimentul va fi, probabil, greu de interpretat. Când ipoteza este exprimată în termeni vagi, apare tendinţa de a dezvolta un proiect de tip „chiuveta de bucătărie” în care să arunci orice fel de variabilă care ar putea avea legătură cu fenomenul. Pe măsură ce dezvoltaţi ipoteza şi trasaţi experimentul, trebuie să vă întrebaţi conţinu: „Ce doresc să găsesc de fapt”. Toate eforturile trebuie direcţionale către această întrebare şi trebuie să aveţi grijă să suprimaţi întrebările supli¬mentare din experiment dacă preţul răspunsului lor este neglijabil.

3.2.4. Identificarea constructelor ipotetice
În scopul declanşării unei investigaţii, trebuie să decidem ce înţe¬legem prin conceptele pe care ne bazăm cercetarea. De exemplu, conceptele de învăţare, percepţie, memorie, gândire, motivaţie sau inteligenţă sunt termeni generali ce se referă la o varietate largă de reacţii, judecăţi şi comportamente pe care oameni le exteriorizează. Pentru că reprezintă idei generale pe care se bazează „construcţia” experimentului, aceşti termeni se numesc constructe ipotetice. Un construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teore¬tică particulară pentru a descrie diferite comportamente în confor¬mitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază. Este o ide care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să comunicăm interpretările comportamentelor concrete.
Scopul oamenilor de ştiinţă este de a înţelege constructele de bază implicate în comportament şi în procesele pe care acestea le impun. Studiul constructelor se face indirect, observând aspectele lumii reale care considerăm că le-ar reflecta. Apoi se fac raţionamente despre constructe şi modul în care acestea operează în natură pentru a de¬termina comportamentul. Prin urmare, conducând cercetarea trebuie să definim fiecare construct ipotetic în termenii unui eveniment spe¬cific măsurabil ce reflectă constructul.

3.2.5. Stabilirea variabilelor

Introducerea variabilelor reprezintă momentul-cheie al oricărei cercetări. Dacă formulăm corect variabilele, atunci şi ipotezele vor fi formulate corect, deci şi demersul experimental va fi corect. Alegem mai întâi variabila dependentă şi, pe calea inversă, identificăm va¬riabila independentă. Astfel, avem un demers deductiv de inferenţă (de la efect la cauză).
În cercetarea psihologică, variabila reprezintă orice aspect măsu¬rabil al unui comportament sau influenţă asupra comportamentului care se poate schimba. Măsurând o variabila, obţinem rezultate, iar rezultatele constituie apoi datele problemei studiului nostru. Variabila poate fi o acţiune fizică sau o reacţie fiziologică. O variabilă care este o influenţă măsurabilă asupra comportamentului poate fi o caracte¬ristică a subiecţilor, a situaţiei sau a stimulilor la care subiecţii trebuie să răspundă. Identificând variabilele specifice ce reflectă un construct ipotetic, definim constructul folosind termeni concreţi şi măsurabili. Aceasta ne permite să reducem complexitatea comportamentului, în timp ce obţinem simultan evidenţa empirică pe care oricine altcineva o poate deduce şi interpreta.
Când selectăm variabilele pentru studiu considerăm, în primul rând, variabilele multiple ce pot reflecta constructele noastre. Odată ce am făcut acest lucru, selectăm variabilele specifice care vor fi exa¬minate pentru a răspunde la întrebarea cercetării originale.

3.2.6. Crearea definiţiilor operaţionale.
Chiar după selectarea unei variabile, ne confruntăm cu o varietate de căi în care aceasta este măsurată. In final, trebuie să ne opirm la o singură modalitate. O definiţie operaţională precizează o variabilă prin operaţiile necesare pentru măsurarea ei. Cercetătorii folosesc defi¬niţiile operaţionale pentru a indica exact ceea ce vor să spună când pun în discuţie orice aspect al unui comportament sau al unei situaţii. Tra¬ducând constructele ipotetice în definiţii operaţionale specifice ale variabilelor, cercetătorii încearcă să atingă scopul ştiinţific al obser¬vaţiilor empirice, obiective, sistematice şi controlate.
3.2.7. Stabilirea şi formularea ipotezei
Cheia dezvoltării unei ipoteze se bazează pe capacitatea propriei noastre experienţe în recunoaşterea principiilor psihologice generale pe care le reflectă şi, de acea, ipoteza noastră raţională se hrăneşte din cercetarea anterioară şi teorii.
3.2.7.1. Stabilirea ipotezei
Presupune stabilirea ipotezei presupune stabilirea unui raport de cauzalitate între variabila independentă şi variabila dependentă. Struc¬tura formală a ipotezei presupune integrarea într-o propoziţie de tip cauză-efect a celor două variabile şi anticiparea mărimii efectului scontat.
Exemplu: Dimensiunea grupului (numărul de persoane) condiţio¬nează curajul în manifestarea opiniilor. Anticipăm că în grupurile mari curajul exprimării opiniilor este mai puternic manifestat decât în gru¬purile mici.
La începutul oricărui studiu trebuie să luăm în considerare con¬textul general în care survine comportamentul. Folosind cunoştinţele de psihologie şi unele ce ţin de simţul comun, încercăm să identificăm toţi factorii care pot influenţa comportamentul şi observaţiile asupra lui. Această abordare nu numai că produce numeroase idei pentru studiul specific, dar ne permite, să întrevedem potenţialele probleme ale proiectului.

3.2.7.2. Formularea ipotezei
În general, ipoteza izvorăşte din observarea faptelor şi reprezintă o proiecţie raţională, anticipativă, predictivă asupra probabilităţii exis¬tenţei unei relaţii între aceste fapte. După cum arăta P. FRAISSE (1975), ipoteza reprezintă momentul creator al raţionamentului experimental. Ipoteza poate fi generată inductiv (ca rezultat al observaţiei) şi deduc¬tiv (ca rezultat al implicării unor relaţii, legi şi principii generale).
O ipoteză este o explicaţie formală despre un comportament care defineşte scopurile unui studiu. Ea este, în esenţă, o tentativă de a găsi caracteristicile unui comportament care, de obicei, este legat de alte comportamente sau influenţe.
Exista două tipuri generale de ipoteze, în conformitate cu ţelurile explicaţiei şi controlului cauzelor comportamentului: pe de-o parte, putem crea o ipoteză cauzală care încearcă să explice o influenţă par¬ticulară asupra comportamentului sau cauzele unui comportament; pe de altă parte, putem crea o ipoteza descriptivă, care încearcă să descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau ale unei situaţii în care se produce. O ipoteză descriptivă identifică atributele com¬portamentului şi ne permite să prezicem când acesta se va produce. Ipoteza descriptivă nu încearcă să identifice cauzele unui compor¬tament, ci stabileşte faptul că anumite comportamente se produc şi pot fi observate şi măsurate, oferind un ţel general şi o direcţie obser¬vaţiilor noastre.

3.2.7.3. Criterii pentru o ipoteză stiinţifică
O ipoteză trebuie să reflecte presupunerile noastre despre legi¬timitatea şi inteligibilitatea naturii. Dacă nu, atunci ipoteza nu este ştiinţifică, iar descripţia naturii pe care o conţine, ca şi evidenţele pe care se sprijină, nu sunt ştiinţific acceptabile. în primul rând, o ipoteză trebuie să fie atât testabilă (putem produce un test, o ipoteză), cât şi falsificabilă (experimentul poate arăta că ipoteza este incorectă). Ipo¬teza trebuie să fie precisă, iar dovada va fi furnizată de o situaţie foarte specifică de cercetare unde ipoteza nu merge dincolo de această dova¬dă. Pentru a fi inteligibilă, o ipoteză trebuie să fie, de asemenea, raţio¬nală (trebuie să fie, eventual, adevărată, să ne ofere ceea ce noi deja ştim despre legile comportamentului) şi economicoasă (ipoteza trebuie să fie încorporată în modul nostru de a înţelege comportamentul, astfel încât ea ar trebui să ceară o explicaţie cât mai simplă).
O ipoteză poate avea numai un succes limitat în îndeplinirea acestor cerinţe. Gradul de succes este o cale de a determina dacă o ipoteză este valoroasă din punct de vedere ştiinţific. O ipoteză va¬loroasă este, în general, considerată a fi una care este precis formulată, raţională şi economicos asociată la înţelegerea noastră, la un larg şir de comportamente, şi care poate fi testată şi verificată în multe situaţii.
O sursă importantă a ipotezelor sunt opiniile noastre, observaţiile sau experimentele. O a doua sursă este existenţa cercetării înseşi. Teo¬riile sunt o altă sursă forte bogată. O teorie este un set logic organizat de propuneri care definesc, explică, organizează şi realizează cunoş¬tinţele noastre despre comportament. O teorie uzează de concepte abstracte astei încât să se poată aplica la un număr mare de manifestări.
Teoreticienii pot dezvolta o teorie, începând în principal cu ideile certe şi conceptele pentru care există dovezi ştinţifice cât de mici. Teoria arată apoi o direcţie pentru dovezile căutate de către cercetători. Sau, teoreticienii pot dezvolta o teorie după dovezile substanţiale care au fost strânse, dovedind o cale de organizare a diverselor constatări. Astfel, cercetătorii propun o ipoteză specifică, o testează într-un studiu de cercetare şi apoi aplică rezultatele studiului asupra conceptelor teoretice şi pot aduce corecturi temei. Apoi, de la tema modificată, cercetătorii dezvoltă ipoteze adiţionale care, după testare, sunt folosite pentru viitoarea modificare a teoriei.
În fine, o altă sursă a ipotezei este un model. Un model este o descriere generalizată şi ipotetică, ce explică prin analogie procesele, fundamentând un set de comportamente comun, în timp ce o teorie justifică largi şi abstracte componente ale comportamentului, un mo¬del denumeşte concret despre cum operează aceste concepte. Aceasta denumeşte un mod pentru a discuta şi înţelege componentele unui comportament, în acelaşi fel în care modelul aeroplanului ne arată un mod de a discuta şi înţelege componentele unui aeroplan real. Un model psihologic, de obicei, implică o hartă, o diagramă a proceselor psihologice reale.
După elaborare ipoteza este verificată experimental prin mode¬larea variabilelor pe care le implică şi este probată statistic prin pre¬lucrarea rezultatelor obţinut, în mod obişnuit, ipoteza porneşte de la afirmarea existenţei unei diferenţe semnificative din punct de vedere statistic între variabilele dependente ale unor grupuri de subiecţi ca urmare a modificării condiţiei de stimulare.
În cazul în care unul şi acelaşi grup este supus la două condiţii, ipoteza porneşte de la afirmarea existentei unei diferenţe între variabilele dependente ale aceluiaşi grup de subiecţi ca urmare a mo¬dificării variabilei independente, în aceste condiţii, acelaşi grup este considerat ca două grupuri: grup martor (momentul 1) şi grup experi¬mental (momentul 2). Afirmarea acestor diferente trebuie demonstrată statistic pentru a infirma ipoteza de nul, aceasta susţinând că nu există diferenţe semnificative între grupuri, considerând că rezultatele obţi¬nute se datorează întâmplării. Diversele teste de semnificaţie ne ajută să verificăm ipoteza experimentală şi să respingem ipoteza de nul.
3.2.8. Alegerea metodei
Acum că aveţi o problemă pe care doriţi să o investigaţi, vă con¬fruntaţi cu mai multe decizii: ce fel de subiecţi, ce metode, ce apa¬ratură, ce fel şi ce valori ale variabilelor independente trebuiesc utilizate pentru buna desfăşurare a cercetării ? Trebuie să tratăm aceste pro¬bleme într-o manieră generală. Oricum, trebuie stabilite anumite prin¬cipii. Analiza literaturii de specialitate va releva sarcinile, aparatura, subiecţii standard, etc., care sunt în general folosite în studierea unei anumite probleme. Din motive practice şi teoretice, trebuie urmată procedura standard cât mai aproape posibil, şi să deviem numai acolo unde este neapărat necesar.
Pe de altă parte, putem consideră că o sarcină diferită, de exemplu, poate fi mai potrivită. Cea ce vrem să aflăm poate dicta multe dintre aceste alegeri. Amintiţi-va discuţia despre punerea la punct a cercetării ca o pregătire. Se va face alegerea subiecţilor, aparaturii, şi aşa mai departe, având în minte următoarea întrebare: ce alternativă permite cel mai sensibil test al ipotezei ? Mai presus de orice, trebuie să alegem un plan care ne va aduce date ce pot fi analizate statistic.
3.2.8.1. Metode descriptive
Într-o ipoteză descriptivă, aşa cum am observat, identificăm ca¬racteristicile unui comportament sau ale unei situaţii în care se mani¬festă astfel încât putem prezice sau descrie comportamentul. Ipoteza descriptivă o testăm prin utilizarea metodelor descriptive sau nonexperimentale. Logica este următoarea: dacă ipoteza este corect,. atunci când observăm comportamentul ar trebui să observăm, de ase¬menea, caracteristicile prezise ale comportamentului subiectului sau situaţiei pe care le-am presupus. Aceste metode presupun un studiu de corelaţie în care cercetătorul măsoară două aspecte ale comportamen¬tului, determinând apoi măsura în care cele două sunt asociate sau corelate.
3.2.8.2. Alegerea valorilor stimulilor
Multe experimente implică numai două condiţii, ca prezenţa sau absenţa unei variabile. In alte experimente, numărul condiţiilor este strict limitat de considerente practice sau teoretice. Ne vom referi la experimentele care cer mai multe condiţii de stimulare în interiorul grupului. Se cer a fi respectate câteva reguli:
a)    stimulii trebuie să acopere cât se poate de mult din sfera respectivă de activitate practică. Relaţiile dintre variabile vor fi mai bine înţelese dacă sunt explorate în limitele sistemului. Un stimul prea scurt de exemplu, poate fi înşelător;
b)    stimulii trebuie să fie suficient de apropiaţi unul de altul pentru ca supraevaluarea unui efect între stimuli să fie puţin probabilă;
c)    atunci când subiectul este pus să experimenteze toţi stimulii într-o singură sesiune, ar trebui prezentaţi cel puţin şapte stimuli, dacă este posibil. Dacă sunt experimentaţi mai puţin de şapte stimuli, subiectul poate identifica şi aminti fiecare stimul şi răspunsul nu se va baza pe stimulul însuşi, ci poate fi legat de memoria stimulilor din procesul anterior. Cu şapte sau mai mulţi stimuli, subiectul răspunde la stimulul însuşi pentru că nu este capabil să îl identifice. Totuşi, uneori, folosirea a şapte stimuli poate să nu fie posibilă întrucât lungeşte prea mult experimentul;
d)    în ceea ce priveşte intervalul dintre variabilele cantitative (care variază în cantitate de-a lungul unui continum), dacă plănuim să utilizăm numai doi stimuli, îi alegem pe cei care par mai apropriaţi, iar dacă numărul stimulilor este mai mare, va trebui să alegem un interval. Intervalele dintre stimuli trebuie să fie egale.
3.2.8.3. Selecţia subiecţilor
Comportamentul pe care îl alegem spre a fi studiat este deter¬minat, în primul rând, de subiectul pe care-1 găsim interesant (un animal, un copil, un student etc.). Se crează o ipoteză despre un com¬portament interesant pe care am dori să-1 testăm, după care se trece la realizarea studiului în vederea confirmării (sau infirmării) acestei ipoteze. Această ipoteză se poate naşte fie din întrebările ridicate de cercetarea precedentă, de la teorii sau modele sau de la problemele conceptuale ale studilor precedente, fie din experienţa experimen¬tatorilor şi cercetătorilor cu problemele practice sau din observaţile făcute cu privire la comportament.
În procesul selecţiei intră consideraţii de ordin practic şi etic. Cu excepţia observaţiilor naturale şi a altor anumite tipuri de cercetare, acordul subiecţilor trebuie să fie obţinut înainte ca aceştia să participe efectiv la cercetare. Este imperios necesar ca subiecţii din cadrul cer¬cetărilor psihologice să participe voluntar la experimentul respecti, în mod ideal, subiecţii ar trebui să fie aleşi la întâmplare din populaţia pe care doriţi să generalizaţi rezultatele studiului. De exem¬plu, pentru a generaliza rezultatele experimentului pe studenţi la în¬treaga populaţie de adulţi a ţării, studenţii trebuie aleşi la întâmplare din această populaţie. Este evident că acest lucru nu este posibil, dar atunci ar trebui să fie măcar aleşi la întâmplare dintre studenţi.
De exemplu, femeile par să se ofere voluntar mai repede atunci când sunt în faza de ovulaţie a ciclului menstrual şi mai puţin când sunt în acea perioadă. Dacă această variabilă este importantă într-un experi¬ment, rezultatele atipice vor fi găsite folosind femei care se oferă spon¬tan. Problema poate fi controlată prin alegerea la întâmplare a femeilor de pe o listă de potenţiali voluntari şi cerându-le să vină într-un anume moment. Trebuie să decideţi dinainte procedura prin care să faceţi acest lucru. Dacă experimentul este un proiect între grupuri, ar trebui să stabiliţi o ordine întâmplătoare înaintea sosirii subiecţilor. Apoi, pe măsură ce subiecţii apar, folosiţi această listă; primul sosit va intra în primul grup, al doilea în celălalt şi aşa mai departe. Nu fiţi subiectivi când alegeţi sarcinile subiecţilor. Dacă subiecţii vor fi testaţi perechi, daţi cu banul pentru a determina care va fi sarcina fiecăruia.
În procesul experimental se face apel la grupul de control şi la grupul experimental. Asupra grupului de control nu acţionează va¬riabila independentă, în schimb, grupul experimental este supus situaţiei experimentale. De exemplu, urmărim efectele unor factori nocivi asupra învăţării; grupul de control va acţiona în condiţii de linişte, iar cel experimental în condiţiile exercitării zgomotului; se compară performanţele celor două grupuri (diferenţele se datorează factorului nociv).
În anumite situaţii se poate apela la un singur grup ce va fi supus la două condiţii de stimulare (de exemplu, când ne interesează efectul naturii stimulului asupra timpului se reacţie). Acest tip de experi¬mentare prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje: grupul este echi¬valent cu el însuşi, dar intervine condiţionarea, obişnuirea, învăţarea cu sarcina care le-a fost dată.
În primul caz, când avem două grupuri experimentale, trebuie să avem grijă cum facem echivalarea. Cele două grupuri trebuie să fie asemănătoare. Pentru echivalare trebuie să instituim un experiment aparte prin care să ne asigurăm că subiecţii din cele două loturi sunt asemănători din punctul de vedere al variabilei presupuse a influenţa variabila dependentă. Selectarea subiecţilor se face dintr-o populaţie (de elevi, adolescenţi, studenţi, etc.).
Reprezentativitatea. Grupurile selectate ar trebui să fie reprezen¬tative pentru populaţia respectivă. Exigenţele maximale operează în cercetarea fundamentală realizată pe populaţii foarte mari (sociologie, psihologie socială) când se investighează o mulţime, în investigarea funcţiilor şi proceselor psihice bine delimitate, se porneşte de la pre¬supunerea că acest gen de procese şi funcţii se realizează, funcţionează la fel, în linii mari, la toată populaţia.
În laboratorul de psihologie experimentală se aplică ceea ce americani numesc randomizare (RANDOM – selecţie aleatorie). Gru¬purile sunt selectate la întâmplare după principiul că exista şanse re¬lativ egale de extragere a fiecărui membru al grupului din populaţia de baza. După selecţia subiecţilor urmează organizarea grupurilor, ce poate fi, de asemenea, realizată prin randomizare, dar şi apelând la anu¬mite criterii.
Definind populaţia, definim de asemenea subiecţii pe care i vom examina în studiul nostru. Desigur, nu putem studia toţi subiecţii, aşa că vom studia un eşantion reprezentativ. Un eşantion este un subgrup relativ mic al unei populaţii, care este selectat să reprezinte sau să înlocuiască populaţia. Tehnica de bază pentru selectarea eşantionului este selecţia aleatoare.
Eşantionarea aleatoare simplă reprezintă selectarea subiecţilor dintr-o populaţie într-o manieră neinfluenţabilă, astfel încât toţi mem¬brii respectivei populaţii să aibă o şansă egală de a fi selectaţi.
Eşantionarea aleatoare sistematică – selectăm fiecare al N-lea subiect dintr-o listă a populaţiei. Această tehnică este mai rapidă decât selectarea la întâmplare simplă, dar trebuie să avem grijă că fiecare membru al populaţiei în parte să aibă şanse egale de a fi ales (de exem¬plu, dacă populaţia de femei este listată după vârstă, trebuie să avem grijă că eşantionul să nu fie alcătuit din femei tinere înainte să ajungem la sfârşitul listei).
Grupurile de subiecţi pot fi independente (sunt construite în baza legilor hazardului) sau pereche (sunt structurate după un factor co¬mun), în cazul grupurilor pereche, se face egalizarea subiecţilor după echivalarea lor la factorul cunoscut că ar influenţa variabila indepen¬dentă, în acest fel, grupul experimental şi cel de control vor fi de puteri egale faţă de factorul care corelează strâns cu variabila dependenta. In aceste conditi, este nevoie ca înainte de repartizarea subiecţilor.în grupuri să se efectueze un experiment preliminar pentru a se determina capacitatea lor în raport cu acel factor. Factorul respectiv va fi, în aceste condiţii, variabila independentă.
Se vor testa toţi subiecţii, se vor prelucra statistic datele şi vor fi aleşi subiecţii care se situează la acelaşi nivel de eficienţă. După aceea, ei pot fi împărţiţi într-o manieră aleatorie în cele două grupuri. Acest factor, constant pentru cele două grupuri, se numeşte „variabila de echivalenţă”. Variabila de echivalenţă constituie doar aici factori care ar putea influenta variabila dependentă.
Câţi subiecţi ar trebui testaţi ? Exista un mod raţional de a decide câţi subiecţi vor fi folosiţi în experiment cu condiţia să ştiţi la ce variabilitate să vă aşteptaţi de la datele pe care le aveţi, în experimentele obişnuite de laborator aproape nimeni nu foloseşte această bază pentru a decide numărul de subiecţi. Motivul este simplu şi practic. Să pre¬supunem că doriţi să realizaţi un anumit grad de precizie al rezultatelor obţinute. Desigur, cu cât aveţi mai puţini subiecţi, cu atât mai puţin vor devia medile datelor voastre de la valorile lor reale. Modalitatea uzuală de a reprezenta această eroare de măsurare este denumită eroarea standard a mediei.
Pentru a reduce la jumătate eroarea standard a mediei, trebuie să dublaţi rădăcina pătrată a lui N. Pentru a dubla rădăcina pătrată a lui N, trebuie quadruplat N. Presupunem că eroarea standard a mediei are valoarea l pentru 10 subiecţi. Pentru a reduce eroarea standard a me¬diei la 0,5 unităţi, trebuie să creştem numărul de subiecţi la 40. Dacă dorim să reducem din nou eroarea standard a mediei prin factorul 2 (deci la 0,25) trebuie să folosim 160 de subiecţi!
Observăm astfel că mărirea numărului de subiecţi nu produce descreşterea liniară a erorii de măsurare. Dublarea numărului de su¬biecţi reduce doar erorile standard cu 30 %. (Nu toate experimentele folosesc eroarea standard a mediei în analiza datelor, dar efectul este acelaşi în alte statistici.) Din acest motiv, majoritatea experimentelor folosesc circa 10 subiecţi sau, în cazul în care au mai mult de o con¬diţie, câte 10 subiecţi pentru flecare condiţie. Unii autori propun, după cum vom vedea în capitolul următor, un număr cuprins între 15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie (grup) experimentală (G.Heiman, 1995). În orice caz, este bine să vedeţi câţi subiecţi s-au folosit în experimente similare şi cum s-a obţinut precizia.
3.2.8.4.   Instrumente, aparatură
Acestea sunt mijloacele tehnice de realizare a experimentului. Pot fi cartonaşe colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecşi sau aparate sofisticate de investigaţie a unor funcţii com¬plexe, dar şi situaţii experimentale elaborate în raport cu cerinţele experimentului. Eroarea frecventă a experimentatorului debutant (student la psihologie) este tentaţia de a inversa raporturile dintre instrument şi ipoteză. Adesea se invocă o probă, un test (cel mai frecvent) şi se propune un studiu experimental, în loc să se pornească de la ipoteză, definirea variabilelor şi apoi găsirea sau construirea unui mijloc de investigaţie. O altă eroare frecventă (de astă dată nu doar în rândul studenţilor) este asignarea unui proces psihic probelor, aparatelor respective.
În legătură cu instrumentele, aparatura utilizată se constată (mai ales din partea studenţilor) două atitudini diferite. Unii se feresc, sunt inhibaţi, se tem de utilizarea unei aparaturi mai sofisticate fără să facă efortul de a o înţelege, pe când alţii tind să o fetişizeze, să-i acorde o relevanţă excesivă. Mulţi studenţi însă, tind, din păcate să fetişizeze testul. Testul mai ales testul creion-hârtie, li se pare mai sigur, mai demn de încredere şi mai uşor de manevrat (nu trebuie să mai acţionezi aparate complicate calculatoare). Şi, tot aşa, din nefericire sunt studenţi care nu-şi utilizeză imaginaţia, nu se implică în elaborarea unor situaţii experimentale simple şi cclare şi care îi pot conduce la satisfacţii deosebite în experiment. Adesea se omite, se uită faptul că esenţa experimentului psihologic este manipularea variabilei independente. Cu alte cuvinte, îşi refuză ceea ce este mai atractiv; posibilitatea ca experimentatorul să intervină, să provoace o modificare al cărei efect să-l urmărească în planul comportamental.

3.2.8.5. Procedura
Descrie concret paşii experimentului, în protocolul de examinare trebuie să fie descrise toate situaţiile aşa cum au fost ele gândite de către experimentator. Este o structurare logică, raţională, precisă a secvenţelor în cele mai mici detalii. Numai un astfel de mod de lucru ne va oferi erori şi eşecuri în experiment. Aici trebuie elaborate, în primul rând planurile experimentale.

3.2.9. Planurile experimentale
Termeni echivalenţi în literatura de specialitate: proiect sau de-sign. Experimentele cu o singură variabilă independentă sunt aparent mai simple, dar, în realitate, diverse variabile acţionează simultan în determinarea unei conduite, în realitate orice experiment este orga¬nizat după un plan, o schemă logică ce descrie ordinea, succesiunea diferitelor faze ale experimentului. Cel mai simplu plan experimen¬tal utilizează minimum două nivele (grade) ale variabilei indepen¬dente. Acestea pot corespunde unei diferenţe cantitative (ex: două durate, două intensităţi) sau unei diferenţe calitative (ex: timp de reacţie la un sunet sau la o lumină). Comparaţia se face prin intermediul unui test statistic (t-student sau c2) pentru a putea afirma că rezultatele obţinute în una sau alta dintre situaţii conduc la diferenţe semnificative între cele două grupuri.
Atunci când avem de-a face cu mai mult de două nivele ale va¬riabilei independente, sau, în alţi termeni, cu mai multe variabile inde¬pendente se impune utilizarea unor planuri (proiecte) complexe care permit evidenţierea interacţiunilor dintre variabile. Planurile de experi¬ment s-au introdus în psihologie în jurul anilor ’40 si sunt descrise în toate tratatele de psihologie experimentală (vezi P. Fraisse, 1969, M. Reuchlin, 1992, G. Heiman, 1995).
3.2.9.1. Planurile factoriale
Implică utilizarea tuturor combinaţiilor posibile ale nivelelor va¬riabilei independente. Spre exemplu, dacă utilizăm două nivele Al, A2 şi Bl, B2, atunci sunt posibile patru combinaţii: A1B l, A1B2, A2B1 şi A2B2. Pentru fiecare combinaţie de stimuli, constituie o combinaţie experimentală prin care va trebui să trecem fiecare subiect. Vom avea deci patru grupuri, dar neapărat echivalate între ele (egale sub toate aspectele – ideal vorbind). Să luăm un exemplu: dacă dorim să studiem efectul aşteptării asupra timpului de reacţie, vom lua două durate di¬ferite ale aşteptării, 20 de secunde (Al) şi 60 de secunde (A2) şi două condiţii de aşteptare, neutră, cu timp de reacţie simplu (Bl) şi an¬xioasă, reacţie însoţită de un mic şoc electric (B2). Avantajul planului factorial este că ne permite evidenţierea unor interacţiuni între două variabile, astfel încât efectul uneia asupra variabilei independente depinde de valoarea celeilalte, în exemplul de mai sus, aceasta în¬seamnă că efectul naturii aşteptării va depinde de durata acesteia, apoi că aşteptarea anxioasă are efecte diferite faţă de aşteptarea neutră. Conform planului factorial, vom compara diferenţa dintre grupurile II şi I cu diferenţa dintre grupurile IV şi III. Dacă diferenţele nu sunt de acelaşi ordin în ambele cazuri, există o interacţiune, dacă ele sunt de acelaşi ordin în ambele cazuri, există o interacţiune. Planul se poate schematiza astfel (P.Fraisse, 1969):

Timp de reacţie

simplu     cu soc
Aşteptare     Scurtă     I     II

Lungă     III     IV
Planurile factoriale se pot aplica şi la mai mult de doi factori şi .la mai mult de două valori ale fiecărui factor (variabilă). De exemplu, pentru 2 variabile cu 3 grade diferite avem 3×3 = 9 cazuri (situaţii experimentale şi, evident, grupuri), pentru 3 variabile cu 3 valori avem 3 x 3 x 3 = 27 cazuri. După cum se vede, situaţia se complică şi va fi foarte dificil să asigurăm un număr atât de mare de subiecţi.
3.2.9.2. Planurile în pătrat latin
Se numesc aşa pentru că utilizează literele alfabetului latin pentru a descrie diferitele modalităţi ale factorilor. Acest gen de proiect ne scuteşte de complicaţiile, mai sus prezentate, ale multiplicării va¬riabilelor utilizate şi a modalităţilor lor de prezentare. Este indicat atunci când vrem să testăm simultan trei variabile, fiecare cu mai multe grade de variaţie. Avantajul este că fiecare cuplu de modalităţi este luat o singură dată, astfel încât, spre exemplu, dacă avem trei variabile, fiecare cu trei modalităţi, nu vom avea 27 de cazuri (ca în proiectul factorial) ci doar 3×3 = 9 cazuri. Astfel, dacă luăm:
Kl K2 K3 ca modalităţi (nivele) ale primei variabile;
LI L2 L3 ca modalităţi ale celei de-a doua;
A,B,C ca modalităţi ale celei de-a treia variabile, atunci A,B,C se vor regăsi în fiecare linie şi coloană. Schematic, pătratul latin va arăta astfel (P.Fraisse, 1969):

K,     K2     K3
L,     A     B     C
L,     A     B     C
L,     A     B     C
Pătratul latin este – în fond – o variantă ameliorată a planului fac¬torial. Ameliorarea este adusă de faptul că putem regrupa de trei ori rezultatele urmărind liniile şi coloanele şi asta ne permite să testăm efectul celor trei variabile. Se pot utiliza aceeaşi subiecţi (trecuţi prin fiecare condiţie) dacă repetarea şi succesiunea nu ridică probleme, iar dacă trebuie să controlăm efectele de repetare şi succesiune se vor utiliza grupe de subiecţi echivalate.
3.2.9.3. Planurile în pătrat greco-latin
Se utilizează atunci când avem patru variabile, în acest model se asociază fiecărei litere latine a unui plan cu trei variabile o literă gre¬cească ce corespunde valorilor (modalităţilor) celei de-a patra variabile independente. La fel, literele greceşti se vor distribui complet, în fiecare linie şi fiecare coloană. Schema planului va arăta astfel:

Aα    Bβ    Cγ        α alfa
Bγ    Cα    Aβ        β beta
Cβ    Aγ    Bα        γ gama

În principiu, aceste planuri complexe ne permit regruparea re¬zultatelor parţiale şi compararea cu ansamblul altor rezultate, apoi evidenţierea faptului că o variabilă independentă are o influenţă ob¬servabilă.

3.2.10. Experimentul pilot
Odată ce aţi dezvoltat protocolul, va trebui să elaboraţi un studiu-pilot pentru a găsi deficienţele de procedură. Aproape întotdeauna există probleme care trebuie lămurite. Unul din experimentatori, sau unul dintre prieteni, sau chiar profesorul (cordonatorul) dumneavoas¬tră trebuie să treacă prin toate etapele experimentului ca şi cum acesta s-ar desfăşura în realitate. Deşi tentaţia de a sări peste studiul-pilot este foarte mare, trebuie sa-i rezistaţi. Aproape toate experimentele care au fost realizate fără a fi testate în prealabil s-au dovedit a fi defectuoase. Tocmai de aceea un efort minor suplimentar poate duce la o creştere foarte mare a preciziei experimentului.
Experimentatorii renumiţi pentru proiectele lor excelente sunt, cel mai adesea, cei care efectuează experimente-pilot extensive. Sunt ex¬perimentatori care nu încep experimentul principal până ce nu îşi fac o idee clară despre ce vor descoperi pe baza pretestării. Acest pas preliminar nu este întotdeauna posibil, dar este de mare ajutor unei experimentări atente şi subliniază, în acelaşi timp, ideea că experi¬mentarea nu este un proces cu o singură etapă. Când s-a efectuat stu¬diul-pilot, urmat de experimentul principal care a fost efectuat o dată şi repetat o data sau de mai multe ori, credibilitatea descoperirilor creşte infinit mai mult decât în cazul unui experiment care nu a fost precedat de studiul-pilot.
Etapa în care planul este tradus în procedeu şi apoi în studiu-pi-lot, necesită adesea mai mult timp decât experimentul propriu-zis. Nu este un lucru neobişnuit că studiul literaturii si etapa planului la un proiect să necesite trei sferturi dintr-un semestru, în timp ce exami¬narea subiecţilor poate lua o săptămână.

3.2.11.    Prelucrarea rezultatelor
După ce s-au stabilit obiectivele, variabilele, ipoteza (sau ipo¬tezele) şi după ce a fost aplicat studiul-pilot (realizându-se în acest fel ultimele corecţii), putem trece la realizarea efectivă a experimentului, respectând însă schema efectuata anterior. Datele obţinute vor fi no¬tate cu atenţie în foile de observaţie, ca de altfel orice reacţii constatate sau intervenţii neaşteptate ale unor factori externi (deşi, într-un experi¬ment bine proiectat şi realizat, aceşti factori ar trebui să fie ţinuţi sub control sau chiar să nu apară deloc). După o triere a datelor obţinute (unii subiecţi pot fi eliminaţi din cercetare din diferite motive) se va trece la prelucrarea statistică a acestora pentru a verifica validitatea ipotezei (ipotezelor) stabilite la începutul experimentului.
În procesul de prelucrare a rezultatelor urmărim testarea (veri¬ficarea) ipotezei (ipotezelor) experimentului prin descoperirea unei relaţii. Relaţia reprezintă o asociere dintre rezultate prin care cerce¬tătorul face o predicţie asupra corelaţiei dintre două variabile: „dacă x creşte, va creşte şi y” „dacă x va creşte, y va descreşte”. Aceste relaţii simple formează modele complexe. Atunci când examinam rezultatele şi relaţiile, intră în joc procedurile statistice. Scopul cercetărilor este să demonstrăm relaţiile; o relaţie stabilă între rezultate constituie ele¬mentul de bază pentru o lege a naturii.
Cercetătorii sunt preocupaţi nu numai de relaţia constată şi obser¬vabilă într-un eşantion dat, ei vor căuta să estimeze măsura în care relaţia dintre variabile ar putea fi atribuită şi altor subiecţi din populaţie, dacă măsurarea acestora ar fi posibilă. Astfel, a generaliza înseamnă să aplici concluziile unui experiment, unui studiu la alţi subiecţi sau situaţii. Interpretând cercetarea, generalizarea se face în două moduri. Mai întâi, generalizăm relaţia din eşantionul nostru la o relaţie între variabilele din populaţie, apoi generalizăm acea relaţie reflectată de variabile la relaţia între constructele ipotetice stabilite în studiu.

3.2.12. Evaluarea critică a studiului

Trebuie să ţinem cont de faptul că cercetătorii sunt supuşi greşelii, aşa că întotdeauna este imperios necesar să evaluăm valoarea studiulu nostru şi a interpretărilor făcute. Evaluarea critică a unui studiu înseamnă, să răspundem la întrebarea: cât de siguri suntem că rezultatele reflectă într-adevar constructele, variabilele şi comportamentele pe care noi credem că le reflectă, şi cât de siguri suntem că relaţia ob¬servată reflecta, de fapt, relaţia pe care credem noi că o reflecta ?
Cea mai mare grijă a cercetătorului este reprezentată de definiţiile operaţionale pe care le foloseşte, pentru că ele sunt sursa majoră de erori potenţiale şi pot antrena situaţii controversate. Investigaţia ex¬perimentală poate fi mai mult sau mai puţin empirică, obiectivă, sis¬tematică şi controlată. Problema o constituie faptul că există multe căi de a defini un construct sau o variabilă şi că fiecare definiţie prevede o perspectivă foarte apropiată,iar investigaţia concretă poate descrie o imagine eronată a comportamentelor.
Aceste controverse pot fi rezolvate prin replicarea conceptuală care va spori în mod fundamental încrederea noastră într-un construct sau explicaţie prin acumularea unor date convergente. Replicarea şi rezultatele convergente sunt proceduri care, împreună, elimină ipo¬tezele alternative şi suţin concluziile cercetătorului despre un com¬portament particular, construindu-se în acest fel un tablou mai exact al respectivului comportament.
Preocuparea principală, atunci când evaluăm critic un studiu, este să examinăm fiecare definiţie operaţională a variabilelor, subiecţilor şi situaţiilor observate. La fiecare pas ne întrebăm dacă rezultatele obţinute indică ceea ce credem noi că indică şi dacă relaţia reflectă ceea ce credem noi ca reflectă.
3.2.13. Tipuri de experimente
3.2.13.1. Experimentul de confirmare (sau provocat)
Este varianta clasică în care fenomenele sunt provocate în condiţii controlate pentru a verifica ipoteza de cercetare, acţionându-se în mod deliberat asupra elementului studiat. In literatura anglo-saxonă se mai numeşte „true experiment”, experimentul propriu-zis sau adevăratul experiment.

3.2.13.2. Experimentul de laborator
Indică doar locul în care este efectuată cercetarea, în mod obiş¬nuit, experimentul provocat se desfăşoară în laborator pentru că numai în acest cadru se poate asigura un control riguros al variabilelor ex¬perimentale.

3.2.13.3. Experimentul natural
Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară activitatea. Este dificilă efectuarea acestui tip de cercetare pentru că este greu de realizat un control riguros al variabilelor (intervin o serie de factori care pot modifica conduita). Totuşi, este oferita subiecţilor o şansă de experimentare mai apropiată de felul lor natural de a fi. Este foarte interesant să se realizeze provocarea unui comportament fie cu participarea anonimă a experimentatorului, fie prin observarea ano¬nimă de către experimentator (subiecţii nu se simt observaţi). Acest gen de experimente ridică serioase probleme deontologice.

3.2.13.4. Experimentul psihopedagogie
Este o variantă a experimentului natural, desemnând faptul că el se desfăşoară în mediul şcolar. Se pun, evident, aceleaşi probleme deontologice.

3.2.13.5. Experimentul invocat sau cvasi-experimentul
Sunt situaţii în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor (ele sunt provocate de natură sub forma de dereglări pato¬logice ca boală, infirmitate, deficienţe psihologice) şi se numesc fe¬nomene invocate. In aceste situaţi, cercetătorul studiază doar efectul dereglărilor asupra comportamentului, în activitatea experimentală de laborator ne confruntăm mai puţin cu astfel de fenomene invocate şi mai adesea experimentatorul trebuie să ţină seama de un ansamblu de fenomene invocate sau de variabile externe: aspectele de vârstă, sex, nivel cultural, apartenenţă la o religie, naţionalitate etc. în mod obiş¬nuit, aceşti factori, în cercetările experimentale, sunt egalizaţi pentru grupurile de studiu sau putem să-i invocăm pentru studile experimentale separate (de exemplu, efectul diferenţelor de sex pentru o anumită performanţă).
Acest tip de experiment este denumit, mai ales în literatura de specialitate anglo-saxonă „cvasi-experiment”. Termenul „cvasi”(în limba latină) înseamnă aproximativ, cam, aproape, oarecum. Am putea spune „experiment aproximativ” sau „semi-experiment”, deşi s-a în¬cetăţenit şi formularea „cvasi-experiment” pe care o vom utiliza în continuare.
Se întâmplă că unele variabile, cum ar fi sexul subiecţilor, nu pot fi manevrate de către experimentator;alte variabile cum ar fi dezastrele naturale (cutremurele, inundaţiile) sau dezastrele proprii civilizaţiei umane (războaiele, accidentele de avion) sunt atât moral cât şi fizic dificil de introdus într-un proiect experimental. Asemenea variabile şi altele asemănătoare sunt extrem de interesante şi joacă un rol impor¬tant în viaţa oamenilor. Deci ar merita – cu prisosinţă – să ne ocupăm de efectele lor. în acest caz aşteptăm ca natura să-şi facă treaba şi apoi să comparăm efectele acelei „variabile independente” cu efectele care apar când acea variabilă nu este prezentă.
Cvasi-experimentul tipic are o variabilă subiect ca variabilă inde¬pendentă şi ea poate fi o variabilă subiect intrinsecă (vârstă, sex, rasă, grup etnic); atribute determinate social (clasă socială, regiune de re¬şedinţă); boli, tulburări psihice, amputări (pierderea unui membru, tulburări mentale, reacţii la dezastre). După cum se poate constata, aceste variabile pot fi mai degrabă selectate decât variate. Nu putem manipula o variabilă subiect păstrând în acelaşi timp ceilalţi factori constanţi. Putem doar să selectăm subiecţi care prezintă acea carac¬teristică şi apoi să-i comparăm după un anume comportament care ne interesează. Dacă subiecţi din grupuri diferite (de ex: QI ridicat, me¬diu, scăzut) diferă în comportament nu putem afirma că diferenţele variabilei subiect au provocat diferenţele de comportament. Dacă, de ex., subiecţii cu un QI ridicat obţin performanţe mai bune decât cei cu un QI scăzut nu vom putea spune că acel QI a provocat diferenţa de¬oarece grupuri diferite de subiecţi este mai probabil să varieze în raport cu alţi factori relevanţi, cum ar fi motivaţia sau nivelul şcolar. Astfel de proiecte experimentale utilizează metoda corelaţiei între variabile. Or, în aceste cazuri, putem spune că variabilele corelează, dar, în nici un caz, că o variabilă produce un efect în manifestarea celeilalte.
Cu toate aceste neajunsuri cvasi-experimentele sunt frecvent uti¬lizate în psihologia clinică, în cea educaţională, în etnopsihologie, dar cel mai adesea în psihologie diferenţială. Dificultăţile mai sus amintite pot fi sensibil diminuate în condiţiile unui control cât mai riguros al celorlalte variabile externe. Va trebui să ne asigurăm – spre exemplu -că membrii celor două grupuri sunt echivalente sub cât mai multe dimensiuni. Dacă invocăm inteligenţa, atunci trebuie să asigurăm echi¬valarea grupurilor sub aspectul nivelului educaţional, implicaţii motivaţionale ş.a.m.d. Problema reprezentativităţii este şi ea foarte importantă; întrucât avem în vedere caracteristici majore (sex, vârstă, etnie, religie, inteligenţă) va trebui să selectăm grupuri reprezentative pentru o populaţie vizată. Diferenţele individuale fac parte intrinsecă din bagajul de reprezentări sociale ale tuturor oamenilor. Acestea con¬stituie chiar o preocupare sistematică a oamenilor şi una profesională a psihologilor. Faţă de multe diferenţe individuale ce ţin de rasă, zonă geografică, etnie oamenii au avut sau mai au încă reprezentări profund eronate marcate de clişee, prejudecăţi, rasism, misoginism. Faptul că psihologia, cu ajutorul cvasi-experimentelor, a demonstrat că aceste variabile nu produc diferenţe semnificative sub aspectul inteligenţei sau altor atribute psihice constituie cel mai bun argument în favoarea cvasi-experimentului.
3.2.13.6. Experimentul de tip explorator
În care nici nu invocăm, nici nu provocăm, ci ne orientăm după expresia „ce s-ar întâmpla dacă…”, în astfel de experimente nivelul de anticipaţie este mai scăzut, la fel şi nivelul de structurare. Seamănă cu un joc ştiinţific. Acest gen de experimente este adeseori solicitat de către studenţi sau cercetători tineri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s