AUTOAPĂRARE PSIHICĂ. CUM SĂ DEVII IMUN LA MANIPULARE

Dr. ec. Radu Mihai CRIŞAN
AUTOAPĂRARE
PSIHICĂ
CUM SĂ DEVII
IMUN LA MANIPULARE
(Textul integral al anexei
Deturnarea sistemului de învăţământ şi arta
fortificării psihice individuale
din lucrarea: Radu Mihai Crişan,
SPRE EMINESCU.
Răspuns românesc la ameninţările prezentului
şi la provocările viitorului,
ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară,
Bucureşti, 2005, pag. 318-333)
BUCUREŞTI
2005
2
Editura Cartea Universitară
Str. Prof. Ion Bogdan, nr.11 A, sector 1, Bucureşti
Tel.: 021-211 01 54; Fax: 021-211 58 47
e-mail: cartea.universitara@pcnet.ro,
http://www.carteauniversitara.ro
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin
Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul
Superior.

ISBN 973-731-172-8
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României
CRIŞAN, RADU I. MIHAI
Autoapărare psihică: cum să devii
imun la manipulare / Radu Mihai I. Crişan. –
Bucureşti : Cartea Universitară, 2005
ISBN 973-731-172-8
159.922.27
3
Feriţi-vă de profeţii
mincinoşi, care vin la voi în
îmbrăcăminte de oi, şi pe
dinlăuntru sunt lupi răpitori.
Matei, VII, 15
4
Nimeni dintre aceia pe care
bogăţia şi onorurile îi aşază pe o
treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-i
eroarea care ne înşală, că nu apreciem
pe nimeni după ceea ce este, ci îi
adăugăm şi cele ce-l împodobesc.
Când vrei să apreciezi pe
cineva la justa lui valoare şi să ştii ce
fel de om este, priveşte-l gol: să lepede
averea, să lepede onorurile şi celelalte
minciuni ale soartei, să dezbrace până
şi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-i
mare prin altceva sau prin el însuşi.
Să apreciem fiecare lucru,
îndepărtând ce se spune despre el, şi
să cercetăm ce este, nu ce e numit.
Seneca,
Epistolae
5
Învăţământul este menit să creeze personalităţi
organice. Acestea sunt conştiente că viaţa este un sistem
de interdependenţe multiple şi îşi pun, din proprie voinţă,
viaţa în slujba unui principiu moral supraordonator.
Ancorarea profundă în spiritualitatea şi experienţa
neamului lor le ajută să reacţioneze eficient în faţa
dificultăţilor, chiar şi atunci când se ivesc pe neaşteptate.
Acum însă, şcoala creează tipul omului universal – de
nicăieri şi de peste tot, lipsit de viziunea globală asupra
lumii şi a existenţei. Rupt de tradiţie şi de mediul în care a
trăit, acest om este incapabil să facă faţă neprevăzutului.
Orice bandă politică îl poate manipula, fără ca el să bage
măcar de seamă. Îi stă în putere să se autoredreseze
individual, utilizând pârghii precum: gândirea, cultura,
munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia,
contemplaţia şi rugăciunea.
6
O investigare, amănunţită, a procesului
istoric ce a condus la deprecierea învăţământului
românesc este întreprinsă de Nicolae Iorga.
Acesta comentează: “Idealul educaţiei e să
dezvolţi ceea ce există ca înclinaţie în om şi să nu
încerci a-i da însuşiri ce nu se găsesc, ca punct
de plecare în însăşi fiinţa lui”1.
“Şcoala are datoria de-a ajuta societatea,
de-a merge mână-n mână cu ea, şi nu de a-i sta
în cale. Fiecare şcoală trebui să iasă din (să reflecte
n.n.) nevoile societăţii, care trebui cunoscute şi
înălţate, ca să ajungă la forma pe care s-o
servească şcoala”2.
“Evul mediu – bazat pe iniţiativa individuală
şi pe cea colectivă – avea nevoie de (îngăduia pe
n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de la sine:
nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru o
viaţă spontanee.
În acel Ev Mediu, dacă erai creştin, Biserica
te creştea ca pe fiul ei, acolo ţi se dădea lecţia de
catehism; acolo învăţai rugăciunile, învăţai să
citeşti, să scrii. Meşteşugar voiai să te faci, îl
alegeai ca profesor pe meşterul cel mai bun. Apoi
Universitatea: aceasta era un învăţământ absolut
liber. Profesorul trata orice chestiune voia, şi aşa
cum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îl
interesa (conţinutul prelegerii n.n.)3.
1 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 139
2 ibidem, pag. 208
3 ibidem, pag. 211, 139
7
A venit, pe urmă, vremea stăpânirii
monarhilor. Suveranul modern avea nevoie de
buni supuşi. Toate erau aşa întocmite ca să
pregătească pe bunul cetăţean, omul cu credinţă
faţă de suveran, bun ostaş şi, mai ales, bun
contribuabil. Dar învăţământul acesta nu mergea
până jos. Şcoala primară n-a existat până la
revoluţia franceză. Erau doar anume (câţiva n.n.)
călugări care învăţau pe aceia care doreau.
Revoluţia franceză, ca şi cea sovietică,
avea nevoie de anumiţi oameni; ei îi trebuia să
creeze tipul revoluţionarului. De aceea, a înlăturat
toate formele mai vechi de învăţământ, cu aceeaşi
neîmpăcată ură căreia i-au căzut jertfă atâtea din
aşezămintele capabile încă de viaţă ale vechii
Francii. Creatori fără rezerve, revoluţionarii au
înţeles să facă nou în toate, dând contemporanilor
ceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curte
şi de lume, ci cetăţeni luptători. Se creează, astfel,
şcoala publică, comună tuturora şi gratuită.
Vine apoi Napoleon, care, voind să
stăpânească lumea în toate, făcu din tot sistemul
său politic o imensă maşină, admirabilă prin
puterea şi regularitatea ei aproape militară, care-i
permiteau să fie pusă în mişcare de un singur om.
Şcoala lui făcea un fel de automat în mâna puterii
centrale, îmbina mecanic oameni croiţi (educaţi n.n.)
pe acelaşi tip, fără îngăduinţa varietăţilor
individuale. Ea (instituţia şcolii n.n.) trebuia să fie un
fel de fabrică de produs oameni, pe care statul
poate să-i întrebuinţeze pentru scopurile sale.
Pentru a crea individul ascultător ca un soldat,
8
Napoleon creă şcoala-cazarmă, cuprinsă într-o
construcţie de nemiloase linii drepte, care trebuia
să primească, în toate treptele ei, un singur
impuls, iar acesta să plece de la monarhul singur.
Şeful enormei cazărmi şcolare e rectorul de
Academie, care dispune, în Universitate şi în licee,
de o întreagă oaste disciplinată de profesori,
inspectori etc4”.
Aşadar, în timp ce “universitatea
medievală era o şcoală de cugetare personală, la
care venea studentul numai dacă îi plăcea
cugetarea profesorului, astăzi, universitatea este o
şcoală de specialităţi, nelegate între ele5, fără nici
4 ibidem, pag. 212, 213
5 Maniera didactică utilizată în transmiterea conţinutului lor
informaţional către subiecţii supuşi educării – neevidenţiind, în
mod deliberat, corelaţiile organice existente între diferitele
ramuri de ştiinţă -, le îngreunează acestora posibilitatea folosirii
cunoştinţelor dobândite într-un domeniu la mai profunda
înţelegere, atât a problematicii celorlalte domenii, cât şi, mai
ales, a substratului anumitor fenomene social-politice şi
economice dintre cele mai sensibile şi, deopotrivă, mai grave…
Spre pildă a scopului ascuns ce stă la baza formulării, într-un
anume mod şi nu în altul, a vreunui text legislativ, poate chiar a
vreunui articol de Constituţie ori de tratat internaţional.
Totodată, ea păgubeşte şi progresului general al cunoaşterii
stiinţifice, întrucât, după cum relevă Ştefan Odobleja: “Fiecare
ştiinţă este o porţiune a unui tot care este ştiinţa în general.
Toate ştiinţele se inspiră reciproc, confirmându-se ori
infirmându-se una pe cealaltă. Progresul unei ştiinţe determină
progresul celorlalte ştiinţe şi invers. Când vrei să studiezi o
ştiinţă, trebui s-o compari şi s-o apropii de toate celelalte
9
un fel de spirit comun şi (mai mult n.n.), aceste
creaţiuni au un scop care nu e în societate, ci
peste ea şi, poate, chiar împotriva ei. S-a creat
tipul omului abstract, în afară (rupt n.n.) de orice
tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de
trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat, ce
gesturi va face în fiecare moment, omul pentru
care neprevăzutul n-are nici o importanţă (incapabil
să facă faţă oricărei schimbări neaşteptate a condiţiilor sale de
existenţă n.n.).
Şcoala fiind în afară de viaţă, învăţându-te
să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă,
duce la o şcolarizare formală a omenirii. De aici a
ieşit (rezultat n.n.) o umanitate scăzută, lipsită de
energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a
acţiona şi de a reacţiona, o umanitate împuţinată
şi strâmbată”6. De aceea, dacă “şcoala de
odinioară era contactul dintre cineva care vrea să
înveţe şi cineva care ştie”7, astăzi (ca să înveţi n.n.)
eşti silit, de multe ori, să te duci la tot felul de
imbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pe
departe, ceea ce au pretenţia să te înveţe”8.
ştiinţe. Cele mai miraculoase descoperiri ale ştiinţei pure şi ale
tehnicii nu sunt, adesea, decât generalizări, analogii, translaţii,
comparaţii, imitaţii, apropieri, împrumuturi, adaptări la un
domeniu oarecare a ideilor şi procedeelor unui alt domeniu”.,
Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă şi cibernetica,
Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978, pag. 107-110
6 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 138, 139
7 ibidem, pag. 207
8 ibidem, pag. 206
10
Aşa, “se creează acum, pentru o lume
neorganică, un tip de om universal, omul care e
de nicăieri şi de peste tot, omul în afară (rupt n.n.)
de tradiţie, în afară (înstrăinat n.n.) de mediul în care
a trăit; iar de societatea aceasta nenorocită,
intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, orice
aventurier sau orice bandă politică se poate face
stăpânul ei”9 – speculându-i cu abilitate lipsa
stilului, adică, după cum se exprimă Mircea
Eliade, “a vieţii proprii, ierarhice si ritmice a
adevărurilor (informaţiilor fiabile n.n.) adunate”10…
Căci, “adevărurile nu preţuiesc nimic atunci când
le posezi izolate”11, iar “ceea ce lipseşte omului
modern ca să fie om întreg, este tocmai intuiţia
ierarhiei, a cosmizării”12, adică, a “armonizării lor
într-o viziune globală asupra lumii şi a
existenţei”13… Mai mult, ele nu numai că “nu au
valoare izolată, dar ajung de-a dreptul
primejdioase când încerci să compensezi cu unul
singur absenţa celorlalte”14.
Îmbucurător este, însă, faptul că fiecare
fiinţă umană are posibilitatea de a-şi înfrânge,
progresiv, această slăbiciune, prin activism
personal. În acest sens, o serie de semeni ai
9 ibidem, pag. 173, 205
10 Mircea Eliade, Profetism românesc, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1990, vol. I, pag. 113
11 ibidem
12 ibidem
13 ibidem
14 ibidem, pag. 114
11
noştri, printre care Scarlat Demetrescu, Mircea
Eliade, Mihai Eminescu şi Petre Georgescu-
Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînţeles
nelimitativ, de pârghii precum: gândirea, cultura,
munca, cinstea, economia, gimnastica, meditaţia,
contemplaţia, rugăciunea.
Cel mai puternic instrument de
autoapărare individuală împotriva agresiunilor
manipulatorii, relevă Scarlat Demetrescu, este
“fabricarea şi subtilizarea (rafinarea n.n.) continuă a
materiei noastre mentale, prin “propria noastră
gândire, reflectarea la ceea ce am făcut şi la
urmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce va
trebui să facem şi analizarea sub toate aspectele
a efectelor ce vor urma. De la actele şi vorbele
noastre, vom trece la vorbele şi faptele celor cu
care am venit în contact. Care e dedesubtul
vorbelor şi faptelor, de ce au procedat aşa şi nu
altfel, ce au vrut ei să zică etc. Deosebit de mult
se dezvoltă puterea gândirii noastre când
examinăm natura şi ordinea din ea.
Gândind mereu la probleme abstracte,
filosofice, ne vom obişnui într-o asemenea măsură
cu acest grad înalt de gândire, încât ideile banale
sau (cele n.n.) josnice ne vor provoca neplăcere. O
conversaţie trivială ne va determina să plecăm din
acel mediu. Obişnuit cu adevărul, mentalul nostru
nu mai e capabil să emită minciuna. Cantitatea de
cunoştinţe acumulate ne va face mai înţelepţi, aşa
că zâmbim de milă când primim explicaţii şi
argumentări care denotă o desăvârşită ignoranţă
(după caz: necunoaştere, ignorare ori încălcare n.n.) a
12
naturii omeneşti şi a legilor naturii. Spiritul se va
ascuţi, într-o asemenea măsură, încât, prin
inducţie sau prin deducţie, întrevedem sau
descoperim adevărul în(;) situaţiile şi împrejurările
cele mai complexe”15.
Dar, întrucât, în mod legic, pertinenţa
raţionamentelor este condiţionată de fiabilitatea
filtrului informaţional al gândirii care le efectuează,
trebui să acordăm, în permanenţă, o deosebită
atenţie întreţinerii şi potenţării acestui filtru.
În acest sens, subiniază Petre
Georgescu-Delafras, „cultura are o influenţă
binefăcătoare asupra oricărui om, fie el oricât de
slab la minte. Ea ne arată rostul vieţii, ea ne arată
calea pe care trebuie să mergem şi ne-o
luminează cu raze din ce în ce mai clare, mai
strălucitoare. Prin ajutorul culturii, ne făurim încă
din vreme un ideal, pe care ţinem să-l realizăm zi
cu zi, şi care formează partea cea mai bună, cea
mai frumoasă, a vieţii noastre. Ea ne
îndepărtează, de asemenea, de apucăturile rele
ale semenilor noştri, ne învaţă să fugim de ale
noastre proprii, şi ne deprinde să ne ocupăm
numai de ceea ce vedem că este folositor,
înălţător. Oricine îşi poate da seama că, în loc să
ne pierdem vremea fără vreun folos, cine ştie pe
unde – poate prin cine ştie ce cafenea, cârciumă,
colţ de stradă –, este mai bine să stăm acasă, sau
să mergem la o bibliotecă, şi să urmărim cu
15 Scarlat Demetrescu, Din tainele vieţii şi ale universului,
Editura Emet, Oradea, 1998, pag. 49
13
atenţie filele unei cărţi care ne interesează. Dacă
din două ore libere cât avem, de regulă, cel puţin,
pe zi, am întrebuinţa numai una singură pentru
lectură, ar fi de ajuns pentru ca să obţinem o
cultură demnă de luat în seamă. Sunt atâtea cărţi
interesante, ce ne dau învăţăminte ştiinţifice,
sociale, etc., precum şi cărţi literare, care ne
descreţesc fruntea, care ne dau (bună n.n.)
dispoziţie sufletească, care ne mai îndulcesc
viaţa. Apoi sunt o sumedenie de reviste ieftine, în
care se găsesc articole destul de variate şi de
instructive”16.
Aşadar, după cum pledează şi Mircea
Eliade, “lectura ar putea fi (poate fi n.n.) un mijloc de
alimentare spirituală continuă, nu numai un mijloc
de informare sau de contemplaţie estetică”17.
Însă, pentru a putea beneficia – în condiţiile
înspăimântătoarei eterogenităţi calitative a
informaţiilor cuprinse în puzderia de tipărituri din
timpul zilelor noastre – de binefacerile ei, trebuie,
înainte de toate, să ştim să triem tipăriturile cu
care intrăm în contact, în sensul de “a nu citi
cărţile (pe cele n.n.) proaste sau mediocre, şi de a
nu citi pe cele bune la timp nepotrivit (adică, atunci
când suntem insuficient de maturizaţi pentru înţelegerea
pertinentă a lor n.n.). Verificarea (selectarea n.n.)
lecturilor se face foarte simplu: ne simţim (ne-am
16 Petre Georgescu-Delafras, Tari şi slabi, Ediţia a III-a, Editura
Cugetarea, Bucureşti, 1937, pag. 86, 87
17 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2001, pag. 120
14
simţi n.n.) mai bogaţi (sufleteşte şi/sau informaţional n.n.)
mai vii, mai umani, după o anumită carte? Asta e
întrebarea care trebui să şi-o pună fiecare. Este
cu desăvârşire inutil să citim acele sute de cărţi
care nu ne spun nimic, care nu ne emoţionează şi
nici nu ne îmbogăţesc, acele sute de cărţi
mediocre, seci şi, uneori, dăunătoare. Asemenea
cărţi se recunosc repede: după zece sau douăzeci
de pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru de
fapte nesemnificative, prin personajele ireale,
abstracte şi inerte, prin mediocritatea analizelor,
prin truismele filosofice şi limba literară lipsită de
orice valoare. În locul acestor cărţi, care costă şi
bani şi timp, s-ar putea citi cărţile bune, sau s-ar
putea descoperi cărţi uitate. Lectura nu ajunge o
artă decât în clipa când ştie să prevadă valorile şi
să distingă emoţiile estetice. Şi, ca şi oricare altă
activitate a spiritului omenesc, şi arta lecturii nu
ajunge o artă nobilă, decât prin puterea sa de a
prevedea erorile şi mediocrităţile, şi prin virtutea
de a economisi timpul, cărţile esenţiale pe care
trebui să le cuprindă o bibliotecă personală fiind
puţine la număr”18. “Problema capitală este deci:
prin ce metodă lectura ajunge o funcţie organică,
de asimilare şi nutriţie, depăşind stadiul diletant, în
care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc
lectura începe să ne înveţe să gândim, să
înţelegem? Majoritatea semenilor noştri citesc, în
cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să ştie
cât mai multe lucruri. Dorinţa aceasta este
18 ibidem, pag. 151, 154, 172
15
excelentă la începutul educaţiei, dar e fatală la
mijlocul vieţii, la maturitate. Trebuie descoperite,
atunci, cărţi care ne ajută nu să ştim , ci să
înţelegem; cărţi care ne îndeamnă, fără ştirea
noastră, la gândire, la examen (evaluare n.n.), la
reflecţie personală. Dacă socotim cărţile
fundamentale ca un izvor nesecat de energie
mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât
pentru individ, cât şi pentru societate. Te ataşezi
de cărţi pentru nesfârşitele forţe spirituale care
stau între coperţile lor, gata, întotdeauna, să-ţi
vină în ajutor, să te înalţe sau să te fecundeze. Nu
ne este îngăduit să lăsăm nefolosite asemenea
prodigioase izvoare de energie. Nu ne este
îngăduit să trecem prin viaţă nefolosind energia
condensată în cărţi”19, cu atât mai mult cu cât
”cartea este (şi n.n.) un ferment spiritual de mare
putere… Să ne amintim că, în istorie,
evenimentele mari, sunt făcute, de multe ori, de
către oameni entuziasmaţi de o idee, de o
carte”20, precum şi că “funcţia primordială, mistică,
a lecturii, este aceea de a stabili contacte între om
şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi limitate
a omului, o vastă experienţă colectivă, de a
lumina riturile”21.
Iar, “dacă, după cum precizează Petre
Georgescu-Delafras, “prin mici sforţări, izbutim să
ajungem la un grad mai înalt de cultură
19 ibidem, pag. 175, 176
20 ibidem, pag. 178
21 ibidem, pag. 122
16
intelectuală, atunci pricepem, mai temeinic, că
munca este condiţiunea de căpetenie pentru
păstrarea sănătaţii şi a vieţii, şi că numai prin
muncă continuă ne putem vedea idealul
îndeplinit… Să muncim pentru perfecţionarea
meseriei noastre, să muncim pentru luminarea
creierului nostru, să muncim pentru binele
semenilor noştri.
Chiar dacă se întâmplă să nu ne vedem
idealul îndeplinit pe de-a-ntregul, totuşi vom fi
făcut un progres destul de simţitor, care se poate
vedea numai comparându-l cu starea în care ne
găseam mai înainte. Şi acest progres,
presupunând că ar fi mic deocamdată, trebuie să
ne bucure, trebuie să ne mândrească, căci, în
sfârşit, am făcut ceva. De la a nu face nimic, până
la a face oricât de puţin, este distanţă mare, mare
de tot. Niciodată munca bine chibzuită şi
folositoare nouă înşine şi societăţii întregi nu
rămâne nerăsplătită. Prin muncă, mulţi lucrători au
ajuns la situaţii bune şi onorabile, prin muncă mulţi
inculţi – oameni din popor – au devenit
îndrumători ai omenirii.
Trebuie să ne deprindem să nu aşteptăm
de la nimeni nici un ajutor. Totul să facem noi
înşine, căci numai aşa facem ceva trainic.
Înălţarea noastră să ne-o facem singuri, cu o
deplină conştiinţă a faptelor noastre. Şi, pentru ca
să ne înălţăm cât mai sus, trebuie să muncim cât
mai mult. Munca, în definitiv (prin rezultatele pozitive pe
care ni le aduce n.n.), ne procură adevărata fericire,
pe care o căutăm zadarnic aiurea.
17
Nu mă-ndoiesc că toată lumea înţelege că
munca trebui să fie cinstită. Cinstea să ne
călăuzească în toate cuvintele noastre, în toate
faptele noastre, în toate aspiraţiile noastre. Nu ne
putem bucura cu adevărat de fructul unei munci
încordate, dacă aceasta nu a fost cinstită. A fi
cinstit însemnează a avea un caracter frumos,
nobil, a fi curat la suflet şi, astfel, a merita toată
stima celor cu care intrăm în contact. Este chiar o
zicătoare: mai bine sărac, dar cu faţa curată.
Să nu pierdem din vedere nici acest sfat
pe care îl auzim adeseori: Să fim economi! Da, să
fim economi! Economia este cea mai mare
bogăţie, pentru că niciodată nu mergem cu
cheltuiala mai departe de suma de bani ce o
avem”22. Căci, după cum atât de plastic ni se
adresează Mihai Eminescu: “Dintre cel ce câştigă
10 şi cheltuieşte 11, şi cel ce câştigă 2 şi
cheltuieşte 1, acest din urmă e bogat, iar cel dintâi
e sărac”23. “Natural că nu toţi pot face economii,
fiindcă mulţi câştigă atît de puţin, că abia îşi pot
duce viaţa de azi pe mâine. Dar cei care au un
prisos, oricât de mic, e păcat să nu facă
economii… Spiritul de economie îl schimbă pe om
cu totul: îi dă tărie, îi dă speranţe, îi dă, în sfârşit,
mijlocul real de a face, mai târziu, întreprinderi
22 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 87-89
23 Mihai Eminescu, Ilustraţii administrative, Timpul, 18
decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989,
pag. 25
18
comerciale ori industriale. Şi apoi, câte cazuri
neprevăzute nu ni se prezintă în viaţă când avem
absolută nevoie de o sumă oarecare de bani? Nu
e mai bine ca, în loc să alergăm la cămătari, de la
cari să cerem bani-împrumut cu dobânzi
oneroase, să avem banul nostru, pus deoparte, şi
să fim, astfel, totdeauna liniştiţi? Da, e mai bine, e
de o mie de ori mai bine! De aceea, să nu uităm
niciodată acest vechi sfat: să fim economi!
Cultură, muncă, cinste, economie, să fie
veşnic prezente în mintea noastră – ele să fie
adevăratul nostru crez – şi să fim siguri că,
niciodată, nu vom avea prilejul să ne plângem de
prea multe amărăciuni în viaţă”24.
De asemenea, “ar trebui (trebui n.n.) să
numărăm printre mijloacele de întărire individuală
încă ceva: gimnastica (exerciţiile fizice n.n.). Este ştiut
că, mulţi dintre noi, facem o bună gimnastică chiar
în timpul lucrului, dar această gimnastică nu se
potriveşte cu (este net inferioară ca efecte pozitive în
comparaţie cu n.n.) aceea pe care am face-o în
linişte, la aer curat, într-un timp când nu supărăm
pe nimeni şi când nimeni nu ne supără. Câte
puţină gimnastică pe zi, dimineaţa sau seara,
întăreşte musculatura, ne fortifică corpul, ne
înzdrăveneşte (înviorează n.n.) tot organismul. Şi
tocmai acest lucru ne trebuie mai mult decât orice.
Ştim că o minte sănătoasă nu poate fi decât întrun
corp sănătos. Şi mai ştim că, aproape
24 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 89-90
19
întotdeauna, buna dispoziţie pentru orice fel de
activitate e în strânsă legătură cu soliditatea
corpului şi cu buna dispoziţie a stomacului. Să ne
folosim, deci, şi de acest mijloc de întărire fizică,
nu pentru ca să devenim atleţi, ci pentru ca să
dăm corpului nostru o mai mare rezistenţă, pentru
ca să fim oameni întregi”25.
Totodată, continuă Mircea Eliade, un
preţios aport la întărirea rezistenţei psihice îl
constituie meditaţia. În acest sens, el notează:
“Meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţin
practicat în lumea modernă. Deşi atâţia oameni
vorbesc de meditaţie şi teme de meditat, un prea
mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce
înseamnă acest lucru. Pentru că, în general,
oamenii moderni îşi limitează viaţa mentală la
probleme mondene, la fapte şi preocupări prea
strâns legate de lumea trecătoare. Ceasurile pe
care modernii le petrec fără să se gândească la
asemenea lucruri sunt, de cele mai multe ori,
pierdute în reverie”26, adică într-un “automatism
mental în care – spre deosebire de imaginaţie şi
fantezie, unde iniţiativa o are mintea umană –
omul e pasiv, spectator, asistând cum îi trec prin
faţa ochilor fel de fel de imagini, aproape toate
atenuate, obscure, vagi, descompuse; asociaţii
mentale nefertile care ne stăpânesc şi ne
25 ibidem, pag. 90,91
26 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, pag. 132
20
împiedică să fim trezi (lucizi n.n.) chiar şi în marile
împrejurări (cumpene n.n.) ale vieţii noastre”27.
“După cum sunt o sumă de oameni cărora
li se pare că meditează – în timp ce doar visează
treji -, sunt şi foarte mulţi care cred că meditează
pentru că se gândesc la anumite probleme, mai
mult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la o
chestiune politică, a studia un aspect al problemei
sociale, a reflecta chiar la un subiect general –
cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor
– nu înseamnă a medita. Înseamnă, pur şi simplu,
a gândi; adică a căuta să înţelegi cauza unui
lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui
obiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foarte
dificil şi foarte nobil, dar meditaţia este cu totul
altceva. Prin meditaţie se înţelege numai acel
exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se
apropie de marile realităţi; bunăoară, de realitatea
morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti. Obiectele
meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne
aceeaşi: de a aminti omului legile de fier care îl
conduc, realităţile esenţiale pe care el le uită prea
des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile
şi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucru
responsabil, în sensul că, prin meditaţie, omul se
aşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim ce
extraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilor
noştri, ca să nu vedem limpede şi continuu
realitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim pe noi
înşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie
27 ibidem, pag. 126, 127
21
că plăcerea este singura morală posibilă, sau mai
ştiu eu ce. Cu asemenea iluzii trăim, ne zbatem,
încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemenea
iluzii încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dăm
seama că sunt iluzii decât când, printr-o
întâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă cu
realitatea, cu adevărata realitate. Asemenea
întâmplări străbat în viaţa fiecărui om. Nu se poate
ca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţa
noastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departe
de lume, departe de lumini (amăgiri sclipitoare n.n.) şi
oameni, şi să nu înţelegem, deodată, falsitatea
vieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate,
cumplita ei irealitate mai ales. Fiecare om şi-a
făcut atunci făgăduieli solemne, că va fi mai puţin
nepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o cât
de mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru
nutrirea şi luminarea acestui suflet. Dar toţi
cunoaştem, din trista noastră experienţă, cât de
repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât
de repede am uitat şi solemnele noastre
făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult mai
tare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtea
lucruri de făcut, atâtea probleme de dezbătut,
atâtea munci de împlinit – trecem prin atâtea
pasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şi
bucurii –, încât nu mai avem nici timp, nici
înclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastră
sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se
confundă, în lumea modernă, cu nenumărate
erezii (abateri de la verticalitatea morală n.n.) şi simulacre,
dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şi
22
confort. De aceea, oamenii care caută, cu orice
preţ, confortul, îmbelşugarea, stăpânirea a cât mai
multe şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni,
niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omul
care nu se teme de realitate, care îi pătrunde
legile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…
Meditaţia ar fi (este n.n.) deci exerciţiul spiritual prin
care omul se întoarce în realitate, în adevărata
realitate; pe care fiecare dintre noi o întrezăreşte
câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită
neiertat de repede. Meditaţia este tocmai tehnica
prin care omul se poate apropia de realitate în
orice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacă
se realizează mai bine în singurătate, în deplină
linişte, aproape de natură, cadrul nu îi este
indispensabil. Lucrul esenţial este să medităm;
adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm
contact cu realitatea, să cunoaştem adevărata
condiţie umană, adevăratul sens al existenţei –
dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile
aranjamente logice şi morale ale fiecăruia dintre
noi … Gândiţi-vă câte lucruri încurcate s-ar
simplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate,
dacă, în fiecare noapte, înainte de a se pregăti
pentru somn, omul ar rămâne numai câteva
minute singur şi ar avea curajul să privească drept
realitatea… Noi, de obicei, trecem direct din
patimile, din ambiţiile, muncile şi reveriile zilei, în
somul inert al nopţii. Nu avem nici măcar cinci
minute ca să medităm; să ne amintim, adică,
adevăratul sens al vieţii, să ne amintim că
moartea ne poate surprinde în orice clipă, şi noi
23
n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru
creşterea şi luminarea sufletului nostru. Meditaţia
este o foarte bună chemare la ordine, este un
interval real între cele două mari perioade de vis –
visul cotidian al iluziilor şi patimilor, şi visul nocturn
al trupului… Prin meditaţie ne amintim că suntem
oameni, că există o demnitate a speciei umane, şi
această demnitate este tocmai înţelegerea (de către
noi a n.n.) sensului existenţei noastre”28, de a “ne
împăca cu lumea din afară şi cu sufletul nostru”29.
“Numai animalele trăiesc fără conştiinţa vieţii lor.
Omul e dator să-şi dea seama de viaţa lui, de
condiţia umană – nu numai să lupte pentru
îmbunătăţirea acestei vieţi”30, şi, mai grav, să
caute “a trece peste fragmentul de timp care îl
deprimă, în care se simte inert, obosit, negativ,
consumându-l în distracţii cu ritm bolnăvicios,
febril, nevrotic. O (astfel de n.n.) distracţie cheamă
pe alta; adică fiecare distracţie îşi epuizează
virtutea înainte ca omul să fi depăşit timpul
negativ, înainte ca el să se simtă stimulat,
luminos, fertil”31, îndeamnă fiinţa umană la “lene
intelectuală – etern vagabondaj (mental n.n.) sau
disponibilitate determinată din incapacitatea de a
acţiona”32.
28 ibidem, pag. 132-136
29 ibidem, pag. 159
30 ibidem, pag. 135
31 ibidem, pag. 146
32 ibidem, pag. 161
24
Un alt exerciţiu spiritual benefic este
contemplaţia. “Termenul contemplaţie se referă la
o experienţă concretă, bine precizată, prin care
conştiinţa noastră poate cunoaşte anumite obiecte
care nu ne sunt date (cognoscibile n.n.) imediat prin
simţuri. Aşadar, contemplaţia ar fi (este n.n.) un
instrument de cunoaştere, prin care omul ia
cunoştiinţă de anumite realităţi dincolo de simţuri;
căci atât esenţa operei de artă, cât şi esenţa lui
Dumezeu nu sunt obiecte care ne cad nemijlocit
sub simţuri. Ca şi celelalte exerciţii spirituale, ea,
contemplaţia, restaurează echilibrul interior al
omului, îi aminteşte care e adevăratul sens al
existenţei, îl ajută să cunoască realităţile ultime,
pe lângă care omul trece, de obicei, orb şi surd”33.
Într-un cuvânt, exerciţiul contemplaţiei ”nu este
altceva decât cunoaşterea reală, concretă,
experimentală, a acestor realităţi ultime. Prin
contemplaţie, omul înţelege global marele miracol
al Vieţii, prin el îşi aminteşte de celălalt mare
miracol, al morţii. Este adevărat că nu-mi pot
cunoaşte prin anticipaţie propria mea moarte. Dar
pot foarte bine cunoaşte moartea altora; pot,
adică, observa că oamenii mor lângă mine, şi
această observaţie o pot transforma în experienţă.
O experienţă care se deosebeşte hotărât de toate
celelalte experienţe cotidiene ale omului. O
experienţă pe care o pot transforma în
contemplaţie. Căci funcţiunea contemplaţiei este
tocmai această trăire, această experimentare a
33 ibidem, pag. 137
25
Adevărurilor Mari, cum sunt, bunăoară, moartea,
viaţa, dragostea. Prin contemplaţie omul se poate
ridica, de la experienţa de fiecare zi a vieţii, la
înţelegerea concretă a sensului vieţii; după cum
se poate ridica de la faptul morţii unei persoane
scumpe, la înţelegerea concretă a realităţii morţii.
Contemplaţia este singurul exerciţiu spiritual care
se referă nu la probleme şi la adevăruri, ci la fiinţa
totală a omului. Prin celelalte mijloace de
cunoaştere, ne apropiem de o realitate
fragmentată sau ne însuşim adevăruri limitate.
Prin contemplaţie, luăm contact cu fiinţa noastră
totală, indivizibilă, concretă. Oricâte adevăruri am
aduna asupra omului, sau a vieţii, sau a morţii, nu
putem epuiza aceste realităţi, nu putem spune:
Acum cunosc tot despre om sau despre viaţă!
Sunt milioane de fapte adunate până acum
asupra vieţii; milioane de fapte culese din ştiinţele
naturale, din biologie, din economia politică, din
sociologie, din istorie. Şi totuşi, aceste milioane de
fapte, la care se adaugă, zilnic, alte mii şi alte zeci
de mii, şi al căror număr nu se va sfârşi niciodată,
nu epuizează această gravă realitate : viaţa
omului. Nu ştim niciodată totul despre o
asemenea realitate. Sunt atâtea aspecte, atâtea
funcţiuni, atâtea fapte, încât s-au creat câteva
duzini de ştiinţe ca să le adune, să le coordoneze,
să le explice. Exerciţiul numit contemplaţie are
tocmai rolul de a chema la ordine, de a scoate pe
om din milioanele de fapte şi miile de adevăruri
care îl înconjoară şi a-l pune faţă în faţă cu
realitatea adevărată şi simplă. Problema capitală a
26
omului este căutarea sensului existenţei. Sunt
întrebări pe care nu le poate ocoli nimeni: Cine
sunt? Ce sens are viaţa pe Pământ? De ce m-am
născut? Asemenea întrebări şi le-au pus oamenii
(încă n.n.) de la începutul istoriei, şi la ele trebuie să
răspundă fiecare ins în parte. Demnitatea omului,
conştiinţa lui morală, valoarea speciei umane
chiar depind de asemenea întrebări. Şi răspunsul
(la ele n.n.) nu-l găsim prin nici o ştiinţă. Răspunsul
la aceste întrebări nu-l putem afla cercetând
milioanele de fapte şi miile de adevăruri care ne
înconjoară, ci contemplând faptul direct, realitatea
întreagă şi indivizibilă. S-a observat, de către
nenumăraţi gânditori, marea deosebire dintre
fapte şi fapt. Faptele sunt infinite, şi colecţionarea
lor nu se poate termina niciodată. Faptul, însă, îl
întâlnim mai rar; viaţa noastră întreagă este un
asemenea fapt; iubirea sau moartea constituie un
fapt. Contemplarea faptului este mult mai fertilă,
pentru creşterea noastră sufletească, decât
cunoaşterea a un milion de fapte… Marea
realitate a vieţii este viaţa ca fapt, ca unitate.
Înţelegerea globală, experimentală, concretă, nu
se poate obţine decât prin contemplaţie… Nu
înţelegi viaţa cercetând milioanele de fragmente
care o alcătuiesc, ci încercând să-i pătrunzi sensul
esenţial. Nu poţi înţelege omul studiind
antropologia, istoria sau economia politică, ci
lămurindu-ţi, ţie însuţi, sensul existenţei umane,
condiţia umană. Meditaţia, tăcerea, singurătatea,
contemplaţia, sunt exerciţii spirituale pe care nu le
mai practică aproape nimeni astăzi. De aceea se
27
întâlnesc astăzi atâţia oameni care nu ştiu de ce
trăiesc, care nu înţeleg ce înseamnă sensul
existenţei. Aceasta încă n-ar fi prea grav. Dar se
întâmplă şi altceva. Asemenea oameni au o viaţă
sufletească pipernicită şi bolnavă. Sunt foarte
mulţi oameni bolnavi în jurul nostru, nu numai
piperniciţi sufleteşte”34. Constatăm, chiar, “un
fenomen general: că, în timp ce creşterea
organică a omului (dezvoltarea trupului omenesc n.n.)
este continuă, ea neterminându-se decât odată cu
moartea biologică – creşterea spirituală a sa se
opreşte în jurul vârstei de 16 ani. De atunci,
majoritatea oamenilor nu mai cresc, nu se mai
dezvoltă. Aceasta din cauza unei insuficiente
nutriţii spirituale. Omul rămâne toată viaţa cu
câteva superstiţii logice, câteva scheme mentale,
prin care se încăpăţânează să judece lumea şi
spiritul”35. Iar “cauza acestei grave insulte aduse
demnităţii umane o găsim în necunoaşterea
adevărurilor simple, în ignorarea exerciţiilor
spirituale care relevă omului adevăratul sens al
existenţei. Omul modern trăieşte prea mult
înconjurat de fapte şi adevăruri abstracte,
universale. Contemplaţia are tocmai acest rol de a
transforma adevărurile universale în experienţe
concrete. Dacă oamenii s-ar gândi mai des la
viaţă, la dragoste şi la moarte – la aceste trei
34 ibidem, pag. 137-141
35 ibidem, pag. 122
28
realităţi decisive şi esenţiale –, lumea
contemporană ar fi, fără îndoială, altfel”36.
Un extraordinar potenţator al efectului
benefic, ce-l putem obţine, fiecare dintre noi, prin
utilizarea acestui mix de metode autofortificatoare,
este rugăciunea. “Ea – ne dezvăluie acelaşi
Mircea Eliade – este trăirea sentimentului de
dependenţă, înălţarea sufletului către Dumnezeu,
setea de mântuire – adică de împăcare a omului
cu el însuşi şi cu Firea…În rugăciune se rezumă
drama condiţiei umane, marea ei neputinţă şi
arzătoarea ei speranţă… Ea este cel mai pur şi, în
acelaşi timp, mai uman act al vieţii religioase; este
actul de abdicare a omului în faţa unei puteri
nevăzute, actul lui de subsumare unei
divinităţi”37… Rugăciunea îndelungată şi arzătoare
“hrăneşte înţelegerea noastră spirituală, face loc
în suflet să primim pe Dumnezeu, luminează
omului lucrurile lui Dumnezeu, ne face familiari cu
fulgerele Luminii, ajută să crească credinţa şi
nădejdea în Lumea Binelui”38, adică, potrivit lui
Grigore Cristescu, a acelei organizări sociale
spiritualizate, caracterizate prin “reintegrarea
sufletului omenesc în sfera superioară a unei
vieţuiri fără umbre şi fără scăderi”39.
36 ibidem, pag. 141
37 ibidem, pag. 108, 109
38 ibidem, pag. 113
39 Grigore Cristescu, Fapte şi orientări creştine, Editura
Ramuri, Craiova, 1924, pag. 10
29
“Omul – conceptualizează Vasile Băncilă –
a trăit multă vreme într-un mediu socio-cosmic.
Acesta e mediul natural, sănătos, biologic şi
spiritual totodată. Astăzi însă, el trăieşte numai
într-un mediu social, şi încă într-o societate
unilaterală sau de extracte epidermice (şi, mai grav,
mediului său actual îi sunt caracteristice îngustimea intelectualafectivă
şi instinctualitatea primar-senzuală n.n.) Sufletul
omenesc trebuie să-şi ceară drepturile până în
cele din urmă. Ceea ce se impune e o
recosmizare a omului. O stabilire a legăturilor cu
realitatea, o reontologizare a sa”40.
Prin transformarea de către din ce în ce
mai mulţi dintre noi a mixului acţional enunţat în
mod de viaţă, “funcţiile majore ale omului – funcţia
morală, funcţia religioasă, funcţia logosului – vor
reapărea în chip firesc în umanitate”41, având ca
izvoare “resorbirea artificialităţilor şi reîncadrarea
în realitate”42. Iar ea, umanitatea, va conştientiza
din nou magnifica realitate a ritmurilor cosmice,
surprinsă, de către Vasile Pârvan, în doar două
fraze tulburător de dense: “Fenomenele vieţii
omeneşti sunt o parte integrantă din ritmica
universală. Aceleaşi legi cosmice determină viaţa
umană şi pe cea extraumană, pe Pământ, ca şi în
40 Vasile Băncilă, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1997, pag. 33, 34
41 ibidem, pag. 34
42 ibidem
30
viaţa lumilor nesfârşite, în Univers”43. O formulare
identică, dar relativ detaliată, a substanţei
informaţionale a acestor gânduri, utilă, după
părerea mea, înţelegerii cât mai profunde a lor, ne
este oferită de Dumitru Constantin Dulcan: “Toate
planurile existenţei vizibile şi (a celei n.n.) invizibile
se suprapun: orice acţiune în plan verbal, afectiv,
organic sau funcţional, fizic sau pur informaţional,
se traduce obligatoriu în termeni de energii, de
atomi, de reacţii chimice, de mobilizare fizică, de
ineluctabile legităţi. Fără această suprapunere de
planuri – începând de la particulele subatomice,
trecând prin chimie, biochimie, fiziologie,
informaţie, cibernetică, Univers – nimic nu există.
Legea fundamentală a Universului o
constituie corelarea armonioasă a tuturor acestor
planuri. Orice distorsiune la nivel de acţiune sau
numai de gând implică boala şi suferinţa. Soluţia
prevenirii lor constă în respectarea legii armoniei
prin controlul conştient al întregii conduite, care
trebuie să aibă o finalitate în exclusivitate pozitivă,
negentropică”44.
Şi, în măsura în care, gradul nostru de
autodisciplină va creşte, solidarizarea noastră cu
următoarele mărturii, depuse în faţa eternităţii de
către Valeriu Popa, va fi mai profundă: “Din viaţă
43 Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1920, pag. 49
44 Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligenţa materiei, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 292,
293
31
nu rămâi decât cu cunoştiinţele ştiinţifice
acumulate din toate domeniile şi cu faptele de
iubire morală. Ăsta e bagajul cu care pleci sus,
asta e toată averea ta. Prin credinţă şi ştiinţă,
trebuie să ajungem la convingerea că nu suntem
independenţi, ci dependenţi, modul de
dependenţă faţă de Ceva sau de Cineva, va fi
demonstrat mâine”45. Tot ceea ce facem, de la
gând, privire, gest, vorbă, faptă, se înregistrează
undeva în finitul (determinabilul, astăzi doar cu mijloace
extrasenzoriale, dar mâine cu procedee tehnice ale căror
rezultate vor putea fi observate, senzorial, de către oricine n.n.)
care ne înconjoară şi, când plecăm din viaţă ne
reîntâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentru
tot ce am făcut”46.
––––– * * –––––
45 Valeriu Popa, Sanda Ştefan, Raluca Dumitrache, Dăruim
lumină şi iubire pentru vindecarea sufletului şi a trupului,
Tipografia Everest 2001, Bucureşti, 2002, pag. 15
46 ibidem, pag. 8
32
„Bărbatul cuminte şi-a clădit
casa pe piatră.
Piatra pe care n-au luat-o în
seamă clăditorii, aceasta a fost
făcută pentru cap de unghi. De la
Domnul a fost ea.
Urmează-Mi şi lasă morţii să
îngroape pe morţii lor”*.
*Matei VII, 24; XXI, 42; VIII, 22

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s