Politica de securitate a unei ţări. Strategii


CUPRINS
Precizări conceptuale
Regimul politic şi politica de securitate
Sistemul relaţional global şi politica de securitate
Rolul şi importanţa armatei în politica de securitate a unei ţări
Politica de securitate şi strategia militară
Strategia militară şi politica naţională
Obiectivele politicului
Obiectivele strategiei
Condiţionări ale raportului dintre politică şi strategie
Forţa şi puterea militară în raport cu interesele naţionale
Forţele armate ca instrument în promovarea politicii de apărare
Conceptul de diplomaţie a apărării
Funcţiile pe plan militar ale diplomaţiei apărării
Politica de securitate a României
Obiectivele strategice în domeniul politicii de apărare a României
Politica de securitate componentă de bază a „politicii generale”

are ca domeniu de activitate promovarea modalităţilor şi asigurarea condiţiilor de menţinere a securităţii sistemului;
asigură prezervarea intereselor vitale ale statului (colectivităţii de state) pe fondul evoluţiei permanente a relaţiilor şi interdependenţelor proceselor şi fenomenelor sociale interne şi internaţionale.
DEFINIŢIE
Ca instrument naţional ce dă forţă şi valoare practică acestor cerinţe, strategia de securitate naţională reprezintă un factor integrator de sinteză; ea se operaţionalizează printr-un ansamblu de decizii, planuri, măsuri şi acţiuni menite să prevină şi să contracareze eficient riscurile şi ameninţările ce pun în pericol valorile şi interesele naţionale, precum şi valorile care dau identitate şi unitate construcţiei europene.
STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI- 2007
Dimensiunile securităţii naţionale şi internaţionale din perspectiva statului
(continuare)
Domenii ale securităţii

securitatea militară – constând în interacţiunea dublă a capacităţilor ofensive şi defensive ale statului precum şi percepţia cu privire la intenţiile altor state sau a ameninţărilor non-statale la adresa colectivităţii respective;
securitatea politică – constând în preocupările pentru asigurarea stabilităţii organizaţionale a sistemului de guvernare şi a ideologiilor care le legitimează;
securitatea economică – constând în asigurarea accesului la resurse, finanţe şi pieţe de desfacere necesar pentru a menţine un nivel acceptabil de bunăstare şi de putere a statului;
securitatea socială – constând în capacitatea statului de a susţine, în limite de evoluţie acceptabile, elementele tradiţionale de limbă, cultură, identitate naţională, tradiţii şi religie;
securitatea mediului – constând în programele şi acţiunile destinate menţinerii biosferei locale, regionale şi planetare ca suport esenţial de care depinde întreaga dezvoltare socio-umană.
Strategia reprezintă:
pentru fiecare componentă a politicii se elaborează o strategie specifică de îndeplinire a obiectivelor propuse;
termenul de strategie este cu precădere utilizat în domeniul politicii de securitate, respectiv pentru securitatea militară, elaborându-se  strategia militară (strategia de apărare).
Rolul şi importanţa armatei în politica de securitate a unei ţări
sunt determinate de raporturile dintre politică şi război;
politica şi războiul se află într-o relaţie dialectică, permanentă, raţională şi sistemică, războiul fiind “o continuare a politicii cu alte mijloace” (Clausewitz);
teoriile elaborate de susţinătorii „realismului politic” şi teoriile neoclausewitziene acreditează ideea că politica este continuarea războiului prin alte mijloace (diplomatice, economice, financiare, imagologice).
Regimul politic şi politica de securitate
raporturile între politică şi strategia de securitate este determinată de bazele politice ale societăţii;
în regimul democratic deciziile politice nu aparţin doar unei singure puteri, fiind opera comună a executivului (preşedinte, guvern, Consiliul de Securitate şi Apărare Naţională) şi a legislativului (Parlament). Legitimitatea este controlată juridic de organele de drept ale statului. Exercitarea puterii este condiţionată de câştigarea şi menţinerea încrederii publice;
în regimurile totalitare deciziile politice sunt discreţionare conducerea armatei putând substitui sau domina factorul politic.
Sistemul relaţional global şi politica de securitate
dispariţia bipolarismului a creat premisele de redimensionare a forţelor armate prin diminuare cantitativă şi amplificare a laturii calitative;
în privinţa statelor membre ale unor alianţe, procesul de proiectare a sistemelor militare naţionale este raportat de condiţionările asigurării securităţii comune, forţa şi puterea militară înscriindu-se în conceptul de apărare al Alianţei;
se realizează  o diviziune adecvată a sarcinilor şi responsabilităţilor, elementele calitative devenind preocuparea predominantă din cadrul politicilor de apărare.

Politica de securitate şi   strategia militară
concepte specifice sistemelor sociale complexe (state, alianţe);
sunt interdependente;
rolul determinant este jucat de actul politic;
o decizie politică majoră reclamă elaborarea unui concept strategic de materializare;
o strategie elaborată fără a fi supervizată de factorul politic rămâne doar un material de studiu;
fiecărei politici globale îi corespunde o strategie globală;
politicii militare îi corespunde strategia militară.
Strategia militară şi politica naţională
funcţionarea raportului „politică-strategie” duce la stabilirea realistă a obiectivelor politice;
strategia militară oferă variabilele de sistem în care se poate afirma voinţa politică;
strategia trebuie să pună la dispoziţia factorilor de decizie politică datele necesare cu privire la starea sistemului de securitate propriu, datele de ordin cantitativ şi calitativ referitoare la potenţialii adversari, posibilităţile acestora de acţiune precum şi capacitatea de a le combate.
Politicul trebuie să determine:
interesele naţionale ale statului;
obiectivele de îndeplinit pentru promovarea sistemului de interese naţionale;
tipurile de acţiuni de securitate şi apărare pe care societatea trebuie să fie în măsură a le desfăşura;
limitele în desfăşurarea acţiunilor militare;
elaborarea structurii şi a atributelor conducerii acţiunilor de securitate şi apărare;
stabilirea rolului şi misiunilor forţelor armate în situaţii de pace, război sau specifice (de urgenţă sau asediu);
stabilirea sistemului de resurse naţionale;
formularea principiilor de cooperare în sistemele de securitate de tip alianţă sau bilaterale.
Strategiei militare îi revin următoarele sarcini:
analiza riscurilor şi ameninţărilor militare la adresa statului;
elaborarea prognozelor asupra conflictelor armate posibile;
elaborarea procedeelor de ducere a acţiunilor militare;
stabilirea structurii categoriilor de forţe armate şi a proporţiilor dintre acestea;
stabilirea măsurilor pentru pregătirea operativă a teritoriului;
elaborarea măsurilor pentru trecerea ţării de la starea de pace la cea de război;
elaborarea măsurilor pentru respingerea unei posibile agresiuni prin surprindere;
întocmirea planurilor de desfăşurare a acţiunilor de amploare strategică;
stabilirea sistemului de conducere strategică a forţelor participante la acţiunile militare;
generarea de forţe specializate destinate participării la misiuni militare internaţionale.
Condiţionări ale raportului dintre politică şi strategie
percepţia realistă a situaţiei şi evoluţiei mediului internaţional de securitate;
existenţa unei viziuni integratoare care să asigure înscrierea strategiei într-o ordine de priorităţi, pe baza contextului geopolitic şi geostrategic al momentului şi cel prognozat;
adaptarea concepţiei strategice, a structurilor organizatorice şi a sistemului de conducere la realităţile politice, economice şi militare regionale, continentale şi mondiale.
Forţa şi puterea militară în raport cu interesele naţionale
un stat cu interese globale, precum SUA, trebuie să identifice resursele de promovare a acestora, inclusiv prin politica militară, aceasta presupunând existenţa unor forţe armate cu o forţă şi putere adecvate;

puterile regionale îşi proiectează forţa şi puterea militară limitându-se la promovarea intereselor pe plan regional;

alte state încearcă să realizeze sisteme militare a căror forţă şi putere să asigure garanţia securităţii militare faţă de ameninţările externe sau, în anumite cazuri, pentru asigurarea securităţii interne.
Forţele armate ca instrument de promovare a politicii de apărare
statul dispune de instrumente de putere proprii de natură politică, juridică, diplomatică, economică, socială, militară, de informaţii;
în spaţiul euro- atlantic,  opţiunile politice în domeniul apărării se îndeplinesc prin adoptarea conceptelor de credibilitate, angajare şi de specializare, prin:
menţinerea unei capacităţi defensive credibile;
continuarea dezvoltării capabilităţilor;
transformare;
înzestrarea adecvată a armatei;
apărare colectivă;
dezvoltarea cooperării militare internaţionale.
Politica de apărare
trebuie adaptată la tipologia ameninţărilor, provocărilor şi crizelor specifice mediului de securitate;
definirea riscurilor/ameninţărilor/incertitudinilor este în primul rând o problemă de percepţie;
un pericol potenţial major pentru o naţiune îl reprezintă incapacitatea de a investiga performant realitatea socială;
rolul serviciilor de informaţii devine din ce în ce mai important în analizarea mediului de securitate, cu implicaţii directe în planificarea apărării.
Conceptul de diplomaţie a apărării
rolul actual al armatelor nu mai este doar acela de a câstiga războaie, ci şi de a câstiga pacea;
conceptul a apărut pentru ca militarii să poata lua parte activ la prevenirea crizelor, să poată rezolva situaţiile post-criză şi să poată câştiga pacea;
reprezintă totalitatea acţiunilor menite să diminueze climatul de tensiune sau de ostilitate între state, să implementeze noi măsuri de creştere a încrederii, să contribuie la dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi cooperare între armate şi să asigure condiţiile de creare sau de funcţionare a alianţelor şi coaliţiilor
Principalele funcţii pe plan militar ale diplomaţiei apărării
reprezentarea armatei în exterior, prin ataşatura militară, misiuni militare şi reprezentanţi pe lângă diferite organizaţii militare şi de securitate;
întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi de colaborare cu armatele altor state;
apărarea şi promovarea intereselor statului în raporturile cu subiecţii militari şi politico-militari ai relaţiilor internaţionale;
negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri internaţionale de natură militară şi politico-militară;
informarea privind evoluţiile politico-militare şi militare;
participarea la conferinţe, seminarii internaţionale, mese rotunde, expoziţii şi alte manifestări publice cu tematică politico-militară sau militară;
participarea cu trupe şi/sau observatori la exerciţii organizate de alianţe sau coaliţii;
participarea cu trupe şi/sau observatori la misiuni reale în cadrul alianţelor sau coaliţiilor

Politica de securitate a României se bazează pe conceptele prevenirii, descurajării şi rezolvării pe cale paşnică a crizelor şi conflictelor care ar putea afecta interesele şi valorile statului român ori a alianţelor din care ţara noastră face parte.
Concluzii
factorii politici ai unui stat reprezintă elementul decident al proiectării şi realizării forţei şi puterii militare;
factorii politici decid cu privire  la situaţia şi momentul întrebuinţării mijloacelor militare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse;
este necesar ca personalităţile politice să aibă pregătire în domeniul strategiei militare, al planificării forţei;
personalităţile militare trebuie să dispună de un minim necesar de cultură politică.

 

 

 

 

 

LUCRARE ELABORATA DE

Col.(r) prof. univ. dr. Mihai VELEA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s