NOUA STRUCTURA DE PUTERE A LUMII


CUPRINS :

1. PUTEREA POLITICĂ…………………………………………………………………………..2

1.1.Puterea politică şi conceptele corelative……………………………………..2
1.2.Ontologia puterii……………………………………………………………………….3

2. SPECIFICUL ŞI STRUCTURA PUTERII POLITICE…………………………..5

2.1.Specificul puterii politice…………………………………………………………..5
2.2. Raporturile puterii politice cu puterea economica si puterea militara…………………………………………………………………………………………………….6
2.3. Structura puterii politice………………………………………………………….7

3. POPOARELE LUMII CER UN SINGUR GUVERN MONDIAL………….10

4. ROMÂNIA…………………………………………………………………………………………..13

5.GLOBALIZAREA SI SISTEMUL FINANCIAR INTERNATIONAL……16

5.1. “Trilema” politicii macroeconomice………………………………………..17
5.2. Evolutia sistemului financiar international……………………………..20

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ……………………………………………………………….24

Motto: „Puterea este capacitatea de transforma intentia in realitate si de a o sustine.”

1. PUTEREA POLITICĂ

Dacă de la greci am moştenit termenul de politică, de la romani am preluat un alt concept fundamental: puterea.
Din Antichitate şi până în prezent, puterea a rămas elementul central al politicii.

1.1.Puterea politică şi conceptele corelative.

În Leviathanul lui Hobbes, puterea este concepută ca ansamblul mijloacelor de care dispune un om pentru a obţine un bun oarecare, pe carenu-l posedă încă.
Materializarea cea mai consistentă a viziunii mecanice o întâlnim la reprezentanţii behaviorismului, pentru care puterea constă într-o relaţie de influenţare a comportamentului unui actor social de către altul: „Exercitarea unei puteri este o relaţie în care un actor A încearcă în mod vizibil şi observabil de a-l incita pe un actor B să facă ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi făcut în alte circumstanţe”.
Trecând din domeniul puterii ca fenomen social general în domeniul particular al politicului, putem observa că puterea se manifestă tot ca o relaţie de influenţare, de comandă şi ascultare (sau de dominaţie şi supunere), numai că miza acestei relaţii o reprezintă mijloacele de realizare a acestora. Se poate spune, aşadar, că puterea politică este .capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-şi îndeplinească obligaţiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizând resursele societăţii în vederea atingerii obiectivelor propus.. Puterea politică este, în acest caz, mijlocul prin care o societate durează sau chiar mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie.
Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate unele concepte ca: influenţa, autoritatea, forţa, dominaţia, supunerea, legitimitatea etc. Iar în manifestările puterii politice avem de-a face, în esenţă, cu influenţarea comportamentelor, prin persuasiune sau prin forţă, fie în virtutea legitimităţii guvernanţilor, fie în scopul contestării acestei legitimităţi. De aceea, orice analiză a fenomenului puterii politice are nevoie de o explicitare prealabilă a conceptelor pe care le-am enumerat şi a realităţilor pe care ele le acoperă.
În exercitarea rolului său în cadrul societăţii, puterea politică utilizează o serie de mijloace economice, sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrângere pentru a-şi impune propria voinţă.
Capacitatea puterii de a-şi impune voinţa în societate printr-o diversitate de mijloace, pentru a-şi asigura stabilitatea şi funcţionalitatea, constituie autoritatea politică.
Autoritatea politică este o ipostază a puterii politice, reprezentând modalitatea concretă de manifestare a puterii.
Forţa puterii politice este cu atât mai mare, cu cât autoritatea politică se realizează mai ales prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Aşadar, adevărata autoritate politică este aceea prin care puterea se impune preponderent prin convingere. Cea mai simplă definiţie a autorităţii politice ar putea fi capacitatea puterii de a obţine ascultare fără constrângere.
Strâns legată de putere şi, respectiv, de autoritatea politică există legitimitatea politică. Cuvântul legitimitate provine, de asemenea, din latină :legitimus -. conform cu legea.
Legitimitatea politică reprezintă un principiu conform căruia un sistem de guvernământ, puterea politică se exercită pe baza unui anumit drept conferit, de regulă, de guvernanţi, pe baza unor înţelegeri legiferate. Constituind recunoaşterea de către cetăţeni a unui drept de guvernare al puterii politice, legitimitatea politică conferă puterii autoritate politică. Cu cât o putere este mai legitimă, cu atât autoritatea ei politică este mai mare.
Constituind o înţelegere între conducători şi conduşi, legitimitatea politică, ca şi puterea politică, are un caracter concret istoric. Din acest punct de vedere, istoria înregistrează două forme de manifestare a legitimităţii: legitimitatea divină şi legitimitatea civilă.
Fără îndoială, în manifestarea ei socială puterea este „o forţă latentă”. Altfel spus, forţa este „puterea în acţiune”. Întrucât „puterea simbolizează forţa” ce poate fi aplicată în orice situaţie socială, rezultă că puterea nu este nici forţă şi nici autoritate, dar ea condiţionează existenţa ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a folosi forţa, nu folosirea reală a acesteia. Din această perspectivă, se poate afirma că puterea este capacitatea de a introduce forţa într-o situaţie socială.
Influenţa politică reprezintă un complex de acţiuni politice, întreprinse mai mult sau mai puţin deliberat, pentru a forma sau schimba comportamentele politice ale unor indivizi, grupuri ş.a.
În strânsă legătură cu puterea politică, autoritatea politică şi legitimitatea politică se află şi prestigiul politic. Sintagma prestigiu politic desemnează o apreciere pozitivă de care se bucură o persoană, un organism politic, un grup în virtutea valorilor şi acţiunilor promovate.
După definirea sumară a principalelor concepte care apar în discursul despre putere, ajungem la o definiţie mai complexă a puterii politice, pe care o putem considera drept acea capacitate a unei instanţe sociale de a determina obiectivele comunitare şi de a le impune şi realiza, graţie forţei de care dispune, graţie legitimităţii şi încrederii pe care oamenii o au în caracterul său binefăcător.

1.2.Ontologia puterii

Tratată în orizontul politicului, puterea se prezintă invariabil ca o relaţie între actori sociali, o relaţie în care unii conduc, iar alţii ascultă sau, după caz, unii domină, iar ceilalţi se supun. Cele două cadre generale de fenomenalizare a substanţei puterii nu lămuresc, însă, motivul pentru care distribuţia rolurilor de conducător (sau dominant) şi de condus (sau supus) este acceptată şi dăinuie în diversele comunităţi umane, după cum nu explică nici metamorfozele puterii şi ale societăţii de la o epocă istorică la alta. La toate speciile de animale, dominaţia în cadrul grupurilor are mereu aceleaşi mecanisme şi aceleaşi forme de manifestare, determinate în principal de instincte. Forţa fizică se află într-un raport nemijlocit cu capacitatea de dominaţie asupra celorlalţi membri ai turmei, ai clanului sau asupra indivizilor care ocupă un areal oarecare. Specia umană a generat, însă, raporturi de putere care nu se bazează decât în ultimă instanţă pe măsurarea forţei fizice.
Dacă există o esenţă a puterii, atunci aceasta trebuie să dea seamă deopotrivă de realitatea puterii în lumea animală şi în societăţile umane, indiferent de spaţiul geografic şi de timpul istoric.
Se poate afirma că puterea are o dublă esenţă: subiectivă şi obiectivă sau individuală şi socială. În orizont subiectiv „fie că se numeşte <<energie>>, <<libido>> în sens psihologist, <<agresivitate>> în sens etologic, <<tendinţă de evaziune>> sau <<de violenţă>> în sensul sociologiei actuale etc., ea ocupă un loc pe cât de important, pe atât de ignorat de obicei în ansamblul facultăţilor umane”. Din perspectivă obiectivă, esenţa puterii constă într-un mecanism integrator şi reglator generat de fiecare „pseudo-specie” pe care o numim cultură sau civilizaţie umană.
Dependenţa care caracterizează relaţia de putere nu trebuie privită ca un fapt cu sens unic, adică drept un sistem de acţiune care include o cauză şi un efect net separate ca secvenţe logice şi ca entităţi sociale. Relaţia de putere, prezentă în toate interacţiunile sociale, presupune ca protagoniştii săi să dispună fiecare în parte de o marjă de libertate, de posibilitatea de a alege între a face sau a nu face un anumit lucru. Puterea este, desigur, o relaţie asimetrică.
Puterea reprezintă, aşadar, o relaţie socială în cadrul căreia actorii, posesori ai unor capacităţi fizice şi intelectuale diferite, îşi influenţează reciproc comportamentele şi acţiunile, chiar dacă aparent influenţa are sens unic, de la actorul mai puternic spre cel mai slab. Asemenea unui joc, în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune partenerului majoritatea mutărilor, dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase sau chiar absurde, puterea  – ca relaţie socială – implică tranzacţia, competiţia, supravegherea şi tatonarea reciprocă a actorilor sociali.
În sfera puterii intră:
puterea suverană a statului, prin capacitatea sa de a organiza şi conduce societatea în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. De aceea, statul cu principalele sale structuri(legislativă, executivă, judecătorească) reprezintă pivotul puterii politice;
partidele şi alte organizaţii politice, care, prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi conducere a societăţii şi dacă se bucură de adeziunea maselor, pot să asigure exercitarea guvernării în stat;
mijloacele de informare în masă care, prin capacitatea lor de influenţare, au un mare rol în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii.
Pentru îndeplinirea rolului său, puterea are mai multe funcţii:
funcţia programatică, decizională constă în elaborarea unor programe, a liniilor directoare în care elementul esenţial îl constituie decizia, în conformitate cu care trebuie să se acţioneze;
funcţia organizatorică constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate şi de a mobiliza grupurile sociale asupra cărora îşi exercită puterea pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat;
funcţia ideologică rezidă în educarea oamenilor în spiritul valorilor ce decurg din programul stabilit şi prin care se încearcă obţinerea adeziunii indivizilor la decizia adoptată;
funcţia coercitivă, de constrângere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe oameni să acţioneze în conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a împotrivirii celor ce se opun;
funcţia de control, de urmărire a modului în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun, în conformitate cu legea;
pregătirea de specialişti care să se ocupe în exclusivitate de organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii politice, îndeosebi în exercitarea guvernării.
Deoarece puterea se exercită într-un cadru organizat, prin intermediul unor instituţii, organizaţii, asociaţii, funcţiile puterii sunt exercitate într-un mod specific, de fiecare organism în parte.

2. SPECIFICUL ŞI STRUCTURA PUTERII POLITICE

2.1.Specificul puterii politice

Puterea politică reprezintă o componentă esenţială, un subsistem central al sistemului politic, de care depinde în mare măsură funcţionarea întregului angrenaj social. Tocmai de aceea, elucidarea raporturilor de putere şi a mecanismelor acesteia au o importanţă deosebită.
Ca subsistem al puterii sociale, cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea vieţii sociale, puterea politică reprezintă capacitatea unor grupuri umane de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii.
Puterea politică se regăseşte în procese, fenomene, forme de conştiinţă sau cultură, relaţii sociale, ideologii cu impact social deosebit şi, mai ales, în instituţii, prin intermediul cărora se manifestă în mod esenţial. Puterea organizată instituţional, respectiv manifestată sub forma instituţiilor, are capacitatea de a asigura ordinea, coerenţa, rigoarea, precizia relaţiilor sociale, progresul social, bunăstarea cetăţenilor, cu condiţia exercitării ei democratice. În acest sens, mecanismele ei trebuie mai profund cunoscute pentru a o determina să acţioneze cât mai bine în interesul societăţii.
Gândirea modernă a fost captivată de puterea politică, considerată, pe bună dreptate, forma cea mai spectaculoasă, dar şi omniprezentă a puterii. Sociologia politică, dar şi politologia actuală conferă o accepţie foarte largă termenului de „politic”, în sensul că toate fenomenele care implică relaţii de putere, autoritate, conducere etc. aparţin universului politic.
Politicul este o zonă a activităţii sociale, cu un profil şi cu o anume calitate a valorilor şi finalităţilor sociale care îl disting de alte forme ale umanului. Spre deosebire de puterea socială, puterea politică şi deciziile care îi sunt specifice se manifestă şi îşi întinde efectele asupra globalităţii societăţii, ansamblului acesteia. Puterea politică acţionează prin modelarea regimului politic, care devine astfel regimul puterii politice, respectiv al puterii instituţiilor politice fundamentale.
Puterea politică devine, prin urmare, moderator şi modelator social, având un caracter precis şi concret. Concluzia care se impune este că în societate se manifestă două tipuri de putere: politică şi ne-politică. Primul se referă la autoritatea instituţională, cu trimitere la puterea regimului politic, respectiv, a statului. Cea de-a doua abordează atributele puterii existente în afara statului, a regimului politic, a sistemului politic.
Ca element de organizare şi reglare a vieţii sociale, puterea politică fixează scopurile generale ale activităţii umane, mijloacele şi metodele pentru îndeplinirea acestora, strategia după care urmează să se acţioneze în acest sens. Ea  are rolul de a pune în valoare  energiile umane prin acţiuni sociale organizate, cu scopul impunerii ordinii sociale.

2.2. Raporturile puterii politice cu puterea economica si puterea militara

Aprofundarea fundamentelor, resurselor şi rolului precumpănitor al puterii politice în societate trebuie abordată prin evidenţierea interdependenţelor acesteia cu alte două forme importante ale puterii sociale: economică şi militară.
Raporturile cu puterea economică. Puterea economică (baza materială care propulsează nivelul de civilizaţie) depinde de resursele umane utilizate (nivelul de calificare, gradul de coeziune, disciplină şi spirit organizatoric ale forţei de muncă), resursele financiare (avere, rezerve financiare, pachete de acţiuni etc.), bogăţiile naturale (un potenţial de mare preţ al acestei forme de putere) şi, mai ales, de orientarea pe care puterea politică o imprimă strategiilor de dezvoltare economică dintr-o societate.
Este esenţial să remarcăm că, atât în viaţa internă a naţiunilor, cât şi pe plan internaţional, puterea economică se află într-o strânsă interdependenţă cu puterea politică: astfel, nu poate exista putere politică echilibrată şi compatibilă cu normele vieţii democratice, care să nu se fundamenteze pe o putere economică sănătoasă, după cum orice sistem economic are nevoie de intervenţia şi sprijinul factorului politic pentru o dezvoltare normală.
Influenţarea reciprocă dintre cele două forme ale puterii a fost relevată, între alţi cercetători de prestigiu, şi de Jean-William Lapierre, care, în lucrarea sa intitulată „Eseu asupra fundamentului puterii politice” (Aix-en-Provence, 1968), arăta că „În prezent, în naţiunile al căror sistem economic este capitalist, statul intervine în mare măsură în deciziile economice: puterea economică este împărţită între deţinătorii puterii politice şi conducătorii marilor bănci, marilor societăţi industriale. Aceştia din urmă dispun de o putere socială care le permite să facă presiune asupra puterii politice, înţelegând prin asta eşuarea unora dintre hotărârile acesteia”.
Raporturile cu puterea militară. Raporturile dintre puterea politică şi cea militară (prin care se înţelege capacitatea de acţiune militară a unui stat, asigurată de: a) forţele armate ale sistemului militar potenţial; b) potenţialitatea militară – resursele, capacitatea de a mări sau perfecţiona forţe militare; c) prestigiul/statusul militar, ce vizează capacitatea de descurajare determinată de predispoziţia unui stat de a recurge, în anumite împrejurări, la ameninţări militare) au fost şi vor continua să rămână o preocupare importantă a sociologiei politice.
Pentru o înţelegere adecvată a aspectelor de mai sus, considerăm necesar să precizăm că forţa militară, adică puterea militară în acţiune, este utilizată mai ales în situaţiile conflictuale, sub următoarele forme: a) ca mijloc principal în desfăşurarea războiului, când este depăşită faza negocierilor; b) ca forţă de descurajare în cadrul intervenţiilor militare pentru realizarea unor obiective politice limitate, fără a se apela efectiv la arme.
Analiza pertinentă făcută de cercetători reprezentativi în domeniu relevă interferenţe semnificative între puterea politică şi puterea militară. Astfel, puterea militară poate fi considerată ca o resursă a puterii politice sau ca un instrument de care cea din urmă uzează în împrejurări extreme (nu puţine au fost situaţiile, în istoria naţiunilor, când instaurarea şi continuarea existenţei puterii politice s-a întemeiat pe intervenţia factorului militar). Este de menţionat însă şi faptul că puterea politică a devenit, uneori, apanajul puterii militare, ajungând să fie subordonată total unor strategii militariste.
Deşi practica relaţiilor naţionale şi internaţionale ne oferă suficiente argumente pentru a nu absolutiza rolul puterii militare de resursă a celei politice, considerăm nimerit să relevăm faptul că aceasta este traiectoria normală a raporturilor dintre cele două forme ale puterii sociale, cu accent pe contribuţia puterii militare la apărarea caracteristicilor democratice ale puterii politice.

2.3. Structura puterii politice

În sfera puterii politice intră:
I. pe plan intern:
– PUTEREA SUVERANĂ A STATULUI. Puterea statului este puterea  de a exprima şi realiza voinţa guvernaţilor, ca voinţă general-obligatorie (într-un stat democratic, guvernanţii sunt reprezentanţii poporului – ai guvernaţilor – de care au fost mandataţi, prin lege, iar programele lor, expuse în campaniile electorale, vizează interesele generale pe care trebuie să le satisfacă şi mijloacele necesar a fi folosite în scopul exprimării voinţei guvernaţilor). Ea se manifestă sub forma unui aparat, mecanism sau autorităţi investite cu „puteri” exprimate în competenţe organizate într-o ierarhie specială şi este suverană (trăsătură ce îi evidenţiază supremaţia şi independenţa în realizarea voinţei guvernaţilor, ca voinţă de stat).
Puterea statală are capacitatea de a organiza şi conduce societatea (întrucât dispune de pârghiile de constrângere necesare pentru ca voinţa, legile şi normele stabilite să fie respectate) în interesul comunităţii umane respective şi de a o reprezenta în raporturile cu alte comunităţi. Prin intermediul principalelor sale structuri (legislativă, executivă, judecătorească), statul reprezintă pivotul puterii politice.
Ca şi componentă esenţială a puterii, puterea de stat se poate manifesta numai în plan politic, unde îşi amplifică necontenit tendinţa sa autoritară.  Ea este asigurată prin „forţa dreptului”, în societăţile democratice, sau prin „dreptul forţei”, în societăţile întemeiate pe raţiuni totalitare. Statul este principala componentă a puterii politice, dar nu şi singura;
– PARTIDELE ŞI ALTE ORGANIZAŢII POLITICE. Obiectivul partidelor este cucerirea, deţinerea şi exercitarea puterii politice.
Împreună cu statul, partidele politice sunt principalele expresii instituţionalizate ale puterii politice. Prin natura relaţiilor de putere, prin locul ocupat în sistemul puterii şi prin modul de consacrare a sistemului partidist, partidele prezintă anumite elemente instituţionale specifice. Coaliţiile lor, alianţele, diversele convenţii se înscriu în categoria instituţiilor politice de tip partidist. Instituţionalizarea puterii în forma partidelor implică două aspecte esenţiale: a) constituirea lor ca instituţii apte de a participa permanent la viaţa politică în calitate de structuri de sine stătătoare; b) consacrarea de către puterea de stat a statutului partidelor în structurile puterii politice.
Ca instituţie politică, partidul se individualizează prin intermediul doctrinei, programului, idealurilor şi scopurilor urmărite. Pe baza unor norme politice şi juridice, el devine o componentă principală a mecanismului puterii, un element esenţial al configurării regimului politic. Instituţionalizarea partidelor este uneori consacrată prin prevederi constituţionale;
– MASS-MEDIA PUTERII. Mijloacele şi modalităţile tehnice, moderne, de informare şi influenţare în masă (presă, radio, televiziune, cinematograf, discuri, benzi magnetice audio şi video, faxuri, sistemele videotext, teletext, internet etc.) dispun, în prezent, de capacitatea de influenţare a opiniei publice şi au, în consecinţă, un rol important în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii în conducerea societăţii. Această situaţie a determinat o anumită estompare a formelor tradiţionale de comunicare politică.
Controlul politic al mass-media de către putere. În nici o ţară din lume mijloacele de informare în masă nu au o libertate totală. Puterea politică este în mod special preocupată să le subordoneze şi să le utilizeze în scopuri propagandistice. În statele democratice, această tendinţă este, în ultima perioadă, temperată.
a) Subordonarea mass-media de către puterea politică. Statul şi-a rezervat întotdeauna monopolul comunicaţiilor: poştă, telegraf, radioteleviziune etc.. Intervenţia puterii asupra mass-media, în sensul subordonării acestora, propriilor interese politice, poate lua mai multe forme: interdicţia de publicare a ziarelor, cenzura informaţiei, numirea conducătorilor canalelor publice, „monitorizarea”, în anumite epoci, a ziariştilor. Radio-ul şi, mai ales, televiziunea sunt, nu de puţine ori, considerate de cercurile guvernante ca fiind piese esenţiale ale dispozitivelor lor instituţionale. Astăzi, mai mult ca oricând, „telecraţia” sau arta de a guverna prin televiziune a devenit o trăsătură constitutivă a puterii politice.
b) Încercări de liberalizare a raporturilor dintre puterea politică şi mass-media. În statele democratice, presiunea puterii politice asupra mass-media se micşorează lent. Dar dacă intervenţiile cercurilor guvernamentale în cadrul mass-media sunt din ce în ce mai rare sau mai discrete, privatizarea principalelor canale de televiziune, concentrarea presei şi importanţa publicităţii contribuie din plin la subordonarea mediilor de informare faţă de grupurile de interese financiare a căror influenţă asupra puterii politice nu este deloc de neglijat.
Utilizarea mass-media de către puterea politică. Oamenii politici au fost întotdeauna convinşi de puterea de influenţă ale mass-media şi au încercat, în consecinţă, să le folosească în interese partizane.
a) Propaganda. În statele totalitare, propaganda se defineşte ca fiind difuzia autoritară a unei informaţii unilaterale susceptibile de a transforma radical şi rapid reprezentările politice ale indivizilor. În această situaţie, mass-media joacă un triplu rol: legitimarea ordinii stabilite; construirea de inamici în rândul opozanţilor politici; crearea aparenţei unei opinii unanime.
b) Comunicarea politică. Adesea numită marketing politic, comunicarea politică regrupează tehnici şi strategii provenite din lumea comercială, a căror obiectiv este de a atrage cetăţeanul. Ea constă, de exemplu, în dotarea candidatului în alegeri cu o identitate pozitivă care îl poziţionează favorabil în mintea alegătorilor. Mass-media este deci utilizată pentru a distribui imagini, pentru a provoca emoţii care vor determina alegerea pe care o va face cetăţeanul. Dezvoltarea comunicării politice şi utilizarea mijloacelor presei şi audiovizualului poate accentua predominanţa aparenţelor în detrimentul ideilor.
Presa şi audiovizualul îndeplinesc, din ce în ce mai mult, un rol activ în modelarea personalităţii oamenilor, în modificarea mentalităţilor, în determinarea atitudinilor. Din acest punct de vedere, mass-media nu sunt doar un instrument de circulaţie liberă a informaţiei, ci şi un mijloc de blocare şi deformare a informaţiei, întrucât pot elabora o falsă realitate, diferită de cea adevărată. Indiferent de formele lor şi de mijloacele utilizate (cuvânt tipărit, sunet, imagine etc.), mass-media îndeplinesc, după caz, ori după dorinţa celui care le controlează, unele şi aceleaşi funcţii: mijloc de mobilizare politică, factor de manipulare şi, uneori, instrument de „neutralizare” sau de dezactivare socială.
Mediatizarea vieţii politice are efecte ambivalente: pe de o parte multiplică posibilităţile de informare a cetăţenilor, iar pe de altă parte amplifică puterea forţelor politice de a manipula masele.
II. pe plan internaţional:
– PUTEREA INTERNAŢIONALĂ. Puterea internaţională este o variantă a conceptului de putere politică, adaptată sferei relaţiilor internaţionale. Conceptul de putere internaţională şi diferitele modele de sistem internaţional au apărut din necesitatea depăşirii situaţiei de vacuum de putere în reglementarea relaţiilor internaţionale, în condiţiile inexistenţei unei autorităţi centrale pe plan mondial. În acest context, exercitarea puterii de către unul sau mai multe state, inclusiv de către alianţe cu caracter politico-militar, tinde, în esenţă, să îndeplinească un rol analog celui al statului în viaţa internă a societăţii.
Modelele clasice ale puterii internaţionale sunt: modelul unipolar (hegemonic), bazat pe o singură putere dominantă („pax romana”, „pax britanica”, „pax americana” – mai ales astăzi, când S.U.A. au rolul de singură superputere mondială); modelul bipolar (valabil mai ales în perioada postbelică, care a avut ca rezultat împărţirea lumii în două blocuri militare şi politice – N.A.T.O./Tratatul de la Varşovia); echilibrul de forţe sau modelul multipolar (în care mai multe centre de putere se echilibrează pe arena internaţională, ca dominaţie şi influenţă, împiedicând pe vreuna din ele să devină hegemonică – ex. modelul pentagonal/S.U.A., Federaţia Rusă, China, Japonia, Uniunea Europeană, reflectând creşterea rolului pe care îl are potenţialul economic şi tehnologic în influenţarea evenimentelor din lumea contemporană).
Puterea internaţională este supusă unui dublu proces: de difuzare (creşterea numărului de centre de putere şi a unităţilor politice autonome) şi de eroziune (ineficacitatea crescândă atât în influenţarea cursului evenimentelor, cât şi în rezolvarea noilor probleme internaţionale – populaţie, poluare, subdezvoltare etc.).

3. POPOARELE LUMII CER UN SINGUR GUVERN MONDIAL

Suprabancherii internationali încurajeaza, finanteaza si înarmeaza ambele parti ale conflictelor armate, realizând profit din varsarea de sânge a popoarelor manipulate de ei si furnizând un argument în plus în favoarea Noii Ordini Mondiale. Acest argument este: „Nationalismul este principala cauza a razboaielor si a atrocitatilor. Trebuie ca popoarele lumii sa renunte la nationalism si sa accepte sa traiasca în pace, fara varsare de sânge, sub un singur guvern mondial”. Dar, vom vedea mai jos ca exact acesti „technocrati” si suprabancheri internationali, aceasta elita care conduce din umbra prin marionetele pe care le plaseaza în fruntea guvernelor nationale, planifica razboaiele si moartea în masa ca sa reduca populatia globului cu cel putin 85%. Masacrul pe care l-au efectuat trupele americane în Irak ar putea fi doar o repetitie generala la un masacru mai mare care sa atinga ambele scopuri ale guvernului din umbra: sa reduca populatia globului si sa-i convinga pe supravietuitori sa renunte la nationalitate si sa devina sclavi benevoli ai elitei conducatoare, care le vor da în schimb mult dorita pace. Dupa fiecare razboi mondial, omenirea a fost cu un pas mai aproape de Noua Ordine Mondiala. Dupa primul a aparut Liga Natiunilor, care însa nu cuprindea decât 63 de tari. Dupa cel de-al doilea, au aparut Organizatia Natiunilor Unite, care cuprinde 159 de natiuni, aproape întreaga populatie a globului, si pe lânga care au aparut Tribunalul International, fortele de „pace” ale Natiunilor Unite, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Sanatatii, UNESCO, UNICEF, si asa mai departe. In momentul în care guvernul din umbra gaseste ca a sosit momentul sa aboleasca guvernele nationale, toate structurile statale care sa le înlocuiasca pe cele nationale vor fi deja pregatite. Una dintre ele este Asociatia Pentru Constitutia si Parlamentul Mondial (World Constitution and Parliament Association – WCPA), care a fost organizata ca sa functioneze deghizându-se într-o miscare de masa a particularilor doritori de pace si fratie între popoare.
La înfiintarea Asociatiei pentru Constitutia si Parlamentul Mondial – WCPA, un rol mare l-a jucat Uniunea Mondiala (World Union), al carei presedinte, N. S. Rao, este unul dintre cei doi presedinti ai WCPA. Celalalt presedinte, Philip Isely, este si el membru în Uniunea Mondiala; si secretarul general al acestei uniuni, Samar Basu, este ofiter în WCPA. Dar Uniunea Mondiala s-a contopit cu Bunavointa Mondiala (World Goodwill), care este o creatie a trustului Lucis (Lucifer). Printre membrii trustului Lucifer – Lucis se enumera: Robert McNamara, care a fost Secretarul Apararii Statelor Unite, Donald Regan, Henry Kissinger, care a fost Secretarul de Stat al Statelor Unite, David Rockefeller, Paul Volker, care a fost presedinte la Federal Reserve, Ramsey Clark, care a fost Procurorul General al Statelor Unite si George Schulz, care a avut multe functii înalte în guvernul american, inclusiv cea de Secretar de Stat, toti vârfuri în CFR si în Comisia Trilaterala; si, în fine, reverendul Jesse Jackson, care da tonul politic populatiei de culoare din Statele Unite. O alta asociatie care colaboreaza cu WCPA este Consiliul Mondial al Bisericilor, a carei presedinta din 1975, Cynthia Wedel, este membra de onoare a Parlamentului Mondial Provizoriu. Pentru ca sa ne facem o idee despre cum este tesuta reteaua conspiratiei guvernului din umbra, sa-l examinam pe Philip Isely; el este membru în Asociatia Internationala a Educatorilor pentru Pace, Asociatia Federalista Mondiala, Amnistia Internationala (Amnesty International), Uniunea Libertatilor Civile Americane, Academia Americana de Stiinte Politice si Sociale, Asociatia pentru Educatia Globala, Prietenii Pamântului, Clubul Sierra, Societatea Audubon, Societatea Naturii Salbatice, Asociatia Umanistilor Americani, SANE, Asociatia Planetara, Institutul pentru Protectia Lumii, Cetatenii Planetei, Reteaua Viitorului Global, si alte astfel de asociatii „de mase” – toate finantate de cineva. Supraîncarcat de atributii cum este, în 1958 Philip Isely, de profesiune „inginer de integrare”, a candidat pentru Congresul Statelor Unite. Dar, cele mai strânse legaturi le are WCPA cu Societatea pentru Viitorul Globului, unde Philip Isely e membru alaturi de John W. Gardner, fost Secretar al Departamentului de Sanatate, Educatie si Asistenta Sociala, Robert S. McNamara, fost presedinte al Bancii Mondiale, Glenn T. Seaborg, fost presedinte al Comisiei de Energie Atomica, si altii. Activitatea acestei societati consta din faurirea planului pe care-l urmeaza guvernele pentru instaurarea Noii Ordini Mondiale. Marele public îsi închipuie ca si aceasta Societate pentru Viitorul Globului este, ca diverse alte societati si asociatii, o miscare populara cu scopuri de binefacere sau de protejare a naturii. In 1984, la sesiunea acestei societati, au participat Asociatia Umanistilor Americani, Baha’i, Institutul Brookins, Clubul de la Roma, CFR, Fratia Luminii Interioare (termen masonic), Proiectul Global al Anului 2000, Asociatia Internationala a Educatorilor pentru Pace, Organizatia Nationala a Femeilor, Initiativa Planetara, Proiectul Foametei, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Comisia Trilaterala, Societatea pentru Viitorul Lumii si Y.E.S. Societatea pentru Viitorul Lumii se afla sub egida marilor industrii ca AT&T (telefoanele Statelor Unite), General Electric, General Motors, IBM, Ortho Pharmaceutical, Xerox, si altele. General Electric, General Motors si Xerox finanteaza si Comisia Trilaterala. De aceea, când Philip Isely publica noua Constitutie a omenirii desnationalizate, sefii de state o iau în serios (GHK, pp. 83-86).
Intre 1946 si 1950, Philip Isely a fost organizatorul Actiunii pentru Federatia Mondiala, iar între 1954 si 1958, al Consiliului Americii de Nord pentru Conventia mondiala a Popoarelor. Apoi, în 1958-59, a fost seful Comitetului pentru Adunarea Constituanta a Constitutiei Mondiale, devenind secretarul ei general, pentru a deveni finalmente, în 1966, secretarul general al WCPA. Philip Isely a emis prima circulara pentru convocarea unei adunari constituante mondiale între 1958 si 1961; mii de înalti demnitari de stat au aderat la ea, prim ministri, ministri de cabinet si laureati ai premiului Nobel. Lucrarile au început în 1965, întâi la Milano, si apoi la Wolfach în Germania si au durat pâna în 1968. In 1977 a avut loc a doua sesiune de lucrari la Innsbruck, cu numele de Adunarea Constituanta Mondiala. La Constitutia mondiala au aderat 25 de tari la acea data. A treia sesiune a avut loc în 1979 la Colombo, în Sri Lanka; altele trei au avut loc în 1982 la Brighton, în Anglia, în 1985 la New Delhi, în India si în 1987 la Miami Beach, în Florida. S-au adoptat 11 acte la aceste sesiuni si la ultima au fost desemnati membrii Prezidiului Mondial si ai Parlamentului Mondial Provizoriu. Acest guvern provizoriu va fi înlocuit cu un guvern mondial deplin dupa ce 25 de tari vor ratifica Constitutia mondiala. Intre 29 aprilie si 9 mai 1991 a avut loc o alta sesiune la Lisabona, unde s-a lansat procesul de ratificare a Constitutiei mondiale (GHK, pp. 164-165).
Cartea lui Gary Kah contine în facsimil corespondenta si documentele pe care le-a primit el de la Filip Isely pe vremea când acesta credea ca Gary Kah este, ca si el, devotat cauzei înrobirii maselor si distrugerii structurii nationale si statale a popoarelor. Scrisorile oficiale contin lista demnitarilor WCPA, care se recruteaza dintre membrii proeminenti politic ai tuturor religiilor – iudaism, crestinism, hinduism, budism, alte religii asiatice, cu preponderenta religiilor pagâne, pentru ca acestea au multe puncte comune cu Noua „Religie” a „Noii Ere”. De asemenea, este de remarcat strânsa legatura dintre ONU si agentiile ONU, pe de o parte, si WCPA pe de alta. Dintre 150 membri de onoare, 34 sunt înalti functionari ai ONU; 14 sunt bancheri din marea finanta; 8 sunt laureati ai Premiului Nobel (care în ultimele decenii a devenit un for pur politic). Ca nationalitate, 26 sunt din India, 10 din Nigeria, 9 din Statele Unite, 9 din Marea Britanie, 8 din Canada, 6 din Pakistan. Desi acestia decoreaza cu renumele lor WCPA, adevaratii conducatori sunt necunoscuti si lucreaza din umbra. Gary Kah a primit ultima scrisoare la 28 februarie 1991, în care era invitat sa participe la sesiunea din Lisabona; pentru ca sa fie demn de a participa, trebuia sau sa promoveze ideea Noii Ordini Mondiale în afise publicate în ziare cu circulatie de cel putin 25.000 de exemplare, sau sa adune semnaturile a cel putin 700 de noi aderenti. Asta însemna ca el trebuia sa înceapa sa promoveze activ Noua Ordine Mondala; cum constiinta nu l-a lasat sa faca acest lucru, s-a retras si s-a grabit sa-si publice cartea – pe de-o parte din convingerea adânca a imensului rau pe care Noua Ordine Mondiala îl pregateste pentru omenire, pe de alta pentru a-si proteja viata si familia, caci conspiratia satanica mondiala îsi elimina adversarii pe ascuns, nu la lumina zilei, când au devenit cunoscuti, ca sa nu-si arate adevarata fata (GHK, pp.169;82).
Câta vreme americanul nu si-a pierdut dreptul de a fi purtator de arma, elita conspiratoare se fereste de a trezi banuielile publicului pe care îl împinge spre sclavie. In 1787, parintii natiunii americane („our founding fathers”) i-au prescris cetateanului în Constitutia Statelor Unite dreptul de a purta arme tocmai pentru a se apara de „abuzurile guvernului”. De aceea, în ziua de azi a început o campanie masiva în mass-media americana pentru a convinge cetatenii sa renunte la dreptul de a purta arme, concomitent cu o avalansa de omoruri misterioase si fara nici un scop aparent; psihopati care, sub influenta drogurilor sau a altor mijloace de alterare a constiintei, dau buzna în magazine, în restaurante, în scoli si împusca la întâmplare, ca apoi sa ramâna nauci sau sa se sinucida. Aceste asasinate absurde, aparent la întâmplare au darul sa convinga publicul ca guvernul trebuie sa confiste armele de la cetateni.
In ultima sa scrisoare catre Gary Kah, Philip Isely scrie: „Când se vorbeste despre Noua Ordine Mondiala, se pomeneste doar despre rearanjarea echilibrului de forte între natiuni suverane, gratie concentrarii puterii militare în locuri strategice, în timp ce toate natiunile ramân înarmate în suficienta masura ca sa nu fie expuse agresiunii. Dar NU aceasta este Noua Ordine Mondiala… (ci) o Federatie Mondiala de natiuni dezarmate sub constitutia unui Guvern Francmasonic Federal Mondial, nici mai mult nici mai putin. Constitutia e deja scrisa.” (GHK, facsimilul scrisorii). Atât în aceasta scrisoare, cât si în cea trimisa sefilor de stat, se accentueaza nereusita ONU de a mentine pacea în lume – motiv pentru care este necesara WCPA, care pastreaza însa logo-ul ONU. Tot asa, aparitia ONU a fost justificata prin nereusita Ligii Natiunilor, de dupa primul razboi mondial, de a mentine pacea în lume. Dar, acelasi grup de persoane au faurit atât Liga Natiunilor cât si ONU si WCPA .(GHK, p.176)

4. ROMÂNIA

Realitatea lumii de astăzi este alta decât cea proclamată de ideologii unui progres datorat unei civilizaţii materialiste de tip orăşenesc. Iată ce spun cei mai buni experţi FAO pentru agricultura şi hrana omenirii, referindu-se la starea lumii noastre: „Din 6 miliarde cât însumează populaţia lumii, jumătate trăieşte în sărăcie, cu o putere de cumpărare de mai puţin de 2 dolari USA pe zi. Mai mult de 1 miliard nu au acces la apa potabilă. Unui număr de circa 840 milioane le este foame aproape tot timpul.“ (M. Mazoyer, L. Roudart, Histoire des agricultures du monde. Du neolitique a la crise contemporaine, Editions du Seuil, 2002, p. 15). Realitatea românească este constituită dintr-o combinare de sate şi oraşe într-o proporţie demografică binecunoscută: 46% rural contra 54% urban. Chestiunile sociodemografice care-i sunt asociate, prezintă unele particularităţi de alarmă, aşa cum ne arată rapoartele dedicate vieţii şi morţii în satul românesc, întocmite în cadrul celui mai amplu program de cercetări de sociologie rurală iniţiat de Academia Română sub coordonarea ştiinţifică a Institutului de Sociologie al Academiei Române, program în cadrul căruia a fost editat şi primul atlas sociologic rural dimpreună cu cel mai complet Dicţionar de sociologie rurală întocmit de ruraliştii români din toate centrele academice ale României. Aceste rapoarte examinează satele româneşti pe un ax ai cărui poli sunt, de o parte satele care mor şi, de alta, genealogiile rurale purtătoare de viitor.
Indicatorii fenomenelor vitale, adică ai fertilităţii şi ai natalităţii, ating, în unele sate, valori atât de coborâte, încât asemenea sate pot fi clasate în categoria satelor care mor. Cu toate acestea, ruralul românesc nu poate fi definit prin satele care îşi etalează decesul, ci prin acele sate care păstrează fertilitatea cu mult deasupra oraşelor, încât sesiunea Academiei Române a fost dedicată acestui rural luptător. N-a fost ocolită, desigur, faţa dramatică a satului, căci deocamdată, statistic vorbind, ea este precumpănitoare. Una dintre concluziile simpozionului, a fost aceea că viitorul demografic al oraşului, pentru următorii 15 ani, este depozitat în sat, în vreme ce armele de apărare a vieţii rurale şi urbane sunt depozitate în oraş. Acesta este cel mai trist decalaj socio-demografic al României actuale.
Satul de astăzi este încă principalul generator de viaţă al ţării. Potenţialul vital este aproape dublu la sat faţă de oraş, cum ne arată indicele fertilităţii care atinge 51,55 la mie în rural, faţă de 28,62 la mie în urban. În al doilea rând, datele ne arată că satul preţuieşte copiii mai mult decât oraşul, căci natalitatea în sat este de 10,88 la mie faţă de 8,76 la mie în urban. În chip alarmant, însă, puterile de apărare a vieţii sunt de-a dreptul prăbuşite în tot ruralul românesc, ceea ce reclamă politici demografice speciale pentru cei circa 46% dintre românii care trăiesc în rural.
Mortalitatea atinge o rată de 15,54 la mie în rural, faţă de 9,3 la mie în urban, ceea ce atestă că satul nu poate apăra prin el însuşi viaţa. Mortalitatea infantilă este şi ea mai ridicată în sat (19,02 la mie în rural, faţă de 15,08 la mie în urban), deci satul nu poate apăra, prin el însuşi, copiii nou-născuţi în faţa morţii. Sporul natural înregistrează şi el un decalaj important între rural (-4.66) şi urban (-0.50), ceea ce arată că viaţa în sat e mai cernită decât în oraş.
România etalează, pentru prima dată în epoca modernă, o populaţie obosită, care amână naşterea ori o refuză de-a dreptul, şi nu se poate apăra în faţa morţii, dovadă că din circa 5.000.000 de femei fertile în România se decid să nască anual doar circa 250.000 în rural şi 130.000 în urban. Dintre cei născuţi, mor, în sate, circa 4.750 şi în oraşe, circa 1.170 în primul an de la naştere.
Compararea indicatorilor „fenomenelor vieţii“, natalitatea şi fertilitatea, ne arată că satul este un factor pozitiv al vitalităţii generale în România într-o măsură mai ridicată decât oraşul. Pe de altă parte, compararea indicatorilor „morţii“, mortalitatea generală şi mortalitatea infantilă, ne arată că satul nu poate apăra prin el însuşi „viaţa“. Concluzia generală a referatelor dedicate populaţiei rurale este, din nefericire, una de alarmă: vitalitatea pe care o câştigă satul pentru corpul demografic naţional o risipesc guvernele prin politicile insensibile la rural ori chiar antiruraliste.
Această ipoteză este încă mai crud pusă în lumină de strategia grijii pentru bătrâni şi copii în România. Satul degrevează statul de povara grijii pentru bătrâni şi copii cu un ordin de mărime care atinge 2/3 din totalul acestei sarcini. Ruralul etalează o extraordinară, dar tragică, putere de a susţine atât povara sărăciei naţionale, cât şi povara bătrâneţii şi a copiilor fără de suport. Satul ia asupra lui sarcina de a întreţine 2/3 din bătrânii şi copiii României, fără de nici un suport din partea statului pentru acest supliment de sarcină demografică naţională. Iată argumentele enunţate pe rând:
Examinarea vârstelor în sat şi în oraş, se precizează în principalul referat dedicat chestiunilor socio-demografice ale satului românesc, ne arată că o populaţie activă (între 15-59 de ani), cu 13% mai mică în sat, susţine, fără sprijin de la stat, un segment al populaţiei de copii şi bătrâni cu 14% mai mare decât oraşul.
Altfel spus, din cei circa 45% persoane dependente câte sunt în România, aproape 2/3 sunt „găzduite“ la sat, ceea ce arată că ele cad în sarcina satului şi foarte puţin în sarcina statului. Acest lucru este dovedit de raportul global de dependenţă (tineri + vârstnici/adulţi *100) în rural, unde 100 de persoane adulte sunt nevoite să „suporte“ (susţină) 76,05 persoane tinere şi vârstnice, faţă de doar 44,28 în urban. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât 75% dintre săracii severi ai României sunt concentraţi în rural.
Satul îşi asumă, în chip nesilit, o funcţie de „găzduire“, ceea ce aduce enorme economii la bugetul statului în contul cheltuielilor pentru protecţie socială (de circa 60% din totalul cheltuielilor de acest tip). Dacă satul nu şi-ar asuma această funcţie, procentul cheltuielilor sociale din buget ar trebui să fie cu cel puţin 2% mai mare decât acum.
Ultimii 15 ani sunt anii unei dramatice căderi de plafon demografic atât în România urbană cât şi în cea rurală. După 1990 s-a înregistrat în rural o cădere a plafonului demografic cu 30%, deci cu echivalentul a 140.000 de persoane pentru fiecare grupă de vârstă de câte cinci ani (proporţie calculată prin raportarea claselor de vârstă de 0-5, 5-10 şi 10-15 ani cu grupa de vârstă a celor între 30-34 de ani). În oraş, căderea de plan demografic atinge aproape 50% pentru aceeaşi perioadă. Este aceasta o cădere de tip dezastruos?
Prin urmare, peste 10 ani România se va confrunta, pentru o perioadă cuprinsă între 10 şi 15 ani, cu toată gama de fenomene nefericite care însoţesc declinul demografic intervenit brusc.
Forma de clepsidră a piramidei vârstelor în rural se agravează în urban spre forma piramidei răsturnate, care, în viziunea sociologului populaţiilor şi deci a sociodemografului, indică apropierea de  momentul unei alarme demografice.
Diminuarea potenţialului fertil în oraş atinge o rată a declinului de trei ori mai mare decât în sat.
Peste tot în Europa, strategia natalistă a populaţiei e centrată pe conceptul speranţei de viaţă la naştere, ceea ce împinge femeile să nască târziu şi puţini copii, încât rata de propagare a speranţei genealogice se înjumătăţeşte tot la 90 de ani. Asupra genealogiilor pluteşte ameninţarea stingerii („stingerea neamului“, cum spune ţăranul român).
Între 1990-1999 numărul de născuţi vii a fost în România „cu 1,3 milioane mai mic decât cel care ar fi rezultat din constanţa fertilităţii pe vârste la nivelul anului 1989“, se arată într-un raport al prof. Vasile Gheţău. Această populaţie este, în realitate, mai săracă sufleteşte, etalând puteri sufleteşti diminuate cu proporţia celor 1,3 milioane nenăscuţi (pentru care n-a mai avut resurse sufleteşti, n-a mai avut bucurie, n-a mai avut speranţe, n-a mai avut puterea să-i primească, întorcându-le spatele). Prin urmare, femeile au o putere sufletească diminuată cu proporţia celor 1,3 milioane nenăscuţi, încât putem spune că populaţia aceasta e mai săracă sufleteşte chiar dacă e mai bogată economic. Concluzia generală a referenţilor de la acest simpozion a fost aceasta: corpul demografic rural pierde femei, pierde copii şi adolescenţi, pierde mame imediat după naştere, pierde copii imediat după naştere şi după primul an de la naştere prin efectele căderii plafonului demografic. Toate aceste aspecte reprezintă un tip special de indicatori ai oboselii etnice, cu termenul lui N. Iorga. Oboseala poporului român este de două ori mai accentuată în urban decât în rural, cum ne arată indicatorul ei cel mai sensibil, rata fertilităţii.
În România se naşte ca în Occident şi se moare ca în Eurasia. Ponderea celor care aduc un singur copil pe lume refuzându-i pe toţi ceilalţi prin metoda avortului (care este, de fapt, o pruncucidere camuflată) este de 24%. Examinarea comparativă a mortalităţii infantile şi materne arată un model de propagare care este acela al cascadelor de la Elba spre Vladivostok. Moartea în cascade se referă la un model de propagare prin creştere bruscă a mortalităţii de la o zonă la alta, de la o epocă la alta. Fenomenul cascadei mortalităţii capătă relevanţă socială atunci când, de la o perioadă la alta sau de la o zonă la alta, consemnăm creşteri bruşte şi semnificative ale ratei mortalităţii. Vorbim, aşadar, despre cascade ale mortalităţii atunci când sunt întrunite cele două condiţii: 1) ponderea celor care mor creşte brusc de la o zonă la alta sau de la o epocă la alta; 2) persoanele aflate pe pragul morţii nu primesc nici o asistenţă care le-ar putea întoarce la viaţă. Fenomenele de cascadă se agravează, deci, acolo unde instituţiile de sănătate nu intervin eficient. Or, tocmai acesta este fenomenul societăţilor răsăritene, unde creşte brusc rata mortalităţii materne şi infantile comparativ cu Europa centrală şi cu cea occidentală. De la apus spre răsărit, consemnăm o creştere a viiturii morţii, care cade asupra populaţiilor cu greutate şi presiunea ameţitoare a unei cascade. Acesta este modelul de propagare a mortalităţii infantile şi materne dinspre apus spre răsărit. Cota celor ce mor din totalul acestor două categorii este, în aria ţărilor apusene, mică (sub 4 la mie), pe când în societăţile răsăritene trece de 15-20 la mie.
Trebuie să ne întrebăm ce anume aruncă 80% dintre judeţele rurale ale României într-un val de mortalitate infantilă care depăşeşte pragul Eurasiei, cel mai înalt în media ratelor de mortalitate infantilă (depăşit doar de Africa şi de unele ţări asiatice).
O anume ipoteză s-ar putea formula, şi ea poartă un iz militar, fiind avansată în principalul raport prezentat în cadrul sesiunii Academiei Române. {tim din ştiinţa militară că atunci când o armată are o proastă pregătire de război şi când n-are nici o logistică adecvată, ea va fi înfrântă, nu înainte de a fi masacrată. La fel se întâmplă cu populaţiile. Când acestea au o slabă pregătire pentru apărarea vieţii (ceea ce se numeşte „educaţie pentru viaţă“) şi o logistică de suport (instituţii medicale, corpul logistic cerut de acestea şi deci de războiul pentru apărarea vieţii), putem să ne aşteptăm la dezastre de tipul exploziei mortalităţii infantile.
Cultura instituţională a susţinerii şi slujirii vieţii (apărarea ei), a reproducerii (apărarea copilului), a maternităţii (pentru apărarea şi afirmarea acesteia), s-a dezintegrat în ţările care se confruntă cu puhoiul descris de cascadele mortalităţii infantile. Într-un sens mai restrâns, putem spune că instituţiile şi educaţia dedicate apărării vieţii, reproducerii (apărarea copilului), apărării şi afirmării maternităţii, s-au prăbuşit în ţările care se confruntă cu puhoiul mortalităţii infantile. Altfel spus, nu mai pot fi apărate casa, copiii, mamele, ceea ce arată că instituţia şi logistica protejării populaţiei, a comunităţii umane rurale nu mai funcţionează.
Când această instituţie coordonatoare lipseşte ori nu-şi face datoria, vom asista la o explozie a mortalităţii tocmai la nivelul acestor categorii vulnerabile: mamele, copiii, bătrânii şi persoanele cu neputinţe.

5.GLOBALIZAREA SI SISTEMUL FINANCIAR INTERNATIONAL

Numerosi analisti subliniaza frecvent cresterea formidabila a miscarilor de capital in economia mondiala in ultimele doua decenii; se mentioneaza totodata ponderea din ce in ce mai ridicata a capitalului privat in finantarea deficitelor din tarile in curs de dezvoltare. Dar daca asemenea cifre au semnificatie incontestabila, alte evenimente –precum crizele ce s-au succedat rapid in anii recenti– obliga la o examinare mai adanca a evolutiei sistemului financiar international. Si acest lucru voi incerca sa fac in randurile ce urmeaza. Voi incerca astfel sa evidentiez ceea ce mi se pare o carenta de fond a sistemului financiar international, care reclama un raspuns din partea celor care au prerogative in constructia aranjamentelor institutionale ce-l guverneaza.
O suita de crize financiare

Daca anii 80’ au fost marcati de caderea bursei din Tokio si a celei new york-eze (in 1987) deceniul urmator a fost presarat cu crize valutare si financiare. In primii ani 90’, mecanismul cursurilor de schimb (ERM) din UE –precursor al Uniunii Monetare—a fost supus unor mari  tensiuni, care s-au soldat cu iesirea din “tunel” a lirei sterline, a lirei italiene si a escudo-ului portughez. A urmat prabusirea peso-ului mexican in toamna anului 1994, care a evidentiat fragilitatea starii financiare a tarii, ce miza pe finantari pe termen din ce in ce mai scurt (speculative) ale deficitului bugetar. A urmat la cativa ani marea criza financiara din Asia de Sud Est, declansata de prabusirea baht-ului tailandez in toamna lui 1997. Aceasta criza, care a avut ca efect dinamici economice negative pentru tari ce se obisnuisera cu rate inalte de crestere economica,  a ilustrat convingator periculozitatea contagiunii financiare in zona respectiva si in spatiul mondial. Tot aceasta criza a evidentiat dezavantajele practicarii de cursuri de schimb fixe atunci cand deficditele de cont curent sunt importante, iar finantatrea acestora se face cu intrari de capital pe termen scurt. De remarcat ca tarile asiatice, spre deosebire de cele din America latina, erau cunoscute pentru prudenta politicilor bugetare; sursa necazurilor lor s-a localizat in sectorul privat si in supraexpunerea fata de imprumuturi bancare pe termen scurt. La aceasta se cuvine sa adaug fragilitatea sistemelor financiar-bancare. In anul 1998 Rusia a cunoscut o criza financiara de proportii stopand plata la obligatiunile de stat emise pe piata interna (GKO); acea criza a tulburat alte piete financiare, inclusiv pe cele din America Latina, a facut necesara interventia Sistemului Federal de Rezerve pentru a preintampina o contaminare a sistemului bancar american (si nu numai) ca urmare a crizei fondului speculativ, hedge-fund, LTCM (Long Term Capital Management).
Evenimentele evocate mai sus pun in evidenta o volatilitate in crestere a fluxurilor financiare internationale, incertitudinea marita cu care se confrunta sistemele financiare nationale (locale). In acest context este interesant de precizat ca, la  reuniunea anuala a organismelor financiare internationale de la Hong Kong (in 1997), directorul general de atunci al FMI, Michel Camdessus, a suspus atentiei oficialilor din tarile participante o recomandare din partea institutiei pe care o reprezenta si anume, de a se accelera liberalizarea contului de capital. Acea recomandare, mai mult decat suprinzatoare avand in vedere turbulentele financiare din anii precedenti, era facuta in conditiile in care criza financiara din Asia de sud est izbucnise. Cum de era posibila o astfel de recomandare de politica economica si care puteau fi consecintele sale? Pentru a raspunde la o astfel de intrebare se cuvine sa analizam succint dificultatea alegerilor de politica macroeconomica intr-o economie deschisa.

5.1. “Trilema” politicii macroeconomice

Intr-o economie libera, de piata, un guvern are ca tinte preferate de politica economica stabilitatea preturilor si  cresterea economica. Intr-o economie deschisa se poate face apel la mai multe instrumente cu ajutorul carora sa se urmareasca obiectivele mentionate; intre aceste instrumente se numara politica monetara (controlul lichiditatii, rezervele obligatorii, rata de scont), cursul de schimb, politica fiscala, controlul miscarilor de capital, tarifele comerciale, etc. Combinatia de instrumente de politica economica, asa numitul “policy-mix”, trebuie sa tina cont de eficacitatea comparata a fiecaruia dintre instrumente, iar aceasta eficacitate relativa nu poate face abstractie de mediul in care se construieste politica. Prin mediu facem referire la aranjamentele institutionale din interirorul econnomiei si deschiderea sa functionala fata de spatiul extern. Aranjamentele institutionale determina interventia statului in economie, dimensiunea sectorului public ca si a asistentei sociale, in timp ce gradul de deschidere functionala se masoara prin libertatea de circulatie a factorilor de productie (forta de munca si capital).
Din punct de vedere al analizei noastre ceea ce ne intereseaza este modul in care guvernatii  nationali pot urmarii tintele de inflatie si crestere economica. Analiza teoretica cat si experienta practica arata ca, in acest scop, nu pot fi utilizate simultan, ca instrumente macroeconomice, un curs de schimb fix, o politica monetara autonoma  si  miscari de capital libere (contul de capital sa fie liberalizat); este ceea ce cunoscatorii in materie numesc “trinitatea imposibila”, iar Maurice Obstfeld si Alan Taylor au calificat ca fiind “trilema economiei deschise”. Daca se utilizeaza un curs de schimb fix –care sa potoleasca inflatia–, pentru ca politica monetara sa aiba eficacitate este necesar ca miscarile de capital sa fie restrictionate. Altminteri, fluxurile financiare ar submina efortul de control al lichiditatii, ar anula intentia de folosire a dobanziilor ca mijloc de a influenta activitatea economica.  Daca se renunta la autonomia politicii monetare (asa cum se poate intampla cu o tara mica care isi leaga moneda nationala de cea a unui vecin mare), se poate practica un curs de schimb fix si o liberalizare a miscarilor de capital. Un curs de schimb fluctuant, pe de alta parte, permite politicii monetare sa-si mentina autonomia, iar miscarile de capital pot avea un grad ridicat de libertate.
Desi mesajul analizei teoretice pare sa fie fara dubiu, alegerile de politica concreta nu sunt simple din cel putin doua motive. Pe de o parte, aceasta analiza este simplificatoare; ea nu face distinctie intre un mediu economic in care ajustarile sunt rapide si fara costuri deosebite si un mediu in care exista asimetrii si rigiditati importante. Acesta este si motivul pentru care specificul conditiilor din tarile in curs de dezvoltare a nascut o abordare structuralista, neo-structuralista in varianta moderna. Pe de alta parte, miscarea fluxurilor financiare, speculative sau nu, este determinata atat de elemente rationale cat si de irational. Ambele seturi de motivatii pot conduce la instabilitate majora. Limbajul economistilor contine o expresie draga lor, “fundamentale macroeconomice”, care sunt insa adesea insuficiente pentru a explica giratii valutare extreme. Celebra a ramas in acest sens formularea lui Alan Greenspan de acum cativa ani, atunci cand el a avertizat asupra imprudentei de a privi ascensiunea bursei new yorkeze ca un trend fara sfarsit; el a vorbit de o “exuberanta irationala”, care a si devenit titlul unei carti semnate de un reputat finantist. Nu este lipsit de interes sa mentionez ca amploarea miscarii capitalurilor in economia mondiala, fata de fluxurile comerciale, nu a lasat indiferenta analiza teoretica. Astfel, anii 50’ si 60’ au privilegiat modelele de sorginte neokeynesiana ce se bizuiau pe diagrama IS-LM-BP (modelele de tip Mundell-Fleming) si in care fluxurile comerciale aveau putere explicativa majora. In deceniile urmatoare s-au dezvoltat modele ce au incercat sa incorporeze miscarile de capital nu ca simple finantari ale dezechilibrelor comerciale si de cont curent, sau ca simple reactii la diferentialul dobanzii; modelele noi priveau banul ca un activ financiar, care poate fi detinut in tara sau in strainatate, iar ajustarile se faceau in functie de preferintele agentiilor in a-si modifica portofoliile (stocurile) de active –deci intervine distinctia intre fluxuri si stocuri. Astfel se poate explica de ce o tara care acumuleaza datorii externe mari este pasibila de a nu mai putea obtine finantare externa chiar daca ar oferii remuneratii foarte avantajoase la obligatiunile pe care le lanseaza. Este usor de intuit ca nevoia de a face apel la astfel de modele a sporit pe masura ce ponderea fluxurilor determinate de randamentelor investitiilor financiare a crescut in ansamblul miscarilor de capital –care la randul lor au devansat cu mult comertul international.
Dar, in judecarea pertinentei diverselor combinatii de politica macroeconomica intervine si starea concreta a unei economii, care depinde fie de factori conjuncturali, fie de conditii structurale. Este de o eviudenta izbitoare faptul ca miscarile libere de capital caracterizeaza mai ales tarile dezvoltate, care beneficiaza de institutii solide, inclusiv de sisteme financiar bancare puternice.  Tarile in curs de dezvoltare, cu institutii slabe, sunt prin definitie vulnerabile si incapabile sa faca fata unor miscari de capital de mare amplitidine si volatile. De aceea, numerosi teoreticieni, de sorginte veche sau mai noua, au recomandat acestor tari multa prudenta in deschiderea (liberalizarea) pietelor financiare, a contului de capital. Se vorbeste despre o asimetrie in acest sens, liberalizarea miscarilor de capital –in situatia tarilor sarace, cu institutii neperformante—sa urmeze liberalizarii contului curent, fluxurilor comerciale. De aici se poate judeca cat de starniu a parut recomandarea facuta de FMI unor tari in cursul deceniului 90’.
Mai sus aminteam de situatia concreta a unor economii si influenta acesteia asupra aranjamentelor institutionale care afecteaza fluxurile comerciale si de capital. Este bine cunoscut ca aranjamentele postbelice –Bretton Woods si Planul Marshall—au tinut cont de nevoia de reconstructie economica din Europa de Vest si de “foamea de dolari” a acelei regiuni; acele aranjamente se bizuiau pe cursuri de schimb fixe, dar ajustabile, libertatea fluxurilor comerciale (cu anumite restrctii ) si controlul miscarilor de capital. Mai jos vom face o scurta incursiune isorica in evolutia sistemului financiar international, care are relevanta pentru situatia din zilele noastre.

5.2. Evolutia sistemului financiar international.

Cine afirma ca nicicand sistemul economic mondial nu a fost mai liber ca acum  se cuvine sa fie mai circumspect, sa-si nuanteze asertiunea. Ultima parte a secolului trecut, cu o Pax Britanica care asigura o anume “ordine” in interiorului imperiului si nu numai, a avut ca trasaturi esentiale o mare libertate a comertului,  a fluxurilor de capital si nu in cele din urma, o circulatie libera a oamenilor. Mai ales ultimul aspect arata de ce un verdict nu este usor de dat. In deceniile postbelice (dupa al doilea razboi mondial) tarile dezvoltate si-au ferecat bine frontierele in fata posibililor imigranti, cei admisi fiind un numar foarte mic in raport cu cel al doritorilor de a imigra. Este adevarat ca nu se poate pune pe acelasi plan ordinea asigurata de Anglia victoriana in si intre coloniile sale, sau cea asigurata de Franta in interiorul imperiului ei colonial, cu ceea ce inseamna sistemul international actual, care este format din aproape 200 de state suverane. Se poate vorbi despre o Pax Americana in virtutea statutului de hegemon al SUA, a fortei sale economice, financiare si militare de necontestat la fine de secol XX[15], dar natura exercitarii influentei este diferita de cea a puterilor coloniale amintite.  Daca ar fi sa particularizam globalizarea din zilele noastre ar trebui sa reliefam impactul noilor tehnologii comunicationale (internet-ul), al inovatiilor financiare (ca efect al integrarii pietelor de capital) si al unor aranjamente institutionale care au liberalizat fluxuri comerciale si financiare; aceasta globalizare mareste varietatea in productie si consum.
Revenind la perioada epitomizata de Anglia victoriana, aceasta s-a caracterizat prin functionarea etalonului aur (the Gold Standard)  si o stabilitate considerabila a cursurilor de schimb. Ajustarile dezechilibrelor comerciale se faceau prin miscari de lichiditate, care atrageau dupa sine fluctuatii ale preturilor si mai putin ale activitatii economice –fara sa poata fi insa evitate crizele economice. Este de remarcat ca evolutiile nominale in jos ale preturilor si salariilor, ceea ce ar ilustra o flexibilitate deosebita a preturilor produselor si factorilor de productie (salariilor), pot fi puse pe seama inexistentei unor organizatii muncitoresti puternice.
Se poate afirma ca nasterea statului asistential si dezvoltarea miscarii sindicale au schimbat radical datele cadrului de formulare a politicii economice in perioada interbelica. Piata muncii “organizata”, devenita din ce in ce mai rezistenta la o dinamica negativa a salariilor ca si asistenta sociala in crestere au facut ca ajustarea la socuri externe (dezechilibre ale balantei) sa se faca altfel. De aici a rezultat si tentatia guvernelor de a renunta la angajamentul de convertibilitate in aur  a monezilor nationale, de a recurge la devalorizari si a utiliza masuri protectioniste.Astfel se explica recrudescenta protectionismului, instabilitatea cursurilor de schimb si aparitia premizelor pentru marea criza financiara din anii 1929-1933 –asa numita “Marea Depresiune”. Aceasta criza globala a evidentiat cat de fatala poate fi contagiunea, transmisia undei de soc din Europa catre SUA fiind de nestopat.
Inca din timpul celui de-al doilea razboi mondial (anii 1940-41) reprezentati ai celor doua mari puteri aliate, Marea Britanie si SUA, au inceput se gandeasca arhitectura sistemului financiar international pentru perioada post-belica. Lectiile perioadei inter-belice erau: cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesiva; miscarile de capital necontrolate cauzeaza si ele perturbatii mari; este nevoie de un cadru care sa favorizeze comertul international si sa evite rezboaiele comerciale. La aceste consttari sa adauga un motiv suplimentar serios si anume, nevoia acuta de refacere economica, de reconstructie dupa un razboi care se dovedea a fi devastator pentru beligeranti. Lectiile erau clare si totusi punctele de vedere intre cele doua delegatii nu erau identice. Americanii, prin vocea mai ales a oficialului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter White pleda pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb si fluxuri comerciale si de capital libere; era vorba de o pozitie ce reflecta forta economiei americane in preajma si dupa al doilea razboi mondial ca si interesele sale specifice. In schimb, britanicii, aflati sub bagheta intelectuala a marelui economist John Maynard Keynes (poate cel mai influent economist al secolului XX), gandeau prin prisma unei viziuni  mai aproape de realitatea economica a unei Europe; un continent  distrus de razboi, unde guvernele aveau nevoie de un numar cat mai ridicat de mijloacee pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari fiind preocupate si de costurile ajustarii pentru o populatie istovita.[i] Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb si de dezvoltare a relatiilor comerciale, dar prevedea “cursuri ajustabile” si posibilitatea de a impune restrictii comerciale si controale asupra miscarilor de capital, in anumite circumstante. Se poate afirma ca intalnirea dintre cele doua pozitii exprima, pe de o parte, viziuni analitice diferite (pozitia americana, mai “liberala” in acceptia europeana, sau mai neoclasica/monetarista in terminologia economica si o pozitie britanica profund keynesista, care era obsedata de somaj ridicat ), iar pe de alta parte, interese care nu coincideau in multe privinte. Din acest punct de vedere merita sa mentionez dorinta firmelor americane de a inlatura pozitia priviliegiata a celor britanice in interiorul Commowealth., ceea ce ar fi prespus un comert nesatanjenit de “preferinte imperiale”. Dar comertul liber era vazut de americani si ca o modalitate de a mari interdependentele dintre state care, astfel, ar fi capatat interese mai statornice de a evita conflicte armate intre ele. In final s-a ajuns la un compromis, care a incercat sa concilieze cele doua pozitii si care s-a regasit in acordurile de la Bretton Woods (din 1944), in statutele celor doua organizatii financiare specializate – Fondul Monetar International si Banca Mondiala.
Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca “ reguli ale jocului”  functionarea de cursuri fixe dar ajustabile (adjustable pegs) in conditii speciale si posibilitatea de a aplica restrictii comerciale in anumite conditii, din perspectiva ajustarii balantei de plati. Totodata se acceptau controale asupra miscarilor de capital. Trebuie remarcat ca ajustarea de curs de schimb prezuma existenta unui “dezechilibru fundamental al balantei de plati” si un acord din partea FMI, aceasta conditie dorind sa previna o cursa a devalorizarilor. Daca FMI si Banca Mondiala urmau sa se ocupe de problematica financiara, pe termen scurt(ajustare de balanta de plati) si lung(dezvoltare economica), o alta organizatie, GATT (actuala Organizatie Mondiala a Conertului) trebuia sa se preocupa de ordonarea comertului international, de liberalizarea sa.
Oricate critici s-ar aduce astazi aranjamentelor de la Bretton Woos nu se pate contesta ca ele au introdus reguli folositoare in relatiile economice internationale plus functionarea a doua institutii care a marcat evolutia sistemului postbelic; aceste aranjamente au contribuit de asemenea la refacerea economica a tarilor vest-europene dupa razboi. In timp insa, s-a manifestat o presiune in crestere spre relaxarea restrictiilor, a regulilor de baza. Pe fondul dezvoltarii schimburilor de produse si servicii in economia mondiala si, implicit, al multiplicarii dezechilibrelor conturilor comerciale, in conditiile cresterii masive a fluxurilor de capital, presiunea catre flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Sa ne amintim ca acei ani au insemnat dezvoltarea pietei euro-valutelor, eliminarea unor restrictii la fluxurile de capital, dar si dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustari de balanta de plati de anvergura. In cazul SUA, de pilda, dezechilibrul comercial mare se datora, in special, razboiului din Vietnam, care a fost finantat de Administratie aparent fara dificultate, in virtutea privilegiului tarii de a furniza moneda de rezerva.  Totul a culminat cu decizia SUA de a renunta la convertibilitatea in aur a dolarului (in 1971); acel moment a semnalat intrarea intr-o era a fluxurilor flotante.
Dar nu numai pulsatia vietii economice a impins spre adoptarea de fluxuri fluctuante; inca din anii 50’ a izbucnit o intreaga controversa intre economisti cu privire la avantajele si dezavantajele cursurilor de schimb fixe versus cursuri fluctuante.Cert este ca adjudecarea in practica a fost decisa de imposibilitatea unor guverne de a apara niveluri de curs fara a risca pierderi considerabile de rezerve –mai ales acolo unde intrarile si iesirile de capital erau substantiale[21], iar diferentialul inflatiei era important. In Europe insa, chiar trecerea la cursuri fluctuante a sadit samanta pentru cautarea unei alternative institutionale, care sa favorizze stabilitatea economiilor europene si protectia fata de intemperiile spatiului mondial. Acesta a fost motivil pentru care un Helmut Schmidt si Valery Giscard d’Estaing au militat pentru crearea Ssistemului Monetar European (EMS), ca precursor al mecanismului curusurilor de schimb (ERM) si al Uniunii Monetare.

Lucrare elaborata de

TOMA ROXANA-MARIA

sub egida ISOP Bucuresti

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s