SĂRĂCIA AMENINŢARE MAJORĂ LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE

CUPRINS:

CUPRINS:    4
INTRODUCERE    6
CAPITOLUL 1    7
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SECURITĂŢII NAŢIONALE    7
1.1 Prezentarea conceptului de securitate    7
1.2 Dimensiunile securităţii    9
1.3 Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale    12
1.4. Buna guvernare condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii    15
C A P I T O L U L  2    18
SĂRĂCIA  –  AMENINŢARE  MAJORĂ  LA  ADRESA SECURITĂŢII  NAŢIONALE    18
2.1.  Sărăcia şi excluziunea socială. Factori de influenţă, indicatori, metode de determinare    18
2.2. Calitatea vieţii – cel mai important aspect al securităţii individului    21
2.3. Trendul sărăciei în România. Discrepante majore între mediul urban şi rural    23
2.4. Sărăcia în ansamblul ameninţărilor la adresa Securităţii Naţionale    28
C A P I T O L U L  3    30
NOI ABORDĂRI DUPĂ ADMITEREA ROMÂNIEI ÎN U.E.    30
3. 1. Aderarea  României  la  UE  şi  influenţa  sa asupra condiţiilor de viaţă  ale  populaţiei    30
3. 2. România  şi  Bulgaria,  cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană    32
3.3. Politicile publice europene cu rol în reducerea sărăciei    33
CONCLUZII    38
BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ    41

INTRODUCERE

În istoria modernă a omenirii, niciodată nu au existat atâtea elemente de incertitudine. În ciuda numeroaselor ipoteze emise în anii din urmă, puţini sunt capabili să întrevadă ce se va întâmpla pe termen mediu sau lung, iar ipotezele lor să se poată apropia de adevăr într-o cât mai mare măsură. Numărul mare de parametri şi valoarea lor oscilantă în cadrul ecuaţiilor de securitate conduc la concluzia că am intrat într-o epocă a insecurităţii strategice. Evoluţia acţiunilor teroriste de la nivelul unor acţiuni izolate la nivel de operaţiuni organizate în manieră militară a dus omenirea, şi implicit mediul de securitate, într-o stare de alertă deosebită.
Mediul de securitate, la nivel global, rămâne complex şi dinamic, cu evoluţii aparent contradictorii şi cu susprize de mari proporţii. Astfel, apariţia unor noi actori globali de securitate, cum sunt China, India, Iranul, Pakistanul, alături de noii actori nonstatali cu veleităţi globaliste, cum sunt organismele internaţionale de protecţie a mediului şi drepturilor omului, sau unele organizaţii teroriste, încă nebănuit de dezvotate şi de eficiente, face tot mai puţin predictibil mediul de securitate pentru următoarele decenii. Din nefericire, schimbările geopolitice care s-au produs la sfârşitul mileniului trecut au intervenit şi în procesul de renaştere a spiritului naţional şi identităţii confesionale.
Cu cât procesul globalizării continuă, situaţia este mai complicată, ceea ce înseamnă că nimeni nu se poate considera înafara jocului. Nevoia de autoprotecţie a unor state ar putea să provoace un alt treilea reflux al democratizării care să pună capăt celui de-al treilea flux al democratizării. În anumite zone ale lumii, printre care  şi Europa, ameninţarea militară a dispărut, iar cele de natură economică, socială, culturală, etc., se manifestă în mod diferit, în funcţie de interesele statelor sau grupărilor socio-culturale.

CAPITOLUL 1
CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA SECURITĂŢII NAŢIONALE

Când discutăm despre securitatea naţională şi ameninţările la adresa ei, mulţi sunt tentaţi să judece în termeni clasici: terorism, crimă organizată, spionaj. Dar când ai trei milioane de români peste hotare, din care două milioane concentraţi în Italia şi Spania, există un unghi nou de analiză a securităţii naţionale şi anume, sărăcia. Este cauza primordială a plecării milioanelor de români.
Am convingerea că sărăcia este un fenomen social deloc de neglijat, ce poate genera fenomene cu impact deosebit şi chiar fatal uneori (corupţie, infracţionalitate, crimă organizată) cu implicaţii profunde asupra securităţii naţionale, asupra funcţionării corecte şi continue a instituţiilor statului, a entităţilor economice, sociale sau culturale, asupra stării de sănătate fizică şi mentală a unei naţiuni, precum şi a gradului ei de cultură. Bunăstarea fiecăruia din noi este până la urmă, prin însumare, bunăstarea naţiunii şi cel puţin la fel de mult cum statul trebuie să vegheze la prezervarea ei, la fel suntem şi noi datori să-i asigurăm un trend ascendent. Este mult mai uşor să prevenim  un fenomen dacât să înlăturăm efectele acestuia, care de mute ori, când în joc sunt vieţi omeneşti, sunt incomensurabile.
1.1 Prezentarea conceptului de securitate
Securitatea naţională şi internaţională este, astăzi, un concept multidimensional . În condiţiile interdependenţei profunde, a devenit evident nu doar faptul că un stat nu se poate dezvolta având o existenţă şi o atitudine izolată, dar şi faptul că este tot mai greu de realizat o separare între  politica internă şi cea externă. Aşadar, securitatea în lumea globală nu poate fi asigurată exclusiv pe baze naţionale.
În ultima jumătate de secol, securitatea a fost abordată prin prisma politicii de forţă, a cursei înarmărilor, a balanţei de putere, a îngrădirii. Spre deosebire de statele guvernate de aşa-numita democraţie socialistă (cu partidul unic, economie de stat centralizată şi uniformizarea nivelului de trai a populaţiei), statele guvernate printr-o democraţie de tip liberal au înţeles că securitatea naţională trebuie să vizeze individul, a cărui contribuţie la crearea avuţiei naţionale trebuia cumva răsplătită. Un stat cu un nivel ridicat al securităţii înţelese din perspective militare devine vulnerabil în cazul în care securitatea abordată din punct de vedere economic nu se ridică la aceiaşi parametri (vezi cazul fostei U.R.S.S.). Privită la modul general, securitatea desemnează o stare caracterizată prin lipsa pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei, dar şi procesul de gestionare a acţiunilor care concură la realizarea unei asemenea situaţii. Ea trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, o societate să poată acţiona neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condiţiile respectării normelor interne şi internaţionale.
Din perspectiva realistă, securitatea poate fi definită ca fiind un produs al puterii, dar securitatea poate fi definită şi din perspectiva idealistă ca fiind un produs al păcii.
Securitatea poate fi privită din perspectivă naţonală şi internaţională. La rândul ei, ultima poate fi abordată din perspectivă: regională, continentală, globală.
Avem în vedere, când vorbim despre securitate, nu numai acele acţiuni care implică factorul militar (lupta împotriva terorismului, proliferarea armelor de distrugere în masă sau diversificarea actorilor implicaţi în comerţul cu armament), ci ne gândim şi la crima organizată, la sărăcie şi şomaj, la emigraţia ilegală şi dezastre ambientale, la lupta acebă pentru resurse naturale şi, în principal, pentru petrol (care au devenit, în fapt, adevărate lupte pentru putere). A început, prin urmare, să se afirme un nou concept, acela de “human security” – securitatea umană, securitatea individului. Conceptul a fost lansat prin intermediul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, în 1993, fiind înscris în raportul annual asupra dezvoltării umane.
Societatea umană, conform viziunii ONU, trebuie să treacă printr-un proces de transformare pe două niveluri, ceea ce înseamnă, pe de o parte, transferul accentului pus de la securitatea teritorială la cea a indivizilor şi, pe de altă parte transferul instrumentelor de realizare a securităţii de la acumularea de armament la dezvoltarea umană sustenabilă. Adică, securitatea umană presupune, în acest caz, contracararea unor ameninţări la adresa oamenilor, grupate după cum urmează :
–    securitatea economică – asigurarea unui venit minim necesar fiecărei persoane;
–    securitatea hranei – realizarea   accesului fizic şi economic la hrana de bază;
–    securitatea ecologică – apărarea indiviziilor în faţa degradării mediului şi a dezastrelor naturale;
–    securitatea personală – protejarea oamenilor de violenţa fizică, indiferent de sursa acesteia;
–    securitatea comunităţii – apărarea indivizilor în faţa tendinţelor de distrugere a valorilor tradiţionale şi de promovare a atitudinilor de violenţă etnică şi sectară;
–    securitatea politică – crearea şi garantarea unui mediu de viaţă bazat pe respectarea drepturilor şi libertăţilor omului.
1.2 Dimensiunile securităţii
Analizând curentele existente în domeniul studiilor de securitate, alături de componentele sistemului global, pot fi sintetizate următoarele dimensiuni ale securităţii:
A.    Dimensiunea politică.  Acest tip de exprimare a securităţii vizează două aspecte:
–    relaţia dintre stat şi cetăţenii săi;
–    relaţiile internaţionale ale statului respectiv .
Organizarea politică, în mod tradiţional şi în sensul de strategie şi program  de  guvernare, reprezintă atribute ale sistemelor naţionale, guvernele naţionale fiind responsabile în mod nelimitat de menţinerea securităţii şi prosperităţii economice a cetăţenilor lor, de apărarea drepturilor omului dar şi de protejarea mediului ambiental cuprins între graniţele naţionale. Activitatea politică poate, de asemenea, transcende graniţele naţionale datorită mişcărilor globale şi a activismului organizaţiilor neguvernamentale. Organizaţiile societăţii  civile intervin la nivel global, formând alianţe, folosind sisteme de comunicaţii globale şi exercitând activitati de lobby pe lângă organizaţiile guvernamentale internaţionale, dar şi pe lângă alţi actori ai scenei internaţionale, ocolind astfel guvernele lor naţionale. Globalizarea politică presupune o descentralizare a deciziei şi acţiunii politice, atât în favoarea nivelului sub-naţional, dar şi a celui supra-naţional. În acest sens, vorbim de local – naţional – internaţional (adică zonal, regional şi global). Globalizarea politică presupune democratizare, dar aceasta se realizează diferit pe planul intern faţă de cel internaţional.
B.    Dimensiunea economică a securităţii este o problemă deosebit de controversată şi politizată. Securitatea economică este o componentă esenţială a securităţii naţionale, cel puţin  la fel de importantă precum dimensiunea militară, reprezentând astfel un important factor de risc.
Rezervele de hrană constituie un factor important al securităţii economice. Securitatea alimentară este definită, în cele mai multe cazuri, prin accesul oamenilor, oriunde s-ar afla ei, din punct de vedere al locaţiei geografice, la o cantitate de hrană care să corespună necesităţilor zilnice ale vieţii şi sănătăţii. De fapt, este vorba de acces economic şi fizic la resursele de hrană. Lipsa acestora, asociată cu un regim abuziv, determină deplasări masive ale populaţiei, migrări ilegale, dezrădăcinări însoţite adeseori de incapacitatea de adaptare şi integrare în comunităţi de cele mai multe ori total diferite de cele de provenienţă.
Corupţia este un alt element care generează instabilitate sub aspect economic şi social. Aceasta afectează rata de creştere a unei economii, denaturând instituţiile interne şi externe, acţionează asupra calităţii creşterii economice. Fenomen caracteristic existenţei la nivel global, corupţia se manifestă totuşi diferit, în funcţie de gradul de dezvoltare economică al fiecărei entităţi statale, care determină la rândul lui amploarea cu care se manifestă corupţia .
C.    Dimensiunea socială  poate fi analizată în termeni de populaţie cu tot ceea ce înseamnă şi presupune:
•    expresia cantitativă – numărul populaţiei, rata de creştere, de deces;
•    expresia calitativă – nivel de şcolarizare, grad de pregătire profesională;
•    nivel de trai – durata medie a vieţii, venitul pe cap de locuitor;
•    legislaţie referitoare la politicile sociale.
În afara celorlalte expresii ale securităţii, dimensiunea socială nu poate fi tratată în mod separat. Analiza comparativă la rece a unor cifre nu este suficientă. Potenţialul uman reprezintă o sursă primară a dezvoltării. Dar gradul de contribuţie al factorului uman se află sub incidenţa unor puternice tendinţe care conduc la dezechilibre: explozia demografică disproporţionată pe diferite zone geografice, polarizarea demografică, îmbătrânirea populaţiei, sărăcirea populaţiei.
Înainte de a fi o problemă socială gravă, sărăcia este o problemă geopolitică: nu numai că nu s-au găsit soluţii de rezolvare, dar chiar şi metodele de atenuare nu şi-au dovedit eficienţa .
D.    Dimensiunea culturală. Sunt posibile ameninţările la adresa dimensiunii culturale a securităţii din cauza iniţierii şi aplicării unor politici, având ca rezultat „îngrădirea” fizică şi spirituală a populaţiei indigene sau ca urmare a omogenizării forţate a unor populaţii diverse în scopul creării unei (pretinse) stabilităţi politice.
Religia reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte ale dimensiunii culturale a securităţii. Ea este o componentă importantă a culturii politice în multe ţări, şi datorită puterii ei de a legitima autoritatea laică.
Pretinzând că se află deasupra lumii pământeşti, religia mai degrabă oferă decât primeşte legitimitate.
O cultură politică din care religia era complet eliminată au încercat să construiască statele comuniste. Religia nu avea nici un rol în construcţia socialismului şi în formarea omului nou, fiind doar „un atribut al acelor nefericiţi care erau forţaţi să îndure fărădelegile capitalismului”. Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, statele est-europene, foste comuniste, au repermis, în mod oficial, exprimarea tradiţiilor religioase în legătură cu care comunismul a eşuat în efortul sau de a le elimina.
Simultan cu renaşterea Ortodoxiei în republicile slave şi în România, o renaştere islamică a traversat Asia Centrală, urmărindu-se afirmarea identităţilor pe care Moscova le suprimase timp de decenii.
Adevărata redeşteptare globală a religiei s-a produs câteva decenii mai devreme, începând cu a două jumătate a secolului al XX-lea, când modernizarea sub expresie economică şi socială a devenit globală în amploare. Astăzi, importanţa religiei se evidenţiază dramatic prin resurgenţa Islamului, miscărilor fundamentaliste de inspiraţie islamică răspândindu-se într-un ritm rapid, deoarece par să răspundă nevoilor umane resimţite o perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată. Se constată astăzi o incapacitate a Islamului de a se insera în civilizaţia democratică, existând în acelaşi timp şi o formă de neputinţă a acesteia din urmă de a da o replică deplină atacurilor totalitare, fie ele politice,religioase sau politico-religioase.
E.    Dimensiunea ecologică. Este tot mai evident faptul că în ultimii ani, omenirea se află într-o profundă criză ecologică. Problemele de mediu care transcend graniţele (prin aer, curenţi acvatici, turism sau comerţ mondial) fac ca instrumentele propuse de guvernele naţionale în vederea administrării acestor noi provocări la adresa securităţii să devină ineficiente.
Se constată o serie de provocări majore în domeniu, după cum urmează:
–    comercializarea naturii, consecinţă a globalizării economice şi reducerea păturii forestiere în scopul defrişării terenurilor pentru agricultură şi a folosirii lemnului drept combustibil sau cherestea; comerţul/traficul cu produse exotice ale vieţii sălbatice; distrugerea  graniţelor naturale şi răspândirea unor specii care pot să agreseze speciile native (speciile invadatoare reprezintă o a două mare ameninţare, după distrugerea habitatului, pentru varietatea vieţii pe pământ);
–    confruntarea dintre mediu şi Organizaţia Mondială a Comerţului: cu toate concesiile şi promisiunile oferite ecologiştilor, prin obiectivul privind protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă, nu au fost elaborate strategii reale privind asigurarea unui echilibru în cadrul relaţiei dintre liberalizarea comerţului şi protecţia mediului;
–    pericolul unor confruntări militare devastatoare.
Sunt şi ameninţări la adresa existenţei umane, din partea mediului natural, care nu sunt rezultatul acţiunii umane.  Vorbim aici de cutremure şi erupţii vulcanice, de celebrele de acum tsunami şi uragane, de căderile de meteoriţi.
1.3 Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale
La adresa securităţii naţionale a României, riscurile şi ameninţările sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene. În aceste condiţii, deşi pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenţionale este foarte puţin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilităţi majore la adresa securităţii proprii şi a capacitaţii de acţiune pentru îndeplinirea obligaţiilor internaţionale asumate. Se înscriu în această categorie şi riscurile ce privesc securitatea şi apărarea frontierelor, în condiţiile în care segmente importante ale graniţelor României reprezintă şi frontiera estică a celor două organizaţii. În acelaşi timp, însă, o serie de ameninţări noi, asimetrice, de natură militară sau non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor informatice sau informaţionale, generate preponderent din mediul internaţional, dar şi – într-o anumită măsură – de cel intern, tind să sporească sub raportul gradului de pericol şi al probabilităţii de producere, şi pot afecta grav starea de securitate a cetăţenilor români, a statului român sau a organizaţiilor din care România face parte. Pericolul creat de astfel de evoluţii negative poate fi substanţial potenţat în cazul asocierii lor, îndeosebi în condiţiile în care graniţele dintre ameninţările globale şi cele regionale, precum şi între cele externe sau interne, tind să devină tot mai difuze.
Principalele riscuri şi ameninţări ce pot pune în pericol securitatea naţională a României, valorile şi interesele sale ca stat membru al comunităţii europene şi euroatlantice sunt:
Terorismul internaţional: Atacurile teroriste din 11 septembrie 2002 asupra unor obiective – simbol ale civilizaţiei şi puterii americane, acţiunile de aceeaşi natură ce i-au urmat în Europa şi  alte regiuni ale lumii, dovedesc faptul că terorismul internaţional, structurat în reţele transfrontaliere, reprezintă cea mai gravă ameninţare la adresa vieţii şi libertăţii oamenilor, a democraţiei şi a celorlalte valori fundamentale pe care se întemeiază comunitatea democratică a statelor euroatlantice.
Proliferarea armelor de distrugere în masă: Armele nucleare, chimice, biologice şi radiologice constituie o altă ameninţare deosebit de gravă şi raportul potenţialului de distrugere, în condiţiile în care: accesul la astfel de mijloace devine tot mai uşor din punct de vedere tehnologic, iar tentativa dobândirii lor sporeşte ameninţător; unele state posesoare dezvoltă noi tipuri de mijloace de luptă, în timp ce se amplifică preocupările pentru perfecţionarea mijloacelor de transport la ţintă; evoluţiile doctrinare acreditează tot mai frecvent posibilitatea folosirii unor astfel de mijloace în cadrul operaţiunilor militare, eficienţa controlului unor guverne asupra mijloacelor de luptă existente, componentelor în curs de realizare şi tehnologiilor de fabricaţie scade alarmant. Concomitent, scad garanţiile de comportament iresponsabil al autorităţlor care intră în posesia lor, îndeosebi în cazul regimurilor animate de ideologii politice sau religioase extremiste.
Conflictele regionale: În pofida evoluţiilor pozitive din ultimul deceniu şi jumătate, evoluţii care au făcut din Europa un loc mai sigur şi mai prosper, arealul strategic în care este situată România este încă bogat în conflicte locale cu puternice implicaţii pentru pacea şi securitatea regională şi europeană. Produs al dezmembrării, mai mult sau mai puţin violente, a unor state multinaţionale din zonă, conflictele inter-etnice sau religioase au un puternic substrat politic şi reprezintă o ameninţare gravă la adresa securităţii regionale, chiar dacă, în urma unor importante eforturi ale comunităţii internaţionale, majoritatea acestora sunt ţinute sub control. Prin numărul lor mare, aceste conflicte – alături de alte stări tensionate, tendinţe separatiste, dispute teritoriale şi situaţii de instabilitate prezente în proximitatea României – generează incertitudine, determină irosirea resurselor şi perpetuează sărăcia.
Criminalitatea transnaţională organizată reprezintă o ameninţare globală în evoluţie, care a dobândit capacitatea de a influenţa politica statelor şi activitatea instituţiilor democratice. Ea constituie atât o expresie a proliferării unor fenomene negative care se amplifică în condiţiile globalizării, cât şi o consecinţă directă a gestionării ineficiente a schimbărilor politice, economice şi sociale profunde care s-au produs în Europa centrală, de est şi de sud-est în procesul de dispariţie a regimurilor comuniste.
În procesul de consolidare a stabilităţii şi securităţii noilor democraţii din Europa centrală, de est şi de sud-est, un rol important revine capacităţii statelor şi a societăţilor de a promova o gestiune eficientă a treburilor  publice, de a garanta exercitarea responsabilă şi eficientă a puterii, în deplin acord cu principiile democraţiei şi cerinţele respectării drepturilor omului. Expresia publică a acestor exigente este buna guvernare, domeniu în care în România – ca şi  în majoritatea statelor din această regiune – s-au înregistrat, în anii care au trecut de la prăbuşirea regimurilor comuniste,  progrese însemnate. Noile democraţii din această regiune continuă, însă, să se confrunte cu numeroase fenomene negative care afectează calitatea actului de guvernare. În acest context, guvernarea ineficientă – efect al deficitului democratic şi al corupţiei instituţionale ce se reflectă în manifestări de clientelism politic, ineficienţa administraţiei publice, lipsa de transparenţă şi de responsabilitate publică, de birocraţie excesivă şi tendinţe autoritariste – subminează încrederea cetăţenilor în instituţiile publice şi poate constitui o ameninţare majoră la adresa securităţii statelor. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale pot fi amplificate de existenţa unor vulnerabilităţi şi disfunctionalităţi, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendinţele negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistenta stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale, proporţia redusă, fragmentarea şi rolul încă insuficient al clasei de mijloc, organizarea vieţii economico-sociale; fragilitatea spiritului civic şi a solidarităţii civice; starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii populaţiei; carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii , angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea problemelor de securitate .
1.4. Buna guvernare condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii
Buna guvernare constituie o condiţie esenţială a securităţii şi prosperităţii, instrumentul prin care democraţia trece din planul conceptelor şi al teoriilor, în planul vieţii reale. Ea este unitatea de măsură cumulativă prin care viaţa socială validează rezultatul alegerilor democratice, probează realismul programelor şi capacitatea forţelor politice de a-şi îndeplini promisiunile, cu stricta respectare a standardelor democratice. Buna guvernare evaluează succesul măsurilor de combatere a insecurităţii, inechităţii şi sărăciei şi stabileşte corecţiile necesare.
Principalii factori implicaţi în acest proces sunt statul şi societatea civilă, statul de drept reprezentând o caracteristică esenţială a bunei guvernări. Organismele statului care participă la realizarea bunei guvernări democratice sunt: puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească, autorităţile publice locale. Actorii nestatali principali sunt: partidele politice; sindicatele, patronatele şi alte organizaţii profesionale; organizaţiile non-guvernamentale şi alte forme de participare ale societăţii civile; organismele de conducere a companiilor de interes public; mass-media.
Experienţa trecutului arată că buna guvernare s-a aflat uneori în pericol, ca urmare a activităţii unor grupuri de interese nelegitime sau forţe nedemocratice care – folosind vulnerabilităţile sistemului – au încercat să influenţeze exercitarea puterii în folos propriu, ori să schimbe puterea democratică prin acţiuni violente sau anarhice. Prin amploarea lor, unele dintre acţiunile de acest fel au întârziat îndeplinirea unor obiective strategice vitale ale României, îndeosebi cele privind integrarea în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euroatlantice.
Eficienţa administraţiei publice constituie o condiţie esenţială pentru asigurarea securităţii şi prosperităţii cetăţenilor României. Procesul de aderare la Uniunea Europeană a pus în evidenţă faptul că atât eficienţa reală a ad-ministraţiei, cât şi imaginea publică a acesteia pot fi afectate de o serie de factori, între care: corupţia; birocraţia excesivă; expertiza redusă în domenii de importanţă vitală; lipsa de realism a unor programe; insuficienta autoritate şi eficienţă a justiţiei; capacitatea redusă de absorbţie a fondurilor europene.
Eliminarea sau corectarea acestor aspecte reprezintă o prioritate majoră. În prezent, România are instituţii democratice mai puternice, aflate într-un proces dinamic de consolidare şi perfecţionare, capabile să asigure funcţionarea normală a statului. Economia de piaţă funcţională, instituţii credibile şi respon-sabile aflate în slujba cetăţeanului, justiţie independentă şi structuri corespunzătoare pentru aplicarea legii sunt reperele majore ale unei funcţionări stabile şi democratice a statului, pe baza valorilor şi principiilor ce definesc statutul României de ţară membră a comunităţii europene şi euroatlantice. Din această per-spectivă, orice derapaj major în asigurarea unei asemenea calităţi în acţiunea administraţiei poate fi privit ca posibil risc la adresa securităţii naţionale. Factorii de risc identificaţi în ultimii ani în funcţionarea coerentă, eficientă şi în spiritul deplin al democraţiei şi legalităţii, a componentelor strategice ale administraţiei publice reprezintă – în viziunea actualei strategii – ţinte de permanentă analiză şi acţiune.
În acelaşi timp, calitatea şi capacitatea de acţiune a administraţiei publice au generat o serie de preocupări vizând calitatea şi eficienţa procesului de aderare. Exigenţele aderării şi nevoia asigurării compatibilităţii funcţionale cu sistemul Uniunii Europene impun o serie de acţiuni având ca scop: consolidarea instituţională şi a credibilităţii administraţiei publice; funcţionarea sa în deplină transparenţă şi cu respectarea strictă a legalităţii; implementarea efectivă a unor politici privind descentralizarea şi autonomia locală.
O administraţie publică democratică şi eficientă presupune îmbunătăţirea radicală a capacităţii instituţionale la nivel central şi local, în condiţiile în care numai prin folosirea corespunzătoare a pârghiilor administrative – respectiv prin asigurarea transparenţei, corectitudinii şi responsabilităţii în îndeplinirea funcţiei publice şi în cheltuirea banului public – se poate asigura creşterea reală a calităţii vieţii cetăţenilor. Pentru aceasta, instituţiile administraţiei publice trebuie să fie competente, suple, adaptabile la noile cerinţe şi puse în slujba cetăţeanului. În procesul de integrare europeană, ele trebuie să fie capabile să pună în practică politicile publice de dezvoltare regională şi să asigure folosirea integrală, eficientă şi legală a fondurilor structurale şi de sprijin.
Ca pilon major al bunei guvernări, consolidarea independenţei şi efi-cienţei justiţiei şi creşterea încrederii populaţiei în actul de justiţie reprezintă o altă prioritate importantă, menită să garanteze calitatea europeană a acestei activităţi. Direcţiile de acţiune în acest domeniu vor amplifica dezvoltările pozitive înregistrate, precum şi rezultatele confirmate de partenerii europeni în evaluările periodice. Este, însă, de înţeles faptul că justiţia – ca serviciu public – trebuie să parcurgă întregul program de transformare pentru a deveni eficientă şi credibilă. În contextul acestui efort naţional, instituţiile statului sunt chemate să asigure condiţiile necesare – legislative, organizatorice, umane şi materiale – pentru ca sarcina transformării radicale a justiţiei şi a creşterii aportului ei la îndeplinirea obiectivului strategic de integrare să devină posibile.
Îndeplinirea acestor deziderate este sarcina primordială şi responsabilitatea majoră a organismelor competente care guvernează activitatea justiţiei, în condiţiile în care succesul procesului de integrare reală şi deplină a României în Uniunea Europeană depinde într-o măsură importantă de modul în care justiţia română îşi va proba independenţa, caracterul nepartizan, profesionalismul şi capacitatea de a acţiona conform exigenţelor statului de drept, precum şi eficienţa reală în lupta împotriva marii corupţii. Eforturile depuse în acest domeniu au avut ca rezultat principal reducerea substanţială şi punerea fenomenului corupţiei sub control, crearea mecanismelor adecvate de prevenire, descurajare şi contracarare, începutul unor modificări de mentalitate în rândul populaţiei şi un proces de schimbare a percepţiei publice.
În prezent, în lupta împotriva corupţiei, este imperativ necesar ca instituţiile să funcţioneze potrivit legii, să colaboreze şi să fie integrate într-un sistem în care informaţiile vitale trebuie să circule în mod profesionist, în condiţii de legalitate şi în mod oportun, responsabilităţile să fie clare şi să nu se suprapună, iar atribuţiile să fie îndeplinite în limitele legii, la timp şi cu eficienţă maximă .

C A P I T O L U L  2
SĂRĂCIA  –  AMENINŢARE  MAJORĂ  LA  ADRESA SECURITĂŢII  NAŢIONALE

În cazul în care instituţiile statului nu reuşesc să asigure protecţia cetăţeanului, securitatea naţională este grav ameninţată. Ne explicam în acest caz de ce probleme, precum şomajul, sărăcia sau lipsa unor resurse naturale (apa, gazele sau petrolul de exemplu) devin de o importanţă majoră pentru securitatea unui stat. În mod evident, aceste stări devin fără nici un dubiu cauza unor fenomene precum: infracţionalitatea, abandonarea învăţământului de către tineri, crima organizată, corupţia, degradarea stării de sănătate a populaţiei  prin lipsa accesului la sistemul asigurărilor de sănătate, la condiţii de viaţă şi igienă corespunzătore prin lipsa unei asigurări sociale de minimă decenţă.
2.1.  Sărăcia şi excluziunea socială. Factori de influenţă, indicatori, metode de determinare
Sărăcia este definită de Banca Mondială drept incapacitatea de a avea un standard de viaţă adecvat. Conform definiţiei ONU, săracii sunt acei oameni care nu se bucură de nivelul minim de trai compatibil cu demnitatea.
Nevoile de consum ale populaţiei au constituit şi constituie elementul prim în determinarea activităţilor, şi evoluţia lor a avut loc în strânsa dependenţă de nivelul şi structura producţiei de bunuri materiale şi spirituale.
Factorii care acţionează asupra nevoilor populaţiei sunt endogeni (necesitaţi biologice şi psihologice ale fiinţei umane), şi exogeni cu caracter istoric şi cutumian.
Interdependenţa dintre aceste două categorii de factori se manifestă concret în următoarele sensuri:
–    creşterea consumului de energie nervoasă şi diminuarea efortului muscular (creşterea automatizării şi cibernetizării);
–    ridicarea gradului de cultură;
–    creşterea nevoii de relaxare:
–    numărul populaţiei şi structura acesteia după diverse criterii;
–    urbanizarea şi consecinţele sale asupra modului de viaţă;
–    şomajul, stratificarea puternică a populaţiei în funcţie de avere, venituri care acţionează în mod direct asupra cererii, precum şi în domeniul inflaţionist cu implicaţii asupra volumului şi structurii cererii reale;
–    ecologia aşezărilor umane.
Evaluarea sărăciei presupune existenţa unui anumit nivel de trai predestinat şi bine definit, considerat drept prag de sărăcie. Pentru ca o persoană să nu fie considerată săracă trebuie ca nivelul sau de trai să atingă cel puţin acest prag. Este evident că există un nivel de consum pentru alimente, îmbrăcăminte, locuinţe etc., care, dacă scad sub anumite limite, compromit supravieţuirea individului pe termen scurt.
O parte din specialişti consideră pragul de sărăcie absolută ca fiind un prag de sărăcie de supravieţuire. Sărăcia, în sensul său absolut, se referă la condiţiile acute de privaţiune. Sărăcia primară (absolută) sau nivelul de subzistenţă este atins atunci când câştigurile totale sunt insuficiente pentru satisfacerea nevoilor minime de menţinere a randamentului fizic. Abordarea sărăciei cuprinde două elemente: individul cu problemele sale şi mediul în care acesta traieşte.
Din punct de vedere economic definirea sărăciei permite distincţia dintre săraci şi non-săraci prin raportare la nivelul veniturilor, reflectând posibilităţile de consum ale familiilor. Identificarea săracilor presupune un mijloc de evaluare a venitului sau consumului care să poată fi aplicabil întregii populaţii a unei ţări şi care să permită comparaţii internaţionale. Incapacitatea de a asigura un anumit nivel al consumului şi nu consumul scăzut în sine caracterizează sărăcia. Sărăcia nu înseamnă numai venituri mici şi lipsa de averi, ci înseamnă de asemenea, lipsa accesului la venituri mai mari şi la şanse de a acumula avere, la o educaţie mai bună, sau la şanse sporite de a găsi un loc de muncă. Un mijloc simplu de identificare a sărăciei este folosirea unui singur nivel de linie de demarcaţie dintre săraci şi non-săraci. Alte metode ar fi stabilirea de praguri diferenţiate pentru diverse categorii de populaţie sau considerarea unui nivel minim al consumului şi transformarea acestuia în nivel corespunzător de venit.
Pentru a analiza sărăcia se poate lua ca punct de plecare modelul neoclasic al posibilităţilor economice de alegere. Asociind sărăcia cu limita constrângerilor extreme definiţia încorporează o regiune mai largă a constrângerii economice derivată din teoria lui Milton Friedman privind venitul permanent. Conform acestui punct de vedere, sărăcia este o proprietate a situaţiei individului şi mai puţin o caracteristică a sa sau a modului său de comportament, sărăcia fiind asociată cu severa restrângere a posibilităţilor de alegere.
În contextul actual, putem afirma că ţara noastră se confruntă cu o situaţie economică destul de nesatisfăcătoare, context în care trebuie să fie asigurat un nivel minim de trai, care arată cantitatea, calitatea şi structura bunurilor materiale şi spirituale pentru o viaţă decentă şi civilizată, corespunzător veniturilor necesare pentru procurarea bunurilor respective.
Satisfacerea presupune asigurarea unui nivel minim de trai, în primul rând a nevoilor fundamentale ca de exemplu: cerinţe minime de hrană, vestimentaţie, locuinţe, servicii de instruire, sănătate şi cultură. Nevoile fundamentale nu se interpretează numai din punct de vedere fiziologic, ci şi subiectiv, el reprezentând satisfacţia consumatorului faţă de nevoile de  consum ceea ce înseamnă că el trebuie să aibă posibilitatea de a câştiga veniturile necesare pentru acoperirea consumului de bunuri şi servicii de bază. Metoda cea mai curent folosită pentru a defini un prag de sărăcie începe prin a determina unele nevoi de bază ale consumului, apreciate ca pertinente în domeniul comparaţiilor privind sărăcia. Nevoia fundamentală cea mai importantă este exprimată prin cheltuielile alimentare necesare pentru asigurarea consumului de energie nutritivă recomandat. Urmează apoi cheltuielile pentru bunuri nealimentare.
A.    Metoda energiei nutritive   fixează  un   număr  de calorii   de referinţă pentru
consumul de energie nutritivă, apoi sunt determinate cheltuielile pentru consum sau nivelul venitului care permite unei persoane să-şi asigure acest consum.. În general, această metodă nu permite să se stabilească un profil al sărăciei coerent, în sensul că pragurile de sărăcie pot fi diferite de la o grupa la alta. De fapt, relaţia dintre consumul de energie  nutritivă şi cheltuielile de consum nu este aceeaşi  de la o regiune (sector, dată) la alta. Ea variază în funcţie de gradul de bogăţie al populaţiei, nivelul său de activitate, preţurile relative,  existenţa de bunuri publice şi alte variabile. Această metodă nu permite ca diferenţele să poată fi considerate ca interesante pentru comparaţiile privind  sărăcia. Este de exemplu, foarte probabil ca familiile cele mai bogate să cumpere produse alimentare dintre cele mai scumpe: prin metoda energiei nutritive, aceasta înseamnă că pragul de sărăcie este fixat la un nivel ridicat în regiunile bogate. Deci comparaţiile privind sărăcia absolută dintre diferite sectoare, regiuni sau momente pot fi înşelatoare.
B.    Metoda determinării parţii din buget destinate alimentaţiei.  Această metodă, se estimează mai întâi pentru fiecare subgrup costul unui număr de alimente care furnizează aportul de energie necesar. Apoi se împarte suma obţinută la partea din buget, reprezentând suma cheltuielilor totale destinate alimentaţiei de către un grup de familii considerate ca probabil sărace, de exempu  primele 20% cele mai sărace familii din fiecare subgrup.
Utilizarea unui profil al sărăciei incoerent poate fi de asemenea, îngrijorătoare în cazul în care populaţia se poate deplasa între diferitele grupe considerate, ca de exemplu în cazul unui exod rural. O persoană îşi poate ameliora nivelul de trai părăsind o regiune pentru o alta, în timp ce sărăcia măsurată înregistrează o creştere.
2.2. Calitatea vieţii – cel mai important aspect al securităţii individului
Calitatea vieţii ca şi concept a fost lansat în anii ’60  de societăţile cu un nivel ridicat de dezvoltare şi care urmăreau creşterea mult mai rapidă a bunăstării .  Modalitatea în care să fie orientată masa de resurse materiale de care dispuneau pentru asigurarea unei vieţi de calitate, reprezenta una dintre problemele ţărilor dezvoltate. O a două problemă se referă la consecinţele neplăcute ale sistemului economic: degradarea mediului înconjurător, sărăcia, etc. În această situaţie, politicile calităţii vieţii erau un fel de măsuri corective ale mecanismului economico-social. Un  manual   a fost elaborat de ONU prin care se doreşte a fi un ghid pentru alcătuirea sistemului de indicatori sociali pentru ţările membre, manual care precizează în mod special lista domeniilor şi problemelor recomandate a fi considerate:
•    populaţia: mişcarea naturală, migraţia internaţională, structura demografică, grupările naţionale şi etnice;
•    aşezările şi locuinţa: distribuţia geografică a populaţiei, arii urbane şi rurale, stoc de locuinţe şi construcţii de noi locuinţe, apa şi instalaţiile sanitare, chiriile şi cheltuielile cu locuinţa, consum de energie în domeniul casnic, transportul;
•    gospodăria şi familia: mărimea gospodăriei, consumul, căsătoriile, divorţurile, fertilitatea;
•    sănătatea şi servicii sanitare: mortalitate şi morbiditate, handicapaţi, boli, servicii  de sănătate, resurse, nutriţie, consum de alcool şi tutun;
•    învatamântul şi educaţia: nivelul de pregătire sau analfabetism, cuprinderea şcolară, educaţia  adultului, pregătirea profesională, costuri..
Unul dintre cele mai importante aspecte ale securităţii umane este reprezentat de calitatea vieţii , care este un concept  evaluativ şi reprezintă rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi activităti, care compun viaţa umană la necesităţile, valorile şi aspiraţiile umane .
Calitatea vieţii este definită ca valoarea pentru om a vieţii sale, modul şi măsura în care condiţiile vieţii oferă omului posibilitatea satisfacerii multiplelor sale necesităţi, gradul în care viaţa este satisfăcătoare pentru om. Calitatea vieţii cuprinde ansamblul condiţiilor fizice, economice, sociale, culturale, politice, de sănătate etc., în care oamenii trăiesc, conţinutul şi natura activităţilor pe care le desfăşoară, caracteristicile relaţiilor şi proceselor sociale la care participă, bunurile şi serviciile la care au acces, modelele de consum adoptate, modul şi stilul de viaţă, evaluarea gradului în care împrejurările şi rezultatele corespund  aşteptărilor populaţiei, stările subiective de satisfacţie sau insatisfacţie, fericire, frustrare etc.
Cei mai importanţi indicatori şi indici sociali şi sociologici prin care se măsoară condiţiile obiective sunt:
–    indicatori şi indici sociali şi sociologici ai locuirii: stocul de locuinţe (numărul de locuinţe ce revin la mia de locuitori, numărul de camere ce revin la mia de locuitori, suprafaţa medie locuibilă ce revine unei persoane), dezvoltarea sectorului de locuinţe (implicarea sectorului public în construcţia de locuinţe, cheltuielile cu infrastructura ce revin unei persoane în decurs de un an în mediul urban), condiţiile de locuit (rata populaţiei urbane, rata populaţiei care traieşte în zonele afectate de poluare, mortalitatea cauzată de poluarea mediului, rata locuinţelor cu instalaţii de apă potabilă);
–    indicatori şi indici sociali şi sociologici ai sărăciei:  pragul sărăciei, minimul de subzistenţă, rata sărăciei, prăpastia sărăciei, indicele Sen (procentul din venitul total al populaţiei care ar trebui transferat săracilor, astfel veniturile acestora să fie aduse la nivelul  pragului de sărăcie), indicele Fishlow (exprimă prăpastia sărăciei, ca procent din veniturile celor nonsăraci, în ideea eliminării sărăciei prin transferuri directe de venituri de la aceştia);
–    indicatori ai stării de sănătate: rata de morbiditate, morbiditatea pe contingente, accesul la serviciile de sănătate, asigurarea populaţiei cu medici, asigurarea populaţiei cu farmacişti, indicatorul de asigurare cu resurse umane;
–    indicatorii libertăţii şi dezvoltării umane: indicatorul libertăţii umane, indicatorul dezvoltării umane;
–    indicatori de caracterizare a sistemului de învăţământ: rata de şcolarizare, eficienţa internă a sistemului de învăţământ, calitatea serviciilor educaţionale şi utilizarea resurselor etc.
Pentru a ilustra importanţa calităţii vieţii pentru analiza de securitate, ne vom opri asupra României şi vom realiza o analiză secundară de date, pe baza rezultatelor studiului Calitatea vieţii în România, 1990-2003 (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Academia Română). Datele rezultate sunt organizate pe şase dimensiuni: viaţa personală, viaţa profesională, condiţii de viaţă, mediu social, temeri ale populaţiei, mediu politic, încercând să surprindă cât mai complet elementele care descriu calitatea vieţii. Informaţiile includ referiri la stări de fapt, evaluările oamenilor asupra propriei vieţi dar şi stările de satisfacţie/mulţumire pe care oamenii le încearcă în raport cu condiţiile de viaţă. Rezultatele de cercetare surprind atât aspectele pozitive ale vieţii, care pot constitui puncte de suport pentru indivizi în parcurgerea unei perioade cu dificultăţi economice, cât şi acele componente care se menţin în zone critice, cu permanente surse de insatisfacţie şi nemulţumire în viaţa oamenilor. Aceste date sunt deosebit de importante pentru evaluarea stării de securitate la toate nivelurile de organizare societală.
2.3. Trendul sărăciei în România. Discrepante majore între mediul urban şi rural
O parte din studiile de specialitate abordează sărăcia din perspectiva dihotomiei urban-rural, prezentând principalele caracteristici ale sărăciei în cele două medii de rezidenţă şi accentuând tipurile, dimensiunile şi factorii sărăciei în funcţie de acest criteriu, analizând de asemenea, cadrul legislativ în domeniul asistenţei şi a protecţiei sociale, funcţionarea instituţiilor cu atribuţii în acest domeniu, precum şi efectele strategiilor anti-sărăcie asupra grupurilor sociale afectate de acest fenomen .
•    Pentru societatea româneasca, problemele cheie sunt sărăcia de consum din mediul rural şi sărăcia extremă, multi-dimensională din mediul urban.
•    Dacă din perspectiva consumului, sărăcia rurală este principala problemă a sărăciei în România, din perspectiva „noii sărăcii”, profund cronice, multi-dimensionale, aceasta o reprezintă sărăcia urbană.
•    Dacă sărăcia de consum este în descreştere ca urmare a creşterii economice, „noua sărăcie” este în plin proces de dezvoltare ca urmare a creşterii inegalităţii şi a slăbirii coeziunii sociale.
•    Dacă  sărăcia de consum afectează milioane de cetăţeni români, „noua sărăcie” este specifică în prezent pentru câteva sute de mii de locuitori din mediul urban afectaţi de această formă de sărăcie.
•    Sărăcia extremă din România este concentrată în mediul urban, la nivelul tinerilor, copiilor şi este în strânsă legătură cu fenomenul persoanelor fără locuinţă, cu schimbările de pe piaţa muncii (şomaj) şi cu forme de dezorganizare socială. În mediul rural, acest tip de sărăcie este doar marginal, problema cheie a mediului rural fiind sărăcia de tip tradiţional, asociată cu nivelul redus de modernizare şi cu viaţa economică dominată de agricultură.
•    Analiza predictorilor riscului de sărăcie arată că, atât pentru sărăcia de consum, cât şi pentru sărăcia extremă multi-dimensională, principalii factori determinanţi îi constituie ocuparea şi  educaţia.
În baza argumentelor studiului, în România sărăcia, atât la nivelul comunităţilor cât şi la nivelul gospodăriilor, este concentrată teritorial.
•    Sărăcia de consum şi sărăcia comunitară predomină mediul rural. Astfel:
–    mediul rural este înalt diferenţiat;
–    satele mici, periferice în cadrul comunei, izolate (departe de oraşe, de un drum european, de capitala de judeţ) sunt considerabil mai sărace decât satele mari, centru administrativ  de comună,  mai ales dacă se află în vecinătatea unui oraş sau drum european;
–    în satele mai dezvoltate sunt în proces de formare zone de concentrare a gospodăriilor în sărăcie, şi anume zonele de rromi şi zonele de venetici.
•    Sărăcia de consum şi sărăcia comunitară au dimensiuni reduse în mediul urban. Astfel, oraşele mici, cu cel mult 30 de mii de locuitori, mai ales cele în declin sunt considerabil mai sărace decât celelalte orase şi chiar decât unele comune mari dezvoltate.
•    Sărăcia extremă definită multi-dimensională şi asociată cu excluziunea socială este specifică mediului urban. În toate tipurile de oraşe sunt în proces de dezvoltare zone intra-urbane sărace caracterizate de sărăcie comunitară mai accentuată decât cea rurală şi de sărăcie extremă a gospodăriilor rezidente.
Sărăcia a devenit una dintre problemele cele mai atent analizate de literatura de specialitate din România. Studiile asupra sărăciei au cunoscut o amploare deosebită, în special după 1995. Aceste studii pun în evidenţă dinamica, dimensiunea, profunzimea, profilul sărăciei, precum şi factorii structurali, individuali sau regionali ai sărăciei (spre exemplu, CASPIS, 2004; Banca Mondială, 2003; PNUD , 1998,1999).
Diferenţa majoră dintre mediul rural şi mediul urban cu privire la majoritatea aspectelor menţionate constituie una dintre concluziile principale, accentuată de cele mai multe studii. Totuşi, mediul de rezidenţă reprezintă de obicei doar una dintre multele dimensiuni sau doar unul dintre factorii influenţi ai sărăciei din România, fără să existe vreun studiu sistematic al diferenţelor/asemănărilor dintre sărăcia urbană şi sărăcia rurală.
A.    Dimensiunea şi dinamica sărăciei de consum. Sărăcia estimată în funcţie de consumul gospodăriilor, este mult mai extinsă în mediu rural prin comparaţie cu mediul urban.
În anul 2002, din cele 6,3 milioane de persoane sărace din România, doar în jur de o treime (2,1 milioane persoane) locuiau în oraşe şi municipii, în timp ce aproape 4,2 milioane persoane proveneau din mediul rural.

Tabel nr.1. Sărăcia de consum pe medii de rezidenţă, 2002

Sărăcie
alimentară    Sărăcie
extremă    Sărăcie
totală
Prag de sărăcie BM (LEI)    872,005    1,060,658    1,535,370
NAŢIONAL
Număr de persoane sărace    1,210,724    2,366,110    6,265,186
Pondere persoane sărace în total populaţie    5.6%    10.9%    28.9%
Deficit mediu de consum    0.0114    0.0239    0.0759
URBAN
Număr de persoane sărace    317,210    634,117    2,080,042
Pondere persoane sărace în total populaţie    2.7%    5.4%    17.6%
Deficit mediu de consum    0.0059    0.0119    0.0417
RURAL
Număr de persoane sărace    893,514    1,731,992    4,185,144
Pondere persoane sărace în total populaţie    9.1%    17.5%    42.4%
Deficit mediu de consum    0.0179    0.0383    0.1167

Sărăcia de consum este mai profundă în mediul rural decât în mediul urban. Cu alte cuvinte, distanţa între pragul de sărăcie (fie acesta alimentar, de sărăcie extremă sau de sărăcie totală) şi consumul mediu al gospodăriilor sărace este aproximativ de trei ori mai mare în mediul rural faţă de mediul urban. Evoluţia sărăciei din România a fost invers proporţională cu evoluţia generală a economiei. Astfel, creşterea economică începând cu 2000 a determinat o scădere semnificativă a numărului şi ponderii persoanelor în sărăcie totală, de la 36% la 29%) din populaţia totală. Spre deosebire, ratele sărăciei extreme şi sărăciei alimentare au înregistrat scăderi mult mai moderate (de la 14% la 11%, respectiv de la 7% la 6%). Aceste tendinţe s-au manifestat atât la nivel naţional, cât şi la nivelul celor două medii de rezidenţă. Studiile cele mai recente (Banca Mondială, 2003, CASE şi Banca Mondială, 2004) pun în relaţie creşterea economică şi evoluţia sărăciei din România şi scot în evidenţă existenţa a două sub-perioade  distincte:
•    1996 -1999, perioada de declin economic accentuat, caracterizat de diminuarea considerabilă a consumului la nivelul întregii populaţii, dar …
–    populaţia rurală a pierdut mai puţin decât populaţia urbană:
–    salariaţii au suferit mai puţin decât lucrătorii pe cont propriu;
–    gospodăriile cu situaţie medie sau bună şi-au redus consumul mai mult decât cele mai sărace.
•    2000-2002, perioada de creştere economică constantă, caracterizată prin creşterea consumului la nivelul întregii populaţii, dar…
–    populaţia rurală  câştigat mai puţin decât populaţia urbană;
–    salariaţii şi lucrătorii pe cont propriu în sectoare ne-agricole au câştigat mai mult decât lucrătorii din agricultură (ţăranii); în fapt, creşterea economică a rezultat doar în beneficii nesemnificative pentru şomeri şi ţărani;
–    gospodăriile cu situaţie medie si-au îmbunătăţit consumul în semnificativ mai mare măsură prin comparaţie cu cele mai sărace.
Creşterea economică a determinat scăderea sărăciei, dar a fost acompaniată de creşterea inegalităţii. Acest fapt se reflectă şi la nivelul relaţiei dintre săracia urbană şi sărăcia rurală. Trend-ul convergent manifestat până în anul 2000 a fost înlocuit de un trend divergent, sărăcia urbană cunoscând o reducere mult mai accentuată decât sărăcia rurală.
Cele cinci caracteristici principale ale sărăciei de consum din România sunt următoarele:
1.    este extinsă (29% din populaţie în 2002);
2.    este elastică la creşterea economică;
3.    este în scădere, dar inegalitatea socială este în creştere;
4.    este superficială, pentru că distanţa medie între consumul gospodăriilor şi pragul de sărăcie este relativ mică şi pentru că ponderi importante de populaţie se află în imediată apropiere a pragului de sărăcie, adică pot „intra” sau”ieşi” din sărăcie la variaţii relativ mici ale veniturilor;
5.    este predominant temporară şi nu permanentă. Din perspectiva consumului, sărăcia rurală este problema cheie a sărăciei din România.
B.    Sărăcie de consum versus sărăcie multi-dimensională. Deficitul de consum reprezintă doar „biletul de intrare pe uşa sărăciei”. Dincolo de intrare, însă, sărăcia se extinde si, cu timpul, pune stăpânire pe toate sferele vieţii. Căderea în săracie este un proces, în cadrul căruia sărăcia de consum reprezintă doar faza iniţială.
Procesul de reducere a consumului este declanşat de un şoc de venit. Dacă şocul este suficient de mare, reducerea consumului este drastică şi se transformă în sărăcie de consum. Situaţia este definită drept criză, iar gospodăria prin mobilizarea resurselor de care dispune (de la economii, la locuinţă, bunuri şi proprietăţi, la forţă de muncă, calificări şi abilitaţi, la reţele sociale şi relaţii sociale utile) dezvoltă strategii de management a crizei şi de revenire la situatia iniţială. Pe principiul „o nenorocire nu vine niciodată singură” gospodăria nu reuşeşte echilibrarea ci “cade” în sărăcie cu viteză din ce în ce mai mare, prietenii se răresc şi îi evită pentru că cer într-una ajutor, respectul celor din jur se reduce, copiii nu mai sunt trimişi la şcoală „că n-avem cu ce să-i încălţăm” sau sunt trimişi cu schimbul „că avem un singur schimb de haine”, gospodăria este debranşată de la utilităţi şi nu mai are nici căldură, nici apă caldă, nici apă rece şi în caz extrem este evacuată.
După cum este numită în literatura de specialitate „Noua sărăcie”, este sărăcia profundă, multi-dimensională, cronică, care nu „trece de la sine” o dată cu creşterea economică, reprezintă o preocupare atât în ţările europene dezvoltate, cât şi în Statele Unite le Americii. Din perspectiva  „noii sărăcii”, sărăcia urbană este problema cheie a sărăciei din România.
Studiile (Stănculescu şi Berevoescu, coord., 2004) arată că în România, ca şi în ţările dezvoltate, „noua„ sărăcie este asociată cu fragilizarea relaţiilor de familie şi slăbirea coeziunii sociale, ne-participare şi marginalizare socială, „cultura de cartier”, tendinţa de etnicizare şi de concentrare a săracilor în zone segregate teritorial. Spre deosebire de sărăcia de consum, „noua sărăcie” reprezintă o stare de privări multiple, de derivă, care nu poate fi depăşită decât prin intervenţie din exterior.
Studiul amintit operează pentru cazul României cu conceptul de „sărăcie extremă” definit tri-dimensional, funcţie de:
1.    veniturile şi consumul gospodăriei sub  pragul naţional de sărăcie:
2.    lipsa securităţii locuirii, adică gospodăria nu are locuinţa în proprietate;
3.    patrimoniu sărăcăcios, redus la cel mult două bunuri de folosinţă îndelungată în mediul urban, respectiv un astfel de bun în mediul rural.
Pe lângă sărăcia extremă, sunt avute în vedere încă trei tipuri de sărăcie, considerate a modela procesul de cădere în sărăcie, şi anume:
a)    situaţia de normalitate critică, definită drept insuficienţă a venitului, care corespunde sărăciei evaluate în mod obişnuit în studiile pe sărăcie, funcţie de consumul sau venitul gospodăriei;
b)    situaţia acută de criză, definită ca stare acută de nevoi însă contingentă, care poate fi caracteristică anumitor cicluri de viaţă, şi care presupune lipsa unei locuinţe în proprietate;
c)    situaţia de criză generalizată şi neajunsuri multiple, caracteristică gospodăriilor care au o locuinţă în proprietate, dar au un patrimoniu extrem de redus în context naţional şi au venituri şi consum sub pragul de sărăcie.
2.4. Sărăcia în ansamblul ameninţărilor la adresa Securităţii Naţionale
Globalizarea, de neoprit în evoluţia internaţională actuală, prin masurile de modificare structurală ce s-au impus în toate ţările, cu sau fără voia acestora, produce printre altele şi efecte negative. Statele pot fi nevoite să-şi submineze propriile priorităţi – în special cele de îmbunătăţire a sistemului de asigurări sociale şi susţinerea instituţiilor care promovează industriile locale.
A.    Măsurarea sărăciei. În primii zece ani de tranziţie, studiile asupra sărăciei în România au utilizat o varietate de metodologii de măsurare a acestui fenomen cu rezultate extrem de diferite. Începând din 2001, sub egida CASPIS a fost elaborată o metodologie de măsurare a sărăciei care a întrunit expertiza celor mai relevante instituţii în domeniu: Banca Mondială, Institutul Naţional de Statistică, Universitatea Bucureşti şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii din cadrul Academiei Române. Această metodologie de măsurare a fost aplicată în trei ani consecutivi, începând cu 2002 pentru a monitoriza evoluţia sărăciei începând cu anul 1995. În anul 2004 CASPIS şi-a asumat responsabilitatea calculării anuale a sărăciei, iar în 2005 indicatorii de sărăcie au fost aprobaţi prin HG ca parte a setului naţional de indicatori de incluziune socială.
În funcţie de gravitatea fenomenului, pentru a analiza riscul de sărăcie în mod diferenţiat, sunt utilizate două praguri: un prag superior (în funcţie de care se măsoară sărăcia) şi un prag inferior (în funcţie de care se măsoară sărăcia severă) . Estimările obţinute prin această metodologie au un grad ridicat de relevanţă pentru situaţia specifică din România. Astfel:
–    pragurile sunt construite pe baza necesarului de calorii şi au o structură ce reflectă obişnuinţele de consum ale indivizilor;
–    comparabilitatea în timp este asigurată;
–    resursele financiare ale populaţiei sunt măsurate prin cheltuielile de consum, indicator de  bunăstare preferat de specialişti faţă de venit, în condiţiile dificultăţilor de înregistrare a veniturilor informale şi inconstanţei veniturilor din mediul rural.
B.    Profilul şi dinamica sărăciei. În 2004 s-a înregistrat cea mai importantă scădere  a ratei sărăciei şi sărăciei severe din întregul interval, începând cu 1995. Traiectoria accentuat descendentă pe care se plasează fenomenul în ultimul timp, cu trei ani de scădere semnificativă. Şi anii 2004, 2005 şi 2006 situează rata sărăciei pe un trend descendent, şi anume până la 80% din valoarea iniţială din 1995.
C.    Dinamica sărăciei şi sărăciei severe . Paternul oscilant de evoluţie a sărăciei între 1995 şi  2004, cu o scădere prelungită în ultimii ani, este invers proporţional faţă de dinamica PIB, iar cea mai importantă reducere a sărăciei din 2004 coincide cu cea mai importantă creştere reală a PIB de la relansarea creşterii economice, de 8,3%. Evaluarea sărăciei coordonată în anul 2003 de către experţii Băncii Mondiale, utilizând analize mai detaliate ale relaţiei dintre cele două variabile, demonstrează elasticitatea ridicată a dinamicii sărăciei la creşterea economică (influenţa considerabila a evoluţiei economice asupra ratei sărăciei).

C A P I T O L U L  3
NOI ABORDĂRI DUPĂ ADMITEREA ROMÂNIEI ÎN U.E.

Ţinând cont de provocările şi de contextul economic actual, în care competitivitatea este din ce în ce mai acerbă, cele trei dimensiuni – socială, economică şi de mediu sunt dificil de realizat, mai ales că sunt apreciate ca obstacol una pentru cealaltă. Astfel, urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire a veniturilor care temperează limitele creşterii, protecţia mediului presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a tehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică, în detrimentul asigurărilor sociale .
3. 1. Aderarea  României  la  UE  şi  influenţa  sa asupra condiţiilor de viaţă  ale  populaţiei
În contextul negocierilor care au avut loc în luna iunie 2005 privind integrarea României în UE, negociatorii europeni au atras atenţia asupra problemelor pe care România le-ar putea avea la nivel naţional, ca urmare a severităţii acestui fenomen. În consecinţă, guvernanţii  au promis elaborarea unui pachet de măsuri dedicate segmentului sărac al populaţiei. În prezent, la nivel european, dar şi mondial, se vorbeşte mai puţin despre săraci şi excluziune, şi mai mult despre incluziune socială, un concept de altfel mai „pro-activ” şi mai uşor de transpus în acţiuni ale planurilor de intervenţie socială şi economică.  Incluziunea socială a fost acceptată ca obiectiv comun al statelor membre ale UE cu ocazia summit-ului de la Lisabona, din anul 2000. Odată cu summit-ul de la Nisa, din acelaşi an, ţările membre au convenit ca acest obiectiv să devină parte integrantă a planurilor naţionale de luptă împotriva sărăciei şi excluziunii sociale, pe care urmau să le proiecteze.
Prin elaborarea Planului National Anti-Sărăcie şi de Promovare a Incluziunii Sociale, în anul 2003, şi adoptarea sa de către autorităţi, România a făcut un remarcabil progres în contextul negocierilor de aderare.
În întreaga Uniune Europeană, sistemele de asigurări sociale sunt într-o continuă adaptare, redefinire, reformare, astfel încât acestea să devină viabile din punct de vedere financiar – luând în considerare următoarele aspecte, care au generat o aşa-numita „criză” a acestor sisteme:
–    perimarea aranjamentelor iniţiale sau a condiţiilor economico-sociale;
–    apariţia sau dezvoltarea problemelor financiare, pe seama evoluţiei demo-economice;
–     inconvenientele în plan politic, cauzate de  generozitate şi/sau de fiscalitatea ridicată.
Principalele tendinţe manifestate în cadrul UE, în domeniul asigurărilor sociale, sunt spre:
–    comprehensivitate – extinderea sferei de cuprindere  a beneficiarilor;
–    ajustare – revalorizarea şi/sau reducerea generozităţii prestaţiilor;
–    descentralizare – redefinirea cadrului organizatoric şi transferul de responsabilităţi;
–    complementaritate – programe complementare sau finanţări mixte;
–    privatizare – limitarea rolului statului în organizare şi/sau finanţare.
Se consideră, la modul general, că nu există o preocupare directă şi implicită la nivel individual sau colectiv pentru cunoaşterea prevederilor legislative referitoare la pensionare, premergătoare deciziei privind alegerea carierei. În general, tinerii abia ieşiţi de pe băncile şcolilor medii sau superioare, nu au o minimă experienţă şi nici o viziune clară a ceea ce va urma, motiv pentru care, de cele mai multe ori acceptă: participarea parţială sau în etape pe piaţa muncii, în cadrul vieţii active, care uneori limitează veniturile conferind prestaţii de asigurări sociale relativ scăzute; statutul de „persoane independente”, care conferă anumite prestaţii corelativ plăţii contribuţiilor sociale obligatorii – potrivit unor date interne doar 7% din potenţiali contribuabili independenti sunt asiguraţi ai sistemului public de pensii din România; să muncească în afara graniţelor, fără a beneficia de remuneraţie corespunzătoare şi o protecţie socială adecvată; statutul de persoane aflate în zona economiei informale, fapt ce conduce la diminuări masive ale masei salariale în veniturile naţionale şi implicit reducerea veniturilor sociale destinate regimurilor de protecţie socială.
Statisticile oficiale  arată că forţa de muncă non-agricolă care se regăseşte în sfera economiei informale se situează la peste 50% în unele zone geografice – deşi pentru România nu există o comensurare oficială a acestui fenomen informal, el este resimţit la nivel micro şi macroeconomic.
Relaţia între securitatea umană şi dezvoltare primeşte o atenţie tot mai mare acum din partea instituţiilor financiare internaţionale, în bună parte deoarece sărăcia şi inegalitatea sunt considerate a fi ameninţări la adresa securităţii naţionale, regionale şi globale.
Raportul dezvoltării umane a relevat aparenta corelare între nivelul de asigurare a securităţii umane şi înclinaţia spre conflict.
Astfel, în perioada 1990-1995, 57% dintre ţările confruntate cu situaţii de război se situau în eşalonul inferior al clasamentului alcătuit în funcţie de indicatorul dezvoltării umane, proporţia fiind de numai 14% din ţările încadrate la categoria „ridicat” şi 34 % în categoria  mediu.
Sărăcia şi inegalitatea influenţează însă viaţa oamenilor indiferent dacă sunt considerate sau nu probleme de securitate de către organizaţiile cu un anumit rol în guvernarea globală.
3. 2. România  şi  Bulgaria,  cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană
Aderarea României şi Bulgariei  la Uniunea Europeană a adus o serie de provocări celor două state, având în vedere marile decalaje economice şi de nivel de trai între noii membri ai blocului comunitar şi statele occidentale.
Conform statisticilor, România şi Bulgaria sunt cele mai sărace ţări din UE. De exemplu, Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor înregistrat de România anul trecut reprezintă doar 38% din media Uniunii, potrivit Biroului de statistică al UE, Eurostat, iar PIB pe cap de locuitor înregistrat de Bulgaria a fost de 36%.
Contribuţia agriculturii la formarea PIB este una dintre diferenţele dintre România, Bulgaria şi statele UE. Astfel, agricultura are o pondere în PIB de 10,1% în România şi de 9,3% în Bulgaria, în timp ce media în UE este de doar 1,9%. Pe de altă parte, speranţa de viaţă a românilor este inferioara atât mediei europene, cât şi nivelului din Bulgaria. Astfel, în România, aceasta este de 68,2 ani pentru bărbaţi, sub nivelul din Bulgaria, de 69 de ani, şi din UE, de 75,8 ani. Pentru femei, speranţa este de 75,4 ani în România şi de 81,9 ani în UE.
România nu depăşeşte UE nici în ceea ce priveşte rata fertilităţii. Anul trecut, rata calculată ca număr de copii pentru o femeie, a fost de 1,32 în România, 1,31 în Bulgaria şi 1,52 în UE. Îngrijorătoare sunt şi datele referitore la mortalitatea infantilă. De asemenea, statisticile arată că în România mortalitatea a fost, anul trecut de 15 cazuri la mie, nivel de peste trei ori mai mare decât în UE. În Bulgaria, rata a fost de 10,4 la mie. Intrarea ţării noastre şi a Bulgariei în UE a fost comentată pe larg de presa internaţională, care a remarcat  atât evenimentele organizate în cele două ţări pentru marcarea aderării, cât şi faptul că Sofia şi Bucureştiul mai au încă de rezolvat probleme serioase până la integrarea deplină în Uniune.
Milioane de români şi bulgari s-au trezit cetăţeni ai Uniunii, după o noapte de petreceri de stradă şi jocuri de artificii, comentează Agenţia Reuters, care reaminteşte că cele două ţări au reuşit să intre în blocul comunitar, beneficiind de ultima şansă de aderare din acest deceniu. „Suntem acasă!” titrează cotidianul bulgar Trud, care reia declaraţia făcuta  la Bucureşti de Frank Walter Steinmeier, ministrul german de externe, a carui ţară a preluat de la 1 ianuarie Preşedinţia  UE: „Aţi parcurs un drum lung şi greu ca să ajungeţi aici. Bun venit în familia Uniunii Europene”. Agentia France Presse scrie că România şi Bulgaria se alătura UE la 17 ani după căderea comunismului.
3.3. Politicile publice europene cu rol în reducerea sărăciei
Se încearcă la nivel mondial, şi mai ales la nivelul Uniunii Europene, concilierea dintre cele trei coordonate ale dezvoltării durabile; se urmăreşte o creştere economică asigurând în acelaşi timp şi premisele progresului social şi protecţiei mediului, o politică socială stimulativă pentru creşterea economică, o politică de mediu axată pe instrumentele specifice economiei de piaţă, concomitent eficace şi economică. În întreaga Europă cadrul politic, cultural, economic, social, de mediu variază în mod considerabil pentru fiecare ţară; cu toate acestea, politicilor europene li se impune un cadru comun pentru a înlătura diversitatea amintită. Evaluările vor trebui să aibă în vedere diferenţele existente şi în acelaşi timp, să lase loc pentru comparaţii. Politicile europene implică de obicei cinci sau şase nivele politice sau administrative, de la nivel comunitar, la nivel local. Transparenţa şi participarea sunt principiile esenţiale comunitare; dezvoltare durabilă la nivel comunitar impune o guvernare stratificată: un sistem corespunzător pentru asigurarea coordonării şi o abordare integrată asupra responsabilităţilor şi activităţilor la toate nivelele sunt necesare. Se impune o abordare intersectorială globală şi prin urmare UE a fixat coordonatele politicilor sectoriale, luând în considerare:
–    sărăcia şi excluziunea socială;
–    tendinţa de îmbătrânire a populaţiei;
–    riscurile pentru sănătatea populaţiei;
–    egalitatea de gen;
–    gestionarea resurselor naturale;
–    sistemele de transport şi de amenajarea teritoriului;
–    schimbarea climaterică.
Cartea Albă este publicată în 1994 de către Comisia Europeană, purtând subtitlul Politica socială europeană: un pas înainte către unificare, o încercare de a stabili rolul Uniunii Europene în politica socială într-un mod sistematic. Aceasta a succedat unei anterioare Cărţii Verzi asupra politicii sociale şi Cărţii Albe – Creştere, Competitivitate şi Ocupare şi subliniază faptul că politica socială acoperă o arie mai complexă şi nu este limitată doar la ocupare, iar unul din obiectivele Uniunii Europene este de a dezvolta şi îmbunătăţi modelul social european. Prin această carte se demarează preocuparea constantă a Uniunii Europene de a avea atât creştere economică, cât şi progres social şi se vor anticipa totodată obiectivele ambiţioase ale Agendei de la Lisabona. Principalele obiective inserate în Carte se referă la:
–    dezvoltarea mobilităţii, adaptabilităţii, calităţii muncii;
–    standarde mai înalte de muncă şi promovarea drepturilor muncitorilor;
–    sănătate şi securitate la locul de muncă;
–    oportunitati egale (integrarea imigranţilor, combaterea rasismului şi xenofobiei);
–    egalitatea dintre bărbaţi şi femei;
–    piata de muncă flexibilă;
–    costuri reduse ale muncii;
–    concilierea dintre standarde sociale ridicate şi capacitatea de a concura pe piaţa mondială.
Un  moment de referinţă în istoria politicii sociale comunitare este Strategia de la Lisabona (2000), centrată pe investiţii în factorul uman şi dezvoltarea unui sistem social  dinamic. Ca urmare a „procesului Lisabona” a fost adoptată Agenda Politicii Sociale de către Consiliul de la Nisa care preia obiectivele Strategiei şi le transformă într-un program de acţiune pentru ocupare deplină cu slujbe mai bune şi mai multe, modernizarea sistemului social european, pentru combaterea sărăciei şi excluziunii sociale. Se încearcă întărirea rolului politicii sociale ca factor productiv şi reflectă trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor sociale negative (apărute în contextul schimbării structurale), la una centrată pe calitate şi având în vedere modernizarea sistemului social şi investiţia în oameni, care integrează politica socială cu politica economică .
Evoluţia Uniunii Europene ilustrează transformarea obiectivelor politicii sociale în unele din ce în ce mai ambiţioase.
Reiterate în Tratatul Constitutional din 2004 (care se încearcă a fi readus pe agenda de zi, de către Germania în această perioadă cât asigură Preşedinţia) principalele obiective ale politicii comunitare sociale pot fi sintetizate după cum urmează:
–    nivel înalt de ocupare a forţei de muncă;
–    concilierea dintre criteriile performanţei  economice şi cele ale bunăstării sociale;
–    tratamentul echitabil între bărbaţi şi femei;
–    adaptarea la progresul tehnic;
–    construirea unei Europe pentru cetăţeni;
–    combaterea sărăciei şi excluderii sociale;
–    gestionarea dezechilibrelor legate de îmbătrânirea populaţiei;
–    coeziunea economică şi socială;
–    oportunitati egale şi politici antidiscriminatorii;
–    modernizarea sistemului de protecţie european.
Dialogul social la nivel comunitar a înregistrat atât aspecte negative (încercarea nereuşită de a adopta directiva Vredeling, în 1980, care prevedea consultarea între patronat şi angajaţi în deciziile majore – restructurări, mobilizări, lichidări – dar şi impasul privind înfiinţarea unei Companii Europene, un organism care să includă membrii reprezentând patronatul şi angajaţii (o treime). În Cartea Albă din 2004 privind guvernarea europeană, Comisia a subliniat din nou faptul că o guvernare îmbunătăţită într-o uniune lărgită depinde de participarea tuturor actorilor implicaţi în procesele de decizie şi de implementare, partenerii sociali ocupând o poziţie unică între aceştia întrucât ei sunt cei mai indreptăţiţi să promoveze interesele legate de mediul de muncă şi să negocieze acorduri care să angajeze în mod real pe cei care le-au luat. (Comisia Europeană, „Cartea Albă asupra guvernării”, COM (2004).
În contextul impus de integrarea  economică şi încercând o analiză a politicii sociale din cadrul Uniunii, unii autori (Leibfried, Pierson) au trasat ca o caracteristică a acesteia, faptul că, deşi concepută mai ales ca un corectiv asupra evoluţiei procesului de construire a pieţei comune, ea a fost creionată mai ales ca o componentă esenţială a procesului de construcţie a pieţei comune în sine. Hotărârile judecătoreşti au fost cele care au extins dreptul comunitar asupra unor arii de importanţă majoră în domeniul social, determinând următoarele direcţii pentru statele membre, care:
–    nu mai pot limita majoritatea beneficiilor sociale numai pentru cetăţenii săi;
–    nu mai au posibilitatea de a insista ca beneficiile sociale să fie aplicate numai
asupra propriului teritoriu pentru a fi folosite numai acolo;
–    nu mai sunt libere în totalitate să prevină ca alte regimuri sociale să concureze
în mod direct, pe teritoriul sau cu regimul propriu pe care l-au dezvoltat;
–    nu au drept exclusiv de administrare a pretenţiilor asupra beneficiilor sociale
ale muncitorilor migranti;
Uniunea Europeană intervine activ în politicile sociale ale statelor membre prin:
–    demararea de iniţiative importante în domeniul politicii sociale la nivel comunitar;
–    prin înlăturarea acelor componente ale sistemelor naţionale care impietează asupra dezvoltării pieţei comune.
Cerinţele şi constrângerile care vin de la centru sunt în mod neobişnuit de mult conduse de dreptul comunitar şi de hotărârile CEJ. O serie de hotărâri ale CEJ, precum şi iniţiativele Comisiei şi Consiliului au devenit sursele unei noi politici sociale – când Consiliul şi Comisia nu fac progrese, CEJ, prin hotărârile sale devine promotoarea unei atitudini cât mai active la nivel comunitar. Totuşi nu trebuie neglijat faptul că iniţiativele curţii europene pot excede mult prea mult toleranţa de care dau dovadă actori politici foarte importanţi din interiorul nucleului european.
Trei sferturi din săracii lumii trăiesc în mediul rural. Scăderea artificială a preţurilor, ca urmare a deceniilor de politici agricole bazate pe subsidii, a avut un efect devastator asupra acestora. În opinia revistei „The Economist”, cea mai bună soluţie în situaţia dată este renunţarea la subsidii şi la barierele comerciale. Dacă va fi gestionat cu grijă, fenomenul creşterii preţurilor la alimente va deveni o şansă extraordinară pentru a anula prăpastia economică dintre oraş şi zona rurală, dar şi cea între agricultura occidentală şi cea a ţărilor sărace, arată publicaţia.

CONCLUZII

Sărăcia şi excluderea socială au fost declarate ca unul din aspectele non-durabile în cadrul raportului asupra Strategiei pentru dezvoltare durabilă, alături de îmbătrânirea populaţiei şi sănătatea publică, schimbarea climaterică şi gestionarea resurselor naturale. Toate acestea sunt componente importante ale securităţii naţionale, iar combaterea lor se regăseşte în strategia de securitate a fiecărui stat. Tratarea lor cu maximă atenţie şi seriozitate nu face decât să uşureze existenţa naţiunii şi funcţionarea corectă şi durabilă a instituţiilor şi a celorlalte entităţi ce convieţuiesc în spaţiul comun european.
Măsurile împotriva sărăciei sunt lăsate la nivel naţional, dar cu toate acestea Comunitatea are şi ea un rol important; astfel între anii 1975 şi 1994 Comisia a supervizat trei programe anti-sărăcie, dar al patrulea a fost blocat de Marea Britanie şi de Germania. Necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a fost conştientizată în cadrul Comunităţii încă de la începuturile sale. Comitetul consultativ pentru securitatea, igiena şi protecţia sănătăţii, înfiinţat în 1974 şi Programele Europene de Acţiune au fost primele iniţiative în domeniul îmbunătăţirii vieţii. Actul Unic European a extins cadrul legal pentru acţiunile comunitare, în ideea încurajării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi la locul de muncă pentru a asigura sănătatea şi securitatea muncitorilor.
Prin aplicarea politicii sale de securitate România, poate contracara pericolele, ameninţările şi riscurile la adresa securităţii sale, dar şi vulnerabilităţile prezente în aproape toate domeniile de manifestăre ale sferelor sociale şi economice..
Aşa cum este arătat şi în Strategia de securitate naţională a României, fragilitatea suportului moral, material şi spiritual este accentuat de presiunile unor factori multipli şi complecşi care, în timp, au influenţat toate nivelurile şi dimensiunile securităţii naţionale: de la securitatea individului la cea a naţiunii şi de la dimensiune socială la cea de mediu.
Elementul central  al reducerii sărăciei în România îl constituie creşterea economică. Însă, creşterea economică în România reprezintă o condiţie necesară, dar  nu şi suficientă pentru resorbţia sărăciei. În funcţie de mediul de rezidenţă şi de specificul zonelor sărace, strategiile anti-sărăcie trebuie să conţină un set specific  de măsuri şi politici de dezvoltare care să fie adaptate contextului local căruia acestea se adresează. De aceea, întărirea capacităţii instituţiilor locale trebuie să constituie un punct central al politicilor de răspuns la problematica sărăciei.
Orice strategie anti-sărăcie trebuie să se concentreze pe dezvoltarea şi diversificarea pieţei forţei de muncă, pe facilitarea accesului pe piaţa muncii a grupurilor defavorizate, precum şi pe îmbunătăţirea situaţiei învăţământului în România. Dezvoltarea mediului rural nu poate fi realizată fără diversificarea economiei rurale şi îmbunătăţirea învăţământului în acest mediu. Deşi comparaţia la nivelul vârstelor tinere arată că distanţa rural-urban s-a diminuat, educaţia şi învăţământul rural sunt considerate încă probleme cheie nu doar în relaţie cu politicile anti-sărăcie, ci chiar cu dezvoltarea durabilă a mediului rural.
Dacă pentru sărăcia de consum au fost elaborate şi implementate o serie de politici de răspuns, accentul principal fiind pus pe creşterea economică, pentru sărăcia extremă, multidimensională, asociată cu excluziunea socială, soluţiile nu sunt încă clare. Acest tip de sărăcie, caracteristic mediului urban, necesită intervenţie din exterior, fiind influenţat direct de lipsa unui loc de muncă şi a unui venit stabil, la care se adăugă, însă, problema lipsei de locuinte pentru orăşenii cu venituri reduse, absenţa sau insuficienţa locuinţelor sociale şi dezinteresul autorităţilor locale în această privinţă, problema costurilor utilităţilor publice, problema concentrării orăşenilor celor mai săraci în zone segregate teritorial şi social, precum şi alţi factori sociali şi psihologici care duc la degradarea constantă a calităţii vieţii populaţiei sărace din aceste zone din mediul urban.
Datorită faptului că sărăcia este concentrată la nivelul anumitor grupuri de populaţie şi este concentrată teritorial, politicile şi programele anti-sărăcie promovate la nivel naţional, oricât de bine ţintite şi de eficiente ar fi nu pot rezolva problema în absenţa unui suport consistent de programe şi proiecte dezvoltate la nivel local. Asumarea sărăciei ca problemă locală prioritară de către autorităţile locale este deci esenţială. Nevoia de identificare la nivel local a grupurilor sărace, a grupurilor vulnerabile, a grupurilor defavorizate, precum şi a zonelor de concentrare a sărăciei este primul pas de recunoaştere oficială şi de dimensionare a problemei. Monitorizarea tuturor acestor grupuri şi zone, dezvoltarea de politici municipale adaptate la condiţiile locului, pe baza  unor strategii locale anti-sărăcie, precum şi dezvoltarea unor mecanisme de mobilizare a comunităţilor şi resurselor locale reprezintă singurele căi de acţiune care ar putea mări ritmul de reducere a sărăciei într-un mod sustenabil. Conceptul de integrare a tuturor dimensiunilor securităţii a fost prefigurat, stimulat şi acceptat de către Secretarul General  Kofi Annan, care spunea, chiar în primii săi ani în fruntea ONU: „Viziunea mea asupra unei mari organizaţii este aceea a Naţiunilor Unite care plasează prevenirea în serviciul  securităţii universale. Realizarea securităţii umane sub toate aspectele – economice, politice şi sociale – va fi asigurarea unei preveniri eficace”.

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ

•    Administraţia Prezidenţială, Strategia de Securitate Naţională a României, 2006;
•    Constantin Moşitoflei, Petre Duţu, Alexandra Sarcinschi, Studii de securitate, vol.2, Editura Universităţii de Apărare, 2005;
•    Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Editura comunicare.ro., 2003;
•    Ghica, Lucia Alexandra, Marian Zulean, Politica de securitate naţională. Instituţii, Procese, Concepte. Editura Polirom, 2007;
•    Manuela Sofia Stănculescu, Studiul „Sărăcia urbană şi sărăcia rurală”, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti, noiembrie 2004;
•    Popescu Ion, Economic Security – Essential Component of National  Security, Romanian Journal of International Affairs, vol.III, 4/2002, IRSI;
•    Sarcinschi Alexandra, Dimensiunile non-militare ale securităţii, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2005;
•    Visarion Neagoe, drd. Anca Dinicu, Relaţii Internaţionale. Concepte, sisteme, determinări, curs ASE, 2006;
•    Zanfir Cătălin, Calitatea Vieţii, în „Dicţionar de sociologie”, coord. Cătălin Zanfir şi Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998.
•    Administraţia Prezidenţială,  Strategia de securitate Naţională a României – România Europeană, România Euroatlantică: pentru o viaţă mai bună într-o ţară democratică, mai sigură şi prosperă, Bucureşti, 2007 http://www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrare elaborata de
Autor:
Marcela PETRE

Coordonator ştiinţific:
Lt. col. lect. univ. dr. Doina MUREŞAN

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s