Tendinte in politica de securitate nationala:de la securitatea regimului la securitatea individului


C U P R I N S

1.    Introducere in conceptul de securitate            pag  1
2.    Definitie si obiect al notiunii de securitate        pag  1
3.    Delimitarea domeniului securitatii            pag  2
4.    Moduri de definire conceptual                pag  3
5.    Conceptual de securitate nationala            pag  6
6.    Directii de actiune in P.N.S.                pag  8
7.    Programul de crestere a securitatii in            pag  17
domeniul ordinii publice
8.    Valorile de securitate nationala                pag  18
9.    Politica Nationala de Securitate P.N.S.            pag  20
10.    P.N.S. in regimul totalitar si in cel democratic        pag  24
11.    Bibliografie                        pag. 39

Introducere in conceptul de securitate

În accepţiunea tradiţională, termenul de securitate se referă la efortul de apărare a integrităţii teritoriului naţional, la protejarea populaţiei ţării, la protecţia independenţei politice şi a suveranităţii naţionale, împotriva exercitărilor de forţă din exterior. Principalul actor responsabil pe acest palier este statul-naţiune în accepţiunea sa modernă, modalitatea de asigurare a securităţii fiind predominant, cea militară.

Din acesta definiţie, se pot naşte o serie de întrebări referitoare la obiectul care trebuie protejat, la modalităţile prin care este realizată securitatea şi, nu în ultimul rând, la asigurarea consensului tuturor actorilor implicaţi in acest concept.
Obiectul securităţii poate fi înţeles pe mai multe niveluri:
•    nivelul statal, unde sunt apărate teritoriul şi suveranitatea;
•    nivelul societal sau colectiv, unde trebuie conservate identitatea culturală, ideologia şi civilizaţia;
•    nivelul individual, unde scopul este supravieţuirea si bunăstarea .
Corespunzător acestor niveluri, căile de asigurare a securităţii diferă, precum şi actorii implicaţi.
Securitatea – concept construit cu semnificaţii specifice în contexte sociale şi istorice specifice, la nivel statal.
Nu trebuie să neglijăm, în dezbaterea asupra conceptului, faptul că securitatea este un concept construit social, cu semnificaţii specifice în contexte sociale şi istorice specifice. Dacă acceptăm această premisă, putem accepta şi posibilitatea ca fiecare actor să aibă reprezentări diferite ale acestuia, punând accentul, în circumstanţe şi momente distincte, pe una sau alta dintre dimensiunile securităţii, evident cu consecinţe diferite în practică.
Discursul referitor la securitate este cel care legitimează dreptul statului de a-şi asuma un rol activ, de intervenţie, precum şi alegerea unui anumit mod de acţiune. Dincolo de facilitarea şi promovarea cooperării inter-statale în diverse formate regionale şi internaţionale, diplomaţiei îi revine şi rolul de a asigura consensul actorilor statali şi non-statali asupra sensului şi semnificaţiei conceptului de securitate.
Securitatea- etimologie.
Pentru a explica evoluţia conceptului de securitate naţională, trebuie să fim de acord cu definiţia acestuia. Provenind din latinescul securitas-securitatis, termenul de securitate înseamnă „a fi la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol”.
Termenul de SECURITATE – intră în vocabularul curent al comunităţii internaţionale după anul 1945 şi se impune la mijlocul anilor 1970 ( cu menţiunea că nu avea nici o legatură cu titulatura instituţiei represive “Securitate” din România comunistă – titulatura exactă era Departamentul Securitatii Statului-DSS )    Etimologia noţiunii îşi are rădăcinile în Imperiul Roman, în perioada domniei împăratului Hostilian – 250 d.Hr. Zeiţa care asigura protecţia şi bunăstarea imperiului se numea Securitas înţeleasă ca „libertate în faţa ameninţării”
În perioada modernă a istoriei, sensul noţiunii de securitate este derivat din conceptul medieval de “raţiune de stat” înţeles ca “stare de necesitate”, prin care guvernanţii unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce le permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea funcţionării şi integrităţii statului.
Delimitarea domeniului:
•    Securitatea – esenţială vieţii indivizilor, comunităţii, statelor
•    Securitatea fizică – element vital
•    Securitatea economică, socială, culturală, politică, militară etc. – sunt expresii ale unei stări agregate a securităţii individuale şi colective
•    Securitatea , în sensul tradiţional, a fost asociată cu puterea militară
•    Dupa 1990 şi mai ales după 11 SEPTEMBRIE, securitatea este extinsă către domeniile politic, economic şi societal;
•    Se trece de la ameninţări la vulnerabilităţi şi riscuri de securitate, astfel încât rezultanta se materializează într-un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat şi operaţionalizat;
•    Literatura de specialitate abordează securitatea din două perspective importante – realistă şi idealistă ( Relaţiile Internaţionale şi Studiile de Securitate )
Securitatea este definită în foarte multe moduri, următoarele definiţii fiind dezvoltate in prezenta lucrare:
•    Lipsa relativă a războiului
•    Capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale
•    Asigurarea bunăstării viitoare
•    Prezervarea unui stil de viaţă acceptabil de către cetăţeni, dar care este compatibil cu necesităţile şi aspiraţiile legitime ale altora
•    În oricare dintre sensurile obiective, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor valori existente, iar într-un sens subiectiv, absenţa temerii că astfel de valori vor fi atacate.

Lipsa relativa a razboiului si rolul diplomaţiei
În contextul unei societăţi globale interdependente, în care informaţia ajunge rapid în orice colţ de lume, mulţi spun că relevanţa diplomaţiei tradiţionale a fost diminuată. Nu trebuie să cădem în capcana acestui tip de gândire, care consideră că diplomaţia înseamnă evitarea unor decizii concrete, dezbateri interministeriale fără succes, preocupare pentru formă şi nu pentru substanţă, tact şi subtilitate în detrimentul unor demersuri clare, pragmatice şi deschise.
Departe de acest tip de apreciere, diplomaţia modernă este din ce în ce mai importantă; este intensă, practică, activă, orientată spre rezultate. Diplomaţia propune noi posibilităţi de întărire a securităţii şi cooperării regionale şi internaţionale, în detrimentul menţinerii vechilor diviziuni sau al propagării unora noi. Diplomaţia modernă este orientată spre prevenire a conflictelor în orice stadiu al acestora.
Trebuie menţionat că diplomaţia simbolizează existenţa şi respectarea unui sistem internaţional de state suverane, bazat pe reguli comune, convenţii, imunităţi şi privilegii. Într-o perioadă în care acest sistem riscă să fie erodat de noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii, continuarea funcţionării diplomaţiei internaţionale este o confirmare a disponibilităţii statelor, indiferent de politicile promovate şi interesele urmărite, de a interacţiona într-un cadru oficial, universal acceptat.
Este adevărat, vechiul sistem de relaţii inter-statale lasă din ce în ce mai mult loc diplomaţiei multilateralismului şi coaliţiilor ad-hoc, dar diplomaţia s-a adaptat la această nouă realitate.

Capacitatea unei naţiuni de a promova cu succes interesele sale naţionale
Fiecare dimensiune a securităţii constituie obiect al dialogului în format multilateral. Astfel, dacă dimensiunea clasică a securităţii este apanajul organizaţiilor de securitate colectivă şi al primelor forme de multilateralism, în ultimele decenii extinderea conceptului de securitate este reflectată de lărgirea temelor abordate în diverse formate de cooperare regională şi internaţională.
Chiar NATO, iniţial o Alianţă strict militară, s-a orientat către combaterea noilor tipuri de ameninţări la adresa securităţii. Deşi agenda de discuţii a reuniunilor în format aliat rămâne dominată de aspecte clasice de securitate, activitatea comitetelor în domeniul economic, social şi al mediului înconjurător este din ce în ce mai intensă.
Mai mult, promovarea cu succes a intereselor  naţionale ale statului presupune cooptarea de noi actori, alături de ministerele afacerilor externe, în promovarea interesului naţional şi asigurarea securităţii. Acesta este şi cazul României. Astfel, diplomaţia economică, culturală, publică, parlamentară sunt dimensiuni asumate de statul român în procesul de promovare şi protejare a intereselor economice şi politice, în concordanţă cu poziţia geostrategică a României.
Activitatea curentă a misiunilor României vizează promovarea intereselor naţionale prin dezvoltarea relaţiilor bi şi multilaterale, susţinerea alianţelor cu partenerii, promovarea bunei vecinătăţi şi a cooperării regionale, crearea de oportunităţi de comerţ şi investiţii pentru agenţii economici români, precum şi dinamizarea relaţiilor cu românii de pretutindeni, păstrarea identităţii naţionale şi culturale a acestora.
Diplomaţia rămâne astfel primul instrument de apărare împotriva ameninţărilor la adresa securităţii naţionale şi internaţionale, pornind de la analiza continua a factorilor de risc.
Factori de risc
În prezent, instituţiile statului cu atribuţii în domeniul securităţii la nivel individual, societal şi statal, în colaborare cu mediul academic şi societatea civilă au identificat problemele/factorii de risc/ameninţările la adresa securităţii.

Cele mai importante probleme, ce vizează aspectele securităţii, pe care societatea contemporană trebuie să le gestioneze sunt:
•    Înăsprirea climatului economic;
•    Tensionarea climatului politic;
•    Probleme privind accesul la resurse şi pieţe de desfacere;
•    Coruperea structurilor de stat;
•    Creşterea demografică şi sărăcia;
•    Terorismul şi crima organizată;
•    Degradarea ecologică;
•    Activităţile umane (cauza) – Riscuri de securitate (efect).
Factorii cu impact major asupra studiului securităţii
•    militar – studiile strategice, arta militara ( strategia si tactica militara)
•    geografic – geopolitica si globalizare ( relatii internationale )
•    uman- psihologia,sociologia si religia….
Securitatea este un concept prolific şi a cunoscut o evoluţie continuă în ultimele decenii. Cea mai simplă circumscriere a securităţii este cea negativă: absenţa ameninţării.Termenul de securitate se extinde dincolo de afacerile militare pentru a îngloba aspecte non-militare, mai volatile şi mai dificil de contracarat. O comunitate e în siguranţă dacă membrii ei se simt siguri/securizaţi – dimensiune subiectivă.
Conceptul de securitate naţională
Evoluţia conceptului de securitate naţională a urmărit cele trei paliere descrise, pornind de la apărarea de către stat a intereselor sale suverane, utilizând mijloace de sorginte militară (în perioada de până la terminarea Războiului Rece), până la includerea dimensiunilor nemilitare ale securităţii.
În contextul Războiului Rece, confruntarea militară Est-Vest şi cursa înarmării nucleare au dat naştere unei „dileme de securitate” greu de depăşit. În dorinţa de a asigura capacităţile militare necesare unui răspuns potrivit ameninţării provenind din partea cealaltă a „Cortinei”, administraţiile şi-au asumat riscuri majore la adresa securităţii propriilor populaţii.
Pe lângă consecinţele greu de imaginat ale unei posibile utilizări a arsenalului nuclear, au fost formulate critici inclusiv la adresa modului de utilizare a bugetelor naţionale – dirijarea fondurilor către înzestrarea armatelor, în defavoarea unor capitole care asigură de fapt stabilitatea la nivelul societăţii.
Dezbaterea academică din perioada respectivă a subliniat acest paradox, literatura de specialitate orientându-se către lărgirea conceptului de securitate, prin includerea dimensiunilor economică, socială şi ecologică. Nevoia de extindere a definiţiei conceptului de securitate devine evidentă după terminarea Războiului Rece.
Declaraţia Alianţei Nord-Atlantice, principala organizaţie de apărare şi securitate colectivă, de la Roma din 1991 consacră angajamentul NATO pentru „o abordare largă a stabilităţii şi securităţii cuprinzând aspectele politice, economice, sociale şi ecologice, împreună cu indispensabila dimensiune militară”.
Terorismul reprezintă numai una dintre ameninţările la adresa securităţii lumii moderne, alături de accentuarea sărăciei, tranziţii economice dificile care duc la creşterea inegalităţilor Nord – Sud, crima organizată, proliferarea armelor de distrugere în masă, dislocări masive de populaţie, dezastre naturale, degradarea ecosistemelor şi competiţia în creştere pentru pământ şi resurse naturale.
Ameninţările lumii moderne nu mai provin de la un adversar bine definit, prin urmare şi modul de abordare şi soluţionare a noilor riscuri de securitate trebuie să depăşească decizia « clasică » de creştere a cheltuielilor militare şi dislocare de forţe armate. Deţinerea de armament şi de forţe armate nu mai reprezintă o garanţie pentru asigurarea securităţii individului şi societăţii.
Statul se află în imposibilitatea de fi singurul furnizor de securitate, fiind nevoit să coopteze societatea civilă şi agenţii economici într-un efort conjugat. În acest context, modalităţile de asigurare a securităţii se schimbă la rândul lor, pentru a îngloba ansamblul de instrumente şi politici interne în domeniile respective.
Cauzele şi efectele acestor provocări depăşesc graniţele naţionale. Cooperarea regională şi globală a cunoscut o intensificare post Război Rece tocmai datorită acceptării acestei evidenţe.
Tehnic abordata, securitatea unui regim este descrisa prin urmatoarele definitii:
Securitatea nationala – starea natiunii, a comunitatilor sociale, a cetatenilor si a statului, fundamentata pe prosperitate economica, legalitate, echilibru si stabilitate socio-politica, exprimata prin ordinea de drept si asigurata prin actiuni de natura economica, politica, sociala, juridica, militara, informationala si de alta natura, în scopul exercitarii neîngradite a drepturilor si libertatilor cetatenesti, manifestarea deplina a libertatii de decizie si de actiune a statului, a atributelor sale fundamentale si a calitatii de subiect de drept international.
Securitatea nationala este un drept imprescriptibil, general opozabil, care are ca domeniu de referinta valorile, interesele si necesitatile nationale, reprezinta conditia fundamentala a existentei natiunii si statului român, care deriva din ordinea constitutionala si se înfaptuieste în contextul securitatii subregionale, regionale si globale.
Securitatea nationala este conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate, care concura la realizarea si apararea sa. Componentele strategice fundamentale ale securitatii nationale sunt:
-apararea nationala – ansamblu de masuri si actiuni desfasurate de statul român în scopul apararii si garantarii suveranitatii nationale, a independentei si unitatii statale, integritatii teritoriale si democratiei constitutionale;
-siguranta nationala – garantia oferita de catre stat privind apararea eficienta a democratiei, statului de drept, ordinii constitutionale si valorilor supreme garantate de constitutie, prin activitatile de informatii, contrainformatii si securitate, desfasurate de sistemul securitatii nationale, precum si prin deciziile si actiunile de realizare a sigurantei cetateanului si a natiunii; siguranta nationala este, în acelasi timp, expresia nivelului de garantii pe care statul îl poate oferi natiunii în legatura cu înfaptuirea si protejarea obiectivelor si intereselor de securitate, în conditiile dinamice ale mediului intern si international, prin prevenirea surprinderilor strategice, economice, politice, tehnico-stiintifice, ecologice sau de alta natura.
-ordinea publica – ansamblu de norme si masuri politice, economice, sociale, care permit functionarea normala a institutiilor statului, mentinerea linistii publice, garantarea sigurantei cetatenilor, respectarea si protejarea drepturilor acestora.
Sistemul national de securitate – ansamblul organelor legislative, executive şi judecatoresti, a institutiilor, organismelor economice, organizatiilor neguvernamentale si cetatenilor care, potrivit legii ori liber consimtit, îsi asuma obligatii sau manifesta preocupari si initiative civice în legatura cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor si intereselor de securitate.
Sistemul securitatii nationale – ansamblul autoritatilor publice cu statut autonom, precum si alte institutii investite legal sa desfasoare activitati de informatii, contrainformatii si de securitate. Cunoasterea, prevenirea, contracararea sau înlaturarea, dupa caz, a amenintarilor la adresa securitatii nationale se realizeaza de catre: servicii de informatii interne, externe si militare; servicii de securitate si alte structuri departamentale de informatii si protectie.
Componentele sistemului securitatii nationale se organizeaza si functioneaza, potrivit legilor organice, sunt coordonate unitar de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, supuse controlului parlamentar prin comisiile de specialitate, finantate de la bugetul de stat si actioneaza integrat pentru realizarea securitatii nationale.
Directii de actiune in politica de securitate nationala
Directiile prioritare de actiune ale securitatii nationale sunt: domeniul politico-administrativ. in domeniul economic, in domeniul social. in domeniul educatiei, cercetarii si culturii in domeniul sigurantei nationale si ordinii publice. in domeniul apararii nationale. in domeniul politicii externe

In domeniul politico-administrativ
Modernizarea societatii romanesti presupune actiuni ferme pentru intarirea functiei de reglementare a statului si a autoritatii institutiilor sale. Realizarea obiectivelor de securitate nationala solicita dezvoltarea capacitatii normative a statului roman, prin masuri adoptate in mod democratic, care sa respecte principiul separarii puterilor si sa asigure reforma institutionala si administrativa.
Statul, ca organizator al coeziunii nationale si sociale, trebuie sa devina o institutie supla si eficienta, debirocratizata, aflata in slujba cetateanului. intregul sistem politic se va perfectiona pentru a se deschide catre cetatean si pentru a completa democratia reprezentativa cu virtutile democratiei participative; prin urmare, exercitarea puterii politice va asigura participarea si controlul cetateanului asupra institutiilor si procesului de luare a deciziilor, prin respectarea normelor si regulilor democratice, in concordanta cu prevederile Constitutiei. Activitatea de legiferare trebuie sa aiba in vedere un cadru conceptual unitar si coerent, pe deplin compatibil cu legislatia europeana, cu principiile acquisului comunitar, cu sistemul de reglementari propriu Uniunii Europene.
Aplicarea stricta si severa a legilor fata de toti cetatenii si in toate imprejurarile, in spiritul si litera Constitutiei, constituie o cerinta majora pentru toate institutiile statului, de indeplinirea careia depind decisiv coeziunea sociala, increderea cetatenilor in autoritatile publice, solidaritatea nationala. De aceea se impun: asigurarea corectitudinii actului administrativ si de justitie, stabilitate legislativa si simplificarea cadrului juridic, afirmarea justitiei ca institutie a cinstei si profesionalismului. Este necesara, de asemenea, adaptarea mai explicita a cadrului legislativ la cerintele de combatere a terorismului si crimei organizate, precum si la cerintele care decurg din necesitatea participarii fortelor din sistemul de aparare la operatiuni si misiuni comune, impreuna cu fortele altor state, pe teritoriul national si in afara acestuia.
Securitatea in domeniul economic
Tranzitia spre economia de piata functionala presupune un efort conjugat si coordonat de realizare a obiectivelor asumate de Romania prin Strategia de dezvoltare pe termen mediu, acceptata de Uniunea Europeana, in paralel cu masuri de optimizare a cadrului normativ in domeniu.
Relansarea economiei constituie o prioritate a politicii de securitate.
Directiile de actiune in acest domeniu sunt:
•    consolidarea stabilitatii macroeconomice, adoptarea unor politici fiscale coerente, prin reglementari simplificate si stimulative, reforma impozitelor, reducerea cheltuielilor interne si restructurarea marilor companii si societati ale statului, o politica monetara si a cursului de schimb adecvata;
•    imbunatatirea mediului de afaceri, diminuarea birocratiei, reglementari favorizante pentru investitii si pentru mentinerea cresterii economice prin productie performanta ceruta de piata;
•    stimularea, prin reglementari eficiente si sub diferite forme, a intreprinderilor mici si mijlocii;
•    continuarea privatizarii, restructurarii si modernizarii, cu accent pe dinamizarea domeniilor industriale si productive care au potential, in conditiile programelor sectoriale de aderare la Uniunea Europeana ori convenite cu organismele financiare internationale;
•    promovarea unor politici industriale functionale, corespunzatoare nevoilor sociale si adaptabile cerintelor pietei;
•    dezvoltarea cooperarii economice internationale prin forme noi, mai active si stimulative, de comert exterior;
•    consolidarea sectorului bancar si de asigurari; disciplinarea pietelor de capital in care sunt implicate categorii largi de populatie;
•    relansarea agriculturii si dezvoltarea silviculturii;
•    amenajarea teritoriului si reabilitarea infrastructurii de transport;
•    promovarea noilor tehnologii eficiente si trecerea efectiva la realizarea functionalitatilor unei societati informationale;
•    dezvoltarea turismului si consolidarea cadrului institutional si legislativ referitor la mediul inconjurator si calitatea mediului;
•    orientarea pentru atragerea de investitii straine, indeosebi din spatiul european si euroatlantic, ca sursa a motivatiei pentru includerea Romaniei in sistemele de securitate respective;
•    dezvoltarea activitatilor de comert interior, inclusiv prin reglementari ale administratiei publice locale privind stimularea productiei si pietelor locale;
•    asigurarea protectiei consumatorilor;
•    garantarea unui sistem concurential liber si onest.
In domeniul social
Problemele securitatii sociale se refera, intre altele, la starea de insecuritate individuala, la declinul demografic si fragilizarea starii de sanatate a populatiei, la emigratia tineretului instruit si superdotat, la insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societatii civile si la absenta unei clase de mijloc puternice. Politica in domeniul securitatii sociale vizeaza toate aceste aspecte, cu accent pe combaterea saraciei, consolidarea dialogului si a solidaritatii sociale si alinierea la normele europene in domeniul ocuparii fortei de munca. Principalele fenomene sociale care altereaza coeziunea societatii romanesti si accentueaza vulnerabilitatea acesteia la crize si conflicte sociale sunt determinate de evolutii negative la nivel macroeconomic si de incoerenta cadrului legislativ.In acest sens strategia stabileste necesitatea realizarii unor modalitati de stimulare a solidaritatii nationale si responsabilitatii civice, a interesului pentru munca, a egalitatii dintre barbati si femei, a egalitatii de sanse in privinta accesului la educatie si pregatire, a protectiei sociale. Ca urmare, eforturile institutiilor cu atributii in domeniu vor avea in vedere:
•    promovarea dialogului si coeziunii sociale prin implicarea statului, ca factor de echilibru, in contracararea efectelor negative ale procesului de tranzitie si evolutiilor economiei de piata;
•    reforma sistemului de securitate sociala si diminuarea deficitului de finantare a protectiei sociale;
•    elaborarea, in cooperare cu partenerii sociali, a Planului national de actiune in domeniul ocuparii fortei de munca, ce va asigura coerenta actiunilor pe piata muncii;
•    descentralizarea deciziei administrative in domeniul raporturilor de munca;
•    ocuparea fortei de munca in concordanta cu orientarile UE, diminuarea somajului si asigurarea unei protectii sociale reale a somerilor, inclusiv prin atragerea si implicarea acestora in activitati de utilitate publica, desfasurate in perioada disponibilizarii;
•    instituirea unor politici salariale corespunzatoare performantelor si importantei domeniului;
•    realizarea reformei pensiilor, in scopul diversificarii resurselor de asigurare, al eliminarii inechitatilor si cresterii in termeni reali a pensiilor;
•    perfectionarea sistemului de asistenta sociala;
•    imbunatatirea starii de sanatate a populatiei, incurajarea si reglementarea productiei interne a medicamentelor de baza;
•    asigurarea protectiei copilului, ca prioritate nationala, si reglementarea sistemului de adoptii, in conformitate cu Strategia de aplicare a Conventiei ONU;
•    sprijinirea si intarirea familiei ca entitate sociala fundamentala;
•    ameliorarea conditiilor de viata ale persoanelor si familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea si combaterea marginalizarii sociale, diminuarea saraciei, prin cresterea gradului de ocupare a populatiei active;
•    dezvoltarea civismului, a solidaritatii sociale si a dialogului intercultural.
In domeniul educatiei, cercetarii si culturii
Problemele de fond ale acestui domeniu – care ar putea fi numite ale unei securitati culturale, in sens larg – sunt in mod direct legate de nevoia afirmarii unor noi mentalitati si atitudini care sa contribuie la configurarea dimensiunii culturale si civilizatorii a reformelor, ceruta in mod implicit de procesul integrarii europene si euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea nationala, cultura comunicationala, atitudinea fata de performanta, respectul pentru elite si promovarea lor se afla inca
in stadii insuficiente de dezvoltare.
De aceea punerea in valoare si dezvoltarea potentialului cultural, stiintific si uman de care dispune Romania constituie o componenta si o resursa esentiala a securitatii nationale si a modernizarii societatii romanesti.
Principalele directii de actiune in acest domeniu sunt:
•    promovarea societatii educationale in cooperare cu societatea civila si in conformitate cu Carta alba a educatiei si formarii, elaborata de Uniunea Europeana;
•    continuarea reformei sistemului de invatamant, ca fundament al politicilor in domeniul resurselor umane;
•    asigurarea educatiei de baza, cresterea calitatii invatamantului preuniversitar;
•    racordarea invatamantului superior la cerintele sociale si economice;
•    promovarea in sistemul educational a cerintelor societatii informationale;
•    imbunatatirea cadrului legislativ si institutional pentru cercetare-dezvoltare;
•    revigorarea, pe baze competitive, a sistemului national de cercetare capabil sa contribuie in mod real la modernizarea societatii romanesti;
•    dezvoltarea si promovarea tehnologiei informatiei si cresterea numarului de specialisti in acest domeniu;
•    protejarea, conservarea si restaurarea patrimoniului national si promovarea sa ca parte a patrimoniului cultural universal;
•    promovarea culturii ca fundament al dezvoltarii durabile a natiunii si ca nucleu al identitatii nationale;
•    protejarea diversitatii culturale si religioase, promovarea multiculturalismului si multiconfesionalismului, a dialogului cu reprezentantii vietii religioase;
•    revigorarea politicilor in domeniul tineretului;
•    imbunatatirea cadrului juridic si institutional in domeniul relatiilor interetnice, sprijinirea consolidarii si dezvoltarii identitatii etnice;
•    pregatirea populatiei pentru impactul cultural al integrarii europene si euroatlantice.
In domeniul sigurantei nationale si ordinii publice
Prin situarea sa la confluenta apararii intereselor statului si ale cetateanului acest domeniu reprezinta o componenta importanta a politicii de securitate a Romaniei. Actiunile specifice in domeniul mentinerii ordinii publice si sigurantei nationale vor viza prevenirea si combaterea fenomenului infractional, protejarea cetatenilor, a proprietatii private si publice si a infrastructurii de interes strategic.
Directiile de actiune in acest domeniu sunt:
•    armonizarea legislatiei si a procedurilor specifice cu reglementarile internationale si cu standardele UE privind fortele si serviciile de ordine publica;
•    consolidarea relatiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre NATO si UE, precum si dezvoltarea legaturilor cu cele apartinand altor state; continuarea participarii fortelor de ordine publica, civile si militare la misiuni internationale;
•    reglementarea raspunderii Ministerului de Interne si a Ministerului Justitiei – a structurilor acestora – in eradicarea abuzurilor si ilegalitatilor;
•    consolidarea sistemului institutional de actiune – servicii de informatii, politie, minister public, justitie – care sa faca posibila aplicarea ferma a legii;
•    intarirea actiunilor de prevenire si control pentru limitarea si stoparea criminalitatii;
•    dezvoltarea permanenta a controlului civil asupra institutiilor din domeniul sigurantei nationale si implicarea societatii civile in apararea ordinii publice;
•    restructurarea sistemului institutional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul ordinii publice si demilitarizarea in mare masura a acestora;
•    constituirea sistemului national de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor si conectarea acestuia la organismele existente in NATO si UE;
•    combaterea eficace a terorismului, coruptiei si crimei organizate, inclusiv prin diverse forme de cooperare regionala si subregionala;
•    imbunatatirea colaborarii dintre autoritatile din sistemul de aparare si justitie si a acestora cu societatea civila;
•    securizarea frontierei de stat in concordanta cu interesele nationale si exigentele aderarii la Uniunea Europeana, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontiera;
•    construirea parteneriatului cu societatea civila, inclusiv prin asigurarea unui echilibru intre dreptul la libera informare si necesitatea protejarii informatiilor clasificate;
•    protectia dreptului la intimitate, la propria imagine si la corecta informare a cetateanului;
•    asigurarea functionarii la standarde comunitare a institutiilor care au atributii pe linia migratiei si azilului.
In domeniul apararii nationale
Romania va actiona pentru integrarea in structurile militare euroatlantice, pentru continuarea reformei armatei, in conformitate cu standardele statelor membre NATO si UE, pentru dezvoltarea unei capacitati de aparare credibile, moderne si eficiente; se au in vedere intarirea controlului civil asupra fortelor armate, in concordanta cu principiile si valorile democratiei, precum si consolidarea statutului Romaniei de generator de securitate, prin continuarea si imbunatatirea contributiei la stabilitatea regionala.
Principalele directii de actiune sunt:
•    indeplinirea obiectivelor asumate prin Programul national anual pentru integrare in NATO si asigurarea interoperabilitatii cu fortele Aliantei Nord-Atlantice;
•    participarea intensificata la Parteneriatul pentru Pace si dezvoltarea cooperarii militare bi- si multilaterale, in vederea realizarii obiectivelor de parteneriat asumate de Romania;
•    constituirea si consolidarea capabilitatilor necesare pentru indeplinirea performanta a obligatiilor asumate de Romania, de a participa in cadrul unor operatiuni de mentinere a pacii, de salvare, de raspuns la crize, de combatere a terorismului si de asistenta umanitara la nivel subregional si regional;
•    restructurarea si modernizarea Armatei Romaniei, indeosebi modernizarea structurala a fortelor si a sistemelor de instruire si continuarea armonizarii cadrului legislativ national din domeniul apararii cu cel existent in tarile membre NATO si UE;
•    adaptarea la conditiile contemporane a sistemului de mobilizare si planificare integrata a apararii si asigurarea concordantei dintre obiectivele propuse si resursele alocate;
•    operationalizarea fortelor destinate participarii la misiuni ale Uniunii Europene, in cadrul politicii europene de securitate si aparare, precum si ale NATO, ONU si ale forumurilor/initiativelor subregionale;
•    managementul eficient al resurselor umane si restructurarea fortelor, concomitent cu cresterea gradului de profesionalizare a personalului armatei si modernizarea invatamantului militar;
•    asigurarea stocurilor de echipamente, tehnica de lupta, munitii si materiale;
•    imbunatatirea colaborarii dintre serviciile de specialitate pe linia schimbului operativ de informatii vizand potentialii factori de risc la adresa securitatii si stabilitatii interne;
•    redimensionarea corpului de comanda la nivelul fortelor in proces de reducere, restructurare si modernizare;
•    reglementarea pensionarii cadrelor militare; aplicarea programelor de reconversie profesionala a personalului disponibilizat din armata si industria de aparare;
•    planificarea coerenta a activitatii de inzestrare si achizitii, prin coordonare cu politicile in domeniul economic, de privatizare si restructurare a industriei nationale de aparare; dezvoltarea si achizitionarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO;
•    intarirea controlului parlamentar asupra organismului militar;
•    sprijinirea autoritatilor publice in caz de urgente civile, dezastre sau calamitati naturale.
Din pacate insa, cele mai recente evolutii la nivel national arata o neconcordanta intre deciziile la nivel de stat major si cele din teren, managementul schimbarii facandu-se superficial, lasand loc unor incidente de securitate la nivelul asigurarii depozitelor de munitie si armament, lucru care nu aduce armata romana la nivelul capabilitatilor N.A.T.O.Acest incident face ca C.S.A.T.-ul sa ia in discutie aceste inadvertente sis a stabileasca , iata, unde au fost bresele in sistemul de securitate, daca ele sunt doar amenintari disparate, sau, pot deveni o sursa de insecuritate in system. Astfel,Consiliul Suprem de Aparare a tarii isi va perfectiona activitatile de coordonare, prevazute de Constitutie si de legile speciale, in domeniile apararii nationale, ordinii publice si sigurantei nationale, conducand printr-un complex de masuri investigatiile si cercetarile la nivelul institutiilor de informatii, ordine publica si aparare, pentru solutionarea crizei create.
In domeniul politicii externe
Politica externa a Romaniei reprezinta principalul mijloc de promovare a valorilor si intereselor nationale in plan international. Politica externa va fi sustinuta printr-un efort intern de asigurare a coerentei interinstitutionale si a sprijinului opiniei publice si va continua sa fie orientata, in mod prioritar, pe urmatoarele directii:
•    aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relatiilor bilaterale privilegiate cu tarile NATO si UE;
•    consolidarea relatiilor cu statele membre ale Uniunii Europene – in plan bi- si multilateral -,ca stat membru U.E., cu tarile vecine si cu statele cu care Romania are relatii traditionale;
•    dezvoltarea cooperarii cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regionala, subregionala, transfrontaliera si in cadrul euroregiunilor;
•    dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relatiilor privilegiate cu Republica Moldova;
•    consolidarea rolului OSCE, ca forum de dialog in domeniul securitatii, si dezvoltarea capacitatii de actiune pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor si reconstructia postconflict;
•    sustinerea diplomatica a participarii la operatiunile de pace ale ONU si la alte actiuni vizand asigurarea stabilitatii si intarirea increderii la nivel regional si global;
•    respectarea stricta a angajamentelor internationale in domeniul neproliferarii si controlului armamentelor, exporturilor de produse strategice si de tehnologie cu dubla utilizare, precum si participarea activa la dezbaterile, din diverse foruri, pe aceasta tema;
•    promovarea unei politici active in plan bilateral sau intr-un cadru international pentru asigurarea securitatii si stabilitatii in Europa de Sud-Est, ca si in Caucazul de Sud si in intreaga regiune a Dunarii si Marii Negre;
•    sprijinirea comunitatilor romanesti din afara granitelor pentru pastrarea identitatii nationale, culturale si spirituale si identificarea potentialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomatiei romanesti;
•    preocuparea constanta pentru imbunatatirea statutului juridic si a tratamentului minoritatilor romanesti din alte state, conform normelor internationale privind drepturile persoanelor apartinand minoritatilor si angajamentelor asumate prin intelegeri si tratate bilaterale.
Programul de crestere a securitatii in domeniul ordinii publice
În cadrul acestui capitol ne vom focaliza pe o componentă internă a Strategiei de Securitate Naţională a României ( riscuri interne ) şi anume domeniul Ordinii Publice, în speţă Politica de Prevenire şi Combatere a Fenomenului Infracţional.
Guvernul României prin colaborarea cu Preşedintele României în cadrul Consiliul Suprem de Apărare al Ţării poate fi eficient în aplicarea unei Strategii Naţionale de Prevenire a Criminalităţii.     Strategia trebuie să stabilească obiectivele şi rolul autorităţilor, şcolilor, familiei şi societăţii civile în prevenirea criminalităţii.
Continuarea procesului de reformă depinde însă fundamental de resursele financiare ale ţării, de capacitatea instituţională a Instituţiilor de Siguranţă Naţională de a implementa politici, precum şi de corelaţia acestor politici cu măsurile de reformă economică şi capacitatea instituţională a altor ministere şi agenţii de a-şi îndeplini la timp funcţiile cu care au fost investite. Având în vedere aceste cerinţe de ordin instituţional, cheltuielile militare anuale sunt estimate la o pondere minimă de 2,38% din Produsul Intern Brut, nivel ce  trebuia menţinut în intervalul 2005-2008, dar se pare ca nu va fi atins nici in 2009, an de mare sacrificiu financiar pentru alocatiile bugetare in sistemul de securitate intern.
Teoretic,obiectivele strategiei trebuie să ţină cont de factorii şi condiţiile care contribuie la angajarea într-un comportament infracţional şi să aibă în vedere:
•    protecţia comunităţilor locale şi a şcolilor;
•    aplicarea unor programe speciale pentru tinerii şi familiile lor care trăiesc într-un mediu cu risc infracţional ridicat ce generează violenţă domestică, abuz sexual, consumul de droguri, ori promovarea unei culturi infracţionale, cum sunt zonele sărace şi periferice din localităţile urbane, ori din zonele adiacente;
•    aplicarea unor programe speciale destinate persoanelor marginalizate ce trăiesc în zonele industriale aflate în declin, intregrate în programele de dezvoltare locală şi regională;
•    combaterea traficului şi consumului de droguri;
•    programe speciale pentru tinerii cu probleme de comportament (agresivitate) ori care s-au asociat în bande pentru savârşirea de activităţi infracţionale;
•    programe speciale pentru comunitatea rromilor.
Valorile de securitate nationala
Valorile de securitate nationala sunt definite ca  relatii sociale prin a caror existenta si manifestare se realizeaza atributele fundamentale existentiale ale statului român, drepturile si libertatile constitutionale, precum si ansamblul intereselor si necesitatilor de securitate nationala.
Ele se exprima prin suveranitatea si independenta nationala, unitatea si indivizibilitatea statului, identitatea nationala, ordinea constitutionala democratica, statul de drept, drepturile omului, libertatile cetatenesti, economia de piata, limba, cultura si viata spirituala, si constituie sistemul axiologic de referinta în elaborarea oricarei politici de securitate nationala, potrivit dinamicii si imperativelor mediului intern si international de securitate.Valorile de securitate nationala sunt determinate de necesitatile nationale de securitate.Prin necesitati de securitate intelegem oportunitatile, trebuintele si utilitatile indispensabile pentru apararea, protejarea si/sau promovarea valorilor ori intereselor fundamentale, constientizate si asumate de statul român, care îi permit sa se manifeste competitiv fata de provocarile proceselor sociale evolutive si sa previna, sa reduca ori sa anihileze actiunile distructive.
Necesitatile fundamentale de securitate se refera si la deciziile privind accesul la resursele strategice vitale existentei natiunii, la trebuintele cetateanului si ale comunitatii si la protectia acestora fata de orice amenintari. Ele se asigura în functie de posibilitatile societatii, de nivelul de aspiratii al acesteia în contextul mediului intern si international de securitate si se satisfac în relatie cu interesele nationale de securitate.
In sens restrans,interesele nationale de securitate definesc nevoi si aspiratii ale natiunii de afirmare a propriilor valori si de garantare a identitatii si existentei nationale, exprimate prin obiectivele, caile si tacticile asumate prin consens de întreaga societate în vederea înfaptuirii lor.
Acestea se refera la stabilitatea interna si regionala, viabilitatea sistemului de securitate la care România a aderat, avutia nationala, prosperitatea generala a cetatenilor, sanatatea fizica a populatiei, protectia mediului înconjurator. Valorile si interesele nationale constituie reperul axiologic al politicilor si strategiilor de securitate nationala si confera legitimitate institutiilor nationale create pentru a desfasura activitati de cunoastere, prevenire, contracarare ori înlaturare a oricaror amenintari si agresiuni la adresa cetateanului, societatii si a statului.
Securitatea nationala – starea natiunii, a comunitatilor sociale, a cetatenilor si a statului, fundamentata pe prosperitate economica, legalitate, echilibru si stabilitate socio-politica, exprimata prin ordinea de drept si asigurata prin actiuni de natura economica, politica, sociala, juridica, militara, informationala si de alta natura, în scopul exercitarii neîngradite a drepturilor si libertatilor cetatenesti, manifestarea deplina a libertatii de decizie si de actiune a statului, a atributelor sale fundamentale si a calitatii de subiect de drept international.
Securitatea nationala este un drept imprescriptibil, general opozabil, care are ca domeniu de referinta valorile, interesele si necesitatile nationale, reprezinta conditia fundamentala a existentei natiunii si statului român, care deriva din ordinea constitutionala si se înfaptuieste în contextul securitatii subregionale, regionale si globale.
Sistemul national de securitate – ansamblul organelor legislative, executive şi judecatoresti, a institutiilor, organismelor economice, organizatiilor neguvernamentale si cetatenilor care, potrivit legii ori liber consimtit, îsi asuma obligatii sau manifesta preocupari si initiative civice în legatura cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor si intereselor de securitate.
Sistemul securitatii nationale – ansamblul autoritatilor publice cu statut autonom, precum si alte institutii investite legal sa desfasoare activitati de informatii, contrainformatii si de securitate. Cunoasterea, prevenirea, contracararea sau înlaturarea, dupa caz, a amenintarilor la adresa securitatii nationale se realizeaza de catre: servicii de informatii interne, externe si militare; servicii de securitate si alte structuri departamentale de informatii si protectie. Componentele sistemului securitatii nationale se organizeaza si functioneaza, potrivit legilor organice, sunt coordonate unitar de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, supuse controlului parlamentar prin comisiile de specialitate, finantate de la bugetul de stat si actioneaza integrat pentru realizarea securitatii nationale.
Ce este politica naţională de securitate ?

Politica naţională de securitate (PNS) este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor şi se prezintă adesea sub forma unui document structurat. Un astfel de document poate fi numit şi plan, strategie, concept sau doctrină. PNS se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ca regulă generală, PNS este ierarhic superioară altor politici de securitate, cum ar fi doctrina militară, strategia de securitate naţională etc., acestea abordând securitatea naţională din perspectiva anumitor organisme sau probleme. PNS se deosebeşte de aceste politici şi prin gama largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât ameninţările interne cât şi externe. In ultimă instanţă, PNS caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile actorilor în materie de securitate naţională în funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.
Unele state, cum ar fi Marea Britanie, Franţa şi China, nu au o PNS ca document unic şi structurat, ci se bazează pe politicile de apărare sau cărţile albe care se concentrează doar pe apărarea naţională. Alte state nu dau publicităţii documentele lor de politică sau nu au politici cuprinzătoare privind securitatea sau apărarea sub formă de documente.
Există cinci motive principale pentru care statele au nevoie de o PNS coerentă şi detaliată:

     să dea guvernelor posibilitatea de a aborda toate ameninţările într-o manieră coerentă;
     să crească eficienţa sectorului de securitate prin optimizarea contribuţiilor tuturor actorilor din acest domeniu;
     să vegheze la aplicarea politicii;
     să construiască consensul pe plan intern;
     să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.

În primul rând, pentru a constitui un cadru cuprinzător, PNS necesită o analiză aprofundată a tuturor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Ameninţările interne şi externe au fost vreme îndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate tinde din ce în ce mai mult spre o evaluare complexă a condiţiilor interne şi internaţionale, în egală măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu răspunderi în domeniul securităţii; este de dorit ca structurile internaţioale şi neguvernamentale relevante să fie de asemenea implicate.
În al doilea rând, PNS poate juca un rol pozitiv în armonizarea contribuţiilor aduse de numărul crescând de actori din domeniul securităţii, printre care cei de nivel naţional, autorităţile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii vitale), diverse organizaţii ale societăţii civile, precum şi instituţiile regionale şi internaţionale. Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel încât aceasta să includă contribuţii venite din surse diferite, poate duce la o înţelegere comună a conceptului de securitate.
În al treilea rând, PNS dă o orientare politică diverşilor actori implicaţi în securitatea naţională. PNS oferă repere pentru alinierea deciziilor operaţionale la obiectivele pe termen lung şi scurt ale politicii naţionale. Centralizarea permite folosirea optimă a resurselor şi evitarea discrepanţelor, redundanţelor şi deficienţelor în procesul de elaborare şi punere în practică.
În al patrulea rând, PNS asigură o largă participare la elaborarea politicii de securitate deoarece extinde dialogul şi cooperarea dincolo de limitările profesionale, instituţionale sau partinice. În acest fel, dialogul poate duce la un consens cu privire la valorile şi interesele naţionale fundamentale şi la gama de ameninţări la adresa acestor valori şi interese.
În al cincilea rând, PNS este un instrument de întărire a încrederii la nivel regional şi internaţional. Printr-o politică coerentă şi transparentă, statul împărtăşeşte preocupările sale legate de securitate comunităţii internaţionale, facilitând astfel înţelegerea şi cooperarea internaţională.
Uneori, PNS face obiectul unei legislaţii specifice. De exemplu, în Statele Unite preşedintele trebuie să prezinte anual Congresului o strategie naţională de securitate, deşi în practică acest lucru nu se întâmplă chiar în fiecare an. În Letonia, Parlamentul trebuie să aprobe o PNS scrisă de Cabinet şi aprobată de Consiliul Naţional al Securităţii în fiecare an. În alte cazuri, iniţiativa elaborării unei strategii de securitate aparţine executivului. În Federaţia Rusă, de exemplu, Consiliul Naţional al Securităţii elaborează strategii de securitate care sunt aprobate de executiv. În Austria, Parlamentul a creat în 2001 un Consiliu Naţional al Securităţii care are sarcina de a stabili orientarea politicii naţionale de securitate, dar nu şi neapărat de a prezenta un document complet privind PNS .

Structura P.N.S. ?

Deşi PNS diferă de la un stat la altul, tendinţa generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei teme fundamentale: rolul statului în sistemul internaţional, situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi internaţional, răspunderile care revin celor ce aplică PNS în situaţiile menţionate.
La prima temă se defineşte concepţia statului despre sistemul internaţional şi despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a structurilor de guvernanţă şi a proceselor de luare a deciziilor. Rezultatul este o concepţie pe termen lung cu privire la rolul şi locul statului şi societăţii în viitor.
La a doua temă se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât ameninţările interne cât şi cele externe, dar, în practică, multe PNS se axează pe ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali în materie de securitate, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de cooperare.
La a treia temă se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care aplică PNS. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de securitate (apărarea teritoriului, serviciile de informaţii etc.) şi domeniile în care fiecare este împuternicit sa acţioneze. Deoarece în unele ţări termenul de « securitate naţională » este istoric asociat cu amestecul excesiv al forţelor de securitate în afacerile interne, el poate da naştere la controverse. Contribuţiile fiecărui actor sunt adesea descrise în amănunţime, dar informaţiile foarte specializate, cum ar fi structura de forţe, sunt de obicei omise şi incluse în documente anexe.

Cum este formulată PNS ?

PNS este formulată conform unei structuri standard, care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.
Revizuirea este aproape întotdeauna iniţiată de executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi în domeniul securităţii pot recomanda o revizuire a PNS. Revizuirea sepoate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi ocazională, ca în cazul Elveţiei. Organul care se ocupă de elaborare este de obicei desemnat de executiv şi poate fi o comisie permanentă, un organ deja existent sau unul constituit ad hoc. În multe ţări există un consiliu de securitate special pe lângă preşedinte (în Statele Unite, Austria, Federaţia Rusă), dar în altele este chiar cabinetul (în Letonia sau Canada) sau o comisie ad hoc.
Această comisie se consultă cu toţi actorii guvernamentali din domeniul securităţii –ministerul apărării, agenţii de informaţii, reprezentanţi ai forţelor armate, comisii legislative – şi, în ultima vreme, şi cu ministere care înainte nu erau asociate cu sectorul de securitate, precum agricultura, transporturile, sănătatea, imigraţia şi organismele de conducere din domeniul financiar. Comisia poate avea consultări şi cu actori neguvernamentali, precum partidele politice, mijloacele de informare în masă, societatea civilă şi mediile academice. Uneori, aceste grupuri oferă doar comentarii, dar, în multe cazuri, comisia încearcă să sintetizeze diferitele puncte de vedere prezentate într-o concepţie unitară privind securitatea statului. Cu cât participanţii la formularea PNS sunt mai numeroşi, cu atât asumarea acestei politici este mai amplă şi, ca atare, punerea în
aplicare este mai eficientă. În Elveţia s-a recurs la o abordare în două etape pentru elaborarea ultimei PNS: mai întâi s-a organizat o amplă consultare a tuturor factorilor socio-politici, în urma căreia a fost redactat şi înaintat guvernului un raport cu caracter neangajant, cuprinzând sugestii pentru PNS; apoi, un organism guvernamental a redactat un raport propriu, luând în considerare conţinutul primului raport.
Reconcilierea se realizează prin reunirea contribuţiilor diferiţilor actori implicaţi în sectorul de securitate în faza de redactare şi prin difuzarea proiectelor iniţiale ale legislaţiei încă din această fază, fie intern sau public, fie în ambele moduri simultan.
Aprobarea de către legislativ sau executiv poate fi necesară. Dacă procesul de revizuire a fost iniţiat de către executiv, este puţin probabil că va avea nevoie de aprobarea legislativului, dar executivul poate opta pentru prezentarea PNS legislativului ţării respective, pentru a fi sigur că documentul va fi susţinut. Unele parlamente pot doar lua notă de PNS, aşa cum se întâmplă în Elveţia, altele pot avea dreptul de a opera modificări substanţiale ale textului.

Care este diferenta intre PNS a regimului totalitar si PNS a unui stat democratic?

Analiza diferentelor va fi abordata pornind de la modul de elaborare astfel:

PNS a unui stat democratic trebuie să realizeze un echilibru între dezbaterea publică şi contribuţia experţilor, avand ca finalitate securitatea nationala ca suma a securitatii indivizilor statului. Dezbaterea publică poate asigura aderenţa la PNS, dar, dacă aceasta este percepută ca expresia a unor interese politice, eficienţa ei va avea de suferit. Beneficiarul principal al securităţii devine individul, şi nu statul.” În statele dictatoriale, securitate naţională înseamnă securitatea regimului. România pe timpul comunismului este un foarte bun exemplu. Efortul aparatului de stat era îndreptat în special spre protecţia lui Ceauşescu, a familiei sale şi a nomenclaturii. Viaţa cetăţeanului de rând, fie el intelectual sau muncitor, era mizerabilă şi înjositoare. Într-o societate democratică beneficiarul efortului de securitate devine cetăţeanul, iar ultimii ani au făcut ca din ce în ce mai mult cetăţeanul să primeze în faţa statului. Există două explicaţii pentru această schimbare. Pe de o parte, încheierea Războiului Rece şi dispariţia principalei ameninţări, ce fusese reprezentată de URSS, relaxau military, dar şi financiar statul, creând şansa distribuirii unor dividende către populaţie şi concentrând efortul pe probleme legate de confortul social şi economic al cetăţeanului”. Asa cum aprecia reputatul specialist Iulian Fota, in prezent consilier presidential, consecinţele negative ale globalizării aveau să ameninţe în mod direct cetăţeanul şi mai puţin statul. Atacurile teroriste din SUA în 11 septembrie 2001 sau revolta tinerilor arabi şi africani în suburbiile Parisului în toamna lui 2005,spunea specialistul citat, nu au ameninţat, de o manieră gravă, nici existenţa statului american şi nici pe cea a statului francez, dar s-au constituit într-o sursă de mare ameninţare pentru câteva mii de cetăţeni americani sau francezi. Mai mult decât atât, exemple recente, precum sărăcia, corupţia sau gripa aviară, sunt foarte bune pentru a înţelege cumstatul poate fi bine apărat, în timp ce cetăţeanul este foarte vulnerabil, expus mai multor riscuri şi ameninţări.  Calitatea vieţii este indicatorul care confirmă eficienţa şi performanţa efortului de protejare a securităţii naţionale. Nu este o coincidenţă că statele democratice sunt şi bogate, aşa cum sărăcia merge mână-n mână cu dictatura.
În Occident etica aparatului de securitate pleacă de la ideea interesului comun şi slujba în folosul cetăţeanului. În dictaturi, etica este determinată de fidelitatea faţă de grup sau clan, chiar cu preţul sacrificării vieţii propriilor concetăţeni, fie că o faci în Gulag, la Canal sau folosind armele chimice împotriva femeilor şi copiilor (precum în Irak). ÎnUE există un puternic curent de opinie şi din ce în ce mai multe propuneri ca pe lângă Strategia de Securitate să se adopte şi un concept de securitate. Reuniţi sub forma Grupului de la Barcelona, un număr de universitari europeni propun ca acest concept să fie cel de „human security”, a cărui caracteristică principală este ca „human security refers to freedom for individuals from basic insecurities caused by gross human rights violations” (securitatea cetăţeanului se referă la eliberarea indivizilor de temerile primare provocate de violarea drepturilor omului). În plus, acelaşi grup de la Barcelona propune şi şapte principii care să ghideze acţiunea în domeniul protejării securităţii: primordialitatea drepturilor omului, autoritate şi responsabilitate politică, multilateralism, abordare de jos în sus, focalizare regională, apelul la instrumente de drept, folosirea forţei în concordanţă cu scopul.
Parafrazându-l pe fostul prim-ministru francez Georges Clemenceau, consilierul prezidential  spune că securitatea este o chestiune prea importantă pentru a fi lăsată numai pe mâna militarilor. De-a lungul secolului XX, statele occidentale au trebuit să facă de mai multe ori faţă sfidărilor de securitate venind dinspre ţări conduse de regimuri autoritare şi militariste. Exemplele clasice sunt Germania nazistă şi Japonia militaristă. Anii Războiului Rece au venit şi ei să confirme că o influenţă prea mare a militarilor pe politica de apărare naţională sau de securitate poate afecta grav atât stabilitatea internaţională, cât şi dezvoltarea democratică a statelor, chiar şi a celor cu tradiţie. După cum spunea Robert Dahl, „cea mai importantă şi persistentă problemă în politică este să eviţi instalarea unei guvernări autoritare”. Sfârşitul Războiului Rece şi descoperirea atrocităţilor comise de poliţiile politice din fostele state comuniste au întărit şi mai mult convingerea ţărilor occidentale că dezvoltarea democratică este de neconceput fără control democratic asupra aparatului de securitate. De altfel, acesta a fost şi unul din criteriile integrării în NATO, conform studiului referitor la lărgirea Alianţei Nord-Atlantice. Mai mult decât atât, în ultimii ani, UE a introdus reforma sectorului de securitate printre cerinţele adresate ţărilor care doresc să adere la Uniune, schimbările determinate în Turcia fiind printre cele mai spectaculoase.
Conceptul de comunitate este unul dintre cele mai importante concepte occidentale şi, la rândul său, acesta are două valenţe, una naţională şi una internaţională.
Valenţa naţională definita ca gestionarea naţională a securităţii trebuie să fie integrată, atât cu participarea ministerelor de forţă sau militarizate (MApN, MAI, serviciile de informaţii), cât şi cu participarea ministerelor sau agenţiilor civile. Această cerinţă este dată în primul rând de caracterul multidimensional al problemelor de securitate. Dacă luăm ca exemplu terorismul, atât partea de prevenire, cât şi partea de gestionare a consecinţelor reclamă o foarte largă colaborare între ministerele de forţă şi cele civile. În urma unui eventual atac terorist, dacă rezultă un număr mare de răniţi şi tendinţa este în acest sens, nepregătirea prealabilă a sistemului sanitar pentru astfel de situaţii şi imposibilitatea realizării unei interoperabilităţi cu structuri precum pompierii sau urgenţele civile, poate creşte numărul de victime cu oameni care în mod normal ar fi avut şansa să scape. Mai mult decât atât, gestionarea securităţii naţionale presupune participarea, măcar prin consultări, a societăţii civile, fie că aceasta reacţionează prin intermediul presei sau a ONG-urilor specializate (în Occident acest rol este jucat de „think-tank”-uri). Într-o ţară democratică, orice politică de securitate este legitimată de societatea civilă şi atitudinea ei. 6b) valenţa internaţională = gestionarea internaţională a securităţii se produce fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale (NATO şi UE fiind cele mai bune exemple), fie prin intermediul unor cooperări ad-hoc, de genul coaliţiilor de voinţe. Având în vedere faptul că globalizarea determină internaţionalizarea multor riscuri, unele dintre ele fiind deja globale (de exemplu terorismul sau gripa aviară), singura cale de a gestiona eficient agenda de securitate este prin cooperare internaţională. Nici măcar marii actori internaţionali precum SUA, o hiperputere, nu-şi mai pot permite să gestioneze unilateral riscurile importante. Pentru intervenţia în Irak, SUA au construit o coaliţie de peste 30 de ţări. Iar când vine vorba de organizaţii precum NATO sau UE, gestionarea integrată a unora dintre marile riscuri ale securităţii globale se dovedeşte de departe a fi cea mai eficientă formulă atât din punct de vedere financiar, cât mai ales profesional.

Se pune atunci intrebarea-Care sunt targeturile în formularea unei PNS eficiente,democratice?

A.    Când ar trebui iniţiată revizuirea?
B.    Ce actori ar trebui să participe la procesul de revizuire?
C.     Există o organizaţie coordonatoare independentă carea încurajează şi compilează contribuţiile diferitelor grupuri de lucru privind PNS?
D.     Cum este definită securitatea naţională? Care sunt problemele cu care se confruntă în prezent securitatea naţională şi cele cu care se va confrunta probabil pe viitor?
E.    De ce instrumente dispune securitatea naţională şi ce instrumente noi vor mai fi
necesare?
F.     Cum este tratată în cadrul PNS problema echilibrului între transparenţă şi nevoia de a păstra confidenţialitatea în domenii vitale pentru securitatea naţională?
G.    A fost constituit un organism de monitorizare pentru revizuirea PNS? Este acesta un organism reprezentativ şi cuprinzător?
H.    Ce măsuri ar trebui luate pentru a face cunoscută PNS şi a informa publicul despre
conţinutul său?

Daca prin modernizarea Romaniei intelegem cresterea semnificativa a nivelului de trai pentru romanul obisnuit si o alta atitudine a statului fata de nevoile cetateanului, atunci aceasta modernizare nu va fi posibila fara modernizarea sistemului de securitate nationala. Politica de securitate nationala sau, mai scurt, securitatea nationala este cea mai importanta dintre politicile unei tari. Prin miza pe care o reprezinta, respectiv apararea in fata „atacurilor armate si a coercitiei, absenta subversiunii interne si absenta eroziunii valorilor politice, economice si sociale, care sunt esentiale pentru calitatea vietii”, securitatea nationala a fost definita ca „marea politica” sau „marea strategie”. Esecurile intr-un astfel de domeniu sunt de neacceptat si, odata produse, ele pot fi incluse in aria falimentului politic. Acestea pot evolua de la deteriorarea grava a calitatii vietii cetateanului pana la pierderea independentei, pierderea de teritorii sau chiar, in extremis, disparitia ca tara. Majoritatea tarilor Europei Centrale stiu din propria istorie ce inseamna falimentul politicii de securitate nationala. In Occidentul in care am revenit de curand si noi, securitatea nationala este un bun public, sensul eforturilor si eficienta lor fiind date de calitatea vietii de zi cu zi a cetateanului. Astfel, politica de securitate nationala este o politica publica.
In tarile occidentale, formularea, legitimarea, aprobarea si aplicarea unei astfel de politici se face prin conlucrarea a trei factori:
– factorul politic, cu rol decizional, de conducere si, partial, de control;
– factorul birocratic, chemat sa aplice politica de securitate, reprezentand in acelas timp si principalul detinator al expertizei tehnice;
– cetateanul obisnuit, care, prin intermediul societatii civile, este chemat atat sa legitimeze efortul de securitate nationala, sa-l finanteze si sa-l sprijine public, dar si sa se exprime critic asupra lui. In acest sens, el se poate exprima direct, prin atitudini publice sau prin intermediul mass-media sau al think-tank-urilor de specialitate (daca ele exista).
In 2005, in Romania sansa modernizarii parea sa vizeze si domeniul securitatii nationale. In primavara acelui an incepea dezbaterea publica cu privire la proiectul strategiei de securitate nationala. Ulterior, aceeasi dezbatere s-a extins, incluzand si discutiile despre cadrul legal al sistemului national de securitate. Lucrurile pareau sa intre pe fagasul necesar. In Romania anului 2005, institutiile de securitate nationala functionau inca dupa legi adoptate intr-o mare masura in primii ani ai deceniului IX, cand erau mult mai importante depasirea cadrul rigid al dictaturii si remodelarea democratica decat calitatea proceselor si eficienta noilor institutii de securitate nationala. Zona Europei Centrale si mai ales a Europei de Sud-Est era framantata de disolutii nationale si fragmentari geopolitice. Dispareau state si apareau state. Nervii factorilor politici din Romania erau intinsi la maximum si nu era timp de reflectie asupra arhitecturii sistemului de securitate nationala sau asupra imbunatatirii functionarii sale democratice. Influenta inca puternica a culturii politice a regimului national-comunist nu permitea dezbaterea libera a domeniului. Iar dialogul ar fi fost oricum dificil, pentru ca la acea data nu exista expertiza decat la nivelul „structurilor”. Urma sa mai treaca ani pana cand in Romania avea sa se dezvolte o incipienta „cultura a securitatii nationale”. Anul 2005 a reprezentat o imensa oportunitate ca dupa 15 ani sa evaluam arhitectura, misiunile si mai ales performanta sistemului de securitate nationala. Eram deja membri ai NATO, foarte aproape de UE si intr-o relatie strategica importanta cu SUA, bucurandu-ne de cele mai bune garantii de securitate posibile. Stiam influentele in materie de securitate in urma acestui nou statut international. Ne puteam mult mai usor identifica misiunile nationale, dar si internationale, prietenii si poate chiar si eventualii adversari. Si nu in ultimul rand, erau vizibile tendintele principale ale sistemului international. In ciuda convulsiilor internationale, prin integrarea in NATO si ulterior in UE, Romania adera la acel nucleu al statelor care beneficiaza dupa urma globalizarii. Aveam marea sansa a remodelarii sistemului de securitate nationala.
Remodelarea a fost si este necesara pentru ca sistemul a fost construit intr-o epoca in care datele si cerintele de astazi nu existau. La inceputul anilor ‘90 nu aveam o cooperare atat de stransa intre serviciile de informatii din Romania si cele din Vest, dar nici forme atat de neconventionale de control european asupra Intelligence-ului (comisia asupra zborurilor CIA). Nu aveam responsabilitati pe linia unor misiuni NATO sau combaterea terorismului in cadrul pilonului doi al UE – Afaceri Interne si Justitie. Plus ca, intre timp, avem acumulata o mare experienta pe functionarea sistemului de securitate nationala atat in conditiile unei societati democratice, cat si in conditiile noului sistem international. Ne cunoastem mult mai bine vulnerabilitatile, in special cele legate de coruptie si de o etica prea precara.
Eficienta sigurantei nationale este determinate de nevoia ca atentia celor trei actori importanti – politicul, birocratia si societatea civila – sa se indrepte spre urmatoarele elemente: o cat mai larga majoritate politica asupra specificului securitatii nationale, o adeziune clara a sistemului de securitate nationala la efortul de modernizare a Romaniei si o prezenta intelectuala tot mai activa a societatii civile in dezbaterile specifice.
Clasa politica are cea mai mare responsabilitate atunci cand discutam de modernizare. Optiunile clasei politice trebuie sa fie foarte clare in privinta  intereselor nationale si de prioritizare a amenintarilor la aceste interese. Misiunile trasate institutiilor trebuie sa fie simple si ordinele clare, ambele in perimetrul eforturilor de modernizare. Nu in ultimul rand, competitia politica nu trebuie extinsa in zona institutiilor de securitate nationala, pagubele putand fi semnificative. Nu ar permite nici dezbaterea libera a problemelor reale din cadrul sistemului de securitate nationala, dar nici o atitudine performanta din partea sistemului. Cum sa combati spionajul sau subversiunea politica, cand cursul actiunii contrainformative s-ar putea sa se intersecteze cu politica de nivel inalt? Sau cum sa dezvolti politici de securitate internationala pe termen lung, cand imaginea aliatului principal al Romaniei este periodic deformata, de multe ori cu participarea unor exponenti importanti ai clasei politice? Este foarte important ca politicienii nostri sa ne prezinte clar atat aliatii, cat si adversarii tarii.
Sistemul de securitate nationala trebuie sa inteleaga ca modernizarea Romaniei este cruciala pentru viitor si acest demers trebuie sprijinit chiar si cu pretul sacrificarii unora dintre „vechile traditii”. Globalizarea reprezinta o sansa, iar occidentalizarea Romaniei este un pericol mult mai mic decat saracia.
In ceea ce priveste societatea civila, avem nevoie sa consolidam firava cultura de securitate aparuta in ultimii ani. In primul rand, trebuie sa transformam cele cateva ONG-uri cu preocupari in domeniu in think-tank-uri specializate in analiza critica a problemelor de securitate nationala. Facultatile de stiinte politice trebuie sa largeasca aria preocuparilor, facilitand aparitia de masterate in domeniul studiilor de securitate. Iar mass-media, care a reprezentat principalul controlor democratic al sistemului de securitate nationala, sa incerce, chiar in detrimentul profitului, sa aloce spatii mai mari modernizarii securitatii nationale.
Principiile unei PNS eficiente şi democratice

Comisia sau organismul însărcinat cu elaborarea PNS trebuie să respecte următoarele principii:

Reprezentativitate şi receptivitate: Formularea politicii cu o cât mai largă participare este cea mai bună cale de a aborda din toate punctele de vedere preocupările de securitate ale partenerilor statali şi de a pune de acord aceste preocupări cu mijloacele şi capacităţile disponibile. PNS trebuie să includă şi contribuţii de la partenerii neguvernamentali şi să răspundă preocupărilor acestora.

Dialog şi consens: Dialogul şi căutarea consensului sunt esenţiale pentru elaborarea unei PNS care să se bucure de o largă susţinere şi să fie eficient aplicată.

Analizarea tuturor ameninţărilor: În mod normal este necesar să se ia în considerare o gamă largă de ameninţări, inclusiv cele menţionate în Raportul Grupului la nivel înalt privind ameninţările, provocările şi schimbările : ameninţările economice şi sociale (inclusiv pandemiile şi dezastrele naturale şi accidentale), conflictele interstatale, conflictele interne, terorismul, armele de distrugere în masă şi crima transnaţională.

Evaluarea corectă a mijloacelor: PNS trebuie să evalueze atribuţiile diverselor organisme guvernamentale în raport cu ameninţările identificate, precum şi politicile curente privind probleme ca alianţele, folosirea forţei militare, proliferarea armelor de distrugere în masă şi rolul democraţiei şi dezvoltării economice în concepţia despre securitate a ţării.

Transparenţa: Dacă se asigură transparenţa în procesul de elaborare a PNS, interesele particulare, cum ar fi cele ale unor ministere sau organisme individuale, nu pot fi predominante în forma finală a documentului.

Monitorizarea sistematică şi evaluarea ameninţărilor : Compatibilitatea între PNS existentă şi contextul naţional şi internaţional în evoluţie trebuie să fie constant monitorizată de un grup cu caracter permanent. Organele de monitorizare ar trebui să respecte aceleaşi principii ca şi comisiile de revizuire.

Considerente internaţionale: De vreme ce statele nu trăiesc izolate, nici unul nu poate formula o politică de securitate pur « naţională ». Faptul că un stat este membru al unor organizaţii sau grupări multinaţionale care se ocupă de probleme economice sau de securitate va influenţa modul în care este formulată PNS.

Respectarea dreptului internaţional: PNS trebuie să ia în considerare prevederile acelor instrumente legale internaţionale la care aderă statul, ca şi dreptul cutumiar cu valoare obligatorie generală.
Rezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in principal in trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezinta un document de o mare complexitatce, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial.
„Actul Final” se compune, de fapt, din mai multe documente subsumate unei conceptii unitare, vizand principiile care guverneaza relatiile statelor europene, edificarea increderii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniilc economiei, stiintei si tehnicii si mediului inconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii.
Este de remarcat ca acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei drepturilor omului ca un principiu fundamenlal al dreplului international. Aslfel, punclul VII din „decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu de sine statator „respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gandire, constiinta, religie sau de convingere . Printre alte obligatii inscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drcpturile omului, de a promova si incuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului. Se precizeaza ca in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si conventiile internationale incheiate in acest domeniu. Trebuie subliniat si faptul ca principiul respectarii drepturilor omului este consacrat de „Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante impreuna cu alte principii dc o importanta majora ale relatiilor dintre state, precum egalilatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranitatii, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala a statelor, reglementarea pasnica a diferendelor, neamestecul in treburile interne s.a. Urmeaza, asa dar, a se intelege ca principiul respectarii drepturilor omului reprezinta – in conceptia statelor participante – o importanta norma de comportament international ce trebuie interpretata si aplicata intr-un deplin consens cu toate celelalte principii fundamenlale. Prin urmare, principiile suveranitatii, neamestecului etc, nu pot fi invocate ca un temei pentru nerespectarea drepturilor omului, tot asa dupa cum nerespectarea drepturilor omului nu poate sa duca in final la contestarea suveranitatii statelor si a celorlalte principii fundamentale. In legatura cu caracterul „Actului Final” s-a pornit de la aspectul „formal” si anume ca Actul Final nu a fost inregistrat ca un document al Organizatiei Natiunilor Unite, s-a emis parerea ca el ar reprezenta numai un document cu valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate la terminarea unor conferinte internationale. Un asemenea punct de vedere nu poate fi acceptat deoarece prin semnaturile depuse de sefii celor 35 de state participante, „Actul Final” are valoarea unui angajament in termenii categorici, a carui forta nu poate fi contestata. Dealtfel, in insusi textul „Actului Final”, sefii statelor participante declara ca au adoptat documentul „in mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea universala a principiilor proclamate in 1975, demonstreaza paternitatea ideilor inscrise in acest document, concordanta lor deplina cu marile principii ale dreptului international contemporan.
Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentantior statelor participante la Conferinta pentru securitate si cooperare in Europa
Acest document a fost adoptat prin consens, la Viena, la 15 ianuarie 1989 constituind rezultatul unei conferinte a statelor participante la procesul C.S.C.E., care s-a desfasurat – conform prevederilor Actului Final de la Helsinki – in perioada 4 noiembrie 1986-19 ianuarie 1989.
Reafirmand atasamentul fara de principiilc inscrise in Actul Final, documentul introduce o serie de idei noi, ca de pilda, colaborarea stalelor in lupla impotriva terorismului, stabilind totodata masuri concrete de natura a garanta libertatea religioasa, dreptul indivizilor de a actiona pentru traducerea in viata a libertatilor fundamentale.
O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu prevederile inscrisc la pct. 13/5 din Capitolul „Principii”, prin care statele se angajeaza sa respecte „dreptul cetatenilor lor de a contribui activ, individual, sau in asociere cu altii, la promovarea si protejarea drepturilor omului si a libertatiilor fundamentale”, text ce a constituit baza juridica a recunoasterii drepturilor dizidentilor si asociatiilor pentru respectarea drepturilor omului in tarile Europei de rasarit. O prevedere relevanta este si cea inscrisa la pct. 21, care reconfirma ideea ca eventualele „restrictii” de la garantarea drepturilor civile si politice au „un caracter de exceptie”, statele participante angajandu-se „sa nu abuzeze de aceste restrictii si ca ele sa nu se aplice arbitrar, ci de o maniera care sa mentina exercitarea efectiva a acestor drepturi”.
Documentul adoptat la Viena mai cuprinde prevederi legate de cresterea increderii, securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniul stiintei, culturii, economiei, transporturilor, turismului, tehnologiei si mediului inconjurator, in domeniul umanitar, inclusiv problemele emigratiei si reunificarii familiilor s.a.
La 6 ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei a facut cunoscut faptul ca tara noastra si-a retras „rezervele si declaratiilc interpretative” ce fusesera formulate din ordinul vechiului regim la 15 ianuaric 1989, in lcgatura cu prevederile Documentului Final de la Viena, confirmind acceptarea acestui document international in totalitatea sa si exprimand vointa Romaniei de a actiona pentru traducerea lui in viata integral si cu deplina buna credinta.
Carta de la Paris pentru o noua Europa
Originalul Cartei de la Paris pentru o noua Europa, redactat in germana, engleza, spaniola, franceza, italiana si rusa a fost remis Guvernului Republicii Franceze, care il va pastra in arhivele sale. Fiecare din statele participante a primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca forma a Cartei de la Paris.
Document de o considerabila importanta politica si juridica, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborarii europene in contextul schimbarii raporturilor de forte, prabusirii sistemelor totalitare in Europa de rasarit si trecerii la economia de piata. El efectueaza, totodata, o substantiala analiza a problemelor Europei, indicand cai si directii in care trcbuie actionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene si in primul rind a principiului respectarii drepturilor omului.
1. Este demn de semnalat faptul ca acest document enunta de la bun inceput cadrul fundamental schimbat al desfasuarii actuale a raporturilor dintre statele europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca „era de confruntare si divizare a Europei a luat sfarsit. Noi declaram ca relatile noastre se vor intemeia de acum inainte pe respect si cooperare”.
2. Carta de la paris pentru o noua Europa ierarhizata in mod nou problemele colaborarii europene. Astfel, desi se reafirma valoarea tuturor celor zece principii ale Actului final de la Helsinki, problematica drepturilor omului — in trecut „cosul trei” — trece acum pe primul plan. Marile probleme pe care Carta de la Paris le enunta sunt: drepturile omului, democratia si statul de drept, libertatea economica si responsabilitatea, relatiile de prietenie intre statele participante, securitatea europeana, unitatea, legatura dintre procesul european si procesele mondiale. In cadrul directiilor si reorientarilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relatiilor dintre state, urmand apoi sccuritatea, cooperarea economica, problemele mediului inconjurator, cultura, problemele muncitorilor imigranti, problemele Mediteranei, organizatiile neguvernamentale etc.
3. Modul in care sunt redefinite problemele permite identificarea unor nuante noi, semnificative pentru cunoasterea orientarii actuale a procesului european. Asa, de pilda, problemele drepturilor omului apar, de aceasta data, strans corelate de ideea democratiei pluraliste si de statul de drept. Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o crestere economica sustinuta, prosperitate si justitie sociala.
4. In Carta dc la Paris apar preocupari noi pentru minoritatile nationale. Se afirma ca „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minoritatilor nationale va fi protejata iar persoanele apartinand acestor minoritati au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate, fara nici o discriminare si in conditiile unei depline egalitati in fata legii”.
In capitolul privind orientarile viitoare ale procesului C.S.C.E. este inscrisa si formularea ca „problemele referitoare la minoritatile nationale pot fi solutionate in mod satisfacator numai intr-un cadru politic democratic”. Dupa parerea noastra, toate aceste precizari noi trebuie raportate la consideratiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirma ideea ca „toate principiilc (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplica in mod egal si fara rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat tinand seama de celelalte”. Este clar, prin urmare, ca noile formulari cu privire la drepturile minoritatilor nu pot fi interpretate in nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit dc principiile dreptului international, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integritatii teritoriale, iar respectul identitatii minoritatilor va trcbui realizat tocmai tinand seama de aceste principii nu nesocotindu-le.
5. Carta de la Paris stabileste o serie de mecanisme noi de natura a asigura institutionalitatea si continuitatea procesului C.S.C.E. Astfel, se stabilesc urmatoarele noi organisme:
a) Consiliul ministrilor afacerilor externe, care se va intalni cel putin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultarilor politice in cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al inaltilor functionari care va pregati reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii corespunzatoare;
c) un Secretariat al statelor participante, avand sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultarile intre statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor sa evalueze situatia si sa adopte masuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, avand sarcina sa ajute statele sa previna riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varsovia, avand misiunea de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante;
g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate tarile participante.
Document de incontestabila importanta pentru redefinirea sarcinilor actuale ale procesului C.S.C.E., Carta de la Paris trateaza totusi in mod inegal anumite probleme. Asa, de pilda, desi se reafirma ca „succesul tranzitiei la economia de piata de catre tari care fac eforturi in aceasta directie este important si in interesul tuturor”, nu se intalnesc precizari in legatura cu modul in care fostele state „socialiste vor putea fi ajutate ca sa-si refaca economia. De altfcl, intregul capitol al relatiilor economice este redactat intr-o forma generala. Documentul vorbeste despre „continuarea sprijinului, acordat tarilor democratice in tranzitia spre economia de piata”, insa prevederile concrete sunt foarte putine. Problema muncitorilor imigranti este numai enuntata, fara a se preconiza nici un fel de masuri practice pentru rezolvarea ei. Problemei minoritatilor nationale i se acorda o importanta considerabila, prevazandu-sc, in detaliu, obiectivele reuniunii de experti pe aceasta tema ce a avut loc intre 1-19 iulie 1991 la Geneva. Ne intrebam daca aceasta problema avea intr-adevar o prioritate atat de mare fata de convulsiile sociale din tarile Europei de rasarit si fata de cerintele de a se gasi rezolvari problemei remedierii economiei acestor state, tinerii „in frau a somajului si solutionarii unor probleme sociale grave, ce ar putea duce la urmari incontrolabile.
Tendintele si perspectivele geopolitice si geostrategice extind, tot mai mult, notiunea de ,,securitate nationala” asupra componentelor economice, tehnologiei informatiei si comunicatiei, diplomatice si ecologice sau de alta natura, devenind o necesitate ca resursele informative si militare sa fie utilizate pentru rezolvarea problemelor individului uman, generate de saracie, foamete, criza apei sau poluare, precum si izolarea informationala înainte ca acestea sa genereze conflicte violente si fac ca securitatea regimului sa devina indeobste arhaica, perimata, in detrimental securitatii umane ca entitate individuala si specie..

Bibliografie:
România şi acquisul occidental de securitate- Iulian FOTA
Austria: Security and Defense Doctrine (2002) (Doctrina de securitate şi apărare, 2002);

Canada: Securing an Open Society: The National Security Policy of Canada (2004) (Crearea unei societăţi deschise: Politica de securitate naţională Canadei, 2004)

Elveţia: Security through Cooperation: Report of the Federal Council to the Federal Assembly on the Security Policy of Switzerland (1999) (Securitate prin cooperare: Raport al Consiliului Federal către Adunarea Federală privind Politica de securitate a Elveţiei, 1999)

Letonia: National Security Concept (2002) (Concepţia privind securitatea naţională, 2002)
Statele Unite ale Americii: The National Security Strategy of the United States (2002)
(Strategia naţională de securitate a Statelor Unite)

Alte surse:

Managing National Security Policy: The President and the Process (Gestionarea politicii de securitate naţională: Preşedintele şi procesul). Pittsburgh: University of Pittsburg Press The National Security Strategy: Documenting Strategic Vision (Strategia de securitate naţională: Fundamentarea concepţiei strategice). Monografii, Strategic Studies Institute (SSI), US Army War College;

“A More Secure World: Our Shared Responsibility”. Report of the Secretary General’s High Level Panel on Threats, Challenges, and Change (“O lume mai sigură: Răspunderea noastră comună”. Raport al Grupului la nivel înalt privind ameninţările, provocările şi schimbările)
MApN.ro- site al Ministerului Apararii Nationale/ Strategii de securitate;
Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa 1975
Carta de la Paris pentru o noua Europa,www.europa.org

 

 

 

 

 

 

Lucrare elaborata de

IORDACHE TIBERIU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s