SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ. EFECTUAREA ACTELOR PREMERGĂTOARE. ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE

Din temele anterioare se poate reţine că procesul penal are trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executarea a hotărârii judecătoreşti de condamnare, rămase definitive. Urmărirea penală are ca obiect: strângerea şi verificarea probelor necesare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunilor, la identificarea autorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 200 din Codul de procedură penală).

De asemenea se cunoaşte că urmărirea penală se efectuează de către procuror şi organele de cercetare penală, ale poliţiei judiciare şi de cercetare specială. Deci şi dumneavoastră, funcţionând ca lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, dacă sunteţi desemnaţi nominal de ministrul internelor şi reformei administrative, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aveţi calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare ce îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. Când legea specială prevede o procedură diferită de desemnare şi funcţionare a organelor de poliţie judiciară, se aplică dispoziţiile legii speciale (art. 201 alin.3 Cod procedură penală).

În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispun asupra actelor sau măsurilor procesuale prin: – ordonanţă – în cazurile când se prevede aceasta în lege în mod expres (exemplu: ordonanţă de reţinere, ordonanţă de luarea măsurii asigurătorii, ordonanţă de efectuarea expertizei contabile şi tehnice, etc.); – rezoluţie motivată – în celelalte cazuri (exemplu: rezoluţie pentru începerea urmăririi penale, rezoluţie motivată pentru dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale etc.); – când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate (exemplu: pentru luarea măsurilor preventive, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, extinderea cercetărilor, pentru soluţionarea dosarelor penale – neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, trimiterea în judecată, declinarea competenţei, disjungerea unor cauze etc.). Începerea şi desfăşurarea urmăririi penale presupune, în primul rând, ca organele de urmărire penală să aibă cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni. Conform art. 51 şi 52 din Constituţia României aprobată prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003, orice persoană fizică sau juridică, în cadrul dreptului de petiţionare, garantat prin lege, se poate adresa instituţiilor publice în drept, iar autorităţile publice au obligaţia să răspundă cu privire la acest aspect, în termenele şi condiţiile prevăzute de lege. I. SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ. Levasseur – arată că “sesizarea organelor de urmărire penală are loc in rem – iar Vintilă Dongoroz, preciza că „sesizarea este un act dinamizator care poate determina declanşarea urmăririi penale”. Sesizarea este un act procesual prin care subiectul îndreptăţit se adresează organului judiciar cu solicitarea activităţilor pe care legea i le conferă ca atribuţii funcţionale. Aceasta, presupune încunoştinţarea mai mult sau mai puţin completă, a organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni şi obligarea lui la efectuarea activităţilor prevăzute de lege pentru realizarea obiectului urmăririi penale (art. 200 Cod procedură penală). Pentru declanşarea mecanismului procesual se impune ca actul de sesizare să fie întocmit potrivit legii. Modurile de sesizare sunt modalităţi prevăzute de lege, prin care organele de urmărire penală iau cunoştinţă de şi despre săvârşirea unor infracţiuni. Conform art. 221 din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală este sesizat prin: – plângere; – denunţ; – sesizarea din oficiu; – sesizarea în cazuri speciale. 1.Plângerea (art. 222 C.p.p.). Noţiune: Plângerea este încunoştinţarea făcută organelor judiciare de o persoană fizică sau juridică, căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune (vătămare corporală, materială, morală). De exemplu, numitului Ionescu Dan i se fură din buzunar portmoneul cu acte şi suma de 500 lei, în timp ce urca în tren la Gara de Nord din Bucureşti. Constatând dispariţia acestor bunuri şi valori, coboară din tren şi sesizează Poliţia transporturi din Gara de Nord prin plângere. Plângerea poate fi: – scrisă (de mână, bătută la maşină, calculator); – orală (verbală). În acest din urmă caz, plângerea făcută oral se consemnează obligatoriu într-un proces-verbal de organul judiciar care o primeşte, conform dispoziţiilor articolului 222 alin. 4 din Codul de procedură penală. Plângerea trebuie să cuprindă: – numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului; – descrierea faptei care formează obiectul plângerii; – indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; – indicarea probelor ce pot fi administrate în cauză sau a mijloacelor de probă; – pretenţiile părţii vătămate (identificarea autorului, tragerea la răspundere penală a acestuia, despăgubiri civile etc.). Plângerea poate fi făcută: a) personal de partea vătămată – adică direct de persoana fizică sau juridică care a suferit o vătămare prin infracţiune; b) prin mandatar – cu procură specială care se ataşează plângerii; c) de către unul dintre soţi, pentru celălalt soţ; d) de către copilul major, pentru părinţi. În aceste ultime două cazuri, persoana vătămată poate declara că nu îşi însuşeşte plângerea; e) de reprezentantul legal, pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă, poate face plângere cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Trebuie făcută distincţia între plângerea ca mod de sesizare şi plângerea prealabilă ori plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Plângerea – ca mod de sesizare – poate fi făcută de o persoană fizică sau juridică, care a suferit o vătămare prin infracţiune, după cum am văzut mai sus. Ea nu este obligatorie, organul judiciar putându-se sesiza şi prin alte moduri. Plângerea prealabilă – este o încunoştinţare făcută de o persoană fizică sau juridică, care a suferit o vătămare prin săvârşirea unei infracţiuni şi fără de care, în cazurile expres prevăzute de lege, nu se poate pune în mişcare acţiunea penală. Conţinutul acesteia diferă de cel al plângerii ca mod de sesizare (art. 283 din Codul de procedură penală). Exemplu: în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 181 alin. 1 Cod penal – vătămarea corporală; art. 197 alin. 1 Cod penal – viol forma simplă; art. 192 alin. 1 Cod penal – violarea de domiciliu etc., punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea prealabilă trebuie depusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul – (conform art. 284 alin. 1 C.p.p.). Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală – se referă la dreptul pe care îl au părţile sau persoanele dintr-o cauză penală, ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceste măsuri şi acte de urmărire penală, de a se plânge procurorului sau instanţei de judecată împotriva acestora (conform art. 275 C.p.p.). Plângerea formulată împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se deosebeşte de plângerea penală, prevăzută de art.222 Cod procedură penală ca mod general de sesizare a organelor de urmărire penală. În doctrină, s-a apreciat că plângerea formulată de învinuit sau inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen. are o dublă natură juridică, fiind atât act de sesizare a organelor competente, cât şi act de infirmare a actelor abuzive comise asupra sa. De asemenea, plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se deosebeşte de căile de atac care se raportează exclusiv la actele jurisdicţionale ale instanţei. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală cuprinde două etape: o procedură internă, constând în soluţionarea ei de către organele ierarhice ale Ministerului Public, şi o procedură în faţa instanţei1. Exemplu: se poate face plângere împotriva unei soluţii date într-o cauză penală, ori că se tergiversează soluţionarea unei cauze, neluându-se însă măsurile legale împotriva celui vinovat etc.. Ca natură juridică, plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală reprezintă o „cale de atac de infirmare şi reformare a actelor şi măsurilor de urmărire penală împotriva cărora se îndreaptă, fiind şi o modalitate de control a legalităţii şi temeiniciei tuturor actelor şi măsurilor de urmărire penală, dar în special a măsurilor de netrimitere în judecată2. 2.Denunţul (art. 223 C.p.p.). Denunţul este încunoştinţarea făcută organelor judiciare, de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul poate fi scris sau oral. Denunţul scris, trebuie semnat de către denunţător. Denunţul oral se consemnează obligatoriu într-un proces verbal, de către organul în faţa căruia a fost făcut, fiind semnat şi de către cel ce a făcut denunţul. Denunţul trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Deosebirea dintre denunţ şi plângere, constă în faptul că dacă plângerea este făcută de persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, denunţul poate fi făcut de orice persoană care cunoaşte despre săvârşirea infracţiunii, fără să fi suferit vreo vătămare în urma comiterii acesteia. De exemplu: numitul Doru Pavel, sesizează organele de poliţie despre faptul că din locuinţa lui Dumitrache Ion au fost sustrase mai multe bunuri de către un alt vecin al lor (haine, băuturi alcoolice, aparatură electronică, bunuri ce se găsesc asupra autorului care a fost prins în flagrant în urma intervenţiei mai multor cetăţeni). Denunţul poate fi făcut şi de cel care a săvârşit infracţiunea, în acest caz fiind un autodenunţ. Spre deosebire de plângere, care poate fi retrasă de către partea vătămată în anumite cazuri prevăzute de lege, împiedicând punerea în mişcare a acţiunii penale ori exercitarea ei, denunţul este irevocabil (adică nu poate fi retras şi nici nu împiedică continuarea acţiunii penale). În practică, se întâlnesc cazuri în care denunţătorul nu-şi declină identitatea sau indică o identitate falsă. În aceste cazuri denunţul se consideră ca fiind anonim, neputând fi considerat ca denunţ – prevăzut de art. 223 Cod de procedură penală – denunţul anonim reprezentând o formă de realizare a sesizării din oficiu. În cazul primirii plângerilor şi denunţurilor cu caracter penal, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare desfăşoară următoarele activităţi: – verifică dacă plângerea sau denunţul conţin datele prevăzute de lege, cerând eventual completarea lor, dacă sunt incomplete şi aceasta este posibil (petiţionarul este de faţă sau la telefon); – dacă sunt făcute verbal, sunt obligate conform legii să le consemneze într-un proces-verbal (art. 222, 223 C.p.p.); – verifică dacă fapta este în competenţa de cercetare a organelor de poliţie sau în competenţa altor organe judiciare (conform art. 210 şi 207 C.p.p. – competenţa în materie penală); – îndrumă persoana vătămată să se adreseze cu plângerea sau denunţul organului competent ori să le trimită acestor organe competente; – prezintă de îndată plângerea sau denunţul şefului unităţii de poliţie; – face demersuri pentru luarea numărului unic de la parchetul de pe lângă organul judecătoresc competent; – înregistrează plângerea sau denunţul la organul de poliţie din care face parte, în registrul penal general; – după repartizarea lucrării – prin condică la formaţiune şi pe lucrători, efectuează cu operativitate actele premergătoare începerii urmăririi penale; – în raport cu rezultatul actelor premergătoare, propune neînceperea urmăririi penale, dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.p.p. (cu excepţia celui de la lit. b1, situaţie în care se începe urmărirea penală, după care, se dă soluţia de scoaterea de sub urmărire penală şi se aplică una din sancţiunile administrative, prevăzute de art. 91 din Codul penal) ori se dispune începerea urmăririi penale, dacă se constată că s-a comis o infracţiune şi nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală. Fiecare plângere sau denunţ trebuie verificat cu operativitate şi atenţie, manifestând solicitudine faţă de plângerile şi sesizările cetăţenilor, garantându-li-se astfel, dreptul de petiţionare prevăzut de Constituţia României – art. 51-52. De asemenea, cadrele de poliţie trebuie să verifice în mod legal şi temeinic aceste sesizări penale, iar în termenul stabilit de lege – 30 zile, conform Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, să comunice acestora soluţia dată, în caz contrar, partea vătămată având dreptul să acţioneze în justiţie, organul de poliţie care nu a soluţionat în mod nejustificat cererea sa. De asemenea, trebuie asigurată egalitatea cetăţenilor în faţa legii – indiferent de calitatea petiţionarului – conform dispoziţiilor art. 16 şi 21 din Constituţia României. 3.Sesizarea din oficiu. a. Noţiune, cazuri, conţinutul procesului-verbal de constatare. Sesizarea din oficiu – este situaţia în care organul de urmărire penală află de săvârşirea unei infracţiuni pe altă cale decât prin plângere sau denunţ. Modalităţile prin care organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu sunt: a) constatarea în mod direct a unor infracţiuni; b) activităţi specifice muncii organelor de poliţie; c) denunţurile anonime, scrise sau verbale (telefonice) din partea cetăţenilor, adresate direct organelor de urmărire penală sau altor autorităţi publice; d) prin zvon public; e) semnalări din presă, radio, televiziune, care supun dezbaterii publice aspecte negative, constatate în activitatea unor agenţi economici, instituţii publice sau în comportarea unor persoane, aspecte care uneori pot îmbrăca caracter penal; f) prin efectuarea urmăririi penale şi extinderea cercetărilor faţă de noi persoane sau fapte infracţionale. Exemplu: este prins numitul Dumitrache Radu furând o roată de rezervă dintr-un autoturism parcat pe una din străzile municipiului Bucureşti. După începerea urmăririi penale, efectuându-se o percheziţie domiciliară la acesta, se mai găsesc încă zece roţi de rezervă furate anterior, radiocasetofoane auto şi alte bunuri provenite din alte furturi. În timpul cercetărilor, recunoaşte că a săvârşit aceste sustrageri cu încă două persoane. În acest caz cercetările vor fi extinse şi asupra celorlalte fapte arătate mai sus, precum şi asupra celorlalţi participanţi. Cu ocazia sesizării din oficiu, organul de cercetare penală încheie un proces-verbal, care constituie mijloc de probă (art. 90 C.p.p.). Procesul-verbal de sesizare din oficiu conform art. 91 Cod de procedură penală, trebuie să cuprindă următoarele date: – titlul; – data şi locul unde este încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal; – gradul, numele, prenumele, calitatea celui care îl încheie şi organul din care face parte; – modul de sesizare a organului judiciar; – numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există; – descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; – numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; – menţiunile prevăzute de lege, pentru cazurile speciale; – formula de încheiere; – semnăturile participanţilor la încheierea procesului-verbal. Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit, de către cel sau cei care îl încheie, precum şi de făptuitor, persoana vătămată dacă există şi martori. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiunea despre aceasta în procesul-verbal. Procesul-verbal trebuie să fie scris citeţ, frazele să fie concise, scurte şi clare. Nu sunt permise ştersături, modificări, adăugiri, decât sub semnătura participanţilor. 4.Sesizarea în cazuri speciale. Sesizarea în cazuri speciale este situaţia în care organul de urmărire penală, deşi este sesizat prin plângere, denunţ ori din oficiu, totuşi nu poate declanşa urmărirea penală, dacă nu sunt îndeplinite anumite condiţii expres prevăzute de lege şi anume: a) Plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 279-285 şi art. 10 lit. “f“ din Codul de procedură penală). Exemplu: – în cazul violării de domiciliu, art. 192, alin. 1 Cod penal; vătămării corporale, art. 181, alin. 1 Cod penal; violului forma simplă, art. 197, alin. 1 Cod penal; abandonului de familie, art. 305 Cod penal etc.. b) Sesizarea organului competent: – sesizarea comandantului competent pentru infracţiunile prevăzute în art. 331-334, 348, 353, 354 Cod penal; – sesizarea organelor CFR competente pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 278 Cod penal). c) Autorizarea organelor competente: – autorizarea procurorului general al României pentru infracţiunile prevăzute în art. 5 Cod penal; – încuviinţarea Parlamentului României pentru membrii acestuia conform art. 72 din Constituţie. Astfel articolul 72 alin. 2 din Constituţia României prevede că: “Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul Justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată, constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“. d) Exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiunile prevăzute de art. 171 Cod penal – Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii, săvârşite împotriva reprezentantului unui stat străin, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită, al cărei maxim se sporeşte cu 2 ani. II. EFECTUAREA ACTELOR PREMERGĂTOARE. În vederea începerii urmăririi penale, organele de urmărire penală pot efectua acte premergătoare. După ce organul de urmărire penală este sesizat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, verifică competenţa şi dacă stabileşte că este competent a efectua urmărirea penală în acea cauză, poate dispune începerea urmăririi penale, numai dacă sunt date certe cu privire la existenţa infracţiunii, ori poate efectua acte premergătoare dacă informaţiile obţinute nu prezintă un grad de certitudine ori aceste informaţii (cunoştinţe) nu sunt complete sau trebuie verificate. De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale. 1. Noţiunea, scopul, durata şi caracterul actelor premergătoare. Noţiunea actelor premergătoare. Actele premergătoare sunt acte procesuale ce se efectuează din momentul sesizării organelor de urmărire penală şi până în momentul începerii urmăririi penale. Acestea pot fi efectuate în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale. Scopul efectuării actelor premergătoare: – de a verifica informaţiile organelor de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor cunoştinţe şi constatări din care să se desprindă concluzii corespunzătoare cu privire la începerea urmăririi penale; – de a verifica informaţiile organului de urmărire penală, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei. 2. Caracterul actelor premergătoare Actele premergătoare sunt acte cu caracter procedural penal sui-generis, având o natură juridică proprie. Ele sunt reglementate de Codul de procedură penală şi se desfăşoară în condiţiile prevăzute de lege pentru activităţile de urmărire penală, dar, au o natură juridică deosebită pentru că se plasează în afara procesului penal. Se efectuează de toate organele de urmărire penală, la toate modurile de sesizare, în conformitate cu prevederile articolului 224 din Codul de procedură penală. Prin Legea nr.281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, prin art. I pct. 143 au fost introduse articolele 2241 –2244 privind „Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire”, iar ulterior au suferit unele modificări aduse prin Legea nr. 356/2006: „Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire”; „Folosirea datelor obţinute de investigatorii sub acoperire” şi „Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire”. Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire – Pot fi efectuate acte premergătoare de investigatori sub acoperire într-o cauză penală, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii cumulativ: – există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, trafic de stupefiante şi arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, sau a uneia dintre infracţiunile de corupţie, prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, ori a unei alte infracţiuni grave; – infracţiunea nu poate fi descoperită sau făptuitorii nu pot fi identificaţi prin alte mijloace; – a fost emisă o autorizaţie motivată de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Autorizarea este dată prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, până la un an, iar fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile. Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită în timpul ori după terminarea acţiunii acestora. Procurorul competent să autorizeze folosirea unui investigator sub acoperire are dreptul să-i cunoască adevărata identitate, cu respectarea secretului profesional. De regulă, durata efectuării actelor premergătoare se situează între sesizarea şi începerea urmăririi penale, în termen de 30 zile de la primirea dosarului, iar în cazul dosarelor ce impun verificări complexe ori dificil de realizat, termenul va fi cel mult 3 luni, conform dispoziţiilor Legii 554/2004 privind contenciosul administrativ şi ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 265/2002, art. 6. Acest termen poate fi prelungit până la 6 luni pentru motive temeinice, de către şeful unităţii de poliţie sau procuror. 3. Ce activităţi se pot efectua în cadrul actelor premergătoare? În cadrul actelor premergătoare se pot efectua, în prezent orice activitate procedurală, cu stricta respectare a legii, în vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, cu următoarele excepţii: – măsurile preventive (art. 136 C.p.p.); – măsurile asigurătorii (art. 163 C.p.p.); – percheziţia domiciliară (art. 100 alin. 3, 4 şi 6); – efectuarea expertizelor (art. 120 C.p.p.); – alte activităţi specifice urmăririi penale (ascultarea făptuitorului pe declaraţie tip învinuit/inculpat, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală etc.). Efectuarea practic obligatorie a actelor premergătoare, în prezent, constituie o garanţie importantă, deoarece dacă am începe urmărirea penală numai pe baza sesizărilor, am putea ajunge la învinuirea pe nedrept a unor persoane, încălcându-se astfel drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, garantate atât prin Declaraţia Universală, adoptată de ONU la 10.12.1948 cât şi prin legislaţia noastră naţională (Constituţia – art. 23, pct. 11, art. 52 şi art. 66 alin. 1 din Codul de procedură penală – adică prezumţia de nevinovăţie). Deci, în mod obişnuit, în prezent, în cadrul actelor premergătoare se pot efectua: – ridicări de obiecte şi înscrisuri (dovadă, proces-verbal); – cercetarea la faţa locului (proces-verbal, schiţă, planşă foto); – constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-legale (rezoluţie motivată + raport de constatare); – ascultarea făptuitorului (declaraţie scrisă personal pe coală albă); – ascultarea martorilor (cu depunerea jurământului, prevăzut de art. 85 C.p.p.; declaraţii tip); – efectuarea unor inventarieri, revizii contabile (procese-verbale); – percheziţii corporale (dispuse de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător sau în cazul infracţiunii flagrante şi procesul verbal de percheziţie); – confruntări şi prezentări pentru recunoaşterea de obiecte sau persoane (proces-verbal); – efectuarea de fotografii, filmări ori înregistrări audio-video; – investigaţii, verificări de scripte, pânde etc.. 4. Valoarea probantă a actelor premergătoare În legătură cu valoarea probantă a actelor premergătoare se impun următoarele precizări: – dacă în cadrul actelor premergătoare s-au efectuat activităţi de cercetare penală, rezultatul lor se consemnează în actele procedurale prevăzute de lege pentru acea activitate, având valoare probantă (conform art. 90-91 din Codul de procedură penală); – rezultatul efectuării unor acte premergătoare (pânde, investigaţii, verificări de scripte etc.) se consemnează într-un proces-verbal care, poate constitui mijloc de probă (art. 224 alin. final din Codul de procedură penală). Organele de urmărire penală, după efectuarea unor acte premergătoare au obligaţia de a întocmi un proces-verbal de consemnare a acestora – anexa. III. ÎNCEPEREA URMARIRII PENALE. La terminarea efectuării actelor premergătoare, organul de urmărire penală poate propune în funcţie de rezultatul acestora, una dintre următoarele soluţii pentru rezolvarea sesizării, astfel: – neînceperea urmăririi penale, când din actul de sesizare sau actele premergătoare efectuate, rezultă vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.p.p. (cu excepţia celui de la litera b1). Împotriva rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată, potrivit art. 2781 şi următoarele din Codul de procedură penală. Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi penale. – declinarea competenţei când constată conform dispoziţiilor art. 210 şi 207 din Codul de procedură penală, că aceasta revine altui organ de urmărire penală, decât cel sesizat. Dacă în urma efectuării actelor premergătoare sunt îndeplinite cumulativ unele condiţii expres prevăzute de lege, se dispune începerea urmăririi penale. 1.Condiţii necesare pentru începerea urmăririi penale. Conform principiului prezumţiei de nevinovăţie, prevăzut în art. 11 alin. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 23 pct. 11 din Constituţia României, art. 52 şi art. 66 alin.1 din C.p.p., orice persoană este considerată nevinovată până când nu se va dovedi vinovăţia sa. De aceea, începerea urmăririi penale trebuie să se facă după o analiză temeinică a cauzei, pentru a nu se ajunge la învinuirea pe nedrept a unei persoane şi pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru începerea acesteia, şi anume: a) să fie săvârşită o infracţiune iar organul de urmărire penală să fie sesizat cu privire la aceasta printr-unul din cele patru moduri de sesizare; b) să existe probe sau indicii temeinice de vinovăţie (cu privire la fapta săvârşită şi eventual la făptuitor), acestea rezultând fie din actul de sesizare, fie din actele premergătoare efectuate; c) să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.p.p. (cu excepţia celui de la litera b1). Aceste trei condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ. Începerea urmăririi penale nu este o soluţie aşa cum susţin mulţi practicieni ci, aceasta, constituie momentul declanşării procesului penal. Începerea urmăririi penale poate avea loc, indiferent dacă autorul este sau nu cunoscut în acel moment, deoarece urmărirea penală se începe “in rem“, adică cu privire la fapta comisă, iar învinuirea propriu-zisă se poate face numai “in personam“, adică numai faţă de o persoană precis determinată. 2.Aprobarea începerii urmăririi penale şi modalitatea de dispunere a acesteia. a)Aprobarea începerii urmării penale. Deşi, legea nu prevede în mod expres o asemenea aprobare pentru începerea urmăririi penale, pentru a nu se ajunge la învinuirea pe nedrept a unei persoane, Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 265/2002 în art. 7 prevede că: “Începerea urmăririi penale va fi dispusă, în condiţiile legii (art. 228 C.p.p.) de către lucrătorii din formaţiunile operative numai după analizarea şi cu avizul scris al ofiţerului de cercetare penală delegat din cadrul poliţiei judiciar, cu acordul şefilor acestora şi cu aprobarea scrisă a şefului unităţii de profil sau înlocuitorului la comandă“, dar numai în cazul în care se dispune măsura reţinerii învinuitului (art.143 C.p.p.). În celelalte cazuri, ofiţerii de cercetare penală din cadrul poliţiei judiciare după avizarea începerii urmăririi penale, în termen de 48 de ore de la aceasta, va înainta dosarul parchetului competent, pentru confirmarea măsurii de către procuror (art. 228 alin.31 C.p.p. şi art. 11 din Ordinul privind înregistrarea şi circuitul dosarelor penale, precum şi evidenţa unitară a activităţii de urmărire penală. Procurorul se va pronunţa prin rezoluţie motivată în termen de 5 zile de la primirea dosarului, iar în cauzele de complexitate deosebită în termen de cel mult 15 zile, confirmând sau infirmând măsura începerii urmăririi penale (art. 12 din Ordinul comun al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 10/121/2004 privind înregistrarea şi circuitul dosarelor penale, precum şi evidenţa unitară a activităţii de urmărire penală. Pentru aprobarea începerii urmăririi penale se întocmeşte de ofiţerul ce instrumentează cauza, un referat motivat care va cuprinde date în legătură cu situaţia de fapt, persoana făptuitorului sau a făptuitorilor şi actele premergătoare din care rezultă indicii privind vinovăţia acestora (fapta sesizată, încadrarea juridică a acesteia, activităţile efectuate şi probele administrate în cauză ce dovedesc săvârşirea infracţiunii de către cel faţă de care se dispune începerea urmăririi penale, precum şi propunerea de aprobare a începerii urmăririi penale). Acest referat va fi avizat de către ofiţerul de cercetare penală din cadrul poliţiei judiciare, după care va fi supus aprobării şefului unităţii de poliţie. b) Dispunerea începerii urmăririi penale Începerea urmăririi penale se dispune prin: – rezoluţie (conform art. 203 alin. 1 şi art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală); – proces-verbal în cazul constatării unor infracţiuni flagrante (art. 467 Cod procedură penală). Rezoluţia de începere a urmăririi penale va cuprinde data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special (art. 228 alin. 11 din Codul de procedură penală – anexa). Rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale – organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei. Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru începerea urmăririi penale ori că există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C.p.p., cu excepţia celui de la lit. b1, restituie actele organului de urmărire penală, fie pentru completarea actelor premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale. În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin rezoluţie motivată. O copie de pe rezoluţia motivată se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare. După confirmarea motivată a procurorului, cauza, cu urmărirea penală începută va fi înregistrată în registrele de evidenţă a dosarelor penale ale poliţiei la evidenţa operativă, iar în cel mult 5 zile se predă la ofiţerul de cercetare penală din cadrul poliţiei judiciare, pentru continuarea şi definirea cercetărilor, putându-se colabora până la soluţionarea cauzei. În acest registru se va opera în continuare cu numărul unic atribuit de unitatea de parchet, care se va regăsi şi pe coperta dosarului, eliberată în momentul înregistrării la formaţiunile de evidenţă operativă. Pentru evidenţa proprie a poliţiei, atât în registru cât şi pe lucrare se va înscrie şi un număr intern, care nu va avea semnificaţia de număr de dosar penal. Dosarele în care lucrătorii formaţiunilor informativ operative din poliţia judiciară vor face propuneri de a nu se începe urmărirea penală sau de declinare a competenţei vor fi înaintate în mod obligatoriu unităţilor de parchet numai prin ofiţerii de cercetare penală din cadrul poliţiei judiciare, care vor aviza propunerile făcute. Din cele expuse trebuie să se reţină că organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au următoarele obligaţii: – după ce au fost sesizate cu privire la săvârşirea unei infracţiuni printr-unul din cele patru moduri de sesizare, organele de poliţie vor încunoştinţa de îndată, în scris, parchetele care le supraveghează activitatea, despre infracţiunile de care au luat cunoştinţă, anexând şi actul de sesizare; – de a manifesta receptivitate, condescendenţă şi atenţie în cazul primirii unor sesizări penale de la cetăţeni; – de a verifica cu atenţie conţinutul acestora şi să completeze datele necesare, fie direct (când petiţionarul este prezent ori la telefon), fie prin chemarea şi ascultarea amănunţită a celui ce a făcut sesizarea; – să consemneze în scris (proces-verbal) atât plângerile cât şi denunţurile orale; – să înregistreze corect şi exact toate sesizările penale, mai ales cele cu autori neidentificaţi, pentru a putea avea o imagine reală şi cât mai exactă a situaţiei infracţionale; – să efectueze actele premergătoare necesare şi posibile în mod operativ şi în timp util (cel mult 30 zile); – să asigure egalitatea deplină în faţa legii, a oricărei persoane, indiferent de funcţie ori alte criterii, conform spiritului de dreptate socială; – să fie imparţiali; – să facă propunerile legale corespunzătoare, la terminarea efectuării actelor premergătoare, pentru soluţionarea sesizării penale (dar, cu trimitere la probele administrate în mod legal); – să comunice în scris, în termenul legal, soluţia propusă pentru rezolvarea sesizării penale. Soluţionarea operativă, legală şi temeinică a sesizărilor penale, se poate realiza numai pe baza unei înalte competenţe profesionale, prin perseverenţă şi hotărâre, printr-un înalt spirit de dreptate socială, prin servirea colectivităţii unde ne desfăşurăm activitatea, mod în care vom obţine aprecieri pozitive, respect şi autoritate în faţa cetăţenilor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s