Noua structură de putere a lumii – referat

 
 Actorii scenei politice aplică puterea în relaţiile cu ceilalţi în două feluri: primul este „utilizarea puterii în mod direct pentru a impune schimbarea comportamentului competitorului” ceea ce înseamnă utilizarea forţei militare, iar al doilea mod de aplicare a puterii este cel indirect sau cooptiv (a doua faţă a puterii), care utilizează atracţia culturală şi instituţională a unui actor asupra celorlalţi, în scopul schimbării comportamentului acestora din urmă.1


 Încă din vechi timpuri sursa politicii puterii a fost dată de inegalitatea dintre state. Aproape în tot decursul istoriei au existat state care s-au impus mai mult decât altele, şi nu de puţine ori în dauna altora.
 În vremurile moderne, şi mai ales în secolul XX şi în prezent se vorbeşte de mari puteri, a căror trăsătură principală constă în dominaţia militară, economică, ideologică sau toate acestea la un loc.
 Este cunoscut faptul că sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a adus, din punct de vedere geopolitic, împărţirea lumii în două mari areale: lumea liberă şi democratică (Blocul Vestic) şi lumea închisă şi nedemocratică (Blocul Estic), având fiecare câte un pilon, şi anume Statele Unite ale Americii şi respectiv, Uniunea Sovietică. Aşadar, o lume bipolară, care va rezista timp de aproape jumătate de secol, vreme în care fiecare dintre cele două mari puteri se va strădui să-şi extindă sfera de influenţă, şi nu de puţine ori recurgând la forţa armelor, în conflicte extrem de sângeroase, precum cele din Vietnam, Afganistan, Somalia, Irak şi altele.2
 Evenimentele petrecute în ultimul deceniu al secolul XX au dus la transformarea lumii bipolare (vest-est, capitalism-comunism, SUA şi aliaţii săi – Uniunea Sovietică şi lagărul comunist) într-o lume unipolară, cu o singură superputere, SUA, hegemon mondial, şi de foarte multe ori numită şi „jandarmul mondial”. În acest sistem unipolar SUA a fost considerată drept „superputere singuratică”, un „nou imperiu”, reuşind să îmbine capacităţile politice cu cele militare, economice şi cu influenţa culturală într-un mod ce o detaşează radical faţă de alte centre internaţionale.
 Mai mult ca sigur Statele Unite ale Americii vor rămâne în istoria omenirii drept ultima mare putere. Dar aceasta nu înseamnă că va înceta lupta pentru a dobândi supremaţia mondială, însă este greu de crezut că va mai putea vreun stat să obţină o atât de mare putere, în condiţiile în care actorii s-au multiplicat şi puterea devine tot mai difuză.
 Prezentul îl constituie reconfigurarea diagramei relaţiilor de putere de la un sistem global bipolar, în care existau doar URSS şi SUA ca superputeri, la un sistem fie, unipolar, reprezentat de SUA, fie multipolar. Avem de-a face cu două modele fundamentale, multipolaritatea şi bipolaritatea, cărora li s-a adăugat, după prăbuşirea Uniunii Sovietice, încă unul, unipolaritatea. Cel dintâi este definit, de obicei, prin prezenţa a cel puţin patru mari actori, ale căror capacităţi sunt compatibile între ele. După Waltz, un sistem compus din trei mari puteri s-ar transforma automat într-unui bipolar, prin eliminarea uneia dintre ele. Deşi Randall Schweller a încercat să legitimeze existenţa unui sistem tripolar distinct, pornind de la realităţile lumii interbelice, iniţiativa sa se loveşte de dificultăţi conceptuale şi metodologice evidente. În prima situaţie de reconfigurare a relaţiilor de putere din mediul internaţional de securitate există o singură superputere SUA, care este în măsură şi trebuie să răspundă provocărilor de la început de mileniu şi chiar sfidărilor şi uneori împotrivirilor care le manifestă puterile regionale, în ascensiune în prezent.
 Unipolaritatea este cel mai complicat sistem internaţional, în primul rând, din cauza rarităţii sale. De obicei, apariţia unui hegemon tinde să fie contracarată de ceilalţi actori, dar nu este imposibilă, fiindcă o teorie structurală (unipolaritatea) poate indica numai tendinţe, nu şi rezultate concrete, care depind de interacţiunile actorilor. Sistemul respectiv este greu de definit. Trebuie comparat potenţialul hegemon cu fiecare actor separat, sau cu toţi ceilalţi la un loc. Pornind de la aceleaşi cifre, în prima situaţie ar reieşi existenţa unipolarităţii, în cea de-a doua, am avea de-a face cu un sistem multipolar.
 A doua tendinţă în evoluţia mediului global de securitate poate fi reprezentată de dezvoltarea capacităţilor şi intereselor unor puteri regionale care includ actori statali sau nonstatali de pe două continente, Europa şi Asia.
 Existenţa mai multor poli de putere imprimă anumite tendinţe relaţiilor internaţionale, în concepţia neorealistă. Alianţele sunt flexibile şi de scurtă durată, însă formarea coaliţiilor reprezintă o modalitate esenţială pentru asigurarea securităţii .
 Luând în calcul factorii sistemici, este greu de spus dacă unipolaritatea este mai stabilă, în comparaţie cu bipolaritatea şi multipolaritatea. Conflictele se pot escalada, mai ales dacă este anticipată o implicare a superputerii. Pe termen lung, balansarea internă ar schimba ordinea internaţională, însă puterea dominantă poate decide să-şi izoleze şi slăbească preventiv potenţialii rivali. Dacă nu se va bucura de succes, este posibilă şi formarea unei coaliţii de contrabalansare3.
 Printre actorii regionali din mediul internaţional de securitate putem aminti Uniunea Europeană, China, Rusia, Japonia, Pakistanul, India, Israelul şi altele. Dispariţia blocului statelor comuniste a generat posibilitatea redobândirii identităţii naţionale de către statele din centrul şi sud-estul Europei.
 Această nouă realitate a inclus apariţia unor stări conflictuale, din care unele au evoluat şi determinat izbucnirea unor conflicte armate cu urmări dramatice.
 Statele aflate în tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă sunt actori ale căror principale caracteristici sunt reprezentate de fragilitatea vieţii politice şi economice care pot constitui surse de instabilitate în mediul internaţional.
 Evenimentele politice majore de la începutul mileniului al treilea sunt marcate de lărgirea NATO, extinderea Uniunii Europene, constituirea Consiliului NATO-Rusia, dorinţa declarată a Ucrainei de a deveni membru NATO, declanşarea „războiului împotriva terorismului”, toate acestea constituind indici de bază în transformarea şi afirmarea mediului actual de securitate.
 Atât statele membre NATO, cât şi cele ale Uniunii Europene parcurg transformări pozitive în domeniul politic, economic, militar, social, financiar, conducând la destinderea şi cooperarea internaţională, ca dimensiuni principale în asigurarea construcţiei noii arhitecturi de securitate.
 Actuala distribuţie a puterii în cadrul mediului internaţional de securitate a făcut posibilă îndepărtarea pericolului confruntărilor armate de mare amploare, însă apar provocări şi ameninţări noi şi inedite, generatoare de noi tensiuni şi crize.
 Statele Unite şi-au menţinut poziţia dominantă în sistemul internaţional, decalajul faţă de puterile mijlocii tinzând să se mărească. Momentan, Washingtonul se bucură de avantaje semnificative la nivel militar şi economic, demografic situându-se pe al patrulea loc, dacă am considera Uniunea Europeană ca un actor politic unitar. Baza forţei sale armate rămân tehnologia avansată, arsenalul nuclear şi forţele aero-navale.
 Puterile mijlocii au investit, la rândul lor, în dezvoltarea resurselor interne de putere, fără a realiza, însă, salturi majore. Federaţia Rusă a investit masiv în forţele sale armate, care însă înregistrează deficienţe majore, mai ales la nivel convenţional. China şi-a continuat dezvoltarea economică, permiţându-şi urmărirea unui program de modernizare militară, la fel şi India. Uniunea Europeană nu a reuşit, încă, să atingă unitatea politică necesară pentru a juca un rol major în relaţiile internaţionale, un obiectiv deseori proclamat, dar astăzi lipsit de consecinţe practice semnificative. 
 La începutul secolului XXI actorii cu importanţă globală în realizarea mediului internaţional de securitate sunt SUA şi EUROPA.
 În opinia lui Zbigniew Brzezinski, esenţa în realizarea noii arhitecturi de securitate a lumii se află în relaţiile dintre SUA şi Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa şi Rusia, China şi Japonia).
 Specialiştii în domeniul au identificat două triunghiuri de putere euroasiatică:
►SUA, Europa, Rusia;
►SUA, China, Japonia.
 În fiecare din cele două triunghiuri de putere, una din puteri, respectiv Europa şi Japonia, mizează pe ideea de securitate şi stabilitate în viaţa internaţională, în timp ce câte una din celelalte puteri, China şi respectiv Rusia, rămân deschise şi interesate de eventualele mutaţii geopolitice.
 Un punct de vedere complementar şi pertinent celui anterior îl are Adrian Pop, care remarcă faptul că la originea „ noii schisme mondiale” se află tensiunea manifestată între două „câmpuri”diferite de putere: pe de o parte SUA, adeptă a unipolarităţii şi pe de altă parte ceilalţi actori ai mediului internaţional – UE, China, Rusia, Japonia – adepţi ai multipolarităţii.
 Acţiunea României pe plan regional şi global pentru promovarea intereselor sale de securitate solicită înţelegerea clară a implicaţiilor securităţii globale asupra securităţii naţionale.
 Noile abordări privind securitatea naţională, regională şi globală arată că există o strânsă legătură între globalizare şi securitate.
 Comunitatea democratică a lumii cuprinde 30% din populaţia lumii şi 70% din bogăţii, ceea ce îi stimulează libertatea, prosperitatea, stabilitatea şi securitatea.
 La polul opus, analiştii constată existenţa unei zone de instabilitate care se întinde din Orientul Apropiat până la litoralul asiatic. In această zonă se manifestă probleme extrem de grave, cum ar fi: sărăcia, şomajul ridicat, fundamentalismul islamic extremist, toate acestea reprezentând insecuritatea.
 Mediul internaţional al secolului XXI este caracterizat de transformări substanţiale, care necesită adaptarea criteriilor clasice de analiză a securităţii internaţionale. Noile provocări la adresa securităţii, generate de suprapunerea unor fenomene precum globalizarea şi fragmentarea, se adaugă unor forme clasice de riscuri şi vulnerabilităţi regionale. Se menţin focare de tensiune tradiţionale, dar modul lor de dezvoltare este influenţat în mod intrinsec de apariţia unor riscuri neconvenţionale şi transfrontaliere, precum terorismul, crima organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masă.
 În lumina celor de mai sus, revine în atenţia mondială o problemă vehiculată în repetate rânduri, şi anume Noua Ordine Mondială. Multă lume crede că noua ordine mondială va fi policentrică: China va rămâne în esenţă, o putere regională, Japonia se va afirma tot mai naţionalist, Uniunea Europeană nu va avea influenţă dincolo de graniţele sale, India se va ridica până la a rivaliza cu China, Rusia va renaşte, iar un califat islamic se va cristaliza ca forţă geopolitică.4 În acelaşi sens, Henry Kissinger nota că „sistemul internaţional al secolului XXI…va conţine cel puţin şase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia şi, probabil, India – împreună cu o mulţime de ţări de mărime mijlocie şi mici”.5
 Însă toate aceste presupuneri ignoră o realitate, şi anume: SUA, Uniunea Europeană şi China deţin deja cea mai mare parte din puterea mondială şi vor face tot ce le va sta în putinţă ca să-i împiedice pe alţii să le-o submineze. Rusia, Japonia şi India nu se pot afirma global din punct de vedere militar şi nici altfel, deoarece ele nu sunt superputeri ci mai degrabă echilibrişti al căror sprijin sau lipsă de sprijin poate uşura sau întârzia dominaţia celor trei superputeri, fără a o împiedica pe de-a-ntregul.6
 În ceea ce priveşte islamul, acesta e lipsit de orice coerenţă diplomatică, întinzându-se pe regiuni vaste, influenţate de gravitaţia principalelor superputeri, în loc să conveargă într-un întreg. Islamul este considerat o sursă de instabilitate în lume pentru că îi lipseşte un centru dominant. Statele aspirante la conducerea islamului – Arabia Saudită, Iranul, Pakistanul, Turcia şi, potenţial, Indonezia se află în competiţie pentru influenţa în lumea musulmană; nici unul dintre aceste state nu are o poziţie atât de puternică încât să medieze conflictele din interiorul islamului, şi de asemenea, nici unul nu este capabil să acţioneze autoritar în numele islamului pentru soluţionarea conflictelor între grupurile musulmane şi cele non-musulmane.7  
 În perspectiva următoarelor două-trei decenii, Comunitatea Internaţională va cunoaşte o restructurare profundă devenind o lume multipolară şi regionalizată. Pe baza tendinţelor actuale de mondializare a vieţii şi fenomenelor internaţionale, a analizelor şi programelor, pot fi scoase în evidenţă o serie de evoluţii posibile care vor schimba faţa lumii, şi care, în esenţă, ar putea fi:
 ۘ- Conturarea unui sistem tripolar care va înlocui realitatea unei singure superputeri actuale. Pe termen mediu şi lung, este posibilă afirmarea a trei poli principali de putere: America de Nord, Europa şi Asia de Sud-Est.
 – Paralel cu existenţa celor trei poli mondiali de putere, se vor dezvolta o serie de formaţiuni substatale, structurate după criterii etnico-religioase şi dominate de clanuri mafiote, care vor tinde să pună mâna pe pârghiile economico-financiare şi să se substituie puterii oficiale. Globalizarea va facilita transformarea acestor structuri în formaţiuni superstatale şi transnaţionale.
 – Între cei trei poli de putere se va constitui un parteneriat activ, deja iniţiat. Interesele geostrategice ale Europei şi Americii de Nord vor rămâne convergente, chiar dacă, pe plan economic, competiţia va deveni şi mai acerbă.
 – Pacea lumii va depinde, în principal, de dialogul dintre cei doi poli occidentali şi polul asiatic de putere. Occidentul şi Orientul se vor afla, probabil, în relaţii echilibrate, dar interesele lor vor fi în general, divergente, deoarece ele vor constitui două mari sfere de interes care se vor putea ciocni.
 – Polul european de putere va cunoaşte o dezvoltare economică moderată, dar constantă. Europa va tinde către un nou tip de “federaţie a regiunilor”, în care statele se vor menţine dar îşi vor pierde multe din funcţiile actuale, iar frontierele vor deveni simbolice.
 Zona statelor ex-iugoslave, nu va cunoaşte mutaţii considerabile, ea rămânând instabilă, deoarece pentru uitarea dramelor şi crimelor comise în această zonă trebuie să treacă timp îndelungat.
 Situaţia va rămâne totuşi sub control, datorită constituirii în jurul zonei critice a unui cordon de siguranţă din care vor face parte România şi Bulgaria.
 Având în vedere că tendinţa din majoritatea ţărilor nord-europene este de a-şi reduce masiv armatele, centrul de greutate al apărării comune europene se va muta către sudul continentului, în zona mediteraneană.
 – Cea mai fulminantă evoluţie o va avea polul asiatic, al cărui lider va deveni probabil China. În jurul acestei ţări, ce va dobândi statut de mare putere, se vor grupa Taiwanul, Singapore, Hong Kong, Coreea şi Vietnam.
 Pakistanul ar putea deveni un satelit important al Chinei, sprijin pentru contrabalansarea presiunii Indiei şi implicit a Rusiei. Japonia şi India se vor conforma acestei noi realităţi geostrategice.
 – La confluenţa zonelor de contact dintre spaţiile controlate de cei trei poli de putere, se vor putea dezvolta câteva puteri regionale, care vor deveni şi ele ţinta expansiunii celor trei “mari”;
 – Rusia va evolua spre un astfel de statut. Pe termen mediu şi lung se prevede o revenire economică a Rusiei, dar aceasta nu va mai avea ca fundament potenţialul militar.
 Societatea rusă se va apropia treptat de nivelul civilizaţiei occidentale, fără a se integra însă pe deplin în aceasta. Rusia se va afla în relaţii de cooperare şi dialog critic în Europa şi în raporturi speciale, cu SUA.
 Prin aceste relaţii multilaterale, Rusia va rămâne probabil sub influenţa şi controlul discret ale polului european de putere. Totodată, este posibil ca vastul teritoriu din estul Rusiei, slab populat şi mai puţin dezvoltat să fie neglijat de Moscova şi să intre sub influenţa centrului de putere reprezentat de China.
 Este de presupus că actualele puncte de instabilitate din zonele periferice ale Rusiei să se menţină, în special în zonele de interferenţă cu lumea islamică.
 – SUA, vor continua să rămână principalul model mondial de democraţie şi dezvoltare, dar este posibilă o diminuare a influenţei şi prezenţei ei în Europa, în condiţiile afirmării tot mai evidente a Uniunii Europene ca factor de progres şi civilizaţie;
 – America de Sud va forma un pol de putere regională, prin constituirea unor organisme politice, economice şi militare comune, dar va continua să rămână sub controlul SUA;
 – Continentul african va continua actuala tendinţă de scindare între zona de nord, care se va integra în sfera de influenţa a unui spaţiu european lărgit şi partea centrală şi de sud a continentului, cu mici excepţii extrem de săracă şi mult rămasă în urmă, unde tendinţele destructurării statale se vor menţine şi chiar amplifica;
 – În cadrul lumii arabe, nu se va realiza o înţelegere şi asociere în scopul realizării unor interese comune.
 Odată cu căderea regimurilor autoritare din Irak, Libia şi Algeria, este posibil ca fundamentalismul islamic să piardă teren. Echilibrul din Golf va depinde de evoluţia relaţiilor dintre Iran, Irak şi Arabia Saudită. Interesele mondiale privind petrolul se vor muta treptat din zona Golfului înspre Caucaz, ceea ce va constitui un motiv de scădere a tensiunilor din Orientul Mijlociu.
 – Expansiunea fără precedent a terorismului şi crimei organizate va determina o nouă filozofie de abordare a riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii şi securităţii.
 În aceste condiţii, Comunitatea Internaţională va căuta să atragă la lupta împotriva terorismului, toate forţele şi statele responsabile, inclusiv Rusia şi China, în prezervarea valorilor umane universale şi afirmarea democraţiei şi drepturilor omului.
 – România, ţară central europeană, aflată din punct de vedere geostrategic în “zona de tampon” conturată între Europa Occidentală, F. Rusă şi Balcani, se va afirma în sfera de influenţă a polului de putere european. Chiar dacă România se va integra în structurile politice, economice şi de securitate europene şi euroatlantice, poziţia ei o va face să constituie una dintre verigile de legătură cu Rusia, cu zona de interes a acesteia, precum şi cu spaţiul critic din Balcani. În aceste condiţii, interesele europene şi americane în România se vor împleti cu cele ruseşti, chiar dacă acestea nu vor fi divergente ci numai concurente cu acestea.
BIBLIOGRAFIE :

-Academia Naţională de Informaţii, Dinamica mediului de securitate  a XIV – a Sesiune de Comunicări Ştiinţifice
-*** ”Mică enciclopedie de politologie”, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
-Silviu Neguţ, „Geopolitica. Universul puterii”, Ed.Meteor Pres, Bucureşti, 2008,
-Zbigniew Brzezinski, „The Eurostrategic Trial – Lining with China Europa and Rusia”, The Center for Strategic and International Studies Press, Washington D.C., 2001.
-Parag Khanna, „Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală”, Ed.Polirom, Iaşi, 2008
-Henry Kissinger, „Diplomaţia”, Ed.All, Bucureşti, 2007
-Samuel Huntington, „Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale”, Ed.Samizdat
-Francis Fukuyama, „Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI”, Ed.Antet, 2004
-Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse, „Relaţii internaţionale”, Ed.Polirom, Iaşi, 2008
-Hans J.Morgenthau, „Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace”, Ed.Polirom, Iaşi, 2007
-Kenneth N.Waltz, „Teoria politicii internaţionale”, Ed.Polirom, Iaşi, 2006
-Teodor Frunzetti şi colectiv, „Lumea 2007. Enciclopedie politică şi militară”, Ed.Centrului Tehnic –Editorial al Armatei, 2007

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s