Comunicarea – elemente introductive

Conţinut informaţional:

  1. 1.      Definiţii
  2. 2.      Tipologia comunicării
  3. 3.      Formele comunicării
  4. 4.      Comunicare şi atitudine

1. Definiţii

Comunicarea este un proces permanent, care însumează diferite tipuri de comportament: cuvânt, gest, privire, spaţiu interindividual etc. şi care se desfăşoară la două niveluri, informaţional şi relaţional. Comunicarea înseamnă transmitere de mesaje; este modelul clasic oferit de C. E. Shannon şi W. Weaver, în care schimbul comunicaţional presupune:

 

Emiţătorul este sursa mesajului.

Mesajul reprezintă conţinutul transmis (prin comunicare se transmite un conţinut). Repetiţia elementelor mesajului evită pierderea acestuia, adică acest surplus sau exces semantic reprezintă redundanţa. Reformularea mesajului reduce incertitudinea, facilitând înţelegerea şi păstrează relaţia cu partenerul comunicaţional.

Receptorul este destinatarul mesajului.

Canalul de transmitere:

–   mesajul se transmite direct – în comunicarea interpersonală (comunicarea face to face);

–   mesajul se transmite prin suport tehnic – comunicarea este mediată.

Retroacţiunea (feed-back-ul) constă în capacitatea unui sistem de a primi şi transmite informaţii necesare menţinerii echilibrului său (orice mesaj antrenează întoarcerea unui alt mesaj). Este dependentă de sensul şi calitatea mesajului emis.

 

            2. Tipologia comunicării

Comunicarea socială include:

v comunicarea intrapersonală – este comunicarea cu sine (emiţătorul coincide cu receptorul), comunicarea pe baza limbajului interior.

v comunicarea interpersonală – constă în schimbul de mesaje între doi parteneri comunicaţionali. Este comunicarea directă, face to face, care se desfăşoară în acelaşi context spaţio-temporal şi care implică un feed-back imediat.

v comunicarea de grup – presupune un număr mai mare de parteneri comunicaţionali.

v comunicarea publică – presupune existenţa unui emiţător care vizează mai mulţi receptori (un public) şi reacţia acestora.

v comunicarea de masă – reprezintă o comunicare multiplă (care se desfăşoară într-un context spaţio-temporal diferit) în care emiţătorul este un sistem organizaţional şi receptorul este publicul (audienţa).

 

3. Formele comunicării

Comunicarea interpersonală este un proces complex ce constă într-un schimb informaţional şi relaţional între doi indivizi, primul în calitate de emiţător al unui mesaj şi cel de-al doilea în calitate de receptor. Ea implică o dominantă verbală, paraverbală sau nonverbală. Comunicarea verbală este însoţită obligatoriu de cea paraverbală. Comunicarea nonverbală poate precede, succeda sau poate fi simultană cu cea verbală.

Comunicarea verbală este comunicarea prin intermediul limbajului. Limbajul prezintă două forme: exterior: oral (dialog şi monolog) şi scris şi interior (structurează lumea interioară a individului).

Comunicarea paraverbală cuprinde:

  • caracteristicile vocii (care evidenţiază vârsta, sexul, gradul de emoţionalitate etc.);
  • particularităţi ale sunetului: înălţime, frecvenţă, intensitate;
  • particularităţi de pronunţie (specifice zonei geografice), ritmul, debitul vorbirii;
  • valori intonative: accent, pauză, accelerarea sau încetinirea exprimării etc.

Comunicarea nonverbală cuprinde modalităţile de transmitere a unui mesaj prin poziţionare, gestică şi mimică. Peste 70% din ceea ce comunicăm trece prin nonverbal. Rolul nonverbalului este esenţial în relaţiile cu ceilalţi pentru că prima etapă a comunicării începe cu analizatorul vizual: vedem şi suntem văzuţi. Relaţionarea cu celălalt începe cu postura (imaginea fizică). Mimica ocupă un loc aparte în comunicarea interpersonală. Privirea facilitează (când situaţia este clară) sau inhibă (când situaţia este ambiguă) comunicarea şi evidenţiază atenţia acordată interlocutorului. Surâsul înseamnă comunicare, deschidere către comunicare. În comunicarea interpersonală intervin şi gesturile, indicatori ai personalităţii interlocutorului. Ele sunt condiţionate de cultura, statusul şi starea psihică de moment a interlocutorilor, precum şi de ambianţa în care se desfăşoară comunicarea. În comunicare, atitudinile provoacă comportamente care influenţează evoluţia schimbului de mesaje.

Competenţa comunicativă –  presupune stăpânirea, organizarea, combinarea optimă şi adecvată a celor trei forme de comunicare, verbală, paraverbală şi nonverbală.

 

4. Comunicare şi atitudine

A schimba la nivel de atitudine necesită definirea termenului de persuasiune. Persuasiunea implică următoarea descriere:

  • este o formă de interacţiune, o interacţiune comunicaţională;
  • recurge la afectivitate, la emoţie, apelează la a crede şi a dori;
  • urmăreşte provocarea de schimbări;
  • modifică atitudinile şi comportamentele;
  • utilizează argumente, seducţia prin charismă, autoritate, prestigiu etc.

Individul contemporan trăieşte într-o lume plurală, care oferă o multitudine de posibilităţi şi care mediatizează persuasiunea. Persuasiunea mediatizată ia forma publicităţii – care persuadează în sensul procurării de produse şi servicii, care arată ce şi cum să se consume etc.

Schimbarea atitudinilor presupune o succesiune de etape dependente unele de altele. McGuire (1969) rezumă acest proces astfel:

Atenţie →    Înţelegere   →   Acceptare  →   Reţinere → Acţiune

(Receptarea mesajului)                  ↓                                      ↓

Consolidarea                    Schimbare

noii atitudini               comportamentală

 

Modelul accentuează procesele implicate în persuasiune: un mesaj acceptat poate schimba o atitudine prin întărire pozitivă.

Comunicarea optimă depinde de credibilitatea sursei, caracteristicile mesajului şi expunerea receptorului la mesaj.

 

canal           canal

Sursă →  Mesaj  → Receptor

 

Sursa mesajului reprezintă factorul fundamental. Ea exercită o influenţă importantă dacă:

v  este credibilă; credibilitatea rezultă din competenţa şi încrederea acordate sursei de către un individ, depinde de situaţie şi de caracteristicile sursei;

v  este atractivă; eficacitatea atractivităţii este cu atât mai mare cu cât există similaritate între sursă şi destinatar. Sursa produce o reacţie emoţională care induce o judecată de valoare în termeni de atracţie şi repulsie.

v  deţine puterea de a distribui sau nu recompense şi sancţiuni.

Mesajul este elementul determinant al comunicării persuasive. El trebuie să fie pertinent şi să genereze răspunsuri cognitive din partea destinatarului. Pentru ca el să aibă efect argumentele trebuie să susţină aceeaşi poziţie (co-orientare) sau o poziţie inversă (anti-orientare).

Există un set de diferenţe interindividuale care pot influenţa schimbarea atitudinii receptorului şi care ţin de:

  • vârstă – copiii sunt mai uşor influenţabili decât adulţii;
  • sex – femeile sunt mai influenţabile decât bărbaţii, se conformează mai uşor (Janis şi Field, 1959);
  • valoarea pe care şi-o acordă sieşi individul – cei cu o slabă consideraţie de sine sunt mai influenţabili decât ceilalţi;
  • starea motivaţională specifică momentului respectiv.

Atitudinile organizează opiniile. Opiniile sunt dependente de valorile la care se ataşează indivizii. Fiecare opinie este expresie a unei atitudini.

 

 

Bibliografie:

  • V. Bucur, V. Popa, Elemente de sociologie, Editura „Independenţa Economică”, Piteşti, 2007
  • Ş. Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Polirom, Iaşi, 2004
  • V. Marinescu, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Tritonic, Bucureşti, 2003
  • L. Şoitu, Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s