PARTICIPAŢIA PENALĂ

Probleme :

I.        PLURALITATEA DE INFRACTORI – ASPECTE GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI

1.1.    Noţiune şi caracterizare

1.1.1.  Noţiune

1.1.2.  Caracterizare

1.2.    Formele pluralităţi de infractori

1.2.1.  Pluralitatea naturală

1.2.2.  Pluralitatea constituită

1.2.3.  Pluralitatea ocazională sau participaţia penală

 

II.      PARTICIPAŢIA PENALĂ.

2.1.    Aspecte generale privind participaţia penală.

2.1.1.  Noţiune

2.1.2.  Condiţiile participaţiei penale

2.1.3.  Felurile participaţiei penale

2.1.4.  Participaţia proprie sau propriu-zisă

2.1.5.  Participaţia improprie sau imperfectă

2.1.6.  Participaţia  principală

2.1.7.  Participaţia  secundară

2.2.     Autoratul şi coautoratul

2.2.1.  Autoratul. Noţiune şi condiţii

2.2.2.  Coautoratul. Noţiune şi condiţii

2.2.3.  Condiţiile coautoratului

2.2.4.  Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat

2.3.     Instigarea

2.3.1.  Noţiune şi condiţii

2.3.2.  Condiţiile instigării

2.3.3.  Felurile instigării

2.3.4.  Instigare proprie şi instigare improprie

2.3.5.  Instigare simplă şi instigare calificată

2.3.6.  Unitate şi pluralitate de instigatori

2.3.7.  Instigare individuală şi instigare colectivă

2.3.8.  Instigare imediată şi instigare mediată

2.3.9.  Instigare evidentă şi instigare ascunsă

2.3.10.Instigare izbutită şi instigare neizbutită

2.4.     Complicitatea

2.4.1.  Noţiune

2.4.2.  Condiţiile complicităţii

2.4.3.  Felurile complicităţii

2.4.4.  Complicitate materială şi complicitate morală

2.4.5.  Complicitate prin înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei pre­văzute de legea

penală şi complicitate prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de

favorizare a  infractorului

2.4.6.  Complicitate prin acte de pregătire şi complicitate prin acte de executare

2.4.7.  Complicitate nemijlocită şi complicitate  imediată

2.4.8.  Complicitate prin acţiune şi complicitate prin inacţiune

2.4.9.  Complicitate proprie şi complicitate improprie

2.5.    Participaţia improprie

2.5.1.   Noţiune şi caracterizare

2.5.2.   Modalităţile participaţiei improprii

2.5.3.   Modalitatea intenţie şi culpă

2.5.4 Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie

2.6.    Tratamentul penal al participaţiei

2.6.1.    Preliminarii

2.6.2.   Aplicarea pedepselor în cazul participaţiei proprii

2.6.3.   Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului

2.6.4.   Aplicarea pedepsei în cazul instigării

2.6.5.   Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii

2.6.6.   Circumstanţele personale şi circumstanţele reale

2.6.7.   Circumstanţele personale

2.6.8.   Circumstanţele reale

2.6.9.   Tratamentul penal al instigării neurmată de executare

2.6.10.  Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei

2.6.11.  Pedeapsa în cazul participaţiei improprii

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

 

A.   JURISPRUDENŢA

ü     Constituţia României – reeditată 2003

ü     Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic

ü     Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1993”, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti, 1994;

ü     Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1994” , Ed. Proema, Baia Mare,1995;

ü     „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, Ed.All Beck, 2005;

ü     Cristian Jora, „Culegere de practica judiciara „ Lumina Lex, 2005;

ü     Curtea de Apel Bucureşti, „Culegere de Practică Judiciară în materie penală 1999, Drept Penal, Drept Procesual Penal”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2001;

ü     Curtea de Apel Braşov – „Culegere de practică juridicară 1994-1998. Ed.All Beck, 1999;

ü     Dongoroz V. şi colectivul – „Explicaţii teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I şi II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti 1970;

ü     „Drept penal Partea generală – culegere de speţe pentru uzul studenţilor”, Ed. All Beck, Bucureşti 2003;

ü     Dumitrescu Corina, Practica judiciara adnotata, Uniunea Juriştilor, 2005.

 

B. DOCTRINA

ü     Antoniu G. „Vinovăţia penală”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995;

ü     Antoniu G. „Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită şi tratamentul lor penal” –R.D.P. nr.3/2003;

ü     Antoniu G. „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” – S.C.J. nr.2/1980;

ü     Antoniu G.”Codul penal comentat şi adnotat „ Partea generală”- Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

ü     Avrigeanu T. „Contribuţii moderne la teoria infracţiunii” – R.D.P. nr.2/2001;

ü     Basarab M. „Drept penal. Partea generală vol.I, – Ed.Fundaţia „Chemarea”Iaşi, 1992;

ü     Boroi Al. „Drept penal” – Partea generală – Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

ü     Boroi Al. şi Nistoreanu Gh. “Drept Penal, Curs Selectiv pentru examenul de licenţă”, Editura All Beck,  2002, Bucureşti;

ü     Butiuc C. „Infracţiunea complexă”, Ed. All Beck,1999;

ü     Bulai C. – „Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL    Bucureşti, 1997;

ü     Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;

ü     Decoeg A. – Droit pénal général, Armand Collin, 1971;

ü     Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., V.Lazăr, Molnar I.

ü     Giurgiu N.,  „Drept penal. Partea Generală. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă” , Ed. Cantes Iaşi, 2000;

ü     Mitrache C. – Drept penal român. Partea generală. Ed.Universul Juridic; Bucureşti, 2005;

ü     Mantovani F.Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;

ü     Michinici M.I. – Unele observaţii privind praeterintenţia. R.D.P.nr.1/1996

ü     MATEI BASARAB, VIOREL PASCA, GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, CONSTANTIN BUTIUC – Codul penal comentat, vol.I, Editura Hamangiu, 2007;

ü     ALEXANDRU BOROI – Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;

ü     CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE – Drept penal român, partea generală, ediţia a VI-a prevăzută şi adăugită – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, BOGDAN N.BULAI – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE,

ü     LAVINIA LEFTERACHE – Culegere de probleme din practica judiciară, ediţia a  V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008;

 

 

PLURALITATEA DE INFRACTORI

 

Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

 

1.1. Noţiune şi caracterizare

 

1.1.1. Noţiune.

Prin pluralitate de infractori este desemnată situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune[1].

 

1.1.2. Caracterizare.

Pluralitatea de infractori se caracterizează prin cooperarea mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni.

Nu orice faptă comisă de mai multe persoane presupune şi o pluralitate de
infractori.

În adevăr, pluralitatea de infractori presupune cooperarea mai multor persoane, cu vinovăţie la săvârşirea unei infracţiuni. Dacă nici o persoană nu a acţionat cu vinovăţie la comiterea faptei nu se poate reţine o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar fapta fiind săvârşită fără vinovăţie nu este infracţiune.

Dacă dintre persoanele care au săvârşit fapta numai una a acţionat cu vinovăţie, fapta este infracţiune, iar pluralitatea de făptuitori devine şi o pluralitate de infractori.

 

1.2. Formele pluralităţi de infractori

 

În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.

 

1.2.1. Pluralitatea naturală. Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară[2] este forma pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura acesteia. Aşadar, există anumite
fapte prevăzute de legea penală care nu pot fi săvârşite de o singură persoană ci
presupun cooperarea mai multor.

Unele infracţiuni presupun cooperarea a două persoane şi de aceea se mai
numesc şi infracţiuni bilaterale ca de exemplu infracţiunile de: bigamie (art.
303 Cp.), adulter (art. 304 Cp.), incest (art. 203 Cp.). Alte infracţiuni presu-
pun cooperarea a mai multor persoane ca de ex.: subminarea puterii de stat (art.
162 Cp.), încăierarea (art. 322 Cp.).

Pluralitatea naturală de infractori are ca specific considerarea ca autor a
fiecărui participant şi drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se stabileşte
în funcţie de rezultatul produs[3].

Nu este de esenţa pluralităţii naturale, atât în cazul infracţiunilor bilaterale
cât şi a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei
ca toţi făptuitorii să fie infractori, adică să răspundă penal, fiind suficient, aşa
cum am arătat mai sus ca unul dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie, (spre
ex.: va exista infracţiunea de bigamie şi în cazul în care unul din subiecţii infracţiunii săvârşeşte fapta fără vinovăţie, fiind în eroare (art. 51 Cp.), cu privire
la starea civilă a celuilalt, ori în cazul celorlalte infracţiunii bilaterale când unul
dintre subiecţi este constrâns (art. 46 Cp.) şi sub imperiul acestei constrângeri
săvârşeşte fapta).

 

1.2.2. Pluralitatea constituită. Este forma pluralităţii de infractori, ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârşirea de infracţiuni. Prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracţiuni se realizează pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca infracţiune de sine stătătoare.

Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a codului
penal ci în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracţiune şi prin aceasta sunt evidenţiate condiţiile pluralităţii constituite de infractori.

In adevăr, prin dispoziţiile care incriminează complotul (art. 167 Cp.) ca
şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 Cp.) sunt prevăzute condiţiile cu privire la gruparea de persoane, la scopul urmărit – săvârşirea de infracţiuni – la organizarea acesteia de durată pentru a reprezenta o infracţiune, pentru a realiza pluralitatea constituită, [spre ex.: infracţiunea de complot constă în „iniţierea sau constituirea unei asociaţii sau grupări în scopul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 155-165, ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asociaţii sau grupări” (art. 167 al. 1 Cp.); iar asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni constă în „fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni, altele decât cele arătate în art. 167, oriţ aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri”           (art. 323 al. 1 C.p.).

In practica judiciară s-a decis că simpla conlucrare între inculpaţi pentru a găsi persoane dispuse să meargă într-o altă ţară pentru a se prostitua nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 alin. 1 Cp.) în concurs cu infracţiunea de proxenetism (art. 329 Cp.), deoarece conlucrarea lor nu s-a realizat pe baza unei înţelegeri de a lucra o perioadă de timp, conform unui plan bine stabilit, cu atribuţii pentru fiecare făptuitor[4].

Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârşit sau nu fapte infracţionale dintre cele care şi le-au propus cei care s-au constituit.

Când s-au săvârşit infracţiuni pentru care se iniţiase sau constituise asociaţia sau gruparea sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, dispoziţiile art. 167 al. 4 Cp. şi art. 323 al. 2 Cp. fiind exprese în aceste cazuri.

Şi în cazul pluralităţii constituite fiecare persoană este considerată că a săvârşit infracţiunea şi va răspunde penal pentru aceasta ca autor.

 

1.2.3. Pluralitatea ocazională sau participaţia penală este forma pluralităţii de infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar.

Aşadar la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală au participat un
număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârşire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane la săvârşirea ei au participat trei sau mai multe.

Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existenţei unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate naturală şi la o pluralitate constituită de infractori.

Existenţa unei pluralităţi ocazionale la o pluralitate constituită este controversată în literatura juridică. Se susţine că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai la săvârşirea infracţiunilor ce şi le-au propus cei care s-au constituit[5]. Nu este posibilă participaţia penală la constituire, când prin actele de sprijinire, înlesnire a unei pluralităţi constituite, se intră într-o astfel de pluralitate constituită. într-o altă opinie, „participaţia penală este posibilă în cazul depăşirii numărului de făptuitori necesari pentru existenţa pluralităţii constituite[6].

Spre deosebire de pluralitatea naturală şi de pluralitatea constituită, în cazul pluralităţii ocazionale de infractori fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârşirea infracţiunii şi va răspunde penal în funcţie de
contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii.

 

 

II. PARTICIPAŢIA PENALĂ

 

2.1. Aspecte generale privind participaţia penală

 

2.1.1. Noţiune. Participaţia penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situaţia în care la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte.

 

2.1.2. Condiţiile participaţiei penale. Participaţia penală există atunci când sunt îndeplinite condiţiile[7]:

a)  să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce poate fi consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă.

b) la comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane decât
era necesar potrivit naturii faptei. Este îndeplinită această condiţie şi atunci
când numai unul dintre făptuitori acţionează cu intenţie şi îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii (infractor).Contribuţia făptuitorilor la săvârşirea faptei poate fi prin acte de executare directă şi nemijlocită – de autor ori prin înlesnire, sprijinire materială şi morală – de complice sau de determinare la săvârşirea infracţiunii – de instigator. În orice modalitate în care participanţii îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei este îndeplinită condiţia privind cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei.

c) o altă condiţie a participaţiei penale priveşte legătura subiectivă între
participanţi, mai precis, toţi participanţii trebuie să fie animaţi de aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală.

d) în sfârşit, existenţa participaţiei este condiţionată de calificarea faptei
comise prin contribuţia mai multor persoane ca infracţiune. Aceasta presupune ca fapta să fie săvârşită de către cel puţin unul dintre participanţi cu vinovăţia cerută de lege.

 

2.1.3. Felurile participaţiei penale. În literatura juridică de specialitate şi
în legislaţie se face deosebire între diferite genuri şi feluri de participaţie penală folosindu-se diferite criterii:

A. După criteriul atitudinii psihice faţa de rezultatul faptei comise cu voinţa comună de a coopera se disting: participaţia proprie şi participaţia improprie.

 

2.1.4. Participaţia proprie se mai numeşte şi participaţia propriu-zisă sau perfectă şi se caracterizează prin aceea că toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei – intenţie sau culpă. In literatura juridică se susţine că există participaţie proprie şi atunci când toţi participanţii acţionează din culpă la comiterea unei infracţiuni, dar numai prin acte de executare directă şi nemijlocită[8], deci prin acte de coautorat[9].

 

2.1.5. Participaţia improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea
că participanţii nu acţionează cu aceeaşi formă a vinovăţiei: unii cu intenţie şi alţii din culpă sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie.

Cele două forme ale participaţiei, proprie şi improprie sunt consacrate în
codul penal român.

Cele două forme ale participaţiei: proprie şi improprie pot fi întâlnite, în practică cel mai adesea, separate, dar nimic nu împiedică coexistenţa lor în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni, (spre exemplu: la comiterea unei infracţiuni îşi aduc contribuţia mai mulţi participanţi care acţionează cu forme diferite de vinovăţie).

 

B.      După natura contribuţiei participanţilor la comiterea infracţiunii se face deosebirea între:

a) activitatea de executare directă şi nemijlocită a faptei – activitate specifică autorului şi coautorilor;

b)activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate proprie
instigatorului;

c) activitate de înlesnire, de ajutare la săvârşirea faptei – activitate de complice.
Aceste forme de participaţie sunt importante şi au căpătat reglementare

amănunţită în legislaţia penală.

 

C.      După importanţa contribuţiei participanţilor la săvârşirea faptei şi producerea rezultatului se face deosebire între forme principale de participaţie şi forme secundare de participaţie.

 

2.1.6. Participaţia este principală când prin contribuţia participantului se
realizează conţinutul infracţiunii. Este contribuţie specifică autorilor şi coautorilor.

 

2.1.7. Participaţia este secundară când contribuţiile participanţilor nu se înscriu în realizarea acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este contribuţia specifică instigatorilor şi complicilor[10]. Această împărţire este importantă fiindcă este unanim admis în doctrina penală şi în practica judiciară că formele principale ale participaţiei absorb pe cele secundare.

Sunt considerate forme principale de participaţie: coautoratul faţă de
celelalte forme de participaţie (respectiv instigarea şi complicitatea) şi instigarea faţă de complicitate.

Participarea unei persoane la săvârşirea unei infracţiuni nu poate fi calificată şi instigare şi coautorat ci numai coautorat, chiar dacă contribuţiile sale puteau fi calificate atât instigare cât şi coautorat[11]. Tot astfel s-a decis în practica judiciară că participarea la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni prin două activităţi deosebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicităţii, nu constituie un concurs de infracţiuni, ci se pedepseşte numai potrivit textului de lege care sancţionează forma de participaţie principală a instigării (sub C.M.), care absoarbe pe cea secundară a complicităţii[12] .

 

2.2. Autoratul. Noţiune şi condiţii.

 

Noţiune. Autoratul este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală.

Când o persoană săvârşeşte singură, direct şi nemijlocit o infracţiune pentru care a luat singur hotărârea infracţională şi nu a fost sprijinit la executarea infracţiunii de nici o persoană, este autorul acelei infracţiuni. Nu se poate susţine că el a săvârşit fapta în autorat.

Autoratul, ca formă de participaţie presupune cooperarea şi a altor persoane la comiterea infracţiunii în calitate de instigatori, de complici.

Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară, fără de care nu pot exista celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea.

Sub raport subiectiv, autorul acţionează întotdeauna cu intenţie – în cazul participaţiei proprii, iar în cazul participaţiei improprii acţionează din culpă sau fără vinovăţie.

 

2.2.1. Coautoratul. Noţiune şi condiţii. Coautoratul este forma de participaţie în care, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, şi-au adus contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.

Coautoratul nu presupune existenţa şi a altor participanţi – instigatori, complici – dar nici nu îi exclude, fiind deci deopotrivă posibilă participaţia sub fonna coautoratului fără alţi participanţi cât şi atunci când alături de coautori la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni şi-au adus contribuţia şi alţi participanţi – instigatori şi complici.

 

2.2.2. Condiţiile coautoratului. a) Coautoratul presupune contribuţia a cel puţin două persoane la comiterea faptei, contribuţii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii. Activităţile coautorilor de executare nemijlocită a infracţiunii nu trebuie să fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică[13]. în mod constant s-a decis în practica judiciară că sunt acte de coautorat loviturile aplicate de mai multe persoane victimei, în cadrul unei hotărâri infracţionale comune, de omor, chiar dacă nu toate au fost mortale[14].

Tot acte de executare – de coautorat – s-a decis în practica judiciară, sunt
şi cele prin care se contribuie indirect la comiterea faptei, cum sunt actele prin
care se face imposibilă rezistenţa, apărarea victimei, care obstaculează energiile
ce tind să combată producerea rezultatului[15].

În cazul infracţiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de executare diferite, corespunzător acţiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective al acestei infracţiuni. Vor fi deci, coautori ai infracţiunii complexe de tâlhărie, doi participanţi care şi-au împărţit rolurile în comiterea faptei: unul din inculpaţi a ameninţat cu cuţitul, iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa[16].

Contribuţia coautorilor la săvârşirea infracţiunii poate fi concomitentă sau
succesivă. Sub acest aspect se poate susţine că nu influenţează existenţa coautoratului momentul când îşi aduc contribuţiile coautorii la săvârşirea faptei.

b) Sub raport subiectiv coautoratul ca formă a participaţiei proprii presupune săvârşirea actelor de executare de către toţi participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie: fie intenţia, fie culpa. în literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul infracţiunilor din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte[17].

 

2.2.3. Infracţiuni ce nu pot fi comise în coautorat. După elementul material al infracţiunii, nu pot fi comise în coautorat infracţiunile ce presupun in-acţiunea, când obligaţia de a îndeplini o acţiune, o activitate de a ieşi din pasivitate, este personală, (spre ex.: nedenunţarea – art. 170 Cp.). Nu pot fi comise în coautorat infracţiunile ce presupun un subiect calificat (gestionar, funcţionar), decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege. în astfel de situaţii când contribuţia tuturor participanţilor este realizată prin acte de executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului calificat, iar ceilalţi participanţi neavând calitatea cerută de lege vor fi consideraţi complici.

Coautoratul nu este posibil nici în cazul infracţiunilor ce se comit în persona propria, (spre ex.: mărturia mincinoasă, dezertarea, vagabondajul, contaminarea venerică, violul ş.a.). Caracteristică pentru astfel de infracţiuni este împrejurarea că acţiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în acelaşi timp. Infracţiunile care nu permit coautoratul ca formă a participaţiei penale, permit însă celelalte forme de participaţie – instigarea şi complicitatea, care de altfel, nu cunosc restrângeri.

 

2.3. Instigarea

 

2.3.1. Noţiune şi condiţii. Instigarea este forma participaţiei penale ce constă în fapta de determinare cu intenţie, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigatorului îi aparţine hotărârea de a săvârşi o infracţiune, hotărâre pe
care o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârşi infracţiunea.

Datorită aspectului că hotărârea de a săvârşi infracţiunea aparţine instigatorului, acesta mai este denumit şi autor moral al infracţiunii spre a-1 deosebi de instigat care este autorul material al infracţiunii.

 

2.3.2. Condiţiile instigării. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale se cer îndeplinite condiţiile:

a) Efectuarea unei activităţi de determinare din partea unei ersoane, instigator, faţă de o altă persoană numită instigat. Determinarea presupune o operaţie de transplantare, de inoculare în conştiinţa instigatului a hotărârii de a săvârşi o faptă prevăzută de legea penală.

Determinarea presupune şi însuşirea hotărârii de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală de către instigat. Dacă în urma activităţii de instigare nu s-a reuşit să se determine instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu va exista o instigare perfectă ci o instigare fără efect sau neizbutită1, nu se va realiza de altfel nici condiţia participaţiei penale.

Mijloacele prin care se obţine determinarea instigatorului pot fi dintre cele mai diverse, de la rugăminţi, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până la constrângerea acestuia[18].

Instigarea fiind posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, înseamnă că şi activitatea de determinare nu cunoaşte restrângeri cu privire la nici o  infracţiune[19].

Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârşi fapta de către autor.

Când activitatea de determinare la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală are loc faţă de o persoană care luase deja hotărârea să săvârşească acea
infracţiune se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracţionale luate anterior[20].

b)      Activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală. Nu este îndeplinită această condiţie când determinarea priveşte
pe un instigat, care nu are calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la
care este determinat, (spre ex.: nu va fi o determinare la comiterea infracţiunii
de dezertare, dacă instigatul nu are calitatea cerută de lege – de militar).

Determinarea trebuie să privească săvârşirea unei fapte concrete prevăzută
de legea penală şi să se facă în aşa fel încât instigatul să înţeleagă intenţia instigatorului.

c)       Instigatorul să acţioneze cu intenţie. Activitatea de determinare se desfăşoară deci, sub raport subiectiv, numai cu intenţie, atât directă cât şi indirectă[21].

Comiterea faptei şi de către instigat cu intenţie, realizează condiţiile unei
instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau
fără vinovăţie sunt realizate condiţiile unei instigări improprii sau imperfecte.

d)      Instigatul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel
puţin o tentativă pedepsibilă. Condiţia este îndeplinită şi atunci când instigatul a
început săvârşirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a
împiedicat producerea rezultatului.

Dacă instigatul nu a trecut la săvârşirea faptei, atunci nu este îndeplinită condiţia ce o analizăm şi nu se realizează forma de participaţie a instigării, iar
activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei infracţiuni distincte.

 

2.3.3. Felurile instigării. Instigarea poate îmbrăca diferite forme în funcţie de vinovăţia cu care instigatul săvârşeşte fapta, în funcţie de modul şi mijloacele folosite de instigator, în funcţie de persoanele instigate sau care instigă, în funcţie de rezultatul obţinut în activitatea de determinare ş.a.

 

2.3.4. Instigare proprie şi instigare improprie. După forma de vinovăţie
cu care instigatul (autorul) săvârşeşte fapta se disting:

a) instigare proprie sau perfectă ce se caracterizează prin realizarea unei
concordanţe sub raport subiectiv între instigator şi instigat, în care cu alte cuvinte şi instigatul săvârşeşte fapta cu intenţie;

b)instigare improprie sau imperfectă este caracterizată prin lipsa coeziunii psihice între instigator şi instigat. Instigatul săvârşeşte fapta din culpă sau chiar fără vinovăţie (art. 31 Cp.).

 

2.3.5. Instigare simplă şi instigare calificată. După mijloacele folosite de
instigator pentru determinarea instigatului săvârşească o faptă prevăzută de
legea penală se disting:

a) instigarea simplă, când mijloacele de determinare sunt simple, obişnuite,
ca de ex.: rugăminţi, îndemnuri etc;

b)instigarea calificată, când pentru determinarea instigatului se folosesc
mijloace deosebite ca: oferirea de daruri, exercitarea de presiuni etc.

2.3.6. Unitate şi pluralitate de instigatori. După numărul persoanelor ce
desfăşoară activitatea de instigare se disting:

a)       instigarea cu un singur instigator;

b)      coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală[22]. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Când coinstigarea este făcută succesiv, trebuieşte dovedit că toţi instigatorii au avut în intenţie determinarea instigatului să săvârşească aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

Considerăm că nu vor fi îndeplinite condiţiile unei coinstigări când activitatea de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea după ce a fost determinat de primul instigator fiindcă activitatea celorlalţi nu mai are rol în determinare ci doar în întărirea hotărârii infracţionale – activitate specifică complicelui.

Dacă mai mulţi instigatori, fără a se cunoaşte, desfăşoară separat activităţi
de determinare asupra aceleiaşi persoane se realizează un concurs de instigări[23].

 

2.3.7. Instigare individuală şi instigare colectivă. După numărul persoanelor faţă de care se desfăşoară activitatea de instigare se disting:

a) instigarea individuală când activitatea de determinare se desfăşoară asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate;

b) instigarea colectivă ce se caracterizează prin instigarea unui număr
nedeterminat de persoane să săvârşească o infracţiune sau infracţiuni. Datorită
caracterului său periculos, dedus din modul de realizare, instigarea colectivă
este incriminată distinct ca infracţiune de sine stătătoare sub denumirea de instigare publică şi apologia infracţiunilor (art. 324 Cp.).

Deci instigarea colectivă nu mai reprezintă o formă de participaţie ce ar fi
condiţionată de săvârşirea de către instigat a infracţiunii fapt consumat ori cel
puţin a unei tentative pedepsibile.

 

2.3.8. Instigare imediată şi instigare mediată. După modul de acţiune al instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală se disting:

a)  instigarea imediată în care instigatorul se adresează nemijlocit instigatorului pentru determinarea acestuia la săvârşirea infracţiunii;

b) instigarea mediată, când determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracţională şi se limitează doar la acest rol el devine complice la săvârşirea infracţiunii[24], iar când la determinarea instigatului, mediatorul are şi o contribuţie personală el devine coinstigator.

2.3.9. Instigare evidentă şi instigare ascunsă. După modul deschis ori ascuns în care acţionează instigatorul pentru determinarea instigatului să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, instigarea poate fi:

a)  instigare evidentă sau deschisă sau explicită în care instigatorul expune deschis scopul său, de a-1 convinge la săvârşirea faptei pe instigat;

b) instigare insidioasă sau ascunsă când instigatorul nu dă în vileag rolul
său, când obţine determinarea instigatului, fără ca acesta să realizeze caracterul infracţional al faptei sale, la care a fost determinat.

 

2.3.10. Instigare izbutită şi instigare neizbutită. După rezultatul obţinut în determinarea instigatului la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală se disting:

a)  instigarea cu efect pozitiv, reuşită, când instigatorul a reuşit să determine pe instigat să accepte hotărârea de a săvârşi infracţiunea;

b) instigarea cu efect negativ, în care instigatorul nu a reuşit să determine
pe instigat să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea. In această situaţie nu sunt
îndeplinite condiţiile instigării, iar persoana care a încercat determinarea nu este un participant[25].

In cazul instigării cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale realizării activităţii instigatului. Când instigatul a săvârşit fapta la care a fost instigat, sunt îndeplinite condiţiile unei instigări perfecte, reuşite.

Când instigatul a început săvârşirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului – sunt realizate condiţiile instigării dar consecinţele juridice ale activităţii  instigatorului şi instigatului sunt diferite. Instigatul va beneficia de cauza de impunitate a desistării şi împiedicării producerii rezultatului (art. 22 Cp.), dar instigatorul va răspunde penal după regulile prevăzute în art. 29 al. 1 Cp. – pentru instigare neurmată de executare.

Când instigatorul a reuşit să-1 determine pe instigat să ia hotărârea de a săvârşi infracţiunea, dar ulterior acesta s-a răzgândit şi nu a trecut la săvârşirea faptei[26] ori a trecut la săvârşirea faptei şi a realizat doar o tentativă nepedepsibilă, nu sunt realizate condiţiile participaţiei deoarece nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Fapta instigatorului este o infracţiune de sine stătătoare şi pedepsită tot după regulile cuprinse în dispoziţiile din art. 29 al. 1 Cp. şi sub aceeaşi denumire de instigare neurmată de executare.

2.4. Complicitatea

 

2.4.1. Noţiune[27]. Complicitatea este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care cu intenţie înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Spre deosebire de celelalte forme de participaţie – coautorat şi instigare – complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii, de aceea este considerată formă de participaţie secundară în raport cu celelalte[28].

 

2.4.2. Condiţiile complicităţii.

a)       Fiind formă de participaţie secundară, complicitatea presupune drept condiţie de bază a existenţei sale comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală[29]. Este îndeplinită condiţia şi atunci când autorul a săvârşit doar o tentativă pedepsibilă.

b)      O altă condiţie priveşte săvârşirea de către complice a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute, pe autor la săvârşirea infracţiunii.

Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau înlesnire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, cât şi în  promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracţiune ori de favorizare a infractorului.

Contribuţiile complicelui la săvârşirea infracţiunii de către autor sunt mediate, prin ele nu se realizează elementul material al infracţiunii.

Sub acest aspect se cuvine subliniată ideea că actele de complicitate nu sunt indispensabile comiterii faptei de către autor.

In literatura juridică de specialitate[30] se face deosebire între contribuţiile complicelui care constau în activităţi de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea infracţiunii ori de promisiune de tăinuire sau favorizare a infractorului, ca momente distincte în raport de săvârşirea infracţiunii.

„înlesnirea” priveşte activităţile complicelui desfăşurate anterior comiterii infracţiunii care se situează în faza de pregătire a săvârşirii infracţiunii, înlesnirea poate consta atât în activităţi materiale de procurare a mijloacelor, a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârşirea infracţiunii ca de ex.: procurarea armei, a cuţitului, a cheilor ce vor fi folosite etc, cât şi în activităţi ce reprezintă o contribuţie morală ca: procurarea de informaţii cu privire la locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea, întărirea hotărârii infracţionale prin sfaturi etc.

„Ajutorul” dat de complice priveşte activităţile desfăşurate de acesta în timpul executării faptei de către autor[31], ajutor ce poate consta în oferirea armei cu care se săvârşeşte infracţiunea, deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei, îndemnul de a continua săvârşirea faptei[32], asigurarea pazei[33] pentru a da alarma în caz de descoperire a faptei etc.

„Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului” are loc înainte de comiterea infracţiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii infracţiunii şi reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei, indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu.

Neîndeplinirea de către complice a promisiunii de tăinuire a bunurilor sau
de favorizare a infractorului, nu înlătură caracterul de complicitate al promisiunii făcute şi care a reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotărârii de a comite infracţiunea.

În literatura de specialitate s-a susţinut corect că reprezintă o promisiune de tăinuire sau favorizare şi deci – complicitate – promisiunea de nedenunţare făcută de persoana care potrivit legii, ar avea obligaţia să denunţe săvârşirea faptei, deoarece şi prin aceasta se încurajează, într-un fel autorul să comită infracţiunea pentru care luase hotărârea[34].

c) în sfârşit, o ultimă condiţie de existenţă a complicităţii priveşte săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă, indirectă sau chiar intenţie depăşită. Participarea sub forma complicităţii este posibilă în cazul infracţiunilor praeterintenţionate dacă se dovedeşte că în raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziţie subiectivă similară, aceleia a autorului[35].

Vinovăţia sub forma intenţiei este necesară pentru existenţa complicităţii numai pentru complice nu şi pentru autorul infracţiunii care poate săvârşi fapta atât cu intenţie, în acest caz complicitatea este proprie sau perfectă art. 26 Cp., cât şi din culpă sau fără vinovăţie, când participaţia este improprie sau imperfectă (art. 31 Cp.).

 

2.4.3. Felurile complicităţii. Complicitatea poate fi de mai multe feluri
care se diferenţiază în raport cu natura ajutorului dat la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, după modul şi momentul în care se acordă sprijinul, după aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, după forma de vinovăţie cu care autorul sprijinit de complice, săvârşeşte fapta. După aceste criterii complicitatea
cunoaşte ca modalităţi:

a) complicitatea materială şi morală;

b) complicitate prin ajutorare sau înlesnire ori prin promisiune de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului;

c) complicitatea la pregătirea şi la executarea faptei;

d) complicitate nemijlocită şi imediată;

e) complicitate prin acţiune şi prin inacţiune;

f)  complicitate proprie şi improprie.

 

2.4.4. Complicitate materială şi complicitate morală. După natura
ajutorului dat la săvârşirea infracţiunii complicitatea poate fi: materială şi morală.

a)       Complicitatea materială constă în realizarea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea instrumentelor sau mijloacelor pentru săvârşirea infracţiunii, înlăturare de obstacole etc.

b)      Complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, în vederea realizării laturii subiective a infracţiunii ca: promisiunea de tăinuire a bunurilor şi de
favorizare a infractorului, procurarea de date, informaţii cu privire la locul, timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea întărirea şi menţinerea hotărârii
infracţionale etc.

 

2.4.5. Complicitate prin înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi complicitate prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului. Aceste modalităţi sunt prevăzute în dispoziţiile art. 26 Cp. şi reprezintă totodată contribuţii ale complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ce se diferenţiază între ele după natura contribuţiei, momentul în care se realizează contribuţia (vezi mai sus pct. 510 condiţiile complicităţii lit. b).

 

2.4.6. Complicitate prin acte de pregătire şi complicitate prin acte de executare. După momentul în care se acordă ajutorul la comiterea infracţiunii complicitatea poate fi:

a)  Complicitate la pregătirea infracţiunii şi priveşte activităţile complicelui pentru pregătirea infracţiunii, acte care pot fi la rândul lor de natură morală sau materială. Complicitatea la pregătirea infracţiunii mai este cunoscută şi sub denumirea de complicitate anterioară.

b)Complicitate la executarea infracţiunii priveşte actele executate de complice prin care se dă sprijin autorului, în momentul săvârşirii infracţiunii ca de ex.: încurajarea infractorului, deschiderea unei uşi, oferirea unei arme etc. Când contribuţia complicelui priveşte ajutorul dat la executarea infracţiunii, complicitatea se mai numeşte şi concomitentă[36].

 

2.4.7. Complicitate nemijlocită şi complicitate mediată. După modul direct sau indirect în care se realizează contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii se disting:

a)  complicitatea nemijlocită în care complicele acordă sprijin direct autorului;

b) complicitatea mediată când sprijinul este dat prin intermediul altui
participant (instigator sau alt complice).

 

2.4.8. Complicitate prin acţiune şi complicitate prin inacţiune. După aspectul dinamic[37] al contribuţiei complicelui la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală se disting:

a) complicitatea prin acţiune (comisivă), când complicele acordă ajutor  prin acţiune ca de ex.: adună informaţii, oferă instrumente etc;

b) complicitate prin inacţiune, când ajutorul complicelui constă în neîndeplinirea unor obligaţii legale ca: neînchiderea unei ferestre prin care autorul să pătrundă într-o încăpere pentru a fura ş.a.

 

2.4.9. Complicitate proprie şi complicitate improprie. După forma de vinovăţie cu care autorul săvârşeşte fapta, complicitatea poate fi:

a)       proprie, când autorul săvârşeşte fapta cu intenţie, când se realizează coeziunea psihică între complice şi autor;

b)      improprie, când autorul săvârşeşte fapta din culpă sau fără vinovăţie.

 

2.5.Participaţia improprie

 

2.5.1. Noţiune şi caracterizare. Participaţia improprie sau imperfectă este
acea formă a participaţiei penale la care persoanele care săvârşesc cu voinţă
comună o faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie[38].

În cazul participaţiei improprii contribuţiile participanţilor la omiterea infracţiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăţie, unii acţionează din intenţie, alţii din culpă iar alţii chiar fără vinovăţie[39].

Participaţia improprie este posibilă la toate formele de participaţie, adică
poate exista sub forma coautoratului, a instigării şi a complicităţii.

Spre deosebire de participaţia proprie în care participanţii acţionau cu intenţie – iar în cazul coautoratului şi din culpă – în cazul participaţiei improprii din intenţie acţionează obligator instigatorul sau complicele, iar autorul poate acţiona din culpă sau fără vinovăţie.

Reglementarea în legislaţia penală română a participaţiei improprii este o reflectare a concepţiei realiste, ştiinţifice, din doctrină, potrivit cu care unitatea în raport cu care se apreciază contribuţiile mai multor persoane este fapta prevăzută de legea penală, la săvârşirea căreia participanţii pot acţiona cu intenţie, alţii din culpă şi alţii fără vinovăţie.

Prin reglementarea participaţiei improprii s-au dat soluţii diferitelor
situaţii ivite în practică, înlăturându-se totodată ficţiunile la care s-a recurs în doctrina penală[40] a „autorului mediat” pentru a face posibilă sancţionarea instigatorului care a determinat cu intenţie pe instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală iar acesta a săvârşit fapta fără vinovăţie.

Teza „autorului mediat”, a autorului de la distanţă, a autorului de mână lungă (longa manus) cum mai este cunoscută în doctrina penală, presupune în esenţă considerarea ca autor mediat al infracţiunii pe instigatorul care determină cu intenţie pe o altă persoană să săvârşească o infracţiune şi care săvârşeşte acea faptă, dar fără vinovăţie fiind: iresponsabil, minor sub 14 ani, în stare de beţie accidentală completă ori în eroare de fapt. Cum fapta nu era infracţiune în raport cu autorul ei şi instigatorul nu putea fi participant decât la o infracţiune, s-a propus soluţia că instigatorul să fie considerat autorul mediat, care s-a folosit de autorul adevărat ca de un instrument. Această teorie a „autorului mediat” are şi inconveniente în cazul instigării la o infracţiune ce presupune un subiect calificat (rudă, soţ) şi care ar săvârşi fapta fără vinovăţie, (spre ex.: instigarea unui iresponsabil să comită un incest şi dacă incestul s-a săvârşit ar urma să fie considerat autor mediat instigatorul care nu se află în raporturi de rudenie cu persoanele respective).

 

2.5.2. Modalităţile participaţiei improprii. După natura contribuţiei la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi în raport cu vinovăţia celui care îşi aduce contribuţia se pot distinge următoarele modalităţi ale participaţiei im proprii:

a) modalitatea intenţie şi culpă în care contribuţia participantului este dată cu intenţie la fapta săvârşită de autor din culpă;

b)modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie în care contribuţia participantului este dată cu intenţie la fapta săvârşită de autor fără vinovăţie;

c) modalitatea culpă şi intenţie în care contribuţia participantului este din culpă la fapta săvârşită de autor cu intenţie;

d)modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie în care contribuţia participantului este fară vinovăţie la fapta săvârşită de autor cu intenţie.

În legislaţia penală au fost reţinute numai primele două ca forme de participaţie, iar ultimele două sunt de cele mai multe ori lipsite de semnificaţie juridică, iar alteori găsindu-şi rezolvare în cadrul altor instituţii de drept penal, fară a fi considerate forme de participaţie.

 

2.5.3. Modalitatea intenţie şi culpă. în această modalitate, participaţia improprie, constă potrivit dispoziţiilor art. 31 al. 1 Cp., în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.

După cum lesne se poate observa, activităţile de determinare sunt specifice instigării, iar cele de înlesnire sau ajutare sunt specifice complicităţii şi se desfăşoară cu intenţie, iar autorul săvârşeşte fapta din culpă.

Participaţia improprie în această formă îmbracă două forme: instigare improprie şi complicitate improprie.

Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acţionat cu intenţie şi alţii din culpă nu are nevoie de reglementare, deoarece fiecare autor răspunde pentru fapta sa, potrivit cu vinovăţia sa[41].

Dacă fapta săvârşită de autor nu este incriminată când este săvârşită din culpă, participaţia improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepseşte, instigatorul şi complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea intenţionată la care şi-au adus contribuţia, [spre ex.: determinarea, înlesnirea ori ajutarea unei persoane să comită o violare de domiciliu şi dacă autorul comite această faptă din culpă, fapta acestuia (autorului), nu este infracţiune
fiindcă violarea de domiciliu se comite numai cu intenţie].

 

2.5.4. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. în această modalitate participaţia improprie constă potrivit dispoziţiilor art. 31 al. 2 Cp. în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie.

Şi în această modalitate a participaţiei improprii ca de altfel în orice formă de participaţie instigatorul şi complicele îşi aduc contribuţia la săvârşirea faptei cu intenţie, dar autorul comite fapte fără vinovăţie, găsindu-se în acel moment în eroare de fapt (art. 51 Cp.) ori sub imperiul unei constrângeri fizice sau morale (art. 46 Cp.) ori în stare de beţie accidentală completă (art. 49 al. 1 Cp.) sau făptuitorul era minor (art. 50 Cp.) sau iresponsabil (art. 48 Cp.).

Determinarea, înlesnirea, ajutarea în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu intenţie, de către persoane care săvârşesc fapta unele cu intenţie, altele din culpă, iar altele fără vinovăţie, realizează atât forma participaţiei proprii când autorii au acţionat cu intenţie, cât şi forma participaţiei improprii, când autorul ori autorii au acţionat din culpă ori fără  inovăţie.

Deci participaţia improprie poate fiinţa alături de o participaţie proprie[42].

 

2.6. Tratamentul penal al participaţiei

 

2.6.1. Preliminarii. Stabilirea sistemului de sancţionare a participanţilor la
săvârşirea unei infracţiuni a format obiect de controversă în literatura juridică, generată de preponderenţa, care ar trebui acordată aspectului subiectiv sau obiectiv, al contribuţiei participantului la săvârşirea acesteia.

Într-o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv adică coeziunea
subiectivă dintre participanţii care au urmărit realizarea aceleiaşi fapte, aceluiaşi ţel, s-a susţinut necesitatea parificării pedepselor participanţilor, adică toţi participanţii indiferent de felul contribuţiei (autori, instigatori, complici), să fie  sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege.

Parificarea pedepselor participanţilor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi ci doar între aceleaşi limite – maxim special şi minim special prevăzute de lege.

S-a reproşat sistemului parificării că nu ţine seama de realitate, fiindcă realizarea sub raport subiectiv a infracţiunii nu este de aceeaşi intensitate în cadrul diferitelor contribuţii ale participanţilor. Mai mult, sistemul parificării nu oferă soluţii în cazul participaţiei improprii când elementul subiectiv este diferit de participanţi.

În altă opinie[43], dându-se preponderenţă elementului obiectiv material al participaţiei, deosebirii cantitative şi calitative ale contribuţiilor participanţilor, s-a susţinut sistemul diversificării sancţiunilor pentru participanţi. Diversificarea pedepselor pentru participanţi urmează a se face pornind de la pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

S-a reproşat, printre altele, sistemului diversificării, că porneşte de la o bază formală în ierarhizarea contribuţiilor la săvârşirea infracţiunilor care în abstract poate fi justificată, dar în cazuri concrete se dovedeşte nerealistă.

Dintre sistemele preconizate în literatura juridică şi cunoscute în legislaţiile penale, în codul român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferenţierii sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii.

 

2.6.2. Aplicarea pedepselor în cazul participaţiei proprii. Pentru sancţionarea participanţilor la săvârşirea unei fapte, cu aceeaşi formă a vinovăţiei, în codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, adică toţi participanţii vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă de autor.

Ţinând seama că la săvârşirea unei infracţiuni, contribuţiile participanţilor sub raport obiectiv sunt totuşi distincte, prin lege s-a prevăzut obligativitatea ca la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii şi criteriile generale de individualizare prevăzute în dispoziţiile            art. 72 Cp.

Luarea în considerare a contribuţiei participanţilor la săvârşirea infracţiunii cu ocazia stabilirii pedepsei concrete de către instanţa judecătorească nu apare numai ca o consecinţă a individualizării pedepselor ci şi o obligaţie expresă[44], stabilită prin dispoziţiile art. 27 Cp. care prevăd stabilirea pedepsei în caz de participaţie.

 

2.6.3. Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. Parificarea pedepselor pentru participanţi nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi autorii, fiind deopotrivă obligatorii criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 Cp., cât şi cele prevăzute în art. 27 Cp.

 

2.6.4. Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Instigatorul, potrivit sistemului parificării, se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor (art. 27 Cp.).

Intre limitele de pedeapsă (minim şi maxim) prevăzute de lege pentru autor se stabileşte pedeapsa pentru instigator ţinând seama de criteriile generale de individualizare prevăzute în art. 72 Cp. şi de contribuţia acestuia la săvârşirea faptei.

 

2.6.5. Aplicarea pedepsei în cazul complicităţii. Şi în cazul complicităţii proprii sistemul de sancţionare este prevăzut de art. 27 Cp. (al parificării pedepselor).

Pedeapsa pentru complice urmează a se stabili între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă, ţinându-se seama de contribuţia acestuia la săvârşirea infracţiunii şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei.

Deşi în general contribuţia complicelui la săvârşirea infracţiunii este mai mică decât a autorului sau a instigatorului acesta nu ar justifica prevederea unui tratament penal mai blând pentru acesta (complice) fiindcă în realitate se pot ivi situaţii în care activitatea complicelui poate apare ca deosebit de periculoasă, când aplicarea unei pedepse aspre, mai mari decât pentru autor este necesară, (spre ex.: complicele prezent la săvârşirea unui omor, fără înţelegere anterioară strecoară în mâna unui minor cuţitul cu care acesta ucide victima). Activitatea acestuia, a complicelui este periculoasă, dacă presupunem că infractorul şi victima erau neînarmaţi şi se loveau reciproc cu pumnii şi palmele.

 

2.6.6. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale. Noţiuni. Circumstanţele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurări ce constau în stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor[45] .

După cum circumstanţele privesc fapta sau pe făptuitor, se clasifică în circumstanţe reale şi circumstanţe personale.

Împărţirea circumstanţelor în reale şi personale este importantă în stabilirea pedepsei pentru participanţi la săvârşirea unei infracţiuni.

In adevăr, prin dispoziţiile art. 28 Cp., s-a prevăzut că circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Cum în legislaţie nu sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanţe reale şi care sunt personale, această sarcină a revenit ştiinţei juridice penale.

 

2.6.7. Circumstanţele personale. Circumstanţele personale, s-a subliniat în doctrina penală, privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situaţie în care circumstanţele personale sunt subiective. Dacă circumstanţele personale privesc particularităţile personalităţii  articipantului (calitatea de funcţionar, militar, starea civilă, antecedentele penale ş.a.) aceste circumstanţe sunt de individualizare.

Împărţirea circumstanţelor personale în subiective şi de individualizare are importanţă deoarece circumstanţele de individualizare pot intra în conţinutul legal al infracţiunii şi îşi pierd calitatea de circumstanţe personale, devin element constitutiv al infracţiunii şi sub acest aspect radiază (se răsfrâng) faţă de toţi participanţii, în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

 

2.6.8. Circumstanţele reale. Circumstanţele reale sunt legate de împrejurări anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii faptei şi privesc conţinutul atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp în care fapta s-a săvârşit, de rezultatul produs. Necunoaşterea circumstanţei reale de către un participant are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanţe. Comiterea de către autor a unei infracţiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigatorului şi complicelui la infracţiunea realizată, numai în măsura în care rezultatul mai grav a fost prevăzut de aceştia. Dacă însă, autorul comite o faptă mai puţin gravă decât cea la care a fost instigat, ori sprijinit, de această împrejurare reală vor profita toţi, (spre ex.: autorul a fost instigat la tâlhărie, dar a realizat numai un furt).

Când autorul comite o altă faptă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit de un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanţilor deoarece nu s-a realizat de fapt o participaţie. în acest caz instigatorul va răspunde eventual pentru fapta de instigare neurmată de executare (art. 29 Cp.).

 

2.6.9. Tratamentul penal al instigării neurmată de executare. După cum se ştie existenţa instigării ca formă de participaţie este condiţionată de executarea faptei ori realizarea unei tentative pedepsibile de către autorul infracţiunii.

Sub denumirea de instigare neurmată de executare sunt prevăzute în           art. 29 Cp. două situaţii distincte şi anume: a) instigarea neurmată de un început de executare şi b) instigarea neurmată de o executare pedepsibilă.

In prima situaţie instigatul deşi determinat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală nu trece la executare (se răzgândeşte) ori începe executarea şi realizează o tentativă nepedepsibilă.

Într-o astfel de situaţie nu sunt îndeplinite condiţiile participaţiei – nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul însă va fi pedepsit pentru activitatea lui, dar nu ca participant ci ca autor al unei infracţiuni distincte cu o pedeapsă distinctă după regulile prevăzute de art. 29 Cp.

Întrucât instigatorul devine autor al unei fapte distincte, eventualii complici ai acestuia vor fi traşi la răspundere penală, după regulile participaţiei penale[46].

În cea de a doua situaţie când instigatorul a început executarea şi s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului sunt realizate condiţiile instigării. Instigatul nu va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitatea prevăzută de art. 22 Cp. (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant, dar tot după dispoziţiile art. 29 Cp. care prevăd sancţionarea instigatorului în formele de instigare neurmată de executare cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă atunci se aplică pedeapsa închisorii de la 2 ani la 10 ani.

Sancţionarea actelor de instigare neurmate de executare are loc numai dacă infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o pedeapsă mai mare de 2 ani, dacă este, cu alte cuvinte o infracţiune de o anumită gravitate.

Dacă prin actele executate de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, răspunderea penală atât a instigatorului, cât şi a instigatului urmează să se stabilească după regula parificării pentru infracţiunea realizată chiar dacă sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau mai mică (art. 29 al. 2 Cp.).

 

2.6.10. Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei. Prin dispoziţiile    art. 30 Cp., s-a instituit o cauză de nepedepsire, de impunitate a participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte dedescoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Prin această dispoziţie se încurajează participanţii, oferindu-li-se impunitate dacă împiedică consumarea infracţiunii.

Pentru ca împiedicarea săvârşirii faptei de către participant să constituie cauză de impunitate se cer îndeplinite condiţiile: a) să fi început executarea faptei de către autor; b) după începerea executării, participantul să fi intervenit eficient, împiedicând consumarea infracţiunii; c) intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei.

Cauza de impunitate prevăzută în art. 30 Cp. pentru participant are în vedere nepedepsirea acestuia pentru tentativa realizată până în momentul intervenţiei lui care a împiedicat consumarea infracţiunii.

Dacă cel care împiedică consumarea infracţiunii este însuşi autorul el va fi apărat de pedeapsă, şi împreună cu el şi complicele. Instigatorul însă, va răspunde penal după dispoziţiile art. 29 Cp.

În cazul în care la săvârşirea faptei participă mai mulţi coautori şi numai unul ori unii împiedică consumarea, de această cauză de nepedepsire vor beneficia numai ei, ceilalţi participanţi – coautori, complici, instigatori, vor răspunde penal pentru tentativa la infracţiunea respectivă.

Dacă instigatorul împiedică consumarea faptei, el beneficiază de impunitate cu privire la contribuţia dată ca participant, dar va răspunde cu pedeapsa proprie (art. 29 Cp.), iar ceilalţi participanţi vor răspunde penal pentru tentativa realizată.

În fine, când împiedicarea consumării infracţiunii este realizată de complice, el va beneficia de impunitate, dar autorul, coautorii, instigatorul, vor răspunde penal pentru tentativa realizată.

Când tentativa realizată nu se pedepseşte, de aceasta vor profita autorii şi complicii, iar instigatorul va răspunde cu pedeapsa proprie (art. 29 Cp.).

 

2.6.11. Pedeapsa în cazul participaţiei improprii. în cazul participaţiei
improprii modalitatea intenţie şi culpă pentru sancţionarea participanţilor s-a consacrat prin dispoziţiile art. 31 al. 1 Cp., sistemul diversificării pedepselor.

Întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul deoarece a comis fapta din culpă va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă.

Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată autorul nu va fi pedepsit.

În modalitatea intenţie şi lipsa de vinovăţie a participaţiei improprii instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată. Deci, va fi acelaşi tratament ca în cazul participaţiei improprii modalitatea intenţie şi culpă.

Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspundere penală – lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei infracţiuni (art. 17 al. 2 Cp.).

Şi în cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile prevăzute în
art. 28-32 Cp. privitoare la circumstanţele reale şi personale, privitoare la instigarea neurmată de executare şi cele privitoare la împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art. 31 al. final Cp.).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA – nr.1

 

LEGE nr. 202 din 25 octombrie 2010
privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010
Parlamentul României adoptã prezenta lege.

    ART. XX
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã:

1. La articolul 18^1, alineatele 2 şi 3 se modificã şi vor avea urmãtorul cuprins:
„La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de sãvârşire a faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita fãptuitorului, dacã este cunoscut.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevãzute la art. 91.”

2. Dupã articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74^1, cu urmãtorul cuprins:
„Art. 74^1. – În cazul sãvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasã, înşelãciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formã calificatã şi neglijenţã în serviciu, prevãzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubã, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, învinuitul sau inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate.
Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendã. Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplicã o sancţiune administrativã, care se înregistreazã în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevãzute la alin. 1 şi 2 nu se aplicã dacã fãptuitorul a mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevãzutã de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

3. La articolul 184, dupã alineatul 5 se introduce un nou alineat, alineatul 6, cu urmãtorul cuprins:
„Pentru faptele prevãzute la alin. 2 şi 4, împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.”

 


[1] C. Bulai, Manual de drept penal, p. gen., Ed. AU, Bucureşti, 1997, p. 424; V. Dongoroz, Dongoroz I, p. 183.

[2] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 477; L. Biro, Drept penal, 1971, p. 126; V. Dongoroz, va. Dongoroz I, p. 180; V. Papadopol, Comentariu I. p. 142.

[3] V. Dongoroz, Drept penal p. 478.

[4] CA. Alba Mia, d.p. nr. 495/2003, R.D.P. nr. 3/2005, p. 140.

[5] în acest sens: M. Basarab, Drept penal, p. gen., voi. I, ediţia a Ii-a, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p. 237.

[6] V. Papadopol, Comentariu în Codul penal comentat…, op. cit, p. 143.

[7] M. Basarab, op. cit., p. 237; V. Dongoroz în Dongoroz I, p. 189; A. Dineu, Drept penal, 1975, p. 270-272; V. Papadopol, Consideraţii generale ale participaţiei penale, R.R.D., nr. 5/1970, p. 38 şi urm.; Comentariu 1, p. 143 şi urm.

[8] în acest sens, V. Dongoroz, în Dongoroz I, p. 236-237.

[9] M. Basarab, op. cit, p. 239.

[10] T.j. Galaţi, s.p., d. nr. 266/1969 în R.R.D., nr. 11, 1969, p. 177.

[11] T.S, s.p., d. nr. 275/1974, C.D., 1974, p. 308-309.

[12] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 191

[13] Vezi pe larg: Practica judiciară, 1, p. 5; vezi şi C.S.J. s.pen., d.n. 5161/2001, R.D.P. nr. 2, p. 157-158.

[14] V. Dongoroz, în Explicaţiiop. cit., p. 193; V. Papadopol în Comentariu I, p. 187; T.S., sp., d. nr. 1278/1976, R.R.D. 11, 1976, p. 64.

[15] T.S., sp., d. nr. 4065 din 1971 în R.R.D. nr. 7, 1971, p. 16; Vezi şi Stelian lvan, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tâlhărie, Revista de Drept penal, nr. 2, 1994, p. 57-60.

[16] In acest sens: V. Papadopol, Comentariu I, p. 164; Practica judiciară, I, p. 91.

[17] M. Basarab, op. cit., p. 251.

 

[18] T.S., s.p., complet militar, d. nr. 126/1971, în R.R.D., nr. 11/1972, p. 171.

[19] T.S., s.p., d. nr. 7357 din 1970, R.R.D. nr. 4, 1971, p. 176.

[20] T.S., s.p., d. nr. 216/1970, în CD. 1970, p. 382.

[21] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit, p. 196; M. Basarab, op. cit, p.190-191; V. Papadopol, Comentariu I, p. 170.

[22] V. Dongoroz, op. cit., p. 196.

[23] V. Papadopol, Comentariu în codul penal…, op. cit., p. 172, 176.

[24] V. Papadopol, Comentariu în codul penal…, op. cit., p. 173.

[25]I. Oancea, op. cit., p. 395-396.

[26] L. Biro, Cu privire la natura juridică şi sancţionarea instigării neizbutite, în L.P., nr. 1/1960, p. 31 şi urm.

[27] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit, p. 202; I. Oancea, op. cit, p. 194.

[28] V. Papadopol, Comentariu în codul penal comentat şi adnotat, op. cit., p. 179.

[29] T.j. Hunedoara, d.p. nr. 54/1974, în R.R.D., nr. 5/1975.

[30] V. Papadopol, Comentariu în codul penal…, op. cit., p. 181.

[31] în sens contrar, vezi C.S.J. s.pen. d. 5161 din 2001, R.D.P. nr. 2/2003, p. 157-158 prin care s-a decis că: „Sustragerea, într-o aglomeraţie de persoane, a portofelului din buzunarul părţii vătămate şi transmiterea deîndată a acestuia celui de-al doilea făptuitor, cu scopul de a asigura însuşirea lucrului, fără riscul descoperirii, constituie, şi pentru cel din urmă, coautorat la acţiunea de furt, iar nu complicitate la acesta”.

[32] T.S., s.p., d. nr. 7357/1970, în R.R.D., nr. 10/1971, p. 176.

[33] T.S., s.p., d. nr. 4728/1971, R.R.D., nr. 7/1972, p. 157.

‘ D. V. Zlătescu, Infracţiunea de omisiune a denunţării, în J.N. nr. 6, 1968, p. 1038.

[35] T.S., col. p., d. nr. 1966/1968, în C.D., 1968, p. 247-248; T.S., col. p.,d. nr. 211 din
1967.R.R.D. 5, 1967, p. 167

[36] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 206. Vezi şi Stelian Ivan, Unele criterii de delimitare a coautoratului de complicitate la infracţiunea de tâlhărie, Revista de Drept penal, nr. 2, 1994, p. 57-60.

[37] Dongoroz I, op. cit., p. 206.

[38] M. Basarab, op. cit., p. 279.

[39] A. Dineu, Drept penal, p. gen., voi. I, T.U.B., 1995, p. 269.

[40] V. Papadopol, Participaţia improprie, în R.R.D., nr. 3/1971, p. 37; V. Dongoroz,
în Dongoroz 1, p. 238-239.

[41] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, op. cit., p. 240.

[42] V. Papadopol, Comentariu în Codul penal, op. cit., p. 217.

[43] V. Papadopol, Comentariu I, op. cit, p. 195 şi urm.

J V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 212

[45] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 220.

[46] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 222 şi urm.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s