Prevenirea torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante

PROBLEME :

  1. DEMNITATEA UMANĂ. DREPTURILE OMULUI
  2. tORTURA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
  3. PREVENIREA Torturii in cazul persoanelor private de liberatate
  4. PREVENIREA TORTURII IN mediul militar
  5. INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAŢIONALE CARE INTERZIC TORTURA ŞI PEDEPSELE SAU TRATAMENTELE DEGRADANTE ORI INUMANE
  6. LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ REFERITOARE LA INTERZICEREA TORTURII SAU TRATAMENTELOR DEGRADANTE ORI INUMANE

B I B L I O G R A F I E

►     Codul de Procedură Penală,cu modificările şi completările ulterioare;

►     Codul Penal Român cu modificările şi completările ulterioare ;

►     Legea 218/2002 de organizare şi funcţionare a poliţiei

►     Declaraţia Universală O.N.U. privind drepturile omului;

►     Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – C.E.D.O.;

►     Conventia impotriva torturii si altor pedepse si tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptata la New York la data de 10.12.1984

►     Legea 19 din 09.10.1990 pentru aderarea Romaniei la Conventia impotriva torturii si altor pedepse si tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

►     Pactul internaţional al Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice (ICCPR) şi cele două protocoale facultative la pact

►     Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (CAT) şi protocolul facultativ la convenţie.

►     Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor de război şi protocoalele la convenţii, respectiv normele obişnuite de drept umanitar aplicabile în caz de conflict armat

►     Legea 275/2006 cu privire la executarea pedepselor privative de libertate

►      Legea drepturilor pacientului nr.46/2003

►     Legea sănătăţii mintale nr.487/2002)

►     The International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR) – art 2-5 (partea a 2a)

►     CONVENŢIA EUROPEANĂ PENTRU PREVENIREA TORTURII ŞI A PEDEPSELOR SAU TRATAMENTELOR INUMANE SAU DEGRADANTE (Strasbourg, 26 noiembrie 1987)

►     Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului – ratificată prin Legea nr. 18/1990, art. 2;

►     Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie;

 

         

DEMNITATEA UMANA. DREPTURILE OMULUI

 

Drepturile omului reprezintă o realitate şi o finalitate a întregii activităţi umane numai în statul de drept. Scopul statului de drept este promovarea şi asigurarea drepturilor oricărei persoane, fără nicio discriminare pe criterii de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, stare a sănătăţii, disabilitate, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe alte criterii sau semne individuale stabilite prin legislaţia naţională cu privire la nondiscriminare sau prin tratatele internaţionale la care statul este parte.

Asigurarea exercitării drepturilor nu este condiţionată de anumite circumstanţe, fiind componente obligatorii ale demnităţii umane. Drepturile omului sunt parte componentă a statutului uman. Statul nu-l poate lipsi pe om de drepturile sale, el poate doar să-i limiteze anumite drepturi în baza Constituţiei sau a legilor.

Dacă individul are un drept, atunci puterea are o obligaţie faţă de dreptul individului. Faptul că persoana dispune de o libertate înseamnă că există o astfel de dimensiune în viaţa ei, în care cei care deţin puterea nu trebuie să intervină. Astfel, în timp ce dreptul omului implică obligaţia statului de a face ceva, libertatea omului implică pentru stat interdicţia statului de a interveni într-o anumită sferă din viaţa acestuia (de ex., libertatea conştiinţei). Drepturile omului reprezintă corelaţia dintre putere şi individ. Altfel spus, putem vorbi despre drepturile omului numai atunci când pe de o parte se află puterea, iar pe de altă parte se află omul, subordonat acestei puteri, avându-se, deci, în vedere relaţiile dintre individ şi putere (stat).

Fiecare individ are drepturi şi libertăţi în virtutea faptului că face parte din specia umană.

Acestea izvorăsc din demnitatea umană a individului. Obligaţiile individului faţă de stat sunt rezultatul caracterului statului creat de către acesta împreună cu ceilalţi indivizi şi al drepturilor pe care i le-a transmis. Astfel, omul are drepturi şi libertăţi indiferent dacă îşi asumă sau nu obligaţii.

Statul poate să-l pedepsească, însă acest lucru nu îi poate afecta drepturile.

Drepturile omului sunt acele drepturi care aparţin fiinţei umane de la naştere, sunt inalienabile şi inerente fiecărui om în virtutea apartenenţei sale la specia umană şi care sunt recunoscute universal.

Respectarea drepturilor şi excluderea discriminărilor depind atât de aplicarea corectă de către stat, instituţii, organizaţii, cetăţeni a prevederilor legale referitoare la drepturile omului, cât şi de buna funcţionare a mecanismelor naţionale şi internaţionale de asigurare şi protejare a drepturilor omului.

Numai prin eforturile comune pe plan internaţional şi naţional ale tuturor actorilor sociali vom ajunge la un nivel înalt al respectării, asigurării şi apărării drepturilor omului, la non-discriminare, ceea ce ar corespunde actelor şi standardelor internaţionale care consfinţesc drepturile şi libertăţile omului, demnitatea umană ca, valori general-umane supreme într-un stat de drept.

Drepturile omului izvorăsc din demnitatea umană, deoarece fiecare om este o valoare supremă, în calitate de fiinţă înzestrată cu gândire, voinţă şi sentimente. Prin intermediul demnităţii, fiecărui om îi sunt recunoscute aceste calităţi, indiferent de felul în care se autopercepe sau de cum este apreciat de cei din jur. Fiecare dintre noi are demnitate, deoarece suntem oameni, iar drepturile omului servesc la apărarea demnităţii umane. În cazul în care drepturile omului nu pot apăra demnitatea umană, iau naştere cele mai negative fenomene sociale: discriminarea în sensul larg al cuvântului (discriminarea directă, indirectă, segregarea, hărţuirea etc.), intoleranţa, rasismul, xenofobia, antisemitismul, tortura, tratamentele inumane şi degradante etc.

 

 

TORTURA. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

 

Tortura, tratamentele inumane şi tratamentele degradante sunt unanim condamnate ca încălcări grave ale drepturilor omului în documentele oficiale ale organizaţiilor internaţionale care se ocupă de aceste drepturi civile.

Tortura şi maltratarea figurează printre violările cele mai odioase ale drepturilor omului şi ale demnităţii umane. În conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, nimeni nu trebuie supus torturii, pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante. Dreptul internaţional nu autorizează nicio excepţie. Toate ţările sunt obligate să respecte interdicţia necondiţionată a tuturor formelor de tortură şi de maltratare. În pofida eforturilor depuse de către comunitatea internaţională, tortura şi maltratarea persistă în toate regiunile lumii.

 

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice sau Convenţia împotriva Torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (cunoscută sub acronimul englezesc CAT – Convention Against Torture) ale ONU, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale sau Convenţia europeană pentru prevenirea torturii ale Consiliului Europei sunt cele mai cunoscute şi, totodată, obligatorii pentru statele care le-au ratificat. Li se adaugă o serie de alte documente, cum ar fi Regulile de la Beijing (regimul de detenţie, în principal pentru minori) sau Procolul de Istanbul cu ghidurile practice pentru medici respectiv jurişti sau Regulile de bază minimale în penitenciare în varianta ONU şi a Consiliului Europei (foarte asemănătoare) şi multe altele care, chiar dacă nu sunt instrumente cu valoare juridică obligatorie ar trebui să fie aplicate de toate statele democratice sau care se autodefinesc ca atare. Pe lîngă acestea, mai există o multitudine de studii, manuale, rapoarte etc. în domeniu, întocmite de organizaţii naţionale şi internaţionale de drepturile omului sau de experţi independenţi.

România a ratificat toate documentele internaţionale cu caracter obligatoriu amintite mai sus. In acest moment, se aşteaptă şi ratificarea unui Protocol opţional la Convenţia ONU împotriva Torturii, pe care România l-a semnat încă din 2002. Intrat în vigoare în 2006 (prin ratificarea de către 20 de state semnatare), Protocolul opţional prevede obligaţia statelor de a constitui mecanisme naţionale de monitorizare a tuturor situaţiilor în care se află persoane private de libertate (potrivit art.4 din protocol, o persoană este privată de libertate dacă nu poate părăsi, când doreşte, locul în care se află, oricare ar fi autoritatea – judiciară, administrativă sau de altă natură care a stabilit măsura. Mecanismele naţionale vor coopera cu Subcomitetul ONU împotriva Torturii, care acţionează pe baza convenţiei.

Constituţia României interzice tortura şi tratamentele inumane sau degradante iar Codul penal sancţionează tortura cu pedepse privative de libertate între 2 ani şi închisoare pe viaţă iar relele tratamente, între unu şi 5 ani. Definiţia torturii din Codul penal este practic traducerea cuvânt cu cuvânt a definiţiei din Convenţia împotriva Torturii, considerată de majoritatea experţilor drept cea mai cuprinzătoare.

Termenul  „tortură”  desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe  puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de  a  obţine,  de  la  această persoană sau de  la  o  persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau  o  terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de  a  o intimida  sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau  pentru orice  alt  motiv  bazat pe o formă de discriminare, oricare ar  fi  ea, atunci  cînd o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către  un agent  al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu  oficial, sau la instigarea sau cu consimţămîntul expres sau tacit al  unor  asemenea  persoane. Acest termen nu se referă la  durerea  ori suferinţele  rezultînde exclusiv din sancţiuni legale, inerente  acestor sancţiuni sau ocazionate de ele. (Conventia impotriva torturii New York, 1984)

Majoritatea definiţiilor din diversele instrumente internaţionale – inclusiv CAT – se referă la provocarea intenţionată de suferinţe sau dureri “puternice” când este vorba de tortură. Este, evident, dificil de stabilit ce înseamnă adjectivul “puternice” pentru că există diferenţe de grad de rezistenţă nu numai între categorii de persoane (minorii sau femeile gravide sunt mai puţin rezistenţi/rezistente) dar chiar între persoane, în funcţie de structura lor fizică şi psihică. Linia de demarcare între tortură şi tratament inuman este deci imprecis trasată.

Clarificările sunt încă aşteptate dar tentative au existat încă din 1969 când Comisia europeană pentru drepturile omului (organism ce a funcţionat ca prim filtru pentru plângerile adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg până la reorganizarea CEDO) a analizat o plângere împotriva Greciei pentru tortură şi rele tratamente. Decizia de admisibilitate stabileşte că tortura presupune şi tratament inuman şi degradant, iar tratamentul inuman este şi degradant. “Noţiunea de tratament inuman acoperă cel puţin acel tratament prin care se provoacă, în mod deliberat, puternice suferinţe fizice sau amentale care, în situaţia respectivă, este nejustificat….. Cuvântul “tortură” este adesea folosit pentru a descrie tratamentul inuman care are un scop, cum ar fi obţinerea de informaţii sau mărturisiri sau pentru a pedepsi, şi, în general, este o agravantă a tratamentului inuman.”

Un alt element este intenţia (caracterul deliberat) de a cauza suferinţe ce se încadrează la tortură sau tratament inuman. Practic, toate autorităţile din toate statele neagă existenţa intenţiei. Curtea Europeană de la Strasbourg a dat mai multe hotărâri prin care a inversat sarcina probei. De pildă, dacă un reclamant la CEDO a intrat “întreg” într-o secţie de poliţie şi a ieşit cu traume, trebuie ca guvernul reclamat să dea explicaţii plauzibile cu privire la incident. In absenţa explicaţiilor, CEDO consideră că statul reclamat este vinovat de tortură sau tratament inuman (vezi de pildă cazul “Cobzaru v.România” din 2007). au recurs la tortură, tratamente inumane şi degradante, fie direct, fie în urma instigării, fie chiar prin omisiune (de exemplu, neacordarea intenţionată a unor medicamente strict necesare unui arestat/deţinut bolnav).

La fel de importantă este şi prevenirea comiterii unor astfel de acte. Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi instrumentul ei de aplicare – Comitetul pentru Prevenirea Torturii – se axează pe acest principiu, ceea nu înseamnă că ignoră abuzurile săvârşite. CPT poate vizita oricând, orice loc în care există persoane private de libertate (pe lângă aresturi ale poliţiei, centrele de arest preventiv sau penitenciare, CPT are acces şi în spitale psihiatrice, centre de azilanţi sau pentru alte categorii de străini, închisori militare, centre pentru minorii privaţi de libertate pe baza unor sentinţe judecătoreşti sau a unor măsuri administrative.) CPT face vizite periodice, în toate statele semnatare ale Convenţiei, la anume intervale de timp, şi ad hoc, în funcţie de gravitatea informaţiilor primite din oricare din ţările membre. CPT redactează rapoarte pe fiecare ţară vizitată dar şi rapoarte generale anuale care includ standardele CPT aduse la zi. Chiar dacă CPT are unele limitări “diplomatice” (un raport de ţară este făcut public doar după primirea acceptului guvernului statului respectiv, iar până atunci CPT respectă regula confidenţialităţii; CPT poate cere măsuri imediate şi precise doar în cazuri foarte grave, în rest rezumându-se la recomandări etc.) este neîndois că acest mecanism funcţionează bine şi că multe din măsurile vizând îmbunătăţirea situaţiei persoanelor private de libertate, i se datorează. In plus, Curtea Europeană ţine cont de rapoartele CPT atunci când analizează plângeri cu privire la încălcări ale drepturilor omului în acest domeniu.

 

Mai este necesară o precizare: orice încălcare a drepturilor persoanelor private de libertate, poate fi catalogată drept tortură sau tratament inuman sau degradant, dacă este practicată cu intenţia de a provoca suferinţe fizice sau psihice în plus faţă de cele inerente situaţiei legale a acestor persoane. (Exemple: folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare; încătuşarea arestaţilor/deţinuţilor pe durata transferului în spitale din afara sistemului şi pe durata spitalizării; privarea de tratamente şi medicaţie adecvate bolilor.)

 

 

PREVENIREA Torturii in cazul persoanelor private de liberatate

 

Monitorizarea penitenciarelor

 

Supraaglomerarea

Orice penitenciar are o capacitate normată din construcţie, exprimată în numărul de paturi instalate, câte un pat pentru fiecare deţinut. Până la adoptarea Legii 275/2006, norma era de 6 m.cubi de aer pentru fiecare deţinut. De exemplu: într-o cameră de 4m x 4m x 3m (48 m.cubi) puteau fi cazaţi 8 deţinuţi în 8 paturi. In raportul Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) din cadrul Consiliului Europei după vizita din 1999 în locuri de deţinere din România se face o recomandare concretă cu privire la cazarea deţinuţilor şi anume minimum 4 m.pătraţi per deţinut. Aceasta înseamnă că în camera menţionată ca exemplu pot fi cazaţi numai 4 deţinuţi (16 m.pătraţi), nicidecum 8.

Legea 275 nu precizează în mod expres suprafaţa de deţinere pentru fiecare deţinut ci doar că “normele minime obligatorii de cazare…. se stabilesc prin ordin al ministrului” (art. 33 alin.4). Nu este, încă, clar dacă există sau nu un astfel de ordin. Unele administraţii penitenciare susţin că ar aplica deja recomandarea CPT cu privire la cei 4 m. pătraţi/deţinut. Pentru verificare, se face un calcul simplu: suprafaţa totală a camerelor de deţinere (fără spaţii comune) raportată la efectivul deţinuţilor.

Este posibil ca, deşi per ansamblu cifrele să nu indice supraaglomerare, aceasta să există la una sau mai multe categorii de regimuri (de maximă siguranţă, închis, semideschis, deschis). In astfel de cazuri, administraţia penitenciarului poate susţine că are prea mulţi deţinuţi care se încadrează, de pildă, la regimul semideschis şi prea puţini la celelalte. Indiferent de argumente, administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura cazarea decentă a fiecărui deţinut, cu respectarea strictă a regimului executării pedepsei.

Asistenţa medicală

Standardele CPT prevăd că persoanele private de libertate trebuie să beneficieze de o asistenţă medicală similară celei asigurate persoanelor aflate în libertate. Aceasta ar însemna medici generalişti şi de specialitate, asistenţi medicali cu pregătire adecvată, aparatură medicală modernă şi o gamă corespunzătoare de medicamente. In sistemul penitenciar din România sunt 5 spitale, cu condiţii acceptabile de tratament medical, cazare şi hrană.

In afara spitalelor, fiecare penitenciar are cel puţin un cabinet medical şi o infirmerie. Insă numărul personalului medical este insuficient (unu, doi, maximum trei medici, toţi generalişti; foarte puţini medici de specialitate; asistenţii medicali, de regulă, sub numărul de posturi prevăzute în schemă) ceea ce reduce timpul afectat fiecărei consultaţii şi, implicit, scade calitatea actului medical. Potrivit Legii 275/2006, personalul medical trebuie să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Până în iulie 2007, medicii asigurau asistenţă şi cadrelor de penitenciar şi familiilor lor.

Fiecare persoană adusă sau readusă în penitenciar trebuie să fie consultată de un medic în cel mai scurt timp. Rezultatele examenului medical şi declaraţiile persoanei sunt consemnate în fişa medicală.2 Declaraţiile persoanei cu privire la eventuale rele tratamente anterioare ar trebui notate ca atare, indiferent dacă mai există sau nu urme vizibile.

O Ordonanţă din 2003 a Guvernului dă dreptul deţinuţilor de a solicita contra plată consultarea de către un medic din afara sistemului penitenciar. Prevederea s-a menţinut în Legea 275/2006. Constatările medicului „străin de penitenciar” trebuie consemnate în fişa de penitenciar.

Deţinuţii bolnavi sunt internaţi fie la infirmeria penitenciarului fie la un penitenciar spital în funcţie de gravitatea situaţiei. De la penitenciarul spital, ei pot fi transferaţi, dacă este necesar, la un spital „civil”. Atenţie. Este interzisă imobilizarea cu cătuşe a deţinuţilor bolnavi atât pe durata internării, indiferent de spital, cât şi a transportării. Dacă este absolut necesar, imobilizarea se efectuează cu alte mijloace (bandaje elastice, cămăşi de forţă etc.) numai până la calmarea deţinutului agitat şi numai cu acordul medicului. Acestea sunt şi normele CPT. Legea 275/2006 se limitează doar la interzicerea cătuşelor metalice pe durata spitalizării.

Alte probleme de avut în vedere:

– accesul deţinuţilor la cabinetul medical în afara programului întocmit de administraţie (o zi pe săptămână, prin rotaţie pe camere). Orice deţinut poate solicita un consult oricând are nevoie;

– acordarea cu promptitudine a medicamentelor prescrise;

– respectarea confidenţialităţii informaţiilor medicale, după aceleaşi reguli ca în lumea liberă;

– respectarea dreptului deţinutului de a refuza un tratament sau o intervenţie medicală.

 

Hrana

Hrana trebuie să fie în cantitate suficientă şi de o calitate care să nu pună în pericol sănătatea deţinuţilor. Blocurile alimentare şi depozitele de alimente trebuie să respecte cu stricteţe regulile de igienă, răspunderea revenind medicilor de penitenciar.

Se recomandă externalizarea preparării hranei (se întâmplă deja în câteva penitenciare), ceea ce ar rezolva mai multe probleme: administraţia penitenciarului nu mai răspunde pentru calitatea mâncării, deţinuţii primesc porţii egale, se elimină suspiciunile deţinuţilor cu privire la deturnări din produsele ce le sunt destinate.

Aspecte ce trebuie avute în vedere dacă hrana se prepară în continuare la blocul alimentar:

– starea de curăţenie a bucătăriei şi anexelor;

– meniul zilei (dimineaţă, prânz şi cină; hrana diferă pe categorii de deţinuţi: cei care ies la muncă, staţionarii, bolnavii, cei cărora religia le interzice carnea de porc);

– starea spălătorului de vase (din ciment, tablă sau inox, uzat sau nu, apă caldă furnizată permanent sau conform unui program);

– frecvenţa cu care li se fac analize de laborator celor care lucrează la blocul alimentar.

 

Activităţi educative şi de intervenţie psihosocială

Ocuparea timpului deţinuţilor cu activităţi educative şi recreative este esenţială atât pentru atmosfera generală (inclusiv în relaţia cu angajaţii penitenciarului) cât şi pentru facilitarea reintegrării în societate după liberare.

Aspecte de interes deosebit:

– numărul deţinuţilor care ies la muncă, în ce domenii şi pe ce bază legală;

– programele educative şi de intervenţie psihologică în desfăşurare (subiecte, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte – minori, femei, tineri, primari, recidivişti, condamnaţi pe viaţă);

– şcolarizare

– cursuri de calificare sau recalificare profesională (domenii, durată, număr de participanţi şi din ce categorii fac parte.

– alte activităţi organizate (de exemplu: campionate, concursuri, ieşiri în grup din penitenciar)

– colaborări cu centrul de probaţiune pe judeţ şi cu organizaţii neguvernamentale locale;

– acces la bibliotecă, la publicaţii şi la programe de televiziune;

– activităţi specifice ale psihologului.

Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate

Instituţia judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a apărut pentru prima oară în istoria sistemului penitenciar din România prin Legea 275/2006. Rolul său principal este de a supraveghea şi controla asigurarea legalităţii pe durata executării pedepselor.

Aspecte de interes deosebit:

– soluţii ale problemelor ridicate de persoanele private de libertate din penitenciar şi din aresturile poliţiei;

– decizii de interceptare a corespondenţei vreunui deţinut pe baza Legii 275/2006;

– gradul de informare al deţinuţilor/arestaţilor cu privire la noua instituţie;

– dificultăţi din punctul de vedere al judecătorului delegat.

 

Corespondenţa, convorbirile telefonice, vizitele

Corespondenţa scrisă este nelimitată. Convorbirile telefonice şi vizitele (cu excepţia celor cu avocaţii) au loc conform orarului stabilit de administraţia penitenciarului.

Aspecte de interes deosebit:

– inviolabilitatea corespondenţei scrise;

– confidenţialitatea convorbirilor telefonice;

– confidenţialitatea discuţiilor din timpul întâlnirilor cu apărătorii;

Atenţie. Confidenţialitatea convorbirilor telefonice şi a discuţiilor cu avocaţii presupune amenajarea spaţiilor necesare în aşa fel încât supravegherea deţinuţilor să fie exclusiv vizuală, conform Legii 275/2006.

– spaţii pentru vizite, inclusiv cel puţin o cameră pentru vizite intime, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii 275/2006.

Sancţiuni disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară (ROI)

Regulamentul de aplicare a Legii 275 conţine o lungă listă cu obligaţiile (art.62) şi interdicţiile (art.63) persoanelor private de libertate. Nerespectarea lor poate rezulta în sancţiuni disciplinare de la „avertisment” la „izolare” de maximum 10 zile sau la trecerea într-un regim mai sever de executare a pedepsei. Numărul şi tipul de sancţiuni sunt importante pentru decizia comisiei de liberare condiţionată (punerea în libertate a deţinuţilor care au executat o anume fracţiune de pedeapsă şi care au un comportament bun), precum şi la încadrarea deţinuţilor în cele patru regimuri de executare a pedepsei.

Aspecte de interes deosebit:

– procedura (raport de incident, cercetare, comisia de disciplină cu audierea deţinutului şi a martorilor, contestare la judecătorul delegat şi apoi în instanţă);

– includerea tuturor documentelor din timpul procedurii în dosarul de penitenciar individual;

– accesul deţinutului la propriul dosar;

Imobilizarea deţinuţilor

Legea 275/2006 prevede că deţinuţii pot fi temporar imobilizaţi numai „în situaţii excepţionale” clar precizate: pentru a împiedica evadarea sau acte violente; pentru a întrerupe vătămarea corporală a deţinutului sau a altei persoane ori distrugerea unor bunuri. Folosirea lanţurilor este interzisă.

Aspecte de interes deosebit:

– mijloacele de imobilizare folosite;

– situaţii în care se recurge la imobilizarea deţinuţilor, pe regimuri de executare a pedepsei;

– informarea prealabilă a directorului penitenciarului sau, în caz de urgenţă, imediat după, despre imobilizarea unuia sau mai multor deţinut(i);

– informarea judecătorului delegat cu privire la utilizarea şi încetarea utilizării mijloacelor de constrângere.

 

Vizita în camere şi discuţiile cu deţinuţii

Aspecte de interes deosebit:

– camerele: număr de paturi şi de deţinuţi; starea grupului sanitar;

– activităţi zilnice, inclusiv durata plimbării (în principal, cei care nu ies la muncă, femeile şi minorii);

– participarea la programe educative organizate de administraţie;

– probleme legate de asistenţa sanitară, inclusiv starea de igienă;

– gradul de mulţumire/nemulţumire faţă de calitatea şi cantitatea hranei;

– dreptul la corespondenţă, convorbiri telefonice, vizite şi pachete;

– percheziţiile în camere şi individuale;

– sancţiuni disciplinare (proceduri, natura faptei şi sancţiunea aplicată);

– ieşirea la raport la directorul penitenciarului sau adjuncţii săi;

– apelarea la judecătorul delegat.

Atenţie. Situaţia centrelor de reeducare (minori până la 18 ani dar cu posibilitatea extinderii şederii până la 21 de ani. Sunt doar 3 astfel de centre: Găeşti, Tg.Ocna şi Buziaş) nu este reglementată prin Legea 275, cu toate că ele sunt, încă, sub autoritatea ANP.

 

Problematica monitorizării aresturilor poliţiei

 

Pe lângă reţinerea poliţienească de până la 24 de ore (prevăzută în Constituţie şi în legea penală), Poliţia Română mai are la dispoziţie şi o altă formă de privare de libertate, denumită „conducerea la sediul poliţiei” care poate dura tot până la 24 de ore. Este vorba despre o prevedere din Legea 218/2002 cu privire la organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, îndelung contestată dar acceptată de Curtea Constituţională ca fiind „o măsură administrativă” şi nu o formă de privare de libertate. Trebuie subliniat faptul că o persoană „condusă” la sediul poliţiei nu poate părăsi locul după cum doreşte şi, prin urmare, este privată de libertate. Aceasta este chiar esenţa definiţiei privării de libertate din Protocolul Opţional la Convenţia Impotriva Torturii a ONU. Cu privire la „conducere”, s-a înregistrat, totuşi, un progres: Codul de procedură penală stabileşte că perioada „conducerii” se deduce din reţinerea de 24 de ore.

Legea 275 prevede că „organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare şi arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun” al miniştrilor internelor şi reformei administraţiei şi respectiv al justiţiei. Până în noiembrie 2007, nu exista un astfel de ordin comun. Aşadar, aplicarea Legii 275 este, deocamdată, parţială. Art.82 alin.5 din lege enumeră dispoziţiile ce trebuie „aplicate corespunzător” în aresturile poliţiei: condiţii de detenţie, drepturi şi obligaţii, muncă, activităţi educative, culturale, terapeutice, recompense, sancţiuni disciplinare etc.

CPT subliniază că riscul de intimidare şi de rele tratamente fizice este cel mai mare în perioada imediat următoare privării de libertate. CPT reliefează trei drepturi pe care le consideră esenţiale pentru pentru prevenirea unor abuzuri împotriva persoanelor aflate în custodia poliţiei: a) informarea unor terţi, la alegerea lor (familie, prieteni, consulat) despre privarea de libertate; b) dreptul de a avea acces la un avocat şi c) dreptul de a cere să fie consultate de doctori la alegerea lor (în plus faţă de examinarea pe care o fac oricum medicii poliţiei). Precizare: CPT pleacă de la premiza că şederea persoanelor private de libertate în aresturile poliţiei se măsoară în ore sau zile. Cele trei drepturi dar trebuie comunicate persoanei private de libertate şi puse imediat în aplicare.

In sistemul poliţienesc românesc, persoana „condusă la sediul poliţiei” nu beneficiază de niciun drept, (familia nu este anunţată, nu poate anunţa un avocat, nu beneficiază de asistenţă medicală, nu primeşte hrană, poate doar apă de băut) ceea ce o face, evident, extrem de vulnerabilă.

Odată ajunsă la IPJ (sau la unul din foarte puţinele aresturi situate în alte localităţi decât capitala judeţului), persoana privată de libertate beneficiază, în principiu, de aproape toate garanţiile cerute de CPT (informarea terţilor, prezenţa avocatului, consult medical – dar numai de către medicul angajat la poliţie – cazare, hrană etc).

Atenţie. Dreptul de acces la apărător este asigurat dar cu problema majoră a nerespectării principiului confidenţialităţii. Discuţiile dintre arestat şi avocat au loc în prezenţa supraveghetorului (care stă în pragul uşii sau imediat alături). Legea 275/2006 prevede explicit că supravegherea trebuie să fie numai vizuală.

 

Probleme specifice aresturilor poliţiei:

• spre diferenţă de penitenciare, nu se pune problema supraaglomerării.(Totuşi, standardul de 4 m.p./arestat ar trebui să înlocuiască vechea normă de 6 m.c de aer);

• dreptul la asistenţă medicală: data primului examen medical obligatoriu (înainte sau după introducerea în arest); periodicitatea consulturilor ulterioare; tratamente şi medicaţie;

• localizarea multor aresturi în subsol: lumină naturală insuficientă, becurile aprinse 24 de ore din 24;

• grupuri sanitare : dotare, starea de igienă, locaţie (în camerele de deţinere sau baie comună. In acest ultim caz: procedura la scoaterea din camere, frecvenţă pe durata zilei şi a nopţii.) Dependenţa de disponibilitatea şi bunăvoinţa supraveghetorilor pentru satisfacerea nevoilor fiziologice a persoanelor private de libertate este tratament degradant;

• existenţa şi amplasarea camerelor de supraveghere video: în spaţii comune (coridoare, curţi de plimbare) şi/sau în camere de deţinere;

• activităţi educaţionale: spaţiul pentru plimbarea zilnică (circa o oră); cărţi, ziare, difuzoare în camere şi/sau aparate de radio portabile;

• dreptul la convorbiri telefonice : procedură, frecvenţă, durată a convorbirilor; amplasarea telefonului şi locul unde stă supraveghetorul pe durata convorbirii; informarea altor autorităţi (de exemplu, parchetul) cu privire la convorbirile telefonice ale arestaţilor;

• dreptul la corespondenţa scrisă: accesul direct al persoanelor private de libertate la cutia poştală a arestului; procedura la expedierea şi la primirea corespondenţei scrise; informarea altor autorităţi (de exemplu, parchetul) cu privire la corespondenţa expediată/primită;

• dreptul la confidenţialitatea discuţiilor cu avocaţii: locul unde se desfăşoară acestea şi locul unde stă supraveghetorul (supravegherea trebuie să fie numai vizuală);

• imobilizarea persoanelor private de libertate la scoaterea din arest: mijloace de imobilizare folosite (cătuşe, lanţuri10 etc.), categoriile de arestaţi imobilizaţi, 11 durata imobilizării (numai în timpul transportului, pe toată durata anchetei la parchet şi a procesului în instanţă, la examenul medical, la vizite);

• dreptul la vizite şi pachete: proceduri, inclusiv programare şi durată; spaţiul pentru primirea vizitelor şi pachetelor;12

• sancţiuni disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară: proceduri (raport de incident, cercetare, comisie de disciplină, apel la judecătorul delegat şi apoi în justiţie); natura sancţiunilor (avertisment, mustrare, suspendare a dreptului la vizite şi pachet pe anumite perioade, izolare).

 

 

PREVENIREA TORTURII IN MEDIUL MILITAR

 

Ca orice om si cetatean, fiecare militar are dreptul de a nu fi expus torturii si pedepselor sau tratamentelor crude, inumane si degradante, deoarece interzicerea acestora este absoluta, dreptul respectiv facand parte din „nucleul dur” al drepturilor omului de la care nu e permisa nici o derogare, indiferent ce motivatie ar putea fi invocata, fie ordinea si disciplina militara sau obligatia executarii fara sovaire a ordinelor, fie apararea securitatii nationale si a ordinii publice sau starea de razboi. Atat legislatia internationala, cat si cea nationala considera ca tortura (care e o forma agravata si deliberata a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante) este un ultraj adus demnitatii umane; mutatis mutandis, ea reprezinta un ultraj la adresa onoarei si demnitatii militare si, de aceea, trebuie condamnata ca o renegare a dreptului international al drepturilor omului si ca o violare a libertatilor fundamentale proclamate in constitutiile statale si legile nationale. Chiar daca mediul militar are caracteristici specifice, generate de particularitatile misiunilor incredintate armatei, nici un stat de drept nu poate autoriza sau tolera tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante aplicate membrilor fortelor armate, nici chiar in cazul in care acestia ar savarsi cele mai grave delicte si crime, punand in pericol apararea armata a tarii.

Afirmatiile de mai sus nu sunt valabile pentru toate epocile istorice. In trecut, practica pedepselor infamante pentru cei care nu-si faceau datoria fata de societate era curenta, decimarea unor unitati invinse in lupta fiind doar un exemplu. Treptat, pe masura „civilizarii” moravurilor comunitatilor umane organizate s-a renuntat la astfel de tratamente, Romania, de pilda, interzicand pedepsele corporale in armata inca din anul 1868. Este edificatoare, in acest sens, epistola domnitorului Carol I adresata ministrului de Razboi si publicata in „Monitorul Oastei”, nr. 15 din 14 mai 1868: „Respectul ce am pentru om si iubirea ce port ostasului care are un indoit titlu la a mea afectiune, ca cetatean si ca aparator al patriei, m-au indemnat a desfiinta in armata o pedeapsa care nicidecum nu este de natura a inalta in sufletul soldatului sentimentele de onoare si de morala, pedeapsa la care n-am dat niciodata sanctiunea mea decat cu inima mahnita. Doresc, domnule Ministru, ca la aniversarea suirii mele pe tron, corectiunea corporala, condamnata in mai toate armatele, sa inceteze si la noi si ca ea sa fie inlocuita prin altele, mai in raport cu principiile de umanitate”. (Pentru a respecta adevarul istoric, sa notam ca pedeapsa corporala a fost reintrodusa in armata in timpul dictaturii militare antonesciene si eliminata dupa 23 august 1944).

Este evident ca, daca la jumatatea secolului al XIX-lea se faceau astfel de aprecieri, cu atat mai putin astazi ar putea fi tolerata tortura in armata impotriva militarilor, in conditiile in care ea a fost repudiata dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial ca fiind una din cele mai grave infractiuni, in totala contradictie cu recunoasterea unor drepturi egale si  inalienabile pentru toti membrii familiei umane, acestea din urma constituind fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume. Subiectul activ al acestei infractiuni este un agent al autoritatii publice sau orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unei asemenea persoane, in timp ce subiectul pasiv este, in cazul nostru, un membru al fortelor armate; faptul ca actul respectiv este comis cu intentie, reprezinta elementul psihologic al infractiunii, iar latura sa obiectiva consta in provocarea unei dureri sau a unei suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine informatii sau marturisiri, de a pedepsi persoana respectiva pentru un act pe care l-a comis ori de a o intimida. Aceasta definire a torturii ne ajuta sa intelegem ca sanctiunile disciplinare legale nu pot fi considerate nicidecum pedepse inumane, crude sau degradante, chiar si formele mai grave in care s-ar prezenta (spre exemplu, arestul si consemnarea). De asemenea, nu pot fi considerate tratamente inumane, crude si degradante nici privatiunile specifice vietii  militare, cum ar fi, de pilda, exercitiile si antrenamentele istovitoare pe timp indelungat si in conditii grele, expunerea la riscurile specifice profesiei militare sau obligatia insusirii tehnicilor de supravietuire.

Pe de alta parte, mai toate armatele se confrunta cu ceea ce eufemistic s-a definit a fi „practici neregulamentare” sau „ritualuri de initiere” a recrutilor in „tainele” vietii de militar de catre „veterani”; acestia din urma sunt, de fapt, mici comandanti de subunitati sau chiar egali in grad cu victimele lor si, adesea, practicile lor neregulamentare sau de initiere sunt incurajate sau macar tolerate de catre ofiteri si subofiteri in ideea instituirii climatului de ordine si disciplina necesar ascultarii orbeste a ordinelor si indeplinirii misiunilor intocmai si la timp, fara discutie si obiectii. Daca toata lumea e de acord ca armata trebuie sa se caracterizeze prin indeplinirea misiunilor si supunerea fata de ordinele ierarhice, tot atat de adevarat este ca, in realitate, practicile neregulamentare si „ritualurile de initiere” reprezinta acte mascate de tortura si de  tratamente inumane, crude si degradante. Acesta este motivul pentru care, pana la urma, ele nu fac decat sa degradeze mediul militar, ordinea si disciplina adevarata, periclitand eficacitatea indeplinirii misiunilor. In aceste conditii, autoritatile publice civile cu responsabilitati in conducerea si controlul fortelor armate, ca si comandantii militari de pe toate treptele ierarhiei, au obligatia de a concepe modalitati de aparare a dreptului militarilor de a nu fi torturati sau expusi pedepselor si tratamentelor crude, inumane si degradante.

Intelegerea complexitatii interzicerii torturii in mediul militar e relevata de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului. In lipsa unor spete referitoare la militari, vom face apel la cazul Tyrer contra Regatului Unit (pedepse corporale) si la cazul Irlanda contra Regatului Unit (tortura). Astfel, in primul caz, pedeapsa cu trei lovituri de vergea, aplicata unui tanar de 15 ani, constituia o pedeapsa degradanta (fara a fi o tortura ori o pedeapsa inumana, in sensul ca suferinta pe care a provocat-o nu a atins nivelul implicat de aceste notiuni) prevazuta de art. 3 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului, deoarece umilirea si dispretuirea provocate trebuie sa atinga un nivel deosebit si sa difere de elementul obisnuit de umilire pe care-l comporta in mod normal si aproape inevitabil pedepsele judiciare institutionalizate; desi victima nu a suferit leziuni fizice grave sau durabile, pedeapsa sa – constand in a-l trata ca pe un obiect in mainile puterii politice – a adus atingere demnitatii si integritatii fizice a acestuia, ea incercand angoasa de a astepta violentele care i-au fost aplicate, iar rusinea de a se vedea administrandu-i-se bataia la fundul gol a agravat, intr-o oarecare masura, caracterul degradant al pedepsei.

In cel de-al doilea caz, s-a stabilit ca tratamentul constand in indeplinirea fortata de exercitii dificil de suportat n-a incalcat in nici un fel art. 3  care interzice tortura si tratamentele inumane sau degradante, dar ca loviturile de pumni si de picioare, ca si unele tehnici de interogatoriu „sub presiune” ori „de privare senzoriala”, se constituie in practici de tratamente inumane si degradante, fara a fi totusi tortura, deoarece tehnicile respective nu au cauzat suferinte de intensitatea si cruzimea deosebita pe care le implica notiunea de tortura.

Aceasta interdictie reprezinta cealalta fateta a dreptului fiintelor umane de a nu fi supuse unor tratamente crude ori degradante si se aplica atat in situatia cand in timp de pace anumite persoane, civile sau militare, s-ar putea afla sub autoritatea militara cat si, mai ales, in timpul starilor exceptionale (urgenta si asediu) sau in caz de razboi cand atributiile autoritatilor militare pot fi extinse in zona lor de responsabilitate. Pentru acest motiv, conventiile de drept international umanitar au prevederi exprese la adresa militarilor privind interzicerea, atat in conflictele armate internationale, cat si in cele fara caracter international, a atingerilor aduse vietii, sanatatii si integritatii fizice si morale a persoanelor, in special a omorului, a torturii sub toate formele sale (fie fizice, fie mentale), a pedepselor corporale, a mutilarilor, a atingerilor impotriva demnitatii persoanelor, mai ales a tratamentelor umilitoare si degradante, ca si a amenintarii de a comite oricare din actele citate mai sus; dispozitii speciale exista mai ales pentru internatii civili, persoanele detinute de autoritatile militare si prizonierii de razboi, in sensul ca acestea trebuie protejate tot timpul contra oricarui act de violenta sau de intimidare, impotriva lor neputandu-se exercita nici o tortura fizica sau morala si nici o constrangere spre a se obtine informatii de orice fel, cei care refuza sa raspunda neputand fi nici amenintati, nici insultati si nici expusi la neplaceri sau dezavantaje de orice natura ar fi ele. Dispozitiile speciale de interzicere a torturarii persoanelor detinute de autoritatile militare in timp de razboi au fost generate de faptul ca obtinerea de informatii necesare pentru desfasurarea eficace a operatiunilor include, ca surse, si prizonieri, refugiati, dezertori, civili etc., astfel incat regulamentele militare nationale fac precizari pentru astfel de situatii, torturarea fizica si mentala, orice alta forma de coercitie fiind prohibite expres. Spre exemplu, articolul 93 al Regulamentului american al  dreptului razboiului terestru FM 27-10, din 1956, si articolul 625 al Regulamentului britanic, din 1958, se refera chiar la interogarea prizonierilor si a altor persoane protejate. De altfel, sistematizand dispozitiile conventiilor de la Geneva, Statutul Curtii Penale Internationale cu caracter permanent, din 1998, defineste drept crime impotriva umanitatii si crime de razboi atat tortura, cat si tratamentele inumane, inclusiv fapta de a cauza cu intentie suferinte mari sau de a vatama grav integritatea fizica sau sanatatea ori atingerile aduse demnitatii persoanei, indeosebi tratamentele umilitoare si degradante. Reamintim, in acest context, ca, potrivit Statutului Curtii, sefii militari si alti superiori ierarhici raspund pentru crimele respective comise de subordonatii lor, daca stiau sau ar fi trebuit sa stie ca s-au comis aceste infractiuni si n-au luat masurile necesare si rezonabile pentru a le stopa ori reprima, iar subordonatii nu sunt exonerati de raspunderea lor penala prin faptul ca au comis infractiunile la ordinul unui guvern, al unui superior, militar sau civil (vezi, pentru detalii, revista „Spirit militar modern”, nr. 1/2002).

Adevarul este insa ca atat operatiile de razboi, cat si operatiile altele decat razboiul constituie un mediu care, prin natura sa, e permisiv la incalcarea interdictiei de a tortura si aplica tratamente crude, inumane si degradante, atat din cauza unor scuze ideologice (apararea patriei, a ordinii, a religiei, a doctrinei politice, a rasei), cat si a unor alibiuri strategice (infrangerea adversarului cu crutarea propriilor forte, prevenirea si contracararea intentiilor inamicului, descurajarea adversarului de a comite anumite acte). Asa se face ca acest drept al oricarei fiinte umane este adesea incalcat, daca avem in vedere numai consecintele razboiului din Moldova, rapoartele organizatiei Amnesty International dezvaluind ca in autoproclamata republica transnistreana cel putin trei prizonieri politici (Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa si Alexandru Lesco, ultimul eliberat intre timp) sunt detinuti in conditii inumane si degradante; de altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat, la 7 mai 2004, dupa patru ani de la sesizare, asupra dosarului Ilascu (care ii includea si pe ceilalti trei) contra Federatiei Ruse si Republicii Moldova. Si Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie a pronuntat sentinte in care a calificat tortura drept crima de razboi, asa cum o demonstreaza cazurile Celebici si Furundzija, din 1998, si Foca, din 2001. Trebuie spus ca nu numai militarii apartinand fortelor armate ale unor state cu regim agresiv sau dictatorial savarsesc aceasta violare a dreptului international umanitar, ci chiar si cei apartinand unor state democratice, considerate civilizate, state de drept, in care drepturile omului reprezinta cu adevarat o valoare ce  este pretuita si aparata; asa este, de pilda, cazul unor militari canadieni apartinand unui grup de lupta dintr-un regiment de aviatie aflat in Somalia, in misiunea UNOSOM II, care au omorat in bataie, in 1993, un somalez care incercase sa fure din tabara canadiana. Dupa procese care, in urma recursurilor, au durat trei ani, implicand noua militari (nu numai autori directi, soldati si gradati, ci si comandantii lor, un maior, doi capitani si un locotenent-colonel), autorii directi ai torturii si omorului au fost gasiti vinovati (unul a incercat sa se sinucida si e internat in spital si altul a fost condamnat la cinci ani inchisoare si indepartat din armata), iar unii dintre superiorii lor au primit sanctiuni de retrogradare, mustrare,  mustrare severa, indepartare din armata si inchisoare intre trei luni si un an pentru neglijenta in serviciu, incalcarea regulilor de angajare (RDE), vatamari corporale si prejudicierea bunei ordini si disciplinei. Pentru analizarea cauzelor acestui eveniment, Ministrul canadian al Apararii a constituit un Grup de Lucru pentru Somalia si o Comisie de Ancheta care, dupa patru ani de dezbateri publice, au reusit sa-si prezinte concluziile, propunand si masurile adecvate pentru ca astfel de fapte sa nu se mai intample, printre masuri fiind si aceea de a revitaliza invatarea aplicarii dreptului international umanitar pentru toate categoriile de militari din fortele armate canadiene.

Aplicarea dreptului fundamental al omului de a nu fi expus torturii, tratamentelor si pedepselor crude, inumane si degradante ramane la fel de precara si la inceputul mileniului al treilea, cand, in conditiile razboiului global impotriva terorismului international, au fost reinviate de militari indisciplinati si abrutizati practici naziste si dictatoriale pe care lumea civilizata le credea de neimaginat sa se intample, intr-un mod atat de amplu si de sistematic, daca nu ar fi existat tolerarea, incurajarea si chiar concursul unor autoritati publice civile si militare. La sfarsitul lunii aprilie 2004, lumea a fost oripilata la dezvaluirea „metodelor de interogare” aplicate de militari americani si britanici in centre de detentie din Irak si Afghanistan. Avandu-si, se pare, originea in tehnicile experimentate in lagarul pentru teroristi de la Guantanamo Bay, torturile de o incredibila cruzime din inchisoarea Abu Ghraib din Bagdad, aplicate uneori unor suspecti care nici macar nu erau pusi sub acuzare pentru vreo crima anume, au devenit adevarate acte de sadism si s-au constituit nu numai in tratamente ilegale sistematizate si pe scara larga, ci si in abuzuri flagrante, criminale si nejustificate, preluate parca din arsenalul metodelor lui Saddam Hussein, care macar pentru acestea si tot ar fi trebuit inlaturat de la putere, judecat si condamnat.

Dupa ce initial autoritatile au incercat sa ascunda opiniei publice aceste fapte abominabile, „pentru a nu periclita soarta razboiului contra terorismului”, s-a sfarsit prin a se pune la dispozitia presei informatiile adunate deja din anchetele desfasurate de armata cu luni inainte si adevarul a iesit la iveala demonstrand ca raul fusese facut si ca e aproape imposibil de reparat. Autorii directi ai crimelor respective au invocat ordinele superiorilor, dar rapoartele de ancheta arata ca, inainte de a pleca pe front, unii erau disperati sa omoare niste arabi pentru a se razbuna pentru atacurile din 11 septembrie 2001, iar politistii militari in cauza nici macar nu fusesera instruiti pentru a cunoaste prevederile Conventiei de la Geneva privind tratamentul  prizonierilor. Comandantii militari au avut puterea sa recunoasca, dupa dezvaluirea faptelor, ca tortionarii erau oamenii cu care lucrau si care-i reprezentau, purtand aceeasi uniforma pe care insa au murdarit-o, ca nu pot cere altor natiuni sa aplice tratamente umane legale soldatilor cazuti in mainile inamicului daca ei insisi n-au fost un exemplu in acest sens. Autoritatile politice au incercat sa minimalizeze amploarea fenomenului invocand faptul ca n-au avut informatii in acest sens; s-au dat insa imediat publicitatii rapoarte detaliate aduse la cunostinta lor de organizatii de supraveghere a respectarii drepturilor omului, precum Comitetul International al Crucii Rosii, Amnesty International si Human Rights Watch care acuza ca SUA si Marea Britanie au sacrificat drepturile omului in lupta antiterorista.

Presa a publicat un document secret, din aprilie 2003, prin care Departamentul Apararii aproba reguli de angajare mai dure in interogarea  prizonierilor despre care se credea ca detin informatii importante pentru lupta impotriva terorismului: gandite initial pentru Guantanamo Bay si extinse apoi la inchisorile din Irak, aceste reguli contineau si unele tehnici de interogare controversate in ceea ce priveste tratamentele inumane si degradante, ca privarea de somn, expunerea la frig, caldura, lumina si muzica puternica sau tehnici „psihologice”, precum dezbracarea de haine a detinutilor si anchetarea lor in pielea goala. S-a afirmat ca regulile de angajare respective au fost aprobate dupa luni intregi de consultari cu psihologi, medici si specialisti in drept militar; se pare, insa, ca tehnicile au fost „perfectionate” in Irak de ofiterii serviciilor de informatii militare care le-au ordonat gardienilor sa-i „pregateasca” pe detinuti pentru interogatorii, torturile fiind filmate si fotografiate pentru a-i descuraja pe altii sa reziste anchetelor. Pana la urma, autoritatile superioare americane si britanice si-au asumat intreaga responsabilitate pentru abuzurile comise, care au fost posibile din cauza conducerii si a organizarii defectuoase, precum si a lipsei de supraveghere a militarilor. Chiar daca, dupa parerea unora, nu s-au recunoscut problemele de fond si nu se incearca rezolvarea lor, guvernul britanic a condamnat categoric torturarea detinutilor, declarand ca se asteapta din partea trupelor la un comportament conform celor mai inalte standarde, chiar si in conditiile de maxima dificultate cu care se confrunta in Irak, iar guvernul american si-a cerut scuze, in mod public, pentru cei care au comis actele respective si a promis ca se vor aplica sanctiuni drastice autorilor si se vor lua masuri compensatorii pentru victime, garantandu-se ca asemenea acte nu se vor repeta, deoarece sunt inacceptabile, nu reprezinta valorile americane si nici standardele inalte de conduita pe care le promoveaza armata.

Ca ceea ce s-a intamplat a fost oribil si nu va mai fi tolerat de SUA si de Marea Britanie a inceput sa se demonstreze spre sfarsitul lunii mai cand atat in armata americana, cat si in cea britanica s-au dat primele sentinte de condamnare in procese care incepusera inca in luna martie, concomitent cu aplicarea unor sanctiuni disciplinare si administrative pentru punerea in pericol a bunei ordini si disciplinei militare. Am mentionat acest ultim aspect pentru a sublinia ca ordinea si disciplina militara nu se impun prin incalcarea drepturilor omului, ci, dimpotriva, prin asigurarea cunoasterii, respectarii si aplicarii dreptului international al conflictelor armate. Daca unele masuri luate, precum interzicerea aparatelor de fotografiat si filmat sau demolarea inchisorii Abu Ghraib, indica inca o oarecare deruta a autoritatilor, altele sunt justificate, asa cum e cazul pedepsirii exemplare a tortionarilor sau inlocuirea comandantilor care au aprobat tehnicile de interogare a detinutilor din Irak si Afghanistan. Toate acestea arata ca obtinerea de informatii vitale pentru protejarea cetatenilor unor sate nu este cu nimic mai importanta decat respectarea drepturilor omului din alte state, iar tortura si tratamentele ori pedepsele inumane, crude si degradante nu pot fi autorizate de nimeni pentru a intra in practica operatiilor militare, nici pentru a obtine in mod sistematic marturisiri si nici pentru a obtine informatii si alte forme de cooperare din partea unor persoane detinute pe motive de securitate si aparare nationala. Lectiile invatate din aceste evenimente constau in faptul ca militarii n-au voie sa tortureze si, la randul lor, nu pot fi torturati atunci cand se afla in puterea adversarului. Ca gestionari ai mijloacelor violentei armate, ei reprezinta o parte a autoritatii publice statale pe care trebuie s-o exercite cu profesionalism, demnitate si onoare, aplicand legile si obiceiurile razboiului recunoscute de lumea civilizata.

 

 

 

 

INSTRUMENTE JURIDICE INTERNATIONALE CARE INTERZIC TORTURA SI PEDEPSELE SAU TRATAMENTELE INUMANE ORI DEGRADANTE

 

1. Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948

„Art. 5. Nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.

2. Pactul International cu privire la drepturile civile si politice din 1966

„Art. 7. Nimeni nu va fi supus torturii si nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. In special, este interzis ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei experiente medicale sau stiintifice”.

3. Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale din 1950

„Art. 3. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.

4. Reguli minime pentru tratamentul detinutilor adoptate de ECOSOC  in 1977

„31. Pedepsele corporale, izolarea in carcere lipsite de lumina, precum si orice sanctiune cruda, inumana sau degradanta trebuie sa fie completamente interzise ca sanctiuni disciplinare.

32.1 Pedepsele cu izolarea sau cu reducerea hranei nu pot fi niciodata aplicate inainte ca medicul sa fi examinat detinutul si sa fi certificat in scris ca acesta este capabil sa le suporte.

2. La fel se va proceda pentru toate celelalte pedepse care ar risca sa altereze sanatatea fizica sau mentala  a detinutilor. In orice caz, astfel de masuri nu vor trebui sa fie niciodata contrare principiilor enuntate in regula 31 si nici sa se indeparteze de ele.

3. Medicul va trebui sa viziteze in fiecare zi detinutii supusi la astfel de sanctiuni disciplinare si trebuie sa raporteze directorului daca apreciaza ca trebuie sa se termine sau sa se modifice sanctiunea pentru motive de sanatate fizica sau mentala.

33. Instrumentele de constrangere, cum sunt catusele, lanturile, ferecarea, camasile de forta nu trebuie sa fie niciodata aplicate ca sanctiuni. Lanturile si ferecarea nu mai trebuie sa fie  utilizate deloc ca mijloace de constrangere. Celelalte instrumente de constrangere nu pot fi folosite decat in cazurile urmatoare:

a) ca masura de precautie impotriva unei evadari in timpul unei transferari, cu conditia de a fi scoase cand detinutul compare in fata unei autoritati judiciare sau administrative;

b) pentru motive medicale, la indicatia medicului;

c) la ordinul directorului, daca celelalte mijloace de a stapani un detinut au esuat, pentru a-l impiedica sa-si aduca sie insusi sau altuia prejudicii ori sa cauzeze stricaciuni; in acest caz, directorul trebuie sa consulte de urgenta medicul si sa raporteze esalonului ierarhic superior.

34. Modelul si modul de folosire a instrumentelor de constrangere trebuie sa fie determinate de administratia  penitenciara centrala. Aplicarea lor nu trebuie sa fie prelungita peste timpul strict necesar”.

5. Declaratia ONU din 1975 asupra protectiei tuturor persoanelor impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„Art. 1.1. In intelesul prezentei Declaratii, termenul «tortura» corespunde oricarui act prin care o durere sau suferinta acute, fizice sau mentale, sunt aplicate in mod deliberat unei persoane prin agenti ai autoritatii publice sau la instigarea lor, mai ales cu scopul de a obtine de la ea sau de la un tert, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau de care este banuita ca l-ar fi comis, sau de a o intimida ori de a intimida alte persoane. Acest termen nu se extinde la durerea sau la alte suferinte care rezulta exclusiv din sanctiuni legitime, inerente acestor sanctiuni sau  ocazionate de ele, intr-o masura compatibila cu ansamblul regulilor minime pentru tratamentul detinutilor.

2. Tortura constituie o forma agravata si deliberata a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante.

Art. 2. Orice act de tortura sau orice alta pedepsa ori tratament crud, inuman si degradant este un ultraj adus demnitatii umane si trebuie sa fie condamnat ca o renegare a Cartei Natiunilor Unite si ca o violare a drepturilor omului si libertatilor fundamentale proclamate in Declaratia Universala a Drepturilor Omului.

Art. 3. Nici un stat nu poate autoriza sau tolera tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante.

(…)

Art. 11. Daca se stabileste ca un act de tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante au fost comise de un agent al autoritatii publice sau la instigarea sa, victima are dreptul la reparare si indemnizatie, conform legislatiei nationale.

Art. 12. Daca s-a stabilit ca o declaratie a fost facuta ca urmare a torturilor sau altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, aceasta declaratie nu poate fi invocata ca proba in cursul urmaririi judiciare, oricare ar fi aceasta, nici impotriva unei alte persoane”.

6) Conventia ONU din 1984 impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„Art. 1.1. In scopul prezentei Conventii, termenul «tortura» desemneaza orice act prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, de natura fizica sau psihica, in special cu scopul de a obtine, de la aceasta persoana sau de la o persoana terta, informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis sau este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terte persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau suferinta sunt provocate de cate un agent al autoritatii publice sau oricare alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

2. Acest articol nu afecteaza instrumentele internationale sau legile nationale care contin sau ar putea contine prevederi cu caracter mai larg.

Art. 2.1. Fiecare stat va lua masuri legislative, administrative, judiciare si alte masuri eficiente pentru a impiedica comiterea unor acte de tortura pe teritoriul de sub jurisdictia sa.

2. Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca e vorba de starea de razboi sau amenintarea cu razboiul, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura…

Art. 4.1. Fiecare stat-parte va veghea ca toate actele de tortura sa constituie infractiuni din punctul de vedere al dreptului penal. Se va proceda la fel in privinta tentatiei de a practica tortura sau orice act savarsit de oricare persoana si care ar constitui complicitatea sau participarea la tortura.

2. Fiecare stat va sanctiona aceste infractiuni cu pedepse corespunzatoare, tinand seama de  gravitatea lor…

Art. 10.1. Fiecare stat va lua masuri pentru a introduce cunostinte si informatii despre interdictia torturii in programele de formare a personalului civil sau militar insarcinat cu aplicarea legilor, a personalului medical, a agentilor autoritatii publice si a altor persoane care pot fi implicate in paza, interogarea sau tratamentul oricarui individ supus oricarei forme de arest, detinere sau inchisoare.

2. Fiecare stat-parte va include aceasta interdictie pentru regulile emise in ceea ce priveste obligatiile si atributiile acestor persoane.

Art. 11. Fiecare stat-parte va exercita o supraveghere sistematica asupra regulilor, instructiunilor, metodelor si practicilor privind interogatoriul si asupra prevederilor privind paza si tratamentul persoanelor supuse oricarei forme de arest, detinere sau inschisoare pe teritoriul aflat sub jurisdictia sa, in vederea prevenirii oricarui caz de tortura.

Art. 12. Fiecare stat-parte va lua masuri pentru ca autoritatile sale competente sa procedeze imediat la o ancheta impartiala, ori de cate ori exista motive temeinice de a crede ca pe teritoriul aflat sub juristictia sa a fost comis un act de tortura.

Art. 13. Fiecare stat-parte va lua masuri pentru ca orice persoana care pretinde ca a fost supusa  torturii pe teritoriul aflat sub jurisdictia sa sa aiba dreptul de a prezenta o plangere in fata autoritatilor competente ale statului respectiv, care vor proceda imediat, in mod impartial, la examinarea cazului. Se vor lua masuri pentru a se asigura protectia reclamantului si a martorilor impotriva oricarei maltratari sau intimidari, datorita plangerii depuse sau dovezii furnizate”.

7. Codul de conduita adoptat de ONU in 1979 pentru responsabilii cu aplicarea legilor.

„Art. 5. Nici un responsabil cu aplicarea legilor nu poate aplica, incita sau tolera un act de tortura sau orice alta pedeapsa ori tratament crud, inuman sau degradant si nici nu poate invoca ordinul superiorilor sau existenta unor imprejurari exceptionale cum sunt starea de razboi sau amenintarea unui razboi, amenintarea contra securitatii nationale, instabilitatea politica interna sau  orice alta stare exceptionala pentru a justifica tortura sau alte pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante“.

8. Principii de etica medicala adoptate de ONU in 1982 referitoare la rolul personalului sanitar, indeosebi medici, in protectia arestatilor si a detinutilor impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

„2. Constituie o violare flagranta a eticii medicale si un delict in baza instrumentelor internationale in vigoare faptul prin care membrii personalului de ingrijire medicala, indeosebi medicii, se dedau activ sau pasiv la acte prin care se fac coautori, complici sau instigatori la tortura sau alte tratamente crude, inumane sau degradante sau care constituie o tentativa de a le savarsi“.

 

 

 

 

INSTRUMENTE JURIDICE NATIONALE REFERITOARE LA INTERZICEREA TORTURII SI PEDEPSELOR SAU TRATAMENTELOR INUMANE ORI DEGRADANTE

 

1. Constitutia Romaniei.

„Art. 22.2. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unui fel de pedepse sau de tratament inuman ori degradant…”

2. Codul Penal din 1968

„Art. 267. Supunerea la rele tratamente a unei persoane aflate in stare de retinere, detinere ori in executarea unei masuri de siguranta sau educative se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.

Art. 2671. Tortura. Fapta prin care se provoaca unei persoane, cu intentie, o durere sau suferinte puternice, fizice ori psihice, indeosebi cu scopul de a obtine de la aceasta persoana sau de la o persoana terta informatii sau marturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terta persoana l-a comis ori este banuita ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau de a face presiuni asupra unei terte persoane, sau pentru oricare alt motiv  bazat pe o forma de discriminare, oricare ar fi ea, atunci cand o asemenea durere sau astfel de suferinte sunt aplicate de catre un agent al autoritatii publice sau de orice alta persoana care actioneaza cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimtamantul expres sau tacit al unor asemenea persoane se pedepseste cu inchisoare de la doi la sapte ani.

Daca tortura a avut ca urmare vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, pedeapsa e inchisoare de la 3 la 10 ani.

Tortura care a avut ca urmare moartea victimei se pedepseste cu detentiune pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 ani.

Nici o imprejurare exceptionala, oricare ar fi ea, fie ca e vorba de stare de razboi sau de amenintare cu razboi, de instabilitate politica interna sau de orice alta stare de exceptie, nu poate fi invocata pentru a justifica tortura; de asemenea, nu poate fi invocat nici ordinul superiorului sau al unei autoritati publice.

Faptele prevazute in alineatul 1 nu constituie infractiunea de tortura daca durerea sau suferintele rezulta exclusiv din sanctiuni legale si sunt inerente acestor sanctiuni ori ocazionate de ele.

Art. 358. Tratamente neomenoase. Supunerea la tratamente neomenoase a ranitilor ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Rosii ori al organizatiilor asimilate acesteia, a naufragiatilor, a prizonierilor de razboi si, in general, a oricarei alte persoane cazute sub puterea adversarului ori supunerea acestora la experiemente medicale sau stiintifice care nu sunt justificate de un tratament medical in interesul lor, se  pedepseste cu inchisoare de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi.

Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevazuti la alineatul 1 se pedepseste cu detentiunea pe viata sau cu inchisoare de la 15 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.

Daca faptele sunt savarsite in timp de razboi, pedeapsa este detentiunea pe viata.

3. Legea de organizare si functionare a Jandarmeriei Romane din 1998.

„Art. 3. Militarii Jandarmeriei Romane, in indeplinirea atributiilor ce le revin, au obligatia sa respecte drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa asigure ingrijire medicala persoanelor care au nevoie de aceasta, ca urmare a inteventiei in forta. Militarilor Jandarmeriei Romane le sunt interzise comiterea actelor de tortura, aplicarea unor masuri degradante sau inumane, precum si executarea ordinelor vadit ilegale”.

4. Regulamentul de ordine interioara in unitate R.G.1 din 2000.

„Art. 6. Militarul are urmatoarele indatoriri generale: sa respecte prevederile conventiilor internationale la care a aderat tara noastra, privind dreptul umanitar si interdictia tratamentului inuman sau a torturii”.

5. Regulamentul disciplinei militare R.G.-3 din 2000.

„Art. 60. Se interzice aplicarea altor sanctiuni disciplinare decat cele definite in prezentul regulament, supunerea  militarilor la tratamente inumane si practici neregulamentare, precum si aplicarea altor sanctiuni colective.

Din glosar: Pedeapsa corporala: Masura de represiune care consta in lovituri sau torturi care aduc suferinta fizica sau psihica”.

6. Regulamentul Politiei Militare P.M. – 1 din 2003.

„66. Pe timpul misiunilor de paza si escortare a prizonierilor de razboi, Politia Militara trebuie sa-i trateze conform conventiilor privind dreptul international umanitar. (…) Sunt interzise sanctiunile colective pentru acte individuale, sanctiunile corporale si tortura…”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s