COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

COMPETENŢA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ ALE POLIŢIEI JUDICIARE

 După cum este cunoscut, între participanţii la desfăşurarea procesului penal, un loc deosebit îl ocupă organele judiciare. În cadrul desfăşurării procesului penal funcţionează mai multe categorii de organe judiciare, având fiecare de îndeplinit anumite sarcini legate de soluţionarea cu operativitate a cauzelor penale.

Pentru delimitarea atribuţiilor pe care le au organele judiciare în desfăşurarea procesului penal, este necesar un anumit criteriu cu ajutorul căruia să se arate prin lege, în mod exact, ce activităţi desfăşoară fiecare din aceste organe judiciare (un asemenea criteriu îl constituie competenţa).

I – NOŢIUNI DE COMPETENŢĂ ŞI FORMELE COMPETENŢEI

1.     Noţiunea şi importanţa competenţei

 

Prin competenţă în general, se înţelege capacitatea acordată prin lege unui organ sau anumitor organe ale statului, de a soluţiona anumite probleme, de a exercita anumite atribuţiuni.

În cadrul dreptului procesual penal, competenţa are un sens mai restrâns, referindu-se la determinarea în concret a acelor organe judiciare care pot şi sunt obligate să desfăşoare activităţi pentru cercetarea şi judecarea anumitor cauze penale.

Prin competenţă în materie penală se înţelege dreptul şi obligaţia organelor judiciare (organele de urmărire penală, organele Ministerului Public, instanţele de judecată) de a preveni, descoperi, cerceta, judeca şi soluţiona anumite cauze penale.

 Importanţa normării competenţei are implicaţii atât în domeniul social, cât şi juridic. Prin intermediul ei, statul urmăreşte:

– apropierea actului de justiţie de cetăţeni, prin acordarea unei largi competenţe verigilor de bază ale organelor judiciare (organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi judecătoriilor) şi simplifică formele procesuale;

– asigurarea înfăptuirii justiţiei penale, în mod rapid şi eficient, prin înlăturarea supraîncărcării unor organe şi repartizarea cauzelor penale în funcţie de raza lor teritorială;

– evitarea şi înlăturarea în mod just a conflictelor de competenţă;

– asigurarea rezolvării unor cauze complexe de către organe judiciare cu o pregătire şi experienţă ridicată (competenţa profesională).

 

2.     Formele competenţei

 

În conformitate cu prevederile art. 25-31 C.p.p., în cadrul procesului penal întâlnim următoarele forme fundamentale ale competenţei:

a. competenţa materială sau după materie;

b. competenţa personală sau după calitatea persoanei;

c. competenţa teritorială sau după teritoriu.

 

a. Competenţa materială – stabileşte care dintre organele judiciare de grade diferite pot instrumenta cauzele penale.

Astfel este necesar de a se stabili prin acest criteriu al competenţei dacă o cauză urmează a fi judecată de judecătorie, de tribunalul judeţean, de Curtea de Apel sau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin această normare a competenţei (pe linie materială) se circumscrie şi stabileşte competenţa materială, care este determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor.

Exemplu: infracţiunile prevăzute de art.155-173, art.174-177 etc., au fost date în competenţă în mod obligatoriu pentru urmărire şi cercetarea lor procurorului conform art. 209 alin. 3 C.p.p., iar judecarea, Tribunalului judeţean sau Tribunalului municipiului Bucureşti.

Competenţa materială nu poate fi schimbată prin voinţa ori înţelegerea unor organe judiciare între ele şi conform art. 197 alin. 2 C.p.p. nesocotirea normelor în această materie duce la unele consecinţe – actele încheiate de organul necompetent sunt lovite de nulitatea absolută.

Competenţa materială poate fi:

– specială – este competenţa unică şi exclusivă pe care o au anumite organe judiciare de a rezolva cauze penale privind infracţiuni ce aduc atingere unei anumite sfere de relaţii sociale. În această accepţiune, considerăm că au competenţă specială instanţele maritime şi fluviale, ca instanţe speciale care au competenţa de a rezolva cauzele penale privind infracţiunile săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale – a nu se confunda cu competenţa organelor de cercetare penală speciale – (art. 208, 279 lit. c Cod pr. penală);

– excepţională – Competenţa excepţională sau extraordinară este limitată la un interval de timp în care, datorită unor împrejurări deosebite (stare de război, stare de urgenţă), anumite organe judiciare primesc spre soluţionare cauze penale pe care, în mod obişnuit, nu le au în competenţa lor.

Competenţă excepţională pot avea atât organele judiciare care funcţionează în cadrul sistemului judiciar, cât şi organele judiciare create în mod excepţional.

În ţara noastră, în perioada anilor 1945-1947 au funcţionat Tribunale ale poporului (la Bucureşti şi Cluj), care au avut în competenţa lor, soluţionarea cauzelor penale privind crimele de război.

În timpul cât durează starea de urgenţă, ar fi posibil ca anumite cauze penale să fie luate din competenţa instanţelor civile şi să fie date în competenţa instanţelor militare care, primesc în acest fel, o competenţă excepţională. Astfel, în ţara noastră, în perioada imediat următoare evenimentelor din decembrie 1989, au fost înfiinţate tribunale militare extraordinare pentru judecarea cazurilor de acte teroriste. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 7/1990, au fost înfiinţate asemenea instanţe în toate judeţele ţării, inclusiv în municipiul Bucureşti. Aceste instanţe judecau în complet format din 5 membri, dintre care 2 judecători şi 3 ofiţeri desemnaţi de comandamentele militare locale. Subliniem faptul că, potrivit art. 126 pct. 5 din noua Constituţie a României, este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Aşadar, în lumina acestei prevederi constituţionale, competenţa extraordinară, în dreptul românesc, va fi tratată numai din punctul de vedere al retrospectivei în organizarea şi competenţa instanţelor judecătoreşti.[1]

 

b. Competenţa personală – stabileşte care dintre organele judiciare au dreptul de a soluţiona cauzele penale în raport cu o anumită calitate pe care o au făptuitorii acestora în momentul săvârşirii infracţiunii.

Exemplu: calitatea de militar  a făptuitorului, stabileşte competenţa de cercetare de către parchetul militar şi judecare de Tribunalul militar. Calitatea de procuror sau judecător de la parchetul local sau judecătorie, stabileşte competenţa parchetului judeţean şi a Tribunalului judeţean.

În stabilirea competenţei după calitatea făptuitorului, hotărâtor este momentul în care s-a săvârşit infracţiunea; dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei.

Exemplu: făptuitorul a devenit militar, dar până la data încorporării a comis o infracţiune de viol; competenţa de cercetare revine organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Pierderea calităţii făptuitorului, nu duce la schimbarea competenţei dacă: fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului sau dacă s-a dat o hotărâre în primă instanţă (art. 40 alin. 1 Cod pr. penală)

Exemplu: făptuitorul a comis o infracţiune de tâlhărie în dauna avutului privat în timpul stagiului militar şi ulterior a fost lăsat la vatră –  competenţa de cercetare revine parchetului militar şi tribunalului militar, nu organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

 

c. Competenţa teritorială – stabileşte care dintre organele judiciare egale în grad au dreptul şi obligaţia de a descoperi, cerceta şi soluţiona o cauză penală, în raport cu locul comiterii faptei.

Potrivit art. 30 C.p.p., competenţa după teritoriu pentru infracţiunile săvârşite în ţară, este determinată de:

– locul unde a fost săvârşită infracţiunea;

– locul unde a fost prins făptuitorul;

– locul unde locuieşte făptuitorul;

– locul unde locuieşte persoana vătămată.

Conform art. 30 alin. 1 C.p.p., repartizarea spre soluţionare a unei cauze penale se efectuează ţinându-se seama de modul în care s-a făcut sesizarea organelor judiciare care intră în concurs pentru soluţionare:

– dacă a fost sesizat un singur organ din cele prevăzute de art. 30 alin. 1 , acesta va fi competent să rezolve cauza;

– dacă au fost sesizate două sau mai multe organe dintre cele prevăzute de art. 30 alin. 1, competenţa se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30 alin. 1, oferind preferinţă legală (este preferat organul de la locul săvârşirii infracţiunii).

Dacă acesta nu face parte din cele sesizate, este preferat organul de la locul unde a fost prins făptuitorul; dacă au fost sesizate simultan organele de la art. 30 alin. 1 lit. c şi d este preferat organul de la locul unde locuieşte făptuitorul;

– dacă organele judiciare au fost sesizate în momente diferite, competenţa revine organului mai întâi sesizat.

Conform art. 31 Cod procedură penală, infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă după caz de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul.

Dacă acesta nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de către Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea făptuitorului, din municipiul Bucureşti.

Conform Decretului 203/1974:

– secţiile maritime şi fluviale Constanţa, soluţionează cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de lege, săvârşite în raza judeţului Constanţa şi Tulcea, pe marea teritorială şi Dunăre până la Mila 64 inclusiv.

– secţiile maritime şi fluviale Galaţi, au în competenţă infracţiunile săvârşite în judeţul Galaţi şi celelalte judeţe de la Dunăre, de la Mila 64 înainte pe Dunăre până la kilometrul 1075.

 

 

II – COMPETENŢA ORGANELOR JUDICIARE

 

1. Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare

 

Conform art. 201 din C.p.p. activitatea de urmărire penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală (din care fac parte organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi cele de cercetare penală speciale).

Competenţa  în materie penală, în conformitate cu prevederile art. 45 din C.p.p. şi dispoziţiile art. 30-36 C.p.p. se vor aplica în mod corespunzător şi organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, pot efectua orice act de urmărire penală în cauzele în care sunt competente după materie sau după calitatea persoanei în raport de competenţa instanţelor de judecată în a căror circumscripţie îşi exercită atribuţiunile de serviciu aceste organe de cercetare penală; au cea mai largă competenţă – o competenţă generală pentru:

– prevenirea oricăror infracţiuni;

– constatarea oricărei infracţiuni şi întocmirea actelor care nu suferă amânare;

– identificarea făptuitorilor, chiar dacă competenţa revine procurorului sau instanţelor de judecată.

Pentru organizarea şi realizarea unitară a activităţii de cercetare penală de către organele de poliţie, în temeiul dispoziţiilor art. 201 alin. 3 din Codul de procedură penală şi ale art. 3 lit. a pct.7 şi lit. b pct. 1-16 şi art.7 pct.4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007, privind organizarea şi funcţionarea M.A.I., sunt desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor care sunt organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Sunt considerate organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, toţi poliţiştii care îşi desfăşoară activitatea şi îndeplinesc sarcini în următoarele domenii: cercetări penale, investigarea fraudelor, combaterea crimei organizate şi antidrog, judiciar, arme, explozivi şi substanţe toxice, criminalistic; poliţişti cu atribuţii de control intern; poliţişti cu sarcini în combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi infracţiunilor comise în legătură cu frontiera; poliţişti abilitaţi prin dispoziţia şefului Inspectoratului General al Poliţiei Române, din formaţiunile poliţiei transporturi, poliţiei de ordine publică, poliţiei rutiere şi poliţişti de la posturile de poliţie care efectuează acte premergătoare şi cercetări în lucrările şi cauzele penale date în competenţă.

Aceste organe judiciare, în baza art. 207 C.p.p. pot efectua cercetări pentru orice infracţiune care nu este dată în competenţa altor organe şi anume: organelor de cercetare penală speciale, procurorului şi instanţelor judecătoreşti.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare, în conformitate cu prevederile art. 213 din Codul de procedură penală, în unele cazuri ce nu suferă amânare, sunt obligate să întocmească acte şi să facă cercetări, chiar dacă privesc o cauză care nu este dată în competenţa lor.

Lucrările efectuate în astfel de cazuri, se trimit de îndată prin procurorul ce supraveghează activitatea  de cercetare penală, organului judiciar competent.

Organele de cercetare penală ale poliţiei, în baza art. 210 C.p.p., atunci când sunt sesizate cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege, sunt obligate să-şi verifice competenţa.

Dacă constată că nu sunt competente a efectua cercetări în cauza cu care au fost sesizate, trimit de îndată cauza procurorului care exercită activitatea de supraveghere în vederea declinării acesteia organului competent.

Conform art. 211 din Codul de procedură penală, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare pot să-şi extindă competenţa teritorială, numai atunci când, anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate în afara circumscripţiei în care se efectuează cercetarea penală.

Asemenea activităţi poate să le efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie rogatorie ori delegare. Când efectuează activităţile el însuşi, este obligat să înştiinţeze în prealabil despre aceasta, organul corespunzător din circumscripţia respectivă.

Dispunerea efectuării actelor de cercetare penală necesare cauzei în afara competenţei teritoriale prin comisie rogatorie sau delegare, se face în baza art. 132 şi 135 din Codul de procedură penală.

Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau instanţă egală în grad.

Nu pot forma obiectul comisiei rogatorie: începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale.

Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare, celelalte dispoziţii se aplică în mod corespunzător ca la comisia rogatorie.

Conform dispoziţiilor articolului 285 din Codul de procedură penală, plângerea prealabilă a părţii vătămate, greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată, se trimite organului competent şi se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent.

În cadrul competenţei profesionale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sunt stabilite pe linii de muncă şi anume: investigarea fraudelor, combaterea crimei organizate şi antidrog, investigaţii criminale, ordine publică, poliţie rutieră, transporturi, posturile de poliţie (poliţia rurală), arme, explozivi şi substanţe toxice, combaterea infracţionalităţii transfrontaliere şi a infracţiunilor comise în legătură cu frontiera etc.

La nivelul unităţilor de poliţie din ţară, pe linii de muncă aceste organe de cercetare penală funcţionează în cadrul:

– Direcţiilor din cadrul I.G.P.R.;

– Serviciilor din Inspectoratele de poliţie judeţene, a D.G.P.M.B. şi poliţiei Transporturi Bucureşti, platforme industriale;

– Birouri de la poliţiile municipale, unele poliţii orăşeneşti, Secţiile de poliţie din capitală şi unele municipii;

– Compartimente de la Inspectoratele de poliţie transporturi, poliţii orăşeneşti, aglomerări de cămine studenţeşti etc.

 

2. Competenţa organelor de cercetare penală speciale, a procurorului şi instanţelor judecătoreşti

 

a. Organele de cercetare penală speciale conform prevederilor art. 208 C.p.p., sunt:

1- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii din subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de comandant;

2- ofiţerii anume desemnaţi de şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană;

3- ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvârşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de comandanţii centrelor militare. La cererea comandantului centrului militar, organul de poliţie efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările comandantului centrului militar;

4- ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră;

5- căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute în Codul penal, săvârşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau a navigaţiei.

În cazurile prevăzute la punctele 1, 2 şi 3, cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele speciale acolo prevăzute.

 

b. Competenţa procurorului conform art. 209 C.p.p.

Procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, deci şi în cele date în competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.

Co0nform articolului 209 din Codul de procedură penală, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-173, 174-177, 179, 189 alin. 3-6, art. 190, 191, art. 211 alin. 3, art. 212, 236, 239, 2391, 250, 252, 2531-255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273-276, 2791, 280, 2801, 3022, 317, 323 şi 356-361 din Codul penal, în cazurile arătate în art. 27 pct. 1 lit. b-e, art. 281 pct. 1 lit. b şi pct. 5, art. 282 pct. 1 lit. b şi art. 29 pct. 1 din Codul de procedură penală, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii şi a altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală, procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza.

Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior. Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi justiţie, rechizitoriul este supus confirmării procurorului-şef de secţie, iar când urmărirea penală este efectuată de acesta, confirmarea se face de către procurorul general al acestui parchet.

OPŢIONAL! – c. Competenţa organelor judecătoreşti

  • Competenţa judecătoriei

Conform art. 25 din Codul de procedură penală – judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe judecătoreşti.

Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa procurorului sau organului de cercetare penală pentru identificarea acestuia.

  • Competenţa tribunalului militar este prevăzută de art. 26 Cod procedură penală, modificat prin Legea 281/2003.

Această instanţă, egală în grad cu judecătoria  sub aspect funcţional, judecă dosarele penale numai în primă instanţă. Înainte de adoptarea Legii  nr. 92 din 1992 pentru organizarea judecătorească, purta denumirea de tribunal de mare unitate.

Sub aspectul competenţei materiale şi personale, potrivit art. 26, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, tribunalul militar judecă următoarele tipuri de cauze penale:

1.     în primă instanţă:

a. Infracţiunile  prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe (de exemplu, infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3, 190, 197 alin. 2, 211 alin. 2 şi altele). Aceste infracţiuni sunt date în competenţa tribunalului militar teritorial, datorită gradului ridicat de pericol social şi complexităţii problemelor pe care le pot genera în rezolvarea lor.

2. Judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege.

  • Competenţa tribunalului

Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în pachetul atribuţiilor pe care le au instanţele judecătoreşti, se face deosebire între activitatea de „judecată” în care, apreciem noi, este rezolvat fondul cauzei şi activitatea de  „soluţionare” a unor probleme care nu vizează fondul cauzei. Aceasta este şi explicaţia pentru care la toate instanţele judecătoreşti din sistemul judiciar începând cu nivelul II, adică cu tribunalele, se prevede expres că, pe lângă activitatea de judecată, aceste instanţe (tribunalul, tribunalul militar teritorial, Curtea de Apel, Curtea Militară de Apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) au şi sarcina de a ” soluţiona” anumite probleme adiacente judecării propriu-zise a cauzelor penale.

Constituind a doua verigă în sistemul instanţelor judecătoreşti, tribunalul, care până la în anul 1992 purta denumirea de tribunal judeţean, are pe planul competenţei funcţionale o paletă de atribuţii, judecând:

  • în primă instanţă;
  • în apel;
  • în recurs;
  • soluţionează conflictele de competenţă care-i revin potrivit legii.

Potrivit art. 27 din Codul de procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.190/2005, tribunalul:

1. Judecă în primă instanţă:

a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177 (omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav şi pruncuciderea), 179 (determinarea sau înlesnirea  sinuciderii), 189 alin. 3-5 (lipsirea de libertate în mod ilegal), 197 alin. 3 (violul în formă calificată), 211 alin. 3 (tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei), 212 alin.3 (pirateria), art. 215 alin. 5 (înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave), art. 254 (luarea de mită), art. 255 (darea de mită), art. 257 (traficul de influenţă), art. 266

(arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă), art. 267 (supunerea la rele tratamente), art. 2671 (tortura), art. 268 (represiunea nedreaptă), art. 269 (evadarea), art. 270

(înlesnirea evadării), art. 2791 (nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materiale radioactive), art. 312 (traficul de stupefiante), art. 317

(propaganda naţionalist-şovină), precum şi infracţiunea de contrabandă dacă a avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive;

b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Intră în această categorie toate infracţiunile la care moartea persoanei s-a produs ca rezultat al praeterintenţiei. Sunt asemenea infracţiuni, cele prevăzute în art. 183 din C.pen. ( lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte), art. 197 alin. 3 C.pen. (violul care a avut ca urmare moartea persoanei), art. 211 alin. 3 ( tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei) etc.;

d) infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri;

e) infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar;

e1) infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială;

f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare – poliţiştii prevăzuţi în art. 14 alin. 2 pct. II din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului).

2. Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în primă instanţă;

3. Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în cazurile anume prevăzute de lege;

4. Soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

 

 

 

 

Competenţa tribunalului militar teritorial prevăzută de art. 28 din Codul de procedură penală.

Sub aspectul competenţei funcţionale, există simetrie între tribunalul militar teritorial şi tribunalul ale cărui atribuţii le-am expus mai sus. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 28 din C.p.p., aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 281 din 2003 şi Legea 356/2006, tribunalul militar teritorial judecă:

  • în primă instanţă;
  • în apel;
  • în recurs;
  • soluţionează conflictele de competenţă care-i revin potrivit legii.

În primă instanţă, tribunalul militar teritorial judecă:

a) infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a-e1 din Codul penal, săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv;

b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă, în ipotezele arătate mai sus, atât potrivit competenţei materiale şi celei personale, cât şi datorită întrepătrunderii între acestea în anumite cazuri. De exemplu, în cazul în care un ofiţer superior săvârşeşte o infracţiune, este judecat, potrivit competenţei personale, de către tribunalul militar teritorial. Această instanţă judecă datorită întrepătrunderii competenţei personale cu cea materială, bunăoară, infracţiunile de omor săvârşite de militari până la gradul de colonel inclusiv.

Tribunalul militar teritorial judecă numai potrivit competenţei materiale în cazul art. 28 pct. 1 lit. b, când este vorba de infracţiuni date expres prin lege în competenţa sa.

Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mul 2 ani;

Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare, în cazul contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

 Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.

Competenţa Curţii de Apel prevăzută de art. 281 din C.p.p.

Reintrodusă în sistemul instanţelor judecătoreşti în anul 1992, Curtea de Apel judecă, sub aspectul competenţei funcţionale, potrivit art. 281 din Codul de procedură penală:

  • în primă instanţă;
  • în apel;
  • în recurs;
  • soluţionează anumite conflicte de competenţă.

În primă instanţă, Curtea de Apel judecă:

a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 (infracţiunile contra siguranţei statului) şi anume: trădarea (art. 155 din C.pen.), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 156 din C.pen.), trădarea prin transmiterea de secrete (art. 157 din C.pen.), acţiunile duşmănoase contra statului (art. 158 din C.pen.), spionajul (art. 159 din C.pen.), atentatul care pune în pericol siguranţa statului (art. 160 din C. pen.), atentatul contra unei colectivităţi (art. 161 din C.pen.), subminarea puterii de stat ( art. 162 din C.pen.), actele de diversiune (art. 163 din C.pen.), subminarea economiei naţionale (art. 165 din C.pen.), propaganda în favoarea statului totalitar (art.166 C.pen.), acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 1661 C. pen.), complotul (art. 167 C.pen.), compromiterea unor interese de stat (art.168 C.pen.), comunicarea de informaţii false (art. 1681 C.pen.), divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului (art. 169 C.penal), nedenunţarea (art. 170 C.pen.), infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin (art. 171 din C.pen.), precum şi infracţiunile privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale.

De asemenea, această instanţă judecă pentru prima dată (în primă instanţă) conflictul de interese (art. 2531 C. pen.), infracţiunile contra siguranţei pe căile ferate când s-a produs o catastrofă (art. 273-276 C.pen.)  şi infracţiunile contra păcii şi omenirii: propaganda pentru război (art. 356 din C.pen.), genocidul ( art. 357 din C.pen.), tratamentele neomenoase (art. 358 din C.pen.), distrugerea unor obiective şi însuşirea unor bunuri (art. 359 din C.pen.), distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale (art. 360 din C.pen.) şi art. 361 din Codul penal.

Infracţiunile contra siguranţei statului şi infracţiunile contra păcii şi omenirii, sunt judecate în primă instanţă de către Curtea de Apel, potrivit competenţei sale materiale.

b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi[2];

c) abrogat;

d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare – poliţiştii prevăzuţi în art. 14 alin. 2 pct. I lit. e-j din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului).

Infracţiunile prevăzute la lit. b sunt judecate în primă instanţă de către Curtea de Apel, potrivit competenţei personale.

Ca instanţă de apel, Curtea de Apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de tribunal.

Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

 Soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa, ori între judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, aflate în circumscripţia Curţii.

Soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în străinătate.

Competenţa Curţii Militare de Apel prevăzută de art. 282 din C.p.p.

Sub aspectul competenţei funcţionale, această instanţă judecă:

  • în primă instanţă;
  • în apel;
  • în recurs;
  • soluţionează anumite conflicte de competenţă.

 

În primă instanţă, Curtea Militară de Apel judecă:

a) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute de Codul penal în art. 356-361, săvârşite de militari;

b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe;

c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

Ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale.

 Ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

 Soluţionează conflicte de competenţă ivite între tribunale militare teritoriale sau între tribunale militare şi tribunale militare teritoriale ori între tribunale militare din circumscripţia de competenţă a unor tribunale militare teritoriale diferite.

 

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prevăzută de art. 29 din Codul de procedură penală.

În noile reglementări procesual-penale Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se bucură de o atenţie deosebită, deoarece, pe lângă dispoziţiile Legii nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare şi ale Codului de procedură penală (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006), treptat, treptat, sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile referitoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prevăzute în art. 155 pct. 2 şi 4 din Constituţia României.

Din economia tuturor acestor reglementări, se decantează o competenţă funcţională deosebit de colorată, a acestei instanţe.

Mai întâi, notăm faptul că legiuitorul a subliniat foarte clar unele activităţi distincte care compun competenţa funcţională. În acest sens, este deosebită activitatea de judecată şi activitatea de a soluţiona anumite probleme, spunem noi, adiacente rezolvării propriu-zise a cauzelor penale.

În lumina celor arătate mai sus, sub aspectul competenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

  • în primă instanţă;
  • în recurs;
  • recursurile în interesul legii;

De asemenea, sub aspectul competenţei funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi:

  • conflictele de competenţăîn cazurile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa superioară comună;
    • cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
    • cererile de strămutare.

În primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;

b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;

c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului;

d) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;

e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membrii ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

e1) infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe şi de procurorii Departamentului Naţional Anticorupţie;

g) alte cauze date prin lege în competenţa sa (infracţiunile săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare – poliţiştii prevăzuţi în art. 14 alin. 2 pct. I lit. a-d din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului).

Făcând o privire generală asupra competenţei în primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se poate observa că aceasta nu are o competenţă materială determinată, cauzele penale ce îi sunt repartizate fiind eterogene, competenţa personală constituind criteriul avut în vedere de legiuitor. În ipoteza prevăzută de art. 29 lit. g, ar fi posibil ca anumite cauze penale, după natura sau gravitatea infracţiunilor, să fie date spre judecată în primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În literatura de specialitate, în această privinţă, s-a arătat că o astfel de dispoziţie (art. 29 lit. g) ar putea fi considerată un text de rezervă” pentru orice eventualitate în care ar fi necesară judecarea anumitor cauze de către instanţa supremă.

 

Ca instanţă de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi alte cazuri prevăzute de lege.

În cazurile menţionate mai sus, recursul se înfăţişează ca o cale ordinară de atac.

Curtea Supremă de Justiţie judecă şi recursuri care au natura unor căi extraordinare de atac, şi anume: recursurile în interesul legii;

  • recursurile în anulare.

Aşa cum arătam mai sus, ca o latură distinctă a competenţei sale funcţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care aceasta este instanţa superioară comună, precum şi:

a) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;

b) cererile de strămutare;

d) alte cazuri anume prevăzute de lege.

 

 

 

 

III – UNELE PROBLEME LEGATE DE COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

 

1. Indivizibilitatea, conexitatea şi disjungerea.

 

Pentru buna înfăptuire a justiţiei penale în anumite situaţii se impune ca organele judiciare să rezolve probleme ce exced competenţei lor normale, adică o prorogare de competenţă care poate interveni fie în faza de urmărire penală fie în faza judecăţii.

a) Indivizibilitatea – se referă la acele cauze penale care deşi privesc mai mulţi participanţi sau mai multe infracţiuni prin natura lor nu pot fi judecate şi soluţionate decât împreună.

Articolul 33 din Codul de procedură penală arată care sunt aceste cazuri:

– când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane;

– când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act;

– în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

b) Prin conexitate, înţelegem acea stare a două sau mai multe cauze penale, care impune reunirea lor spre a fi soluţionate împreună, atât în faza urmăririi penale cât şi în faza judecăţii.

Articolul 34 C.p.p. prevede competenţa, ca fiind determinată de conexitatea infracţiunilor în următoarele cazuri:

– când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc;

– când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o înţelegere prealabilă între infractori;

– când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni;

– când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

Prin conexarea cauzelor penale în cazurile arătate, adevărul va fi mai uşor aflat, iar toţi cei învinuiţi pentru comiterea infracţiunilor vor fi judecaţi împreună de aceeaşi instanţă.

c) Disjungerea, este acea activitate de urmărire şi judecare separată a cauzelor penale aflate în conexitate sau în indivizibilitate, baza legală – art. 38 din Codul de procedură penală.

Disjungerea presupune desfacerea unei cauze penale în mai multe cauze independente datorită unor factori şi situaţii care pot afecta, principiul operativităţii procesului penal. Cercetarea şi judecarea va avea loc pentru acele infracţiuni pentru care condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite, iar restul cauzelor disjunse vor fi soluţionate ulterior. Această măsură se dispune de organul de urmărire penală sau instanţă, în interesul unei bune soluţionări şi judecăţi a cauzei respective.

Exemplu: – unul din coautori la săvârşirea infracţiunii este arestat iar altul dispărut, fugit din ţară sau dat în urmărire generală.

Conform art. 36 din C.p.p. în cadrul procesului penal avem şi reunirea cauzelor care se hotărăşte de instanţa căreia îi revine competenţa de judecată potrivit regulilor de competenţă stabilite de art. 35 Cod procedură penală.

 

2. …

3. Declinarea de competenţă, conflictele de competenţă şi excepţiile de necompetenţă.

 

a) Declinarea de competenţă

Pentru respectarea întocmai a normelor de competenţă aşa cum a fost normată ea pentru fiecare organ judiciar, legea a prevăzut şi posibilitatea ca organul judiciar care constată că este necompetent de a rezolva o cauză penală, să o trimită organului competent.

Instituţia procedurală prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinarea competenţei şi este prevăzută de art. 42 din Codul de procedură penală.

Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare greşit sesizate cu privire la o infracţiune care nu este de competenţa acestora, se vor pronunţa printr-un referat cu propuneri de declinarea competenţei care va fi înaintat procurorului de supraveghere a activităţii de cercetare penală pentru a dispune.

Procurorul în cazul declinării competenţei, se pronunţă prin ordonanţă iar instanţele judecătoreşti prin hotărâre de declinare.

Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, organul judiciar căruia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de organul care s-a desesizat (art. 42 alin. 2 C.p.p.).

În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin (art. 42 alin. 3 C.p.p.).

Hotărârea instanţei de declinarea competenţei nu este supusă apelului şi nici recursului.

Declinarea competenţei poate interveni şi în situaţiile privind schimbarea încadrării juridice a faptei.

Exemplu: în cazul unor vătămări corporale care au pus în pericol viaţa persoanei, iniţial, fapta a fost de competenţa organului de cercetare penală al poliţiei judiciare, apoi s-a schimbat încadrarea juridică în tentativă de omor, infracţiune de competenţa exclusivă a procurorului pentru efectuarea urmăririi penală şi de competenţa tribunalului judeţean pentru judecare.

b) Conflictele de competenţă şi rezolvarea lor.

În desfăşurarea procesului penal, orice organ judiciar sesizat în vreun mod din cele prevăzute de lege cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, din oficiu, trebuie să-şi verifice competenţa încă din momentul sesizării.

Când două sau mai multe organe judiciare se consideră a fi competente asupra aceleiaşi cauze sau să-şi decline competenţa unul celuilalt, apar conflictele de competenţă care pot fi:

– conflict pozitiv de competenţă – există atunci când două sau mai multe organe judiciare se recunosc competente să soluţioneze cauza;

– conflict negativ de competenţă există atunci când două sau mai multe organe judiciare îşi declină reciproc competenţa;

Conflictele de competenţă în materie penală se pot ivi numai între organele judiciare care au aceeaşi competenţă; nu se pot ivi conflicte de competenţă între o instanţă judecătorească şi un organ de urmărire penală.

 

Conflictele de competenţă, conform dispoziţiilor art. 43 şi 45 C.p.p. se rezolvă astfel:

– când conflictul de competenţă se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, se rezolvă de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală;

– când conflictul de competenţă se iveşte între doi sau mai mulţi procurori se rezolvă de procurorul ierarhic comun al acestora;

– când conflictul de competenţă apare între două instanţe civile egale în grad acesta se rezolvă de instanţa ierarhic superioară comună acestora;

– când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă civilă şi una militară, acesta se rezolvă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De menţionat că, rezolvarea conflictelor de competenţă atunci când apar, se face prin regulatorul de competenţă de organul ierarhic superior şi de comun acord cu organele judiciare aflate în conflict.

Conflictele de competenţă fie ele pozitive sau negative atrag prelungirea nejustificată a rezolvării cauzei penale, aducând atingere astfel, principiului operativităţii procesului penal.

Ele sunt dăunătoare rezolvării în bune condiţii a activităţii de înfăptuire a justiţiei penale dar, în unele situaţii nu pot fi evitate.

c) Excepţiile de necompetenţă. Acestea sunt reglementate în art. 39 C.p.p. şi sunt modalităţi procesuale prin care părţile sau procurorul pot invoca lipsa de competenţă a unui organ judiciar şi au un regim procesual diferit în funcţie de felul competenţei puse în discuţie.

Astfel, excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti de condamnare rămasă definitivă (art. 39 alin. 2 C.p.p.).

Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.

Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror sau oricare dintre părţi, sau puse în discuţie din oficiu.


[1] I. Neagu – Tratat de procedură penală, Edit. ”PRO” Bucureşti, 1997, pag. 220

[2] Modificat prin Legea nr. 79/ 26.03.2007

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s