INFRACŢIUNILE CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

PROBLEME:

1. TRĂDAREA

2. TRĂDAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE

3. COMUNICAREA DE INFORMAŢII FALSE

4. DIVULGAREA SECRETULUI CARE PERICLITEAZĂ SIGURANŢA STATULUI

 

B I B L I O G R A F I E :

         

A.   ACTE NORMATIVE:

 

–         Constituţia României, revizuită  prin Legea nr.429/ 2003, publicată în M.O. nr. 767 din 31.10.2003;

–         Codul de procedură penală al României, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;

–         Legea nr. 302/28.06.2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală;

–         Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare;

–         Legea nr. 371/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Comunitare;

–         Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

–         Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române;

–         Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 357/2003 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;

–         Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei  Române, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr.161/19.04.2002 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Legea nr. 51/1995, cu modificările şi completările ulterioare, pentru organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat şi statutul profesiei de avocat, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Ordonanţa de urgenţă nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, cu modificările şi completările ulterioare;

–         Ordonanţa de urgenţă nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative;

–         Ordinul M.A.I. nr. 265/28.05.2002 privind organizarea activităţii de cercetare penală în cadrul Poliţiei şi Poliţiei de Frontieră;

–         Precizările nr. 1422195/10.02.2004 ale I.G.P.R. cu privire la modalităţile practice de aplicare a unor norme din „Ordinul comun” nr. 10/121/29.01.2004, privind înregistrarea şi circuitul dosarelor penale, precum şi evidenţa unitară a activităţii de urmărire penală;

–         Ordinul M.A.I. nr. 617/2003 privind desemnarea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare;

–         Dispoziţia I.G.P.R. nr. 27/2004 privind desemnarea ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare, poliţişti care îşi desfăşoară activitatea în cadrul formaţiunilor poliţiei de ordine publică, poliţiei rutiere şi poliţiei transporturi;

–         Dispoziţia I.G.P.R. nr. S/121/25.11.2002 pentru organizarea şi funcţionarea evidenţelor poliţiei, înregistrarea, prelucrarea şi centralizarea datelor statistice, referitoare la activitatea de prevenire, constatare şi cercetare a infracţiunilor şi a altor fapte antisociale;

–         Dispoziţia I.G.P.R. nr. S/124/2003 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de ordine publică în mediul urban;

–         Dispoziţia I.G.P.R. nr. 97/2006 privind activităţile desfăşurate în dosarele complexe de natură economico-financiară şi cele de corupţie;

–         Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10 decembrie 1948;

–         Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994 şi Protocoalele adiţionale nr. 1, 4, 6, 7, 9 şi 10 din 20 iunie 1994;

 

 

 

B. DOCTRINĂ:

 

–         G. Antoniu, op. cit., p. 163.

–         V. Dongoroz ş.a., op. cit., vol. III, p. 285;

–         O. Loghin Drept penal român – Editura Şansa SRL 1994

–         A Filipaş, op. cit., p. 57.

–         G. Antoniu, op. cit., vol. I, p. 164.

–         Vintilă Dongoroz şi col. – Explicaţii teoretice şi practice ale Codului de procedură penală, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti 1970, vol. I şi II;

–         N. Volonciu – Drept procesual penal, Edit. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1972;

–         N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Edit. “Paideia“, Bucureşti 1993, vol. I şi II;

–         Ion Neagu – Drept procesual penal, Edit. “Artprint“, Bucureşti 1994, vol. I şi II;

–         Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Edit. “PRO“, Bucureşti 1997;

–         Dan A. Constantinescu şi Ana M. Ungureanu – Management – Edit. Tehnică, Bucureşti, 1998, vol. I şi II;

–         Dan A. Constantinescu şi col. -Management Strategic – Colecţia Naţională, Bucureşti, 2000;

–         Costică Voicu şi Florin Sandu – Managementul Organizaţional în Domeniul Ordinii Publice, Edit. M.A.I., Bucureşti, 2001;

–         Costică Voicu şi Ştefan Prună – Managementul Poliţiei, Edit. Mediauno 2004, Bucureşti;

–         I. Târnoviceanu şi V. Dongoroz – Tratat de drept şi procedură penală, ed. a II-a, vol. IV, Bucureşti 1978;

–         Cesare Beccaria – Despre infracţiuni şi pedepse, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965;

–         M.I. Tratat de metodică criminalistică, Edit. Carpaţi, Craiova , 1994;

–         Academia de Poliţie – Probele şi mijloacele de probă Bucureşti, 1994;

–         Camil Suciu – Criminalistica – Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1972;

–         Emilian Stancu – Criminalistica – Edit. Actami, Bucureşti 1995, vol. I şi II;

–         V. Bercheşan – Metodologia investigării infracţiunilor, Edit. Paralela 45, Piteşti 2000;

–         Jenică Drăgan, Oancea Ioan şi Niculae Gheorghe – Îndrumar practic juridic în probleme de tehnică şi tactică criminalistică, Edit. M.A.I., Bucureşti, 2004;

–         Revista de „Drept penal Colecţie 2006-2009;

–         Revista “Dreptul“ – Colecţie 2006-2009.

CAPITOLUL I

INFRACŢIUNI CONTRA SIGURANŢEI STATULUI

Secţiunea I. Consideraţiuni generale privind infracţiunile contra siguranţei statului

Subsecţiunea I. Noţiuni introductive

Prima grupă de infracţiuni cu care încep reglementările penale în Partea specială a Codului penal român sunt infracţiunile contra siguranţei statului.

Explicarea şi interpretarea corectă a infracţiunilor contra siguranţei statului n-ar putea fi concepută decât în lumina prevederilor art. 1-3 din Constituţia României re­feritoare la statul român (art. 1), suveranitate (art. 2) şi teritoriu (art. 3), valori sociale funda­mentale a căror ocrotire este asigurată prin incriminarea şi sancţionarea fap­telor săvârşite contra siguranţei interioare şi exterioare a statului român.

În primele două alineate ale art. 1 din Constituţie se stipulează că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, iar „Forma de guvernământ a statului român este republica”. Ocrotirea acestor atribute ale statului este asigurată de legea penală prin incriminarea faptelor îndreptate contra siguranţei naţionale, de natură să aducă atingere fiinţei statului, suveranităţii şi independenţei, unităţii şi in­di­vi­zibilităţii sale. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Constituţie care prevăd că „Teritoriul României este inalienabil”, Codul penal incriminează şi sanc­ţionează orice faptă prin care s-ar încerca înstrăinarea ori abandonarea unor părţi din teritoriul ţării.

Statul de drept, ca organizare politică a societăţii, ansamblu al autorităţilor publice (legislativă, executivă, judecătorească) şi expresie a hotărârii majorităţii corpului elec­to­ral de a instaura un stat bazat pe supremaţia legii şi a ordinii de drept constituie va­loa­rea socială plasată pe cea mai înaltă treaptă de ierahizare, valoare de care depind toate celelalte valori ocrotite prin normele dreptului penal.

Schimbările structurale ce se produc în Europa acestui sfârşit de secol, dar mai ales evenimentele din sfera geo-politică în care se află şi ţara noastră, dovedesc din plin că orice modificare adusă structurilor politice, economice şi sociale ale statelor se repercutează inevitabil asupra celor mai importante valori: persoana umană, avutul privat şi public, activitatea organelor statului, autoritatea acestuia, ordinea şi liniştea publică, convieţuirea socială, capacitatea de apărare a ţării etc.

În măsura în care aceste transformări structurale, bazate pe lege şi justiţie vor contribui la consolidarea statului şi a ordinii de drept, valorile menţionate vor fi com­plet şi multilateral ocrotite.

Dimpotrivă, dacă se manifestă slăbiciuni şi tendinţe spre diminuarea capacităţii de organizare şi conducere a statului de drept, valorile la care ne-am referit vor fi tot mai slab protejate în raport cu anumite manifestări antisociale.

Creşterea fără precedent a criminalităţii în zilele noastre, în multe din statele Europei, dar şi din alte zone ale globului, este într-o măsură conside­rabilă deter­mi­na­tă şi de slăbirea unora din atributele şi componentele fundamentale ale statului de drept, de folosirea insuficientă a mijloacelor pe care sistemul democratic de condu­cere le oferă pentru consolidarea respectului faţă de lege şi ordinea de drept.

Concomitent cu stabilitatea internă a statului de drept, o cerinţă a vieţii contem­porane este şi asigurarea stabilităţii exterioare a statului.

O Casă comună a Europei, stabilitatea internaţională vor putea fi realizate doar în măsura în care vor fi respectate dezideratele tuturor statelor (mari, mijlocii sau mici), indiferent de puterea lor politică, economică sau militară. În acest sens, relevatoare sunt şi prevederile Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite care, în art. 55, prevede că sco­pul organizaţiei mondiale şi al relaţiilor internaţionale contemporane este de a se crea condiţii de stabilitate şi de bunăstare necesare unor relaţii paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectul principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor de a dispune de ele însele.

În măsura în care marile puteri vor urmări, pe diferite căi, să destabilizeze situaţia politică, economică, socială din diferite zone ale lumii, să intervină brutal în treburile interne ale unor ţări, să afecteze atributele fundamentale ale statelor din zona lor de influenţă, această situaţie va afecta siguranţa ţărilor respective, dar şi securitatea in­ter­naţională la nivel global. Aceste corelaţii demonstrează în egală măsură şi inter­ferenţa care există între diferitele ramuri ale dreptului, între dreptul internaţional şi dreptul penal, în primul rând, precum şi utilitatea preocupărilor ştiinţifice îndreptate spre fundamentarea şi întemeierea unor noi ramuri, cum ar fi dreptul interna­ţional penal[1].

Activitatea de prevenire şi combatere a infracţiunilor contra siguranţei statului ră­mâne însă un atribut exclusiv al fiecărui stat în parte, întrucât acesta cunoaşte cel mai bine care sunt necesităţile de consolidare a siguranţei interne şi externe, precum şi mo­dalităţile cele mai adecvate să asigure realizarea acestor obiective. Eventualele date şi informaţii din experienţa altor ţări în legătură cu soluţionarea acestor probleme n-ar putea fi folosite decât selectiv şi ţinând seama de specificul statului nostru, de parti­cularităţile etapei pe care o parcurgem.

Încercând să definim infracţiunile contra siguranţei statului, apreciem că acestea sunt constituite din acele fapte care sunt prevăzute de Codul penal sau de unele legi speciale, săvârşite cu vinovăţie, şi care sunt de natură să aducă atingere siguranţei interioare şi exterioare şi, prin aceasta, fiinţei statului, atributelor sale fundamentale: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea[2].

Cu toate că legislaţia penală nu a suferit modificări substanţiale, după decembrie 1989, putem afirma că, în prezent, în materia infracţiunilor contra siguranţei statului avem un cadru de reglementare care prezintă anumite particularităţi comparativ cu perioada anterioară.

În primul rând, prin decretul-lege nr. 12/1990, denumirea Titlului I din Partea specială a Codului penal a fost modificată din „Infracţiuni contra securităţii statului” în „Infracţiuni contra statului”. Prin acelaşi act normativ a fost abrogată infracţiunea de sabotaj prevăzută de art. 164 C. PEN., precum şi alin. (2) al art. 166 C. PEN., astfel încât în acest ultim articol a rămas reglementată numai propaganda cu caracter fascist (în favoarea statului totalitar).

Odată cu adoptarea Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, pe lângă infracţiunile cuprinse în Codul penal, de la art. 155-171, au mai fost incriminate un număr de alte trei fapte în cuprinsul articolelor 19, 20 şi 21 ale Legii nr. 51/1991, şi anume: infracţiunea de organizare de activităţi informative care peri­cli­tează siguranţa naţională, abuzul în serviciu de natură să pericliteze siguranţa na­ţională şi divulgarea de informaţii confidenţiale care periclitează siguranţa naţională.

Potrivit art. 56 din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Titlul I din Partea specială a Codului penal va fi denumit „Infracţiuni contra si­gu­ranţei statului”. În acelaşi timp, în respectivul titlu sunt prevăzute, în premieră, trei infracţiuni: propaganda în favoarea statului totalitar, acţiuni împotriva ordinii consti­tuţionale şi comunicarea de informaţii false.

 

Subsecţiunea a II-a. Aspecte comune

1. Obiectul juridic generic şi material al infracţiunilor contra
siguranţei statului

A. Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra siguranţei statului este re­pre­zentat de siguranţa naţională ca valoare socială fundamentală şi relaţiile sociale care se nasc şi evoluează în jurul şi în strânsă legătură cu respectiva valoare[3]. Această valoare socială este denumită, cel mai frecvent, în diversele coduri ale statelor de­mocratice din Europa sau din alte părţi ale lumii, prin expresia „siguranţa statului” sau „securitatea statului”.

Titlul I al Părţii speciale a Codului penal român, fiind intitulat „Infracţiuni contra si­gu­ranţei statului”, iar Legea nr. 51/1991, folosind denumirea de „siguranţa naţională a României”, considerăm că ambele titulaturi exprimă, în mod corespunzător, semni­fi­caţia acestei valori sociale. ­

a) Valoarea socială denumită „siguranţa naţională a României” ca obiect juridic al ocrotirii penale. Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 51/1991[4], prin „siguranţa na­ţiona­lă a României” se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate so­cială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional ro­mân, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, pre­cum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor funda­mentale ale cetăţenilor potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie.

Aşa cum am arătat în secţiunea privind dreptul comparat, concepte similare (si­gu­ranţă internă, siguranţă externă) stau la baza reglementării acestei materii şi în legis­laţiile altor state democratice, cu nuanţări şi elemente specifice fiecărei ţări.

Pentru asigurarea siguranţei statului este necesară cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe care pot aduce atingere valorilor sociale parte integrantă a conceptului de „siguranţă naţională” şi pe care legea penală tre­buie să le ocrotească. În acest sens, Legea nr. 51/1991 stipulează că sunt eva­luate ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României o serie de manifestări peri­culoase care fac obiectul incriminării în conţinutul infracţiunilor contra siguranţei na­ţiona­le din Titlul I al Părţii speciale a Codului penal sau în conţinutul altor infrac­ţiuni, cum sunt cele la regimul armelor, muniţiilor, materiilor explozive, radioactive, toxice, contrabanda cu acestea, atingerile grave ale drepturilor şi libertăţilor funda­mentale ale cetăţenilor români sau ale capacităţii de apărare, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională.

Ocrotirea acestor valori sociale dobândeşte o importanţă deosebită mai ales în condiţiile de instabilitate şi încordare, de puternică criză politică, economică şi so­cială, fenomene care s-au accentuat odată cu prăbuşirea regimurilor totalitare din Europa centrală şi de est. În acest context, apărarea şi asigurarea siguranţei statului reprezintă o îndatorire nu numai a organelor specializate, ci a tuturor cetăţenilor ţării.

Ca o dovadă a alinierii ţării noastre la reglementările internaţionale în materia drep­turilor omului, art. 5 din Legea nr. 51/1991 prevede că siguranţa naţională se realizează în conformitate cu legile în vigoare şi cu obligaţiile asumate de România prin convenţiile şi tratatele internaţionale ce au incidenţă în acest domeniu.

b) La unele infracţiuni contra siguranţei statului întâlnim şi un obiect juridic com­plex, dacă avem în vedere că, pe lângă siguranţa naţională, sunt vătămate şi alte relaţii sociale, cum sunt cele referitoare la viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau publică (art. 160 C. PEN.) sau a membrilor unei colectivităţi care sunt supuşi unei otrăviri în masă sau epidemii (art. 161 C. ­PEN.) ori relaţiile sociale privind proprietatea publică sau eco­nomia naţională (art. 163 şi art. 165 C. PEN.).

B. Obiectul material. Unele din infracţiunile contra siguranţei statului au şi un obiect material. Astfel, infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete are ca obiect material documentele care sunt transmise, procurate sau deţinute, infracţiunea de atentat care pune în pericol siguranţa naţională îşi concretizează obiectul material în corpul persoanei care este victima atentatului, iar actele de diversiune, într-o for­mulare mult mai largă, uzine, instalaţii industriale, maşini, căi de comunicaţii, mijloace de transport, mijloace de telecomunicaţii, construcţii, produse industriale sau agricole ori alte bunuri.

2. Subiecţii infracţiunilor

A. Subiect activ nemijlocit poate fi, de regulă, orice persoană responsabilă care îndeplineşte condiţiile generale ale subiectului infracţiunii. La unele infracţiuni, legea penală cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate: ­cetăţean român sau o per­soa­nă fără cetăţenie, domiciliată pe teritoriul statului român (în cazul infracţiunilor de trădare), cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe terito­riul statului român (acţiunile duşmănoase contra siguranţei statului şi spionajul) sau func­ţionar [la infracţiunea de divulgare în modalităţile prevăzute de art. 169 alin. (1)-(3) C. PEN.].

Infracţiunile contra siguranţei statului sunt susceptibile a fi săvârşite în oricare din formele participaţiei penale, cu menţiunea că la unele dintre ele există o pluralitate constituită de făptuitori (subminarea puterii de stat şi complotul).

B. Subiect pasiv al acestor infracţiuni este statul român, a cărui existenţă este pe­ri­clitată prin săvârşirea activităţilor incriminate de lege. La unele infracţiuni, cum sunt atentatul, actele de diversiune, divulgarea, vom întâlni şi un subiect pasiv se­cundar (persoana fizică sau juridică vătămată).

Unele infracţiuni contra statului se comit în anumite condiţii de loc sau îm­pre­ju­rare. Astfel, infracţiunea de propagandă în favoarea statului totalitar (art. 166 C. PEN.) trebuie să fie săvârşită în public, iar infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului (art. 156 C. PEN.) în împrejurările şi pe durata existenţei stării de război.

3. Latura obiectivă

Infracţiunile contra siguranţei statului, grupate în Titlul I al Părţii speciale a Codului penal sau cele cuprinse în Legea nr. 51/1991, au o mare diversitate de realizare pe plan obiectiv, fiind dificil să se stabilească unele elemente comune care ar putea fi evidenţiate într-o caracterizare generală a acestor infracţiuni.

A. Elementul material al acestor infracţiuni se prezintă, în cele mai multe cazuri, sub forma unei acţiuni. Deosebit de relevante sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1991, în care se arată că reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României următoarele activităţi:

a) planurile şi acţiunile care vizează suprimarea sau ştirbirea suveranităţii, unităţii, independenţei sau indivizibilităţii statului român;

b) acţiunile care au ca scop direct sau indirect, provocarea de război contra ţării sau de război civil, înlesnirea ocupaţiei militare străine, aservirea faţă de o putere străină ori ajutorarea unei puteri sau organizaţii străine de a săvârşi oricare din aceste fapte;

c) trădarea prin ajutarea inamicului;

d) acţiunile armate sau orice alte acţiuni evidente care urmăresc slăbirea puterii de stat;

e) spionajul, transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, procurarea ori deţinerea ilegală de documente sau date secrete de stat, în vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor aces­tora sau în orice alt scop neautorizat de lege, precum şi divulgarea secretelor de stat sau neglijenţa în păstrarea acestora;

f) subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, de­gra­dare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale;

g) acţiunile prin care se atentează la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea per­soanelor care îndeplinesc funcţii importante în stat ori a reprezentanţilor altor state sau ai organizaţiilor internaţionale, a căror protecţie trebuie să fie asigurată pe timpul şederii în România, potrivit legii, tratatelor şi convenţiilor încheiate, precum şi practicii internaţionale.

h) iniţierea, organizarea, săvârşirea sau sprijinirea în orice mod a acţiunilor to­ta­li­ta­riste sau extremiste de sorginte comunistă, fascistă, legionară sau de orice altă na­tură, rasiste, antisemite, revizioniste, separatiste care pot pune în pericol, sub orice formă, unitatea şi integritatea teritorială a României, precum şi incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

i) actele teroriste, precum şi iniţierea sau sprijinirea în orice mod a oricăror activităţi al căror scop îl constituie săvârşirea de asemenea fapte;

j) atentatele contra unei colectivităţi, săvârşite prin orice mijloace;

k) sustragerea de armament, muniţie, materii explozive sau radioactive, toxice sau biologice din unităţile autorizate să le deţină, contrabanda cu acestea, producerea, de­ţinerea, înstrăinarea, transportul sau folosirea lor în alte condiţii decât cele pre­vă­zute de lege, precum şi portul de armament sau muniţie fără drept, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa naţională;

l) iniţierea sau constituirea de organizaţii sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfăşurării vreuneia din activităţile enumerate anterior, precum şi desfăşurarea în secret de asemenea activităţi de către organizaţii sau grupări constituite potrivit legii.

Ameninţările la adresa siguranţei statului exclud cu desăvârşire acele activităţi care reprezintă în conţinutul lor apărarea unei cauze legitime, exprimarea liberă a opi­niilor politice, manifestarea unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios, ori de altă natură, acestea constituind drepturi garantate prin Constituţie sau legi.

Activităţile menţionate în Legea siguranţei naţionale a României se regăsesc incri­minate, după cum am arătat, în conţinutul celor mai multe din infracţiunile contra si­guranţei statului, precum şi în conţinutul altor categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă prin acestea se pune în pericol siguranţa statului. Cât priveşte grupa infracţiunilor cuprinse în Titlul I al Părţii speciale, unele din acestea au, prin prisma ele­mentului material al laturii obiective, modalităţi alternative de realizare, cum sunt: trădarea prin ajutarea inamicului, trădarea prin transmitere de secrete, spionajul, atentatul contra unei colectivităţi, actele de diversiune sau complotul.

O singură infracţiune, şi anume nedenunţarea, se săvârşeşte numai prin inac­ţiu­ne. În cazul altor infracţiuni, elementul material poate avea un caracter mixt, în sensul că se pot săvârşi atât printr-o acţiune, cât şi prin inacţiune, cum este cazul atentatului care pune în pericol siguranţa naţională sau infracţiunilor contra reprezentantului unui stat străin.

Cele mai multe din infracţiunile contra siguranţei statului sunt condiţionate, sub as­pectul elementului material, de existenţa unei cerinţe esenţiale, în lipsa căreia fapta ar putea căpăta o altă încadrare juridică[5]. Cerinţa esenţială o găsim formulată prin expresia „de natură să aducă în orice mod atingere siguranţei naţionale” sau ex­pri­mări similare, cum ar fi: „de natură să slăbească puterea de stat”, „de natură a com­pro­mite interesele de stat” sau „de natură să submineze economia naţională”.

B. Urmarea imediată. Unele din infracţiunile contra siguranţei statului cuprind în conţinutul lor descrierea unui rezultat distinct de acţiune şi determinat de aceasta (exemplu: art. 161, art. 163, art. 168 C. PEN.); alte infracţiuni nu cuprind o asemenea cerinţă, fiind suficientă existenţa acţiunii (inacţiunii). Fie că rezultatul se înfăţişează ca o modificare efectivă a obiectului material, fie că ar consta în simpla acţiune, sub toate aceste forme fapta săvârşită trebuie să pună în pericol siguranţa naţională, în sensul că prin comiterea faptelor, indiferent dacă s-a realizat sau nu finalitatea urmărită de făptuitor, să se fi pus în pericol valoarea socială ocrotită de lege.

În cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, în conţinutul cărora există cerinţa unui rezultat, trebuie să se stabilească existenţa legăturii de cauzalitate între acţiune şi rezultat. Dacă această cerinţă nu este cuprinsă în conţinutul infracţiunii, legătura de cauzalitate va decurge din însăşi săvârşirea faptei.

4. Latura subiectivă

Latura subiectivă a infracţiunilor contra siguranţei statului este formată dintr-un complex de procese psihice care stau la baza activităţii desfăşurate de făptuitor, oglin­dind atitudinea sa faţă de urmările survenite.

A. Forma de vinovăţie cu care se comit, cel mai adesea, aceste infracţiuni este in­tenţia, directă sau indirectă. La infracţiunile la care legea precizează, în mod ex­pres, scopul (în sensul de finalitate care se situează în afara infracţiunii) cu care s-au să­vârşit acestea (de exemplu, trădarea, prevăzută de art. 155 C. PEN.) forma de vi­no­vă­ţie va fi intenţia directă calificată prin scop. Din culpă pot fi săvârşite doar infrac­ţiunile de nedenunţare (art. 170 C. PEN.), deoarece în acest caz se aplică re­gulile din art. 19 alin. final C. PEN. şi infracţiunile contra reprezentantului unui stat străin (art. 171 C. PEN.).

B. Mobilul infracţiunilor contra siguranţei statului poate fi, de la caz la caz, ura îm­po­triva României, a intereselor sale naţionale, răzbunarea, avariţia, parvenirea etc. Mo­bilul nu este cerut de lege pentru existenţa acestor infracţiuni, însă identificarea şi probarea lui are o importanţă deosebită în procesul de individualizare a răspunderii pe­nale, cât şi pentru luarea unor măsuri de siguranţă sau a altor măsuri de pre­ve­nire[6].

C. Scopul cu care se comit aceste infracţiuni poate să fie explicit prevăzut de lege, ca o cerinţă esenţială a laturii subiective a infracţiunii (de exemplu art. 155
C. PEN.) sau poate să apară ca o cerinţă esenţială a laturii obiective, în fiecare din aceste ipoteze consecinţele fiind diferite[7]. Chiar şi atunci când scopul nu este stipulat expres în textul de lege, el trebuie stabilit, deoarece aceasta poate să influenţeze în­ca­drarea juridică a faptei ca infracţiune contra siguranţei statului ori ar putea fi luat în considerare la individualizarea pedepsei.

5. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Din punct de vedere al formelor, infracţiunile contra siguranţei statului, săvârşindu-se, de regulă, prin acţiune, pot parcurge toate etapele activităţii infrac­ţionale intenţionate, începând cu actele pregătitoare (când sunt asimilate actelor de executare), tentativa şi încheind cu infracţiunea consumată-epuizată.

Potrivit prevederilor art. 173 alin. (1) şi (2) C. PEN., atât tentativa, cât şi anumite acte pregătitoare, prin asimilarea cu actele de executare, la infracţiunile contra sigu­ranţei statului se pedepsesc. Unele infracţiuni, datorită conţinutului lor specific, nu pot avea acte pregătitoare (trădarea, prevăzută de art. 155 C. PEN.) sau tentativă (cele două infracţiuni de atentat reglementate de art. 160 şi art. 161 C. PEN.).

B. Modalităţi. În conţinutul unora din infracţiunile contra siguranţei statului vom întâlni modalităţi alternative de executare a activităţii infracţionale. Astfel, în cazul trădării prin transmitere de secrete, al actelor de diversiune, al complotului, activitatea infracţională poate îmbrăca forme diferite de realizare a elementului material, exe­cutarea oricăreia dintre acestea putând constitui elementul material al infracţiunii.

C. Sancţiuni. Luând în considerare pericolul social deosebit al infracţiunilor contra siguranţei statului, Codul penal şi Legea nr. 51/1991 prevăd un regim sancţionator mai sever, în raport cu alte infracţiuni. Ca pedepse principale sunt prevăzute deten­ţiunea pe viaţă alternativ cu închisoarea între limite relativ ridicate. Ca pedeapsă complimentară se prevede, la majoritatea infracţiunilor, interzicerea unor drepturi[8].

Prin prisma sancţionării, trebuie evidenţiate şi prevederile art. 173 alin. (3) C. PEN., în care se stipulează că „tăinuirea şi favorizarea privitoare la infracţiunile contra sigu­ran­ţei statului se pedepsesc”. Este pedepsită inclusiv tăinuirea sau favorizarea să­vâr­şită de soţ sau de o rudă apropiată, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155-163, 165, 1661 şi art. 167 C. PEN., cu menţiunea că în această situaţie limitele pedepsei se reduc la jumătate.

În art. 172 C. PEN. sunt prevăzute unele cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei. Astfel, se precizează că participantul la infracţiunile contra siguranţei sta­tu­lui nu se pedepseşte dacă denunţă în timp util săvârşirea infracţiunii, astfel încât să fie împiedicată consumarea infracţiunii, precum şi în cazul în care participantul a împie­dicat el însuşi consumarea infracţiunii şi apoi a denunţat-o. În alin. (2) al art. 172 C. PEN., este stipulată şi o cauză de reducere a pedepsei care îşi produce efectele, prin reducerea limitelor pedepsei la jumătate în cazul participanţilor la infracţiunile contra siguranţei statului care, după începerea urmăririi penale ori după descoperirea infractorilor, înlesnesc arestarea acestora.

6. Aspecte procesuale

Competenţa organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti în materia infracţiunilor contra siguranţei statului a suferit mutaţii importante în perioada ulte­rioară anului 1989.

Urmărirea penală, în cazul infracţiunilor contra siguranţei statului, prevăzute de art. 155-171, se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, potrivit pre­vede­ri­lor art. 209 alin. (3) C. proc. PEN.[9] În acelaşi timp, art. 22 din Legea nr. 15/1991 pri­vind siguranţa naţională precizează că urmărirea penală a infracţiunilor contra siguranţei naţionale ce sunt prevăzute în respectiva lege, se efectuează de către organele procuraturii[10].

În această ordine de idei sunt relevante şi prevederile Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii care, în art. 11, prevede că verificările efectuate de cadrele desemnate din S.R.I. se consemnează în acte de constatare care, întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, pot constitui mijloace de probă.

Legea nr. 14/1992 prevede că, în situaţia constatării unei infracţiuni flagrante la re­gimul siguranţei naţionale, a unui atentat sau act terorist ori a unei tentative sau a unor acte pregătitoare (asimilate tentativei) la asemenea infracţiuni, cadrele S.R.I. pot reţine pe făptuitor, predându-l organelor judiciare competente. De asemenea, orga­nele judiciare pot solicita sprijinul cadrelor anume desemnate din S.R.I. în realizarea unor activităţi de cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională.

Urmărirea penală a infracţiunilor contra siguranţei statului va fi efectuată de pro­curori militari, în cazul când faptele respective sunt săvârşite de militari sau atunci când sunt săvârşite în legătură cu serviciul de către salariaţii civili din Ministerul Apărării Naţionale, din Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, din Di­recţia Generală a Penitenciarelor a Ministerului de Justiţie, Serviciul de Informaţii Ex­terne, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi din Serviciul de Protecţie şi Pază.

Cât priveşte competenţa de judecată a infracţiunilor contra siguranţei statului, aceasta aparţine, în primă instanţă, potrivit prevederilor art. 281 C. proc. PEN., Curţii de Apel sau, după caz, Curţii Militare de Apel (art. 282 C. proc. PEN.)[11]. Potrivit actua­lelor reglementări procedurale, infracţiunile respective parcurg în judecarea lor doar două grade de jurisdicţie, putând fi atacate doar cu recurs, a cărui soluţionare este de competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art. 29 pct. 2 lit. a C. proc. PEN.).

 

 

Secţiunea a II-a. Infracţiunile contra siguranţei statului în special

TRĂDAREA

 

În Codul penal sunt prevăzute trei infracţiuni care exprimă, sub diverse aspecte, neloialitatea şi infidelitatea faţă de propria ţară: trădarea (art. 155 C. PEN.), trădarea prin ajutarea inamicului (art. 156 C. PEN.) şi trădarea prin transmitere de secrete  (art. 157 C. PEN.).

 

 

 

1. Conţinutul legal

Infracţiunea de trădare prevăzută de art. 155 C. PEN. constă în fapta persoanei, cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie domiciliată pe teritoriul ţării, de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora, în scopul de a su­pri­­ma sau ştirbi unitatea si indivizibilitatea, suveranitatea sau indepen­denţa statului, prin acţiuni de provocare de război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine ori de subminare economică sau politică a statului ori de aservire faţă de o pu­­tere străină sau de ajutare a unei puteri străine pentru desfă­şurarea unei activităţi duşmănoase împotriva siguranţei statului.

2. Condiţii preexistente

Infracţiunea de trădare presupune, ca orice infracţiune, anumite elemente preexis­tente şi anume: obiectul şi subiecţii infracţiunii.

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic generic este identic pentru toate infrac­ţiunile contra statului.

b) Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale ce privesc unitatea, indivizibilitatea, suveranita­tea şi independenţa statului, valori sociale fundamentale ce garantează viabilitatea şi existenţa statului.

B. Subiecţii infracţiunii.

 a) Subiectul activ al trădării este calificat, în sensul că acesta trebuie să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie domiciliată pe te­ri­toriul statului român. Această calitate cerută de lege trebuie să existe la data să­vârşirii infracţiunii. În măsura în care făptuitorul nu îndeplineşte această cerinţă a subiectului activ pentru a exista infracţiunea de trădare prevăzută în art. 155 C. PEN., fapta va fi încadrată în art. 158 C. PEN. (acţiuni duşmănoase contra statului).

Infracţiunea de trădare poate fi săvârşită atât de un autor unic, cât şi în parti­cipaţie, sub toate formele acesteia.

b) Subiect pasiv al infracţiunii este statul român.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Infracţiunea de trădare se realizează, sub aspectul ele­men­tului material, prin acţiunea făptuitorului de a intra în legătură cu o putere sau o or­ganizaţie străină ori cu agenţi ai acestora.

Intrarea în legătură presupune stabilirea unui contact cu unul din factorii enu­me­raţi în textul de lege: putere sau organizaţie străină ori agenţi ai acestora. Nu are relevanţă din iniţiativa cui s-a realizat legătura. Intrarea în legătură se poate realiza prin contact personal sau prin utilizarea altor metode: în scris, prin mijloace de tele­co­mu­nicaţii, prin intermediul altei persoane etc. Pentru calificarea faptei nu interesează locul unde s-a realizat legătura (în ţară sau în străinătate), dacă aceasta a fost anticipată sau ocazională ori cât timp a durat întâlnirea sau contactul propriu-zis.

Intrarea în legătură este un act bilateral în care sunt implicate cel puţin două părţi, respectiv făptuitorul şi unul din cei trei factori: putere străină, organizaţie străină sau agenţi ai acestora.

Prin „putere străină” înţelegem, în primul rând, un stat străin, dar şi o formaţiune statală străină, indiferent de faptul dacă aceasta a dobândit sau nu recunoaştere internaţională.

„Organizaţie străină”, în accepţiunea art. 155 C. PEN., poate fi orice grup străin constituit sub formă de asociaţie, mişcare, partid, uniune, societate, fundaţie etc., indiferent dacă aceasta are caracter naţional sau internaţional, dacă este sau nu recunoscută oficial.

„Agent” al unei puteri sau organizaţii străine este acea persoană care lucrează pentru o putere sau organizaţie străină, indiferent în ce calitate (reprezentant diplo­matic, consular, comercial, reprezentant, trimis special, mediator, împuternicit etc.) şi indiferent dacă este sau nu cetăţean al statului respectiv, al organizaţiei străine, dacă este sau nu remunerat pentru activitatea sa.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa statului, pentru unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea, indepen­denţa acestuia.

c) Fiind infracţiune de pericol, raportul de cauzalitate în cazul trădării rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infrac­ţiune este intenţia directă, calificată prin scop, deoarece legea cere, pentru existenţa infracţiunii, ca făptuitorul să urmărească un scop bine precizat: suprimarea sau ştirbirea unităţii, suveranităţii sau independenţei statului.

Prin „suprimare” se înţelege distrugerea, nimicirea, anihilarea sau înce­tarea exis­ten­ţei componentelor, atributelor fundamentale ale siguranţei naţio­nale, de care de­pin­de însăşi existenţa acesteia.

„Ştirbirea” presupune diminuarea, limitarea, îngrădirea suveranităţii, indepen­den­ţei sau unităţii statului, cum ar fi situaţia în care s-ar dezmembra o parte din teritoriul ţării.

Realizarea scopului urmărit de făptuitor prin intrarea sa în legătură cu puterea, organizaţia străină sau agenţii acestora trebuie să privească anumite acţiuni expres prevăzute de lege, şi anume: provocarea de război contra ţării, înlesnirea ocupaţiei militare străine, subminarea economică sau politică a statului, aservirea faţă de o pu­te­re străină, ajutarea unei puteri străine pentru desfăşurarea unei activităţi duş­mă­noase împotriva statului.

4. Forme. Sancţiuni

A. Forme. Infracţiunea de trădare se poate săvârşi atât sub forma actelor pre­gătitoare (care sunt asimilate tentativei), cât şi a tentativei, care sunt pedepsite potri­vit prevederilor art. 173 alin. (1) şi (2) C. PEN.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care făptuitorul intră în legătură cu o putere, organizaţie străină ori cu agenţi ai acestora; în acest moment, se con­turează starea de pericol pentru siguranţa statului, fără a fi necesar să se realizeze şi urmările preconizate concomitent cu intrarea în legătură.

B. Sancţiuni. Pedeapsa principală prevăzută pentru această infracţiune este de­ten­ţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. Dacă în procesul de indi­vidualizare a răspunderii penale instanţa va aplica pedeapsa închisorii, ca pedeap­să complimentară va trebui să dispună şi interzicerea unor drepturi.

 

TRĂDAREA PRIN TRANSMITERE DE SECRETE

1. Conţinutul legal

Articolul 157 C. PEN. incriminează trădarea prin transmitere de secrete. Această infracţiune constă în transmiterea secretelor de stat unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, precum şi procurarea de documente sau date ce cons­tituie secrete de stat ori deţinerea de asemenea documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, săvârşite de un cetăţean român sau de o persoană fără cetă­ţe­nie domiciliată pe teritoriul statului român.

Constituie, de asemenea, infracţiune, potrivit art. 157 alin. (2) C. PEN., săvârşirea ace­­­­lo­raşi fapte, dacă privesc alte documente sau date care, prin caracterul şi impor­tanţa lor, fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic generic este comun tuturor infracţiunilor contra siguranţei statului.

b) Obiectul juridic special al infracţiunii de trădare prin transmitere de secrete este format din ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului şi a căror apărare este asigurată prin stricta păstrare a secretului de stat.

Potrivit art. 150 alin. (1) C. PEN., prin secrete de stat, în sens penal, se înţeleg do­cumentele şi datele care prezintă, în mod vădit, acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului. Din această formulare re­zultă că există date sau documente care prezintă caracter secret în mod vădit, prin ele însele, cum sunt, spre exemplu, cele ce privesc apăra­rea teritoriului României, sistemele de fortificaţie şi apărarea radar şi de coastă, cele ce se referă la activitatea unităţilor economice care lucrează pentru apărarea ţării ori datele care privesc volumul şi calitatea lucrărilor de exploatare a bogăţiilor naţionale ş.a.

În cazul altor date şi documente, caracterul secret nu este foarte evident. Aces­tea pot deveni secrete de stat numai dacă sunt declarate sau calificate astfel prin hotărâre a Guvernului.

În ipoteza prevăzută de alin. (2) al art. 157 C. PEN., răspunderea făptuito­rului este atenuată, dacă este vorba de documente sau date care, deşi nu conţin secrete de stat, prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta să pericliteze siguranţa statului (variantă atenuată).

c) Acţiunea incriminată poate avea şi un obiect material, atunci când se exercită asupra unui document care a fost transmis ori procurat sau deţinut în vederea trans­miterii către o putere sau organizaţie străină sau agenţilor acestora. Pentru existenţa obiectului material este irelevantă forma de prezentare a documentului: original, co­pie, reproducere integrală sau în parte (ca fragmente sau extrase). De asemenea, nu prezintă importanţă dacă, prin conţinutul lor, aceste date sau documente sunt exacte, incomplete, eronate sau chiar false.

B. Subiecţii infracţiunii. Atât subiectul activ, cât şi cel pasiv prezintă aceleaşi caracteristici cu cele pe care le-am analizat la infracţiunea de trădare prevăzută în art. 155 C. PEN. O deosebire există numai în cazul deţinerii de documente secrete în scopul transmiterii lor: în acest caz, subiectul trebuie să aibă în plus calitatea de persoană în ale cărei atribuţii nu intră deţinerea acestor documente.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al acestei infracţiuni constă în săvâr­şi­rea uneia dintre următoarele acţiuni alternative: transmiterea, procurarea sau deţi­ne­rea de către cei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii, a unor documente sau date din cele prevăzute de lege.

„Transmiterea” constă în predarea, înmânarea, încredinţarea sau expedierea de către făptuitor a documentelor sau datelor pe care le are asupra sa către o putere ori organizaţie străină sau agenţi ai acestora. Nu are relevanţă faptul că transmiterea s-a făcut în scris sau verbal, direct sau indirect ori dacă cel care le-a primit le-a folosit sau nu împotriva României, după cum nu are importanţă că transmiterea s-a efectuat în ţară sau străinătate.

„Procurarea” de documente sau date, în scopul transmiterii, priveşte situaţia când subiectul activ nu are asupra sa documentele sau datele pe care doreşte să le transmită şi, ca atare, el trebuie „să procure” aceste date, documente. Aceasta se poate realiza prin diferite mijloace: sustragerea, pătrunderea prin fraudă în locuri in­terzise, folosirea de calităţi mincinoase etc. Legea prevede în mod expres condiţia ca procurarea documentelor sau datelor să se facă în scopul transmiterii către pute­rea sau organizaţia străină ori agenţii acestora (în acest context scopul constituie o ce­rinţă a elementului material al laturii obiective a infracţiunii şi nu o cerinţă a laturii subiective).

„Deţinerea” de documente de către acei care nu au calitatea de a le cunoaşte, în scopul transmiterii lor, presupune executarea acţiunii de a poseda şi păstra docu­men­tele menţionate în scopul transmiterii lor. Din punct de vedere al calificării faptei nu prezintă importanţă dacă este vorba de un singur document sau mai multe, precum şi modul cum au ajuns documentele în mâna făptuitorului, fiind însă obli­gatoriu ca el să nu aibă calitatea de a le cunoaşte, deci să nu aparţină sectorului său de activitate.

b) În ce priveşte urmarea imediată, legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unui rezultat distinct de acţiunea incriminată (infracţiunea va subzista chiar dacă datele, documentele n-ar fi ajuns la agentul străin, deoarece un asemenea rezultat nu este descris în lege; pe de altă parte, dacă datele sau documentele nu au ajuns la agentul străin va exista întotdeauna o faptă de procurare de date sau documente ori de deţinere de documente în scopul transmiterii şi care sunt incri­minate fără să existe cerinţa unui rezultat nemijlocit, ca modalităţi normative dis­tinc­te). Acţiunea de transmitere de date sau documente secrete, în oricare din modali­tăţile incriminate, aduce atingere valorilor sociale ocrotite de lege, prin simpla sa con­sumare.

c) În raport cu urmarea imediată analizată mai înainte şi care constă în simpla acţiune, nu se pune nici problema legăturii de cauzalitate între faptă şi rezultat.

B. Latura subiectivă. Trădarea prin transmitere de secrete se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aşa cum am precizat mai înainte, termenul „scop” pe care-l foloseşte art. 157 C. PEN., având semnificaţia destinaţiei obiective a acţiunii şi nu de finalitate subiectivă urmărită de făptuitor, acesta va constitui o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii şi nu va influenţa forma de vinovăţie (intenţia) şi modalităţile acesteia (intenţia directă sau indirectă).

 

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Infracţiunea poate îmbrăca atât forma actelor pregătitoare asimilate tentativei, cât şi a tentativei, care sunt pedepsite. Fiind o infracţiune cu modalităţi alternative de executare (transmitere, procurare, deţinere), precum şi cu o variantă atenuată, ea se va consuma în momentul producerii urmării imediate arătate de lege, care cuprinde o cerinţă, sub acest aspect, în conţinutul incriminării.

B. Sancţiuni. Pentru faptele prevăzute în art. 157 alin. (1) C. PEN., pedeapsa este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drep­turi, iar în cazul alin. (2) al aceluiaşi articol (varianta atenuată), pedeapsa este închi­soarea de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

 

COMUNICAREA DE INFORMAŢII FALSE

1. Conţinutul legal

Potrivit prevederilor Legii nr. 140/1996 în Codul penal a fost introdus art. 1681, având ca denumire marginală a infracţiunii „Comunicarea de informaţii false”, cu următorul conţinut: „Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului ori relaţiilor internaţionale ale României”.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic generic este identic cu cel al celorlalte infracţiuni îndreptate împotriva siguranţei statului.

b) Obiectul juridic special al in­fracţiunii de comunicare de informaţii false este for­mat din ansamblul relaţiilor sociale care privesc siguranţa statului şi relaţiile inter­na­ţio­nale ale României, relaţii a căror apărare este asigurată în măsura în care nu se pro­duc activităţi de colportare de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsi­ficate.

c) Acţiunea incriminată în textul art. 1681 C. PEN. poate avea şi un obiect material atunci când ea priveşte un document care a fost supus unei operaţiuni de falsificare.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. Legea de modificare şi completare a Codului penal nu prevede nici o calitate specială care să fie întrunită în persoana subiectului activ. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale. Într-o accepţiune mai largă, persoanele care săvârşesc aceste activităţi infracţionale sunt „colportori”, răspânditori de ştiri, date, informaţii ori de documente care sunt nereale.

b) Subiect pasiv principal al infracţiunii este statul. Infracţiunea de comunicare de informaţii false poate avea şi un subiect pasiv secundar, în măsura în care ea afec­tează în mod concret un organ al statului, făcând parte din una dintre cele trei puteri, cum ar fi, spre exemplu: Parlamentul României, Curtea Supremă de Justiţie, Minis­te­rul Afacerilor Externe etc.

Nu sunt făcute precizări speciale referitoare la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Sub aspectul elementului material, infracţiunea se poate săvârşi prin una din următoarele acţiuni alternative: comunicarea sau răspândirea de ştiri, date sau informaţii false ori documente falsificate.

„Comunicarea” constă în prezentarea, informarea, înştiinţarea uneia sau mai mul­tor persoane asupra conţinutului anumitor date, informaţii sau documente. „Răs­pân­di­rea” este acţiunea prin care sunt împrăştiate, difuzate, propagate ştiri, date, informaţii cu dorinţa ca acestea să ajungă la cunoştinţa publicului.

b) În ambele modalităţi normative, atât în cazul comunicării, cât şi al răspândirii este necesar să fie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume, activităţile întreprinse de făptuitor să fie de natură să aducă atingere siguranţei statului ori relaţiilor inter­na­ţio­na­le ale României. Această cerinţă va fi îndeplinită în măsura în care prin importanţa şi semnificaţia ştirilor, datelor, informaţiilor sau documentelor ori prin amploarea pe care a căpătat-o în mod concret operaţiunea de comunicare, de răspândire sau prin reacţiile produse pe plan intern şi internaţional, aceasta s-a repercutat în mod real şi efectiv asupra stabilităţii interne a statului sau a relaţiilor internaţionale ale acestuia.

O altă cerinţă este aceea ca ştirile, datele sau informaţiile să fie false, iar docu­mentele falsificate. Aceasta presupune că ştirile, datele sau informaţiile nu corespund realităţii, iar documentele au suferit o operaţie de denaturare a conţinutului lor prin contrafacere sau alterare.

c) Urmarea imediată constă în executarea uneia din activităţile menţionate şi în producerea în acest fel a unei stări de pericol pentru siguranţa statului ori pentru relaţiile internaţionale ale României.

d) Deoarece în conţinutul infracţiunii nu este cerut un rezultat distinct de acţiunile care sunt incriminate, nu se impune stabilirea legăturii de cauzalitate.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de comunicare de informaţii false poate fi să­vâr­şită din punct de vedere subiectiv, atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. În măsura în care fapta s-ar săvârşi din culpă, nu se mai realizează conţinutul acestei infracţiuni.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Infracţiunea de comunicare de informaţii false fiind o infracţiune comi­sivă intenţionată, poate îmbrăca atât forma actelor pregătitoare, cât şi a tentativei, doar cea de-a doua fiind însă pedepsită potrivit prevederilor art. 173 alin. (1) C. PEN. Infracţiunea se consumă în momentul în care a fost săvârşită una din acţiunile incri­minate (comunicarea sau răspândirea) şi în măsura în care fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului ori relaţiilor internaţionale ale României.

B. Modalităţi. Infracţiunea prezintă două modalităţi alternative: comunicarea şi răspândirea, consumându-se prin executarea oricăreia dintre ele. Fiecare modalitate normativă este pretabilă a fi realizată printr-o diversitate de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni. Comunicarea de informaţii false se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

 

DIVULGAREA SECRETULUI CARE PERICLITEAZĂ SIGURANŢA STATULUI

1. Conţinutul legal

Infracţiunea este prevăzută în art. 169 C. PEN. şi constă în divulgarea unor docu­mente sau a unor date care constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului [alin. (1) – varianta simplă].

De asemenea, este incriminată şi deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului [alin. (2) – variantă atenuată], precum şi deţinerea în afara înda­toririlor de serviciu a altor documente în vederea divulgării, dacă fapta este de natură să pună în pericol siguranţa statului [alin. (3) – variantă atenuată].

Faptele prevăzute în alin. (1)-(3) sunt pedepsite şi atunci când sunt săvârşite de orice altă persoană.

 

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic generic este identic cu cel al celorlalte infracţiuni din acest titlu.

b) Obiectul juridic special al infracţiunii este constituit din relaţiile sociale refe­ritoare la siguranţa statului şi a căror apărare este asigurată prin ocrotirea secretului de stat şi a secretului altor documente sau date, a căror divulgare pune în pericol siguranţa statului.

c) Infracţiunea prevăzută de art. 169 C. PEN. are şi un obiect material reprezentat fie de un document care constituie secret de stat, în accepţiunea art. 150 alin. (1) C. PEN., fie de un alt document care este divulgat sau deţinut în vederea di­vulgării.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al divulgării în modalităţile prevăzute de art. 169 alin. (1)-(3) C. PEN. trebuie să aibă calitatea de funcţionar care a luat cunoştinţă de respectivele documente sau date în cadrul atribuţiilor sale de ser­viciu. În modalitatea prevăzută de alineatul ultim, subiectul activ este o persoană care n-a cunoscut datele sau documentele în cadrul îndeplinirii obligaţiilor sale de serviciu. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.

b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul, iar subiect pasiv secundar poate fi o unitate din cele la care se referă art. 145 C. PEN., în păstrarea căreia s-au aflat documentul sau datele respective.

Nu există o menţiune specială cu privire la locul şi timpul comiterii infracţiunii.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Infracţiunea de divulgare prevăzută de art. 169 C. PEN. presupune ca element material o acţiune de divulgare a unor documente sau date ce constituie secrete de stat ori a altor documente sau date ce nu trebuie aduse la cunoştinţa publicului, ori o acţiune de deţinere a unui document ce constituie secret de stat ori a altor documente în vederea divulgării.

„Divulgarea” presupune comunicarea, aducerea la cunoştinţa altor persoane a unor documente sau date ce constituie secrete de stat ori a altor documente sau date, prin orice mijloace, de către persoane neîndreptăţite să le cunoască, fără in­ten­ţia ca acestea să ajungă însă în posesia unei puteri, organizaţii străine sau agenţilor acestora (în caz contrar, fapta va constitui trădare prin transmiterea de secrete), dar creându-se în acest fel canalul de scurgere a informaţiilor care pot ajunge şi în mâna unor persoane sau instituţii care le pot folosi împotriva intereselor statului român.

În mod excepţional, divulgarea se poate realiza şi printr-o inacţiune, atunci când făp­tuitorul lasă documentul, cu ştiinţă, la vederea altor persoane ori nu ia măsurile corespunzătoare de asigurare a acestuia, cunoscând faptul că alte persoane vor putea în acest fel să se informeze asupra conţinutului respectivului document.

„Deţinerea” în afara îndatoririlor de serviciu presupune o activitate de trecere în deţinerea sau posesia făptuitorului a anumitor documente, la care în mod normal acesta nu avea acces decât în cadrul atribuţiilor sale de serviciu. Deţinerea va constitui element material al infracţiunii atât în cazul în care documentele au fost obţinute de făptuitor din afara unităţii la care este angajat şi fără ca acestea să aibă vreo legătură cu atribuţiile sale de serviciu, dar şi atunci când au fost obţinute în cadrul instituţiei respective, deşi făptuitorul nu avea atribuţii în legătură cu deţinerea respectivului document. În modalitatea prevăzută în art. 169 alin. (3) C. PEN., ac­ţiunea de deţinere în afara îndatoririlor de serviciu a altor documente trebuie să se facă­ în vederea divulgării. În acest context, expresia „în vederea” are sensul de scop ca cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii; dacă deţinerea s-ar face în alt scop, fapta va constitui o altă infracţiune.

b) În raport cu toate modalităţile normative sub care se poate prezenta infrac­ţiunea de divulgare a secretului care periclitează siguranţa statului, este necesar să fie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume, faptele de divulgare sau deţinere incri­mi­na­te în alin. (1)-(4) trebuie să fie de natură să pună în pericol siguranţa statului. Înde­plinirea acestei cerinţe esenţiale va fi evaluată în raport cu importanţa documentelor sau datelor divulgate ori deţinute, cu materialitatea concretă a faptelor săvârşite, precum şi cu amploarea scurgerii informaţiilor cuprinse în respectivele documente. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, fapta va căpăta o altă încadrare juridică.

c) Urmarea imediată rezultă din săvârşirea oricăreia dintre activităţile infrac­ţio­nale incriminate în art. 169 C. PEN. şi constă în crearea în acest mod a unei stări de pericol pentru siguranţa statului.

d) Legea nu prevede producerea unui rezultat complet distinct de acţiunea incri­minată, astfel că nu se ridică nici problema stabilirii legăturii de cauza­litate între acţiune şi rezultat.

B. Latura subiectivă. Infracţiunea de divulgare a secretului care periclitează sigu­ran­ţa statului se săvârşeşte, din punct de vedere subiectiv, cu intenţie directă sau in­directă. Subiectul prevede că prin acţiunea pe care o desfăşoară va avea loc o adu­cere la cunoştinţa altor persoane a unor documente sau date sau că se realizează deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unor documente ce constituie secrete de stat şi că prin aceasta pune în pericol siguranţa statului şi urmăreşte acest lucru, sau, dacă nu urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii unor asemenea con­secinţe. În cazul în care elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiunea de deţinere în afara îndatoririlor de serviciu a altor documente, după unii autori forma de vinovăţie este intenţia directă, deoarece legea cere în mod expres un scop care constă în di­vulgarea acestora. În realitate, după părerea noastră, scopul prevăzut de lege are sens de destinaţie şi, ca atare, este o cerinţă a laturii obiective a infracţiunii şi nu a latu­rii subiective. Ca urmare, infracţiunea, chiar şi în această variantă, se poate comi­te atât cu intenţie directă, cât şi indirectă.

Dacă faptele prevăzute în art. 169 C. PEN. sunt săvârşite din culpă, se va realiza conţinutul unei alte infracţiuni, cea prevăzută în art. 252 C. PEN.: neglijenţa în păstrarea secretului de stat.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. Infracţiunea, în modalitatea prevăzută în alin. (1) al art. 169 C. PEN., este susceptibilă de tentativă. Infracţiunea, atunci când constă în divulgare, se con­sumă în momentul comunicării documentelor sau datelor, iar în cazul deţinerii, se consumă în momentul când a început deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu.

B. Modalităţi. Infracţiunea are un număr de trei modalităţi normative: divulgarea secretului de stat, deţinerea de documente ce constituie secrete de stat şi deţinerea de alte documente în vederea divulgării.

Varianta simplă a infracţiunii este prevăzută în ultimul alineat al art. 169 C. PEN. sub toate cele trei modalităţi normative menţionate. La primele trei alineate, subiectul infracţiunii este calificat şi, ca urmare, acestea reprezintă modalităţi agravate care atrag sancţiuni diferenţiate în raport cu varianta simplă.

C. Sancţiuni. În varianta tip, infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 7 ani. Faptele de divulgare prevăzute în alin. (1) sunt pedepsite cu închi­soa­rea de la 7 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar deţinerea sub ambele as­pecte, prevăzute în alin. (2) şi (3) ale art. 169 C. PEN., se pedepseşte cu închi­soarea de la 5 la 15 ani.


[1] În perioada 2-6 septembrie 1992 s-au desfăşurat la Helsinki lucrările colocviului cu tema „Re­giona­lizarea dreptului penal internaţional” care a asigurat o armonizare a punctelor de vedere la nivel european de natură să impună această nouă ramură de drept. A se vedea în acest sens
Ghe. Nistoreanu, The Regionalisation of International Criminal Law, în Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, nr. I, 1993, p. 14 şi urm.

[2] A se vedea şi O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 13; O. A. Stoica, Drept penal. Partea specială,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 25.

[3] Vezi V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea Specială,
vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 21; T. Vasiliu şi colab., Codul penal al României, Comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 14;
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 13; O.A. Stoica, op. cit., p. 25.

[4] Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în M. Of. nr. 163/7.08.1991.

op. cit., p. 14. [5] A se vedea în acest sens, V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 22, O. Loghin, A. Filipaş,

 

[6] A se vedea în acest sens, Gh. Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, p. 145 şi urm.

[7] V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 12-13.

[8] Pedeapsa complimentară a confiscării averii, prevăzută anterior în cazul mai multor infracţiuni contra siguranţei statului, este inaplicabilă în baza prevederilor art. 41 alin. (7) din Constituţia Ro­mâ­niei, care stipulează că: „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al do­bân­dirii se prezumă”. În acelaşi timp, art. 22 din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal stipulează că art. 68, 69 şi 70 din cod, care se refereau la confiscarea averii, se abrogă.

[9] A se vedea în acest sens, Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, în M. Of. nr. 244/1.10.1992.

[10] Potrivit prevederilor Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorii vor fi constituiţi în pachete pe lângă fiecare instanţă judecătorească: judecătorii, tribunale şi curţi de apel.

[11] Art. 281 C. proc. PEN. a fost introdus prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, publicată în M. Of. nr. 147/1993.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s