PROBELE ŞI MILOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

 

Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a tuturor faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni să fie pedepsită conform vinovăţiei sale, având grijă însă “ca nici o persoană nevinovată să nu fie pedepsită pe nedrept“.

În virtutea rolului activ, organele judiciare au dreptul şi obligaţia să desfăşoare un complex de activităţi, în strictă conformitate cu prevederile legale, pentru strângerea şi verificarea probelor cu privire la:

– existenţa sau inexistenţa infracţiunii;

– identificarea autorului acesteia;

– stabilirea dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată şi să fie condamnaţi participanţii la săvârşirea infracţiunii, ori pentru a se dispune o soluţie de neurmărire în cazurile prevăzute de lege.

Lămurirea cauzelor penale sub toate aspectele menţionate, nu se poate face decât pe baza probelor şi mijloacelor de probă, administrate conform legii, deoarece, numai astfel se poate ajunge la pronunţarea unor hotărâri legale şi temeinice, de către organele judiciare.

 

PROBELE ÎN PROCESUL PENAL

 

1.     Noţiunea şi importanţa probelor.

 

Noţiune: – Conform art. 63 C.p.p. – “Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o, precum şi la stabilirea tuturor împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.“

Importanţa probelor constă în faptul că în conformitate cu legea (art. 62 C.p.p.) orice cauză penală poate să fie rezolvată numai pe bază de probe, din care să rezulte vinovăţia sau nevinovăţia participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni.

Probele nu au o valoare dinainte stabilită ca în alte sisteme probatorii (inchizitorial, acuzatorial etc.). Aprecierea probelor se face de către organele judiciare potrivit prevederilor legii, conform convingerii lor intime, formulată în urma examinării tuturor probelor administrate şi conducându-se după conştiinţa lor juridică.

Aşadar, nu se poate propune şi dispune condamnarea unei persoane, fără să fie administrate probele corespunzătoare pentru dovedirea vinovăţiei acestora, ori fără să se respecte prevederile legale, în ceea ce  priveşte modul lor de administrare.

 

2.Obiectul probaţiunii.

 

Obiectul probaţiunii – îl constituie faptele sau împrejurările de fapt ce trebuie dovedite în fiecare cauză penală în parte.

Exemplu: – la uciderea din culpă – trebuie dovedită uciderea unei persoane, ca urmare a nerespectării regulilor privind exercitarea unei profesii sau meserii; acelaşi lucru este valabil şi în cazul vătămărilor corporale din culpă – produse prin accidente de circulaţie, din vina conducătorilor auto.

La infracţiunile privind regimul circulaţiei pe drumurile publice trebuie dovedită: conducerea unui autovehicul pe drumurile publice, fără a fi înmatriculat sau cu număr fals de înmatriculare, fără permis sau în stare de ebrietate etc.

În cazul infracţiunii de viol – trebuie dovedit actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa.

La delapidare – trebuie dovedită însuşirea, folosirea sau traficarea …. etc.

De regulă, în orice cauză penală trebuie dovedite:

– existenţa infracţiunii şi elementele constitutive ale acesteia (sau inexistenţa faptei);

– împrejurările în care a fost comisă fapta;

– circumstanţele agravante sau atenuante;

– împrejurările care îl acuză sau îl apără pe învinuit sau inculpat;

– urmările produse prin infracţiune;

– scopul şi mobilul săvârşirii faptei;

– date personale cu privire la victimă sau persoana infractorului;

– împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii.

Întreaga activitate desfăşurată de organele judiciare trebuie să fie axată pe dovedirea acelor fapte sau împrejurări legate de obiectul infracţiunii, specific fiecărei cauze penale în parte.

 

3. Sarcina probaţiunii.

 

Sarcina probaţiunii constă în obligaţia participanţilor în procesul penal, de a dovedi împrejurările ce formează obiectul probaţiunii.

Orice parte în proces poate propune probele pe care le consideră necesare pentru dovedirea unor situaţii de fapt sau pentru apărarea intereselor acestora.

Sarcina administrării probelor – conform art. 65 C.p.p. – revine organelor de urmărire penală şi instanţei de judecată.

La cererea organelor judiciare (conform art. 65 alin. 2 C.p.p.) orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze.

În principiu, orice probă este admisibilă dacă aceasta este concludentă şi utilă pentru rezolvarea cauzei penale.

Probele concludente sunt acele probe care au legături cu cauza, contribuind la aflarea adevărului şi la aplicarea justă a legii penale.

Probele sunt utile atunci când sunt concludente (pertinente) şi nu au fost încă administrate în cauză. Dacă împrejurările ce urmează a fi lămurite, au fost deja stabilite (dovedite) atunci probele propuse devin inutile.

Respingerea administrării unor probe ca neconcludente (nepertinente) şi inutile, trebuie făcută – motivat, de către organele judiciare, avându-se însă grijă ca să nu se aducă atingere dreptului la apărare, ori drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ale participanţilor în procesul penal.

 

4. Prezumţia de nevinovăţie.

Printre celelalte principii fundamentale ale procesului penal, mai ales în etapa actuală, de modificări structurale în democratizarea întregii vieţi în România, este şi principiul “prezumţiei de nevinovăţie“.

Deşi art. 52 şi art. 66 alin. 1 C.p.p. prevede că “învinuitul sau inculpatul, nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia“, aceasta însemnând că el este prezumat a fi nevinovat până la proba contrarie, în etapa actuală, această prezumţie legală, a fost transformată la rang de principiu fundamental al procesului penal.

Art. 23 pct. 11 din Constituţia României prevede: până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.“

De fapt – acordarea importanţei cuvenite prezumţiei de nevinovăţie, este în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10.12.1948, ratificată şi de România, care, în art. 11 alin.1 prevede: Orice persoană acuzată de comiterea unui delict (infracţiuni), are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal, în cursul unui proces public, în care i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale“.

În sens larg, prezumţia de nevinovăţie operează până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, după care, persoana în cauză este considerată vinovată cu toate consecinţele juridice ce decurg din aceasta – (inclusiv antecedente penale).

În sens restrâns, prezumţia de nevinovăţie operează până la probarea vinovăţiei unei persoane, după care aceasta este înlăturată şi se declanşează procesul penal, se pune în mişcare acţiunea penală, se pot lua măsuri preventive împotriva învinuitului sau inculpatului, se propune sau dispune trimiterea în judecată.

În cazul în care, nu se ajunge la condamnare definitivă, din punct de vedere strict juridic, – persoana în cauză este considerată nevinovată, fără antecedente penale în cauza dată.

De aceea, organele judiciare trebuie să-şi desfăşoare fără idei preconcepute, fără părtinire, întreaga activitate, şi numai după administrarea şi aprecierea tuturor probelor, să admită vinovăţia persoanei – în baza unor probe temeinice, legale, complete, după verificarea tuturor apărărilor formulate de învinuit sau inculpat, ori să înlăture vinovăţia acestuia propunând o soluţie de neurmărire – temeinic motivată.

 

5. Clasificarea probelor.

Probele se pot clasifica după mai multe criterii:

a) după natura lor pot fi:        – în acuzare

– în apărare

Probele în acuzare, sunt acele probe care luate individual dovedesc vinovăţia unei persoane.

Exemplu: declaraţia unui martor ocular – cu privire la un accident de circulaţie, prinderea în flagrant de furt dintr-un autovehicul etc..

Probele în apărare, sunt acele probe care luate individual, dovedesc nevinovăţia unei persoane sau o micşorează (atenuează).

Exemplu: găsirea la o persoană a unui radiocasetofon furat dintr-un autovehicul – dar care a cumpărat acel radiocasetofon, de la autorul furtului, fiind de bună-credinţă – înlătură vinovăţia cumpărătorului (este folosit ca martor, se ridică corpul-delict şi se restituie părţii vătămate).

b) după izvorul lor probele pot fi:    – imediate-primare;

– mediate-secundare

(derivate).

Probele imediate – primare sunt acele probe care provin din prima sursă – directă, fără intermediari.

Exemplu: prinderea în flagrant, declaraţia martorului ocular, un înscris falsificat (carte de identitate, certificat de înmatriculare, permis de conducere, paşaport etc.).

Probele mediate sau derivate sunt acele împrejurări de fapt care provin nu din prima sursă, ci din surse mediate, sunt probe de mâna a doua.

Exemplu: declaraţia unui martor, care a auzit despre cele întâmplate de la altă persoană, copia de pe un înscris etc..

c) după legătura cu obiectul probaţiunii pot fi:

– directe;

– indirecte.

Probele directe sunt acele împrejurări de fapt care individual, dovedesc direct fie vinovăţia, fie nevinovăţia unei persoane.

Probele indirecte sunt acele împrejurări de fapt, care luate individual nu dovedesc nici vinovăţia, dar nici nevinovăţia unei persoane, ci numai coroborate unele cu altele pot duce la concluzia logică de vinovăţie sau nevinovăţie.

Exemplu: prezenţa învinuitului la locul infracţiunii, cu puţin timp înainte de săvârşirea acesteia, găsirea la locul infracţiunii a unui obiect aparţinând învinuitului.

Probaţiunea făcută cu probe indirecte, este mai complexă, şi mai dificilă, întrucât trebuie strânse un ansamblu de probe indirecte, trebuie verificate toate versiunile, toate apărările, trebuie coroborate toate probele indirecte în aşa fel, ca nici una să nu poată fi înlăturată din întregul lanţ, ajungându-se în final la concluzia de vinovăţie; în caz contrar se poate ajunge la erori judiciare.

 

 

II. MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PENAL

 

          1. Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă.

 

Noţiune: mijloacele de probă sunt modalităţi prevăzute de lege, prin care sunt administrate probele în procesul penal.

Importanţa mijloacelor de probă constă în strânsa legătură dintre probe şi mijloacele de probă, întrucât probele juridice sunt obţinute numai prin mijloacele de probă prevăzute de lege.

Conform principiului legalităţii procesului penal, art. 2 alin. 1 C.p.p. – orice activitate procesuală trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, deci orice probă în procesul penal, poate şi trebuie să fie administrată, numai în condiţiile şi prin modalităţile prevăzute de lege.

Deosebirea dintre probe şi mijloacele de probă constă în faptul că în timp ce probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei, mijloacele de probă, sunt acele modalităţi prevăzute de lege, prin care se administrează probele în procesul penal.

Exemplu: declaraţia martorului ocular, în cazul unei ucideri din culpă, constituie proba, iar declaraţia scrisă, mijlocul de probă.

 

2.     Enumerarea şi analizarea mijloacelor de probă.

 

Potrivit art. 64 C.p.p., mijloacele de probă sunt:

a) – declaraţiile învinuitului sau inculpatului – art. 69-74 C.p.p.;

b) – declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente – art. 75-771 şi 82 C.p.p.;

c) – declaraţiile martorilor – art. 78-86 C.p.p.;

d) – înscrisurile – art. 80-91 C.p.p.;

e) –  interceptările şi înregistrările audio-video – art. 911-915;

f) – fotografiile;

g) – mijloacele materiale de probă – art. 94-95 C.p.p.;

h) – constatările tehnico-ştiinţifice – art. 112-113, 115 C.p.p.;

i) – constatările medico-legale – art. 114-115 C.p.p.;

j) – expertizele – art. 116-127 C.p.p.

 

a) Declaraţiile învinuitului sau inculpatului.

Potrivit art. 69 C.p.p., “declaraţiile învinuitului şi ale inculpatului, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză“.

Din această dispoziţie legală tragem concluzia că organul judiciar trebuie să administreze probele care susţin învinuirea, chiar dacă învinuitul o recunoaşte; de asemenea, mărturisirea învinuitului sau inculpatului are o valoarea probantă condiţionată, de a fi confirmată de celelalte probe administrate; luată izolat, ruptă de celelalte probe, nu are forţă probantă.

În cursul urmăririi penale, învinuitului i se cere să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce (art. 70 alin. 3); după aceasta este ascultat de către organul de urmărire ca învinuit (art. 232, 255), iar dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală, ca inculpat (art. 236, 237, 250).

În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu vrea sau nu poate să scrie personal declaraţia, se va încheia un proces-verbal, consemnându-se motivat această situaţie. De precizat că prin lege, învinuitul sau inculpatul este îndreptăţit şi nicidecum obligat să-şi scrie personal declaraţia.

Organul de cercetare penală consemnează toate împrejurările relatate de învinuit sau inculpat într-o declaraţie scrisă, care i se citeşte sau, la cerere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă. Dacă revine asupra vreuneia din relatările făcute, propune completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează şi se semnează, în condiţiile arătate de lege (art. 73 alin. 4 C.pr.pen.).

Declaraţia se semnează şi de organul de cercetare penală care l-a ascultat.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului  se pot înregistra şi pe bandă de magnetică audio sau video, cu condiţia ca cel ascultat să cunoască faptul înregistrării şi să fie respectate regulile care asigură exactitatea şi corectitudinea înregistrării – înregistrarea se transcrie apoi într-un proces-verbal – semnat şi de către învinuit sau inculpat.

 

b) Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente.

Ascultarea părţii vătămate, părţii civile sau a părţii responsabile civilmente, se desfăşoară după procedura prevăzută în art. 75-771 C.p.p. şi se referă la identitatea lor, la starea civilă şi materială, la faptele cauzei, la vătămarea sau paguba suferită, la persoana făptuitorului şi la legăturile lor cu acesta, precum şi la pretenţiile care le au în proces.

Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de informaţie a organelor de urmărire penală, deoarece, datele furnizate servesc la strângerea probelor despre faptă şi făptuitor; în cazul în care relatările sunt exacte şi complete, acestea pot servi la lămurirea cauzei.

Dacă persoana vătămată prin infracţiune nu înţelege să participe la proces în calitate de parte vătămată şi nu se constituie parte civilă, poate fi ascultată în calitate de martor, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei.

Fiind interesate în soluţionarea cauzei, aceste părţi pot face declaraţii care să nu corespundă adevărului, în total sau în parte. În consecinţă, legea pune declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente, pe acelaşi plan din punct de vedere al valorii probante, cu declaraţiile învinuitului sau inculpatului, astfel încât declaraţiile acestora, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (art. 75 din Codul de procedură penală).

 

c) Declaraţiile martorilor.

În procesul penal se folosesc în mod frecvent declaraţiile martorilor pentru dovedirea faptelor şi împrejurărilor de fapt ale cauzei.

Conform art. 78 C.p.p. – martorul este persoana fizică care are cunoştinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Pentru a deveni martor, este necesar ca o astfel de persoană să fie chemată în calitate de martor de către un organ judiciar, propusă de părţi sau numită din oficiu.

De la această regulă, fac excepţie persoanele obligate să păstreze secretul profesional, ce nu pot fi ascultate în legătură cu faptele şi împrejurările care au luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau a unităţii faţă de care sunt obligate a păstra secretul şi cele care nu sunt obligate să depună ca martori (soţul sau rudele apropiate).

Dat fiind rolul însemnat al martorului în desfăşurarea procesului penal, dispoziţiile Codului de procedură penală stabilesc obligaţiile şi drepturile pe care o persoană le are în această calitate.

Codul de procedură penală acordă declaraţiilor martorilor o valoare probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, pe baza liberei aprecieri a probelor.

Organul judiciar are obligaţia să analizeze în mod critic declaraţiile martorilor, să verifice fiecare relatare în parte şi apoi să o examineze în ansamblul probelor administrate, pentru a putea stabili care corespunde adevărului.

 

d) Înscrisurile.

Unele acte scrise conţin fapte şi împrejurări care confirmă sau infirmă învinuirea, stabilesc circumstanţe agravante sau atenuante, caracterizează persoana părţilor din proces. Faptele şi împrejurările cuprinse în actele scrise sunt probe, iar înscrisurile care le conţin sunt mijloace de probă.

Înscrisurile pot proveni de la părţi, de la alte persoane sau de la organe de stat ori alte organizaţii publice.

Din categoria înscrisurilor fac parte toate procesele-verbale încheiate de organele de urmărire penală, de instanţă sau de alte organe competente, conform art. 90 din Codul de procedură penală.

Conform art. 91 C.p.p. – procesul-verbal are trei părţi şi trebuie să cuprindă:

–         partea introductivă:

– titlul;

                    – data şi locul unde a fost încheiat, ora la care a început şi ora la care s-a terminat încheierea procesului-verbal;

– numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;

– numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;

partea descriptivă:

                   – descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;

– numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;

– partea finală:

                   – menţiunile pe care legea le cere pentru cazurile speciale;                               – formula de încheiere, nr. de exemplare şi destinaţia lor;

– semnăturile pe fiecare pagină şi la sfârşit ale celui care îl încheie şi a persoanelor care au luat parte la constatare.

Procesul-verbal care prezintă vicii esenţiale (lipsa de competenţă a celui care l-a încheiat, lipsa semnăturii), poate fi declarat nul ca mijloc de probă.

Înscrisurile, inclusiv procesele-verbale, nu au valoare probantă preferenţială faţă de celelalte mijloace de probă. Organul judiciar are deplină libertate în a da sau nu încredere conţinutului unui înscris, fiind însă obligat să arate motivele care au determinat această concluzie.

 

e) Interceptările şi înregistrările audio-video sunt mijloace de investigaţie folosite de organele judiciare în vederea descoperirii infracţiunilor, a identificării infractorilor şi în general, a stabilirii adevărului în procesul penal. Conform art. 913 alin.2 C.p.p., nu interceptările sau înregistrările ca atare constituie mijloace de probă ci, procesele-verbale în care se consemnează aceste interceptări sau înregistrări cu condiţia ca din conţinutul înregistrărilor efectuate să rezulte elemente de fapt ce constituie probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală.

Interceptările şi înregistrările audio-video sunt subordonate unor condiţii strict determinate şi anume:

– să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;

– să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

– să fie utilă pentru aflarea adevărului;

– stabilirea situaţiei de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi făcută prin administrarea altor probe;

– să existe o autorizaţie din partea judecătorului sau instanţei competente – prin încheiere. Autorizarea se dă până la cel mult 30 de zile şi poate fi prelungită cu câte 30 de zile, dar nu mai mult de 120 de zile. De la  regula autorizării activităţilor de înregistrare sunt cunoscute şi câteva excepţii: când procurorul dispune cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special, interceptarea sau înregistrarea pe bandă magnetică sau pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, înştiinţând despre aceasta instanţa competentă, imediat, dar nu mai târziu de 48 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe în cel mult 48 de ore asupra ordonanţei procurorului. Când nu dispune favorabil, va înceta imediat activitatea şi vor fi distruse înregistrările efectuate; – situaţia care impune înlăturarea unor pericole iminente pentru siguranţa naţională – art. 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, precum şi înregistrările prezentate de părţi.

Interceptarea sau înregistrarea poate fi efectuată personal de către procuror sau de către organul de cercetare penală.

După efectuarea interceptărilor sau înregistrărilor, procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează: autorizaţia dată de instanţă; numărul sau numerele posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile; numele persoanelor care le-au purtat; dacă sunt cunoscute; data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.

Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. Dacă săvârşirea unor infracţiuni are loc prin convorbiri sau comunicări care conţin secrete de stat, consemnarea se face în procese-verbale separate. Corespondenţele în altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret.

La procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine înregistrarea convorbirii. Suportul original se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia. După sesizarea instanţei, copia suportului care conţine înregistrarea convorbirii şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei.

La prezentarea materialului de urmărire penală, procurorul este obligat să prezinte învinuitului sau inculpatului procesele-verbale în care sunt redate convorbirile înregistrate şi să asigure, la cerere, ascultarea acestora.

Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul este obligat să înştiinţeze despre aceasta persoana ale cărei convorbiri sau comunicări au fost interceptate şi înregistrate. Suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii, şi se păstrează până la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta ce a format obiectul cauzei, când se distrug, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în cazul reluării cercetărilor sau în condiţiile prevăzute în art. 912 alin. 5 din C.pr.pen. şi numai de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, iar în alte cazuri numai cu autorizarea judecătorului.

Dacă în cauza instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul original şi copia acestuia se arhivează odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii. După arhivare, suportul pe care sunt imprimate convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în condiţiile prevăzute de lege, cu încuviinţarea prealabilă a preşedintelui instanţei.

Instanţa poate aproba la cererea motivată a inculpatului, a părţii civile sau a apărătorului acestora, consultarea părţilor din înregistrare şi din transcrierea integrală, care nu sunt consemnate în procesul-verbal.

Aceleaşi condiţii şi reguli trebuie respectate şi în cazul înregistrărilor în mediul ambiental, localizării sau urmăririi prin GPS ori prin alte mijloace electronice de supraveghere.

Mijloacele de probă, pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu.

Înregistrările efectuate şi prezentate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări  pot servi ca mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.

 

f) Fotografiile – au fost introduse ca mijloace de probă în procesul penal, prin Legea nr. 141/1996 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală. Se folosesc în munca de cercetare penală, atât pentru fixarea urmelor odată descoperite, cât şi pentru descoperirea unor urme ale infracţiunii care nu pot fi percepute direct de organele de simţ sau pentru fixarea rezultatelor cercetării de laborator cu diferite aparate optice sau a celor obţinute prin diferite alte metode. Fotografiile servesc ca mijloc secundar de fixare a rezultatelor cercetării, alături de procesul-verbal de constatare încheiat la locul săvârşirii faptei sau pentru a ilustra într-un mod demonstrativ, rapoartele de expertiză întocmite de specialişti.

 

g) Mijloacele materiale de probă sunt obiecte care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului: obiectul este un izvor al probelor – mijlocul de probă, iar datele ce decurg din schimbările produse asupra obiectului sau din legăturile sale sunt probe.

Sunt mijloace materiale de probă, conform art. 94-95 C.p.p.:

1. obiectele ce conţin sau poartă o urmă a infracţiunii (corpul unei persoane având rănile provocate de lovire, actele falsificate, obiectele pe care au rămas imprimate, urme ale instrumentelor de spargere, de autovehicule);

2. obiectele folosite sau destinate să folosească la săvârşirea unei infracţiuni (o armă de foc sau un cuţit, cheile false etc.);

3. obiectele care sunt produsul infracţiunii (actele, monedele falsificate);

4. orice obiect care poate servi la aflarea adevărului (o haină a infractorului sau o legitimaţie a acestuia, uitată la locul infracţiunii).

În Codul de procedură penală obiectele de la punctele 2 şi 3 sunt denumite „corpuri-delicte”.

Probele obţinute prin mijloace materiale de probă sunt apreciate după aceleaşi reguli ca şi celelalte mijloace de probă; organele judiciare acceptându-le sau înlăturându-le, după convingerea lor intimă că exprimă sau nu adevărul.

h) Constatările tehnico-ştiinţifice.

Cu ocazia cercetărilor efectuate într-o cauză penală se poate ivi necesitatea ca organul de cercetare penală să folosească cunoştinţele unui specialist sau tehnician. Asemenea situaţii se pot ivi atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau când este posibilă modificarea anumitor situaţii de fapt şi trebuie lămurite urgent unele fapte sau împrejurări ale cauzei.

Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune de către organul de cercetare penală, din oficiu sau la cererea părţilor, prin rezoluţie motivată – art. 203 alin. 1 C.p.p.

 

i) Constatările medico-legale.

          Constatarea medico-legală se dispune de organul de cercetare penală, prin rezoluţie, în următoarele împrejurări:

– în caz de moarte violentă;

– în caz de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă;

– când este necesară o examinare corporală a învinuitului ori a persoanei vătămate, pentru a se constata dacă pe corpul acestora există urmele infracţiunii.

Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală constituie mijlocul de probă propriu-zis, cuprinzând concluziile specialistului care sunt probe.

Concluziile trase de specialişti prin aceste rapoarte nu trebuie să fie acceptate fără rezerve ca adevăr, ci numai în măsura în care sunt confirmate de ansamblul probelor administrate (art. 114-115).

 

j) Expertizele.

          Pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări necesare aflării adevărului într-o cauză, organele de cercetare penală pot să dispună, din oficiu sau la cererea părţilor, efectuarea unei expertize de către o persoană cu o calificare specială, numită expert.

Concluziile expertului constituie probe, servind la aflarea adevărului; raportul de expertiză în care sunt consemnate aceste concluzii constituie mijlocul de probă.

În principiu, expertiza este facultativă dispunându-se la cererea părţilor prin ordonanţă de organele de urmărire penală sau prin încheiere de organele judecătoreşti.

Legea prevede şi efectuarea obligatorie a expertizei, în cazurile prevăzute de art. 117, 239, 453 lit. a şi art. 455 din Codul de procedură penală.

Concluziile experţilor sunt luate în consideraţie la dispunerea hotărârii numai în măsura în care au format convingerea organelor judiciare că sunt conforme cu adevărul, neavând o valoare prioritară faţă de probele rezultate din celelalte mijloace de probă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s