CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Probleme :

I. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI ASPECTE GENERALE

1.1. Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei.

1.1.1. Noţiunea de caracter penal al faptei.

1.1.2. Diferenţieri ale cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de alte instituţii de drept penal cu care se aseamănă.

1.2. Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

1.2.1. Criterii de clasificare.

1.2.2. Criteriul trăsăturilor esenţiale.

1.2.3. Criteriul sferei de aplicare.

1.2.4.Cauze reale şi cauze personale care înlătură caracterul penal al faptei.

 

II. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN ÎNLĂTURAREA VINOVĂŢIEI

2.1. Legitima apărare

2.1.1.Noţiune şi caracterizare

2.1.1.1. Noţiune şi natură juridică.

2.1.2.Condiţiile legitimei apărări

2.1.2.1. Clasificarea condiţiilor.

2.1.2.2. Condiţiile atacului.

2.1.2.3. Condiţiile apărării.

2.1.2.4. Depăşirea limitelor legitimei apărări.

2.1.2.5. Prezumţia de apărare legitimă.

2.1.2.6.Efectele legitimei apărări.

2.2. Starea de necesitate

2.2.1. Noţiune şi caracterizare.

2.2.2. Condiţiile stării de necesitate.

2.2.3. Condiţii privitoare la pericol.

2.2.4. Condiţiile acţiunii de salvare.

2.2.5. Efecte juridice.

2.3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

2.3.1.Constrângerea fizică

2.3.1.1.Noţiune şi caracterizare.

2.3.1.2. Condiţiile constrângerii fizice2

2.3.1.3.Efecte juridice.

2.3.2.Constrângerea morală.

2.3.2.1. Noţiune şi caracterizare.

2.3.2.2. Condiţiile constrângerii morale.

2.3.2.3. Efecte juridice.

2.4. Cazul fortuit

2.4.1. Noţiune şi caracterizare.

2.4.2. Condiţii de existenţă.

2.4.3. Efecte juridice.

2.5. Iresponsabilitatea faptuitorului

2.5.1.Noţiune şi caracterizare.

2.5.2.Condiţiile stării de iresponsabilitate.

2.5.3.Efecte juridice.

2.6. Beţia

2.6.1.Noţiune.

2.6.2.Felurile stării de beţie.

2.6.3. Condiţiile stării de beţie.

2.6.4. Efecte juridice.

2.7. Minoritatea făptuitorului

2.7.1.Noţiune şi caracterizare.

2.7.2.Condiţiile stării de minoritate.

2.7.3.Efecte juridice.

2.8. Eroarea de fapt

2.8.1. Noţiune şi caracterizare.

2.8.2. Felurile erorii.

2.8.3. Eroarea de fapt – caracterizare.

2.8.4. Condiţiile erorii de fapt.

2.8.5. Efectele erorii de fapt – diferenţieri.

2.8.6. Efectele erorii de fapt când aceasta priveşte un element constitutiv al infracţiunii.

2.8.7.Efectele erorii de fapt asupra circumstanţelor.

2.8.8. Eroarea de drept penal.

2.8.9.Eroarea de drept extrapenal.

 

III. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PERICOLULUI SOCIAL.

3.1. Preliminarii

3.1.1.Noţiune şi cadru.

3.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

3.2.1. Stări, situaţii, împrejurări în care pericolul este înlăturat.

3.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzută de legea penală

3.3.1. Preliminarii.

3.3.2. Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni.

3.3.3. Condiţii în care fapta prevăzută de legea penală nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni.

3.3.4. Criterii de apreciere a gradului concret de pericol social.

3.3.5. Efecte juridice.

 

IV. LIPSA PREVEDERII ÎN LEGEA PENALĂ

4.1.Noţiune şi cadru

4.1.1.Noţiune.

4.1.2.Cadru.

4.2.Efecte juridice

          4.2.1. Efecte

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

A.   JURISPRUDENŢA

ü     Constituţia României – reeditată 2003

ü     Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic

ü     Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1993”, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti, 1994;

ü     Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1994” , Ed. Proema, Baia Mare,1995;

ü     „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, Ed.All Beck, 2005;

ü     Cristian Jora, „Culegere de practica judiciara „ Lumina Lex, 2005;

ü     Curtea de Apel Bucureşti, „Culegere de Practică Judiciară în materie penală 1999, Drept Penal, Drept Procesual Penal”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2001;

ü     Curtea de Apel Braşov – „Culegere de practică juridicară 1994-1998. Ed.All Beck, 1999;

ü     Dongoroz V. şi colectivul – „Explicaţii teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I şi II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti 1970;

ü     „Drept penal Partea generală – culegere de speţe pentru uzul studenţilor”, Ed. All Beck, Bucureşti 2003;

ü     Dumitrescu Corina, Practica judiciara adnotata, Uniunea Juriştilor, 2005.

 

B. DOCTRINA

ü     Antoniu G. „Vinovăţia penală”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995;

ü     Antoniu G. „Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită şi tratamentul lor penal” –R.D.P. nr.3/2003;

ü     Antoniu G. „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” – S.C.J. nr.2/1980;

ü     Antoniu G.”Codul penal comentat şi adnotat „ Partea generală”- Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

ü     Avrigeanu T. „Contribuţii moderne la teoria infracţiunii” – R.D.P. nr.2/2001;

ü     Basarab M. „Drept penal. Partea generală vol.I, – Ed.Fundaţia „Chemarea”Iaşi, 1992;

ü     Boroi Al. „Drept penal” – Partea generală – Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

ü     Boroi Al. şi Nistoreanu Gh. “Drept Penal, Curs Selectiv pentru examenul de licenţă”, Editura All Beck,  2002, Bucureşti;

ü     Butiuc C. „Infracţiunea complexă”, Ed. All Beck,1999;

ü     Bulai C. – „Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL    Bucureşti, 1997;

ü     Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;

ü     Decoeg A. – Droit pénal général, Armand Collin, 1971;

ü     Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., V.Lazăr, Molnar I.

ü     Giurgiu N.,  „Drept penal. Partea Generală. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă” , Ed. Cantes Iaşi, 2000;

ü     Mitrache C. – Drept penal român. Partea generală. Ed.Universul Juridic; Bucureşti, 2005;

ü     Mantovani F.Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;

ü     Michinici M.I. – Unele observaţii privind praeterintenţia. R.D.P.nr.1/1996

ü     MATEI BASARAB, VIOREL PASCA, GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, CONSTANTIN BUTIUC – Codul penal comentat, vol.I, Editura Hamangiu, 2007;

ü     ALEXANDRU BOROI – Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;

ü     CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE – Drept penal român, partea generală, ediţia a VI-a prevăzută şi adăugită – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, BOGDAN N.BULAI – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE,

ü     LAVINIA LEFTERACHE – Culegere de probleme din practica judiciară, ediţia a  V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008;

 

 

I. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI – Aspecte generale

 

1.1. Preliminarii despre înlăturarea caracterului penal al faptei.

 

1.1.1. Noţiunea de caracter penal al faptei. Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este definit n doctrina penală[1], ca o „însuşire sintetică a faptei ce decurge din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii”.

Prin definirea noţiunii generale de infracţiune în art. 17 Cp., legiuitorul a stabilit trăsăturile esenţiale necesare ale unei fapte pentru a fi considerată infracţiune.

Caracterul infracţional sau penal al unei fapte concrete este consecinţa, rezultatul întrunirii trăsăturilor prevăzute de lege prin care acea faptă este caracterizată ca infracţiune şi în care se vor regăsi desigur trăsăturile esenţiale ale infracţiunii prevăzute în art. 17 al. 1 Cp. Caracterul infracţional al faptei este exclus atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în textul  incriminator pentru calificarea faptei respective ca infracţiune, lipsindu-i ultima analiză o trăsătură esenţială a infracţiunii –  vinovăţia, pericolul necesar, prevederea în lege.

Întrucât caracterul penal al faptei este stabilit prin lege, stările, situaţiile, împrejurările care conduc la excluderea caracterului penal – prin nerealizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii nu pot avea acest efect decât dacă sunt prevăzute de lege[2].

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau din anumite situaţii, stări, împrejurări existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta exclud caracterul penal al faptei[3].

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecinţă şi răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei infracţiuni (art. 17 al. 2 Cp.).

 

1.1.2. Diferenţieri ale cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei de alte instituţii de drept penal cu care se aseamănă.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu se confundă cu cauzele generale care înlătură răspunderea penală[4] (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor) cazuri în care fapta este infracţiune şi doar consecinţa ei – răspunderea penală este înlăturată.

Cauzele care înlătură caracterul penal al unei fapte nu se confundă nici cu cauzele de nepedepsire (de impunitate) care sunt cauze speciale, subiective ce au în vedere conduita făptuitorului în timpul şi după săvârşirea infracţiunii şi care înlătură aplicarea pedepsei, fapta fiind infracţiune şi doar consecinţa ei – răspunderea penală este înlăturată.

Cauzele de impunitate pot fi generale când au efecte mai întinse şi sunt prevăzute în partea generală a codului penal (de ex.: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului – art. 22 Cp., împiedicarea de către participant a consumării faptei – art. 30 Cp.) şi speciale prevăzute pentru anumite infracţiuni ca de
ex.: denunţarea faptei (art. 167 al. ultim Cp.), retragerea mărturiei mincinoase     (art. 260 al. 2 Cp.), denunţarea mitei (art. 255 al. 3 Cp.).

 

1.2. Cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

 

1.2.1. Criterii de clasificare. În literatura juridică[5] cauzele care înlătură caracterul penal al faptei au fost clasificate după diferite criterii care privesc: trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, sfera de aplicare, caracterul acestora.

 

1.2.2. Criteriul trăsăturilor esenţiale. După criteriul trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia se răsfrânge în principal conducând la nerealizarea acesteia, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se pot împărţi în: a) cauze care privesc pericolul social; b) cauze care privesc vinovăţia; c) cauze care privesc prevederea în legea penală a faptei.

Această clasificare, s-a subliniat[6] în doctrina penală, după criteriul trăsăturilor esenţiale, are caracter convenţional, deoarece în realitate, înlăturarea unei trăsături esenţiale influenţează existenţa şi a celorlalte trăsături. Astfel când este înlăturat pericolul social datorită unor cauze, este înlăturată implicit şi trăsătura prevederii în lege sau când o cauză de înlăturare a caracterului penal priveşte în principal vinovăţia, aceasta se va răsfrânge şi asupra pericolului social căci dacă este săvârşită fără vinovăţie fapta nu poate fi socialmente periculoasă.

 

1.2.3. Criteriul sferei de aplicare. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se mai clasifică după sfera de aplicare în cauze generale şi cauze speciale.

a.      Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei îşi au sediul de reglementare în partea generală a codului penal şi sunt aplicabile oricăror cauze concrete, de ex.: cauzele care înlătură vinovăţia (art. 44-51 Cp.), abrogarea incriminării (art. 12 Cp.), lipsa de pericol social (art. 181 Cp.).

b.     Cauzele speciale au o aplicaţiune mai restrânsă la cazurile anume prevăzute de lege. Sediul de reglementare poate fi atât în partea generală cât şi în
partea specială a codului penal, de ex.: lipsa dublei incriminări (art. 6 al. 1 Cp.), constrângerea la darea de mită (art. 255 Cp.).

 

1.2.4. Cauze reale şi cauze personale care înlătură caracterul penal al faptei. După caracterul lor cauzele care înlătură caracterul infracţional al faptei pot fi: reale şi personale[7].

a)  Cauzele reale sunt cele privitoare la faptă şi care se răsfrâng cu efectele lor asupra tuturor participanţilor, de ex.: lipsa pericolului social, lipsa prevederii
în legea penală.

b) Cauzele personale sunt cele privitoare la persoana făptuitorului şi produc efecte numai în raport cu persoana care s-ar afla în astfel de situaţii în momentul comiterii faptei.

In codul penal român sub denumirea de cauze care înlătură caracterul penal al faptei – în Titlul II, Cap. V – sunt grupate numai cauzele care înlătură vinovăţia, dar sfera acestor cauze se poate întregi cu cele ce privesc lipsa prevederii în legea penală şi lipsa pericolului social concret al unei infracţiuni[8], cauze care vor fi examinate separat[9].

 

 

 

 

II. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PRIN ÎNLĂTURAREA VINOVĂŢIEI

 

2.1. LEGITIMA APĂRARE

 

2.1.1. Noţiune şi caracterizare

 

2.1.1.1. Noţiune şi natură juridică. Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei, datorită lipsei de vinovăţie în condiţiile în care aceasta este săvârşită.

Potrivit art. 44 Cp.:

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2)     Este în stare, de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(21)„Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare „.[10]

(3)     Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul”.

Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.

Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Această faptă nu este săvârşită cu vinovăţie deoarece făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atacul periculos.

Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare[11].

2.1.2. Condiţiile legitimei apărări

 

2.1.2.1. Clasificarea condiţiilor. Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca fiind săvârşită în legitimă apărare impune cercetarea condiţiilor desprinse din dispoziţiile art. 44 Cp. privitoare pe de o parte la atac şi pe de altă parte privitoare la apărare.

 

2.1.2.2. Condiţiile atacului. Atacul sau agresiunea este o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă ce se materializează de regulă într-o acţiune îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite.

În literatura juridică s-a argumentat că şi inacţiunea reprezintă un atac împotriva căruia se poate riposta legitim. Inacţiunea reprezintă un atac numai dacă există obligaţia de a acţiona şi agentul nu iese din pasivitate. Activitatea de apărare menită să-1 determine la acţiune pe cel obligat nu va fi considerată infracţiune dacă vor fi îndeplinite şi celelalte condiţii, căci a fost îndreptată împotriva atacului ce constă în inacţiune, de ex.: pentru a determina pe acar să-şi îndeplinească obligaţia de serviciu, de a schimba acele şi a evita o catastrofă feroviară iminentă, şeful staţiei îl vatămă, îl ameninţă.

Pentru a da naştere unei apărări legitime atacul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

1.       Atacul trebuie să fie material, direct, imediat şi injust.

2.       Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia sau împotriva unui interes public.

3.       Atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.

1. a) Atacul să fie material. Un atac este material când se obiectivizează prin acţiuni fizice, menite să pericliteze în substanţa lor fizică valorile sociale ocrotite.

Atacul este material când pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori instrumente, mijloace care sunt în măsură să producă o modificare fizică a valorilor ocrotite. Şi inacţiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forţe să pericliteze fizic valorile ocrotite.

Condiţia atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac verbal sau scris (insultă, calomnie, ameninţare, şantaj, denunţare calomnioasă etc), prin care se poate aduce atingere valorilor sociale dar care nu poate fi respins pe căi de fapt.

Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracţiune, săvârşită eventual cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b Cp.

1. b) Atacul să fie direct. Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită. Atacul este direct, s-a susţinut în literatura juridică, şi atunci când vizează una din valorile sociale apărate chiar dacă nu are un contact nemijlocit cu acea valoare[12].

Condiţia atacului de a fi direct vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea ocrotită[13]. Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol (poartă închisă, uşă închisă, zid, gard etc), care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială ocrotită .

Atacul nu este direct dacă între agresor şi valoarea ocrotită există o distanţă mai mare în spaţiu, de ex.: nu este un atac direct atacul dezlănţuit de la o distanţă de 100 m cu o secure.

1. c) Atacul să fie imediat. Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească (pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci când este dezlănţuit sau este pe cale să se dezlănţuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul
în timp între atac şi obiectul vizat[14].

Caracterul imediat al atacului este reliefat de intervalul scurt între începutul atacului şi momentul ivirii pericolului. Când intervalul este mare şi există posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat şi nu se justifică săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală[15].

Caracterul imediat al atacului presupune atât iminenţa lui (când este pe cale să se dezlănţuie) cât şi declanşarea lui. Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv şi presupune că acesta este pe cale să se dezlănţuie. Atacul imediat este atacul din momentul declanşării şi până în momentul consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă. După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, deoarece nu se mai desfăşoară împotriva unui atac imediat[16].In desfăşurarea atacului sunt posibile anumite întreruperi scurte, în care agresorul se reînarmează pentru intensificarea atacului, perioadă care nu echivalează cu încetarea atacului în care apărarea făcută este tot legitimă[17].

Momentul final al atacului, până când acesta fiind actual permite şi o apărare legitimă, nu este acelaşi pentru toate infracţiunile.

In doctrina penală[18] şi în practica judiciară se face distincţie între infracţiunile care prin consumarea lor creează un prejudiciu ireparabil şi infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă chiar după consumarea infracţiunii.

Pentru infracţiunile care produc un prejudiciu ireparabil, consumarea acesteia înseamnă şi consumarea atacului şi deci o ripostă după consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă.

Pentru infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă şi încetarea atacului şi permit o apărare legitimă chiar după consumarea infracţiunii[19].

1. d) Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei legal în baza căruia se efectuează. Atacul este just şi nu poate da naştere unei apărări legitime dacă constă dintr-o activitate prevăzută sau permisă de lege (spre ex.: nu reprezintă un atac injust împotriva libertăţii, arestarea unei persoane pe baza mandatului de arestare).

Atacul permis sau ordonat de lege îşi păstrează caracterul just atâta timp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. O acţiune, ce poate prezenta un atac provenit din partea autorităţii care are un vădit caracter ilegal poate da naştere unei apărări legitime[20].

Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să fie exagerată căci se transformă în contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care să permită o apărare legitimă.

Deşi este o condiţie a atacului de a fi injust, ni se pare corectă opinia[21] potrivit cu care această condiţie a atacului trebuie apreciată şi din punctul de vedere al celui care face apărarea. în adevăr, nu se vor rezolva în acelaşi fel situaţiile când cel ce face apărarea îşi dă seama de caracterul just ori injust al
agresiunii pe care o respinge.

Împotriva unui atac dezlănţuit de un iresponsabil se va riposta în stare de necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului şi deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai dacă nu putea înlătura altfel pericolul.

Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă, în acest caz legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt.

2. Atacul să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără, ori împotriva alteia sau împotriva unui interes obştesc. Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de a fi atacate direct, material, imediat şi injust. Aceste drepturi ale persoanei pot privi: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.

Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă persoană care este prezentă la desfăşurarea atacului. Nu se cere ca între persoana care intervine să respingă atacul şi victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie sau înţelegere prealabilă. Nu are importanţă de asemenea dacă victima putea să înlăture singură atacul sau nu, ori dacă victima dorea sau nu să se apere împotriva atacului.

Atacul îndreptat împotriva unui interes obştesc justifică o apărare legitimă. Interesul obştesc poate consta într-o stare, situaţie, relaţie, activitate ce interesează o organizaţie publică.

3. Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat ori interesul obştesc. Caracterul grav al pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar produce în cazul în care nu s-ar interveni[22] (spre ex.: pierderea vieţii, cauzarea unei vătămări corporale, distrugerea unor bunuri importante etc).

Având în vedere că împotriva atacului care a generat pericolul grav se ripostează cu o faptă prevăzută de legea penală şi cum între atac şi apărare trebuie să existe o proporţionalitate, se poate afirma că atacul are caracter penal, deşi nu întotdeauna ar reprezenta o infracţiune[23].

 

2.1.2.3. Condiţiile apărării. Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, să fie precedată de atac, să fie îndreptată împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului, să fie proporţională cu atacul[24].

a.      Apărarea se realizează printr-o faptă prevăzută de legea penală. Dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se cercetează condiţiile în care aceasta a avut loc, dacă sunt îndeplinite condiţiile cu privire la atac pentru a putea decide dacă a fost săvârşită în legitimă apărare.

b.     Apărarea să fie precedată de atac. Această condiţie are în vedere desfăşurarea apărării după începutul atacului când acesta devine actual. Simpla presupunere că agresorul va dezlănţui un atac nu dă dreptul la o apărare legitimă.

c.     Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului pentru a înceta atacul şi a salva valorile periclitate. Apărarea se poate îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului, dar nu împotriva bunurilor sale.Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât a agresorului va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei şi pe cauza erorii de fapt[25] coroborată cu legitima apărare.

d.     Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea apărării se apreciază atât sub raportul întinderii în care aceasta poate fi făcută cât şi sub raportul intensităţii.

Apărarea este necesară sub raportul întinderii când are loc după ce atacul a devenit iminent sau actual şi până în momentul când acesta a încetat prin dezarmarea agresorului, imobilizarea acestuia. Apărarea este necesară şi atunci când infracţiunea s-a consumat, dar există posibilitatea înlăturării ori diminuării efectelor.

Astfel, în cazul infracţiunii de furt atacul îndreptat împotriva avutului nu încetează prin luarea bunurilor din detenţia sau posesia persoanei vătămate, ci durează şi în timpul cât hoţul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul comiterii infracţiunii, iar în timpul cât infracţiunea este flagrantă, apărarea este necesară pentru restabilirea situaţiei anterioare, pentru prinderea hoţului şi predarea lui organelor penale[26].

Apărarea este necesară sub raportul intensităţii cât a condus la înlăturarea atacului şi nu a depăşit gravitatea pericolului care ameninţa valorile sociale.

Caracterul necesar al apărării trebuie analizat nu numai în raport cu gravitatea atacului ci şi cu posibilităţile celui atacat de a-1 înfrunta[27].

Necesitatea actului în apărare nu presupune exclusivitatea acestuia.

În doctrina penală s-a decis întemeiat că există legitimă apărare şi atunci când cel atacat se putea salva prin fugă, ascunderea din faţa agresorului[28].

e.      Apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Această condiţie ce priveşte proporţionalitatea dintre atac şi apărare se degajă din dispoziţiile art. 44 al. 3 Cp. Proporţionalitatea dintre apărare şi atac nu este de ordin matematic şi nu presupune echivalenţa mijloacelor.

Proporţionalitatea apărării cu gravitatea atacului are în vedere respectarea unei echivalenţe între actul de apărare şi cel de atac, astfel că la un atac îndreptat împotriva integrităţii corporale se poate riposta cu o faptă de apărare ce priveşte
integritatea corporală a agresorului.

Dacă apărarea este vădit disproporţionată faţă de gravitatea atacului şi de împrejurările în care acesta a avut loc, fapta este săvârşită cu depăşirea limitelor legitimei apărări.

 

2.1.2.4. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Depăşirea limitelor legitimei apărări poate constitui tot legitimă apărare când se întemeiază pe tulburarea sau temerea în care se găsea făptuitorul în momentul comiterii faptei. Este aşa numitul exces justificat.

Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privire la atac, condiţiile cu privire la apărare pentru existenţa legitimei apărări[29], cu deosebire că fapta în apărare a depăşit marginile unei apărări proporţionale cu intensitatea şi gravitatea atacului, depăşire întemeiată pe tulburarea sau temerea
în care se găsea făptuitorul.

Determinarea stării de tulburare sau temere implică cercetarea tuturor împrejurărilor de fapt în care s-a produs atacul, condiţia psihofizică a celui ce face apărarea[30].

Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau temere, fapta nu mai este considerată săvârşită în legitimă apărare ci este infracţiune săvârşită în circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. a Cp. Excesul de data aceasta este scuzabil[31].

 

2.5. Prezumţia de apărare legitimă.

 

Prin Legea nr. 169/2002 şi apoi prin Legea nr. 247/2005, dispoziţiile art. 44 Cod Penal privind legitima apărare au fost completate cu un nou alineat „2[32]” ce instituie o prezumţie de apărare legitimă pentru cel care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.[33]

Prin aceste dispoziţii noi, se particularizează o apărare legitimă într-un anumit domeniu şi se derogă întrucâtva de la cadrul general, atât în ce priveşte atacul, cât şi apărarea.

Într-adevăr, atacul reprezintă pătrunderea fără drept prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare, iar apărarea este prezumată legitimă dacă se realizează, printr-o faptă pentru a respinge un astfel de atac.[34]

Prezumţia instituită prin dispoziţiile art. 44 alin. 2[35] Cod penal nu poate fi decât relativă, fiindcă ar fi de neconceput acceptarea ca fiind legitimă orice apărare vădit disproporţionată faţă de gravitatea încălcării dreptului la inviolabilitate al domiciliului.

Desigur, revine organului judiciar sarcina aprecierii în concret a situaţiilor în care apărarea este legitimă.

 

2.6. Efectele legitimei apărări.

 

Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.

Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea înlăturării agresiunii care punea în pericol grav valorile sociale ocrotite şi nu a acţionat cu voinţă liberă.

Fapta săvârşită în legitimă apărare nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.

În general, se apreciază că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit şi nu poate atrage nici o altă răspundere juridică.

În cazul excesului justificat (art. 44 al. 3 Cp.) răspunderea civilă nu este înlăturată întotdeauna[36].

Când legitima apărare vine în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni, tocmai pentru astfel de cauze.

 

2.2. STAREA DE NECESITATE

 

2.2.1. Noţiune şi caracterizare. Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Potrivit dispoziţiilor art. 45 Cp.: „Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală, sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc „.

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Făptuitorul a fost constrâns la săvârşirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol iminent, care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale, expres arătate de lege.

Se consideră fapte săvârşite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, ori distrugerea unui pod de lemn peste râu care împreună cu obiectele aduse de ape au format un baraj în calea apelor şi astfel prezintă un pericol
iminent de inundare a unei localităţi, a unei uzine etc, sau se sustrage un autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital pe o persoană accidentată.

Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate este generat de diferite întâmplări: inundaţii, cutremure, incendii, reacţii ale animalelor etc. şi nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări[37].

 

2.2.2. Condiţiile stării de necesitate. Condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate sunt prevăzute în art. 45 Cp. şi privesc pe de o parte pericolul, iar pe de altă parte fapta săvârşită pentru salvarea valorilor sociale ocrotite.

 

2.2.3. Condiţii privitoare la pericol. Geneza pericolului, care poate determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, este cel mai adesea un eveniment întâmplător (un cutremur, o inundaţie, un incendiu provocat de fulger, alunecare de teren etc), dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti, imprudente ori intenţionate (un incendiu declanşat de un individ).

Sursa pericolului poate consta chiar în comportarea victimei ce urmează a fi salvată (de ex.: o persoană lucrează într-o încăpere cu substanţe inflamabile, provoacă un incendiu în care se accidentează grav şi pentru transportarea ei de urgenţă la spital se ia fără drept un autovehicul).

Pericolul pentru înlăturarea căruia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condiţiile:

a)      Să fie iminent. Pericolul este iminent când este pe cale să se producă. Iminenţa se situează în anticamera actualului, ceea ce presupune că este îndeplinită această condiţie de a fi iminent când pericolul este deja actual. Iminenţa pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar mai permite o faptă pentru înlăturarea lui. Deci este posibil ca pericolul iminent să permită luarea unor măsuri de salvare mai înainte ca el să devină actual[38].

b)      Pericolul iminent să ameninţe valorile sociale arătate în art. 45 al. 2 Cp. O faptă este considerată săvârşită în stare de necesitate când a fost necesară pentru a salva de la un pericol iminent valorile sociale: viaţa, integritatea corporală, sănătatea persoanei, un bun important al acesteia ori un interes
obştesc.
Pericolul poate ameninţa şi un bun important al său sau al altuia. Prin „ bun important” trebuie înţeles acel bun care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţa pericolului[39]. In sfârşit pericolul iminent poate ameninţa şi interesul obştesc a cărui salvare constituie şi o îndatorire civică pentru orice persoană[40].

c) Pericolul să fie inevitabil[41], adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret prin luarea în considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze sub ameninţarea pericolului.

Vor fi avute în vedere, de asemenea, particularităţile psihofizice ale persoanei ce a acţionat, pentru a decide dacă aceasta putea să prevadă şi altă posibilitate de salvare, eventual mai puţin dăunătoare.

 

2.2.4. Condiţiile acţiunii de salvare. Acţiunea de salvare a valorilor sociale arătate în art. 45 al. 2 Cp. pentru a fi considerată săvârşită în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condiţiile:

a)      Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;

b)      Acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului. Acţiunea de salvare este considerată necesară când se efectuează între momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia. Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace fără a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, era obligat la aceasta. În aprecierea  osibilităţilor de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin fapta prevăzută de legea penală se ţine seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui care desfăşoară acţiunea de salvare. Acţiunea de salvare poate fi desfăşurată atât de persoana expusă pericolului cât şi de altă persoană.

c)       Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Acţiunea de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului iminent este necesară numai dacă nu produce urmări mai grave decât s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. În acest sens în art. 45 al. 3 Cp. s-a prevăzut că „nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat”. Persoana care acţionează pentru salvarea valorilor sociale de la pericolul iminent trebuie să aibă reprezentarea atât a gravităţii pericolului, ale urmărilor acestuia cât şi ale urmărilor faptei de salvare. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave, dar făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează a fi considerată tot în stare de necesitate.

Când însă făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circumstanţa
atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art. 73 lit. a Cp. (spre ex.: nu va fi în stare de necesitate persoana care, pentru a salva de la inundaţie grădina sa de legume, distruge un baraj de o valoare mult mai mare).

d)      Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Există anumite profesii[42] care prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte pericolul. Cel care are obligaţia să înfrunte pericolul nu poate invoca stare de necesitate pentru a se apăra de răspundere în cazul în care nu acţionează pentru a înlătura pericolul (spre ex.: pompierul nu poate invoca starea de necesitate în neîndeplinirea ordinului de a localiza incendiul ori medicul nu poate invoca starea de necesitate pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile de a merge într-o zonă contaminată şi a asigura îngrijirea bolnavilor).

 

2.2.5. Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de necesitate nu are un caracter infracţional, căci nu este săvârşită cu vinovăţie. Fapta de salvare a fost comisă sub imperiul constrângerii, al ameninţării pericolului iminent. Făptuitorul nu a acţionat cu voinţa liberă ci sub ameninţarea pericolului şi de aceea nu este vinovat.

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Starea de necesitate nu are drept consecinţă şi înlăturarea răspunderii civile căci de cele mai multe ori prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea pericolului.

Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc).

Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate atunci este înlăturată şi răspunderea civilă[43].

 

2.3. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ

 

2.3.1. Constrângerea fizică

 

2.3.1.1. Noţiune şi caracterizare. Constrângerea fizică este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Constrângerea fizică este presiunea pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală fiind în imposibilitatea fizică să acţioneze altfel.

Sub imperiul constrângerii fizice sau forţei majore cum mai este denumită în doctrina penală, persoana este împiedicată să acţioneze (spre ex.: militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate, acarul este imobilizat de răufăcători şi nu poate schimba macazul la calea ferată etc).

În practica judiciară cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite sub imperiul constrângerii fizice sunt fapte de inacţiune. Făptuitorul este împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale. Pot fi săvârşite şi fapte de acţiune când făptuitorul este un simplu instrument la comanda unei energii străine (spre ex.: o persoană este împiedicată şi cade peste un copil vătămându-1 ori alunecă pe gheaţă şi cade într-o vitrină, distrugând-o).

 

2.3.1.2. Condiţiile constrângerii fizice:

a)    Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Acţiunea de constrângere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei persoane (imobilizare, sechestrare); constrângerea poate fi şi din partea unui animal (un câine dresat care imobilizează făptuitorul) ori din partea unui eveniment (inundaţie, viscol, cutremur etc.) care răpeşte libertatea de mişcare a făptuitorului în sensul că îl opreşte de la acţiune, ori îl împinge la o activitate ca pe un simplu instrument (căderea pe gheaţă, leşinul, epilepsia etc).

b)    Constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista. Această condiţie are în vedere natura constrângerii căreia nu i s-a putut opune o rezistenţă eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii săvârşind în acest fel fapta. Dacă exista posibilitate de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la aceasta (de ex.: militarul sechestrat într-o încăpere, la parterul unei locuinţe avea posibilitatea să se elibereze prin fereastra care era deschisă). Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret ţinând seama deopotrivă de natura şi de intensitatea forţei de constrângere ca şi de capacitatea şi starea psihică a persoanei constrânse.

c)     Sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Este condiţia care determină cercetarea îndeplinirii şi a celorlalte condiţii. Dacă cel constrâns fizic nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt incidente dispoziţiile ce prevăd constrângerea fizică.

 

2.3.1.3. Efecte juridice. Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, nu are caracter penal pentru că îi lipseşte vinovăţia. Vinovăţia nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune.

Fapta nefiind infracţiune, pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Răspunderea civilă este înlăturată şi ea în principiu.

 

2.3.2. Constrângerea morală.

 

2.3.2.1. Noţiune şi caracterizare. Constrângerea morală este o cauză care înlătură caracterul infracţional al unei fapte.

Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Sub imperiul ameninţării cu pericolul grav cel ameninţat nu mai are libertate de voinţă şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală (spre ex.: sub ameninţarea cu pistolul funcţionarul întocmeşte un act fals).

 

2.3.2.2. Condiţiile constrângerii morale. Pentru a exista constrângere morală sub imperiul căreia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie îndeplinite condiţiile:

a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei constrângeri exercitată prin ameninţare.

b) Să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav.

Acţiunea de constrângere executată prin ameninţare cu un pericol grav creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub imperiul căreia săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală.

Sub imperiul ameninţării persoana are de ales între: să sufere răul grav cu care este ameninţată sau să săvârşească fapta ce i se pretinde. Ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris. Pericolul grav cu care se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.

In practică s-a decis, pe bună dreptate, că „nu există constrângere morală dacă inculpatul – complice la delapidare – a dat ajutor autorului să comită infracţiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o ameninţările acestuia că îl va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist”[44].

c)  Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei pretinse – care este o faptă prevăzută de legea penală.

Această condiţie desprinsă din dispoziţiile art. 46 al. 2 Cp., presupune că făptuitorul să fi recurs la săvârşirea faptei numai dacă nu avea altă posibilitate de a înlătura pericolul provenit din ameninţare . Dacă făptuitorul putea înlătura pericolul printr-o faptă neprevăzută de legea penală era obligat să săvârşească o astfel de faptă. Stabilirea evitabilităţii ori inevitabilităţii pericolului pe altă cale este o problemă ce se rezolvă în concret ţinând seama atât de împrejurările în care a avut loc cât şi de persoana făptuitorului.

 

2.3.2.3. Efecte juridice. Fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie. Nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului. Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu atrage nici răspunderea penală a făptuitorului.

 

2.4. CAZUL FORTUIT

 

2.4.1. Noţiune şi caracterizare. Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută. Un exemplu clasic ce se dă în literatura juridică[45]: un tractorist în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz, rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol.

Peste acţiunea tractoristului de a ara se suprapune o altă energie a cărei intervenţie este imprevizibilă (explozia obuzului), care produce rezultatul socialmente periculos – vătămarea corporală a muncitorului agricol.

Specific deci pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat.

Imposibilitatea de prevedere în cazul fortuit a intervenţiei foiţei străine (energiei străine) care a determinat producerea rezultatului socialmente periculos, este generală şi obiectivă, ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere.

Sursa împrejurărilor fortuite poate fi[46]:

a)       fenomenele naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren, invazia unor insecte, etc.) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută;

b)      tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism, uzura
prematură a unei piese, etc.)[47];

c)       conduita imprudentă a unei persoane (apariţia bruscă, în faţa unui
autovehicul în viteză, a unei persoane);

d)      starea maladivă a unei persoane (epilepsie, leşin, atac de cord etc).
împrejurarea neprevizibilă poate fi anterioară, concomitentă sau subsecventă acţiunii făptuitorului.

2.4.2. Condiţii de existenţă. O faptă se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt îndeplinite condiţiile:

a)       Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului. Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei străine, nu există caz fortuit.

b)      Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării (forţei străine) care a produs rezultatul.

Imprevizibilitatea se referă la intervenţia împrejurării, a momentului de apariţie al acestei împrejurări şi nu la rezultatul care poate fi general previzibil.

c)       În sfârşit pentru a fi cercetată existenţa cazului fortuit, se cere ca fapta care a produs un rezultat socialmente periculos datorat intervenţiei imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.

 

2.4.3. Efecte juridice. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei.

Vinovăţia făptuitorului este exclusă fiindcă acesta s-a aflat în imposibilitatea de a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente periculos.

Imposibilitatea prevederii intervenţiei energiei străine este generală şi obiectivă şi datorită acestui aspect efectele cazului fortuit operează in rem adică se vor răsfrânge asupra tuturor participanţilor.

Cazul fortuit înlăturând caracterul penal al faptei, înlătură pe cale de consecinţă şi răspunderea penală.

Răspunderea civilă[48] este de asemenea înlăturată numai dacă nu vine în concurs cu alte cauze de înlăturare a caracterului infracţional al faptei.

 

2.5. IRESPONSABILITATEA FAPTUITORULUI

 

2.5.1. Noţiune şi caracterizare. Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele.

Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor ei cât şi sub raport volitiv când nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa.

Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora: unor anomalii care împiedică dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenia, infantilism, cretinism, debilitate mintală), unor maladii europsihice (somn natural, somn hipnotic, lipotimie etc), unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stări de inconştienţă ce pot avea cauza în consumul de alcool, substanţe stupefiante, alimente alterate etc.)[49].

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori temporară, congenitală sau survenită.

Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite, starea de iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

Constatarea existenţei incapacităţii psihice a persoanei se face de către medicii specialişti, care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei, persoana avea capacitatea psihică de a înţelege sensul şi valoarea acţiunii sale şi dacă putea să-şi dirijeze voinţa în mod conştient[50].

Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă făptuitorul răspunde sau nu penal pentru fapta săvârşită.

 

2.5.2. Condiţiile stării de iresponsabilitate. Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a.      Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile lui[51]. Făptuitorul, cu alte cuvinte, nu are capacitatea de a înţelege caracterul penal al faptei (nu are discernământ ori este în stare de inconştienţă) sau nu are capacitate de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă (este stăpânit de o impulsivitate irezistibilă ori de un indiferentism total[52]).

b.     Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când, după săvârşirea faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea intelectivă şi volitivă. Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o astfel de stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă (spre ex.: făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat, ori narcotizat pentru a invoca această stare în apărarea sa ori şi-a provocat starea de inconştienţă – s-a culcat şi a adormit în timpul serviciului şi astfel nu şi-a îndeplinit obligaţiile de pază, de asigurare a asistenţei medicale de urgenţă etc). Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul avea capacitatea psihofizică intelectivă şi volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvârşirea faptei, aceasta nu va duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.

c.     Incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale ori altor cauze. Sursa incapacităţii psiho-fizice poate fi deci atât în alienaţia mintală cât şi în alte cauze, în afară de cele care provin din stări oarecum normale (minoritatea) ori care limitează unele aptitudini ale capacităţii psihice (ignoranţa, eroarea) – cauze care sunt distinct reglementate în codul penal[53].

d.     Fapta săvârşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă (în stare de iresponsabilitate) să fie prevăzută de legea penală, pentru că
numai în această condiţie se poate vorbi de înlăturarea caracterului penal al faptei.

 

2.5.3. Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune pentru că nu este săvârşită cu vinovăţie.

Făptuitorul iresponsabil nu are capacitatea psihică intelectivă şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile lui.

Iresponsabilitatea este o cauză personală, produce efecte numai faţă de persoana care a săvârşit fapta în această stare şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.

Iresponsabilitatea înlătură caracterul penal al faptei şi înlătură pe cale de consecinţă răspunderea penală. Faţă de făptuitorul iresponsabil se pot lua măsuri de siguranţă cu caracter medical (art. 113-114 Cp.). Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.

 

2.6. BEŢIA

 

2.6.1. Noţiune. Beţia reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei datorată efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice consumate ori introduse în corpul său.

Substanţele alcoolice ori narcotice introduse în corpul persoanei provoacă devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la anihilarea completă a capacităţii psiho-fizice intelective şi volitive în determinarea atitudinii faţă de faptele pe care le săvârşeşte în această stare.

Interesând capacitatea psiho-fizică a persoanei starea de beţie influenţează răspunderea penală a acesteia în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, în această stare.

 

2.6.2. Felurile stării de beţie. în doctrina penală se face deosebirea între diferite forme de beţie, de care sunt legate şi consecinţe juridice distincte.[54]

A. După atitudinea persoanei care a dorit sau nu să ajungă în stare de beţie, se face distincţie între beţia accidentală şi beţia voluntară.

a.      beţia accidentală, involuntară sau fortuită este beţia în care a ajuns o persoană independent de voinţa ei (spre ex.: o persoană lucrează într-un mediu
cu vapori de alcool şi fără să-şi dea seama inhalează astfel de vapori şi ajunge
în stare de beţie ori persoana este constrânsă să consume băuturi alcoolice sau
consumă substanţe aparent inofensive fără să-şi dea seama de efectul lor).

b.     beţia voluntară este starea în care ajunge o persoană care consumă voit băuturi alcoolice, ori substanţe al căror efect ebriant îl cunoaşte. în doctrina penală beţia voluntară este cunoscută sub două forme: beţie voluntară simplă şi beţie preordinată. Importanţa acestei distincţii constă în consecinţele juridice pe care le poate avea asupra răspunderii penale.

  • Beţia preordinată sau premeditată este totdeauna o ircumstanţă agravantă a răspunderii penale deoarece persoana şi-a provocat anume această stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca drept scuză a săvârşirii faptei.
  • Beţia simplă, poate fi dimpotrivă şi o circumstanţă atenuantă deoarece făptuitorul în momentul când şi-a provocat această stare nu avea intenţia să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

B. După gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe, beţia poate fi: completă sau incompletă.

 Beţia completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice. In această stare persoana este incapabilă de a înţelege caracterul acţiunii ori inacţiunii sale şi de a fi stăpân pe ea.

Beţia incompletă, după cum arată şi denumirea se caracterizează prin aceea că intoxicaţia cu alcool ori alte substanţe ebriante este într-o fază incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate şi impulsivitate. în această stare capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi nu este abolită ci doar slăbită.

Influenţa stării de beţie asupra răspunderii penale este diferită după felul în care aceasta este realizată şi după gradul de intoxicare.

Beţia poate fi: cauză care înlătură caracterul penal al unei fapte (art. 49 al. 1. Cp.); circumstanţă agravantă (art. 75 al. 1 lit. e Cp.), circumstanţă atenuantă sau agravantă după caz (art. 49 al. 2 Cp.).

În această subsecţiune vom analiza starea de beţie, cauză care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută la art. 49 al. 1 Cp.[55], adică beţia accidentală completă produsă de alcool sau de alte substanţe.

 

2.6.3. Condiţiile stării de beţie. Pentru existenţa acestei cauze care înlătură caracterul penal al faptei se cer îndeplinite condiţiile:

a)     în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă prin alcool ori alte substanţe.

b)    Starea de beţie în care se găsea făptuitorul să fie accidentală, involuntară, fortuită.

c)     Starea de beţie să fi fost completă.

d)    Fapta comisă în această stare de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală, pentru că numai astfel îşi găsesc incidenţa dispoziţiile art. 49 Cp.

 

2.6.4. Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de beţie accidentală completă nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.

Făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, s-a aflat, din cauze independente de voinţa sa, în imposibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale şi de a fi stăpân pe ele, săvârşind fapta fără vinovăţie.

Când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul penal al faptei nu este înlăturat, iar starea de beţie poate constitui o circumstanţă atenuată.

 

2.7. MINORITATEA FĂPTUITORULUI

 

2.7.1. Noţiune şi caracterizare. Minoritatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale[56].

Capacitatea psiho-fizică a persoanei de a-şi da seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a şi le dirija în mod voit nu există din momentul naşterii, ci se formează odată cu dezvoltarea acesteia.

Având în vedere particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă sub care să fie exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vârstă minorul este deci, prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală deoarece nu are reprezentarea semnificaţiei sociale a acţiunilor sau inacţiunilor lui.

Prin dispoziţiile art. 99 al. 1 din codul penal s-a stabilit că „minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal”, iar în al. 2 al aceluiaşi articol s-a stabilit că „minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.

Minoritatea făptuitorului – cauză care înlătură caracterul penal al faptei – priveşte atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani cât şi pe minorul între 14 şi 16 ani care a săvârşit fapta fără discernământ.

Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această prezumţie fiind relativă se poate răsturna prin dovada că la săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.

Dovada discernământului în săvârşirea faptei concrete revine acuzării, în favoarea minorului existând prezumţia relativă a lipsei discernământului.

 

2.7.2. Condiţiile stării de minoritate. Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a)       să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

b)      făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile legale pentru a răspunde penal (art. 50 Cp.).

Această condiţie priveşte aşadar situaţia că la data săvârşirii faptei minorul să nu aibă împlinită vârsta de 14 ani (art. 99 al. 1 Cp.). Condiţia este îndeplinită şi atunci când minorul avea vârsta între 14 şi 16 ani şi nu se constatase săvârşirea faptei cu discernământ.

Înlăturarea caracterului penal al faptelor care se prelungeşte în timp (infracţiuni continui, continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă numai dacă nu se dovedeşte existenţa discernământului în săvârşirea acţiunilor ori inacţiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani.

In cazul infracţiunilor progresive, este înlăturat caracterul penal dacă în momentul comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste[57].

 

2.7.3. Efecte juridice. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie. Făptuitorul nu îndeplinea condiţiile de dezvoltare biopsihică care să-i permită înţelegerea caracterului acţiunilor sau inacţiunilor lui şi să le dirijeze în mod conştient.

Minoritatea este o cauză personală şi nu se răsfrânge asupra participanţilor la săvârşirea faptei. Când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori sprijinit cu intenţie de alţi participanţi se realizează condiţiile participaţiei improprii (art. 31 al. 2 Cp.).

Starea de minoritate înlătură caracterul penal al faptei şi pe cale de consecinţă şi răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru persoanele care l-au avut sub îngrijire ori supraveghere pe minor, dacă se reţine culpa acestora.

Faţă de minorul care nu răspunde penal şi care săvârşeşte fapte prevăzute de legea penală se iau măsuri de ocrotire prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 12 iunie 1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, modificată prin Legea nr. 108 din 2 iunie 1998[58].

 

2.8. EROAREA DE FAPT

 

2.8.1. Noţiune şi caracterizare. Eroarea este definită în doctrina penală ca „reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii”[59].

Reprezentarea greşită a realităţii din momentul săvârşirii faptei are influenţă asupra vinovăţiei făptuitorului, putând chiar s-o înlăture. Existenţa vinovăţiei în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este condiţionată de cunoaşterea de către făptuitor a tuturor împrejurărilor în care acţionează şi care cunoaştere îi permite acestuia să prevadă ori să poată prevedea rezultatul faptei sale.

Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greşit anumite date ale realităţii care sunt de natură să confere faptei un caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipseşte de posibilitatea de a prevedea rezultatul faptei sale şi implicit de a-şi determina în mod conştient voinţa[60].

Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei analizate mai sus, unde vinovăţia era înlăturată datorită constrângerii la care era supus făptuitorul (legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală) ori datorită incapacităţii psiho-fizice a acestuia (iresponsabilitate, minoritate) în cazul erorii de fapt, făptuitorul are capacitatea psiho-fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale realităţii săvârşind o faptă prevăzută de legea penală.

 

2.8.2. Felurile erorii. In doctrina penală[61] şi legislaţie eroarea se diferenţiază în raport de: obiectul asupra căruia poartă, factori care au determinat-o, posibilitatea de evitare şi întinderea consecinţelor.

A.      După obiectul asupra căruia poartă, se disting: eroarea de fapt şi eroarea de drept.

a)  eroarea de fapt există atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită poartă asupra unor date ale realităţii (stări, situaţii, împrejurări etc).

b) eroarea de drept sau de normă constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme juridice.

Deosebirea între eroarea de fapt şi eroarea de drept prezintă importanţă sub raportul consecinţelor juridice pe care le generează fiecare.

Eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul infracţional al faptei. Eroarea de drept penal nu înlătură niciodată caracterul penal al faptei, dar când eroarea priveşte o normă extrapenală poate duce şi la înlăturarea caracterului penal al faptei.

In codul penal român au fost înscrise dispoziţii cu privire la efectele ce le produc cele două feluri de eroare.

 

B.      După factorii care determină eroarea, aceasta poate fi:

a)  eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă cum mai este denumită în literatura juridică şi reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de cultură.

b) amăgirea sau inducerea în eroare care reprezintă o stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de o persoană asupra alteia.

 

C.      După consecinţele ce le poate avea, eroarea poate fi:

a) eroare esenţială când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia.

b)eroarea este neesenţială când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecinţelor juridice – reprezintă o circumstanţă atenuantă.

 

D. Tot în raport de criteriul de mai sus completat cu cel al obiectului asupra căruia poartă, eroarea poate fi:

a)  eroare principală când aceasta priveşte date de fapt referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa infracţiunii.

b) eroarea secundară când aceasta priveşte o stare, o situaţie, împrejurare
ce reprezintă o circumstanţă agravantă de săvârşire.

Această clasificare în eroare principală şi secundară este importantă sub raportul consecinţelor: eroarea principală poate conduce la inexistenţa infracţiunii, iar eroarea secundară nu conduce decât la înlăturarea circumstanţei agravante nu şi la înlăturarea infracţiunii în forma tip[62].

 

E.      După posibilitatea de evitare[63] a erorii, aceasta poate fi:

a)  eroare de neînlăturat sau invincibilă când se datorează completei necunoaşteri a realităţii şi care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligentă ar fi depus făptuitorul.

b) eroare vincibilă sau înlăturabilă care, cum arată şi denumirea, ar fi putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent.

Sub raportul consecinţelor juridice se cuvine subliniat că eroarea invincibilă înlătură caracterul penal al faptei, iar eroarea vincibilă nu înlătură caracterul penal al faptei afară de cazul când faptele sunt incriminate numai dacă se săvârşesc cu intenţie.

 

2.8.3. Eroarea de fapt – caracterizare. Dintre multiplele feluri, sub care se poate prezenta eroarea, un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă eroarea de fapt care reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al faptei şi ale cărei efecte şi condiţii sunt prevăzute în art. 51 Cp.[64].

Din reglementarea legală se observă că eroarea poate privi:

a)  o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al faptei, caz în care fapta nu are caracter penal;

b) o circumstanţă agravantă a infracţiunii, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă, fapta rămânând infracţiune în varianta tip[65].

 

2.8.4. Condiţiile erorii de fapt. Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei săvârşite dacă sunt îndeplinite condiţiile:

a.      să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroarea de fapt înlătură vinovăţia, ori problema vinovăţiei, se pune numai în legătură cu o faptă prevăzută de legea penală;

b.     în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării, situaţiei, împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei (art. 51 al. 1 Cp.). în doctrina penală s-au conturat diferite sensuri pentru aspectele prevăzute în dispoziţiile art. 51 al. 1 Cp., astfel[66]: „starea” desemnează modul în care se prezintă o persoană (spre ex.: starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc), ori un bun (valoarea economică, stare de uzură etc), ori o instituţie (utilare tehnică, sarcinile ce-i revin etc); „situaţia” priveşte poziţia pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun (aparţine avutului personal
sau avutului public, bun ce provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc); prin „ împrejurare ” se desemnează o circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (timpul nopţii, timp de război, loc public etc);

c.     starea, situaţia sau împrejurarea care nu au fost cunoscute pot să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia.

Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiţie de existenţă, a infracţiunii, atunci caracterul penal al faptei este înlăturat[67].

Dimpotrivă nu va fi înlăturat caracterul penal al faptei când eroarea poartă asupra identităţii persoanei – în cazul unor infracţiuni contra persoanei (error in persona)[68] sau asupra obiectului material al infracţiunii[69].

Eroarea care priveşte un element constitutiv al infracţiunii pentru a conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei trebuie să subziste pe tot parcursul executării acţiunii, în situaţiile în care fapta presupune o durată în timp (infracţiuni continui, continuitate).

Eroarea nu se confundă cu îndoiala care presupune că făptuitorul este conştient că nu poate să-şi reprezinte realitatea, caz în care ar trebui să nu treacă la acţiune.

Când în pofida acestei îndoieli a trecut la executarea acţiunii, va răspunde pentru fapta comisă deoarece a acceptat producerea unui rezultat socialmente periculos, a acţionat cu vinovăţie – forma intenţiei indirecte – de regulă[70].

Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, a răspunderii penale pentru forma agravantă, dar el va răspunde penal pentru infracţiunea în varianta tip.

 

2.8.5. Efectele erorii de fapt – diferenţieri. Eroarea de fapt are efecte diferite după cum poartă asupra unui element al infracţiunii ori unei circumstanţe agravante şi după cum faptele prevăzute de legea penală, săvârşite din eroare, sunt incriminate numai când sunt săvârşite cu intenţie sau sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă.

 

2.8.6. Efectele erorii de fapt când aceasta priveşte un element constitutiv al infracţiunii.

a) Eroarea de fapt în cazul faptelor săvârşite cu intenţie.

Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroare de fapt cu privire la o stare, situaţie sau împrejurare care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală (art. 51 al. 1 Cp.). Fapta este săvârşită fără vinovăţie, deoarece făptuitorul, datorită necunoaşterii ori cunoaşterii greşite a unei stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde de caracterul penal al faptei, nu a avut reprezentarea caracterului periculos al acesteia.

b) Dacă fapta este incriminată atât atunci când este săvârşită cu intenţie, cât şi atunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăţia şi deci caracterul penal al faptei şi atunci când este săvârşită din culpă, numai dacă se constată că eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei (art. 51 al. 3 Cp.). Aşadar pentru a înlătura caracterul penal al faptei săvârşite din culpă, eroarea de fapt nu trebuie să fie ea însuşi imputabilă făptuitorului. Dacă făptuitorul acţionează din grabă şi neatenţie, fără să cunoască existenţa unei stări, situaţii, împrejurări care constituie element al unei infracţiuni din culpă, eroarea nu mai conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind imputabilă făptuitorului, care trebuia să acţioneze mai diligent.

 

2.8.7. Efectele erorii de fapt asupra circumstanţelor. Şi în cazul când eroarea de fapt priveşte o stare, o situaţie, o împrejurare ce constituie element de circumstanţiere, efectele acesteia sunt diferenţiate după cum fapta este incriminată când este săvârşită cu intenţie, ori şi din culpă, sau numai din culpă.

Regula este aceeaşi, eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când este săvârşită din culpă va duce la înlăturarea ei numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, situaţiei, împrejurării ce constituie circumstanţă de
agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei.

 

2.8.8. Eroarea de drept penal. Necunoaşterea ori cunoaşterea greşită a unei norme juridice are efecte diferite după cum ea poartă asupra unei norme penale sau norme extrapenale.

Eroarea cu privire la o normă penală sau eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (art. 51 al. 4 Cp.). Este consecinţa firească a faptului că legea penală trebuie cunoscută de toţi destinatarii care trebuie să-şi conformeze conduita exigenţelor ei.

În doctrina penală este unanim admis principiul că „nu se poate invoca necunoaşterea legii”, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră ,,nemo censetur legem ignorare „[71].

 

2.8.9. Eroarea de drept extrapenal. Eroarea cu privire la o normă extrapenală are aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt, adică înlătură caracterul infracţional al faptei.

Eroarea cu privire Ia o normă extrapenală este posibilă cel mai adesea în situaţiile în care normele incriminatoare prevăd ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte „pe nedrept”[72] sau „contra dispoziţiilor legale „.

 

 

III. ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI PRIN LIPSA PERICOLULUI SOCIAL.

 

3.1. Preliminarii

 

3.1.1. Noţiune şi cadru. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, conduce la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite.

Ca şi în cazul celorlalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei şi pentru lipsa pericolului social, stările, situaţiile, împrejurările care conduc la lipsa de pericol social trebuie să fie prevăzute prin lege.

Spre deosebire de cauzele ce privesc vinovăţia şi cele ce privesc prevederea în lege, în care înlăturarea caracterului penal al faptei conducea pe cale de consecinţă la înlăturarea răspunderii penale, uneori şi a altor forme de răspunderejuridică[73], înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa de pericol social prezintă particularitatea că nu înlătură de regulă alte forme de răspundere juridică, deoarece un anumit grad de pericol social – e drept nepenal – mai prezintă fapta.

Considerăm că lipsa pericolului social care conduce la înlăturarea caracterului penal al unei fapte priveşte mai multe aspecte:

a) Pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii lipseşte în anumite situaţii, stări, cazuri sau împrejurări prevăzute de lege.

b) Pericolul social caracteristic infracţiunii lipseşte în cazul faptelor concrete şi pentru care nu este necesară aplicarea unei pedepse.

 

3.2. Lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii

 

3.2.1. Stări, situaţii, împrejurări în care pericolul este înlăturat. Pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii este înlăturat în anumite stări, situaţii, împrejurări prevăzute de lege.

a.      Pericolul social este înlăturat pentru anumite fapte determinate prin legea care prevede atât fapta al cărui pericol este înlăturat cât şi împrejurarea în care este înlăturat pericolul social. Sunt astfel considerente ca fiind lipsite de pericol social: arestarea învinuitului sau inculpatului, percheziţia domiciliară, etc.[74]

b.     Pericolul social este înlăturat pentru anumite acte inerente desfăşurării unor activităţi permise de lege (spre exemplu: nu sunt considerate periculoase penal actele de lovire, vătămare a integrităţii corporale care se produc în cazul practicării boxului sau altor activităţi sportive, ori în cazul operaţiilor chirurgicale).

c.     Sunt considerate ca lipsite de pericol social şi faptele comise din culpă,
dacă legiuitorul le-a incriminat numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie. Tot astfel este lipsită de pericol social tentativa la unele infracţiuni, la care nu este pedepsită.

d.     Pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii este înlăturat, pe
cale de consecinţă când fapta este săvârşită fără vinovăţie.

Efecte. Fapta care nu prezintă pericolul social al infracţiunii nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală.

 

 

 

3.3. Lipsa pericolului social concret al faptei prevăzută de legea penală

 

3.3.1. Preliminarii. Caracterul penal al faptei este înlăturat dacă fapta concretă nu prezintă gradul de pericol necesar al unei infracţiuni. Pericolul social al infracţiunii, stabilit în abstract de legiuitor în momentul incriminării faptei trebuie să existe, să se verifice prin fiecare faptă săvârşită, pentru a caracteriza fapta respectivă ca infracţiune.

Este posibil ca în concret fapta săvârşită, deşi formal să îndeplinească toate trăsăturile pentru a fi caracterizată ca infracţiune, adică este prevăzută de legea penală, este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege, dar pericolul social să nu evidenţieze o periclitare a valorilor sociale ocrotite, să fie minim, să nu fie
suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune.

Este posibil, cu alte cuvinte, ca în concret fapta săvârşită să fie lipsită de importanţă prin pericolul social minim pe care-1 prezintă, iar pentru combaterea ei, nu este necesară aplicarea unei pedepse. In astfel de situaţii, când pericolul social concret al faptei săvârşite este minim, când nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune – este înlăturat caracterul infracţional al faptei şi pe cale de consecinţă este înlăturată şi răspunderea penală. Cum însă, la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele şi pericolul social ce-1 reprezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracţiuni.

Posibilitatea pentru organele de aplicare a legii penale de a aprecia în concret gradul de pericol social a fost prevăzută în legislaţiile penale ca o reflectare a concepţiei materiale, ştiinţifice în materia infracţiunii.

In legislaţiile penale sunt înscrise dispoziţii potrivit cu care fapta lipsită de pericolul social concret necesar al unei infracţiuni nu este infracţiune şi nu atrage astfel răspunderea penală.

O astfel de dispoziţie a fost înscrisă în codul penal român anterior în           art. 1 al. 3 prin modificarea adusă în anul 1960, prevăzându-se: „nu constituie totuşi infracţiune fapta incriminată prin lege, dacă prin conţinutul ei concret şi prin condiţiile în care a fost săvârşită nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni,
fiind lipsită în mod vădit de importanţă”.

Prin această dispoziţie s-a oferit organelor de aplicare a legii penale posibilitatea să aprecieze gradul de pericol social concret al faptei săvârşite şi dacă acesta era minim, iar fapta lipsită astfel în mod vădit de importanţă să nu fie considerată infracţiune[75].

Codul penal român adoptat în 1968 nu a mai prevăzut o astfel de dispoziţie care ar fi fost incompatibilă cu principiul legalităţii în dreptul penal.

Prin definiţia dată pericolului social în art. 18C.p.[76], se stabilea regula că asupra pericolului social al faptei se pronunţă numai legiuitorul.

Cu alte cuvinte, pericolul social fiind apreciat de legiuitor ca fiind suficient pentru caracterizarea faptei ca infracţiune, din momentul incriminării ei[77], organele de aplicare a legii penale, ori de câte ori constatau că formal, erau întrunite trăsăturile unei fapte pentru a fi infracţiune, aplicarea unei pedepse era obligatorie.

Aceasta a condus în practica judiciară la aplicarea pedepsei şi pentru fapte mărunte, lipsite de gravitate şi importanţă, a condus la o extindere artificială a sferei ilicitului penal, la o statistică penală care nu reflecta real fenomenul infracţional ceea ce nu era de natură să orienteze just politica represivă şi activitatea de perfecţionare a mijloacelor de drept penal pentru combaterea faptelor grave care sunt cu adevărat infracţiuni[78]. Necesitatea unei modificări a codului penal, ca însuşi acesta să ofere posibilitatea organelor penale să aprecieze, gradul de pericol social concret şi să stabilească astfel dacă fapta prezintă pericolul social necesar al unei infracţiuni, sau nu, era evidentă[79].

Faţă de situaţia ivită, legiuitorul român prin Legea nr. 6/1973 a modificat dispoziţiile art. 18 prevăzând: „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul
legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse ” (sub. ns. CM.) oferind implicit posibilitatea organelor de aplicare a legii să aprecieze pericolul social concret al faptei şi să decidă dacă este necesară ori nu aplicarea unei pedepse.

Prin modificarea art. 18 Cp. în sensul celor de mai sus a fost posibilă introducerea în codul penal a art. 181 care prevede înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol social necesar al unei infracţiuni.

 

 

 

 

 

3.3.2. Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzută de legea penală care nu prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracţiuni.

a) Noţiune şi caracterizare. Prin modificarea art. 18 Cp. şi introducerea art. 181 Cp. s-a creat cadrul legal de rezolvare a problemei ce priveşte lipsa de pericol social infracţional al faptei prevăzută de legea penală.

În art. 181 Cp. se prevede că „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”. Prin aceste dispoziţii, aşa cum am arătat mai sus se stabileşte pentru organul de aplicare a legii sarcina de a stabili pe baza unor criterii legale prevăzute în art. 181 al. 2 Cp. dacă fapta săvârşită prezintă sau nu gradul de pericol social necesar pentru caracterizarea acesteia ca infracţiune.

Când pericolul social concret nu este suficient pentru caracterizarea faptei ca infracţiune caracterul penal al faptei este înlăturat, iar făptuitorului i se aplică o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de art. 91 Cp. Menţionăm că, prin aprecierea ce o fac asupra pericolului social concret al faptei săvârşite şi prin constatarea lipsei acestuia, organele de aplicare a legii penale nu fac operă de dezincriminare a faptei, activitate ce este de atributul exclusiv al legiuitorului, ci doar de aplicare a legii în limitele stabilite de aceasta.

b) Natură juridică. Problema naturii juridice a instituţiei prevăzute în art. 181 Cp. este larg discutată în literatura juridică de specialitate[80]. Într-o opinie s-a susţinut că prin introducerea art. 18Cp., s-a creat posibilitatea dezincriminării judiciare în cadrul căreia organele judiciare au obligaţia de a examina pericolul social concret al faptei pentru a stabili dacă aceasta prezintă un grad de periculozitate atât de pronunţat încât să atribuie faptei caracterul unei infracţiuni[81].

O astfel de opinie a fost respinsă, pe bună dreptate, fiindcă dezincriminarea este o activitate specifică şi exclusivă a legiuitorului, iar în cazul aplicării art. 181 Cp., organele judiciare nu procedează la o dezincriminare, pentru că nu este posibil să se dezincrimineze ceea ce legiuitorul nu a voit să fie incriminat[82].

Concluzia la care ajung organele de aplicare a legii penale, că fapta nu prezintă gradul concret de pericol social necesar al unei infracţiuni reprezintă, o consecinţă, a lipsei trăsăturii esenţiale a pericolului social al faptei.

Fapta nu este infracţiune prin voinţa legiuitorului care a stabilit că dacă aceasta nu are pericolul social al unei infracţiuni să nu fie socotită ca atare şi nu prin voinţa judecătorului ori procurorului care nu au dreptul că statueze în domeniul legislativ.

Pusă astfel problema, considerăm că nu se impietează asupra principiului legalităţii incriminării statornicit în legislaţia noastră.

În literatura juridică s-a subliniat întemeiat că sancţiunile aplicabile pentru fapta lipsită de pericolul social concret al unei infracţiuni nu trebuie să conducă la concluzia că instituţia juridică prevăzută de art. 181 Cp. reprezintă o formă de înlocuire a răspunderii penale.

În cazul înlocuirii răspunderii penale, fapta este şi rămâne infracţiune, se înlocuieşte doar răspunderea penală proprie infracţiunii, cu altă formă a răspunderii juridice – răspunderea administrativă.

În cazul instituţiei prevăzute la art. 181 Cp., fapta nu este infracţiune şi astfel nu poate antrena pe cale de consecinţă răspunderea penală dar prezentând un oarecare grad de pericol social se impune sancţionarea acesteia cu o sancţiune prevăzută la art. 91 Cp., care este specifică formei de înlocuire a răspunderii penale cu o sancţiune cu caracter administrativ, aşa cum am arătat mai sus.

Prin această trimitere, ca tehnică legislativă nu s-a conferit instituţiei prevăzute de dispoziţiile art. 181 Cp. o natură juridică similară formei de înlocuire a răspunderii penale.

Fapta prevăzută de legea penală lipsită de pericolul social concret al infracţiunii nu poate fi socotită nici contravenţie[83], de care s-ar apropia, dar care îşi are sediu de reglementare în alte acte normative decât legea penală.

În literatura juridică[84] s-a mai arătat că prin instituţia prevăzută de dispoziţiile art. 181 Cp. nu s-a reglementat o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, deoarece nu a fost trecută în capitolul privind cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, iar în codul de procedură penală a fost prevăzută o cauză specială care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (art. 10 al. 1 lit. b C. pr. pen.).

Considerăm că instituţia introdusă prin dispoziţiile art. 181 Cp. reprezintă, în ultima analiză, tot o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a pericolului social.

Faptul că nu a fost trecută (instituţia prevăzută în art. 181 Cp.) în rândul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51) Cp. nu impietează asupra naturii sale juridice, fiindcă în Capitolul V (art. 44-51 Cp.) au fost grupate numai cauzele care înlătură trăsătura esenţială a vinovăţiei, aşadar a uneia singure, dintre cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.

Instituţia prevăzută în art. 181 Cp. este aşadar o cauză care înlătură caracterul penal al faptei prin neîntrunirea gradului de pericol social necesar al unei infracţiuni[85].

Deşi are aceeaşi natură juridică ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, nu trebuie neglijată particularitatea acestei instituţii, ce se degajă din natura trăsăturii esenţiale a infracţiunii asupra căreia poartă, pericolul social – şi care presupune antrenarea unei răspunderi juridice, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ dintre cele prevăzute de art. 91 Cp. Datorită acestei particularităţi – antrenarea unei răspunderi cu caracter administrativ – a fost necesară prevederea specială a acesteia în codul de procedură penală [art. 10 al. 1 lit. b1 şi nu era suficientă prevederea art. 10 lit. e C. pr.pen. care se referă doar la cauzele cuprinse sub această denumire (art. 44-51 Cp.)].

 

3.3.3. Condiţii în care fapta prevăzută de legea penală nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, potrivit art. 181 Cp. este o faptă lipsită în mod vădit de importanţă, concluzie ce rezultă din atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de legea penală şi din conţinutul ei concret.

Aşadar, fapta prevăzută de legea penală lipsită de pericol social are ca trăsături caracteristice o atingere minimă adusă valorii sociale ocrotite penaliceşte şi prin aceasta reliefează o lipsă vădită de importanţă.

Instituţia prevăzută în art. 181 Cp. are un caracter general în sensul că este aplicabilă în principiu în cazul tuturor faptelor prevăzute de legea penală indiferent de natura lor şi de pedeapsa prevăzută pentru ele. Cu tot caracterul său general instituţia prevăzută în art. 181 Cp. nu va putea fi incidenţă în cazul unor fapte grave cum este omorul fiindcă prin valoarea deosebită a obiectului ocrotirii penale nu s-ar putea susţine că atingerea este minimă.

 

3.3.4. Criterii de apreciere a gradului concret de pericol social.

Înlăturarea caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală ca urmare a constatării lipsei de pericol social concret are loc cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

Prevederea condiţiilor în care o faptă prevăzută de legea penală nu are caracter penal asigură cadrul legal în care organele de aplicare a legii penale evaluează pericolul social concret cu evitarea arbitrariului, subiectivismului, abuzurilor.

La stabilirea în concret a gradului de pericol social – potrivit dispoziţiilor art. 181 al. 2 Cp. – se ţine seama de: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit de făptuitor, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de persoana şi conduita făptuitorului.

Criteriile prevăzute în lege se folosesc împreună pentru a stabili gradul de pericol social al faptei comise şi necesitatea ori inutilitatea pedepsei în cazul concret.

a.      Modul şi mijloacele de săvârşire pot reliefa un pericol social concretsuficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, când au fost folosite mijloacele de săvârşire periculoase (explozii, otrăvirea apei ori a alimentelor care urmează să fie servite mai multor persoane) ori prin numărul mare de acte comise[86].

b.     După scopul urmărit de făptuitor pericolul social poate fi scăzut când fapta a fost comisă pentru satisfacerea unei trebuinţe (cumpărarea unui medicament pentru cineva bolnav din familie cu banii sustraşi din gestiune). Când infracţiunea a fost comisă pentru înlesnirea ori acoperirea altei infracţiuni, pericolul social de data aceasta este ridicat şi suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune[87].

c.     împrejurările în care fapta a fost comisă sunt relevante pentru cunoaşterea pericolului social al acesteia şi al periculozităţii făptuitorului. Dacă fapta a fost comisă în împrejurări agravante (noaptea[88]) ori profitând de situaţia creată de o calamitate, pericolul social este ridicat, iar fapta poate fi infracţiune. Dimpotrivă fapta comisă în împrejurări nefavorabile pentru făptuitor (o suferinţă, starea de ebrietate în care a ajuns întâmplător etc.) pot reliefa un pericol social scăzut.

d.     După urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce. Când prin faptă
s-a produs un prejudiciu foarte mic, fapta după acest criteriu nu are pericolul
social suficient al unei infracţiuni[89]. Dacă prin faptă s-ar fi putut produce prejudicii mari, fapta are pericolul social al unei infracţiuni.\

e.      Persoana şi conduita făptuitorului este examinată de asemenea pentru a
stabili gradul de pericol social al faptei comise de acesta. Se ţine seama fără îndoială de atitudinea făptuitorului înainte de săvârşirea faptei, după săvârşirea acesteia, de antecedentele penale, de orice circumstanţe personale ale acestuia.

În practica judiciară[90], s-a decis în mod corect că antecedentele penale ale făptuitorului nu exclud de principiu incidenţa art.   181 Cp.

Antecedentele penale ale inculpatului îşi relevă importanţa în caracterizarea gradului de pericol social al faptei numai dacă sunt examinate în contextul împrejurărilor în care fapta a fost comisă, al rezultatelor acesteia şi a celorlalte date privind persoana făptuitorului[91].

 

3.3.5. Efecte juridice. Fapta lipsită de pericolul social concret caracteristic infracţiunii nu are caracter penal şi deci nu atrage pe cale de consecinţă răspunderea penală pentru această faptă. Întrucât fapta prezintă totuşi un pericol social, ea va atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.

Potrivit dispoziţiilor art. 181 al. ultim Cp. în cazul faptelor prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 Cp. care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei noi la 1.000 lei noi. Aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este obligatorie[92] ori de câte ori se constată că pericolul social concret al faptei săvârşite nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, fiindcă fapta are un anumit pericol social. Dacă făptuitorul a comis mai multe fapte, considerate fiecare în parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de legea penală[93].

 

 

IV. LIPSA PREVEDERII ÎN LEGEA PENALĂ

 

4.1. Noţiune şi cadru

 

4.1.1. Noţiune. între cauzele care înlătură caracterul infracţional al faptei prin lipsa unei trăsături esenţiale, un loc aparte ocupă neprevederea faptei în legea penală.

Este de altfel trăsătura esenţială care se verifică mai întâi pentru constatarea caracterului penal al faptei. Rezultatul negativ obţinut în urma acestei verificări, în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală conduce la neconsiderarea faptei ca infracţiune şi implicit face de prisos cercetarea celorlalte trăsături esenţiale.

Lipsa prevederii faptei în legea penală este aşadar o situaţie, o împrejurare
în care o faptă care aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are
în realitate caracter penal deoarece nu este ori nu mai este prevăzută de legea
penală ca infracţiune în modalitatea în care s-a săvârşit ori îi lipseşte un element
constitutiv pentru ca aceasta să constituie o anumită infracţiune[94].

Trăsătura esenţială a prevederii în lege se realizează atunci când fapta este
caracterizată ca infracţiune într-o lege.

 

4.1.2. Cadru. Trăsătura esenţială a infracţiunii de prevedere în legea penală lipseşte în situaţiile:

a.      Dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării care se realizează
prin scoaterea în afara ilicitului penal al faptei considerată infracţiune până la o anumită dată. Prin abrogarea legii care prevedea fapta ca infracţiune, această faptă nu mai este socotită pe viitor ca infracţiune. Abrogarea incriminării are efect înlăturarea trăsăturii esenţiale a prevederii în lege a faptei indiferent de momentul în care intervine faţă de săvârşirea faptei. Orice faptă comisă după abrogarea incriminării nu va mai fi considerată infracţiune. Nu vor mai fi considerate infracţiuni nici cele comise anterior abrogării, iar consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează odată cu abrogarea incriminării (art. 12 Cp.).

b.     O altă situaţie în care lipseşte prevederea în legea penală a faptei
priveşte cazul neîndeplinirii de către fapta concretă a unui element constitutiv al infracţiunii. Este situaţia în care fapta concretă săvârşită nu îndeplineşte unul sau mai multe elemente constitutive prevăzute în norma de incriminare. Lipseşte cu alte cuvinte, o condiţie cerută de lege pentru caracterizarea faptei ca infracţiune şi astfel fapta concretă săvârşită nu este prevăzută de legea penală[95].

c.     Trăsătura esenţială a prevederii în legea penală este înlăturată şi atunci
când lipseşte dubla incriminare.

In cazurile de aplicare a legii penale române conform principiului universalităţii (art. 6 al. 1 lit. a Cp.), se cere dubla incriminare a faptei, deci atât legea penală română cât şi legea penală străină de la locul unde s-a săvârşit fapta să o prevadă ca infracţiune. Dacă fapta nu este infracţiune şi în legea locului unde a fost săvârşită, acest aspect echivalează cu neprevederea faptei ca infracţiune şi legea penală
română nu va putea fi aplicată conform principiului universalităţii.

 

4.2. Efecte juridice. Efecte.

 

Neîndeplinirea de către fapta concretă, săvârşită a trăsăturii esenţiale a prevederii în legea penală are drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei şi pe cale de consecinţă înlăturarea şi a răspunderii penale.

Această cauză de înlăturare a caracterului infracţional al faptei are caracter obiectiv, real şi se răsfrânge asupra tuturor participanţilor la comiterea
acesteia.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA – nr.1

 

LEGE nr. 202 din 25 octombrie 2010
privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010
Parlamentul României adoptã prezenta lege.

    ART. XX
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã:

1. La articolul 18^1, alineatele 2 şi 3 se modificã şi vor avea urmãtorul cuprins:
„La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de sãvârşire a faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita fãptuitorului, dacã este cunoscut.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevãzute la art. 91.”

2. Dupã articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74^1, cu urmãtorul cuprins:
„Art. 74^1. – În cazul sãvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasã, înşelãciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formã calificatã şi neglijenţã în serviciu, prevãzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubã, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, învinuitul sau inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate.
Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendã. Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplicã o sancţiune administrativã, care se înregistreazã în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevãzute la alin. 1 şi 2 nu se aplicã dacã fãptuitorul a mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevãzutã de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

3. La articolul 184, dupã alineatul 5 se introduce un nou alineat, alineatul 6, cu urmãtorul cuprins:
„Pentru faptele prevãzute la alin. 2 şi 4, împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.”

 


[1] C. Bulai, Manual de drept penal, p. gen., Ed. AII, 1997, p. 217.

[2] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, p. gen., voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 332.

[3] V. Dongoroz, m Explicaţii…, op. cit., p. 332.

[4] Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor.

[5] Gh. Dărîngă, în Comentariu, p. 329, V. Dongoroz, op. cit., p. 334-335.

[6] în acest sens: V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 335.

[7] Vezi I. Oancea, op. cit, p. 220-221.

[8] A se vedea G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Revista de drept penal nr. 2, 1994, p. 31-43.

[9] Vezi în acest sens: sect. III şi IV din prezentul capitol.

[10] Alin. (21) din art. 44 a fost introdus prin Legea nr. 169 din 2002 şi modificat prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente – titlul IX (M. of. nr. 653 din 22 iulie 2005).

[11] în doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii privitoare la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în stare de legitimă apărare, teorii subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrângerii morale) şi teorii obiective (a negaţiei injustului, a retribuţiei răului prin rău, a coliziunii de drepturi şi obligaţii, a apărării subsidiare, a utilităţii sociale, a exerciţiului funcţiei publice a dreptului subiectiv cu caracter public) –  vezi pe larg aceste teorii în lucrarea lui Victor Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 37-49.

 

[12] Spre ex.: atacul este direct şi atunci constă în turnarea unei substanţe otrăvitoare în mâncare ce urmează să fie servită victimei – vezi şi V. Dongoroz, în Explicaţii…, op. cit, p. 351. Tot un atac direct se realizează şi prin încercarea de a distruge o barcă în care se găseşte o persoană care nu ştie să înoate, iar barca se află pe apă. Vezi şi Gh. Dărângă, în Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 332 şi urm.

[13] Vezi I. Oancea, op. cit., p. 247.

[14] I. Oancea, op. cit., p. 247.

[15] V. Dongoroz, op. cit., p. 352.

[16] Vezi T.S., s.p. nr. 757/1977 în C.D., 1977, p. 292.

[17] în acest sens vezi: I. Dobrinescu, Condiţiile atacului şi apărării în materie de legitimă apărare, în J.N. nr. 4/1957, p. 641 şi urm.

[18] L. Biro, op. cit., p. 175.

[19] Vezi în acest sens: L. Biro, Cu privire la posibilitatea invocării legitimei apărări atunci când atacul îndreptat împotriva patrimoniului constă, într-un furt consumat, nota la dec. nr. 133/2 februarie 1960, Col. I penal, T. reg. Cluj în L.P. nr. 3/1961, p. 86-87; O. A. Stoica, Consideraţii referitoare la infracţiunea de ultraj cu violenţă precum şi asupra legitimei apărări cti privire la avutul obştesc, notă la dec. nr. 241/4 martie 1960 a Col. I pen. a T. reg. Cluj în L.P. nr. 8/1960, p. 88 şi urm.

[20] în acest sens V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 451. –

[21] Vezi M. Basarab, Drept penal, 1976, op. cit., p. 255.

[22] T.S., s.p., d. nr. 325/1974 în CD. 1974, p. 323.

[23] Spre ex.: atacul desfăşurat de un iresponsabil.

[24] în literatura juridică condiţiile apărării sunt grupate şi apar mai puţine, astfel: apărarea să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală şi fapta săvârşită să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul – Măria Zolyneak, Măria Ioana Michinici, Drept penal, partea generală, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 266 şi urm.

[25]T.S., col. pen., dec. nr. 888/1963 în J.N. nr. 1/1963, p. 173.

[26] C. Mitrache, Consideraţii privind legitima apărare, în A.U.B. nr. 1/1969, p. 95.

[27] T.S., s.p., d. nr. 571/1970 în CD. 1980, p. 244.

[28] V. Ionescu, op. cit., p. 97-98.

[29] T.S., s.p., d. nr. 424/1969 în CD. 1969, p. 437; CSJ, s.pen. d. 3594/2001, RDP nr. l,p. 176-177.

[30] Vezi L. Biro, Consideraţii referitoare la depăşirea limitelor legitimei apărări, în R.R.D., nr. 3/1970, p. 110 şi urm.

[31] Dacă fapta a fost săvârşită după încetarea atacului ce se situează în afara apărării, Trib. jud. Hunedoara, d.p. nr. 620/1977 înR.R.D. nr. 5/1978, p. 62.

[32] Dacă fapta a fost săvârşită după încetarea atacului ce se situează în afara apărării, Trib. jud. Hunedoara, d.p. nr. 620/1977 înR.R.D. nr. 5/1978, p. 62.

[33] Dispoziţiile art. 44 alin. 21 Cp. au fost modificate prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 (M. of. nr.653 din 22 iulie 2005).

[34] Vezi Ilie Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, R.D.P. nr. 1. 2003, p. 30-38.

[35] Dacă fapta a fost săvârşită după încetarea atacului ce se situează în afara apărării,
Trib. jud. Hunedoara, d.p. nr. 620/1977 înR.R.D. nr. 5/1978, p. 62.

[36] în acest sens: C. Bulai, op. cit., p. 241.

[37] T.S., s.p., d. nr. 3112/1974 în R.R.D. nr. 7/1975, p. 73.

[38] V. Dongoroz, în Explicaţii…, op. cit., p. 365.

[39] Sunt considerate bunuri importante de ex.: clădirile, muzeele, tablourile, obiectele
de artă, colecţiile etc.

[40] Vezi pe larg: V. Dongoroz, în Explicaţii…, op. cit, p. 365.

[41] V. Dongoroz, în Explicaţii…, op. cit., p. 366.

[42] Spre ex.: medicii umani, medicii veterinari, militarii, pompierii ş.a.

[43] Gh. Dărângă, Comentariu în codul penal, op. cit., p. 349. Vezi C. Bulai. op. cit., p. 249.

 

[44] T.S., s.p., d. nr. 3334/1971, în R.R.D. nr. 10/1973, p. 178.

[45] Vezi V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 387.

[46] Vezi pe larg V. Dongoroz, în Explicaţii op. cit., p. 384-385.

[47] In practica judiciară se întâlnesc cauze „Accidentul nu s-a datorat culpei con-
ducătorului auto ci unei împrejurări imprevizibile şi care nu a putut fi preîntâmpinat –
pivotul inferior de la roata din stânga faţă, datorită unei defecţiuni de construcţie s-a rupt.
Fapta s-a săvârşit în caz fortuit – T.S., s.p., d. nr. 1023/1980 în C.D., 1980, p. 246-247.

[48] Vezi C. Bulai, op. cit., p. 256.

[49] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 393.

[50] în practica judiciară s-a decis că „pentru corecta stabilire a stării de responsabilitate ori iresponsabilitate a inculpatului, de către comisia medico-legală competentă, nu este suficientă simpla lectură a actelor dosarului de către membrii comisiei, ci se impune – aşa cum prevede art. 117 C. proc. pen. – internarea inculpatului într-un institut de specialitate, unde să poată fi examinat într-un mod corespunzător”, T. j. Arad, d.p. nr. 381/1969, în R.R.D. nr. 12/1969, p. 181.

[51] în practică s-a decis „împrejurarea că – aşa cum rezultă din raportul de expertiză medico-legală – inculpatul prezintă o stare reactivă neurotiformă pe fond de etilism cronic, care doar îi reduce posibilitatea de inhibiţie şi autocontrol, conferindu-i un discernământ scăzut nu poate duce la concluzia că el a comis fapta de delapidare în stare de iresponsabilitate”. T.S., s.p., d. nr. 1959/1976 în V. Papadopol şi M. Popovici, Repertoriu  op. cit., p. 215.

[52] Vezi Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 394.

[53] în acest sens şi practica judiciară a decis că „Pentru a fi aplicabil art. 48 Cp. – se cere existenţa unei incapacităţi psihice, datorită alienaţiei mintale ori altor cauze asemănătoare acesteia, proprii a determina în afara limitelor unei stări normale această incapacitate”. Aşadar, prin alte cauze „se înţeleg tot maladiile ce alterează psihicul făptuitorului, punându-l în situaţia
de a nu mai putea funcţiona, prin facultăţile sale sau prin una din ele, discernământul şi factorul
volitiv”. Tulburarea din partea victimei nu duce la iresponsabilitate (T.S., s.p., dec. nr. 1636/
1976; CD., 1976, p. 283).

[54] Vezi V. Dongoroz în Explicaţii…, op. cit, p. 400.

[55] Art. 49 al. 1 „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul
în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa
în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe”.

[56] Vezi art. 50 Cp., „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal”.

[57] Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 9/1972, în C.D., 1972, p. 58.

[58] Vezi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 26 din 12 iunie 1997 privind protecţia
copilului aflat în dificultate modificată prin Legea nr. 108 din 1998.

[59] V. Dongoroz, op. cit., p. 415; I. Oancea, op. cit., p. 296; Gh. Dărîngă, în Comentariu, p. 371.

[60]C. Bulai, op. cit, p. 265.

[61] Vezi pe larg V. Dongoroz în Explicaţii teoretice…, op. cit, p. 416.

[62] Spre ex.: în cazul infracţiunii de omor dacă infractorul nu a cunoscut calitatea de
rudă a victimei, fiind în eroare cu privire la această circumstanţă de agravare, va răspunde
penal pentru infracţiunea de omor varianta tip (simplă).

[63] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 17; C. Bulai, op. cit., p. 266.

[64] Art. 51 Cp., „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ca însăşi rezultatul culpei. Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei”.

[65] Vezi M. Zolyneak, M. I. Michinici, op. cit., p. 295.

[66] Vezi pe larg: C. Bulai, Eroarea de fapt în teoria şi practica dreptului penal, în J.N. nr. 10/1965, p. 52 şi urm.

[67] Spre ex.: la vânătoare, un vânător, crezând că într-un boschet se află vânatul, trage, dar acolo se află un om pe care îl răneşte, ori ucide.

[68] Practica judiciară este unanimă în a considera că eroarea asupra identităţii subiectului pasiv nu are nici o semnificaţie, căci legea penală ocroteşte viaţa oricărei persoane. în acest sens: T.S., col. gen. dec. nr. 1903/1968 înR.R.D. nr. 12/1968, p. 177

[69] Spre ex.: Infractorul dorind să incendieze gospodăria concubinei lui, din cauza întunericului şi a stării de beţie în care ajunsese, incendiază gospodăria vecinului concubinei, în acest sens: T.S., s.p., d. nr. 100/1980 în C.D., 1980, p. 278.

[70] în acest sens a se vedea I.C.C.J. st.p nr. 3033 din 11 mai 2006 în Dreptul nr. 5/2007, p. 293 -294.

[71] G. Antoniu, Eroarea de drept penal, Revista de drept penal, Anul I, nr. 1, 1994, Serie nouă, p. 13-23.

[72] V. Dongoroz, op. cit., p. 421. în practică s-a decis întemeiat că necunoaşterea instrucţiunilor Ministerului Sănătăţii în care este cuprinsă lista produselor stupefiante – fiind un act normativ extrapenal – care completează dispoziţiile Codului penal (art. 312) va conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. în acest sens: T. j. Constanţa, d.p. nr. 1625/1970 cu notă I de E. Niculae şi nota II de Şt. Daneş, în R.R.D. nr. 3/1993, p. 149 şi urm. în sens contrar, vezi T.j. Bacău, d. nr. 662/1979 în R.R.D. nr. 7/1980, p. 55 care a considerat furt luarea de către soţ a bunurilor pe care le individualizase, de acord cu celălalt soţ ca fiind ale sale, căci art. 36 alin. 2 din codul familiei interzice partajarea bunurilor în timpul căsătoriei aceasta fiind permisă decât prin hotărâre judecătorească pentru motive temeinice. Cei doi soţi procedând la împărţirea bunurilor prin convenţia intervenită între ei s-au aflat în eroare cu privire la norma extrapenală – codul familiei, iar sustragerea de către soţ a bunurilor ce-i reveneau după împărţire, fără consimţământul celuilalt nu poate fi considerată infracţiune.

[73] Răspunderea civilă nu este înlăturată în toate cazurile.

[74] Vezi pe larg: V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 342.

[75] Vezi pe larg: V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, Modificările aduse codului penal şi codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 25-28.

[76] Art. 18 Cp., „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia legea a prevăzut (sub nr. CM.) că este necesară aplicarea unei pedepse”.

[77] Noul cod penal şi codul anterior – prezentare comparativă – Bucureşti, 1968, p. 14.

[78]1. Poenaru, Modificarea codului penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 20.

[79]1. Dobrinescu, O propunere „de lege ferenda ” cu privire la înlăturarea răspunderii, p. 90-94.

[80] A. Dineu, Drept penal, p. gen., voi. I, T.U.B., 1975, p. 81-98.

[81] T. Gradea, Probleme legate de răspunderea penală pentru faptele care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, înR.R.D., nr. 4/1974, p. 57.

[82] I. Poenaru, Modificarea codului penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 22 şi urm.

[83] Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social mai mic decât infracţiunea şi este prevăzută ca atare în legi, decrete sau prin alte acte normative ale organelor indicate de lege (art. 1 din Legea nr. 32/1968 privind contravenţiile, abrogată în prezent).

[84] Vezi C. Bulai, op. cit, p. 228.

[85] în sprijinul acestei opinii ar putea fi invocată şi terminologia redactării art. 181 Cp. asemănătoare cu cea folosită la cauzele care înlătură vinovăţia „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală”.

[86] VeziT.S., s.p., d. nr. 1754/1978, în C.D., 1978, p. 317.

[87] Acoperirea sustragerilor repetate din gestiune prin fals, ori faptele repetate de
falsificare a unor acte de gestiune şi de folosire a acestora, în scopul de a ajuta pe un gestionar să ascundă o parte din lipsa existenţei în gestiunea lui, prezintă pericolul social al unei infracţiuni. în acest sens: Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 1727/1976 în C.D., 1975, p. 274.

[88] în acest sens T.j. Bistriţa-Năsăud, d.p. nr. 26.6/1973 în R.R.D., nr. 6/1974, p. 54.

[89] în practica judiciară s-a decis că „Nu prezintă pericolul social a unei infracţiuni fapta care prin conţinutul ei concret, împrejurările în care a fost comisă şi urmările minime produse este lipsită în mod vădit de importanţă”, T.S., s.p., d. nr. 740/1977 în C.D., p. 215— 217). Sustragerea de către inculpat a unor şipci de brad în valoare de 39 lei prin atingerea minimă adusă avutului obştesc şi prin conţinutul său concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (T.j. Braşov, d.p. nr. 759/1974 în R.R.D., nr. 5/1975, p. 70).

[90] T.j. Timiş, dec. pen. nr. 534/1976 în R.R.D. nr. 8/1976, p. 60.

[91] T.S., S.p., nr. 740/1977 în CD. 1977, p. 215-217.

[92] în acest sens C. Bulai, op. cit., p. 230; în sens contrar I. Poenaru, op. cit, p. 28 şi A. Dineu, op. cit., p. 98 care consideră că procurorul sau instanţa judecătorească pot constata lipsa oricărui pericol social şi înlătura aplicarea sancţiunilor prevăzute de art. 91, opinie criticabilă pentru că din economia dispoziţiilor art. 181 Cp. se desprinde concluzia că dacă pericolul social al faptei prevăzute de legea penală nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune, el este suficient pentru a justifica o sancţiune cu caracter administrativ prevăzută de legea penală.

[93] în acest sens a se vedea I.C.C.J. – secţiile unite, Decizia nr. XXXV din 6 noiembrie 2006, publicată în M. Of. nr. 368 din 30 mai 2007; Curierul Judiciar nr. 7-8/2007, p. 5-6.

[94] Vezi T.j. Dorohoi, stp nr. 160/1976 cu o notă critică de D. Chelariu şi o notă aprobativă de C. Ionescu în R.R.D. nr. 10/1976, p. 58.

[95] Spre ex.: în cazul faptelor putative, ele există ca infracţiuni numai în concepţia făptuitorului pentru că în realitate, nu sunt infracţiuni deoarece le lipseşte un element esenţial – obiectul ocrotirii penale; ori încercarea de a determina mărturia mincinoasă prin rugăminţi, nu este infracţiune fiindcă incriminarea este condiţionată de corupere sau constrângere (art. 261 Cp.). Vezi V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice…, op. cit, p. 337.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s