FORMELE INFRACTIUNII

Probleme :

 I.        Consideraţii  generale.

1.1.     Desfăşurarea activităţii infracţionale.

1.1.1.  Perioade în desfăşurarea activităţii infracţionale;

1.1.2.  Perioada internă;

1.1.3.  Perioada externă;

1.1.4.  Faza de pregătire;

1.1.5.    Faza de executare;

1.1.6.    Faza urmărilor;

1.2.         Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.

1.2.1.     Precizări

II.      Actele preparatorii.

2.1.     Noţiune şi feluri

2.1.1. Noţiune

2.1.2. Felurile actelor de pregătire

2.2.      Regimul actelor preparatorii

2.2.1. Concepţii în doctrina penală privind incriminarea actelor pre­paratorii

2.2.2. Teza incriminării actelor preparatorii

2.2.3. Teza neincriminării actelor preparatorii

2.2.4. Regimul actelor de pregătire în dreptul penal român actual.

 

III.    Tentativa.

3.1.    Aspecte generale

3.1.1. Noţiune

3.1.2. Condiţiile tentativei

3.1.3. Existenţa hotărârii infracţionale

3.1.4. Punerea în executare a hotărârii infracţionale

3.1.5. Teoriile subiective

3.1.6. Teoriile obiective

3.1.7. Teoriile formale

3.1.8. Recomandări practice

3.1.9. Întreruperea executării ori neproducerea rezultatului

3.2.    Felurile tentativei

3.2.1. Criterii de clasificare

3.2.2. Tentativa întreruptă

3.2.3. Tentativa perfectă

3.2.4. Tentativa improprie

3.2.5. Tentativa absolut improprie

3.2.6. Infracţiunea putativă

3.3.    Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

3.3.1. Imposibilitatea tentativei

3.3.2. Imposibilitate datorită elementului subiectiv

3.3.3. Imposibilitate datorită elementului obiectiv

3.4.   Incriminarea şi sancţionarea tentativei

3.4.1.   Justificarea incriminării

3.4.2.   Conţinutul tentativei

3.4.3.   Întinderea incriminării tentativei

3.4.4.   Sancţionarea tentativei

3.4.5.   Sancţionarea tentativei în cazul persoanei juridice

3.5.    Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.

3.5.1.   Noţiuni

3.5.2.   Condiţiile desistării

3.5.3.   Condiţiile împiedicării producerii rezultatului

3.5.4.   Efectele   desistării   şi   împiedicării   producerii   rezultatului

 

IV.     Infracţiunea Consumată

4.1.    Noţiune şi caracterizare.

4.1.1. Noţiunea infracţiunii fapt consumat

4.1.2.   Infracţiunea fapt consumat – caracterizare

4.2.         Infracţiunea fapt epuizat.

4.2.1.   Noţiunea de infracţiune fapt epuizat

 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

A.   JURISPRUDENŢA

ü     Constituţia României – reeditată 2003

ü     Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic

ü     Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1993”, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti, 1994;

ü     Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1994” , Ed. Proema, Baia Mare,1995;

ü     „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, Ed.All Beck, 2005;

ü     Cristian Jora, „Culegere de practica judiciara „ Lumina Lex, 2005;

ü     Curtea de Apel Bucureşti, „Culegere de Practică Judiciară în materie penală 1999, Drept Penal, Drept Procesual Penal”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2001;

ü     Curtea de Apel Braşov – „Culegere de practică juridicară 1994-1998. Ed.All Beck, 1999;

ü     Dongoroz V. şi colectivul – „Explicaţii teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I şi II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti 1970;

ü     „Drept penal Partea generală – culegere de speţe pentru uzul studenţilor”, Ed. All Beck, Bucureşti 2003;

ü     Dumitrescu Corina, Practica judiciara adnotata, Uniunea Juriştilor, 2005.

 

B. DOCTRINA

ü     Antoniu G. „Vinovăţia penală”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995;

ü     Antoniu G. „Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită şi tratamentul lor penal” –R.D.P. nr.3/2003;

ü     Antoniu G. „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” – S.C.J. nr.2/1980;

ü     Antoniu G.”Codul penal comentat şi adnotat „ Partea generală”- Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

ü     Avrigeanu T. „Contribuţii moderne la teoria infracţiunii” – R.D.P. nr.2/2001;

ü     Basarab M. „Drept penal. Partea generală vol.I, – Ed.Fundaţia „Chemarea”Iaşi, 1992;

ü     Boroi Al. „Drept penal” – Partea generală – Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

ü     Boroi Al. şi Nistoreanu Gh. “Drept Penal, Curs Selectiv pentru examenul de licenţă”, Editura All Beck,  2002, Bucureşti;

ü     Butiuc C. „Infracţiunea complexă”, Ed. All Beck,1999;

ü     Bulai C. – „Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL    Bucureşti, 1997;

ü     Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;

ü     Decoeg A. – Droit pénal général, Armand Collin, 1971;

ü     Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., V.Lazăr, Molnar I.

ü     Giurgiu N.,  „Drept penal. Partea Generală. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă” , Ed. Cantes Iaşi, 2000;

ü     Mitrache C. – Drept penal român. Partea generală. Ed.Universul Juridic; Bucureşti, 2005;

ü     Mantovani F.Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;

ü     Michinici M.I. – Unele observaţii privind praeterintenţia. R.D.P.nr.1/1996

ü     MATEI BASARAB, VIOREL PASCA, GHEORGHIŢĂ MATEUŢ, CONSTANTIN BUTIUC – Codul penal comentat, vol.I, Editura Hamangiu, 2007;

ü     ALEXANDRU BOROI – Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;

ü     CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE – Drept penal român, partea generală, ediţia a VI-a prevăzută şi adăugită – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, BOGDAN N.BULAI – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007;

ü     COSTICĂ BULAI, CONSTANTIN MITRACHE, CRISTIAN MITRACHE,

ü     LAVINIA LEFTERACHE – Culegere de probleme din practica judiciară, ediţia a  V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008;

 

 

I. FORMELE INFRACŢIUNII

 

1.1. Desfăşurarea activităţii infracţionale

 

1.1.1. Perioade în desfăşurarea activităţii infracţionale.

Infracţiunea este o manifestare a omului în sfera relaţiilor sociale. Ca act de conduită exterior, infracţiunea presupune o desfăşurare în spaţiu şi timp.

Desfăşurarea activităţii infracţionale spre rezultatul socialmente periculos cunoaşte mai multe etape, momente, care sunt cercetate de doctrina penală, întrucât de ele se leagă consecinţe juridice.

Doctrina penală este unanimă în a distinge două perioade în care se desfăşoară activitatea infracţională: perioada internă şi perioada externă[1].

 

1.1.2. Perioada internă. Perioada internă sau psihică este ţărmurită de două momente: al încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune (ca moment iniţial) şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea (ca moment final). între cele două momente se situează deliberarea sau lupta motivelor.

În perioada internă se disting trei momente:

a) al naşterii, al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune – motivaţia acestei idei interesează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

b) următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;

c) cel de al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune moment ce finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.

Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi şi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al persoanei, există doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală.

Luarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune nu este incriminabilă deoarece nu este o manifestare a individului în sfera relaţiilor sociale. Gândul criminal nu reprezintă un pericol (o ameninţare) câtă vreme nu s-a realizat într-o faptă.

Atât în legiuirile din vechime cât şi în dreptul penal modern simpla cugetare (nuda cogitatio) nu a fost şi nu este sancţionată (cogitatonis poenam nemo patitur)[2].

Se cuvine subliniată ideea că faza internă, psihică, precede faza externă chiar şi în situaţiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracţiunii este foarte scurt[3].

Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai distinge aşa numita fază oratorie în care
cel ce a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane[4].

Este deci o manifestare exterioară a gândului infracţional. întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală a celui ce a luat hotărârea infracţională[5].

Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de a atrage şi pe alţii la săvârşirea infracţiunii, ori de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori (de ex.: complot – art. 167 Cp.; asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 323 Cp.) ori o infracţiune de sine stătătoare (sui generis) cum ar fi de ex.: ameninţarea – art. 193 Cp.

 

1.1.3. Perioada externă. Perioada externă sau de executare este ţărmurită pe de o parte de actele şi activităţile persoanei, efectuate în vederea pregătirii şi realizării infracţionale şi obţinerea rezultatului periculos, uneori la unele infracţiuni a ultimei evoluţii a acestui rezultat.

În perioada externă a activităţii infracţionale se disting mai multe momente, etape în realizarea hotărârii infracţionale, ce se succed spre obţinerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente, etape, în desfăşurarea activităţii infracţionale pe drumul infracţional ,,iter criminis” capătă relevanţă
penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos.

În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor.

Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune, intenţionată însă nu sunt obligatorii toate. Poate, de exemplu, lipsi faza de pregătire a infracţiunii, la infracţiunile ce se comit cu intenţie repentină.

 

1.1.4. Faza de pregătire. Faza actelor de pregătire sau a actelor preparatorii, cum mai este denumită în doctrina penală, se caracterizează prin desfăşurarea unor activităţi menite să pregătească executarea hotărârii infracţionale.

În această fază de pregătire se procură date, informaţii, se procură şi se adaptează mijloacele ce vor fi folosite la comiterea faptei. în această fază nu se execută acţiuni, activităţi ce intră în actul de conduită interzis (elementul material al laturii obiective), ci doar acele activităţi menite să pregătească executarea.

 

1.1.5. Faza de executare. în această fază se trece la executarea hotărârii infracţionale adică se îndeplinesc acţiuni, activităţi prin care este realizat actul de conduită interzis prevăzut în norma penală.

În faza de executare se disting momente care capătă individualitate şi semnificaţie pe planul dreptului penal. Este posibil astfel ca activitatea de executare să se întrerupă ori să fie dusă până la capăt, dar rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii să nu se producă.

Când rezultatul prevăzut de lege se realizează, se trece în ultima etapă, fază a perioadei externe, faza urmărilor.

 

1.1.6. Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute în latura obiectivă a infracţiunii. Această fază este ţărmurită de executarea în întregime a acţiunii pe de o parte şi producerea urmărilor imediate pe de altă parte.

 

1.2. Formele infracţiunii după fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.

 

1.2.1. Precizări. Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă a infracţiunii este susceptibilă de etape, faze. Aceste etape se autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate socială[6]. întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională, prezintă pericol social, s-a pus, în literatura juridică şi în legislaţie, problema incriminării şi sancţionării lor[7], ca şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a periculozităţii sociale.

În doctrina penală prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.

În literatura juridică de specialitate se admite că pot exista atâtea forme de infracţiune câte faze are activitatea infracţională. Se disting astfel: 1) forma actelor preparatorii; 2) forma tentativei; 3) forma faptului consumat; 4) forma faptului epuizat.

 

 

II. ACTELE PREPARATORII

 

2.1. Noţiune şi feluri

 

2.1.1. Noţiune. Actele de pregătire sau preparatorii reprezintă prima fază a perioadei externe a activităţii infracţionale şi constau în anumite acte, activităţi de procurare de date, informaţii ori adaptare a mijloacelor sau instrumentelor ce
vor fi folosite la comiterea infracţiunii ca şi de crearea condiţiilor favorabile săvârşirii acesteia[8].

Actele de pregătire fiind comise în vederea realizării unei hotărâri infracţionale sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate.

Pentru a fi considerate acte de pregătire a infracţiunii, activităţile desfăşurate trebuie să îndeplinească anumite condiţii[9]:

a.      Din conţinutul activităţii să rezulte neîndoielnic că este efectuată pentru săvârşirea infracţiunii. Să aibă cu alte cuvinte un caracter univoc.

b.     Actul preparator să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii (spre ex.: procurarea de instrumente, de date, de informaţii în legătură cu locul şi timpul unde urmează să fie săvârşită infracţiunea etc);

c.     Activitatea de pregătire să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al laturii obiective, să nu facă parte din actele de executare;

d.     Actele de pregătire să fie intenţionate.

 

2.1.2. Felurile actelor de pregătire. După natura şi conţinutul lor actele de pregătire se pot împărţi în: acte de pregătire materială şi acte de pregătire morală.

Actele de pregătire materială, după cum arată şi denumirea, constau în pregătirea materială pentru săvârşirea infracţiunii ca: procurarea de instrumente, de mijloace, în adaptarea acestora pentru comiterea infracţiunii (spre ex.: procurarea unui cuţit, a unei substanţe otrăvitoare, a unei frânghii, a unei scări, a cheilor pentru deschiderea încuietorilor, asigurarea mijloacelor de transport, înlăturarea unor obstacole etc).

Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informaţii cu privire la locul şi timpul în care urmează să se săvârşească infracţiunea, în atragerea de complici. Prin actele de pregătire morală sau intelectuală cum se mai numesc, se creează condiţii psihice favorabile comiterii infracţiunii.

 

2.2. Regimul actelor preparatorii

 

2.2.1. Concepţii în doctrina penală privind incriminarea actelor preparatorii.

În doctrina penală s-au conturat două teze principale în legătură cu incriminarea actelor preparatorii: teza incriminării actelor preparatorii şi teza neincriminării acestor acte.

 

2.2.2. Teza incriminării actelor preparatorii. Adepţii acestei teze susţin necesitatea încriminării actelor preparatorii ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale[10]. în motivarea acestei teze se aduc argumente ce privesc periculozitatea socială a unor acte de pregătire ce reiese din: crearea condiţiilor favorabile pentru comiterea infracţiunii, inserarea lor în antecedenţa cauzală a infracţiunii. Este necesară incriminarea actelor de pregătire – s-a susţinut – pentru a opri de la început activitatea infracţională.

Neincriminarea actelor de pregătire ar putea fi interpretată de infractori ca o încurajare la pregătirea cu răbdare şi perseverenţă a infracţiunii[11].

În cadrul acestei teze a incriminării actelor preparatorii se disting două variante:

a.      a incriminării nelimitate a actelor de pregătire ce presupune incriminarea acestora la toate infracţiunile unde sunt posibile şi

b.     teoria incriminării limitate a actelor de pregătire, adică incriminarea acestora numai la infracţiunile periculoase.

Tot în legătură cu teza incriminării actelor de pregătire se cuvin menţionate şi opiniile privind sancţionarea actelor preparatorii la paritate cu infracţiunea consumată ori sancţionarea diferită faţă de infracţiunea consumată.

 

2.2.3. Teza neincriminării actelor preparatorii. Susţinătorii acestei teze aduc ca argumente: echivocitatea marii majorităţi a actelor de pregătire, situarea acestora în afara acţiunii tipice a elementului material, în raportul de cauzalitate actele de pregătire reprezintă doar condiţii care nu pot genera niciodată rezultatul socialmente periculos, lipsa lor de pericol social evident, situarea în timp departe de rezultatul socialmente periculos.

Neincriminarea actelor de pregătire înseamnă o „încurajare pentru cel ce s-a pregătit să săvârşească o infracţiune, de a renunţa cât nu este prea târziu”[12]. Dacă s-ar incrimina actele de pregătire implicit făptuitorul este îndemnat să continue, să treacă la executare, dacă tot este pedepsit.

 

2.2.4. Regimul actelor de pregătire în dreptul penal român actual.

Legiuitorul penal român a îmbrăţişat principial teza neincriminării actelor preparatorii.

Examinând legislaţia penală română se poate constata că pe cale de excepţie actele preparatorii la unele infracţiuni sunt incriminate dar nu ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale ci ca tentativă, ori ca infracţiuni de sine stătătoare ori ca acte de complicitate anterioară când sunt săvârşite de altă persoană.

a.      Actele preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare la unele infracţiuni grave prin folosirea expresiei „Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor… “. De ex.: art. 173 al. 2 Cp. privind sancţionarea tentativei, la infracţiunile contra siguranţei statului, art. 189 al. ultim Cp. privind lipsirea de libertate în mod ilegal, art. 13 al. 2 din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, unde se prevede: „Se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor prevăzute la al. 1″.

b.     Actele preparatorii sunt incriminate ca infracţiuni autonome1 (de sine stătătoare) atunci când periculozitatea lor este evidentă, când caracterul lor este univoc (spre ex.: art. 285 Cp., deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori ş.a.).

c.     Actele de pregătire săvârşite de altă persoană decât autorul (de ex.: culegerea de date, informaţii, procurarea de mijloace, de instrumente pentru săvârşirea infracţiunii) atunci când autorul a săvârşit o infracţiune consumată ori tentativă pedepsibilă, constituie acte de complicitate anterioară.

 

 

III. TENTATIVA

 

3.1. Aspecte generale

 

3.1.1. Noţiune. Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.

Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracţiunii ce constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi executarea a fost efectuată în întregime .

Tentativa este o formă a infracţiunii deoarece întotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorită întreruperii actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a fost efectuat în întregime.

 

3.1.2. Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă condiţiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească şi care o deosebesc de actele preparatorii şi de infracţiunea consumată. Condiţiile privesc:

a.      existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune;

b.     rezoluţia infracţională să fie pusă în executare;

c.     executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.

 

3.1.3. Existenţa hotărârii infracţionale. O primă condiţie se referă la existenţa unei hotărâri de a săvârşi infracţiunea. Această condiţie se deduce din dispoziţiile art. 20 Cp., care prevăd că „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea…”.

Hotărârea de a săvârşi o infracţiune se manifestă numai prin intenţie ca formă a vinovăţiei care poate fi directă[13] sau indirectă[14], fiind exclusă în cazul culpei cu prevedere, în cazul culpei simple ca şi în cazul praeterintenţiei[15].

În practica judiciară s-a decis corect că lovirea unei persoane în cap cu o coadă de topor având ca urmare o fractură craniană cu pierdere de substanţă osoasă, infirmitate fizică permanentă şi invaliditate constituie tentativă la infracţiunea de omor, existând intenţia de a ucide.[16]

 

3.1.4. Punerea în executare a hotărârii infracţionale. A doua condiţie a tentativei priveşte începerea executării hotărârii infracţionale, adică a realizării acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin începerea acţiunii se declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori acceptat de făptuitor, se marchează trecerea de la actele de pregătire la etapa următoare a actelor de executare.

Delimitarea actelor de pregătire de cele de executare este o problemă importantă a dreptului penal[17].

În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii cu ajutorul cărora pot fi delimitate actele de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după criteriile de soluţionare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale.

 

3.1.5. Teoriile subiective. în cadrul acestor teorii se consideră că o anumită activitate este de executare dacă prin ea însăşi, singură ori corelată cu alte împrejurări scoate în evidenţă, dă în vileag hotărârea infracţională în vederea căreia a fost realizată. Actele de executare pun în evidenţă, trădează rezoluţia în vederea cărora s-au realizat – sunt univoce. Actele de pregătire sunt de regulă
echivoce, nu pun în evidenţă rezoluţia în vederea cărora au fost realizate.

Când activitatea desfăşurată de o persoană capătă caracter univoc, acea activitate a devenit de executare, a marcat trecerea la actul de executare (spre ex.: procurarea unei substanţe otrăvitoare reprezintă un act de pregătire pentru că nu dă în vileag rezoluţia în vederea căreia a fost realizată; când însă, otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, această activitate are un caracter univoc şi este o activitate de executare).

S-a reproşat teoriilor subiective că extind sfera actelor de executare şi acolo unde acestea sunt doar de pregătire. Este dat ca exemplu luarea amprentei unei chei de la o casă de bani şi care punând în evidenţă intenţia de a fura poate fi socotită activitate de executare, ori în realitate rămâne doar o activitate de
pregătire.

 

3.1.6. Teoriile obiective. În cadrul teoriilor obiective, criteriul de distincţie între actele de pregătire şi actele de executare este cel al poziţiei acestora în procesul dinamic ce duce la săvârşirea faptei.

Între teoriile obiective, reprezentativă este teoria zisă a cauzalităţii inerte în care se consideră ca acte de executare acelea care au primit o orientare precisă în cadrul activităţii infracţionale, adică acele acte care sunt îndreptate împotriva obiectului infracţiunii. Câtă vreme actele făptuitorului nu au o astfel de orientare, spre obiectul infracţiunii, rămân acte de pregătire. Actele de executare, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii sunt în măsură prin ele însele, fără a fi nevoie de alte acte ulterioare să realizeze elementul material al
laturii obiective a infracţiunii.

Când însă actele comise de făptuitor, pentru a realiza elementul material al laturii obiective au nevoie de alte acte ulterioare, atunci acele acte sunt de pregătire. Sunt considerate acte de pregătire, potrivit teoriilor obiective: procurarea unui cuţit, a unor chei, a unei substanţe otrăvitoare, obiecte şi respectiv substanţe ce ar putea fi folosite la săvârşirea unor infracţiuni (omor, furt) fiindcă acestea nu realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii; vor fi însă acte de executare, acelea care au primit o orientare spre obiectul infracţiunii, când, în exemplele de mai sus otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, când cuţitul a fost ridicat pentru a lovi victima, când cheia a fost introdusă în încuietoare pentru a fi deschisă uşa, poarta, seiful etc.

 

3.1.7. Teoriile formale. În cadrul acestor teorii criteriul de distincţie are în vedere identitatea între actul comis de făptuitor şi acţiunea interzisă prin legea penală şi care reprezintă elementul material al laturii obiective. Când actul comis de o persoană se înscrie în cadrul acţiunii prevăzute de verbum regens, atunci acel act este de executare. Potrivit teoriilor formale, procurarea unui cuţit, a unui sac, a unei chei, sunt activităţi de pregătire fiindcă acestea nu se înscriu în cadrul acţiunii interzise (lovirea sau uciderea cu cuţitul ori de luarea în
cazul faptelor de furt). Când făptuitorul a fost surprins pe când îşi umplea sacul cu grâu din magazia unei unităţi economice[18] ori cu porumb de pe terenul altuia[19] acestea sunt acte de executare deoarece corespund acţiunii tipice „de luare” prevăzută în norma penală care incriminează furtul.

Teoriilor formale li s-a reproşat că restrâng sfera actelor de executare, lăsând în afara lor acte ce nu corespund formal acţiunii prevăzute în verbum regens, dar care sunt în realitate acte de executare. Este edificator în acest sens următorul exemplu: o persoană care a fost surprinsă noaptea în curtea unui gospodar, lângă coteţul cu păsări, pe care intenţiona să le sustragă[20]. Acţiunea de luare nu a început, deci fapta, potrivit teoriilor formale, nu este act de executare ci doar de pregătire. O astfel de soluţie înfrânge însă realitatea, activitatea făptuitorului este de executare.

 

3.1.8. Recomandări practice. De remarcat că fiecare teorie luată în parte nu este pe deplin satisfăcătoare, nu oferă criterii precise de delimitare între actele de pregătire şi cele de executare şi de aceea în doctrina penală, într-o opinie[21] s-a propus să se folosească toate criteriile oferite de teoriile analizate
mai sus, iar într-o altă opinie[22] s-a propus să fie folosite numai criteriile din teoriile formale şi obiective.

În cadrul primei opinii s-a propus să se pornească de la teoriile formale, iar când acestea sunt nesatisfăcătoare să fie completate cu teoriile echivocităţii şi a cauzalităţii inerte.

În cadrul celei de a doua opinii se propune completarea criteriilor oferite de teoriile formale cu cele din teoriile obiective. în teoriile formale, aşa cum s-a arătat mai sus se consideră că un act este de executare sau de pregătire după cum acesta se integrează ori nu în acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective desemnat prin „verbum regens” şi care criteriu restrânge sfera actelor de executare; dar care se completează cu criteriile obiective ce permit cuprinderea în categoria actelor de executare şi acele activităţi care se plasează în timp înainte de începutul acţiunii tipice ori concomitent cu acestea şi care se leagă nemijlocit sub raportul continuităţii de această acţiune iar pentru realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă.

Potrivit acestui criteriu mixt vor fi considerate acte de executare nu numai acelea ce se înscriu în acţiunea tipică ci şi cele care sunt legate nemijlocit de aceasta prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii[23].

În sprijinul acestei soluţii se pot invoca şi dispoziţiile art. 20 Cp. în care se arată că tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea “, ce permite deci cuprinderea în acte de executare şi a acelor acţiuni angajate direct în săvârşirea faptei. Dacă legiuitorul ar fi restrâns tentativa numai la executarea acţiunii tipice ar fi prevăzut în lege că aceasta ar consta în începutul de executare. Practica judiciară a îmbrăţişat acest criteriu mixt de delimitare a actelor de executare de cele de pregătire, considerând că săvârşeşte o tentativă de furt acela care urmărind să sustragă grâu dintr-o magazie este surprins în timp ce îşi umplea sacul[24] sau care a fost găsit de ciobanul care păzea oile, ţinând în braţe un miel pe care urmărea să-1 sustragă[25] ori a fost surprins într-o cameră în faţa şifonierului având în braţe mai multe haine[26] sau făptuitorul a fost surprins în timp ce ridicase autoturismul pe un cric în vederea sustragerii unei roţi[27].

 

3.1.9. Întreruperea executării ori neproducerea rezultatului. Cea de a treia condiţie a tentativei priveşte întreruperea executării şi neproducerea rezultatului pentru o formă a tentativei, ori executarea este dusă până la capăt şi rezultatul nu se produce, pentru alte forme ale acesteia.

Prin această condiţie se marchează limita superioară a tentativei şi o delimitează de infracţiunea consumată.

întreruperea executării şi neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată sunt datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului[28] ori ţin de voinţa acestuia.

 

3.2.Felurile tentativei

 

3.2.1. Criterii de clasificare. Din definiţia dată conţinutului tentativei prin art. 20 Cp., reiese că acesta[29] se poate realiza sub mai multe forme. Aceste forme se disting între ele după: a) gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii; b) după cauzele care determină neproducerea rezultatului, legate fie de mijloacele folosite de făptuitor, fie de obiectul material al infracţiunii.

După criteriul gradului de realizare a acţiunii se disting în doctrină: tentativa întreruptă sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă.

După cel de al doilea criteriu al cauzelor care determină neproducerea rezultatului se disting: tentativa proprie şi tentativa improprie.

Modalităţile tentativei, după criteriile de mai sus nu sunt exclusive: astfel tentativa întreruptă poate fi atât proprie cât şi improprie iar tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie. În examinarea modalităţilor tentativei vom ţine seama de ambele criterii de clasificare şi de reglementarea dată conţinutului acesteia prin dispoziţiile art. 20 Cp.

 

3.2.2. Tentativa întreruptă. Se mai numeşte şi tentativa simplă, neterminată, imperfectă, îndepărtată. Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce.

Cauza care determină neproducerea rezultatului este întreruperea executării şi se situează în timp, deci după începutul executării, putând fi de natură umană (acţiunea altei persoane) ori neumană (obstacole care nu pot fi depăşite), (spre ex.: infractorul este imobilizat de o altă persoană şi împiedicat să
lovească victima ori este prins şi imobilizat în timpul sustragerii sau furtul nu poate fi consumat din cauza rezistenţei încuietorilor).

Întrucât mijloacele de executare pe care le foloseşte făptuitorul se presupune că sunt suficiente să conducă la rezultatul periculos urmărit – tentativa poate fi şi proprie după celălalt criteriu de clasificare. Când astfel de mijloace sunt insuficiente pentru producerea rezultatului, tentativa ar fi şi improprie, dar acest aspect nu se mai cercetează din moment ce acţiunea a fost întreruptă şi în codul penal nu se prevede un tratament penal diferenţiat pentru felurile tentativei.

 

3.2.3. Tentativa perfectă. Se mai numeşte şi tentativă terminată, fără efect, fără rezultat, completă[30] şi constă în punerea în executare a hotărârii de a  săvârşi o infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, iar rezuuatui nu
se produce. Exemplu clasic din literatura juridică: se trage cu arma în direcţia victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă.

Tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie după criteriul cauzelor care determină neproducerea rezultatului. întrucât legiuitorul, în art. 20 al. 2 Cp. a reglementat distinct tentativa improprie, vom examina distinct şi noi această modalitate a tentativei.

Tentativa terminată este şi proprie întrucât mijloacele folosite sunt idonee, suficiente să producă rezultatul socialmente periculos.

Pentru tentativa terminată proprie, cauza care determină neproducerea rezultatului se poate situa în orice moment, dar desigur până la producerea rezultatului – când infracţiunea ar deveni consumată. Cauza neproducerii rezultatului poate fi anterioară începutului executării (spre ex.: infractorul nu
este bun ţintaş în cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare); concomitentă executării (spre ex.: victima se fereşte şi lovitura mortală nu este receptată); sau după executare (spre ex.: după ce victima a ingerat otrava oferită de infractor, este dusă la spital şi salvată). De altfel, cum bine se precizează în
literatura juridică[31], nu interesează cauza care determină neproducerea rezultatului tentativei proprii terminate.

Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile aşa zise materiale. La infracţiunile formale (de pericol) odată cu executarea acţiunii în întregime, fapta se consumă fără să fie necesară producerea vreunei vătămări
materiale[32].

 

3.2.4. Tentativa improprie. Se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Întrucât în cazul tentativei improprii acţiunea ce constituie elementul material este dusă până la capăt, tentativa este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale.

Cauza care împiedică producerea rezultatului (consumarea infracţiunii) se situează în timp anterior începutului executării acţiunii. Insuficienţa, defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii de la locul ştiut de făptuitor, sunt preexistente.

Se poate susţine că de la început „ab initio”, soarta consumării infracţiunii este pecetluită în sensul că nu va avea loc deoarece cauza este preexistentă începutului de executare. Această imposibilitate de consumare a infracţiunii cum corect se subliniază în doctrina penală este relativă, deoarece mijloacele
sunt prin natura lor proprii, să producă rezultatul, iar în cazul şi împrejurările în care hotărârea a fost pusă în executare, se dovedesc insuficiente, defectuoase[33].

Este şi motivul pentru care tentativa improprie este incriminată.

Un mijloc este insuficient când, sub raport cantitativ, în cazul concret nu poate produce rezultatul, de ex.: otrava pusă în mâncarea victimei este insuficientă pentru uciderea acesteia ori cantitatea de explozibil amplasată sub imobilul ce urma să fie distrus este insuficientă pentru a provoca dărâmarea edificiului[34].

Un mijloc este defectuos când în cazul concret nu funcţionează (spre ex.: o armă de foc defectă nu poate produce expulzarea glontelui). În practica judiciară s-a considerat ca mijloc defectuos şi prezentarea unui certificat medical
falsificat grosolan pentru obţinerea unui concediu medical[35].

Tentativa improprie astfel cum a fost examinată mai sus este cunoscută şi sub denumirea de tentativă relativ improprie.

 

3.2.5. Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau tentativa absurdă cum mai este denumită în doctrina penală se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere al infracţiunii.

De fapt, nici nu ne găsim în prezenţa unei tentative, deoarece tentativa este o formă atipică de infracţiune. Legiuitorul penal a prevăzut în art. 20 al. 3 Cp., că „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea “.

Întrucât în doctrina penală s-a consacrat expresia de tentativă absurdă, o vom folosi şi noi, cu precizarea făcută mai sus.

În cazul tentativei absurde neconsumarea infracţiunii se datorează modului greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii.

Făptuitorul are o imagine deformată asupra posibilităţii de realizare a faptei sale, crede astfel că poate produce moartea cuiva prin farmece, rugi, vrăji, ori oferindu-i o substanţă total inofensivă[36] (un pahar cu apă, o bucată de zahăr) ori că poate comite o înşelăciune cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de oricine.

Deosebirea dintre tentativa relativ improprie şi cea absurdă este importantă[37], întrucât tentativa relativ improprie este o formă atipică de infracţiune şi antrenează răspunderea penală a făptuitorului, pe când tentativa absurdă poate pune în discuţie responsabilitatea făptuitorului care în nici un caz nu va putea fi tras la răspundere penală.

 

3.2.6. Infracţiunea putativă. În doctrina penală[38] se mai face distincţie între tentativa absurdă şi infracţiunea putativă în care fapta săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate (de ex.: însuşirea unui bun găsit fără ca infractorul să cunoască împrejurarea că bunul
era abandonat ori încheierea unei noi căsătorii de către o persoană ce se consideră căsătorită, fără să ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea soţului acesteia).

Considerăm că fapta putativă trebuie deosebită şi de tentativa relativ improprie la care consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită lipsei obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşiri faptei. în cazul tentativei relativ improprii lipsa obiectului este accidentală, obiectul există în materialitatea lui, dar în alt loc. Există, aşadar relaţia de ocrotire penală cu privire la acest obiect. în cazul faptei putative lipsa obiectului este totală, definitivă, lipseşte cu alte cuvinte obiectul ocrotirii penale.

Fapta de a trage cu arma într-un cadavru, de a încheia o nouă căsătorie cu o persoană ce se credea căsătorită, nu este infracţiune, ci faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului, deoarece nu mai există o relaţie socială de ocrotire. Viaţa persoanei încetase mai înainte,
căsătoria încetase prin moartea celuilalt soţ.

 

3.3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

 

3.3.1. Imposibilitatea tentativei. Din conţinutul tentativei, definit prin art.20 Cod penal, se desprinde concluzia că aceasta nu este posibilă la toate infracţiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material[39].

 

3.3.2. Imposibilitate datorită elementului subiectiv. Tentativa nu este posibilă în raport cu elementul subiectiv, la infracţiunile ce se săvârşesc din culpă şi nici la cele praeterintenţionate. în adevăr, tentativa presupune punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, deci presupune intenţia ca formă a vinovăţiei, în ambele modalităţi ale acesteia (intenţie directă şi indirectă). Tentativa există şi la infracţiunile ce se săvârşesc cu intenţie indirectă fiindcă şi în cazul acestei modalităţi a intenţiei, făptuitorul pune în executare hotărârea de a săvârşi fapta chiar cu riscul producerii rezultatului prevăzut ca posibil.

Tentativă nu au infracţiunile săvârşite din culpă în oricare din cele două modalităţi (simplă şi cu prevedere) fiindcă nu există o rezoluţie infracţională şi astfel nu se poate susţine că ne aflăm în faţa unei puneri în executare a hotărârii de a săvârşi o infracţiune care este esenţială pentru tentativă.

Infracţiunea săvârşită din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.

Tentativă nu au nici infracţiunile praeterintenţionate fiindcă în cazul acestora se produce un rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de infractor, dar acest rezultat imputabil făptuitorului este realizat din culpă.

De altfel producerea rezultatului mai grav decât cel urmărit face ca fapta să fie consumată şi nu rămasă în faza de tentativă.

3.3.3. Imposibilitate datorită elementului obiectiv. Tentativa nu este posibilă, în raport cu elementul material, la 6 infracţiune de inacţiune deoarece aceasta se consumă în momentul neîndeplinirii obligaţiei cerute prin norma de incriminare.

Tentativă nu au, tot după criteriul elementului material, infracţiunile ce nu permit o desfăşurare în timp a acţiunii, cum sunt aşa-numitele infracţiuni cu executare promptă[40], spre exemplu infracţiunile săvârşite oral, prin cuvinte (verbis) cum este de ex. mărturia mincinoasă.

Nu au, de asemenea, tentativă infracţiunile de obicei care presupun repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, astfel încât să rezulte obişnuinţa, îndeletnicirea, şi nici infracţiunile continui care presupun prelungirea acţiunii în timp pentru consumarea infracţiunii.

În legătură cu aceste două categorii de infracţiuni (de obicei, continuă) în doctrină părerile sunt împărţite, susţinându-se şi opinia că tentativa ar fi posibilă[41].

 

3.4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

 

3.4.1. Justificarea incriminării. Reprezentând un început de executare ori o executare integrală a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, tentativa este periculoasă şi este incriminată în legislaţia penală. Tentativa este o formă atipică de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime (acţiunea este întreruptă, ori deşi realizată în întregime consumarea infracţiunii nu are loc).

Latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în executare a hotărârii infracţionale (a intenţiei de a săvârşi infracţiunea).

 

3.4.2. Conţinutul tentativei. Ca formă atipică de infracţiune conţinutul tentativei este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie tentativă, condiţii ce se degajă din reglementarea prevăzută în partea generală privind tentativa şi din dispoziţiile părţii speciale care prevăd
sancţionarea tentativei la acele infracţiuni.

Conţinutul tentativei este examinat în doctrina penală ca orice conţinut de infracţiune[42] sub raportul condiţiilor preexistente şi al conţinutului constitutiv.

 

3.4.3. Întinderea incriminării tentativei. în doctrina penală şi în legislaţie sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: a incriminării nelimitate şi a incriminării limitate.

Legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate a tentativei, numai la infracţiunile grave, unde şi tentativa prezintă un pericol social ridicat.

Prin dispoziţiile art. 21 al. 1 Cp., s-a prevăzut că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aşadar în partea specială a codului penal şi în legile speciale ori legile nepenale cu dispoziţiuni penale pentru a fi pedepsită tentativa la infracţiunile prevăzute se impune o prevedere concretă în acest sens. Ca modalitate tehnică de incriminare a tentativei legiuitorul a prevăzut după fiecare incriminare[43] a infracţiunii că „tentativa se pedepseşte;”, ori prevederea aceasta este inserată după un grup de infracţiuni aflate într-o secţiune, capitol, din legea penală[44].

 

3.4.4. Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală[45] privind sancţionarea tentativei sunt: teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată şi teoria diversificării pedepselor.

Legiuitorul penal român a adoptat pe cea a diversificării
pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 al. 2 Cp.: „pedeapsa pentru tentativa la o infracţiune este cuprinsă între jumătatea minimului special şi jumătatea maximului special prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general”. Dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.

În cazul în care pentru infracţiunea consumată sunt prevăzute pedepse alternative, în mod constant s-a decis în practica judiciară, că instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepse şi apoi să aplice pedeapsa pentru tentativă[46].

 

3.4.5. Sancţionarea tentativei în cazul persoanei juridice. Prin legea de modificare a Codului penal[47] la art. 21, după alineatul 2, s-a introdus un nou alineat 3, cu următorul cuprins:

În cazul persoanei juridice, tentativa se sancţionează cu amendă cuprinsă între minimul special şi maximul special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se poate adăuga una sau mai multe pedepse complementare”

Aşadar în cazul persoanei juridice sancţionarea tentativei este asemănătoare sistemului prevăzut pentru persoana fizică.

 

3.5. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

 

3.5.1. Noţiuni. întreruperea executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din proprie iniţiativă a făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire.

Desistarea reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la continuarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea făptuitorului, de bună voie, a apariţiei rezultatului faptei sale care a fost realizată în întregime.

Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, reprezintă o încurajare a făptuitorului de a renunţa la continuarea executării faptei, ori la producerea rezultatului împiedicând apariţia acestuia şi drept consecinţă rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea socială ocrotită nu mai este vătămată.

Spre deosebire de tentativa întreruptă unde întreruperea executării era in dependentă de voinţa făptuitorului, desistarea constă în renunţarea de bună voie a făptuitorului la continuarea executării activităţii infracţionale. Având o atitudine activă, de oprire a executării, cel ce se desistă va beneficia de nepedepsire
pentru infracţiunea în vederea căreia începuse săvârşirea actului de executare.

Şi în cazul împiedicării producerii rezultatului, făptuitorul are o atitudine activă, pozitivă, de zădărnicire a consumării infracţiunii.

 

3.5.2. Condiţiile desistării. Pentru a constitui cauză de nepedepsire desistarea făptuitorului trebuie să îndeplinească anumite condiţii[48]:

a.      Să existe un început de executare a faptei, adică să înceapă realizarea acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

b.     Executarea faptei să fie întreruptă. Ca urmare a întreruperii executării faptei rezultatul nu se produce. Nu reprezintă o întrerupere faptul că inculpatul nu a repetat lovitura aplicată victimei cu intenţia de a ucide, iar victima a scăpat
cu viaţă, s-a decis corect în practica judiciară2.

c.     Întreruperea să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, adică să fie realizată întreruperea acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiativă. Este îndeplinită această condiţie când făptuitorul nu a voit să continue executarea faptei, deşi avea posibilitatea să o facă. Această condiţie nu se realizează când infractorul şi-a întrerupt activitatea infracţională pentru că nu a putut să o continue din cauza unui obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o uşă ori de a escalada un gard) sau de teamă de a fi denunţat3.

 

3.5.3. Condiţiile împiedicării producerii rezultatului. Pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire se cer îndeplinite următoarele condiţii:

a.      Făptuitorul să fi executat în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii;

b.     Făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea rezultatului. Această împiedicare a producerii rezultatului este posibilă numai la aşa-zisele infracţiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat, nu şi în cazul infracţiunilor zise formale, care se consumă o dată cu săvârşirea acţiunii infracţionale prin crearea stării de pericol pentru valoarea socială ocrotită;

c.     Împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută de făptuitor din proprie iniţiativă, de bunăvoie;

d.     Împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. Condiţia priveşte deopotrivă descoperirea faptei de organele de urmărire penală, ca şi de către orice persoană[49] .

Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă la infracţiunile la care producerea rezultatului se situează în timp ulterior executării activităţii infracţionale (spre ex.: este posibilă împiedicarea morţii victimei care a fost otrăvită, prin administrarea de către făptuitor a unui antidot şi internarea victimei într-o unitate sanitară[50]).

Restituirea bunurilor sustrase nu valorează cu o împiedicare a producerii rezultatului deoarece infracţiunea s-a consumat din momentul sustragerii. Activitatea inculpatului de restituire a bunurilor poate constitui o circumstanţă
atenuată (art. 74 lit. c Cp.).

 

3.5.4. Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului.

Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de nepedepsire, de impunitate. Făptuitorul care se găseşte într-una din aceste situaţii nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea în vederea căreia începuse executarea ori împiedicase rezultatul. Dacă până în momentul desistării şi împiedicării producerii rezultatului activităţile îndeplinite realizează conţinutul unei alte infracţiuni, făptuitorul urmează să răspundă penal pentru infracţiunea realizată[51].

Actele executate până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului, fiind susceptibile de a primi o calificare distinctă sunt cunoscute în doctrină ca acte de executare calificate[52]. Când tentativa se pedepseşte,
aceste acte de executare calificată se înglobează în conţinutul acesteia.

 

 

IV. INFRACŢIUNEA CONSUMATĂ

 

4.1. Noţiune şi caracterizare

 

4.1.1. Noţiunea infracţiunii fapt consumat. Ultima fază a desfăşurării activităţii infracţionale o reprezintă faza urmărilor. Faza urmărilor presupune că a fost realizată în întregime acţiunea ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi s-a produs rezultatul periculos, s-a realizat, cu alte cuvinte, o concordanţă deplină între latura subiectivă şi latura obiectivă. S-a realizat infracţiunea în configuraţie tipică, infracţiunea consumată aşa cum este descrisă în norma de incriminare.

Infracţiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale[53]. Este forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate faţă de celelalte forme anterioare
întâlnite în „iter-criminis” – actele de pregătire şi tentativa.

Infracţiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală.

Deşi în partea generală a codului penal nu întâlnim dispoziţii privind infracţiunea consumată se poate aprecia că întreaga reglementare are în vedere infracţiunea formă consumată, iar normele penale speciale prevăd tipuri de infracţiuni numai în formă consumată.

Există unele infracţiuni care după momentul consumării cunosc urmări noi fie datorită amplificării rezultatului iniţial, fie datorită activităţii infracţionale care continuă. în astfel de cazuri se distinge un moment al epuizării, al producerii ultimului rezultat care este diferit de momentul consumării infracţiunii.

În doctrina penală, după acest aspect se face distincţie între infracţiunea fapt consumat şi infracţiunea fapt epuizat.

 

4.1.2. Infracţiunea fapt consumat – caracterizare. Infracţiunea fapt consumat este infracţiunea al cărui rezultat se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective. Infracţiunea consumată înglobează şi tentativa acelei infracţiuni.

În funcţie de rezultatul faptei care poate fi o vătămare materială, ori o stare de pericol, infracţiunile se consideră consumate după executarea activităţii infracţionale şi producerea rezultatului în cazul infracţiunilor de rezultat, iar în cazul infracţiunilor de pericol, infracţiunea se consumă din momentul executării în întregime a activităţii ce constituie elementul material al laturii obiective.

Cunoaşterea momentului consumării infracţiunii are importanţă pentru determinarea legii penale aplicabile în raport cu spaţiul şi timpul, incidenţa actelor de clemenţă, calcularea termenului de prescripţie etc.

 

4.2. Infracţiunea fapt epuizat

 

4.2.1. Noţiunea de infracţiune fapt epuizat. Specificul infracţiunii fapt epuizat constă în prelungirea în timp a infracţiunii după momentul consumării.

Prelungirea se poate datora deopotrivă amplificării rezultatului iniţial ori continuării activităţii infracţionale.

Infracţiunea fapt epuizat este o formă atipică de infracţiune, mai gravă decât cea tipică, deoarece acumulările cantitative (amplificarea urmării, continuarea activităţii) conduc la salturi calitative pentru infracţiunile fapt epuizat antrenând şi o răspundere penală mai grea pentru această formă de infracţiune.

Infracţiunea fapt epuizat este posibilă la infracţiunile: continui, continuate, progresive şi la infracţiunile din obicei sau obişnuinţă[54]. Cunoaşterea infracţiunii fapt epuizat mai precis a momentului epuizării, al producerii ultimului rezultat este importantă pentru că în raport de acest moment sunt incidente unele instituţii de drept penal: aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, calculul termenului de prescripţie a răspunderii penale ş.a.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA – nr.1

 

LEGE nr. 202 din 25 octombrie 2010
privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010
Parlamentul României adoptã prezenta lege.

    ART. XX
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã:

1. La articolul 18^1, alineatele 2 şi 3 se modificã şi vor avea urmãtorul cuprins:
“La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de sãvârşire a faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita fãptuitorului, dacã este cunoscut.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevãzute la art. 91.”

2. Dupã articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74^1, cu urmãtorul cuprins:
“Art. 74^1. – În cazul sãvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasã, înşelãciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formã calificatã şi neglijenţã în serviciu, prevãzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubã, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, învinuitul sau inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate.
Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendã. Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplicã o sancţiune administrativã, care se înregistreazã în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevãzute la alin. 1 şi 2 nu se aplicã dacã fãptuitorul a mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevãzutã de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

3. La articolul 184, dupã alineatul 5 se introduce un nou alineat, alineatul 6, cu urmãtorul cuprins:
“Pentru faptele prevãzute la alin. 2 şi 4, împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.”

 


[1] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 256.

[2] V. Dongoroz, op. cit., p. 256.

[3] în acest sens: N. Iliescu, în Dongoroz I, op. cit., p. 113.

[4] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 256.

[5]  M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal, p. gen., Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1999, p. 143.

[6] M. Zolyneak, Drept penal, p. gen., voi. II, Iaşi, 1976, p. 117.

[7] N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studii
juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p. 485 şi urm. .. .

[8] N. Iliescu, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 132-134.

[9] M. Zolyneak, M. I. Michinici, op. cit., p. 143.

[10]1. Oancea, op. cit., p. 199.

[11] N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii, în Studii
juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p. 485 şi urm.

[12] N. Iliescu, Problema incriminării şi sancţionării actelor preparatorii…, op. cit, p. 485.

[13] N. Iliescu, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 142.

[14] Majoritatea autorilor consideră că intenţia poate fi indirectă, în acest sens:
T. Pop, Drept penal comparat partea generală, Cluj, 1923, p. 701.

[15] T.S., col. p., d. nr. 365/1966, în CD. 1966, p. 322.

[16]1.C.C.J. s.p. d. nr. 6002/2004, R.D.P. nr. 1/2006, p. 163-164.

[17] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 262 şi urm.

[18] Vezi: T.j. Dolj, dp. nr. 830 din 1970, R.R.D. 12, 1970, p. 157.

[19] Vezi: T.j. Timiş, dp. nr. 930 din 1971, R.R.D. 6, 1972, p. 167.

[20] Vezi: T.S., col. p., d. nr. 1402 din 1964, C.D., p. 292.

[21] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 226; N. lliescu, în Dongoroz I, p. 112.

[22] V. Papadopol, Comentariu I, p. 113.

[23] Vezi pe larg: V. Papadopol, Tentativa în reglementarea noului cod penal, R.R.D.
4, 1969, p. 10; M. Zolyneak, op. cit., p. 136; Colectiv:  Probleme de practică judiciară
examinate în lumina prevederilor noului cod penal, R.R.D. 11, 1968, p. 116-117.

24 T.S., s.p., d. nr. 2945 din 1970, R.R.D. 4, 1974, p. 141.

25 T.j. Timiş, dp. nr. 18 din 1972, R.R.D. 4, 1973, p. 178.

26T.m. Bucureşti, Slip., d. nr. 597 din 1981, R 3, p. 53.

27T.j. Timiş, dp. nr. 1195 din 1976, R.R.D. 2, 1977, p. 67.

28I. Oancea, op. cit., p. 202.

29Art. 20 Cp.: „tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

[30]1. Oancea, op. cit., p. 206-207.

[31] A. Dineu, op. cit., p. 239.

[32] M. Zolyneak, M. I. Michinici, op. cit, p. 156. 1   1

[33] T.S., col. p., d. nr. 663 din 1966, C.D., p. 320.

[34] N. Iliescu, în Explicaţii teoretice…, op. cit., p. 153.

[35] Vezi: A. Verdeş, note la st. p. nr. 1529 din 1972 a j. Sector 8, Bucureşti, R.R.D. 3,
1974, p. 129.

[36] M. Cozma, Delimitarea tentativei proprii de tentativa improprie, notă în J.N,., nr.
8, 1965, p. 149. -< . ;,

37‘ Vezi: Gh. Dărângă, Criterii de diferenţiere între tentativa relativ improprie şi
absolut improprie, L.P. nr. 9, 1960, p. 84-91; Trib. Supr., s.p., dec. nr. 2698/1969, în CD.
1969, p. 362.

[38] Avram Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia
infracţiunii de omor, R.D.P. nr. 2/1994, p. 54-56.

39 A. Dineu, op. cit, p. 242 şi urm.

[40] V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 87 şi urm., 270 şi urm.

[41] V. Papadopol, Comentariu în Codul…, op. cit., p. 120.

42 L. Biro, op. cit, p. 112; A. Dineu, op. cit, p. 233-238.

[43] Spre ex: în codul penal, art. 174 al. 2, art. 175 al. ultim, art. 176 al. ultim, art. 185 al. ultim.

[44] Spre ex.: art. 173 Cp.: „Tentativa infracţiunilor prevăzute în prezentul titlu se pedepseşte”; ori art. 222 Cp.: „Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 208-212, 215, 217
şi 218 se pedepseşte.

[45] în doctrina penală sunt cunoscute teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea consumată şi teoria diversificării.

[46] în acest sens: T.S., s.p., d. nr. 168 din 1974, în R.R.D. nr. 7, 1974, p. 64-65.

[47] A se vedea Legea nr. 278/2006.

[48] N. Iliescu, în Explicaţii…, op. cit., p. 170 şi urm.

[49] G. Antoniu, Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal general: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuă, confiscarea specială, în R.R.D. nr. 11/1968, p. 98-100.

[50] Spre ex.: Făptuitorul nu va fi tras la răspunderea penală pentru tentativa de omor, dacă după ce a servit otrava victimei, a împiedicat producerea rezultatului oferind antidot acesteia şi a transportat-o la spital, iar victima a fost astfel salvată.

[51] în ex. dat anterior, făptuitorul va răspunde pentru infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale, deoarece art. 22 al 2 Cp. prevede: „Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului, constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”. Practica judiciară este în acelaşi sens; T.S., s.p., d. nr. 2965/1970, în R.R.D. nr. 3/1971, p. 133.

[52] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 298.

[53] M. Zolyneak, M. I. Michinici, op. cit, p. 188.

[54] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 301.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s