NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ŞI CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Probleme :

I. Noţiunea de infracţiune

1.1.        –  Preliminarii

1.1.1.     –  Accepţiuni ale conceptului de infracţiune

1.2.         –  Definiţia generală a infracţiunii

1.2.1.     –  Noţiunea legală

1.3.        –  Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.3.1.     –  Fapta care prezintă pericol social

1.3.1.1.  –  Săvârşirea unei fapte

1.3.1.2.  –  Fapta săvârşită prezintă pericol social

1.3.1.3.  –  Pericolul social generic sau abstract

1.3.1.4.  –  Pericolul social concret

1.3.2.     –  Fapta săvârşită cu vinovăţie

1.3.2.1.  –  Noţiune

1.3.2.2.  –  Formele vinovăţiei

1.3.2.3.  –  Intenţia

1.3.2.4.  –  Culpa

1.3.2.5.  –  Intenţia depăşită (praeterintenţia)

 

  1.3.3.     –  Prevederea în lege ca trăsătură esenţială a infracţiunii

1.3.3.1.  –  Elementul legal al infracţiunii

 

II.   Conţinutul infracţiunii.

  2.1.         –  Aspecte generale

2.1.1.      –  Noţiunea de conţinut a infracţiunii

2.1.2.      –  Aspecte ale conţinutului infracţiunii

            2.2.         –  Structura conţinutului infracţiunii    

2.2.1.      –  Elemente în structura conţinutului

2.2.2.      –  Clasificări

2.2.3.      –  Condiţii preexistente, concomitente şi subsecvente

2.2.4.      –  Condiţii esenţiale şi condiţii circumstanţiale

2.3.         –  Factorii infracţiunii.

2.3.1.      –  Obiectul infracţiunii

2.3.1.1.   –  Noţiune

2.3.1.2.   –  Aspecte ale obiectului infracţiunii

2.3.1.3.   –  Obiectul juridic general

2.3.1.4.   –           Obiectul juridic generic (de grup)

2.3.1.5.   –  Obiectul juridic specific

2.3.1.6.   –  Obiect direct nemijlocit (material)

2.3.1.7.   –  Obiectul juridic complex

2.3.1.8.   –           Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii

2.3.2.      – Subiecţii infracţiunii

2.3.2.1.   –  Noţiuni

2.3.2.2.   –  Persoana fizică subiect activ al infracţiunii

2.3.2.3.   –  Condiţiile generale de existenţă ale subiectului activ persoană
fizică

2.3.2.4.   –  Vârsta cerută de lege

2.3.2.5.   –  Responsabilitatea

2.3.2.6.   –  Libertatea de voinţă şi acţiune

2.3.2.7.   –  Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii

2.3.2.8.   –  Persoana juridică subiect activ al infracţiunii

2.3.2.9.   –  Condiţii privind existenţa persoanei juridice

2.3.2.10.   –  Condiţiile privind sfera persoanelor juridice care răspund
penal

2.3.2.11. –  Condiţii privind persoanele fizice care prin faptele lor pot
antrena răspunderea penală a persoanei juridice

2.3.2.12. –  Condiţii privind forma de vinovăţie cerută de lege pentru
existenţa infracţiunii

2.3.2.13. –  Concursul între răspunderea penală a persoanei juridice şi                                                                          răspunderea penală a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea aceleiaşi infracţiuni

2.3.2.14.  –  Subiectul pasiv al infracţiunii

2.3.2.15.  –  Condiţii generale

2.3.2.16.  –  Condiţii speciale privind subiectul pasiv

  2.3.3.       –  Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

2.3.3.1.    –  Precizări

2.3.3.2.    –  Locul de săvârşire a faptei – condiţie esenţială

2.3.3.3.    –  Locul de săvârşire a faptei – element circumstanţial

2.3.3.4.    –  Timpul în care se săvârşeşte fapta – condiţie esenţială

2.3.3.5.    –  Timpul în care se săvârşeşte fapta – element circumstanţial

2.4.          –  Conţinutul constitutiv al infracţiunii.

2.4.1.       –  Noţiuni

2.4.1.1.    –  Noţiunea de conţinut constitutiv

2.4.2.       –  Latura obiectivă

2.4.2.1.         – Noţiune

2.4.2.2.         – Structura laturii obiective

2.4.2.3.         – Elementul material

2.4.2.4.         – Cerinţe esenţiale

2.4.2.5.         – Urmarea imediată

2.4.2.6.         – Legătura de cauzalitate

2.4.2.7.         – Teorii privitoare la legătura de cauzalitate

2.4.2.8.         – Teza monistă

2.4.2.9.         – Teza pluralistă

2.4.2.10.     – Teoria echivalenţei condiţiilor

2.4.2.11.     – Teoria condiţiei necesare

2.4.2.12.     – Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate

2.4.3.            – Latura subiectivă

2.4.3.1.    – Noţiune

2.4.3.2.         – Structura laturii subiective

2.4.3.3.         – Vinovăţia ca element subiectiv

2.4.3.4.         – Formele vinovăţiei

2.4.3.5.         – Reguli de determinare a formei de vinovăţie

2.4.3.6.         – Elementul subiectiv în cazul infracţiunilor comisive

2.4.3.7.         – Elementul subiectiv în cazul infracţiunilor omisive

2.4.3.8.         – Cerinţe esenţiale în conţinutul laturii subiective

2.4.3.9.         – Mobilul în conţinutul laturii subiective

2.4.3.10.     – Scopul în conţinutul laturii subiective

                                  

   BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

A.   JURISPRUDENŢA

ü     Constituţia României – reeditată 2003

ü     Codul Penal Român – actualizat 01 octombrie 2008 Ed.Universul Juridic,ediţie îngrijită de conf.univ.dr.,judecător Dan Lupaşcu;

ü     Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1993”, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti, 1994;

ü     Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii ale Curţii Supreme de  Justiţie pe anul 1994” , Ed. Proema, Baia Mare,1995;

ü     „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2004 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”, Ed.All Beck, 2005;

ü     Cristian Jora, „Culegere de practica judiciara „ Lumina Lex, 2005;

ü     Curtea de Apel Bucureşti, „Culegere de Practică Judiciară în materie penală 1999, Drept Penal, Drept Procesual Penal”, Ed. Rosetti, Bucureşti 2001;

ü     Curtea de Apel Braşov – „Culegere de practică juridicară 1994-1998. Ed.All Beck, 1999;

ü     Dongoroz V. şi colectivul – „Explicaţii teoretice ale codului penal român-partea generală”, vol. I şi II, Ed. Academiei Române – Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti 1970;

ü     „Drept penal Partea generală – culegere de speţe pentru uzul studenţilor”, Ed. All Beck, Bucureşti 2003;

ü     Dumitrescu Corina, Practica judiciara adnotata, Uniunea Juriştilor, 2005.

 

B. DOCTRINA

ü     Antoniu G. „Vinovăţia penală”, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995;

ü     Antoniu G. „Infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită şi tratamentul lor penal” –R.D.P. nr.3/2003;

ü     Antoniu G. „Reflecţii asupra conceptului de infracţiune” – S.C.J. nr.2/1980;

ü     Antoniu G.”Codul penal comentat şi adnotat „ Partea generală”- Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

ü     Avrigeanu T. „Contribuţii moderne la teoria infracţiunii” – R.D.P. nr.2/2001;

ü     Basarab M. „Drept penal. Partea generală vol.I, – Ed.Fundaţia „Chemarea”Iaşi, 1992;

ü     Boroi Al. „Drept penal” – Partea generală – Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

ü     Boroi Al. şi Nistoreanu Gh. “Drept Penal, Curs Selectiv pentru examenul de licenţă”, Editura All Beck,  2002, Bucureşti;

ü     Butiuc C. „Infracţiunea complexă”, Ed. All Beck,1999;

ü     Bulai C. – „Manual de drept penal. Partea generală. Ed.ALL    Bucureşti, 1997;

ü     Bettiol G. – Diritto penale, Parte generale, ottava edizione, Cedam,  Padova, 1973;

ü     Decoeg A. – Droit pénal général, Armand Collin, 1971;

ü     Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi A., Pascu I., V.Lazăr, Molnar I.

ü     Giurgiu N.,  „Drept penal. Partea Generală. Doctrină, legislaţie, jurisprudenţă” , Ed. Cantes Iaşi, 2000;

ü     Mitrache C. – Drept penal român. Partea generală. Ed.Universul Juridic; Bucureşti, 2005;

ü     Mantovani F.Diritto penale, Parte generale, seconda edizione, Cedam, Padova, 1988;

ü     Michinici M.I. – Unele observaţii privind praeterintenţia. R.D.P.nr.1/1996

ü     Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc – Codul penal comentat, vol.I, Editura Hamangiu, 2007;

ü     Alexandru Boroi – Drept penal român, partea generală, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, 2008;

ü     Constantin Mitrache, Cristian Mitrache – Drept penal român, partea generală, ediţia a VI-a prevăzută şi adăugită – Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

ü     Costică Bulai, Bogdan N.Bulai – Manual de drept penal, partea generală, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2007;

ü     Costică Bulai, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache,Lavinia Lefterache – Culegere de probleme din practica judiciară, ediţia a  V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2008;

 

 

I. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE

 

1.1. Preliminarii

 

1.1.1. Accepţiuni ale conceptului de infracţiune. Conceptul de infracţiune în ştiinţa dreptului penal este folosit sub mai multe accepţiuni.

Într-o accepţiune – infracţiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge
o normă imperativă, se aduce atingere (se vatămă ori se periclitează) unei anumite valori sociale şi pentru care cel ce a săvârşit o astfel de faptă urmează să
suporte o pedeapsă. în această accepţiune infracţiunea îmbracă forme concrete
de: trădare comisă de x, ucidere comisă de y, furt comis de z etc.

Fapta săvârşită în realitatea socială este infracţiune numai în măsura în care corespunde normei (tiparului) prevăzute în legea penală, adică îndeplineşte
condiţiile cerute de norma de incriminare pentru a fi socotită, ca atare (infracţiune).

Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune, desemnează fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente şi care defineşte o anumită infracţiune. Este accepţiunea ce o are în vedere legiuitorul care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor[1].

În această accepţiune dată conceptului de infracţiune întâlnim un prim
grad de abstractizare, de generalizare, fiindcă legiuitorul creează noţiunile
diferitelor infracţiuni prin reţinerea aspectelor comune şi specifice ale faptelor
diverse ce se săvârşesc în realitatea socială.

În sfârşit, conceptul de infracţiune este examinat ca instituţie fundamentală
a dreptului penal care alături de alte două instituţii tot fundamentale – răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal – formează structura dreptului penal, „pilonii” dreptului penal[2]. Instituţia infracţiunii, în această accepţiune a fost considerată în doctrina penală, pe bună dreptate, ca „piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.

Între accepţiunile conceptului de infracţiune nu se poate pune semnul
egalităţii, ele fiind o reflectare a unghiului diferit de abordare a gradului mai restrâns ori mai întins de generalizare.

 

 

1.2. Definiţia generală a infracţiunii

 

1.2.1. Noţiunea legală. Având în vedere importanţa deosebită a instituţiei
infracţiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noţiunea generală de infracţiune prin trăsăturile ei esenţiale.[3]

Potrivit art. 17 Cp. „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social,
săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală „.

Prin definirea noţiunii generale de infracţiune, legiuitorul nostru pune în
evidenţă aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale acesteia,
conferă cu alte cuvinte conceptului general de infracţiune un caracter realist, ştiinţific.

În adevăr, infracţiunea ca fenomen ce se petrece în realitatea socială, îmbracă aspectele de a fi: material în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social căci priveşte, se îndreaptă împotriva relaţiilor sociale; moral-politic, căci reprezintă atitudinea morală şi politică a făptuitorului faţă de valorile sociale; juridic căci reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.

Prin definirea infracţiunii se stabileşte regula de drept[4] potrivit căreia
orice faptă care va fi incriminată trebuie să întrunească trăsăturile caracteristice
care o deosebesc de alte fapte (contravenţii, abateri) care pot fi combătute prin
alte mijloace nepenale.

Noţiunea de infracţiune dată prin dispoziţiile art. 17 Cp., reprezintă o
maximă generalizare la care s-a ajuns prin abstragerea trăsăturilor fiecărei fapte
prevăzute în partea specială a codului penal.

In noţiunea de infracţiune se reţine ceea ce este esenţial pentru faptă: pericolul social, vinovăţia şi prevederea în lege.

Noţiunea generală de infracţiune dată de codul penal prezintă importanţă
sub un întreit aspect:

a.      reprezintă o regulă de drept de care însuşi legiuitorul se
foloseşte în stabilirea faptelor care urmează să fie trecute în legea penală (dupăvinovăţie, grad de pericol social) ca infracţiuni, ca şi pentru scoaterea din sfera ilicitului penal a acelor fapte care nu mai sunt periculoase ori nu se mai săvârşesc;

b.     serveşte la delimitarea infracţiunilor de alte fapte extra penale;

c.     pentru practician reprezintă un ghid de care se foloseşte în cadrul activităţii de aplicare a legii penale observând îndeplinirea (regăsirea), în fapta săvârşită a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, ori lipsa acestora cu consecinţa neconsiderării faptei respective ca infracţiune.

 

 

1.3. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

 

1.3.1. Fapta care prezintă pericol social

 

1.3.1.1. Săvârşirea unei fapte. O primă trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia dată în art. 17 Cp., este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social. Această trăsătură esenţială a infracţiunii relevă aspectul material şi social al infracţiunii.

Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor
sociale. Fapta reprezintă o activitate a unui membru al societăţii în cadrul relaţiilor sociale, în cadrul relaţiilor cu semenii lui.

 

1.3.1.2. Fapta săvârşită prezintă pericol social. Din noianul de activităţi
sociale ale individului, pozitive în marea lor majoritate ne interesează numai
cele negative prin care se aduce atingerea valorilor sociale, care pun în primejdie valorile sociale. Numai activităţile omeneşti au această însuşire, de a
prezenta pericol social, căci numai omul se află în relaţii sociale. Sub acest aspect subliniem că reacţia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundaţie) care prin consecinţele lor sunt periculoase (vătămări, distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti), nu prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate, ci doar pericol natural.

Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare căci
împiedică normala desfăşurare a relaţiilor sociale. Dintre faptele care prezintă
pericol social se detaşează prin gradul[5] cel mai ridicat de pericol social –
infracţiunea.

Gradul mai ridicat de pericol social al infracţiunii faţă de celelalte forme
de ilicit juridic (civil, administrativ, disciplinar) conduce la deosebiri calitative
între infracţiune şi faptele extrapenale (abateri, contravenţii).

Fapta care prezintă pericolul social al unei infracţiuni este fapta prin care
se periclitează ori se vatămă valorile sociale arătate în art. 1 Cp., şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Cu alte cuvinte, trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă
pericol social se materializează aşa cum se prevede în art. 18 Cp., prin două
aspecte: a) prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate
generic în art. 1 Cp.; b) pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară
aplicarea unei pedepse.

Prin dispoziţiile art. 18 Cp., s-au consacrat criteriile legale de diferenţiere
a pericolului social al infracţiunii de pericolul social al altor fapte extrapenale.

Pericolul social al infracţiunii este apreciat de legiuitor în funcţie de
valoarea socială căreia i se aduce atingere, de dinamica faptelor oferită de statistica penală, de împrejurările în care se săvârşesc faptele, de persoana infractorului ş.a. Pericolul social nu este acelaşi pentru toate infracţiunile, el diferă în funcţie de valoarea socială primejduită prin fapta penală şi poate fi diferit pentru aceeaşi infracţiune în funcţie de interesul ocrotirii într-un moment ori altul al dezvoltării sociale.

In doctrina penală[6] pericolul social ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut
sub două forme: generic sau abstract şi concret.

 

1.3.1.3. Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în
momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracţiune. Aprecierea
pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective şi subiective ca:
însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită; gravitatea vătămării ce i se
poate aduce valorii sociale, frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi, persoana făptuitorului, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte ş.a. Rezultatul
evaluării făcute de legiuitor se materializează în cuprinderea faptei în legea penală şi prevederea pedepsei – între anumite limite – necesară pentru combaterea
acestei fapte şi totodată pentru prevenirea ei în viitor.

 

1.3.1.4. Pericolul social concret, este pericolul ce-1 prezintă o faptă concretă săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul judecării faptei – el se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcţie de
anumite criterii ce sunt prevăzute în lege[7] şi privesc vătămarea adusă sau care
putea fi adusă valorii sociale, condiţiile în care s-a săvârşit fapta, circumstanţele
acesteia, personalitatea făptuitorului ş.a.

Aprecierea gradului concret de pericol social al unei fapte este o operaţie
importantă care poate conduce la concluzia, pe de o parte, că fapta săvârşită nu
are gradul concret de pericol social al unei infracţiuni şi drept urmare fapta nu
este infracţiune, iar pe de altă parte gradul de pericol social este un criteriu legal
de individualizare a pedepsei (art. 72 Cp.).

Prevederea pericolului social ca trăsătură esenţială a oricărei infracţiuni,
în definiţia acesteia – are valoarea unei norme juridice ce serveşte deopotrivă
legiuitorului când incriminează fapta cât şi judecătorului în aprecierea concretă
a pericolului social al faptei comise cu consecinţe importante în individualizarea sancţiunilor atunci când pericolul social concret este al unei infracţiuni şi cu
neconsiderarea faptei ca infracţiune atunci când aceasta nu are gradul necesar
de pericol social al unei infracţiuni.

 

1.3.2. Fapta săvârşită cu vinovăţie

 

1.3.2.1. Noţiune. O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia legală a acesteia în art. 17 Cp., priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie.[8]

Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea
psihică[9] a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia.

Ca atitudine psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi faţă de urmările acesteia – vinovăţia – este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţă şi voinţă. In adevăr, vinovăţia presupune o atitudine conştientă în sensul că făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, al
rezultatului acestora, care este periculos şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni
sau inacţiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite.

In literatura juridică de specialitate se menţionează ca o caracteristică a
vinovăţiei „preponderenţa factorului intelectiv asupra celui volitiv, conştiinţa
răsfrângându-se prin intermediul voinţei asupra faptei şi asupra urmărilor
acesteia”[10].

Voinţa de a săvârşi fapta este determinată, cu alte cuvinte, numai după
reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.

Prezenţa atât a factorului intelectiv cât şi a celui volitiv în săvârşirea unei
fapte este o condiţie esenţială a vinovăţiei.

Vinovăţia nu poate exista, cu alte cuvinte, la săvârşirea unei fapte dacă
făptuitorul nu a voit acea faptă (fiind constrâns) ori nu a putut avea reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui.

 

1.3.2.2. Formele vinovăţiei. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia
îmbracă două forme principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o
formă mixtă -praeterintenţia sau intenţia depăşită specifică unor infracţiuni.

Intenţia şi culpa au fost reţinute în codul penal şi reflectă adoptarea de către legiuitorul penal român, dintre teoriile cunoscute în doctrina penală privind
conţinutul vinovăţiei, a teoriei psihologice[11].

Factorul intelectiv al prevederii sau al reprezentării urmărilor faptei
cunoaşte grade şi intensităţi diferite[12] şi oferă criterii de diferenţiere între formele vinovăţiei.

 

1.3.2.3. Intenţia. Este o formă principală de vinovăţie definită în art. 19 pct. 1 Cp. şi reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului rezultând din prevederea
rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei, ori
numai acceptarea acelui rezultat.

Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: directă şi indirectă.

a)       Intenţia directă (prevăzută în art. 19 pct. 1 lit. a Cp.) se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei şi urmărirea acelui rezultat prin săvârşirea faptei.

Intenţia directă cu care se săvârşesc unele infracţiunii se deduce din observarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, voinţa de a săvârşi fapta, urmărirea rezultatului (motivaţia săvârşirii).

b)      Intenţia indirectă (art. 19 pct. 1 lit. b Cp.) se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptată eventualitatea producerii lui[13].

Ca formă a vinovăţiei intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei
fapte ce poate produce cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a făptuitorului este de urmărire a lui prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit; iar faţă de al doilea rezultat poziţia psihică a făptuitorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă). Datorită acestui aspect, că rezultatul, al doilea se poate produce, intenţia indirectă, se mai numeşte şi intenţie eventuală. Faţă de acest
rezultat eventual făptuitorul are o atitudine indiferentă – de acceptare a producerii lui, dacă însă, rezultatul prevăzut de făptuitor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei. Un exemplu în acest sens: Infractorul
dorind să ucidă pe rivalul său, care se afla într-un lift împreună cu alte persoane, provoacă căderea liftului, prin tăierea cablului de susţinere. Faţă de rivalul său acţionează evident cu intenţia directă, dar nu se poate susţine că faţă
de celelalte persoane care se aflau în lift are altă modalitate de vinovăţie, fiindcă producerea morţii şi a celorlalte persoane este inevitabilă, din moment ce
toate victimele sunt supuse aceleiaşi acţiuni criminale. Uciderea şi a celorlalte
persoane nu este eventuală – ci tot atât de sigură – aşadar intenţia este directă
faţă de toate victimele[14].

În literatura juridică de specialitate, pe lângă modalităţile normative ale
intenţiei (directă şi indirectă) se mai face deosebire între: intenţia simplă şi intenţia calificată; intenţia spontană (repentină) şi intenţia premeditată; intenţia
unică şi intenţia complexă; intenţia iniţială şi intenţia supravenită. Aceste modalităţi ale intenţiei sunt avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei fiindcă evidenţiază grade deosebite de vinovăţie cu răsfrângere asupra periculozităţii infractorului.

 

1.3.2.4. Culpa. Ca formă a vinovăţiei culpa este definită prin dispoziţiile art. 19 pct. 2 Cp. şi constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, nu-1 acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce,
ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-1 prevadă.

Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa
cu prevedere şi culpa simplă.

a) Culpa cu prevedere. Se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-1 urmăreşte, nu-l acceptă şi consideră
fără temei că acesta nu se va produce. Culpa cu prevedere mai este denumită în
doctrina penală, culpă cu previziune, sau uşurinţă ori temeritate[15].

Fapte săvârşite din culpă cu previziune întâlnim foarte des, în practica judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Exemplu clasic care se dă
pentru ilustrarea culpei cu previziune este fapta conducătorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea
unui accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului
etc.) rezultat pe care nu-1 acceptă şi consideră neîntemeiat că acesta nu se poate
produce, dar rezultatul se produce totuşi. în astfel de situaţii conducătorul auto
a săvârşit fapta din culpă cu prevedere.

Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu prevedere apropie această formă de vinovăţie de intenţie (atât directă cât şi indirectă).
Poziţia psihică faţă de rezultat, diferenţiază culpa cu prevedere de intenţie, fiindcă dacă la intenţia directă este urmărit rezultatul, la intenţia indirectă era acceptat, în cazul uşurinţei rezultatul nu este acceptat; infractorul a sperat în mod
uşuratic că aceasta nu se va produce.

Întrucât deosebirea între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care ne pot conduce la stabilirea formei de vinovăţie. în doctrina penală[16], pe bună dreptate s-a arătat
că în cazul intenţiei indirecte infractorul faţă de rezultatul pe care-l prevede, are
o atitudine indiferentă de acceptare a acestuia, întrucât acesta nu face nimic
pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămâne pasiv, iar în cazul culpei cu
previziune, rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din
atitudinea făptuitorului care speră să-1 preîntâmpine bazându-se pe elementele
obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea, proprietăţile instrumeritului cu care se acţionează (în exemplul citat: vizibilitate bună, aderenţă bună la carosabil, frâne bune ş.a.) ca şi pe elemente subiective (în acelaşi exemplu: calităţi de bun conducător auto, experienţă îndelungată în conducere ş.a.). Toate acestea se dovedesc insuficiente, apreciate greşit, fiindcă rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune fiindcă făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului.

b) Culpa simplă[17] sau culpa fără prevedere, ori neglijenţa sau greşeala
cum mai este denumită în doctrina penală, se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.

Culpa simplă este singura formă a vinovăţiei în care făptuitorul nu
prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului
s-a prevăzut obligaţia de a prevedea acest rezultat şi posibilitatea prevederii
acestuia.

Aprecierea vinovăţiei sub forma culpei urmează a se stabili după observarea criteriilor prevăzute de lege, anume: dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul şi dacă putea să-l prevadă.

Obligaţia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori, din
actele normative care reglementează exercitarea anumitor activităţi[18] (conducător
auto, electrician, medic, farmacist ş.a.).

Criteriu obiectiv care se propune în doctrina penală, în stabilirea obligaţiei
de prevedere este cel al împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent[19] din categoria făptuitorului[20] (pregătire, experienţă de viaţă) avea în momentul săvârşirii faptei posibilitatea să prevadă
rezultatul. Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul
nu trebuia să-1 prevadă, fapta nu mai este considerată săvârşită cu vinovăţie (din
culpă simplă) ci în caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar făptuitorul trebuia să-1 prevadă, se cercetează în continuare dacă
acesta putea să-1 prevadă.

Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie
de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală ş.a. Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv se stabileşte că făptuitorul putea prevedea rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există[21]. Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv de
mai sus – este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul –
vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută – „datorită imposibilităţii
subiective a făptuitorului de a-1 prevedea”[22].

Culpa este cunoscută şi sub alte modalităţi, decât cele prevăzute în art. 19
pct. 2 Cp., care au importanţă în individualizarea răspunderii penale. Aceste
modalităţi ale culpei sunt mai degrabă, denumiri ale culpei cuprinse în conţinutul unor infracţiuni, ca de ex.: „nebăgare de seamă”; „nedibăcie”; „nesocotinţă”; „nepricepere”.

 

1.3.2.5. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde intenţia şi culpa reunite. Intenţia depăşită este forma de vinovăţie ce se realizează prin săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu 1-a prevăzut,
deşi trebuia şi putea să-1 prevadă. Caracteristică pentru infracţiunile săvârşite cu
intenţie depăşită este, împrejurarea că făptuitorul săvârşeşte o faptă urmărind un
jmumit rezultat, dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav şi realizând
conţinutul unei alte infracţiuni (ex. lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
– art. 183 Cp.), ori o variantă agravată a infracţiunii iniţiale (ex.: tâlhăria care a
avut ca urmare moartea victimei – art. 211 al. 3 Cp).

Menţionăm că în cazul praeterintenţiei făptuitorul acţionează cu intenţie
directă pentru producerea (obţinerea) unui anumit rezultat, iar rezultatul mai
grav se produce din culpă. Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa – în
producerea rezultatului mai grav distinge praeterintenţia (intenţia depăşită) de
intenţia indirectă sau eventuală pentru că în cazul în care făptuitorul a prevăzut
rezultatul mai grav ca posibil şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă, realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.

 

1.3.3. Prevederea în lege ca trăsătură esenţială a infracţiunii

 

1.3.3.1. Elementul legal al infracţiunii. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii ce se desprinde din noţiunea dată acesteia prin dispoziţiile art. 17
Cp., o reprezintă prevederea acesteia în lege.

Pentru existenţa oricărei infracţiuni sunt necesare cele trei trăsături esenţiale: fapta ce prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege, întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia din aceste trei trăsături esenţiale conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Mai mult, putem observa că în considerarea unei fapte ca infracţiune se cercetează mai întâi dacă fapta este prevăzută de legea penală şi dacă răspunsul este negativ, cercetarea celorlalte trăsături ale faptei (pericol social, vinovăţie), nu se mai justifică. Dacă răspunsul este pozitiv, adică fapta este prevăzută de legea penală se vor cerceta şi celelalte
trăsături esenţiale pentru a observa împlinirea lor cumulativă şi considerarea
faptei ca infracţiune.

Prin prevederea în legea penală, a faptei periculoase ce se săvârşeşte cu
vinovăţie se realizează diferenţierea infracţiunii de celelalte forme de ilicit juridic.

Această trăsătură esenţială – de faptă prevăzută de legea penală – a infracţiunii decurge din principiul fundamental al legalităţii în dreptul penal consacrat prin dispoziţiile art. 2 Cp.

Trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă prevăzută de legea penală
nu se poate confunda cu infracţiunea, care aşa cum am precizat mai sus reprezintă întrunirea cumulativă şi a celorlalte trăsături.

Orice infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar nu
orice faptă prevăzută de legea penală este şi infracţiune fiindcă prevederea în
lege este doar o trăsătură a acesteia pe lângă celelalte de a prezenta pericol social şi de a fi comisă cu vinovăţie[23].

 

 

II. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

 

2.1. Aspecte generale

 

2.1.1. Noţiunea de conţinut a infracţiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile generale de diferenţiere ale acesteia de alte forme de ilicit juridic dar nu pot servi la deosebirea faptelor penale între ele, la cunoaşterea particularităţilor, elementelor ce compun infracţiunea. De aceea în doctrina penală, infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte penale[24].

Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia,
care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal
al faptei comise.

Conţinutul infracţiunii este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi
definit ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei
fapte ca infracţiune[25].

Prin conţinutul infracţiunii prevăzut în norma de incriminare se determină
cadrul, tiparul legal în care se vor înscrie faptele concrete săvârşite în realitatea
socială.

 

2.1.2. Aspecte ale conţinutului infracţiunii. Conţinutul infracţiunii poate
îmbrăca două aspecte[26]:

a) conţinutul legal – cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune şi

b) conţinutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârşite în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

In doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul
constitutiv al infracţiunii care ar cuprinde numai condiţiile cerute de lege, cu
privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea faptei ori care devin relevante prin săvârşirea faptei.

Conţinutul constitutiv, fiind dat întotdeauna în norma de incriminare, nu
poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii.

Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv
atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţii cu privire la
actul de conduită interzis.

Conţinutul juridic al infracţiunii poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv, şi condiţii privitoare la celelalte elemente.

Prin abstragerea condiţiilor obiective şi subiective din conţinuturile legale
ale infracţiunilor, în doctrina penală s-a conturat conţinutul generic, care este
cercetat, pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii[27] în partea generală a
dreptului penal.

Conţinutul generic al infracţiunii ar cuprinde un ansamblu de condiţii
obiective şi subiective, comune conţinuturilor infracţiunilor.

Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii necesită cunoaşterea
structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.

 

2.2. Structura conţinutului infracţiunii

 

2.2.1. Elemente în structura conţinutului.

În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul (persoana fizică sau persoana juridică), valoarea socială căreia i se aduce atingere împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.

Desigur că nu toate aceste condiţii cu privire la elementele enumerate sunt
prezente în conţinutul infracţiunii şi nu toate au aceeaşi valoare în stabilirea
existenţei infracţiunii.

Având în vedere că infracţiunea este o faptă, o manifestare în sfera relaţiilor sociale a persoanei, s-a susţinut că în conţinutul acesteia nu poate intra
cel ce săvârşeşte fapta – subiectul infracţiunii, după cum nu poate fi cuprinsă
nici valoarea socială căreia i se aduce atingere – obiectul infracţiunii[28].

Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului infracţiunii,
sunt factori, condiţii preexistente oricărei infracţiuni săvârşite.

Într-o altă opinie[29] se susţine că în conţinutul infracţiunii sunt cuprinse
condiţii atât cu privire la valoarea socială căreia i se aduce atingere, cât şi cu
privire la subiectul care săvârşeşte fapta şi care se reflectă în condiţiile cerute
pentru existenţa diferitelor infracţiuni.

Fără a considera că obiectul şi subiectul infracţiunii fac parte din conţinutul infracţiunii, trebuie să admitem că anumite trăsături ce caracterizează
obiectul şi subiectul pot apărea în conţinutul legal al unor infracţiuni. Prin
aceasta se justifică cercetarea obiectului şi subiectului infracţiunii în cadrul
structurii conţinutului infracţiunii.

Nu trebuie însă neglijată nici un moment ideea că toate elementele sunt
strâns legate între ele, într-o intercondiţionare în configurarea infracţiunii şi că
studierea lor separată se face doar din considerente metodologice[30].

 

2.2.2. Clasificări. Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni,
se pot clasifica după mai multe criterii:

Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi se deosebesc: condiţii cu privire la faptă, cu privire la făptuitor, cu privire la obiectul infracţiunii, cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

După acest criteriu se pot face unele distincţii între condiţiile cu privire la
actul de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi
condiţiile cu privire la celelalte elemente exterioare actului de conduită cu
privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

 

2.2.4. Condiţii preexistente, concomitente şi subsecvente. După situarea
în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se disting condiţii:
preexistente, concomitente şi subsecvente.

După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp,
anterior actelor de executare a faptei, şi se pot referi atât la obiectul infracţiunii
(natura acestuia, situarea lui într-un anumit loc etc.), la subiecţii infracţiunii (de
ex.: subiectul activ să aibă o anumită calitate – funcţionar – pentru a putea
săvârşi abuz în serviciu; ori subiectul pasiv să aibă o anumită calitate – funcţionar deţinător al autorităţii de stat – pentru infracţiunea de ultraj; ori nou născut la infracţiunea de pruncucidere) ori la starea pe care trebuie să se grefeze
fapta (de ex.: deţinător legal al bunului în cazul infracţiunii de abuz de încredere).

Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi:
locul şi timpul comiterii actului de conduită (de ex.: drum public, în cazul unor
infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice).

Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi pot privi producerea unei anumite urmări (de ex.: producerea unor
consecinţe grave, ori deosebit de grave – la unele infracţiuni contra patrimoniului.

 

2.2.4. Condiţii esenţiale şi condiţii circumstanţiale. în funcţie de rolul şi
importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune, condiţiile pot fi: esenţiale
sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale[31].

Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar
neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii – deci fapta nu poate fi
considerată infracţiune.

Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat
(agravat) ori atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce
decât la nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz,
realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază (de ex.: nerealizarea
condiţiilor de agravare ale uciderii din culpă prevăzută în art. 178 al. 2 şi al. 3
conduce la realizarea uciderii din culpă în forma tipică).

 

2.3. Factorii infracţiunii

 

2.3.1. Obiectul infracţiunii

 

2.3.1.1. Noţiune. Infracţiunea ca faptă a individului, ca manifestare a acestuia în sfera relaţiilor sociale este periculoasă pentru valorile sociale.

Definind pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, legiuitorul în
art. 18 Cp., a prevăzut că „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii
penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere valorilor sociale arătate la art. 1 Cp. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea
unei pedepse”.

Valorile sociale arătate în art. 1 Cp., sunt: România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Aceste valori şi relaţii sociale create în jurul şi datorită acestora, ce sunt ocrotite împotriva infracţiunilor, devin obiect al infracţiunii.

Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind
valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
periclitate ori vătămate prin fapta infracţională[32].

Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită
printr-o normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele
dreptului penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.

 

2.3.1.2. Aspecte ale obiectului infracţiunii.

În literatura juridică[33] de specialitate obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune.

 

2.3.1.3. Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal. Se consideră că în ultimă instanţă orice infracţiune lezează societatea, ordinea de drept.

S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva societăţii[34], ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui fascicol, grup de relaţii sociale.

 

2.3.1.4. Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale. Obiectul juridic generic este comun pentru un grup de infracţiuni.

Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea
autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea
specială a codului penal.

În adevăr, după grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a codului penal, infracţiunile se împart pe titluri, capitole, secţiuni, şi se disting, spre ex.: infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiuni contra persoanei, infracţiuni contra patrimoniului, infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei etc.

 

2.3.1.5. Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin infracţiune. Această categorie de obiect serveşte la determinarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup[35].

 

2.3.1.6. Obiect direct nemijlocit (material). Infracţiunea fiind o faptă socialmente periculoasă se îndreaptă împotriva unor valori sociale ocrotite penal
şi nu împotriva aspectului material al obiectului infracţiunii.

Obiect material nu au toate infracţiunile, ci doar acelea la care valoarea
socială este exprimată într-o entitate materială.

Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat[36], iar cele
care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în
primejdie[37].

Periclitarea sau vătămarea valorii sociale la infracţiunile cu obiect mate-
rial are loc tocmai prin atingerea adusă acestuia.

Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se află, în momentul săvâr-
şirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie (art. 20 al. 2
Cp.).

Tot la infracţiunile de rezultat va trebui cercetat şi raportul de cauzalitate
între acţiune-inacţiune şi urmările produse.

Fără a admite deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca
entitate materială, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului
infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei ori inexistenţei infracţiunii, cât şi
pentru corecta calificare juridică a faptei comise.

Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul lui material[38].

 

2.3.1.7. Obiectul juridic complex[39]. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-un obiect juridic principal (relaţia socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională). Spre ex.: Infracţiunea de tâlhărie – are un obiect juridic complex: pe de o parte obiectul juridic principal format din relaţiile sociale privitoare la apărarea avutului privat sau public mai precis relaţiile de detenţie, de posesie şi pe de altă parte un obiect juridic adiacent, secundar, format din relaţiile sociale privind ocrotirea persoanei cu viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea sa. După obiectul juridic principal fapta este trecută în cadrul unui grup de infracţiuni sau în altul, în Codul penal.

Avem în vedere „aspectul material” al obiectului infracţiunii, ori de câte ori folosim expresia de „obiect material”.

 

2.3.1.8. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii. Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni. Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.

În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la
obiectul infracţiunii, acesta deducându-se indirect din descrierea faptei’.

La infracţiunile în conţinutul[40] cărora întâlnim referiri la obiect acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită ca atare (infracţiune).

2.3.2. Subiecţii infracţiunii

 

2.3.2.1. Noţiuni. Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizică cât şi persoana juridică ce nu
şi-au respectat obligaţiile din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au
săvârşit fapta interzisă, pe de o parte, cât şi persoana fizică sau persoana
juridică beneficiare a ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii
au suportat consecinţele acesteia, pe de altă parte.

Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi
de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal,
fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect
se poate lesne observa că sfera noţiunii de subiecţi de drept penal este cea mai
întinsă, ea cuprinzând şi persoanele neimplicate în săvârşirea vreunei infracţiuni, decât sfera noţiunii de subiecţi ai infracţiunii. Subiecţii de drept penal prin
implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii. Se
poate observa că toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu
toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii[41].

În funcţie de modul în care sunt implicaţi în săvârşirea infracţiunii, se face
distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt persoanele fizice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţii pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin infracţiune.

 

2.3.2.2. Persoana fizică subiect activ al infracţiunii. Noţiune. Subiect
activ al infracţiunii este persoana fizică ce a săvârşit fapta direct şi nemijlocit
(în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate de
instigator ori complice). Aşa cum s-a arătat mai sus şi persoana juridică poate fi
subiect activ al infracţiunii.

Persoana care a săvârşit o infracţiune, este infractor. în legislaţia cât şi în
doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor cât şi de făptuitor pentru
a desemna persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală[42]. Desigur
că nu se poate pune semnul egalităţii între cele două noţiuni, cea de făptuitor
este mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune. Infracţiunea, aşa cum
am arătat mai sus, reprezintă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei ori a pericolului social face ca fapta săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor ci doar făptuitor.

Subiectul activ al infracţiunii este aşa cum s-a arătat[43], atât o persoană
fizică cât şi o persoană juridică.

Şi în dreptul penal al altor ţări[44] se admite că persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni specifice ca: amenda, dizolvarea persoanei juridice, suspendarea persoanei juridice, închiderea localului[45].

Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale şi speciale. fi subiecţi ai infracţiunii persoanele care nu sunt subiecţi de drept penal, ori chiar dacă sunt subiecţi de drept penal, dar săvârşind fapta fără vinovăţie nu devin subiecţi ai infracţiunii.

 

2.3.2.3. Condiţiile generale de existenţă ale subiectului activ persoană
fizică. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 17, art. 46,
art. 48, art. 50, art. 99 Cp. şi privesc: a) vârsta; b) responsabilitatea; c)
libertatea de voinţă şi acţiune.

 

2.3.2.4. Vârsta cerută de lege. Obligaţia persoanei fizice de a-şi conforma conduita exigenţelor normelor penale nu se stabileşte de la naştere ci mai târziu, când dezvoltarea sa bio-psihică îi permite să-şi dea seama de faptele sale, de rezonanţa socială a lor, când poate să-şi dirijeze conştient acţiunile sau inacţiunile.

Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a stabilit că vârsta de la care poate o persoană să răspundă penal, să
devină subiect al infracţiunii este de 14 ani împliniţi (art. 99 Cp.)[46].

Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele.

Minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza care înlătură
caracterul penal al unei fapte (art. 50 Cp.).

Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea –
bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a
prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.

Deci şi pentru minorul în vârstă de la 14 la 16 ani este prevăzută în lege o
prezumţie a lipsei de discernământ. De data aceasta prezumţia este relativă,
care permite dovada contrară, adică se poate dovedi de către acuzare că în
săvârşirea faptei concrete minorul a avut discernământ[47].

Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa în raport cu o anumită faptă concretă[48] nu este suficientă constatarea că minorul în vârstă de la 14 la 16 ani are capacitatea generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate
penală. Şi această prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.

 

2.3.2.5. Responsabilitatea este cea de a doua condiţie generală pentru
subiectul activ al infracţiunii.

Responsabilitatea nu este definită în codul penal, ea se poate deduce din
interpretarea dispoziţiilor art. 48 Cp., care definesc iresponsabilitatea – cauză
care înlătură caracterul penal al unei fapte prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a
vinovăţiei.

Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonanţa (semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija în
mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte[49].

După cum se poate observa responsabilitatea se apreciază prin prisma a
doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce
presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale,
pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia, iar când persoana este constrânsă
(lipseşte factorul volitiv).

Responsabilitatea se prezumă, este starea normală a oricărei persoane care
a împlinit vârsta de 16 ani. Prezumţia este însă relativă, ea putând fi răsturnată
prin dovada contrarie, că persoana nu şi-a dat seama de acţiunile sau inacţiunile
sale, ori nu şi le-a putut stăpâni.

 

2.3.2.6. Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.

Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau constrângerii morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia şi fiind săvârşită fără
vinovăţie nu este infracţiune (art. 46 Cp.).

 

2.3.2.7. Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii.

În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt prezentate şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii speciale ale subiectului activ al infracţiunii se referă la anumite calităţi: ca de ex.: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu ş.a.; militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei.

Subiectul activ pentru care este necesar îndeplinirea unei condiţii speciale
se numeşte subiect activ calificat sau circumstanţiat.

 

2.3.2.8. Persoana juridică subiect activ al infracţiunii. Din dispoziţiile art. 19[50] Cp. care prevăd că: „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu
poate face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile
săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de legea
penală” se deduc condiţiile generale în care o persoană juridică răspunde penal
şi astfel poate fi subiect activ al infracţiunii.

Condiţiile în care persoana juridică răspunde penal[51] pot fi grupate în: a)
condiţii ce privesc existenţa persoanei juridice; b) condiţii privind sfera
persoanelor juridice care răspund penal; c) condiţii privind persoanele fizice
care prin faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice; d)
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.

 

2.3.2.9. Condiţii privind existenţa persoanei juridice. Persoana juridică
pentru a răspunde penal trebuie să existe în momentul infracţiunii. Sub acest
aspect nu poate fi subiect activ al infracţiunii acele entităţi (asociaţii, grupări,
etc.) care nu au dobândit personalitate juridică până la data comiterii
infracţiunii.

Poate fi subiect activ al infracţiunii persoana juridică aflată în proces de
lichidare până la încetarea activităţii.

Apreciem că în situaţia transformării persoanei juridice şi crearea uneia
noi, răspunderea penală va subzista având ca temei continuitatea societăţii (de
ex. o societate cu răspundere limitată se transformă în societate pe acţiuni).
Persoana juridică care după săvârşirea faptei este incorporată (prin absorbţie
sau fuziune) într-o altă persoană juridică, fiindcă dispare ca entitate juridică, în
lipsa unei prevederi legale exprese, nu mai poate fi subiect activ al infracţiunii
şi astfel să răspundă penal. Această soluţie se impune, ca şi în cazul persoanei
fizice, neavând loc o transmitere universală de drepturi şi obligaţii la succesori
în materia răspunderii penale. In dreptul penal răspunderea penală are caracter personal.

 

2.3.2.10. Condiţiile privind sfera persoanelor juridice care răspund penal.

In principiu răspunderea penală poate interveni pentru orice persoană juridică. De la această regulă, prin lege s-au prevăzut excepţii ce privesc persoanele juridic de drept public şi anume: statul, autorităţile publice,
instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat.

Aceste exceptări sunt justificate fiindcă antrenarea răspunderii penale pentru aceste entităţi nu poate fi concepută sau ar avea consecinţe negative asupra societăţii care trebuie protejată împotriva faptelor periculoase. în cazul statului care este titular al acţiunii penale, acţionând în numele întregii societăţi, nu este de conceput ca acesta să fie în acelaşi timp şi subiect activ al infracţiunii. în celelalte cazuri, s-a apreciat de către legiuitor că sunt suficiente alte mijloace legale de combatere a încălcărilor legii penale decât prin instituirea răspunderii penale. Prin sancţionarea acestor categorii de persoane, datorită importanţei deosebite pe care o au s-ar ajunge practic la sancţionarea societăţii care ar avea de suferit ca urmare lipsei unor servicii vitale din partea acestor entităţi.

În stabilirea entităţilor juridice (persoane juridice), ce constituie
autorităţile publice, instituţiile publice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat, criteriul de urmat îl constituie reglementările
constituţionale, legea contenciosului administrativ, legea proprietăţii publice,
ş.a.

Doctrina penală şi practica judiciară vor fi în măsură să delimiteze sfera
persoanelor juridice care aparţinând excepţiilor enumerate de lege, nu vor putea
fi trase la răspundere penală.

 

2.3.2.11. Condiţii privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice. Fapta persoanei juridice nu poate fi concepută în afara faptei persoanei fizice care prin acţiunile sau inacţiunile ei determină conduita persoanei juridice. Dar ce relaţii sunt necesare între persoana fizică şi cea juridică pentru ca fapta celei dintâi să atragă răspunderea penală a celei de-a doua?

Din dispoziţiile art. 191 Cp., ce reglementează răspunderea penală a
persoanei juridice, se desprind relaţiile care trebuie sa existe între persoana
fizică şi persoana juridică pentru ca fapta persoanei fizice să antreneze răspunderea penală a persoanei juridice. Se poate susţine opinia conform căreia
răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană
fizică din conducerea persoanei juridice, de orice prepus al persoanei juridice,
de orice persoană aflată sub autoritatea persoanei juridice şi chiar de orice
persoană ce are o relaţie de fapt ori de drept cu persoana juridică şi care
acţionează în realizarea obiectului de activitate ori în interesul persoanei
juridice şi cu acordul acesteia.

Sfera largă de persoane fizice care prin acţiunea ori inacţiunea lor pot
antrena răspunderea penală a persoanei juridice impune o strictă evaluare din
partea instanţei de judecată pentru a reţine doar acele persoane care prin
contribuţiile lor au condus la săvârşirea faptei de către persoana juridică, fiindcă
nu se poate ajunge la o răspundere penală obiectivă a persoanei juridice. Simpla
legătură de fapt ori de drept între persoana fizică şi persoana juridică nu poate
antrena şi răspunderea penală a persoanei juridice pentru fapta persoanei fizice
atât timp cât fapta nu a fost comisă în realizarea obiectului de activitate al
persoanei juridice, în interesul ori în numele ei şi cu acordul persoanei juridice.

 

2.3.2.12. Condiţii privind forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. în dispoziţiile art. 191 Cp. s-a prevăzut drept condiţie pentru antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice săvârşirea faptei cu
forma de vinovăţie cerută de lege. De la început precizăm că vinovăţia ca
atitudine psihică faţă de faptă şi urmările acesteia este specifică doar persoanei
fizice şi prin mecanismele de formare a acesteia nu poate fi extinsă la persoana
juridică. Introducerea în lege (art. 191 Cp.) a acestei condiţii poate fi acceptată
doar în sensul de a înlătura răspunderea penală obiectivă a persoanei juridice şi
de a consacra implicit răspunderea penală subiectivă a acesteia.

In stabilirea vinovăţiei persoanei juridice la săvârşirea unei infracţiuni se
va avea în vedere poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică, astfel că
dacă persoana fizică este organul de conducere al persoanei juridice (individual
sau colectiv), forma de vinovăţie a persoanei fizice în comiterea faptei este şi
forma de vinovăţie a persoanei juridice făptuitoare. Aşadar vinovăţia persoanei
juridice în forma cerută de lege va fi aceeaşi cu cea reţinută în sarcina
conducerii acesteia (persoană fizică).

Când există divergenţe între voinţele diferitelor persoane fizice ce
compun conducerea persoanei juridice va trebui stabilit în ce măsură fapta
infracţională reflectă voinţa persoanei juridice, sau doar a unora dintre
persoanele fizice cu rol de decizie. In această situaţie vinovăţia persoanei
juridice poate să nu existe dacă fiind în minoritate, persoanele fizice ce au
comis fapt nu au reuşit să se impună.

Dacă persoana fizică ce a comis infracţiunea este un prepus ori un
mandatar al persoanei juridice, vinovăţia persoanei juridice trebuie stabilită
distinct de vinovăţia persoanei fizice şi urmează a fi reţinută numai în măsura în
care persoana juridică prin organele ei de conducere a acceptat, tolerat,
încurajat ori determinat săvârşirea faptei.

Când indiferent de poziţia persoanei fizice faţă de persoana juridică,
persoana fizică a comis fapta în interes propriu, răspunderea penală a persoanei
juridice este exclusă.

Formele de vinovăţie în care o persoană juridică poate comite o
infracţiune sunt, ca şi în cazul persoanei fizice intenţia sau culpa.

 

2.3.2.13. Concursul între răspunderea penală a persoanei juridice şi
răspunderea penală a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea aceleiaşi
infracţiuni. Conform art. 191 alin. 2 Cp. „răspunderea penală a persoanei
juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit, în
orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni”. Rezultă astfel că răspunderea
penală poate fi antrenată pentru o persoană juridică atât în cazul când persoana
fizică ce a săvârşit infracţiunea, răspunde penal cât şi în cazul când aceasta nu
răspunde penal. Răspunderea penală a persoanei fizice poate fi antrenată
indiferent dacă persoanei juridice i se stabileşte o răspundere penală sau nu.
Răspunderea penală a persoanei juridice, fiind pentru fapta ei proprie, se va stabili indiferent dacă persoana fizică este cunoscută ori nu şi indiferent dacă
pentru aceasta este stabilită răspunderea penală.

Prin dispoziţiile art. 19! alin. 2 legiuitorul a dorit să excludă posibilitatea
folosirii persoanelor juridice drept instrument pentru comiterea de infracţiuni de
către persoanele fizice.

 

2.3.2.14. Subiectul pasiv al infracţiunii. In doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune[52].

Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.

 

2.3.2.15. Condiţii generale. Pentru a fi subiect pasiv al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana
păgubită prin infracţiune (de ex.: în caz de furt, de distrugere, de delapidare
etc). Este posibil ca persoana păgubită să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii[53] (de ex.: în cazul infracţiunii de omor – subiectul pasiv este victima
omorului, iar subiectul păgubit este persoana care se afla în întreţinerea victimei).

 

2.3.2.16. Condiţii speciale privind subiectul pasiv sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de ex.: pentru infracţiunea de ultraj
(art. 239 Cp.) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat; pentru infracţiunea de pruncucidere
(art. 177 Cp.) subiectul pasiv trebuie să fie noul născut al mamei ucigaşe şi
exemplele ar putea continua.

 

2.3.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

 

2.3.3.1. Precizări. Locul şi timpul sunt elemente preexistente infracţiunii,
fără de care nu poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni.

În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în
raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 3-9 Cp.), în raport cu timpul (art.
10-16 Cp.).

În conţinutul celor mai multe infracţiuni nu sunt prevăzute condiţii cu
privire la timpul şi locul de săvârşire, aceasta presupunând că se vor realiza infracţiunile respective indiferent de locul şi de timpul săvârşirii lor (de ex.:
vătămarea corporală gravă, loviturile cauzatoare de moarte, nu cuprind în conţinutul lor referiri cu privire la locul şi timpul de săvârşire).

Dar locul şi timpul pot apărea[54] în conţinutul unei infracţiuni influenţând
existenţa acesteia[55] ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii[56].

 

2.3.3.2. Locul de săvârşire a faptei – condiţie esenţială. Locul de săvârşire al unei infracţiuni poate constitui o condiţie esenţială în conţinutul infracţiunii, de îndeplinirea căreia depinde existenţa infracţiunii. Spre exemplu: conducerea unui autovehicul cu tracţiune mecanică fără permis de conducere pentru a fi infracţiune trebuie să se facă pe drumurile publice (art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice).

În astfel de cazuri nerealizarea condiţiei privind săvârşirea faptei într-un
anumit loc conduce la inexistenţa respectivei infracţiuni, din lipsa unuia dintre
elementele ei constitutive.

 

2.3.3.3. Locul de săvârşire a faptei – element circumstanţial. Locul de
săvârşire a infracţiunii poate constitui doar o condiţie ce are rolul de element
circumstanţial, de realizarea căruia nu depinde existenţa infracţiunii ci doar realizarea variantei calificate a acesteia. Spre ex.: infracţiunea de furt se reali-
zează în variantă calificată când furtul este săvârşit „într-un loc public” (art.
209 lit. e Cp.); ori „într-un mijloc de transport în comun” (art. 209 lit. f Cp.),
în astfel de situaţii, precizăm că nerealizarea condiţiei de loc al săvârşirii infracţiunii nu conduce la inexistenţa infracţiunii, fapta rămâne infracţiune în
varianta tip (simplă) dar nu se realizează varianta calificată.

2.3.3.4. Timpul în care se săvârşeşte fapta – condiţie esenţială. Timpul în care se săvârşeşte fapta poate constitui o condiţie esenţială de realizarea căreia
depinde existenţa infracţiunii. Astfel infracţiunea prevăzută în art. 344 Cp.
„Coborârea pavilionului are drept condiţie esenţială realizarea ei în timpul
luptei”. Dacă coborârea pavilionului nu are loc în timpul luptei, aceasta nu are
relevanţă penală (nu se realizează conţinutul infracţiunii).

 

2.3.3.5. Timpul în care se săvârşeşte fapta – element circumstanţial.

Timpul în care se săvârşeşte infracţiunea poate să constituie doar o condiţie cu rol de element circumstanţial, de realizarea căreia nu depinde existenţa infracţiunii ci doar a variantei calificate a acesteia. Astfel infracţiunea de furt devine calificată: când este săvârşită „în timpul nopţii” (art. 209 al. 1 lit. g Cp.), când e săvârşită „în timpul unei calamităţi” (art. 209 al. 1 lit. h Cp.).

 

2.4. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

 

2.4.1. Noţiuni

 

2.4.1.1. Noţiunea de conţinut constitutiv. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta[57].

Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic al infracţiunii care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la alte elemente ale infracţiunii[58].

Întrucât conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.

Componentă esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului,
interzisă prin normă penală, este cercetată în doctrina penală sub două aspecte:
obiectiv şi subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura
subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale
aceleiaşi manifestări (acţiuni ori inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în
sfera relaţiilor sociale.

în cercetarea actului de conduită se va avea tot timpul în vedere că acesta
reprezintă un tot indivizibil, o unitate indestructibilă între voinţă şi conştiinţă,
cu care se regăseşte şi se execută acesta (actul de conduită).

Examinarea actului de conduită voluntar conştient sub aspect obiectiv şi
sub aspect subiectiv are loc din considerente metodologice.

 

2.4.2. Latura obiectivă

 

2.4.2.1. Noţiune. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii.

 

2.4.2.2. Structura laturii obiective. Cercetarea laturii obiective a infracţiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind: a) elementul material; b) urmarea imediată; c) legătura
de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.

La aceste elemente se adaugă şi anumite condiţii, cerinţe esenţiale cu
privire la elementul material1.

 

2.4.2.3. Elementul material. Elementul material al laturii obiective desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Este sub acest
aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni dacă avem în vedere că infracţiunea este fapta periculoasă, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de lege.

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-numitul „ verbum regens „.

a)       Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se
facă.

Acţiunea se poate realiza prin acte materiale ca: lovire, luare, distrugere,
ucidere etc; ori prin cuvinte, proferare de cuvinte la ameninţare (art. 193 Cp.),
la propagandă pentru război (art. 356 Cp.); sau prin scris2 la denunţare
calomnioasă, falsificare, contrafacere, alterare a înscrisului etc.

b)      Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ceea ce legea penală ordonă să facă.

Inacţiunea nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o
obligaţie legală ori convenţională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.

Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea (art. 170 Cp.); nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 Cp.); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (265 Cp.); omisiunea de a da ajutorul necesar (art. 315 Cp.); lăsarea fără ajutor prin omisiunea de înştiinţare (art. 316 Cp.) etc, cazuri în care obligaţia de a ieşi din pasivitate decurge din lege; dar obligaţia de a ieşi din pasivitate şi a acţiona poate decurge şi din contract cum este în cazul unor infracţiuni de serviciu ori în legătură cu serviciul (art. 246, 248, 249 Cp.); ori în cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 273, 274 Cp.) etc.

Elementul material poate apare în conţinutul infracţiunii într-o variantă
unică, când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; sau în mai multe variante alternative când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de ex. infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 Cp.) Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante alternative este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise, căci pentru infracţiunile cu element material alternativ, realizarea acestuia într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.

Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune ca de ex.: abuzul în serviciu (art. 246, 248 Cp.), neglijenţa în serviciu (art. 249 Cp.) şi care se poate realiza prin neîndeplinirea cu ştiinţă sau din culpă, după caz ori prin îndeplinirea defectuoasă a unui act de către un funcţionar în cadrul atribuţiilor de
serviciu.

Elementul material poate consta din mai multe acţiuni reunite (ex.: tâlhăria, luarea bunului mobil şi exercitarea violenţei sau ameninţării).

 

2.4.2.4. Cerinţe esenţiale. Strâns legate de elementul material şi pentru întregirea laturii obiective sunt aşa numitele condiţii – cerinţe esenţiale[59].

Cerinţele esenţiale privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

Cerinţele esenţiale se pot referi la locul săvârşirii faptei de ex.: pe drumul
public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice; la
timpul săvârşirii faptei de ex.: coborârea pavilionului în timpul luptei (art. 344
Cp.); părăsirea câmpului de luptă în timpul luptei (art. 339 Cp.); uciderea
copilului nou-născut imediat după naştere (art. 177 Cp.) etc; sau la modul şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii de ex.: împotrivirea la executarea unei
hotărâri judecătoreşti prin acte de violenţă sau ameninţare (art. 271 Cp.);
deschiderea fără drept a unei corespondenţe adresate altuia (art. 195 Cp.);
falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
prin alterarea în orice mod (art. 288 Cp.) etc.

 

2.4.2.5. Urmarea imediată. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia.

Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă
tocmai urmarea socialmente periculoasă – element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta fie într-o schimbare a
obiectului ori a poziţiei acestuia – când obiectul are un aspect material (ex.:
distrugerea unui bun, diminuarea patrimoniului, moartea unui om etc.) sau
într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite.

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie
rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit, îndepărtat.

Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente)[60], pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii ex.: producerea de consecinţe deosebit de grave – în cazul infracţiunii de distrugere din culpă (art. 219 al. 3 Cp.).

Uneori în conţinutul infracţiunii se întâlnesc referiri la urmarea produsă
prin infracţiune.

Infracţiunile ce au în conţinut referiri la rezultatul produs sunt infracţiuni
materiale, de rezultat. Rezultatul este perceptibil şi trebuie constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune.

Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a
rămas în faza de tentativă. Prin tentativă s-a creat o stare de pericol pentru
valoarea socială ocrotită.

Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel
de infracţiuni se numesc infracţiuni de pericol, de atitudine, ori infracţiuni formale[61].

Împărţirea infracţiunilor în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol
este controversată în doctrina penală[62].

În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară
celei existente anterior, în care este afectată desfăşurarea normală a relaţiilor
sociale legate de obiectul ocrotirii penale. Această stare de pericol nu este prevăzută în conţinutul infracţiunii, ea se deduce din însăşi săvârşirea faptei[63].

La infracţiunile ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material
(acţiunea sau inacţiunea) şi urmarea produsă prin fapta infracţională, adică
schimbarea în lumea fizică exterioară (perceptibilă).

 

2.4.2.6. Legătura de cauzalitate. Un alt element important al laturii obiective îl constituie legătura de cauzalitate între acţiunea ori inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată.

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.

Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de
cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente
periculoasă prevăzută de lege.

Importanţa şi dificultatea raportului de cauzalitate în drept şi în dreptul
penal în special a determinat o literatură juridică bogată[64].

Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată, deşi
nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, caracterizează orice infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracţiunilor aşa zise „ materiale „, adică la infracţiunile în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. In cazul infracţiunilor aşa zise „formale” stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din săvârşirea faptei – „ex re”.

Legătura de cauzalitate este lesne de stabilit în acele cazuri în care rezultatul produs este generat de acţiunea sau inacţiunea unei persoane, de ex.:
moartea unei persoane este datorată unei acţiuni de împuşcare de către infractor.

În practica judiciară se întâlnesc însă multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.

Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi pentru că priveşte
fenomene care au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind
de la rezultatul produs.

Nu trebuie neglijate nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.

 

2.4.2.7. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. în doctrina penală
sunt cunoscute mai multe teorii cu privire la legătura de cauzalitate, teorii ce
pot fi grupate în două curente. Un curent susţine teza monistă, iar altul susţine
teza pluralistă în problema cauzalităţii.

 

2.4.2.8. Teza monistă. Curentul de idei ce susţine teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralităţi de
contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii, fără semnificaţie penală.

Cât priveşte criteriile de stabilire a contribuţiei umane care trebuie să fie
considerată cauză a rezultatului, în cadrul tezei moniste, părerile autorilor sunt
diferite, formulându-se mai multe teorii, ca de ex.:

a.      Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.

b.     Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat anterior rezultatului.

c.     Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat
energia care a contribuit cel mai mult la producerea lui.

d.     Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat[65]. În această teorie se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată. O acţiune sau o inacţiune are deci caracter cauzal numai în măsura în care se înscrie într-o astfel de cauzalitate tipică.

Se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii moniste, că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că
este neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre
fapta şi rezultatul produs.

Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în care rezultatul
este produs prin acţiuni netipice, de ex.: ameninţarea unei persoane bolnave de
inimă îi provoacă acesteia o criză cardiacă ce are ca rezultat moartea victimei[66].

 

2.4.2.9. Teza pluralistă. Curentul de idei ce susţine teza pluralistă consideră că producerea rezultatului se poate datora unui concurs de cauze.

Şi în cazul tezei pluraliste au fost formulate mai multe teorii, dintre care
mai importante sunt considerate a fi: teoria echivalenţei condiţiilor şi teoria
condiţiei necesare.

 

2.4.2.10. Teoria echivalenţei condiţiilor. Această teorie denumită şi teoria condiţiei sine qua non este teoria cu cea mai largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul german Von Buri.

Potrivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs, toate
condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs.

Deci orice condiţie care a precedat şi a avut o legătură cât de mică cu
rezultatul este cauză a acestuia, este echivalentă cu cauza.

Sunt incluse în această categorie acele condiţii ce au fost „sine qua non ”
pentru producerea rezultatului aşa cum s-a produs acesta.

Caracterul „sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul
eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă rezultatul nu
s-ar fi produs în înfăţişarea sa concretă, atunci acea condiţie a fost necesară şi
deci este cauză. Când însă şi fără acea condiţie rezultatul s-ar fi produs în aceeaşi configuraţie şi în aceleaşi proporţii, acea condiţie nu a fost necesară (sine qua non) şi deci nu poate fi socotită cauză a rezultatului.

Teoriei echivalenţei condiţiilor i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate
condiţiile fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu
diferenţiază cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ce priveşte
rolul acestora în producerea rezultatului.

 

2.4.2.11. Teoria condiţiei necesare. Această teorie propune să fie considerată drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia (rezultatului) ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie[67].

Ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare recomandă
pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a
cauzelor mecanice, chimice, biologice etc, pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului.

Fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte pentru a i se stabili măsura
în care a cauzat (gradul de cauzare), a contribuit la producerea rezultatului.

S-a reproşat acestei teorii că nu aduce nimic nou în problema legăturii de
cauzalitate fiindcă post factum toate condiţiile par ca necesare după ce rezultatul s-a produs. Această teorie a mai fost criticată şi pentru că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauză orice condiţie necesară pentru producerea rezultatului.

Teoriile prezentate mai sus nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte
nu rezolvă problema legăturii de cauzalitate în întregime.

Se apreciază, în doctrina penală[68] că teoria echivalenţei condiţiilor, oferă
cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind
corect sfera contribuţiilor cu legătură de cauzalitate, dar care nu permite stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi
rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participan-
ţilor la săvârşirea infracţiunii.

În doctrina penală s-a arătat că modelul teoretic de rezolvare a legăturii de
cauzalitate trebuie să ofere criterii de diferenţiere între contribuţiile umane la
producerea rezultatului, să precizeze aspectul psihic al legăturii de cauzalitate
în infracţiune, a valorii cauzale a inacţiunii, a rolului împrejurărilor cu legătura
de cauzalitate.

 

2.4.2.12. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate. Pe  baza precizărilor de mai sus şi pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor, stabilirea legăturii de cauzalitate în infracţiune se poate realiza cu observarea următoarelor principii (reguli):

a)       Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane
care ar putea avea legătură cauzală cu acesta, reţinând şi eventualele împrejurări cu legătură de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului „sine qua non”, izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, spre a vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi în aceleaşi proporţii.

Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi fel şi în
aceleaşi proporţii – acea contribuţie trebuie eliminată din antecedenţa cauzală.

In ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre
ele, lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că întreruperea nu poate avea
loc decât prin intervenţia unui nou lanţ cauzal.

Când celelalte contribuţii ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este întreruptă, de ex.: netratarea la timp, în condiţii de
spitalizare, a plăgii înjunghiate cauzată victimei de către infractor, nu întrerupe
legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi moartea victimei, chiar dacă
decesul s-a datorat stării septice survenite ulterior, stare septică ce are însă, ca
punct de plecare, plaga înjunghiată.

Când contribuţiile ulterioare aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de
cauzalitate este întreruptă, de ex.: victima unei răniri uşoare se deplasează pe
jos, spre spital, dar este accidentată mortal de un autovehicul, la traversarea
corectă a străzii.

b)      Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute, din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-a stabilit atât aspectul fizic cât şi cel psihic al legăturii de cauzalitate. Verificarea
aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de vinovăţia cerută
de lege pentru existenţa infracţiunii deci diferit, după cum fapta incriminată este
săvârşită cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.

Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între faptă şi urmarea socialmente periculoasă nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei ca element subiectiv
al infracţiunii, deoarece poate exista legătură psihică, deşi lipsesc elementul
subiectiv şi vinovăţia în producerea rezultatului. Există, tot astfel, legătură psihică între faptă şi rezultat şi în cazul cauzelor care înlătură caracterul penal al
faptei cum este legitima apărare şi starea de necesitate, dar nu există vinovăţie.

c)       Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceste operaţiuni se vor realiza cu ajutorul criteriului, deja cunoscut, din cele de mai sus şi anume criteriul „sine qua non”. Vor fi supuse verificării toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului „ sine qua non ” raportat însă la rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate. Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare acelea în lipsa cărora rezultatul
nu s-ar fi produs în nici un mod şi în nici o măsură.

Celelalte contribuţii care nu au avut un astfel de rol vor fi considerate
înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală, ştiut
fiind că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi complicilor.

 

2.4.3. Latura subiectivă

 

2.4.3.1. Noţiune. Latura subiectivă Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

 

2.4.3.2. Structura laturii subiective. în doctrina penală, cercetarea laturii
subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Se
consideră, pe bună dreptate, că un element important, esenţial, al laturii subiective în constituie elementul subiectiv (vinovăţia).

Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe
condiţii – cerinţe esenţiale (mobiluri, scopuri etc).

 

2.4.3.3. Vinovăţia ca element subiectiv. Elementul subiectiv reprezintă
atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de aceasta şi urmările
acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei
infracţiuni.

În doctrina penală se face distincţie între vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni[69].

Vinovăţia ca trăsătură a infracţiunii este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 Cp. şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea
uneia dintre aceste modalităţi.

Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia va exista numai atunci
când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie
cerută de lege.

Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială, nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Aceasta înseamnă că poate exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fară să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, de ex.: în cazul săvârşirii unei fapte din culpă se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.

Este posibil, de asemenea să existe vinovăţie ca element al conţinutului
infracţiunii (fapta se săvârşeşte cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca
trăsătură esenţială a infracţiunii, cum este cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală etc.

 

2.4.3.4. Formele vinovăţiei. Vinovăţia ca element al conţinutului infracţiunii se poate prezenta sub una din formele prevăzute de art. 19 Cp. şi prezentate mai sus, la trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Deci vinovăţia ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei sau praeterintenţiei (intenţiei depăşite).

Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni. Deci în norma de incriminare a faptei, este necesară prevederea şi a vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.

În codul penal au fost trecute în conţinutul diferitelor infracţiuni şi forma
de vinovăţie cu care trebuie comise faptele pentru a fi considerate ca atare, de
ex.: uciderea din culpă (art. 178 Cp.), distrugerea din culpă (art. 219 Cp.), neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere (art. 305 lit. c Cp.), neîndeplinirea
cu ştiinţă a îndatoririlor de serviciu (art. 246 Cp.) ş.a.

Sistemul prevederii în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat şi poate impieta asupra clarităţii textelor, de aceea legiuitorul penal român a stabilit în partea generală a codului penal reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni.

Mai precizăm că deşi sunt menţionate doar intenţia şi culpa ca forme ale
vinovăţiei sub care se poate prezenta elementul subiectiv, în conţinutul unor infracţiuni ca şi în cadrul regulilor generale stabilite în partea generală a codului
penal, acestea presupun toate modalităţile cunoscute ale vinovăţiei. Deci elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie presupune atât intenţia directă cât şi intenţia indirectă, după cum în cazul culpei sunt presupuse ambele
modalităţi (culpa cu prevedere şi culpa simplă).

 

2.4.3.5. Reguli de determinare a formei de vinovăţie. Regulile după care
se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni sunt stabilite în art. 19 al. 2 şi al. 3 Cp. în adevăr legiuitorul a prevăzut două reguli generale, una privitoare la infracţiunile comisive şi alta privitoare la infracţiunile omisive.

 

2.4.3.6. Elementul subiectiv în cazul infracţiunilor comisive. Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede
expres în conţinutul juridic al infracţiunii. Aşadar, faptele ce constau în acţiune sunt întotdeauna infracţiuni când se săvârşesc cu intenţie, iar din culpă numai
dacă se prevede expres acestea[70].

 

2.4.3.7. Elementul subiectiv în cazul infracţiunilor omisive. Fapta constând în inacţiune constituie infracţiune fie că se săvârşeşte cu intenţie fie din culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte din intenţie. Aşadar, legiuitorul a instituit regula că faptele de inacţiune se pot săvârşi atât cu intenţie cât şi din culpă, iar când legiuitorul vrea să limiteze sancţionarea faptelor săvârşite numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie trebuie să prevadă expres această limitare.

Incriminarea faptelor de inacţiune, numai dacă se săvârşesc cu intenţie se
deduce din tehnica legislativă folosită de legiuitor, prin prevederea expresiilor
„neîndeplinirea cu ştiinţă” (art. 246 şi 249 Cp.), ori „neplata cu rea credinţă”
(art. 305 lit. c Cp.).

 

2.4.3.8. Cerinţe esenţiale în conţinutul laturii subiective. Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia) în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale – care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care săvârşesc faptele.

 

2.4.3.9. Mobilul în conţinutul laturii subiective. Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte.

Existenţa mobilului în săvârşirea faptelor infracţionale este apreciată ca un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului. Lipsa unui mobil, a unei motivaţii a faptei, este un indiciu de anormalitate psihică a făptuitorului ce impune
cercetarea responsabilităţii acestuia.

Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru
cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe
pe planul adaptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii
subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul infracţiunii şi un anumit mobil sau motiv, spre ex.: infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 Cp.) presupune ca îngrădirea
abuzivă a unor drepturi să se facă pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unei infracţiuni, de ex.: omorul devine calificat când este săvârşit din interes material (art. 175 lit. b Cp.) ş.a.

Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţă agravantă generală,
fiind cuprins în denumirea generală de „motive josnice” (art. 75 lit. d Cp. – lăcomia, ura, răzbunarea, gelozia ş.a.) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de cei care au săvârşit fapta din motive josnice.

 

2.4.3.10. Scopul în conţinutul laturii subiective. Scopul sau ţelul urmărit
prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi presupune
reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor.

Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă esenţială când făptuitorul a urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop. Spre ex.: trădarea (art. 155 Cp.) se face în scopul de a suprima ori ştirbi unitatea, suveranitatea sau independenţa statului; înşelăciunea (art. 215 Cp.) inducerea în eroare se face în
scopul obţinerii unui folos material injust ş.a.

Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţă esenţială este ataşat elementului
obiectiv al infracţiunii şi trebuie privit ca atare, este cazul infracţiunilor în care
„scopul” este folosit cu înţelesul de destinaţie (de ex.: deţinerea de secrete în
scopul transmiterii acestora unei organizaţii străine (art. 157 Cp.); deţinerea de
valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie (art. 282 Cp.).

Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al
unor infracţiuni (de ex.: art. 175 lit. g Cp. – omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire, arestare sau executarea pedepsei; art. 176 lit. d Cp. – săvârşirea omorului pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii) ş.a.

Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importantă în individualizarea sancţiunilor de drept penal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANEXA – nr.1

 

LEGE nr. 202 din 25 octombrie 2010
privind unele mãsuri pentru accelerarea soluţionãrii proceselor
EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 714 din 26 octombrie 2010
Parlamentul României adoptã prezenta lege.

    ART. XX
Codul penal al României, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificãrile şi completãrile ulterioare, se modificã şi se completeazã dupã cum urmeazã:

1. La articolul 18^1, alineatele 2 şi 3 se modificã şi vor avea urmãtorul cuprins:
„La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de sãvârşire a faptei, de scopul urmãrit, de împrejurãrile în care fapta a fost comisã, de urmarea produsã sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita fãptuitorului, dacã este cunoscut.
În cazul faptelor prevãzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevãzute la art. 91.”

2. Dupã articolul 74 se introduce un nou articol, articolul 74^1, cu urmãtorul cuprins:
„Art. 74^1. – În cazul sãvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasã, înşelãciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formã calificatã şi neglijenţã în serviciu, prevãzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevãzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubã, dacã în cursul urmãririi penale sau al judecãţii, pânã la soluţionarea cauzei în primã instanţã, învinuitul sau inculpatul acoperã integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevãzute de lege pentru fapta sãvârşitã se reduc la jumãtate.
Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendã. Dacã prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de pânã la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplicã o sancţiune administrativã, care se înregistreazã în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevãzute la alin. 1 şi 2 nu se aplicã dacã fãptuitorul a mai sãvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevãzutã de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. 1 şi 2.”

3. La articolul 184, dupã alineatul 5 se introduce un nou alineat, alineatul 6, cu urmãtorul cuprins:
„Pentru faptele prevãzute la alin. 2 şi 4, împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.”

 


[1] A se vedea pe larg G. Antoniu în Noul Cod penal, voi. I (art. 1-56), Ed. CH Beck, Bucureşti 2006, p. 146 şi urm.

2I. Oancea, în Explicaţii teoretice ale codului penal roman, p. gen., voi. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 99.

[3] V. Dongoroz, Sinteze asupra noului cod penal, în S.C.J., nr. 1/1969, p. 15.

[4]1. Oancea, în Explicaţii teoretice, voi. I, op. cit., p. 104.

[5] Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea administrativă sau disciplinară, Ed. Academiei, Bucureşti, 1957, p. 29-30 şi urm

[6] A se vedea C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 152; I. Oancea, A. Dineu, Gradul de pericol social al infracţiunii şi criteriile de apreciere a lui, L. P. nr. 10/1961, p. 7 şi urm.

[7]Art. 18 Cp., al. 2, „La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului”.

[8] Vezi pe larg, George Antoniu, Vinovăţia în perspectiva reformei penale şi a aderării la Uniunea Europeană, R.R.D. nr. 2/2003, p. 9-28.

[9]Vezi pe larg: S. Petrovici, Unele aspecte ale noţiunii de vinovăţie în dreptul penal, ; în S.C.J., nr. 1/1958, p. 295 şi urm.; G. Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 117 şi urm.

[10] C. Bulai, op. cit., p. 157.

[11] G. Antoniu. Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995. p. 27.

[12] Vezi V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 236. ,

[13] De ex.: „fapta inculpatului de a fi aplicat victimei, aflată într-o avansată stare de ebrietate, o puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum şi de a o fi părăsit, în aceste condiţii, fără a încerca să o salveze, evidenţiază pe plan subiectiv acceptarea rezultatului survenit, constând în decesul victimei, chiar dacă nu 1-a dorit” – T.S., s.p., d. nr. 1851/1979, în R.R.D. nr.
5/1980, p. 62.

[14] Vezi în acest sens: G. Antoniu, în lucrarea Codul penal comentat şi adnotat, voi. I,
p. gen., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 93.

[15] în acest sens: I. Oancea, op. cit., p. 185; A. Dineu, Unele aspecte privind culpa penală, în Analele Universităţii Bucureşti, 1966, p. 85 şi urm.

[16] M. Zolyneak, Drept penal, p. gen., voi. II, 1976, Iaşi, p. 84.

[17] Este prevăzută în art. 19 pct. 2 lit. b., „…când infractorul, nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă”.

[18] Vezi pe larg: O. Aug. Stoica, E. Gergely, Culpa ca formă a vinovăţiei în cazul unor infracţiuni de serviciu, în R.R.D., nr. 5/1972, p. 56 şi urm.

[19]1. Oancea, in. Explicaţii teoretice…, vol. I, p. gen., p. 120.

[20] C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2007, p. 163.

[21] Vezi pentru aspecte din practica judiciară: Mihaela Mihai, Vătămare corporală. Latură subiectivă, RDP nr. 2, 2003, p. 128-129.

[22] Vezi George Antoniu, Vinovăţia în perspectiva reformei penale     op. cit., p. 13.

[23] în acest sens: I. Oancea, op. cit, p. 152-153.

[24] în acest sens: G. Antoniu, Din nou despre conţinutul infracţiunii, în R.R.D., nr. 5/1982, p. 31 şi urm.

[25]” Vezi: C. Bulai, Manual de drept penal, p. gen., Ed. AII, .1997, p. 166; A. Dineu, Drept penal, 1975, p. 120; I. Oancea, Drept penal, 1971, p. 171.

[26] Vezi L. Biro, Drept penal, p. gen., Cluj, op. cit., p. 58 şi urm.

[27] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 216 şi urm.; G. Antoniu, Din nou…, op. cit, p. 33.

[28]1. Oancea, op. cit, p. 163 şi urm.; A. Dineu, op. cit., p. 30 şi urm.

[29] în acest sens: L. Biro, op. cit, p. 55 şi urm., consideră că obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă sunt elemente analitice ale infracţiunii.

[30] Vezi M. Basarab, Drept penal, p. gen., voi. I, Ediţia I, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, p. 88 şi urm.

[31] Vezi C. Bulai, op. cit., p. 169.

[32] L. Biro, op. cit., p. 67; A. Dineu, op. cit., p. 114; I. Oancea, op. cit., p. 166; Măria Zolyneak, Măria Ioana Michinici, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p. 110; M. Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai, Cluj, 1962, p. 36 şi urm.; B. Braunştein, Consideraţii asupra
obiectului juridic al infracţiunii în dreptul penal, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1960, p. 177. ‘

[33] Vezi pe larg: M. Basarab, Drept penal…, op. cit., p. 90 şi urm.

[34] Spre ex.: Infracţiunea de furt se îndreaptă împotriva relaţiilor patrimoniale. Nu se poate susţine că hoţul şi-a propus să aducă atingere societăţii prin fapta lui.

[35] De ex.: Infracţiunea de furt are ca obiect specific relaţiile sociale privind posesia, detenţia, iar această infracţiune este cuprinsă în grupul infracţiunilor contra patrimoniului.

[36] De ex.: omorul, distrugerile, vătămările, furtul etc.

[37] De ex.: ameninţarea, denunţarea calomnioasă etc.

[38] Spre ex.: în art. 20 al. 2 Cp. – tentativa improprie se caracterizează prin neproducerea rezultatului „datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare „obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”.

[39] Vezi M. Basarab, care consideră că obiectul juridic este complex…, op. cit., p. 93.

[40] Spre ex.: a) obiectul să constea într-un bun mobil (la infracţiunile de furt, tâlhărie etc); b) obiectul să se afle într-un anumit loc (în detenţia sau posesia altei persoane – în cazul infracţiunilor de furt, tâlhărie ş.a.); c) obiectul să fie de o anumită natură (înscris, registru – în cazul infracţiunilor de fals, distrugere de înscrisuri ş.a.).

[41] în calitate de beneficiari ai ocrotirii penale, toţi membri societăţii sunt subiecţi de drept penal; în calitate de destinatari ai obligaţiei de conformare, nu toţi membrii societăţii sunt subiecţi de drept penal ci doar cei care au calitatea cerută de lege.

[42] Spre ex.: în art. 72 Cp., se foloseşte noţiunea de infractor spre a desemna persoana care a săvârşit o infracţiune, iar în art. 4, art. 6 Cp., se foloseşte noţiunea de făptuitor spre a desemna persoana care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală.

[43] Vezi supra pct. 64 – privitor la subiectele raporturilor juridice penale.

[44] Vezi pe larg: V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 366 şi urm.; R. Merle, A. Vitu, Trăite de droit criminel, tom. I, ediţia a IlI-a, Paris 1978, p. 747 şi urm.

[45] Astfel de sancţiuni aplicabile persoanei juridice erau prevăzute şi în art. 84, art. 85 din Codul penal român anterior.

[46] Art. 99 Cp. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani, răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.

[47] Vezi M. Basarab, op. cit., p. 98.

[48] V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 407.

[49] în acest sens: G. Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în R.R.D., nr. 8/1969, p. 80.

[50] în acest sens: G. Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în R.R.D., nr. 8/1969, p. 80.

[51] A se vedea pe larg Nicoleta Iliescu în monografia „Noul Cod penal comentat’ coordonator G. Antoniu, Ed. CH Beck, Bucureşti 2006, p. 478 şi urm.

[52] M. Basarab, op. cit., p. 98.

[53] Vezi V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 206.

[54]A se vedea Stefania Georgeta Ungureanu, Ricu Ungureanu Reflecţii asupra implicaţiilor penale ale timpului, R.D.P. nr. 3/2005, p. 60-63.

[55] Spre ex: cu privire la timp: săvârşirea infracţiunii „în timp de război” (art. 156 Cp.), ori „în timpul luptei” (art. 344 Cp.).

[56] Spre ex.: Furtul devine calificat dacă este săvârşit într-un loc public, ori într-un mijloc de transport în comun (art. 209 al. 1 lit. c şi d); sau în raport de timp: Furtul devine calificat dacă este săvârşit în „timpul nopţii” (art. 209 lit. e Cp.).

[57] C. Bulai, op. cit., p. 170 şi urm.

[58] în conţinutul juridic se pot cuprinde condiţii privitoare la obiectul infracţiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

[59]1. Oancea, op. cit., p. 173.

[60] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale codului penal român, voi. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 11.

[61] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în penal, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1968, p. 94 şi urm.

[62] Vezi pe larg: Măria Zolyneak, Măria Ioana Michinici, op. cit, p. 125.

[63] Vezi: G. Antoniu, op. cit., p. 94 şi urm.

[64] Vezi G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; V. Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 221 şi urm.

[65] G. Antoniu, op. cit., p. 120.

[66]C. Bulai, op. cit., p.180.

[67] G. Antoniu, Raportul de cauzalitate…, p. 157, op. cit., p. 138.

[68] C. Bulai, op. cit., p. 182.

[69] Vezi pe larg: I. Oancea, în Dongoroz 1, p. 120.

[70] Spre ex.: Uciderea din culpă (art. 178 Cp.), distrugerea din culpă (art. 217 Cp.);
vătămarea corporală din culpă (art. 184 Cp.), ş.a.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s