Prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare

Probleme:

1.       Discriminarea. Consideraţii generale

1.1  Definirea noţiunii de discriminare

1.2  Conţinutul şi formele discriminării.

2.       ASpecte conceptuale privind eliminarea discriminării şi asigurarea exercitării principiului egalităţii în drepturi a fiinţelor umane

2.1  Principiul egalităţii în drepturi a fiinţelor umane

2.2  Ce înseamnă rasism? Xenofobie. Antisemitism. Intoleranţă.

2.3  Aspecte privind eliminarea discriminării şi asigurarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de sex

2.4  Aspecte privind eliminarea discriminării şi asigurarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de origine etnica, naţionalitate, limbă, religie, orientare sexuală, cetăţenie

2.5  Aspecte privind eliminarea discriminării şi asigurarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de vârstă, disabilitate, infectare HIV/SIDA

2.6  Protecţia împotriva discriminării în procesul exercitării dreptului la muncă

2.7  Protecţia împotriva discriminării în procesul exercitării dreptului la învăţătură

3.       Instrumente şi mecanisme internaţionale privind eliminarea discriminării

3.1  Instrumente şi mecanisme ONU privind eliminarea discriminării

3.2  Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării

 

4.       Instrumente şi mecanisme naţionale privind eliminarea discriminării

4.1  Cadrul legislativ naţional cu privire la eliminarea formelor de discriminare

4.2  Mecanisme naţionale privind eliminarea formelor de discriminare.

 

Bibliografie:

 

Ø      Constituţia României, 2003

Ø      Codul Penal, 28 iunie 2004

Ø      Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi

Ø      LEGE nr. 4 din 2008 privind prevenirea si combaterea violentei cu ocazia competitiilor si a jocurilor sportive

Ø      ORDONANTA DE URGENTA nr. 31 din 13 martie 2002 (*actualizata*)
privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii

Ø      Legea nr. 360 / 2002 privind Statutul poliţistului

Ø      Legea nr.612/2002 pentru formularea unei declaraţii privind recunoaşterea de către România a competenţei Comitetului pentru Eliminarea DiscriminăriiRasiale în conformitate cu art.14 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

Ø      Hotărârea Guvernului nr. 1194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Ø      O.G. nr.137/2000 privindprevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

Ø      Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Rezoluţia O.N.U. 217A(III)/1948

Ø      Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi civile, O.N.U., 1966

Ø      Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, O.N.U., 1966

Ø      Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, O.N.U., 1953

Ø      Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Decretul nr.345/1970

Ø      Convenţia internaţională pentru suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, O.N.U.,1973

Ø      Convenţia împotriva apartheidului în sport, O.N.U., 1985

Ø      Convenţia nr.111 privind discriminarea cu privire la angajare şi ocupaţie, Conferinţa O.I.M., 1958

Ø      Convenţia împotriva discriminării în domeniul educaţiei, Conferinţa generală a UNESCO, 1960

Ø      Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Consiliul Europei, 1953

Ø      Protocolul nr.12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Consiliul Europei, 2000

Ø      Declaraţia asupra rasei şi prejudecăţilor rasiale, UNESCO,1978

Ø      Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care

Ø      Material documentar referitor la implementarea Acquis-ului comunitar

Ø      Comitetul Internaţional al Crucii RoşiiA servi şi a proteja, Geneva, 1997

Ø      Regulamentul disciplinar 2008 al Federaţiei Române de Fotbal disponibil la: http://www.frf.ro/uploads/file/Legi%20si%20regulamente/REGULAMENTUL%20DISCIPLINAR%20AL%20FRF.pdf (09.06.2009)

Ø      Site-ul web al Asociaţiei Accept disponibil la: www.accept-romania.ro (09.06.2009)

Ø      Adresa nr. 10760/27.07.2009 din partea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap către Centrul de Resurse Juridice.

Ø      Raportul Amnesty International 2009, România disponibil la: http://thereport.amnesty.org/en/regions/europe-central-asia/romania (09.06.2009)

Ø      Andreescu L., Ardelean L., Cernea R., Enache S., Kacso J-A., Moise E., Szokoly E., (2007) Educaţia religioasă în şcolile publice,  Târgu Mureş: Editura Ligii Pro Europa, disponibil la: http://www.proeuropa.ro/educatie.html (09.06.2009)

Ø      Antoniu G., „Propunere Jurnalul Naţional: „Ţigan” în loc de „Rom” în Jurnalul Naţional (02.03.2009) disponibil la:

Ø       http://www.jurnalul.ro/stire-tigan-in-loc-de-rom/propunere-jurnalul-national-tigan-in-loc-de-rom-145427.html  (20.03.2009)

Ø      Capital Online, „Estimări sumbre pentru România din partea Comisiei Europene” 04.05.2009, disponibil la: http://www.capital.ro/articol/estimari-sumbre-pentru-romania-de-la-comisia-europeana-119161.html (15.07.2009)

Ø      Cellu Rozenberg, „Antisemitismul este în viaţă şi mişcă în România” în Haaretz (01.11.2008) disponibil la: http://www.haaretz.com/hasen/spages/1033348.html (07.05.2009)

Ø      Centrul de Resurse Juridice,  Delia-Luiza Niţă, ENAR 2008 Raport de umbră pentru România, nepublicat încă, la dosar

Ø      Raportul anual 2008 al Centrului de Resurse Juridice, disponibil la: http://www.crj.ro/Uploads/CRJAdmin/Annual_Report_2008.pdf (09.06.2009)

Ø      Chinole C.  (ed.) (2007) Cercetare etnografică privind discriminarea multiplă, Bucureşti: APS

 

 

1.1.Definirea noţiunii de discriminare

Principiul egalităţii, conform căruia toate fiinţele umane au drepturi egale şi ar trebui tratate egal pentru că dispun de demnitate umană, stă la baza noţiunii de drepturi ale omului şi îşi găseşte realizare în funcţie de demnitatea inerentă fiecărui individ. Însă acest principiu natural al egalităţii nu a fost asigurat niciodată pe deplin tuturor fiinţelor umane, nici în trecut, nici în prezent. Inegalitatea apare aproape în orice societate, iar discriminarea nu este un produs al contemporaneităţii.

Ştiinţele sociale au oferit o serie de explicaţii pentru practicarea discriminării. Potrivit unor teorii, discriminarea este „produsul stratificării sociale bazate pe distribuţia inegală a puterii statului şi a bogăţiei între grupuri” . Grupurile dominante încearcă să îşi menţină poziţia apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu statut superior au tendinţa să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate.

Teoria conflictelor reale, elaborată de Sherif în anul 1956, susţine că discriminarea apare în condiţiile competiţiei dintre două grupuri pentru resurse limitate. În aceste situaţii indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.O altă serie de explicaţii ale fenomenului discriminării leagă tratamentul diferenţiat aplicat anumitor persoane sau grupuri de identitatea socială. Potrivit teoriei identităţii sociale elaborate de Henry Tajfel în anul 1981, indivizii au tendinţa să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obţină o poziţie superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identităţii sociale pozitive la nivel individual.

Teoria interacţiunii comportamentale, elaborată de Rabbie, consideră că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur raţional, instrumental şi economic. Indivizii au tendinţa să îi favorizeze pe membrii propriului grup şi, deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a-şi maximiza câştigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului căruia simt că îi aparţin, indivizii se aşteaptă ca şi aceştia, la rândul lor, să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile şi din punct de vedere economic. Cei care sunt ţinta prejudecăţilor şi a discriminării, într-o anumită societate, vor întâmpina dificultăţi de integrare pe piaţa muncii (nu îşi vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiţi mai puţin decât cei care aparţin grupurilor favorizate), vor avea dificultăţi în obţinerea beneficiilor publice.

Astăzi, ca o consecinţă a experienţelor istorice, interzicerea discriminării este stipulată în

multe tratate internaţionale şi legi naţionale care se referă la drepturile omului. Cu toate acestea, discriminarea bazată pe rasă, culoare, etnie, precum şi pe religie, gen, orientare sexuală etc., este o formă de violare a drepturilor omului cu cea mai largă răspândire în întreaga lume.

Aşadar, discriminare (din latină – discriminatio – a diferenţia) înseamnă tratament inegal, defavorizat al indivizilor, al categoriilor de indivizi sau al grupurilor umane, pe bază de diverse criterii, cum ar fi apartenenţa etnică, rasială, religioasă etc. Uneori, discriminarea este confundată cu prejudecata, care se referă mai mult la starea psihologică decât la comportament. Aceste două noţiuni sunt strâns legate, însă este posibil de a discrimina oamenii fără o prejudecată conştientă.

Discriminarea este concepută ca un fenomen „structural, de sistem sau instituţional”.

Discriminarea instituţionalizată se referă la legile, tradiţiile, politicile promovate, care au ca rezultat asigurarea egalităţii sau favorizarea discriminării în societate, organizaţii ori instituţii. Prin urmare, discriminarea este un fenomen des întâlnit în structurile, normele şi instituţiile sociale. Politicile, practicile, cerinţele şi alţi factori cu influenţă negativă asupra membrilor anumitor grupuri deseori par a fi „neutre” sau obiective faţă de cei implicaţi. De regulă, un grup dominant discriminează un alt grup mai puţin puternic şi numeros. Dominaţia poate fi exprimată în termeni de număr (majoritate versus minoritate) sau putere („clasa de sus” versus „clasa de jos”).

După Bettz A. Reardon de la Universitatea Columbia , discriminarea este o lezare a

demnităţii umane şi a drepturilor egale ale celor împotriva cărora se aplică, iar în conformitate cu documentele internaţionale, discriminarea este privită ca orice excludere, restricţie, distincţie sau preferinţă care are drept scop interzicerea sau refuzarea drepturilor egale şi a protecţiei acestora; este interzicerea principiului egalităţii şi un afront adus demnităţii umane. Vom explica termenii din ultima definiţie apelând la dicţionarul explicativ al limbii române. Aşadar, excludere înseamnă acţiunea de a înlătura şi rezultatul acesteia; restricţie – măsură care limitează, îngrădeşte un drept, o libertate etc.; distincţie – atitudine, comportare, înfăţişare deosebită, cu caracter distinct; preferinţă – întâietate acordată unui obiect, unei situaţii, unei fiinţe atunci când există posibilitatea de a alege dintre mai multe obiecte, situaţii sau fiinţe, înclinaţie faţă de o anumită fiinţă; afront – insultă, jignire, ofensă, dezonoare adusă cuiva în public.

În ţările democratice practicile discriminatorii sunt interzise de instrumentele internaţionale privind drepturile omului. Astfel, articolul 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului  prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”. Carta Naţiunilor Unite [2], în articolele 1, 55 şi 75, stipulează de trei ori obligativitatea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului fără nicio distincţie de rasă, sex,limbă sau religie. Articolul 26 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice statuează:

Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio discriminare, dreptul la o egală protecţie a legii. În acest sens, legea va interzice orice discriminare şi va garanta tuturor oamenilor protecţie egală şi efectivă împotriva discriminării de orice fel, ca, de pildă, de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurări…”.

Însă nici textul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, nici cel al pactelor internaţionale nu definesc „discriminarea”. Totuşi, Comitetul pentru Drepturile Omului consideră că termenul „discriminare”, aşa cum este utilizat în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, trebuie înţeles drept orice diferenţă, excludere, limitare sau favorizare, care se bazează pe criteriile de rasă, culoarea pielii, gen, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, statutul naţional sau social, proprietate, naştere sau altă situaţie şi care are drept scop sau urmăreşte să distrugă sau să umilească drepturile şi libertăţile cunoscute şi utilizate de toate fiinţele umane. Aceeaşi definiţie a acestui termen poate fi găsită în convenţiile şi declaraţiile referitoare la tipuri şi forme specifice ale discriminării.

Astfel, articolul 1 alineatul (1) din Convenţia Internaţională cu privire la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială defineşte termenul de „discriminare rasială” ca „orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe rasă, culoare, origine familială, naţională sau etnică care are ca scop sau drept rezultat anularea sau lezarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în viaţa politică, economică, socială sau în alt domeniu al vieţii publice.

Articolul 1 (1) din Convenţia UNESCO împotriva Discriminării în Educaţie  stipulează că „… termenul „discriminare” include orice distincţie, excepţie, limitare sau preferinţă care, bazându-se pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, naţionalitate sau origine socială, situaţie economică sau familială, au ca scop sau drept rezultat anularea sau lezarea principiului egalităţii de tratament în învăţământ, şi anume: privarea unei persoane sau a unui grup de persoane de accesul la învăţământ de orice tip şi nivel, sau limitarea drepturilor unei persoane sau a unui grup de persoane la învăţământ de standard inferior, sau crearea pentru persoane sau grupuri de persoane a condiţiilor ce sunt incompatibile cu demnitatea umană”.

 

Asadar:

1.                  Discriminarea, sub aspect descriptiv, reprezintă orice tratament diferit sau inegal. Această formulare are mari avantaje, deoarece descrie, simplu şi clar, ceea ce gândeşte vorbitorul.

2.                  Discriminarea, sub aspect de judecată, reprezintă orice tratament diferit sau inegal care este injust. Calificând o acţiune drept discriminare, vorbitorul afirmă că aceasta este incorectă

3.                   Discriminarea, sub aspect advers, reprezintă orice tratament diferit sau inegal care caută să producă un dezavantaj. Analizând definiţia, conchidem că discriminarea este întotdeauna împotrivă: aceasta exclude sau oprimă; aceasta nu ajută şi nici nu susţine.

4          Discriminarea, sub aspect de prejudecată, reprezintă orice tratament diferit sau inegal doar atunci când acesta este motivat de o prejudecată.

5.    Discriminarea, sub aspect de ilegalitate, reprezintă tratamentul diferit sau inegal doar atunci când acesta este ilegal

 

In concluzie, prin noţiunea de discriminare înţelegem orice tratament diferit şi inegal, care se realizează prin distincţie, excludere, restricţie şi preferinţă, pe baza de sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau alte criterii ori semne individuale, care are ca scop sau rezultat anularea sau lezarea drepturilor omului şi a protecţiei lor, violarea principiilor egalităţii, non-discriminării şi a demnităţii umane.

Distingem trei elemente, care sunt comune tuturor formelor de discriminare:

1. Acţiunile discriminatorii, precum sunt distincţia, excluderea, restricţia şi preferinţa;

2. Cauzele discriminării, criteriile de deosebire personale, precum sunt sexul, rasa,

naţionalitatea, originea etnică, cetăţenia, originea socială, religia, convingerile, educaţia, limba, opiniile, apartenenţa politică, starea sănătăţii, vârsta, orientarea sexuală, starea civilă, starea materială, disabilitatea, boala cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau alte criterii ori semne individuale;

3. Scopurile şi/sau consecinţele discriminării, care au ca efect împiedicarea, anularea sau

lezarea drepturilor omului şi a protecţiei lor şi violarea principiilor egalităţii, non-discriminării şi a demnităţii umane.

 

1.2.          Continutul si formele discriminarii

 

Discriminarea se manifestă sub diferite forme, cum ar fi: discriminarea directă; discriminarea indirectă; discriminarea multiplă; discriminarea prin asociere; tratamentul defavorizat; hărţuirea; intenţia declarată public de a discrimina; instigarea la discriminare; victimizarea; ordinul de a discrimina; segregarea etc.

Discriminare directă – orice acţiune sau inacţiune în raport cu o persoană, bazată pe unul dintre criteriile: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe bază de alte criterii sau semne individuale, stabilite prin lege. Spre exemplu, în contextul angajării, refuzul de a angaja o femeie căsătorită din cauza faptului că are obligaţii familiale sau poate să aibă copii constituie discriminare directă pe criteriul sexului şi al situaţiei familiale.

 

Discriminare indirectă – orice prevedere, criteriu sau practică aparent neutră care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică,

cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Această formă de discriminare este deseori confirmată de datele statistice care demonstrează un efect disproporţionat. Constituie excepţii de la această regulă situaţiile în care prevederea, criteriul sau practica sunt justificate în mod obiectiv de un scop legitim, iar măsurile folosite pentru atingerea acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Discriminarea directă tinde să se focuseze pe dezavantajul pe care îl suferă o persoană în mod

individual, iar noţiunea de discriminare indirectă se concentrează mai mult asupra unui grup

dezavantajat. Totuşi, aceasta nu înseamnă că discriminarea directă are loc numai faţă de persoane fizice, iar discriminarea indirectă – numai faţă de grupuri.

 

Discriminare multiplă – orice faptă de discriminare bazată pe două sau mai multe criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege.

 

Discriminare prin asociere – orice faptă de discriminare săvârşită împotriva unei persoane

care, deşi nu face parte dintr-o categorie identificată conform criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege, este asociată cu una sau mai multe persoane aparţinând unei asemenea categorii de persoane.

 

Segregare – orice faptă care are drept scop sau consecinţă separarea fizică neuniformă pe

baza unuia sau mai multor criterii: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege.

 

Tratament defavorizat – orice act, acţiune sau inacţiune care afectează direct sau indirect drepturile şi interesele legale.

 

Intenţie de a discrimina – orice declaraţie făcută în public privind săvârşirea faptei de discriminare.

 

Comportament discriminatoriu – orice comportament care, prin efectele pe care le generează,

favorizează sau defavorizează nejustificat un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte

persoane, grupuri de persoane sau comunităţi.

 

Instigare la discriminare – orice acţiune sau inacţiune care determină cu intenţie pe cineva să

săvârşească o faptă de discriminare. Instigarea la discriminare constituie o formă de manifestare a discriminării , care presupune instigarea unei persoane la discriminarea altei persoane din cauza faptului că aceasta aparţine uneia dintre categoriile protejate. Spre exemplu, proprietarul unui restaurant instigă chelnerul să nu deservească romii.

 

Complicitate la discriminare – fapta persoanei care facilitează sau ajută în mod intenţionat o

persoană la săvârşirea unei fapte de discriminare. De asemenea, se consideră complicitate la

discriminare fapta persoanei de a promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei de discriminare, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu a fost îndeplinită.

 

Asociere pentru săvârşirea unei fapte de discriminare – fapta de a se asocia sau de a iniţia

constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor fapte de discriminare ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei astfel de asocieri.

 

Hărţuire – orice formă de comportament, verbal sau non-verbal, în raport cu o fiinţă umană,

manifestat conştient pe baza criteriilor: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, starea sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, disabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe baza altor criterii ori semne individuale, stabilite prin lege. Hărţuirea poate lua formă fizică, verbală, nonverbală. Spre exemplu, hărţuirea sexuală este orientată spre o persoană, în virtutea sexului acesteia, fie că este femeie sau bărbat, şi, posibil, în virtutea orientării sale sexuale. Există trei elemente de bază pentru a demonstra hărţuirea: victima trebuie să aparţină unei categorii protejate; victima a fost supusă la un comportament nedorit, verbal sau fizic, în temeiul apartenenţei sale la o categorie protejată; comportamentul respectiv a creat un mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensator. Angajatorii vor fi responsabili pentru hărţuirea comisă faţă de angajaţi.

 

Hărţuire sexuală – orice formă de comportament cu caracter sexual exprimat în mod fizic,

verbal sau în orice alt mod, care încalcă demnitatea sau onoarea persoanei ori creează un mediu, atitudine sau practică ostilă, degradantă sau intimidantă; în mod special, cazul în care refuzul de a accepta un astfel de comportament sau constrângere ar influenţa luarea de decizii şi ar afecta persoana.

 

Victimizare – orice comportament negativ ca urmare a unei plângeri în justiţie cu privire la

încălcarea principiului non-discriminării; tratament defavorizat al unei persoane în cazul în care persoana respectivă a întreprins sau se presupune că a întreprins ori va întreprinde acţiuni pentru protecţia împotriva discriminării; tratament defavorizat al unei persoane care a refuzat să discrimineze în condiţiile date. Statele membre trebuie să aplice măsurile necesare pentru a proteja indivizii împotriva oricăror forme de tratament advers (precum concedierea) ca reacţie la o plângere, acţiune sau alte proceduri prin care se urmăreşte respectarea principiului egalităţii de tratament. Această prevedere urmăreşte protecţia nu numai a persoanei discriminate, ci şi a celor care pot oferi probe utile în procedura nondiscriminare sau care sunt, într-un fel sau altul, implicaţi în această procedură.

 

Toate noţiunile definite mai sus sunt forme de manifestare a discriminării, de aceea constituie discriminare şi trebuie să fie sancţionate conform legislaţiei în vigoare: discriminarea directă, discriminarea indirectă, discriminarea multiplă, comportamentul discriminatoriu, hărţuirea, inclusiv cea sexuală, instigarea la discriminare, intenţia declarată public de a discrimina, segregarea, victimizarea, discriminarea prin asociere, asocierea în vederea săvârşirii unei fapte de discriminare, complicitatea la discriminare, săvârşite cu privire la o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, cu excepţia cazurilor în care acestea sunt în conformitate cu legea şi necesare într-o societate democratică.

Faptele de discriminare se incadreaza in general in randul faptelor contraventionale si se sanctioneaza in functie de gravitate cu:

  • Avertisment
  • Amenda contraventionala
  • Cand fapta de discriminare vizeaza o persoana fizica:  amenda este de la 400 de RON la 4 000 de RON;
  • Cand fapta de discriminare vizeaza un grup de persoane sau o comunitate: amenda este de la 600 de RON la 8 000 de RON – conform art. 26 din Ordonanta Guvernului 137/2000 republicata in februarie 2007.

Formele de manifestare a discriminării pot fi clasificate, după gravitatea lor, în două categorii: forme uşoare de manifestare a discriminării şi forme grave de manifestare a discriminării.

Din categoria formelor uşoare de manifestare a discriminării fac parte: discriminarea directă,

discriminarea indirectă, comportamentul discriminatoriu, hărţuirea, inclusiv cea sexuală, instigarea la discriminare, intenţia declarată public de a discrimina, victimizarea, discriminarea prin asociere, asocierea în vederea săvârşirii unei fapte de discriminare, complicitatea la discriminare săvârşite cu privire la o persoană, un grup de persoane sau o comunitate.

Din categoria formelor grave de discriminare fac parte: segregarea; discriminarea multiplă; instigarea la discriminare săvârşită de o persoană care se află pe o poziţie de autoritate faţă de cel instigat; discriminarea săvârşită de două sau mai multe persoane; săvârşirea în mod repetat a unei fapte de discriminare, chiar şi după pedepsirea acesteia.

 

 

 

 

 

 

 

2. ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND ELIMINAREA DISCRIMINĂRII ŞI

ASIGURĂRII EXERCITĂRII PRINCIPIULUI EGALITĂŢII ÎN DREPTURI A

FIINŢELOR UMANE

 

2.1. Noţiunea principiului egalităţii în drepturi a fiinţelor umane

 

Egalitatea este strâns legată de ideea de justiţie. Principiul egalităţii a rămas deschis unei

multitudini de interpretări. În Grecia Antică, Pericle (490-429 î.e.n.) afirma: “Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare, după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă”. Aristotel, în lucrarea sa “Politica”, susţine că “numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”.

Aristotel face delimitare între două tipuri de egalitate în drepturi: a) egalitatea numerică şi b)

egalitatea proporţională. Egalitatea numerică apare atunci când fiecare om este tratat ca entitate, ca unitate, în sensul că fiecare om este un alt om. Egalitatea numerică apare în enunţuri precum: “cetăţenii sunt egali în faţa legii” sau “oamenii sunt egali în faţa morţii”. Egalitatea proporţională sau geometrică apare atunci când fiecare individ se consideră în raport cu capacităţile, aptitudinile, talentul său, cu rezultatele sau creaţiile sale, adică în raport cu meritul său. Sunt egali oamenii cu merite egale.

Filosoful olandez Spinoza în lucrarea sa „Tratatul politic” a promovat ideea de unitate între

democraţie şi dreptul natural, care se reduce la aceea că societatea modernă este o societate de mase în care oamenii sunt egali din punct de vedere al dreptului şi inegali în raport cu puterea, iar John Locke, în opera sa „Two Treatis of Goverment”, este de opinia că oamenii sunt egali de la natură şi nu pot fi supuşi unei autorităţi fără consimţământul lor. Acest principiu a avut la origine consideraţia că oamenii se nasc liberi şi egali, aşa cum statuează Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789.

În perioada contemporană putem face distincţie între egalitatea formală şi cea substanţială,

egalitatea în faţa legii şi egalitatea în lege, egalitatea şanselor şi a rezultatelor.

Egalitatea formală se referă la aplicarea legii şi tratamentul egal al persoanelor care se află în

aceeaşi situaţie. Egalitatea substanţială se referă la conţinutul legilor ce trebuie create în aşa fel încât să nu discrimineze cetăţenii pe motive arbitrare, iar tratamentul trebuie să asigure persoanelor oportunităţi egale pentru a atinge poziţii egale. Această distincţie are importanţă nu numai filosofică, ci şi practică, pentru că nu întotdeauna, atunci când este respectat criteriul egalităţii formale, se respectă şi cel al egalităţii substanţiale.

Teoria politică modernă, ce a influenţat conceptele de egalitate din diferite sisteme de drept, dar şi recunoaşterea în instrumentele juridice internaţionale a dreptului la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării pentru toate persoanele ca un drept universal, a dus la

abordarea problematicii egalităţii în diferite moduri: egalitatea ca raţionalitate (egalii trebuie să fie trataţi ca egali, dacă nu există o justificare rezonabilă pentru o diferenţă de tratament); egalitatea ca un complement al protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (articolul 14 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale); egalitatea ca protecţie împotriva tratamentului inegal sau discriminării bazate pe cunoaşterea faptului că anumite grupuri sunt tratate mai puţin favorabil sau sunt excluse pentru că au alte caracteristici decât grupul dominant; egalitatea ca transformare (principiul egalităţii trebuie să fie un vehicul pentru schimbări structurale de natură să elimine discriminarea).

În opinia prof. S.E. Tănăsescu, principiul egalităţii oferă o reală şi eficientă protecţie juridică

a cetăţenilor prin două modalităţi: direct, prin posibilitatea pe care aceştia o au de a apela la un judecător ori de câte ori consideră că sunt victimele unei discriminări, şi indirect, datorită rolului de drept-garanţie pe care egalitatea îl joacă pe lângă celelalte drepturi fundamentale.

Egalitatea în drepturi constituie o garanţie referitoare la exercitarea drepturilor omului. Ea

include toate domeniile de activitate în care persoana are dreptul garantat la exercitarea libertăţilor legale în scopul realizării intereselor sale legitime. Principiul egalităţii în drepturi are câteva aplicaţii particulare referitoare la minorităţile naţionale, poziţia femeii, protecţia socială a copiilor şi tinerilor şi ocrotirea persoanelor cu disabilităţi etc.

În opinia prof. I. Deleanu, principiul egalităţii presupune că situaţiilor similare li se aplică un

tratament juridic egal. În acelaşi timp, principiul egalităţii implică dreptul la diferenţiere în

tratament juridic, căci, în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament

juridic egal ar însemna discriminare. Altfel spus, situaţiilor egale trebuie să le corespundă un

tratament juridic egal, iar în situaţiile diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.

Subliniind importanţa deosebită a principiului egalităţii într-un sistem democratic de guvernământ, Montesquieu opinează: „Toţi oamenii trebuie să se bucure de aceeaşi fericire şi de aceleaşi avantaje, fiecare trebuie să simtă aceleaşi plăceri şi să nutrească aceleaşi speranţe, iar aceasta nu se poate realiza decât prin cumpătarea generală”, pentru că „dragostea de democraţie este dragostea de egalitate”.

Din cele relatate conchidem că respectarea principiului egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor, indiferent de sex, rasă, religie, apartenenţă politică etc., exclude discriminarea.

Egalitatea este opusul discriminării, deoarece ultima presupune limitarea şi încălcarea drepturilor omului după criterii de rasă, sex, naţionalitate, limbă, religie, avere, opinie etc. Prin urmare, egalitatea este un principiu fundamental al drepturilor omului, deoarece oferă oamenilor sentimentul că sunt trataţi cu respectul care li se cuvine şi că se bucură de dreptatea pe care o merită toate fiinţele umane.

Constituţia României  menţionează principiul egalităţii în articolul 16 alineatele 1 şi 2, conform cărora: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări. Nimic nu este mai presus decât legea.”

În ceea ce priveşte criteriile de discriminare, acestea sunt prevăzute în articolul 4 alineatul 2 din Constituţie: „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără discriminări în bază de rasă, naţionalitate, provenienţă etnică, limbă, religie, sex, opinie, viziune politică, avere sau poziţie socială.” Din Constituţia României deducem două principii ce asigură egalitatea şi non-discriminarea: principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice şi principiul non-discriminării.

În UE există două directive de bază care interzic discriminarea pe mai multe criterii:

– Directiva asupra Egalităţii Rasiale: aceasta cere statelor să interzică discriminarea pe criterii

de origine rasială sau etnică în toate activităţile sociale – angajare, educaţie, sănătate etc.

– Directiva asupra Egalităţii la Angajare: aceasta cere statelor să interzică discriminarea pe bază de religie sau credinţă, disabilitate, vârstă şi orientare sexuală la angajare şi training vocaţional.

 

2.2. Esenţa conceptului de rasism

 

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, rasa este „o varietate naturală a speciei

umane, ce prezintă un ansamblu comun de caractere ereditare, exprimate în particularităţi

morfologice şi fiziologice, indiferent de limba şi obiceiurile folosite sau diferenţele culturale.

Există: rasă albă, caucaziană, etiopiană, galbenă, indiană, neagră”

Naturalistul Buffon a introdus noţiunea de „rasă” în lucrarea sa Histoire naturelle (Istorie

naturală). El a evidenţiat următoarele categorii de persoane: eschimoşii, tătarii sau mongolii, asiaticii, americanii, europenii şi etiopienii, declarând că „albul este culoarea naturală adevărată a omului”.

În 1795, antropologul Johann Blumenbach a deosebit cinci „rase”: caucaziană, mongoloidă,

africană, americană şi malaieză. Cele cinci categorii au fost apoi reduse la trei: negroidă,

caucazoidă, mongoloidă. Aceşti termeni figurau încă în Dicţionarul Webster’s New World din anul 1988 şi continuă să existe şi să fie utilizaţi şi astăzi.

Rasismul nu este un fenomen nou. Însă, chiar dacă nu există îndoieli în ceea ce priveşte istoria acestui fenomen, înţelesul lui pare să se fi schimbat. Astfel, în vocabular au apărut noţiuni noi ca neorasism, rasism cultural sau diferenţialism. Dintotdeauna, rasismul s-a dovedit a fi o combinaţie între inferioritate şi exploatare, un principiu care acordă grupului-victimă un nivel cât mai jos în societate şi un principiu de diferenţiere, în baza căruia grupul să fie marginalizat sau chiar expulzat.

Astăzi „rasa” este privită ca o construcţie socială şi accentul este pus mai mult pe diferenţe culturale decât pe caracteristicile biologice, de aceea am putea vorbi despre „rasismul cultural” – un termen care descrie mai exact atitudinile „rasiştilor” de astăzi.

În ceea ce priveşte cadrul normativ cu privire la definirea termenului de rasism, trebuie luat în consideraţie, în primul rând, articolul 13 din Carta ONU, care declară că unul din scopurile Naţiunilor Unite este încurajarea „respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi fără deosebire de rasă…”. Articolul 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează, de asemenea, că toate persoanele au drepturi „fără vreo deosebire, aşa precum rasă…”.

Rasismul a reprezentat o preocupare majoră a ONU, în special în cele trei decade separate

împotriva rasismului şi discriminării rasiale, proclamate de către Adunarea Generală. Bineînţeles, Convenţia Internaţională privind Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare Rasială este privită ca instrument internaţional fundamental sau drept punct de bază în acest

domeniu. În pofida marilor controverse politice afirmate la Conferinţa Mondială a ONU din anul 2001 împotriva Rasismului, Declaraţia şi Programul de Acţiune ale acestei conferinţe (numite şi Documentul de la Turban) constituie, de asemenea, unele dintre principalele documente ale ONU în această sferă.

Rasismul este definit în mai multe feluri. Potrivit uneia dintre definiţii, rasismul este o credinţă conştientă sau inconştientă în superioritatea inerentă a unei rase faţă de alta. Implicaţia acestei definiţii este că rasa „superioară” are dreptul de a-şi exercita autoritatea şi de a-i domina pe cei consideraţi „inferiori” şi că rasismul condiţionează atât atitudinile, cât şi comportamentul indivizilor şi al grupurilor.

În termeni generali, rasismul se referă la comportamentul, cuvintele sau practicile care îi

avantajează sau îi dezavantajează pe oameni din cauza culorii, culturii sau a originii lor etnice.

Rasismul instituţionalizat este eşecul colectiv al unei organizaţii de a oferi oamenilor servicii

adecvate şi profesioniste, din cauza culorii pielii, a culturii sau a originii etnice. Acest fenomen poate fi identificat în procese, atitudini şi comportamente care conduc la discriminare prin prejudecăţi stupide, ignoranţă, nepăsare şi stereotipuri cu substrat rasial, care dezavantajează persoanele aparţinând diverselor minorităţi etnice.

Nu există o definiţie universal acceptată a rasismului, el nu a fost definit în niciun instrument

interstatal adoptat până în prezent. Totuşi, documentele internaţionale includ definiţii ale

„discriminării”, inclusiv ale „discriminării rasiale”. Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei (în continuare CERI) din cadrul Consiliului Europei a prevăzut, în Recomandările de Politică Generală nr. 7, definiţiile noţiunilor „rasism” şi „discriminare rasială, atât directă, cât şi indirectă”. Conform acestei definiţii, „rasismul” include astfel de fenomene precum xenofobia, antisemitismul şi intoleranţa: „rasismul presupune încrederea că un criteriu, precum „rasa”, culoarea, limba, religia, naţionalitatea sau originea naţională sau etnică justifică dispreţul faţă de o persoană sau un grup de persoane, sau simţul superiorităţii unei persoane sau a unui grup de persoane”. Referindu-se la utilizarea cuvântului „rasă”, CERI afirmă că „toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii”, respingând teoriile bazate pe existenţa mai multor „rase”.

În conformitate cu definiţiile date de CERI, intoleranţa şi discriminarea pe baza criteriului

religios se ridică la nivel de rasism şi discriminare rasială, chiar şi atunci când nu se referă la un grup etnic. CERI a mai adoptat două Recomandări de Politică Generală: nr. 5 referitoare la religie, în vederea combaterii intoleranţei şi discriminării împotriva musulmanilor, şi nr. 9 cu privire la lupta împotriva antisemitismului..

Directiva privind egalitatea rasială interzice discriminarea pe criterii de rasă, culoare şi etnie şi stabileşte că Uniunea Europeană respinge teoriile care încearcă să demonstreze existenţa unor rase umane separate. În ceea ce priveşte Centrul European de Monitorizare asupra Rasismului şi Xenofobiei (în continuare – CEM) din cadrul Uniunii Europene, acesta a propus o interpretare a termenului de „rasism”, prin care se înţeleg acţiuni rasiste după natura consecinţelor, precum excluderea pe bază de rasă, etnie, religie sau cultură. Potrivit CEM, rasismul include antisemitismul, xenofobia şi islamofobia. CEM recunoaşte că rasismul şi intoleranţa pot lua diferite forme: atacuri fizice, discursuri de ură, dar şi discriminare indirectă (precum refuzul de a permite intrarea într-un restaurant sau restricţionarea accesului la bunuri, servicii sau discriminarea la angajare, bazată pe „rasa” persoanei, etnie, religie, cultură, credinţă sau origine naţională).

Rasismul, ca mod de gândire, poate fi dăunător, însă dacă nu se manifestă, nu poate fi sancţionat. Numai dacă aceste prejudecăţi şi atitudini duc la politici discriminatorii, atunci poate fi vorba despre acţiuni discriminatorii sancţionabile. Rasism există la diferite niveluri – în funcţie de puterea folosită şi relaţia dintre victimă şi persoana care discriminează: nivel personal (poziţii, credinţe, valori ale persoanei); nivel interpersonal (comportament în raport cu ceilalţi); nivel cultural (valori şi norme ale conduitei sociale); nivel instituţional (legi, tradiţii, obiceiuri şi practici).

Rasismul include astfel de fenomene negative, precum: xenofobia, antisemitismul, intoleranţa,

apartheidul, segregarea.

 

Esenţa conceptului de xenofobie

Termenul xenofobie” a apărut la începutul secolului al XX-lea şi provine din limba greacă –

unde „xenos” şi „phobos” înseamnă ură faţă de străin . Dicţionarul explicativ defineşte xenofobia ca fiind „o ură anormală, adâncă sau înrădăcinată, faţă de străini sau faţă de ceea ce este străin”. Aceasta nu se referă numai la ura faţă de o etnie sau de o cultură diferită, dar şi la ura faţă de oameni necunoscuţi şi concepte necunoscute.

Totodată, xenofobia este percepută ca ostilitatea faţă de persoane străine, care sunt din afara

grupului de apartenenţă. Termenul „xenofobie” este pe larg utilizat pentru a desemna sentimentul de ură răspândit într-o naţiune referitor la străinii imigranţi. Acest termen a fost aplicat, în principal, în contextul atacurilor asupra imigranţilor în Europa de Vest. Distincţia dintre rasism şi xenofobie poate fi importantă sub aspect legal şi academic, însă impactul comportamentului rasist sau xenofob este oarecum acelaşi.

Xenofobia este un sentiment, o mişcare interioară ce se poate materializa sau nu într-un comportament, însă rasismul este o pasiune fondată pe o doctrină, ideologie. Xenofobia este ceva individual, pe când rasismul este legat de un grup, atrăgând după sine violenţe masive. Ea caracterizează atitudini, prejudecăţi şi comportamente care resping, exclud şi, adesea, calomniază anumite persoane, fiind bazată pe percepţia că ele sunt din afară sau străini în comunitate sau societate

În cazul xenofobiei oamenii percep o ameninţare, care nu confirmă, însă, existenţa unei relaţii raţionale şi cauzale între urgenţa societăţii multietnice şi frica pe care multe popoare europene o simt.

Vorbind despre spaţiul european, se susţine că prezenţa unui număr mare de străini pune în

pericol identitatea europeană, însă nu există probe clare că străinii cauzează o schimbare culturală generală care suscită oamenilor neliniştea.

Menţionăm că xenofobia se manifestă sub diferite forme, în funcţie de infractor şi de grupulţintă. Grupurile-ţintă sunt: imigranţii, refugiaţii, solicitanţii de azil, turiştii, lucrătorii invitaţi, străinii bogaţi etc. Aceste grupuri provoacă reacţii diverse.

Xenofobia nu implică neapărat acţiuni concrete împotriva altor persoane, xenofobia devenind

fizic periculoasă atunci când sentimentele şi percepţiile unei persoane devin o convingere şi o

justificare pentru acţiune. Din această perspectivă, putem identifica două niveluri la care este

percepută xenofobia: ca nefiind excepţional de prejudicioasă sau, din contra, ca fiind una

dezastruoasă. Cu alte cuvinte, în primul caz, ea duce la discriminare pe bază de origine etnică, în cel de-al doilea – la excludere şi violenţă.

Dacă într-o comunitate domneşte xenofobia, diversitatea oamenilor poate genera rasism, epurări etnice sau chiar genocid împotriva unor grupuri.

Este curios de observat că în timp ce în Europa de Est principalele ţinte ale xenofobiei sunt

membrii unor grupuri minoritare, în majoritatea ţărilor vestice ţinte sunt imigranţii şi refugiaţii, inclusiv cei care vin din ţările Europei de Est.

Xenofobia este un fenomen central al investigaţiilor realizate de ştiinţele sociale şi al fenomenologiei vieţii cotidiene. Cercetările în această direcţie pot ajuta la elaborarea de strategii şi planuri de combatere, precum şi de măsuri ce ar permite excluderea manifestărilor xenofobe, hărţuirii şi violenţei rasiale etc.

În concluzie, xenofobia este ura morbidă faţă de străini sau ţări străine, ea caracterizează atitudini, prejudecăţi prin care se resping, se exclud şi se calomniază anumite persoane sau grupuri, fiind bazată pe percepţia că ele sunt străine în societate. Astfel, xenofobia înseamnă aversiune, ură, faţă de elementul străin, în presupunerea că acestea ar ameninţă echilibrul şi specificul naţional, armonia locală.

Xenofobia apare atunci când sentimentele unei persoane devin o convingere şi o justificare

pentru acţiune. Distingem două niveluri la care este percepută xenofobia: ca nefiind prejudicioasă sau ca fiind una dezastruoasă. În primul caz, ea duce la discriminare pe bază de origine etnică, în cel de-al doilea, la violenţă.

 

 Esenţa conceptului de antisemitism

Termenul de antisemitism a apărut în anul 1873, într-un articol semnat de un jurnalist din

Hambourg, pe nume Wilhelm Marr, şi intitulat „Victoria iudaismului asupra germanismului”. De notat că acest cuvânt s-a născut din combinaţia dintre noţiunea pseudoştiinţifică a rasei şi cea filologică a grupului de limbi semitice. După Marr, termenul „semit” a fost utilizat pentru a denumi limbile semitice, precum limba ebraică şi cea arabă. Pornind de la prima accepţiune a termenului, cuvântul antisemitism poate să se adreseze în mod egal comunităţii arabe, care, ca şi comunitatea evreiască, este de origine semită. Deci, astăzi, în anumite ţări ale Europei Occidentale, conceptul ar putea fi extins şi asupra discriminărilor şi ilegalităţilor ale căror victime sunt arabii.

Potrivit unei definiţii, antisemitismul este ostilitatea sau ura latentă ori deschisă îndreptată spre evrei ca indivizi sau spre poporul evreiesc (nu însă spre toate popoarele semitice), care se soldează cu discriminare socială, economică, instituţională, religioasă, culturală sau politică.

Totodată, apropiat termenului de antisemitism este cel de arabofobie, care reprezintă o atitudine de ostilitate faţă de cultura arabă şi poporul arab, faţă de persoane aparte şi de grupuri, şi care se traduce printr-un discurs ostil, prin discriminare şi acte de agresiune. O noţiune apropiată arabofobiei, dar care nu trebuie confundată cu ea, este islamofobia – este atitudinea de ostilitate faţă de islam, din punct de vedere cultural şi religios, precum şi faţă de musulmani, ca persoane individuale sau ca grup, şi care se poate manifesta atât prin discurs de ură, cât şi prin discriminare sau chiar acte de agresiune. După părerea lui Rachad Antonius, profesor şi expert în rasism şi drepturile omului, islamofobia este o formă a rasismului, care se inspiră din prezentări esenţiale ale orientalismului clasic asupra musulmanilor.

Antisemitismul îşi are originea în lunga istorie a tensiunilor dintre iudaism şi creştinism.

Astfel, antiiudaismul creştin îşi are rădăcinile în secolul al IV-lea, când creştinismul a devenit

religia Imperiului Roman, şi s-a evidenţiat ca o formă distinctă de discriminare în anul 633, când evreii convertiţi la creştinism au fost suspectaţi că sunt creştini „fictivi”. Totuşi, această suspiciune, la momentul respectiv, nu avea legătură cu trăsăturile biologice ale evreilor, ci a fost direcţionată împotriva presupusei acceptări „false” a creştinismului şi împotriva rugăciunii lor continue pe care o practicau după botez.

În ultimii ani, aproape toate ţările europene au observat o creştere a antisemitismului. OSCE a

reacţionat la această situaţie prin adoptarea, în aprilie 2004, a Deciziei Permanente a Consiliului (Decizia nr. 607) cu privire la combaterea antisemitismului şi a Declaraţiei Conferinţei OSCE privind Antisemitismul, care şi-a desfăşurat lucrările la Berlin în aceeaşi lună. În Declaraţia de la Berlin, OSCE a invocat că antisemitismul este un fenomen care ameninţă democraţia şi valorile civilizaţiei şi, de aceea, periclitează securitatea în regiunea OSCE, şi nu numai. Prin urmare, ţările participante la OSCE s-au angajat să asigure un mediu securizat şi liber de hărţuiri antisemite, violenţă sau discriminare în toate sferele vieţii şi să promoveze programe educaţionale în combaterea antisemitismului, precum şi educaţia despre tragedia holocaustului.

 

Esenţa conceptului de intoleranţă

Societatea modernă nu se poate dispensa de toleranţă, un fenomen social definit divers de-a

lungul istoriei. În ultimă instanţă, toate definiţiile se reduc la crearea unor condiţii sociale, politice, juridice, pentru buna convieţuire a unor grupuri sociale, naţional-etnice, religioase în cadrul unei societăţi civilizate.

Intoleranţa apare din motive de prejudecată, invidie, ură, neînţelegeri, ce pot degenera în

acţiuni violente şi conflicte. In opinia dr. T. Roşca, intoleranţa înseamnă nedorinţa de a accepta noul, blocarea unor acţiuni progresiste, ignoranţă şi discriminare. Ea reprezintă reversul democraţiei, legalităţii, drepturilor omului. Cu alte cuvinte, intoleranţa înseamnă nedorinţa de a recunoaşte sau respecta diferenţele de opinii şi credinţe ale altor oameni, care sunt discriminaţi, excluşi sau respinşi pe motive de religie, sex, opinie, etnie, limbă, culoare etc.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte intoleranţa ca semnificând incapacitatea mintală de a accepta controversa, fapt ce determină subiectul să comită acte de violenţă şi de persecuţie împotriva celor care exprimă opinii diferite. Această atitudine o observăm la cei care nu permit altcuiva să se comporte într-un anumit fel sau să aibă o altă părere.

Izvorul intoleranţei este, fără îndoială, instinctul autoconservării. Frica şi precauţia firească faţă de ceea ce ne este necunoscut, neobişnuit şi străin, degenerează adesea în ostilitate şi, deci, în intoleranţă. Acest fenomen este foarte răspândit în societatea umană, generând războaie sângeroase, moarte şi haos. Pentru om, ostilitatea şi intoleranţa sunt surse permanente de conflicte, ceea ce este deosebit de periculos.

Oricât de paradoxal pare, chiar dacă nu aparţinem acestei categorii umane, pericolul de a

deveni intoleranţi ne pândeşte pe toţi. Dorinţa de a domina este un imbold foarte puternic al naturii omeneşti. Orice adevăr ar descoperi pentru sine, omul, ca fiinţă socială, doreşte să-l împărtăşească altora, bucurându-i cu frumuseţea ideii şi afirmându-se pe sine. Dar, foarte des, când ideea nu este acceptată, autorul ei insistă în mod abuziv asupra ei, devenind agresiv şi intolerant. Acest lucru se întâmplă mai ales cu persoanele active şi curajoase, care refuză să se adapteze la mediul social şi încearcă să şi-l supună, croindu-l după bunul lor plac, adaptându-l la dorinţele şi necesităţile lor. Un exemplu foarte vechi al unui asemenea model de comportament este descris, într-o formă alegorică, în legenda greacă despre patul lui Procrust. Fenomenul a dat naştere la astfel de figuri odioase ca Hitler, Stalin, Saddam Hussein.

 

2.3. Aspecte conceptuale privind eliminarea discriminării şi asigurarea exercitării principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de sex

 

Egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi semnifică lipsa barierelor politice, economice şi

sociale cu referire la participarea acestora la viaţa publică. Conceptul de „şanse egale pentru femei şi bărbaţi” se interpretează prin prisma „tratamentului egal pentru bărbaţi şi femei”, adică lipsa discriminării în baza criteriului de sex.

 

Aşadar, egalitatea de şanse se desăvârşeşte prin egalitatea de tratament şi ambele reprezintă

aplicaţii practice ale egalităţii şi non-discriminării. Egalitatea de şanse înseamnă a oferi posibilităţi egale tuturor celor care deţin calificările, abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a concura la o anumită funcţie, urmând ca persoană cea mai bine pregătită să obţină funcţia.

La elaborarea reglementărilor juridice privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi s-a

pornit de la conceptul de discriminare bazată pe sex. Totuşi, este nevoie de a face distincţie între noţiunile de „sex” şi „gen”. Astfel, „sexul” reprezintă caracteristicile biologice care disting fiinţele umane ca fiind de sex masculin şi feminin, iar „genul” social (gender) reprezintă conceptul cu privire la diferenţele sociale dintre femei şi bărbaţi, diferenţe ce sunt învăţate şi pot fi schimbate în timp, prin educaţie. Susţinem pe deplin opinia directorului Gender-Centrului Valentina Bodrug- Lungu, precum că termenii „sex ” şi „gen/gender” definesc femeia şi bărbatul. Sexul defineşte deosebirile biologice dintre bărbaţi şi femei, pe când genul defineşte relaţiile sociale existente între aceştia. Sexul biologic al unei persoane, de obicei, stabileşte un standard al supoziţiilor, deşi nu întotdeauna sexul biologic corespunde identităţii sexuale asumate. Aşadar, nu ne naştem femei sau bărbaţi, ci ne naştem persoane de sex feminin sau masculin şi devenim sau ne formăm ca femei şi bărbaţi. Ne transformăm, cel mai adesea, în sensul dezirabil de către societate, care ne impune valori, aşteptări prestabilite, ce au rolul de a ne modela. Ne naştem cu un sex anume, dar nu şi cu un gen anume. Acesta din urmă se formează în strânsă dependenţă de tipul de societate, de gradul său de cultură şi civilizaţie.

Altfel spus, genul este apartenenţa sexuală a persoanelor din punct de vedere social. Realizarea concepţiei gender presupune atât eliminarea diferenţierii, ce are tradiţii înrădăcinate în ceea ce priveşte cele două sexe, cât şi tratarea ei din punctul de vedere al dezvoltării în perspectivă a societăţii. În realizarea concepţiei gender există multiple obstacole, dintre care cele mai puternice le formează manifestările sexismului şi stereotipurile de gen.

Atât sexismul, cât şi stereotipurile de gen sunt probleme sociale grave, care pun în pericol asigurarea şi protejarea drepturilor omului fără nicio discriminare bazată pe sex/gen, ele urmând a fi eliminate din toate domeniile vieţii.

Principiile şanselor egale pentru femei şi bărbaţi şi ale tratamentului egal sunt obiectivele modelului social de comportament non-discriminatoriu, obiective care sunt atinse prin legislaţie şi educaţie. Dintr-un anumit punct de vedere, legea este generatoare de schimbare socială, prin valorile pe care le impune. Toate tratatele internaţionale în domeniul drepturilor omului includ sexul ca pe un criteriu protejat împotriva discriminării.

În afară de aceasta, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de

femei (în continuare – CEDF) determină rolul şi importanţa femeilor în viaţa publică şi politică, în problemele sociale şi economice, asigură egalitatea şi libertatea femeilor împotriva discriminării în toate domeniile vieţii sociale.

Egalitatea de tratament şi de şanse între femei şi bărbaţi este stipulată şi în Tratatul Uniunii Europene (numit altfel Tratatul de la Maastricht, în vigoare din anul 1993), în legislaţia

secundară, adică directivele comunitare privind egalitatea între femei şi bărbaţi, inclusiv în jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg.

 

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam (1999), Uniunea Europeană s-a angajat, concret şi efectiv, să promoveze egalitatea între femei şi bărbaţi şi să o integreze la toate nivelurile şi în toate activităţile comunitare. În acest fel, promovarea egalităţii de sex este un obiectiv special al Tratatului, cuprins, în special, în Partea 1 – Principii, la articolul 3.2. şi articolul 13, unde se stipulează necesitatea de a se întreprinde acţiuni reale pentru a combate discriminarea după criteriul de sex. Astfel, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat şi Agenda Socială Europeană, care are drept scop modernizarea modelului social european, inclusiv prin promovarea egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi.

Şi Strategia Comunitară pentru Egalitatea de Gen a avut drept scop asocierea şi integrarea perspectivei de gen în toate politicile şi programele Uniunii Europene, prin promovarea acţiunilor particulare în favoarea femeilor. Obiectivele de bază ale Strategiei se referă la egalitate în viaţa economică, participare egală la procesul decizional, egalitate în viaţa socială, civilă, precum şi la schimbarea rolurilor tradiţionale şi depăşirea stereotipurilor de gen.

Acquis-ul comunitar privind egalitatea are la bază standardele stabilite prin următoarele documente: Directiva 75/117/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de remuneraţie pentru femei şi bărbaţi; Directiva 76/207/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de

tratament între femei şi bărbaţi în privinţa accesului la angajare, formare profesională şi promovare, precum şi în ceea ce priveşte condiţiile de muncă; Directiva 92/85/CEE privind introducerea măsurilor de încurajare a îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătoarelor gravide, lăuze sau care alăptează; Directiva 79/7/CEE privind aplicarea progresivă a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în domeniul securităţii sociale; Directiva 86/613/CEE privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între bărbaţii şi femeile care exercită o activitate independentă, inclusiv agricolă, precum şi a protecţiei maternităţii; şi Directiva 96/34/CE  referitoare la concediul parental.

Informaţii recente atestă că, în lipsa unor modele progresiste, societatea contemporană are

tendinţa de a se orienta spre un model patriarhal în ceea ce priveşte construirea relaţiilor dintre

femei şi bărbaţi, atât în familie, cât şi în viaţa publică. Pe fundalul sărăciei şi al evoluţiilor sociale negative ale tranziţiei, acest model cultural generează comportamente şi practici sociale discriminatorii, inducând ideea inferiorităţii sau superiorităţii unui sex şi permite, în practică, tratarea diferenţiată a persoanelor în conformitate cu acest criteriu, ceea ce contravine principiilor elementare ale democraţiei.

Eliminarea discriminării după criteriul de sex este una dintre condiţiile necesare pentru edificarea unei societăţi echitabile şi progresiste.

 

 

 

 

 

 

2.4. Aspecte conceptuale privind eliminarea discriminării şi asigurarea realizării principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de origine etnică, naţionalitate, limbă, religie, orientare sexuală, cetăţenie

 

Prin minoritate înţelegem acele grupuri de oameni care se află în inferioritate atât numerică, cât şi politică, socială, economică sau culturală în raport cu majoritatea. De obicei, minorităţile sunt caracterizate ca grupuri ai căror membri au o altă limbă, naţionalitate, religie, cultură, orientare sexuală sau orice altă trăsătură particulară care îi deosebeşte de majoritate.

Aproximativ 10% – 20% din populaţia Terrei este formată din minorităţi. Fiindcă deseori sunt

dezavantajate, discriminate şi excluse din viaţa publică şi politică, minorităţile au nevoie de măsuri speciale pentru protejarea drepturilor lor. Remarcăm faptul că în documentele internaţionale, în legislaţia internă şi în lucrările de specialitate se folosesc următorii termeni: minorităţi, minorităţi naţionale, minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, grupuri naţionale, etnice, rasiale sau religioase, grupuri rasiale sau etnice, naţionalităţi.

Există o multitudine de definiţii ale acestor termeni, însă nu s-a ajuns la o definiţie unanim

acceptată. Instrumentele internaţionale în domeniul drepturilor omului interzic orice discriminare după aceste criterii. Totodată, persoanele care fac parte din minorităţi trebuie să respecte integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea statelor sub a cărui jurisdicţie se află şi să nu se angajeze în acţiuni de natură să pericliteze aceste valori.

Potrivit dicţionarului politic, minoritatea naţională e formată din persoane care se diferenţiază

prin etnie şi limbă de majoritatea populaţiei în mijlocul căreia trăiesc. Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte minoritatea naţională ca fiind „un grup de oameni de aceeaşi limbă şi origine care locuieşte pe teritoriul unui stat naţional”.

Henri Giordan distinge în Europa două tipuri de bază de minorităţi: cele neteritoriale (romii, unele comunităţi evreieşti, comunităţi formate din imigranţi, din motive politice – armenii, chilienii sau economice – maghrebienii, turcii, iugoslavii); minorităţile şi naţionalităţile teritoriale – de la cele cu statut de autonomie, cum sunt catalanii, bascii, până la cele care nici nu sunt cunoscute ca atare – bretonii, occitanii.

Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, adoptată de Consiliul Europei în 1994, menţionează în primul său articol că „protecţia minorităţilor naţionale şi a drepturilor şi libertăţilor persoanelor care fac parte din minorităţi constituie parte integrantă a protecţiei

drepturilor omului”.

În conformitate cu Documentul de la Copenhaga, minorităţile naţionale au următoarele drepturi specifice:

– folosirea limbii materne în particular şi în public, crearea şi menţinerea de instituţii organizaţii sau asociaţii proprii, educative, culturale şi religioase;

– profesarea şi practicarea propriei religii, stabilirea şi menţinerea de contacte în interior şi în

afară cu persoane care au în comun originea etnică sau naţională, patrimoniul cultural sau credinţele religioase;

– difuzarea şi schimbul de informaţie în limba maternă şi accesul la aceasta;

– crearea şi menţinerea de organizaţii în ţările lor;

– participarea la organizaţii neguvernamentale internaţionale.

În acest mod, se prevede protecţia identităţii persoanelor respective şi crearea de condiţii

pentru promovarea acestei identităţi, în conformitate cu principiile egalităţii şi non-discriminării faţă de alţi cetăţeni ai statelor participante.

Nicio ţară din Europa nu este omogenă din punct de vedere etnic, naţional, lingvistic sau confesional. Unele grupuri etnice trăiesc în afara graniţelor lor naţionale. Altele sunt minoritare, constituind doar un procent mic din numărul total al populaţiei, iar altele, deşi reprezintă un procent mai mare, din cauza izolării sau a discriminării, exercită o influenţă nesemnificativă în societatea în care locuiesc.

Non-discriminarea şi garantarea drepturilor individuale nu sunt suficiente pentru a satisface nevoile minorităţilor, de aceea este nevoie de drepturi speciale, în calitate de mijloace pentru menţinerea propriilor caracteristici şi tradiţii; în acest sens menţionez în special şcolile care să asigure educaţia în limba maternă. La fel, minorităţilor trebuie să li se asigure accesul liber la justiţie, să fie puse sub protecţia egală a legii; să li se asigure dreptul la un proces echitabil, cu interpretare şi traducere în limba maternă, să le fie recunoscute juridic tradiţiile şi obiceiurile, să fie acceptată numirea în posturi oficiale a unor reprezentanţi ai acestora. Articolul 27 din Pactul cu privire la drepturile civile şi politice prevede că exercitarea acestor drepturi este interdependentă cu exercitarea ansamblului de drepturi ale omului de către întreaga populaţie a unui stat.

O altă categorie o constituie minorităţile lingvistice, discriminarea pe criteriu de limbă fiind

interzisă aproape de toate instrumentele internaţionale principale cu privire la drepturile omului. Protecţia împotriva discriminării pe criteriul limbii poate fi legată de apartenenţa persoanei la o categorie protejată suplimentar, cum ar fi minoritatea naţională, rasa, culoarea, etnia, originea naţională şi naţionalitatea.

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice asigură minorităţilor etnice, religioase şi

lingvistice dreptul de a se bucura de propria cultură, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi propria limbă. Similar, Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale

asigură acestora dreptul de a folosi liber şi fără imixtiuni propria lor limbă minoritară în sfera

publică şi cea privată, în formă scrisă şi verbală.

O altă categorie care necesită protecţie împotriva discriminării sunt minorităţile religioase.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului asigură dreptul la libertatea religiei şi a credinţei. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice protejează dreptul la libertatea

gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular, prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

Declaraţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi discriminare

pe bază de religie sau credinţă cere statelor să prevină şi să elimine discriminarea pe temeiuri

religioase şi să ia toate măsurile necesare pentru combaterea intoleranţei pe bază de religie.

O atenţie deosebită sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi şi excluderii discriminării

necesită minorităţile sexuale, care uneori sunt discriminate din cauza stilului lor de viaţă. Conform definiţiei propuse de Eric Heinze, minoritatea sexuală este totalitatea de persoane ale căror preferinţe, asocieri intime, stiluri de viaţă sau alte forme de identitate sau exprimare personală se îndepărtează de la paradigma heterosexuală standard. Discriminarea bazată pe orientarea sexuală se manifestă prin tratament jignitor, în legislaţie sau practică, pe temeiul abaterii, în mod real sau perceput, de la paradigma heterosexuală standard. Dreptul alegerii individuale a orientării sexuale se include în dreptul la viaţa privată.

De-a lungul timpului, din cauza orientării sexuale, sute de mii de persoane au fost discriminate, torturate, private de libertate sau ucise. De exemplu, în anul 1936, conducătorul SS Heinrich Himmler a creat o secţie specială în Gestapo pentru lupta cu homosexualii şi avorturile. Ca rezultat, aproximativ 100.000 de bărbaţi au fost arestaţi şi aproximativ 50.000 au fost condamnaţi. Unii dintre ei au fost întemniţaţi, alţii au fost castraţi forţat, iar mii de oameni au fost trimişi în lagăre de concentrare. Mulţi homosexuali au fost supuşi experienţelor medicale, pentru a fi transformaţi în heterosexuali. Datele arată că mai mult de jumătate dintre ei au fost ucişi sau au murit din cauza bolilor şi a malnutriţiei. Dar nici cei care au supravieţuit şi au fost eliberaţi din lagărele de concentrare nu au scăpat de suferinţe şi umilinţe. Ei nu au fost recunoscuţi ca jertfe ale nazismului şi nu au primit compensaţii. Unii homosexuali eliberaţi din lagărele de concentrare au fost nevoiţi chiar să stea în închisori până la expirarea termenului de detenţie. Acest zid al stereotipurilor şi discriminării nu a dispărut, deoarece politica unor state europene este adesea mai răbdătoare cu homofobii decât cu victimele lor.

Asigurarea principiului egalităţii şi non-discriminării din partea statului trebuie să se răsfrângă şi asupra persoanelor cu dublă cetăţenie, care la fel sunt în minoritate. În ţara noastră, accesul liber la exercitarea anumitor funcţii publice este condiţionat de deţinerea exclusivă a cetăţeniei romane.

 

2.5. Aspecte conceptuale privind eliminarea discriminării şi asigurarea exercitării principiului egalităţii în drepturi a persoanelor fără deosebire de vârstă, disabilitate, infectare a HIV/SIDA

 

Persoanele, din cauza unor factori obiectivi de natură biologică, cum ar fi vârsta, disabilitatea, infectare a HIV/SIDA sunt, de multe ori, marginalizate sau chiar discriminate. În anul 1990 Adunarea Generală a ONU a decis ca, la data de 1 octombrie, să fie marcată Ziua internaţională a persoanelor în etate. Cu 15-20 de ani în urmă, problemele legate de discriminarea pe criteriul de vârstă nu erau abordate, din cauza atenţiei reduse din partea instituţiilor internaţionale în domeniul drepturilor omului. În prezent situaţia aproape că nu s-a schimbat. Deşi Adunarea Generală a ONU a adoptat în anul 1991 Principiile ONU pentru persoanele vârstnice, totuşi, niciun instrument internaţional cu privire la drepturile omului nu interzice în mod explicit discriminarea bazată pe vârstă.

Discriminarea pe criteriul de vârstă se bazează pe diferite stereotipuri. Cel mai vehiculat este

stereotipul că, odată cu trecerea anilor, capacităţile fizice şi psihice ale individului se reduc, persoanele tinere fiind mai eficiente, mai energice, necesitând mai puţine cheltuieli pentru instruire. Acest stereotip serveşte pentru patroni drept motiv de discriminare a persoanelor în etate, atât la angajare, cât şi în procesul activităţii acestora. Argumentele arbitrare nu iau în considerare potenţialul persoanei, fiind foarte răspândite în ţara noastră. Uneori, politicile neutre dezavantajează persoanele în etate, prin discriminare indirectă. Unii angajatori susţin că există motive obiectivjustificabile pentru a trata persoanele mai în vârstă în mod diferit, fără însă a putea demonstra acest lucru.

 

Deşi drepturile omului sunt universale şi toţi se nasc egali – viaţa, în virtutea diversităţii sale

obiective, nu asigură pentru toţi posibilităţi egale pentru a-şi dezvolta şi exercita drepturile, existând pericolul apariţiei unor inegalităţi. Există o serie de criterii pentru definirea noţiunii de „disabilitate”, precum şi pentru stabilirea categoriilor de persoane pasibile de protecţie împotriva discriminării bazate pe criteriul disabilităţii. ONU utilizează o definiţie a disabilităţii, elaborată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în anul 1980, ce se bazează anume pe clasificarea acestora. Astfel, este disabilitate orice restrângere sau lipsă a unei abilităţi de a efectua o activitate în maniera sau în limitele fizice considerate normale pentru o fiinţă umană.

Niciun instrument privind drepturile omului nu include disabilitatea în lista categoriilor protejate. Totuşi, există un organ obligatoriu şi de recomandare al dreptului internaţional care se referă la drepturile persoanelor cu disabilităţi – Adunarea Generală a ONU. Astfel, cadrul normativ al ONU cu privire la drepturile persoanelor cu disabilităţi include următoarele documente:

• Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor cu retard mintal, care este primul

instrument internaţional privind drepturile omului care se referă în mod particular la drepturile

persoanelor cu disabilităţi. Declaraţia adoptă un model medical care priveşte persoanele cu disabilităţi ca fiind dependente şi având nevoie de tratament şi ajutor.

• Declaraţia Drepturilor persoanelor cu disabilităţi din 1975, care a afirmat, pentru prima dată în dreptul internaţional, că persoanele cu disabilităţi au aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi celelalte fiinţe umane. De la acea dată, ONU a adoptat convenţii specializate privind drepturile omului dedicate altor grupuri, însă nu în mod special persoanelor cu disabilităţi.

Există şi instrumente cu privire la disabilitate cu caracter de recomandare, care conţin ghiduri

de interpretare a celor mai generale instrumente ale dreptului internaţional, sistematizând cele mai bune practici şi sugerând posibilele evoluţii ulterioare ale dreptului internaţional.

 

Persoanele cu handicap, una dintre cele mai discriminate categorii sociale

Dacă în majoritatea ţărilor Uniunii Europene persoanele cu handicap dispun de anumite facilitati atat in societate cat si la locul de munca, in tara noastra rar se intampla acest lucru, pentru ca de obicei persoanele care au un anumit handicap nu au un loc de munca.
Articolul 50 din Constitutia Romaniei prevede: „Persoanele cu handicap se bucura de protectie speciala. Statul asigura realizarea unei politici nationale de egalitate a sanselor, de prevenire si de tratament ale handicapului, in vederea participarii efective a persoanelor cu handicap in viata comunitatii, respectand drepturile si indatoririle ce revin parintilor si tutorilor.”

Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) a elaborat Strategia Nationala 2006-2013 privind protectia, integrarea si incluziunea sociala a persoanelor cu handicap din Romania. Scopul acestei strategii este asigurarea exercitarii totale a drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor cu handicap in vederea cresterii calitatii vietii acestora.

Strategia propune ca modalitati de crestere a gradului de ocupare a fortei de munca in randul persoanelor cu handicap, urmatoarele cai de actiune:

–         asigurarea pregatirii scolare a persoanei cu handicap, indiferent de locul in care aceasta se afla, inclusiv prin profesori itineranti;

–         accentuarea importantei evaluarii abilitatilor si, mai ales, a abilitatilor socio-profesionale;

–         realizarea, diversificarea si sustinerea financiara a programelor privind reabilitarea profesionala a persoanelor cu handicap;

–         asigurarea pregatirii pentru ocupatii necesare in domeniul handicapului si pentru introducerea de noi ocupatii in Clasificarea Ocupatiilor din Romania.

Angajatorii se pot implica in crearea de conditii speciale pentru pesoanele cu handicap prin:
–   proiectarea si adaptarea locurilor de munca in asa fel incat acestea sa devina accesibile persoanelor cu handicap;

– sustinerea logistica si financiara a angajatorilor in vederea realizarii amenajarilor/adaptarilor in functie de nevoile individuale ale persoanei cu handicap angajate;

– stabilirea unei comunicari permanente intre Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca, ANPH si organizatiile neguvernamentale;

– sustinerea unei piete de desfacere pentru produsul muncii persoanei cu handicap.

Contractul de munca poate contine clauze de interzicere a discriminarii. Pentru prevenirea actiunilor de discriminare, atat la negocierea contractului colectiv de munca unic la nivel national, cat si la negocierea contractelor colective de munca la nivel de unitati, partile contractante pot stabili introducerea clauzei de interzicere a faptelor de discriminare si, respectiv, clauze privind modul de solutionare a reclamatiilor formulate de persoanele prejudiciate prin asemenea fapte.

Discriminarea la care sunt supuse persoanele cu probleme de sănătate mintală se datorează

statutului de victimă al acestora, la care contribuie lipsa de informare, dezinteresul comunităţii şi al autorităţilor faţă de ele, lipsa unor organizaţii neguvernamentale care să facă o schimbare în acest sens. Totodată, aceste persoane se confruntă cu dificultăţi serioase la angajare. Deseori, sărăcia în care trăiesc nu le permite să apeleze la instanţele judecătoreşti pentru a-şi apăra drepturile. Necunoscându-şi drepturile şi neavând sprijinul familiei, al medicilor şi altor persoane, ei preferă să aibă o atitudine pasivă, încurajând astfel abuzurile.

Sunt puţini specialişti în drept, cu atât mai puţin organizaţii de advocacy în ţara noastră, care

ar ajuta persoanele cu disabilităţi psihice şi mintale. Persoanele cu probleme de sănătate mintală sunt victime ale abuzurilor. În practică, persoanele cu disabilităţi psihice şi mintale, de obicei, sunt internate sau instituţionalizate forţat; sunt urmărite de escroci, care le vând proprietăţile imobiliare; de asemenea, nu li se cere acordul la administrarea tratamentului psihiatric; nu li se asigură accesul la informaţiile legate de tratament şi diagnostic ş.a.

În general, în lume se constată o creştere îngrijorătoare a numărului de persoane cu disabilităţi

psihice şi mintale. Federaţia Mondială a Sănătăţii Mintale estimează că în anul 2020 bolile psihice vor fi a treia cauză de morbiditate la nivel mondial. Aproximativ 400 milioane de oameni suferă în prezent de disabilităţi mintale şi neurologice sau de probleme psihosociale, cum ar fi cele legate de abuzul de alcool şi droguri.

O altă categorie supusă discriminării o constituie persoanele contaminate cu HIV/ SIDA. În

fiecare secundă, în lume aproximativ 137 000 de persoane se molipsesc cu HIV. Alte 800 de

persoane decedează zilnic de SIDA. În întreaga lume sunt în jur de 50 milioane de persoane bolnave de HIV/SIDA. În Europa, jertfe ale infecţiei imunodeficitare sunt în principal tinerii în vârstă de până la 29 ani. Conform estimărilor Programului SIDA al Naţiunilor Unite, la sfârşitul anului 2007 în lume erau înregistrate 30,8 milioane de adulţi infectaţi cu HIV şi 2 milioane de copii. Pe parcursul anului 2007 cu HIV au fost infectate 2,7 milioane de persoane.

Fiecare stat are responsabilitatea de a implementa principiile internaţionale de apărare a

drepturilor omului în contextul HIV. În Recomandările internaţionale privind HIV/SIDA şi

drepturile omului, adoptate de UNAIDS şi conducerea Comisarului ONU în problemele drepturilor omului în 1998, sunt specificate obligaţiile statelor care decurg din actele internaţionale privind drepturile omului şi descrise procedurile de implementare în contextul răspândirii SIDA. În concluzie, statul trebuie să elaboreze măsuri eficiente de profilaxie a infecţiei HIV/SIDA, să combată prin mijloace legale stigmatizarea şi discriminarea persoanelor seropozitive. Persoanele infectate sau afectate de HIV/SIDA nu trebuie să fie discriminate din cauza seropozitivităţii lor reale sau percepute. Toţi lucrătorii care necesită susţinere, inclusiv lucrătorii contaminaţi cu HIV, precum şi persoanele pe care le au la întreţinere, trebuie să aibă acces deplin la prestaţiile de asigurări sociale.

 

2.6. Protecţia împotriva discriminării în procesul exercitării dreptului la muncă

 

Conţinutul dreptului la muncă include ca elemente definitorii: libertatea alegerii profesiei;

libertatea alegerii locului de muncă, în sensul posibilităţii cetăţeanului de a desfăşura, potrivit

pregătirii sale, o muncă liber aleasă sau acceptată în domeniul economic, administrativ, juridic, social sau cultural, posibilitate garantată de către stat; retribuţia pentru munca depusă; ajutorul de şomaj; securitatea şi igiena muncii.

Dreptul la muncă cuprinde, aşadar, şi dreptul la protecţia, securitatea şi igiena muncii, care

presupune asigurarea vieţii şi sănătăţii lucrătorului în procesul prestării muncii, prevenirea

accidentelor de muncă, a îmbolnăvirilor profesionale, luarea măsurilor speciale de protecţie şi de securitate a muncii femeilor şi a tinerilor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, în articolul 23, că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,

precum şi la ocrotirea împotriva şomajului.

Dreptul la muncă cuprinde şi posibilitatea, egală pentru toţi, de a fi promovaţi în munca lor la

o categorie superioară adecvată, cu luarea în considerare a duratei serviciului îndeplinit şi a

aptitudinilor fiecăruia. Remunerarea muncii prestate trebuie să fie echitabilă, înlăturându-se orice fel de discriminare; ea trebuie să asigure o existenţă decentă pentru beneficiar şi familia sa.

Convenţia privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi exercitării profesiei,

adoptată la Geneva la 25 iunie 1985, obligă statele părţi “să practice o politică naţională care să urmărească promovarea, prin metode adaptate condiţiilor şi uzanţelor naţionale, a egalităţii de posibilităţi şi de tratament în materie de ocupare a forţei de muncă şi exercitare a profesiei, indiferent de rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendenţă naţională sau origine socială a persoanei”.

Convenţia cu privire la protecţia salariului, adoptată la Geneva la 1 iulie 1949, prevede că „nimeni nu poate reţine salariul muncitorului, numai dacă cazul este prevăzut de legislaţia

naţională. Este obligatorie plata salariului la intervale regulate; în caz de desfacere a contractelor de muncă, lichidarea finală a întregului salariu datorat va fi efectuată în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale, ale contractului colectiv de muncă ori cu cele ale unei hotărâri arbitrare”.

Într-o ţară în care majoritatea populaţiei este în căutarea unui loc de muncă bine plătit, discriminarea poate crea obstacole pentru categorii întregi de persoane vulnerabile. Conform

instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, sfera muncii include nu numai

ocupaţia persoanei, dar şi accesul la angajare, la instruire profesională, la anumite ocupaţii,

concedierea şi condiţiile de muncă etc. Prin urmare, este justificat faptul că cel mai mare grad de protecţie împotriva discriminării trebuie să existe în domeniul muncii.

Atât în ţara noastră, cât şi în străinătate cel mai mult sunt supuşi discriminării, în procesul exercitării dreptului la muncă, emigranţii, imigranţii, refugiaţii, beneficiarii de protecţie umanitară.

În momentul în care un post este anunţat vacant, angajatorul nu are dreptul să impună cerinţe

referitoare la sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, stare a sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe alte criterii ori semne individuale, stabilite prin legislaţia naţională cu privire la non-discriminare.

Angajatorul nu are dreptul să refuze angajarea unui candidat pe motive de graviditate, maternitate sau creştere a copiilor. Totodată, acesta nu are dreptul să refuze angajarea sau să

angajeze persoanele în condiţii mai puţin favorabile pe baza criteriilor şi excepţiilor enumerate mai sus. Angajatorul este obligat să asigure condiţii egalite de muncă fără deosebire după criteriile specificate. El trebuie să asigure condiţii egale pentru creşterea calificării şi recalificării profesionale a angajaţilor, precum şi pentru dezvoltarea şi promovarea profesională în poziţie sau grad, prin aplicarea criteriilor de performanţe egale în

aprecierea activităţii acestora. Angajatorul este obligat să adapteze locul de muncă la necesităţile persoanei cu disabilităţi atunci când o angajează sau când disabilitatea intervine după angajarea acesteia, cu excepţia cazurilor când cheltuielile pentru astfel de adaptări sunt excesive şi ar cauza un obstacol serios pentru angajator. Angajatorul este obligat, la momentul angajării, să încurajeze persoanele care aparţin unui anumit grup etnic sau sexual şi să aplice restricţii sau facilităţi pentru o anumită muncă sau poziţie. Angajatorul este obligat să încurajeze, în condiţii egale, dezvoltarea vocaţională şi participarea angajaţilor şi lucrătorilor care aparţin unui anumit grup sau persoane care se identifică după criteriile de: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, stare a sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau după alte criterii sau semne individuale, stabilite prin legislaţia naţională cu privire la non-discriminare. Angajatorul care a primit o plângere de la un angajat al său, care se consideră victimă a unei hărţuiri, inclusiv a hărţuirii sexuale, la locul de muncă, trebuie să desfăşoare imediat o investigaţie, să ia măsurile necesare pentru a stopa hărţuirea, precum şi să impună sancţiuni disciplinare în cazul hărţuirii de către un alt angajat. În cooperare cu sindicatele, angajatorul trebuie să întreprindă acţiuni eficiente pentru prevenirea oricărei forme de discriminare la locul de muncă. În cazul în care

eşuează să îndeplinească obligaţiile de mai sus, angajatorul trebuie să poarte răspundere, în

conformitate cu legislaţia cu privire la non-discriminare, pentru actele de discriminare săvârşite la locul de muncă de către un angajat al său. Angajatorul este obligat să aplice indici egali pentru sancţiunile disciplinare, fără deosebire pe criterii de: sex, rasă, naţionalitate, origine etnică, cetăţenie, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, stare a sănătăţii, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA sau pe alte criterii sau semne individuale, stabilite prin legislaţia naţională cu privire la non-discriminare.

Angajatorul este obligat să afişeze într-un loc accesibil pentru angajaţi textul legii cu privire la nondiscriminare, precum şi clauzele din contractul individual şi colectiv de muncă ce au legătură cu  protecţia împotriva discriminării. Angajatorul este obligat să elibereze informaţii (referitoare la deciziile luate de către el), la cererea persoanei care susţine că drepturile acesteia au fost violate pe unul dintre criteriile enumerate mai sus.

 

2.6. Protecţia împotriva discriminării în procesul exercitării dreptului la învăţătură

 

Dreptul la învăţătură cuprinde dreptul persoanei la: învăţământul primar obligatoriu, gratuit şi

accesibil tuturor; învăţământul secundar general, accesibil tuturor şi gratuit; învăţământul superior accesibil tuturor, în deplină egalitate; garanţiile materiale necesare desfăşurării unui proces de învăţământ modern şi eficient (cadre didactice competente, laboratoare, biblioteci, materiale didactice etc.). Toate acestea implică obligaţii corelative şi ferme din partea statului pentru dezvoltarea reţelei şcolare la toate nivelurile de învăţământ, pentru asigurarea unui sistem adecvat de burse şi ameliorarea condiţiilor materiale ale personalului didactic.

Majoritatea instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului obligă statele să

asigure egalitatea în privinţa accesului la educaţie şi calitatea procesului de învăţământ.

În sensul Convenţiei UNESCO privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, cuvântul „învăţământ” se referă la diverse tipuri şi diferite grade de învăţământ şi cuprinde accesul la învăţământ, nivelul şi calitatea acestuia, precum şi condiţiile în care este realizat. În partea dispozitivă, Convenţia susţine angajamentul statelor părţi de a abroga toate prevederile legislative şi administrative şi de a elimina toate practicile administrative care antrenează o discriminare în domeniul învăţământului. Ele se angajează să ia măsurile necesare, în caz de necesitate – pe cale legislativă, pentru a nu permite nicio discriminare în ceea ce priveşte admiterea elevilor în instituţiile de învăţământ, iar străinilor rezidenţi pe teritoriile lor – pentru a avea acces la învăţământ în aceleaşi condiţii cu propriii cetăţeni. Printre măsuri se numără: obligativitatea şi gratuitatea învăţământului elementar, generalizarea învăţământului secundar şi posibilitatea pentru toţi de a urma cursurile acestui învăţământ; accesul la învăţământul superior în condiţii de deplină egalitate şi în funcţie de capacitatea fiecăruia.

În conformitate cu prevederile Convenţiei privind drepturile copilului, scopul educaţiei trebuie să fie dezvoltarea personalităţii copilului, a talentelor, abilităţilor mintale şi fizice în cea mai deplină măsură. Educaţia trebuie să pregătească copilul pentru o viaţă adultă activă într-o societate liberă şi să promoveze respectul pentru părinţii copilului, identitatea lui culturală, limbă şi valori, precum şi pentru originea şi valorile culturale ale altor naţionalităţi.

Pentru statele multinaţionale, este extrem de important ca educaţia copiilor la toate etapele educaţionale, începând cu cea preşcolară, să fie orientată spre cultivarea respectului pentru „identitatea culturală, limbă şi valori, pentru valorile naţionale ale ţării în care copilul trăieşte, ale ţării de unde îşi trage originea şi pentru civilizaţiile care diferă de civilizaţia proprie”.

Educaţia interculturală este un proces educaţional care contribuie la cunoaşterea istoriei

propriei culturi, pe de o parte, şi înţelegerea altor culturi, pe de altă parte. Educaţia interculturală dezvoltă simţul justeţei, solidarităţii şi toleranţei, duce la înţelegerea şi respectarea varietăţii socioculturale, care devine tot mai profundă şi creează posibilităţi pentru înţelegerea diferitelor moduri de viaţă, gândire şi percepere a lumii. Ea are impact nu numai asupra sferei cunoştinţelor, ci şi, asupra sferei competenţei şi atitudinilor. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare obligă părţile „să facă aranjamentele necesare pentru a asigura predarea istoriei şi culturii reflectate de limba regională sau minoritară”. Articolul 8(g) al Cartei cheamă statele-membre „să întreprindă măsurile necesare pentru a asigura predarea istoriei şi culturii reflectate de limba regională sau minoritară”. Raportul explicativ (par.86) denotă că aceste limbi sunt legate de istoria şi tradiţiile regiunii sau de istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale şi constituie o parte componentă a patrimoniului european.

Persoanele care oferă instruire, precum şi cele care editează manuale şi materiale educaţionale

sunt obligate să prezinte informaţiile şi să aplice metodele de educaţie astfel încât să asigure

depăşirea stereotipului privind rolul femeilor şi bărbaţilor în sferele vieţii publice şi familiale, a prejudecăţilor negative referitoare la grupurile rasiale, etnice şi religioase, la persoanele cu

disabilităţi, precum şi să promoveze principiul toleranţei. Grădiniţele de copii, şcolile, liceele, colegiile şi universităţile trebuie să includă în curriculumul lor planuri de educaţie pe probleme de egalitate între oameni, indiferent de rasă, naţionalitate, sex, origine etnică, cetăţenie, stare a sănătăţii, origine socială, religie, convingeri, educaţie, limbă, opinii, apartenenţă politică, disabilitate, vârstă, orientare sexuală, stare civilă, stare materială, boală cronică necontagioasă, infectare a HIV/SIDA. Statul, prin intermediul instituţiilor de învăţământ şi educaţie, la care se atribuie şi instituţiile de învăţământ şi educaţie ale organelor afacerilor interne, militare, de securitate etc., trebuie să întreprindă acţiuni afirmative de promovare a participării echilibrate a femeilor şi bărbaţilor la exercitarea profesiilor specifice, unde se atestă suprareprezentarea persoanelor de un anumit sex.

 

 

3. Instrumente şi mecanisme internaţionale privind eliminarea discriminării

 

3.1. Instrumenete şi mecanisme ONU privind eliminarea discriminării

 

Prin instrumente se înţeleg diferitele documente care conţin principii, norme (standarde) privind drepturile omului, inclusiv privind eliminarea discriminării, adoptate de organizaţiile internaţionale, regionale sau statale, cum ar fi: tratate, pacte, convenţii, recomandări, rezoluţii, legi.

Mecanismele reprezintă anumite structuri organizaţionale (judecătorii internaţionale, naţionale, organizaţii internaţionale, comitete, comisii, grupuri de lucru ale referenţilor speciali) abilitate cu atribuţii de control atât în domeniul drepturilor omului, cât şi în domeniul eliminării discriminării. Mecanismele internaţionale sunt, de obicei, organe colective.

Cel mai importante instrument internaţional, ce abordează drepturile omului în general şi eliminarea discriminării în particular, este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde, în preambul, se enunţă că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor speciei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, iar art.7 declară că „toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără discriminare la o protecţie egală a legii”.

Articolul 26 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice stipulează: „Toate

persoanele sunt egale în faţa legii şi au dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special pe criterii de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. Prevederea dată nu se limitează, precum am menţionat, la interzicerea discriminării, ci statuează şi dreptul pozitiv la egalitate, şi anume egalitatea în faţa legii şi protecţia egală a legii.

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 1969.

Este primul tratat multilateral în domeniul eliminării tuturor formelor de discriminare.

Un alt instrument internaţional nu mai puţin important este Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, care a fost adoptată la 18 decembrie 1979 şi deschisă spre semnare la 1 martie 1980, intrând în vigoare la 1 septembrie 1981. Prin Convenţie se urmăreşte eliminarea discriminării faţă de femei, fiind definită ca „orice deosebire, excludere sau restricţie întemeiată pe sex”, care restrânge posibilitatea femeilor de a se bucura de „drepturile omului şi libertăţile fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural, civil sau în orice alt domeniu”. Pe lângă obligaţia de a condamna discriminarea faţă de femei, statele părţi se angajează „să dea expresie principiului egalităţii dintre bărbaţi şi femei în constituţiile lor naţionale şi în legislaţia corespunzătoare” şi să adopte legi sau alte măsuri, „inclusiv sancţiuni, dacă este oportun, interzicând orice discriminare faţă de femei”.

 

Tot aici merită a fi menţionate: Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, care a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973 şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1976. Scopul acestui tratat este de a suprima şi pedepsi apartheidul. Convenţia proclamă apartheidul ca fiind „o crimă împotriva umanităţii” şi declară drept „crime încălcând principiile de drept internaţional” toate actele inumane ce rezultă din politicile şi practicile de apartheid. Deşi Convenţia defineşte crima de apartheid, făcând referire la politicile de agresare rasială, discriminare practicată „în sudul Africii”, formularea acestei prevederi este destul de cuprinzătoare pentru a include politici similare, dacă acestea ar fi adoptate în alte zone ale lumii.

Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 9 decembrie 1948 şi a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951. Convenţia declară că genocidul, indiferent dacă este comis pe timp de pace sau de război, este o crimă de drept internaţional. Astfel, genocidul este definit ca fiind comiterea unor acte „cu intenţia de a distruge, în întregime sau parţial, un grup naţional, etnic, rasial sau religios”.

La categoria instrumentelor de prevenire şi combatere a discriminării atribuim şi Convenţia OIM nr.111 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, care include definiţia discriminării rasiale şi este unul dintre documentele pe care se bazează CERI în activitatea sa. În acelaşi context poate fi menţionată Convenţia nr.182 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor ş.a. În general, OIM îşi focusează activitatea pe domeniile muncii şi angajării, pe promovarea egalităţii şanselor şi tratamentului în aceste contexte.

 

 

 

 

Dintre principalele mecanisme create în cadrul ONU ce au atribuţii directe în eliminarea

discriminării menţionăm:

Comisia ONU pentru Drepturile Omului (în prezent Consiliul pentru Drepturile Omului), care a instituit mecanisme ce au legătură cu rasismul şi intoleranţa – raportori speciali. Mandatul şi activităţile raportorilor speciali sunt stabilite prin rezoluţiile Consiliului, însă printre obiectivele principale ale acestora se numără examinarea, monitorizarea, consultarea şi publicarea rapoartelor cu privire la situaţia drepturilor omului în anumite ţări sau în general. O importanţă deosebită are Raportorul special cu privire la formelecontemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie şi intoleranţă, a cărui obligaţie de bază este de a raporta anual Consiliului cu privire la cazurile de rasism, discriminare rasială, orice discriminare împotriva persoanelor de culoare, arabi şi musulmani; xenofobie, negrofobie, antisemitism şi intoleranţă.

Subcomisia pentru protecţia drepturilor omului (până în anul 1999 se numea Subcomisia privind Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor) este un organism subsidiar al Comisiei pentru Drepturile Omului, înfiinţat în 1947. Ea are sarcina de a efectua studii şi de a face recomandări Comisiei pentru Drepturile Omului privind prevenirea discriminării de orice fel referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale, la protecţia minorităţilor rasiale, naţionale, religioase şi lingvistice. Dintre studiile realizate de către membrii Subcomisiei în ultimii ani pot fi enumerate cele referitoare la: internarea administrativă fără inculpare sau proces; utilizarea fişierelor individuale informatizate; eliminarea oricăror forme de intoleranţă şi de discriminare, bazate pe religie sau convingere; discriminarea populaţiei autohtone; protecţia minorităţilor, dreptul la libertatea de opinie şi exprimare, drepturile omului în perioada conflictelor armate etc.

Comisia privind Statutul Femeii, care a fost înfiinţată în anul 1947. Conform mandatului său, Comisia este însărcinată cu elaborarea unor studii, rapoarte şi recomandări privind drepturile omului şi chestiuni ce se referă la femei. A jucat un rol important în iniţierea unor programe ONU pentru eradicarea de jure şi de facto a discriminării faţă de femei, inclusiv prin elaborarea principalelor tratate contemporane referitoare la drepturile femeii. Comisia a reuşit să se concentreze mai mult asupra chestiunilor legate de rolul şi necesităţile femeii în societatea contemporană şi asupra îmbunătăţirii statutului lor politic, economic şi social.

Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, care a fost creat în anul 1993 şi are drept scop promovarea şi protejarea tuturor drepturilor omului, precum şi implementarea normelor cu privire la drepturile omului. Înaltul Comisar oferă cercetări, expertiză, consultanţă şi servicii administrative organelor principale ale ONU cu privire la drepturile omului; asigură comunicarea şi colaborarea între organele date pentru a maximaliza impactul eforturilor acestora. Prin urmare, Înaltul Comisar serveşte Comitetul cu privire la eliminarea discriminării rasiale, asistă Raportorul special în problemele de rasism şi serveşte mecanismul de urmărire pentru Conferinţa Mondială împotriva Rasismului de la Turban din sistemul ONU. În practică, activităţile Conferinţei sunt concentrate în Unitatea sa pentru non-discriminare, care culege informaţii cu privire la măsurile luate de către state, organele ONU şi agenţiile specializate, instituţiile naţionale pentru drepturile omului, organizaţiile internaţionale, regionale şi neguvernamentale cu privire la implementarea recomandărilor Conferinţei şi prezintă aceste informaţii în rapoartele sale anuale la Adunarea Generală a ONU şi către Consiliul pentru Drepturile Omului. Pe baza prevederilor Documentului de la Turban, Unitatea pentru non-discriminare a iniţiat o bază de date mondială cu privire la bunele practici împotriva rasismului.

Există mai multe agenţii specializate ale ONU care activează în vederea combaterii şi prevenirii discriminării, precum: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO).

Lupta împotriva rasismului şi discriminării este una dintre principalele activităţi ale UNESCO. Astfel, aceasta şi-a îndreptat eforturile spre proiectarea instrumentelor internaţionale relevante acestui subiect. Unele dintre documentele importante de acest gen sunt Convenţia privind discriminarea în educaţie din 1960, Declaraţia cu privire la rasă şi prejudecăţi rasiale din 1978 şi Declaraţia principiilor de toleranţă din 1995. În acelaşi timp, UNESCO a pregătit împreună cu Comisariatul ONU pentru Drepturile Omului o publicaţie intitulată „Uniţi pentru combaterea rasismului”, care a fost dedicată Conferinţei Mondiale împotriva Rasismului. Merită a fi menţionat articolul 2 punctul 2.4. din Declaraţia principiilor toleranţei: „Intoleranţa poate lua forma unei marginalizări a grupurilor vulnerabile şi a excluderii lor din orice fel de participare la viaţa socială şi politică, precum şi cea a violenţei şi discriminării în privinţa lor”.

 

3.2.  Instrumente şi mecanisme europene privind eliminarea discriminării

 

Drepturile omului, egalitatea şi non-discriminarea sunt elemente-cheie şi preocupări principale ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, a fost nevoie de cincizeci de ani pentru a introduce prevederea cu referire la interzicerea generală a discriminării în CEDO. Consiliul Europei consideră că discriminarea constituie o ofensă adusă demnităţii umane. Aceasta este ca un venin ce distruge ţesuturile societăţii noastre. Foarte des, victimele discriminării aparţin celor mai vulnerabile grupuri din societate, precum imigranţii, membrii minorităţilor etnice şi naţionale, vârstnicii sau persoanele cu disabilităţi. Egalitatea şi non-discriminarea sunt indivizibile. Şi deoarece fiecare formă de discriminare îşi are trăsăturile sale distinctive şi necesită o atenţie specială, modalităţile de combatere a acestora trebuie să fie căutate în acelaşi principiu fundamental.

În textul CEDO, interzicerea discriminării este prevăzută în termeni largi. Articolul 14 stipulează: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.” Articolul respectiv prevede aplicarea principiului non-discriminării doar în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor protejate în cadrul Convenţiei, iar Protocolul nr.12 stabileşte dreptul absolut de a nu fi supus discriminării. Protocolul nr.12 reprezintă o garanţie generală ce se aplică în lege şi în toate sferele de activitate publică, constituind un cadru flexibil care permite judecătoriilor naţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului să aplice principiul fundamental al non-discriminării în contexte specifice. Astfel, Protocolul nr.12 complementează şi uniformizează aplicarea legislaţiei naţionale. Protecţia juridică împotriva discriminării, prevăzută în Protocolul nr.12, este suplimentată de activităţile Comisiei Europene împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI), care, prin ghidurile sale pentru legislaţiile naţionale, joacă un rol esenţial în combaterea rasismului şi intoleranţei în Europa.

Criteriile de discriminare acoperite de Protocolul nr.12 oferă un instrument flexibil în combaterea diverselor forme de discriminare. În contrast cu acesta, legislaţia UE privind nondiscriminarea divizează discriminarea în categorii care nu întotdeauna corespund realităţii sociale. De exemplu, interzicerea discriminării pe bază de rasă, etnie şi religie a devenit mult mai pronunţată din anul 2000, însă mai puţin în ceea ce priveşte comunităţile islamice ale migranţilor. Separarea din dreptul UE a etnicităţii şi religiei rămâne a fi o problemă. Totodată, criteriile de discriminare stabilite în Protocolul nr.12 permit adaptarea la schimbările sociale. Când Uniunea a adoptat Directiva privind egalitatea rasială, ea a perceput larg discriminarea rasială şi etnică – ca o problemă ce are legătură cu comunităţile de migranţi în Europa. Extinderea Uniunii în anul 2004 a evidenţiat provocări sociale suplimentare:

– situaţia minorităţilor naţionale istorice (de exemplu, ungurii din România);

– excluderea socioeconomică a comunităţilor de romi;

– poziţia comunităţilor ruseşti din Ţările Baltice.

 

Mecanismele europene în domeniul prevenirii şi combaterii formelor de discriminare reprezintă structuri organizaţionale specializate, abilitate cu funcţia de control în acest domeniu.

Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (CERI) condamnă toate formele de rasism, discriminare rasială, xenofobia, antisemitismul, intoleranţa. Scopul declarat al creării Comisiei a fost combaterea fenomenelor date la nivel european. Astfel, în anul 2002, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat un nou statut al CERI, consolidând rolul său într-un mecanism independent de monitorizare.

Rapoartele CERI conţin analize şi recomandări cu privire la formularea şi remedierea problemelor identificate din ţara respectivă. Astfel, abordarea actuală a CERI este de a urmări

implementarea propunerilor şi recomandărilor din rapoartele pe ţară şi de a furniza informaţii de ultimă oră cu privire la conţinutul general, luând în consideraţie noile schimbări şi posibilele probleme ale statului. În această activitate, CERI îşi concentrează atenţia asupra următoarelor aspecte:

• legislaţia naţională şi opiniile autorităţilor şi instituţiilor naţionale relevante, inclusiv

miniştrii, ombudsmenii etc.

• materialul propriu al CERI, inclusiv recomandările de politică generală şi rapoartele pe ţară;

• rapoartele pe ţară, observaţiile şi comunicările individuale din partea organelor de

monitorizare ale ONU, precum Comitetul cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială, Comitetul pentru drepturile omului, Comitetul împotriva torturii etc.;

• rapoartele pe ţară prezentate Consiliului Europei cu referire la Convenţia-cadru privind

protecţia minorităţilor naţionale, Carta Socială Europeană, Carta europeană a limbilor regionale sau

minoritare şi rapoartele Comisarului pentru Drepturile Omului;

• deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului;

• documentele Centrului European de Monitorizare a Rasismului, Xenofobiei şi Intoleranţei;

• documentele OIM, ÎCNUR, UNICEF şi OSCE;

• materialele publicate de către alte agenţii, instituţii sau guverne, inclusiv prezentările experţilor, manuale, articole, ziare, comunicate de presă etc.;

• informaţiile pe care le deţin organizaţiile neguvernamentale, în special Amnesty Internaţional, fosta Federaţie Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului, Human Rights

Watch, Centrul European cu privire la Drepturile Romilor, Comitetele Helsinki naţionale şi “de umbră” (shadow) sau rapoartele alternative prezentate de ONG-uri la organele de monitorizare ale ONU şi la Consiliul Europei.

În ceea ce priveşte activităţile Comisarului pentru Drepturile Omului în domeniul prevenirii şi combaterii discriminării, acesta organizează seminare şi conferinţe, de exemplu, cu privire la relaţia dintre religie şi drepturile omului. În cursul vizitelor sale în statele membre, Comisarul îşi concentrează atenţia asupra respectării drepturilor persoanelor care aparţin grupurilor vulnerabile. Astfel, situaţia romilor, precum şi problema integrării comunităţilor străine, constituie o îngrijorare continuă a Comisarului.

Cele mai importante sarcini ale Comisarului sunt:

• promovarea educaţiei şi conştientizării drepturilor omului în statele-membre;

• promovarea respectului pentru drepturile omului;

• identificarea deficienţelor din legislaţiile şi practicile statelor-membre.

 

Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei (CEM) a fost înfiinţat în anul

1997 (începându-şi activitatea în 1998) de către Uniunea Europeană, ca organism independent

menit să contribuie la combaterea rasismului, xenofobiei şi antisemitismului în Europa. Obiectivul principal al CEM, care îşi are sediul la Viena (Austria), este de a oferi Comunităţii şi statelor sale membre informaţii şi date obiective, credibile şi comparabile legate de fenomenele de rasism, xenofobie şi antisemitism în UE, cu scopul de a ajuta UE şi statele membre să ia măsuri sau să adopte anumite direcţii de acţiune împotriva rasismului şi xenofobiei, potrivit Programului de lucru din 2006 al CEM.

În susţinerea unui proces mai eficient şi a unei informări mai bune la nivelul UE, CEM cooperează cu societatea civilă, lucrând asupra problemelor legate de rasism şi xenofobie.

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), cu sediul la Varşovia, este una dintre instituţiile OSCE responsabile de promovarea drepturilor omului, democraţiei şi a statului de drept.

Prin semnarea Actului Final de la Helsinki, OSCE a creat, în anul 1992, Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale, în scopul de a asigura un răspuns adecvat şi rapid la tensiunile etnice care ar putea degenera în conflicte (chiar armate) într-o zonă din regiunea statelor membre ale OSCE. Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale funcţionează ca instrument al diplomaţiei preventive: el identifică şi ia măsurile necesare detensionării unor situaţii conflictuale generate de probleme interetnice care pot pune în pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor statemembre ale organizaţiei. Sediul Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda.

În Belgia există Centrul pentru Oportunităţi Egale şi Lupta împotriva Rasismului .

În Danemarca există Institutul Danez pentru Drepturile Omului .

În Finlanda există Oficiul Ombudsmanului pentru minorităţi .

Ombudsmanului pentru minorităţi includ promovarea bunelor relaţii etnice; monitorizarea şi

îmbunătăţirea statutului şi drepturilor minorităţilor etnice şi ale străinilor în societate; monitorizarea implementării egalităţii; supravegherea interzicerii discriminării potrivit originii etnice şi implementarea principiului tratamentului egal indiferent de etnie ş.a.

În Ungaria funcţionează Comisarul Parlamentar pentru Drepturile Minorităţilor Naţionale şi Etnice.

Irlanda dispune de două instituţii în domeniu. Prima este Autoritatea pentru Egalitate un organ independent creat conform Actului privind angajarea pentru egalitate din 1998.

A doua instituţie este Tribunalul pentru Egalitate.

În Luxemburg există Comisia Permanentă Specială împotriva Discriminării Rasiale, care funcţionează pe baza Legii Luxemburgului din 27 iulie 1993 asupra integrării străinilor în Grand Duchy a Luxemburgului şi asupra acţiunii sociale pentru străini.

În Norvegia, activează Centrul pentru Combaterea Discriminării Etnice , creat ca oficiu

public în anul 1998. Personalul acestuia oferă consultanţă juridică persoanelor care au suferit

discriminare pe bază de credinţă religioasă, culoare a pielii sau origine naţională ori etnică..

Portugalia are o instituţie numită Comisia pentru Egalitate şi împotriva Discriminării Rasiale, creată în baza Legii nr.134 privind interzicerea discriminării în exercitarea drepturilor bazată pe criterii de rasă, culoare, origine etnică sau naţionalitate, care a fost aprobată de Adunarea portugheză la 28 august 1999. Actualmente această Comisie este condusă de Înaltul Comisar pentru Imigrare şi Minorităţi Etnice. Board-ul este compus din reprezentanţi ai ONG-urilor care activează în domeniul drepturilor omului, inclusiv al combaterii discriminării.

 

Concluzionând, voi menţiona că România trebuie să implementeze în legislaţia naţională prevederile elaborate de către aceste mecanisme europene. Este vorba, în primul rând, de recomandările CERI: implementarea prevederilor Codului penal orientate spre combaterea rasismului; adoptarea de legi civile şi administrative împotriva discriminării; crearea unei instituţii specializate în combaterea discriminării; informarea persoanelor oficiale, a presei şi a publicului, inclusiv a copiilor de vârstă şcolară, despre necesitatea combaterii rasismului şi a intoleranţei; combaterea rasismului şi a discriminării rasiale a romilor, inclusiv facilitarea accesului la educaţie al copiilor romi; eliminarea obstacolelor în exercitarea religiei de către membrii grupurilor religioase minoritare etc. De asemenea, statul trebuie să folosească aceste mecanisme în scopul informării comunităţii europene asupra actelor de discriminare comise pe teritoriul ţării noastre.

 

  1. Instrumente şi mecanisme naţionale privind eliminarea discriminării

 

4.1. Cadrul legislativ naţional cu privire la eliminarea formelor de discriminare

 

4.2. Mecanisme naţionale privind eliminarea formelor de discriminare

Instituţii specializate pentru prevenirea şi combaterea discriminării există în prezent în mai mult de 20 de state europene (România, Belgia, Suedia, Marea Britanie, Elveţia, Finlanda, Letonia). Instituţiile naţionale specializate au fost create pentru a promova politica guvernamentală desfăşurată pentru protecţia grupurilor vulnerabile şi a celor minoritare. Membrii comunităţilor recunoscute de guverne ca având nevoie de instituţii specializate pentru a le proteja interesele sunt persoane aparţinând minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase, sexuale, străini, emigranţi, refugiaţi, femei, copii, invalizi, vârstnici. De aici rezultă că pentru toate aceste categorii de persoane pot fi instituiţi ombudsmeni specializaţi.

Denumirea instituţiei Ombudsmanului împotriva discriminării poartă în limbajul ştiinţific un

caracter general, însă sunt state care, în funcţie de tradiţii, obiceiuri, limbă, au dat denumiri proprii acestei instituţii specializate, şi anume: Belgia – Centrul pentru Oportunităţi Egale; Danemarca – Institutul Danez pentru Drepturile Omului; Elveţia – Comisia Federală Elveţiană împotriva Rasismului; Marea Britanie – Comisia pentru Egalitatea Rasială; România – Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; Suedia – Ombudsmanul împotriva Discriminării Etnice; Norvegia – Centrul pentru Combaterea Discriminării Etnice; Portugalia – Comisia pentru Egalitate şi Combaterea Discriminării Rasiale; Luxemburg – Comisia Specială permanentă împotriva Discriminării rasiale; Olanda – Comisia pentru Tratament Egal; Irlanda – Tribunalul Egalităţii; Finlanda – Oficiul Ombudsmanului pentru Drepturile Omului; Ungaria – Comisia Parlamentară pentru Drepturile Minorităţilor Naţionale şi Etnice.

În România există Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării [499], care a fost organizat prin Hotărârea de Guvern nr. 1194/2001, modificată în 2002 prin Hotărârea de Guvern nr.1514/2002. Acest Consiliu este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale (altele decât ministerele), în subordinea Guvernului. În România domeniul pus în discuţie este reglementat şi prin Ordonanţa Guvernului nr.137/2000 privind combaterea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Aceasta a fost aprobată cu modificări de către Parlament în 2002, prin Legea nr. 48/2002. Legea a suferit o modificare în august 2003 prin Ordonanţa Guvernului nr. 77/2003, justificată de nevoia îndeplinirii obligaţiilor României faţă de Uniunea Europeană, în sensul armonizării legislaţiei interne cu cele două directive europene în domeniul non-discriminării. În urma modificărilor succesive, legea existentă la această oră respectă într-o măsură considerabilă acquis-ul comunitar în domeniu, oferind un cadru legislativ adecvat protecţiei împotriva discriminării. Astfel, în prezent, legea română pentru non-discriminare sancţionează contravenţional, cu posibilitatea obţinerii de despăgubiri în instanţa civilă, discriminarea în formele: directă, indirectă, hărţuirea, dar şi victimizarea.

Atribuţiile instituţiilor naţionale specializate în prevenirea şi combaterea discriminării diferă de la stat la stat, însă toate trebuie să ţină cont de articolul 13 din Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 2000 de aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor, fără deosebire de origine rasială sau etnică.

O alta institutie publica cu atributii in acest domeniu este Agentia Nationala pentru Egalitate de Sanse intre Femei si Barbati.

Alaturi de aceste doua institutii publice, o serie de ONG-uri isi desfasoara activitatea in acest domeniu, toate formand impreuna Coalitia Antidiscriminare din Romania:

  • Asociatia ACCEPT
  • Centrul de Resurse Juridice
  • Centrul Parteneriat pentru Egalitate
  • Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului
  • Liga Pro Europa
  • Romani CRISS- Centrul Romilor pentru Interventie Sociala si Studii.

 

Eliminarea formelor de discriminare este posibilă numai dacă societatea va fi educată la acest capitol, prin introducerea în programele şcolare, liceale şi universitare a subiectelor privind non-discriminarea, toleranţa, diversitatea, iar pentru funcţionari, poliţişti, procurori, judecători, jurnalişti se vor organiza traininguri, seminare, aceştia din urmă urmând să reflecte subiectul în mass-media locale şi naţionale, organizând programe radio şi televizate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s