Arta de a iubi

PAUL FERRINI

IUBIRE FĂRĂ CONDIŢII

Reflecţii ale Minţii Christice

Traducere Toni Kiihn

Ediţia în limba engleză Copyright ©1994

Love Without Conditions. Reflections of the Christ Mind – Paul Ferrini

Cuvinte de apreciere la adresa cărţilor lui Paul Ferrini:

„Cea mai importantă carte pe care am citit-o vreodată. O studiez ca pe o biblie!” Elisabeth Kubler-Ross. autoare a cărţii Despre moarte şi muribunzi.

„Aceste cuvinte întruchipează toleranţa, spiritul universal, iubirea şi com­pasiunea – pietre de hotar ale învăţăturilor Adevărate. Ele ne întorc atenţia în­spre înăuntru, către adevărata noastră natură divină, în loc de a o distrage în­spre în afară. Paul Ferrini este un Kahlil Gibran modern – poet, mistic, vizi­onar, mărturisitor al adevărului.” Larry Dossey. autor al cărţii Cuvinte care vindecă: Puterea rugăciunii şi practicarea medicinii.

„Paul Ferrini ne conduce cu măiestrie şi curaj dincolo de ruşine, învino­văţire şi ataşament, înspre rănile noastre şi adâncurile iertării de sine. Cuvin­tele sale trebuie citite în mod obligatoriu de către cei care sunt gata să-şi preia responsabilitatea propriei lor vindecări.” John Bradshaw. autor al cărţii Secrete de familie.

„O adiere de aer proaspăt într-un domeniu adesea învechit şi aglomerat. Cu blândeţe, limpezime şi simplitate suntem călăuziţi înspre adevărul din in­teriorul nostru. Citesc această carte ori de câte ori mă îndeamnă inima, iar acest lucru se întâmplă foarte des.” Pat Rodegast. autor al volumelor I, II şi III din Cartea lui Emanuel.

„Scrierile lui Paul Ferrini sunt autentice, plăcute şi înţelepte. Ele îl reconectează pe cititor la Spiritul Interior, la acel loc unde se pot vindeca până şi rănile noastre cele mai profunde.” Joan Borysenko. autoare a cărţii Vina ne es­te învăţătorul, iubirea este răspunsul.

„Simt că această lucrare vine dintr-o prietenie neîntreruptă cu partea cea mai profundă a Sinelui. Am încredere în înţelepciunea ei.” Coleman Barks. poet şi traducător.

„Minunatele cărţi ale lui Paul Ferrini ne arată cum să păşim uşor şi cu bu­curie pe planeta Pământ.” Gerald Jampolsky. autor al cărţii Dragostea în­seamnă a renunţa la frică.

„Paul Ferrini ne conduce într-o călătorie blândă spre adevărata noastră sur­să de bucurie şi fericire – cea dinăuntrul nostru.” Ken Keyes. Jr. autor al cărţii îndreptar pentru o conştienţă mai înaltă.

Prefaţa autorului

Cu toată vâlva stârnită în jurul fenomenului „transmisiuni­lor” (channelling), e important să precizez din capul locu­lui că nu este vorba despre o carte „transmisă”.

Aşadar, informaţia din ea nu provine de la o „entitate” sau per­soană separată de mintea ascultătorului. De fapt, ea este rezultatul unui proces, în care un ascultător s-a contopit cu Mintea Christică, din care el şi dumneavoastră sunteţi părţi esenţiale.

A-L gândi pe Iisus ca fiind în afara minţii tale şi independent de ea înseamnă să pierzi esenţialul. Pentru că în ea ni se adresează Iisus. El ne este cel mai intim prieten care ne vorbeşte, uneori in cuvinte, alteori fără cuvinte. Comunicarea şi comuniunea cu el sunt esenţiale practicării învăţăturii sale.

Trebuie să precizăm că Iisus nu are un loc sau o poziţie exclusivă în Mintea Christică. Krisna, Buddha, Moise, Mahomed, Lao Tzî şi mulţi alţii sunt în mod conştient uniţi cu el acolo, sau, mai precis, „aici”. Dacă vă e mai uşor să vă adresaţi lui Buddha sau lui Krisna, vă rog să o faceţi. Iisus nu se va simţi ofensat. Dimpotrivă, se va bucura, deoarece îi urmaţi învăţătura non-separării.

Cu toţii suntem în comuniune şi comunicare cu Mintea Christică (sau Mintea Buddhică sau Brahman sau Sfântul Duh, dacă aşa preferi), asta, pentru că suntem cu toţii uniţi cu Mintea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi aşa, traiul nostru ar fi complet întunecat şi lipsit până şi de făgăduinţa mântuirii sau răscumpărării.

Fiecare dintre noi are în el o mică scânteie de lumină ce ilumi­nează întunericul lipsei noastre de conştientă. Este scânteia divină a conştientei, care păstrează vie legătura noastră cu Dumnezeu. Această scânteie ne conectează cu învăţătorul divin din tradiţia noastră şi cu Esenţa divină dinăuntrul fraţilor şi surorilor noastre.

Aşa cum Iisus accentuează în cartea de faţă, dacă noi am vedea scânteia de lumină aflată în fiecare dintre noi, tot întunericul din per­cepţia şi din experienţa noastră s-ar destrăma, iar lumea, aşa cum o ştim, ar dispărea. Iată cum e instaurată iubirea în inima noastră şi în inimile semenilor noştri.

Nu faceţi greşeala de a crede că vreuna dintre reflectările Minţii Christice caută altceva decât instaurarea Regalităţii[1] iubirii în minţile şi inimile noastre.

Acesta este singurul ei ţel. Întru aceasta lucrează Mahaviri, lu­crează Sf. Francisc, lucrează Baal Shem Tov, lucrează Rumi.

Împărţirea în religii este o relicvă a acestei lumi. Asemenea de­limitări nu există în Mintea Christică, unde toate fiinţele se întrunesc în vederea unui singur ţel. Este greu să ne imaginăm aşa ceva, dar aşa e.

Nici unul dintre cei care au crescut în tradiţia iudeo-creştină nu va fi scutit de a ajunge la o înţelegere cu viaţa şi învăţătura lui Iisus.

Asta este valabil pentru creştini şi evrei deopotrivă. Este, de asemenea, valabil pentru atei şi agnostici.

Evreii au nevoie să înţeleagă şi să accepte mesajul de încredere care le-a fost adus de către Iisus. Creştinii au nevoie să înţeleagă cum învăţătura lui – o învăţătură a iubirii şi iertării – a fost pervertită în în­văţături ale fricii şi vinei. Ateii au nevoie să înţeleagă mesajul său revo­luţionar al egalităţii.

Toţi cei care l-au respins pe Iisus sau cei care l-au pus pe un pie­destal au înţeles greşit învăţătura sa. Iată de ce, o corecţie trebuie să aibă loc pentru noi toţi.

Pentru fiecare dintre noi, Iisus are un mesaj specific ce ne va aju­ta să desfacem propria noastră vină şi să trecem prin frica noastră.

Iisus nu ne cere să ne convertim la creştinism, căci aşa ceva nu există. Creştinismul e un mit al separării, ce îl separă pe creştin de evreu, sau pe musulman de budist.

Crezi că Iisus ar susţine o astfel de idee?

Bineînţeles că nu!

Un discipol al lui Iisus – orice om care îi trăieşte învăţătura – nu promovează nici un fel de separare. El pune în practică iubirea şi ier­tarea pentru toate fiinţele, inclusiv pentru el însuşi. II îmbrăţişează pe evreu, pe musulman şi pe hindus ca pe aproapele său. Nu caută să con­vertească pe altcineva, simţindu-se în siguranţă în propria sa credinţă.

El nu crede că celor ce aleg o cale diferită le va fi refuzată mân­tuirea. Un adevărat discipol al lui Iisus ştie că Dumnezeu are multe căi pentru a ne aduce acasă şi nu are niciodată îndoieli în privinţa rezulta­tului final.

Fiecare dintre noi are acces la o relaţie personală cu Iisus. Este o relaţie ce ia naştere în mod firesc, o dată ce începem s-o dorim şi să ne încredem în ea. Ea nu presupune nici o tehnică, nici o invocaţie şi nici o practică spirituală esoterică.

Simpla dar autentica nevoie de prietenia şi de călăuzirea lui este tot ce e necesar.

Să precizăm că Iisus nu doreşte să devină o figură autoritară pen­tru noi. De fapt, el pledează împotriva oricărei alte autorităţi în afară de cea a lui Dumnezeu. El cere, doar, să-l luăm de mână ca pe un egal, să ne deschidem şi să ne aplecăm către fiecare dintre semenii noştri cu ace­laşi respect reciproc şi cu aceeaşi intenţie de a fi egali.

Învăţătura lui poate fi simplă, dar punerea ei în practică ne va so­licita toată atenţia, toată energia şi tot devotamentul. Îndemnul de a fi „egal” cu fiecare persoană din experienţa noastră, de a recunoaşte şi a ierta toate greşelile – chiar în timp ce acestea sunt comise – este o în­văţătură revoluţionară, o învăţătură ce ne va spăla de vină şi ne va ajuta să trecem prin fricile noastre.

Când am început să lucrez la acest proiect, m-am dedicat lui cu aceeaşi abnegaţie cu care am abordat cărţile anterioare. Însă acest lucru s-a dovedit a nu fi suficient. Acceptând, am selectat 150 de pagini de material bun.

Pur şi simplu, nu era cartea pe care trebuia s-o aduc pe lume în acest moment al vieţii mele. Mi se cerea ceva nou, iar eu ceream ceva nou de la învăţătorul meu. Îmi doream o carte simplă, lucidă, care să ne ajute la clarificarea relaţiilor noastre cu Iisus şi cu învăţătura sa.

Şi, în timp ce eu ceream, devenea tot mai clar faptul că, pentru a scrie o astfel de carte, o parte din Paul[2] trebuia să se dea la o parte.

Identitatea lui Paul trebuia contestată. Sistemele sale de credinţă, vocabularul său trebuiau să devină mai flexibile. Ideile care îl făceau să se simtă separat de alţii trebuiau demolate. Înainte ca toate acestea să se fi întâmplat, cartea nu putea fi realizată.

De-a lungul acestui proces, am învăţat să mă bizui mai mult pe relaţia mea cu Iisus decât pe cele citite despre vorbele lui şi despre el.

De asemenea, l-am văzut pe Iisus lucrând neabătut în viaţa mul­tor oameni ce păreau să aibă credinţe sau convingeri diferite de ale mele.

Credinţele şi convingerile separă. Gândurile iubitoare unesc.

„Dacă vrei să-mi urmezi învăţătura, trăieşte-o gând după gând. Binecuvântează-l pe fratele tău, pe aproapele tău, chiar dacă nu eşti de acord cu el.”

Aceasta a fost întotdeauna învăţătura lui Iisus. Acum, el o intro­duce într-un cadru mai larg.

Faptul că am îngăduit acestei cărţi să-mi parvină de la Iisus şi de la Mintea Christică a însemnat să fac reajustări pe toate planurile vieţii mele. Se cerea nu atât o schimbare a modului în care scriam, cât o mu­taţie fundamentală în sistemele mele de credinţă. Îndepărtarea „ideilor ce dau naştere percepţiilor şi sentimentelor de separare” trebuia să devină practica mea spirituală de zi cu zi.

Vă asigur că am fost departe de a fi perfect în această practică. Mă simt însă profund recunoscător pentru ea şi pentru această carte, deoare­ce şi una şi alta m-au ajutat să fac un pas înainte, un pas foarte dificil, în evoluţia mea spirituală.

Speranţa mea este că această carte vă va oferi o practică simplă dar profundă de iertare de sine şi de non-separare, care vă va transforma viaţa. Aceasta e practica pe care Iisus a dus-o la perfecţiune în viaţa sa aici şi este practica pe care el continuă să o susţine clipă de clipă, atunci când noi ne îndreptăm către ei şi îi cerem să ne ajute în vieţile noastre.

Sfârşitul suferinţei vine atunci când, în cele din urmă, decidem împreună că am suferit destul. Fiecare dintre noi, în propria sa viaţă, cau­tă să găsească o cale mai bună.

Credeţi că Iisus ne va abandona acum? Credeţi că mica scânteie din inima dumneavoastră şi a mea va păli şi se va stinge, victimă a fricii, vinei şi durerii noastre?

Nu poate fi aşa!

Iubirea lui Iisus, Krisna, Buddha şi a tuturor maeştrilor înălţaţi ne îmbrăţişează în rugăciunea fiecăruia dintre noi.

Ea întreţine cu blândeţe scânteia din inimile noastre, ajutându-ne să trecem deplin prin frica şi ruşinea noastră.

Ea aduce iluminare divină în toate credinţele, convingerile în­guste cât şi în toate condiţiile în care se desfăşoară experienţa noastră. Deoarece lumina este înăuntrul nostru, ea nu poate să nu strălucească atunci când apelăm la ea.

Lumina lui Christos este în noi toţi.

Să o invocăm împreună, în numele Iubirii.

Paul Ferrini, Decembrie, 1993

Introducere

I

ngăduie-mi să încep prin a spune că eu vorbesc prin tine, nu­mai în măsura în care eşti dispus să renunţi la autocenzură. În acest sens, tu nu eşti special. Eu pot vorbi prin absolut oricine care are această disponibilitate. Ceea ce auzi are mult de-a face cu ceea ce este deja prezent în mintea ta.

Orice om care se deschide vocii mele o va auzi conform propri­ilor sale percepţii şi preconcepţii. E inevitabil să fie aşa.

Dorinţa de a comunica cu mine este esenţială când e vorba să des­chizi uşa pentru a mă primi. Nu mă impun nimănui cu torţa. Relaţia cu mine se face de bună voie şi trebuie iniţiată de către fiecare persoană, atunci când e gata s-o facă. Eu sunt exact atât de aproape de tine pe cât vrei tu să-ţi fiu. Asta, pentru că sunt deja un gând în interiorul minţii tale. Şi, tot ceea ce eu sunt, purcede din acest gând, la fel cum tot ceea ce nu sunt porneşte dintr-un gând diferit. Asta trebuie să înveţi prin experienţă.

Unii pretind că eu vorbesc prin ei, numai că ei ascultă o voce di­ferită de a mea. Vocea mea nu condamnă niciodată şi nu înfricoşează.

Intenţia mea este să binecuvântez pe toată lumea. Vreau ca fieca­re dintre voi să ştie, o dată pentru totdeauna, că nu sunteţi vinovaţi decât în propria voastră minte şi că această vină imaginată poate şi trebuie să fie desfăcută.

Învăţătura mea este una simplă: eu profesez[3] iertarea păcatelor. Propovăduiesc că păcatul însuşi nu este rea!. Ei pare să fie real numai fiindcă voi credeţi că puteţi fi vătămaţi. Credeţi că sunteţi trupul vostru şi, prin urmare, atunci când trupul a fost vătămat, credeţi că vi s-a făcut o nedreptate. Înţeleg că ţi-e greu să renunţi la această convingere.

Şi totuşi, eu asta îţi cer. Tu nu eşti corpul tău, căci trupul se naşte şi moare, iar tu nu te naşti şi nici nu mori. Nu eşti nicidecum un gând al limitării, căci orice gând ce te limitează este un corp cu un început şi cu un sfârşit. Corpul nu este altceva decât cadrul credinţelor sau al convin­gerilor tale. Există corpuri dense şi corpuri străvezii, de lumină, dar toa­te au un început şi un sfârşit.

Toate sunt supuse unei oarecare forme de autodelimitare.

Eu sunt un gând nemărginit, un gând fără limitare, căci mă extind mereu în nonforma lui Dumnezeu. Nu există formă care să mă poată conţine. M-am contopit cu Dumnezeu în desăvârşită iertare. Sunt liber de orice vină. Sunt liber de reproşuri, resentimente şi nemulţumiri. Nu cred că pot fi nedreptăţit, cum nu cred că am puterea să nedreptăţesc pe cineva, deoarece ştiu fără nici o îndoială că orice fiinţă are statut de ega­litate în Dumnezeu.

Ştiu că îţi vine greu să crezi asta, fiindcă toate pe care le vezi în lumea ta sugerează inechitatea. Dar aceste inechităţi sunt, pur şi simplu, opera ta. Ele sunt un neadevăr pe care tu îl susţii. Nu e nevoie să le mai susţii. Demonstrează că nu sunt adevărate, extinzând Iubirea lui Dum­nezeu asupra fiecăruia dintre fraţii tăi. Numai în acest mod poate fi trăită pe pământ experienţa împărăţiei lui Dumnezeu.

Nu fi preocupat de ceea ce alţii fac sau lasă nefăcut. Nu e respon­sabilitatea ta de a evalua gândurile sau faptele lor. Doar atât: fii respon­sabil pentru modul în care gândeşti şi acţionezi tu.

Căci, dacă gândeşti şi acţionezi cu Dumnezeu, îi vei influenţa pe alţii, fără a rosti un singur cuvânt. Iubirea de aproape poate fi găsită doar asumându-ţi responsabilitatea pentru tine însuţi. Fă cât poţi pentru tine însuţi şi pentru alţii şi lasă-L pe Dumnezeu să facă restul.

Nu eşti responsabil pentru alegerile făcute de alţii şi nici ei nu sunt răspunzători pentru ale tale. Totuşi, puteţi şi trebuie să învăţaţi unii de la alţii, căci ceea ce alegi tu nu este chiar atât de diferit de ceea ce alege semenul tău. Adeseori faceţi aceleaşi greşeli.

Greşelile sunt oportunităţi pentru a învăţa. A-l condamna pe fra­tele tău pentru faptul că face greşeli înseamnă a pretinde că tu eşti fără de greşeală – ceea ce nu este adevărat. Te-am mai întrebat şi te întreb din nou: care dintre voi va arunca primul piatra?

Îl poţi dezlega pe aproapele tău de judecata pe care eşti gata s-o pronunţi în propria ta minte. A-l dezlega înseamnă a-l iubi, căci aceasta îl aşează acolo unde se află doar iubirea, dincolo de orice fel de judeca­tă. Stăpânirea propriilor tale gânduri este o premisă esenţială pentru pro­pria ta iluminare, fiindcă aici, în gândurile tale, alegi tu să mergi cu mine sau să pleci de lângă mine. Spre deosebire de tine, eu sunt statornic. Nu te voi părăsi. Îţi stau întotdeauna alături, aşteptând să mă recunoşti.

Dacă vrei să fii ca mine, trebuie să înveţi să gândeşti ca mine. Iar dacă vrei să înveţi să gândeşti ca mine, trebuie să pui fiecare gând pe care îl gândeşti în mâinile mele. Eu îţi voi spune dacă e de ajutor sau nu.

Gândurile care nu ajută trebuie eliminate. Iată esenţa antrenamentului minţii. Trebuie reţinute numai gândurile care binecuvântează şi ne recheamă la adevăr. Învăţătura mea a fost şi va continua să fie distor­sionată, deoarece ea ameninţă fiecare gând care este fals. Şi, ameninţate astfel, gândurile false pun stăpânire pe învăţătură şi caută să o modeleze ca să se potrivească scopurilor lor. Nu durează mult până când cuvintele atribuite mie ajung să fie contrariul celor pe care le-am rostit.

De aceea vă rog să fiţi vigilenţi. Nu vă împotriviţi acestei distor­siuni, nu o atacaţi şi nu căutaţi să o discreditaţi. Toate acestea o vor face şi mai puternică. Fiţi cu mintea clară şi respingeţi falsul de dragul ade­vărului. O singură idee falsă poate duce la disperare mintea ce o gân­deşte. Dar un singur gând adevărat restaurează împărăţia.

De aceea, alege-ţi gândurile cu înţelepciune, iar dacă nu eşti sigur ce să gândeşti, adu-ţi dilema la mine.

A te preda mie nu seamănă cu nici un gest de predare sau subju­gare pe care îl poţi cunoaşte în lumea ta. Căci lumea ar folosi cu durita­te gestul tău de predare, pentru a te pune sub control – în timp ce eu l-aş folosi cu blândeţe, pentru a te elibera de falsitate şi pentru a-ţi reda ade­văratul tău Sine. Cei care fac lucrarea mea îţi dau ţie puterea de a te iubi şi de a te afirma pe tine însuţi, aşa cum eşti chiar acum. Cei care lucrea­ză împotriva mea îţi vor găsi multe greşeli pe care vor dori să le rectifi­ce. Ei ar vrea să te facă să depinzi de ei pentru mântuirea ta. Nu accepta asemenea minciuni. Învaţă să discerni. Nimeni de pe pământ nu are un răspuns mai bun pentru tine decât acela pe care tu îl vei găsi prin încred­erea în tine însuţi şi în mine.

Miezul problemei

N

imeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund senti­ment de imperfecţiune şi nevrednicie.

Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.

Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta repre­zintă condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să înde­părtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Sin­gura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vino­văţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.

A căuta pe cineva special, care să-ţi furnizeze iubirea pe care pă­rinţii tăi nu au fost în stare să ţi-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vinde­care – iar tu, la rândul tău, îndeplineşti aceeaşi funcţie în vieţile lor.

Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sor­tită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.

Cel mai bun lucru pe care îl puteţi face este să vă ridicaţi unul al­tuia starea de conştientă asupra iubirii ce vă este necesară – şi să începeţi să vă asumaţi responsabilitatea de a v-o dărui vouă înşivă.

Dacă nu-ţi asumi responsabilitatea de a aduce iubirea în propriile tale răni, nu vei ieşi din ciclul vicios atac/apărare, vină şi învinuire.

Sentimentele tale de furie, jignire şi trădare – oricât de justificate ar părea ele – nu vor face decât să toarne ulei pe focul conflictului interpersonal şi vor continua să reîntărească credinţa sau convingerea ta sub-conştientă că eşti nevrednic de iubire şi incapabil să iubeşti.

Trebuie să înveţi să vezi cât de departe se întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă şi nu vei vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare seamăn al tău din cadrul experienţelor tale ca pe o oglindă care să-ţi arate ceea ce crezi despre ti­ne însuţi. Deşi nu e nimic greşit în această practică, ea nu este calea cea mai scurtă sau uşoară spre acasă, întrucât există întotdeauna tendinţa de a gândi că ceea ce vezi este lecţia altuia.

Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să o-preşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei moralităţi condiţiona­te. E o ironie, într-adevăr, dar – în chiar clipa când îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău – tu îţi întăreşti, de asemenea, propriile senti­mente de vinovăţie şi inferioritate.

Nu există altă cale de ieşire din cercul vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii – proiecţia – sunt primii care vor fi atacaţi.

Dacă nu ai învăţat nimic din viaţa mea, asta precis ai învăţat-o!

Oricine care îşi recunoaşte propria frică – fără a o proiecta în afa­ra sa – periclitează jocul lumii. Oricine care îşi asumă propriile gânduri ucigaşe şi le caută rădăcinile în propria conştiinţă, ameninţă eşafodajul moral al societăţii. În societatea umană există bine şi rău. Cei care fac ceva bun sunt răsplătiţi, iar cei care fac ceva rău sunt pedepsiţi.

Aşa a fost dintotdeauna.

Învăţătura mea ameninţă acest postulat fundamental. La nivelul cel mai de suprafaţă, ea contestă ideea că răul ar trebui pedepsit. În faţa strigătului pentru plată şi răsplată, m-am situat şi voi continua să mă si­tuez în favoarea iertării.

La un nivel mai profund, învăţătura mea contestă însăşi ideea că cineva ar trebui condamnat din cauza comportamentului său. Dacă cine­va acţionează greşit, aceasta se datorează faptului că are gânduri greşite, gânduri false. Dacă el poate să-şi dea seama de neadevărul gândirii sale, îşi poate schimba comportamentul. E în interesul societăţii să-l ajute s-o facă. Dar dacă se aplică o pedeapsă, ideile sale false vor fi reîntărite şi li se va mai adăuga şi povara vinei. Ai auzit zicala: „Din două rele nu iese un lucru bun”. Aceasta este esenţa învăţăturii mele. Toate relele trebuie îndreptate aşa cum trebuie. Altfel, corecţia înseamnă atac. A te opune, a căuta să birui sau să te cerţi cu o idee falsă este echi­valent cu a o consolida. Aceasta este calea violenţei. Calea mea, pe de altă parte, este nonviolenţă. Prin modul ei de abordare a problemei, ea demonstrează care este soluţia. Ea aduce iubire, nu atac, celor cuprinşi de durere. Mijloacele sunt compatibile scopului.

A face ceva rău înseamnă a profesa[4] vina şi a perpetua credinţa că durerea şi suferinţa sunt necesare. A face ceva bun înseamnă a profe­sa iubirea şi a-i demonstra puterea de a depăşi toată suferinţa. Pe scurt, nu ai niciodată dreptate când faci un lucru rău şi nu greşeşti niciodată când faci un lucru bun.

Ca să ai dreptate, fă bine.

Nu poţi iubi într-un mod lipsit de iubire. Nu poţi avea dreptate şi, în acelaşi timp, să ataci ceea ce este rău, deoarece eroarea e cea care tre­buie demontată şi, întrucât rădăcina a tot ce înseamnă eroare este frica, numai demontarea fricii va aduce corecţia.

Iubirea este singura reacţie ce demontează frica. Dacă nu crezi asta, încearc-o. Iubeşte orice persoană sau situaţie care îţi evocă în tine frica, şi aceasta va dispărea. Asta este adevărat, nu atât datorită faptului că iubirea e antidotul fricii, ci fiindcă frica este „absenţa iubirii”. De aceea, ori de câte ori iubirea este prezentă – frica nu poate exista.

Cei mai mulţi dintre voi înţeleg foarte multe despre frică, dar foar­te puţine despre iubire. Vă este frică de Dumnezeu, vă este frică de mine şi vă este frică unul de celălalt.

De ce vă e frică? Deoarece aveţi convingerea că nu meritaţi să fiţi iubiţi şi nici nu sunteţi capabili să iubiţi pe altcineva.

Această credinţă este singura credinţă ce trebuie schimbată. Toată negativitatea din viaţa voastră se va destrăma, o dată ce demontaţi aceas­tă credinţă eronată despre voi înşivă. Tu, prietenul meu, nu eşti ceea ce gândeşti că eşti. Nu eşti doar o acumulare a tuturor convingerilor şi fap­telor tale negative. Asta este ceea ce crezi tu că eşti, dar nu e ceea ce eşti. Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Tot ceea ce este bun şi ade­vărat despre Dumnezeu, este bun şi adevărat despre tine.

Acceptă acest fapt – fie şi numai pentru o clipă – şi viaţa ta va fi transformată. Acceptă aceasta în privinţa fratelui tău – aproapelui tău – chiar în acest moment şi tot conflictul dintre voi se va termina.

Ceea ce vezi este un rezultat direct a ceea ce crezi. Dacă tu crezi că eşti vinovat, atunci vei vedea o lume vinovată. Iar o lume vinovată va fi pedepsită – şi la fel vei fi şi tu.

„Dumnezeu te va bate. Dumnezeu va nimici lumea. Dumnezeu se va răzbuna.” Acestea, prietenii mei, sunt gândurile pe care voi le gân­diţi. Acestea – deşi sunt blasfemii – sunt ideile absurde pe care vreţi să mi le atribuiţi mie! Din fericire, eu înţeleg că acesta este doar modul vostru – nu prea subtil – de a vă canoni.

Este o manevră de tergiversare. În timp, veţi obosi de ea. Nu va dura mult până ce veţi începe să respingeţi – individual şi colectiv – întreg conceptul vinei şi veţi tânji să veniţi acasă.

Prietenii mei, aştept cu bucurie şi certitudine acest moment al de­plinei onestităţi şi responsabilităţi. În acea zi, când veţi vedea binele vostru şi pe cel al semenilor voştri ca fiind unul şi acelaşi, tot ceea ce vă separă de Dumnezeu se va desprinde de voi şi veţi sta alături de mine în toată splendoarea voastră.

Atunci veţi cunoaşte în mod neîndoielnic Iubirea lui Dumnezeu pentru voi.

Atunci veţi cunoaşte că El/Ea nu v-a abandonat niciodată, nici chiar în culmea demenţei voastre, când aţi gândit că El/Ea vrea să vă pe­depsească şi să vă distrugă lumea.

Atunci veţi cunoaşte puterea minţii voastre de a crea şi atunci veţi alege să creaţi împreună cu Dumnezeu şi nu separat de El/Ea.

Practica

I

nsuşi cuvântul practică produce confuzie. Ce altceva ai putea practica, în afară de ceea ce cunoşti deja? Şi ce altceva cunoşti, în afară de vină, frică şi atac? Bineînţeles că nu vrei să continui să pui în practică exact acele credinţe sau reacţii care te duc la suferinţă!

Aşadar, ce să practici? Ai putea, eventual, să începi prin a practi­ca, pur şi simplu, starea de conştientă. Exersează să fii conştient de vina ta, de frica ta şi de atacul tău. Nu le camufla, nu le nega şi nu le proiec­ta asupra altor oameni. Pur şi simplu, uită-te la aceste fenomene în timp ce ele se ivesc în cadrul conştientei tale.

Când eşti furios sau deprimat, întreabă, pur şi simplu: „De ce sunt supărat? De ce simt nevoia să mă apăr? De ce anume mi-e frică?”

Continuă să pui aceste întrebări, până când începi să-ţi dai seama de sursa mâniei şi fricii tale. O dată ce treci prin aceste straturi ale emo­ţiei, pune-ţi întrebarea: „Care este vina mea aici?”

„La ce vină te referi?”, întrebi. Toate emoţiile negative din viaţa ta apar din sentimentul tău subconştient de vinovăţie/ruşine. Acesta trebuie conştientizat. Trebuie adus în conştienta ta, ca tu să‑l poţi elibera.

Sentimentele tale de imperfecţiune şi nevrednicie îţi provoacă fri­ca de răsplată. Dacă tu crezi că e ceva în neregulă cu tine, sau că ai greşit cu ceva, îţi va fi teamă că vei fi pedepsit, far dacă ţi-e teamă că vei fi pe­depsit, te vei apăra împotriva oricărui atac imaginat şi imaginar.

Ori de câte ori simţi că cineva îţi contestă valoarea, vei fi gata să apeşi pe trăgaci.

Acest întreg scenariu despre vină şi pedeapsă, plată şi răsplată, are loc doar în mintea ta. Dacă îl proiectezi, vei introduce pe alţii în el şi veţi fi nevoiţi să‑l rezolvaţi împreună. Asta, însă, ridică miza. Este puţin pro­babil să rezolvi ceva împreună cu altul, atunci când nu eşti conştient de propria ta complicitate la evenimente.

Este mai bine să începi prin a conferi conştientă propriilor tale gânduri. Astfel, vei descoperi nu numai că vina este rădăcina întregii su­ferinţe, dar şi că iertarea de sine este necesară.

Fără iertare de sine, nu există eliberare de vină. Prin urmare, şi drama mântuirii are loc doar în propria ta minte.

Tu, în mintea ta, îţi stabileşti inocenţa sau vina. Nu contează cât de mulţi oameni ţi-au făcut rău. A-i învinui nu te va ajuta cu nimic.

Tu eşti judecătorul care pronunţă sentinţa, iar atâta timp cât învi­nuieşti pe altcineva pentru problemele tale, refuzi să-ţi oferi ţie însuţi iertarea.

Judecătorul şi juraţii trăiesc, deopotrivă, înăuntrul propriilor tale gânduri. Tu ţi-ai stabilit vina, iar acum tot tu trebuie să o demontezi.

Până când nu îţi vei desface vina, nu îţi poţi găsi nevinovăţia.

Cam la asta ne referim când e vorba despre procesul de iertare. Nu are nimic de-a face cu a-i ierta pe alţii. Are totul de-a face cu a te ierta pe tine însuţi pentru faptul că te-ai declarat vinovat.

Acesta e domeniul practicii. Nu există situaţie în care această lu­crare să nu poată fi făcută.

Întregul scenariu al vieţii tale este un teritoriu pentru autoinvestigare. Conferă conştientă fiecărui gând şi fiecărui sentiment şi, în curând, vei găsi sursa vinei şi a suferinţei ulterioare.

Nimeni nu poate scăpa de această muncă; este o parte esenţială a programei de trezire.

Cu cât înţelegi mai repede acest lucru, cu atât îţi va fi mai uşor.

Aproapele tău

I

n permanenţă supraestimezi importanţa aproapelui tău în viaţa ta. Pe de-o parte vrei să-l învinuieşti pentru toate problemele tale şi să‑l crucifici, cum m-ai crucificat pe mine. Pe de altă parte, vrei să-l ridici pe un piedestal şi să-l preaslăveşti, aşa cum mă preaslăveşti pe mine.

Cu toate acestea. Îţi vine foarte greu să-l tratezi pe aproapele tău ca pe un egal. Când ţi-am cerut să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, ţi-am dat o regulă foarte simplă pe care s-o urmezi în tot ceea ce faci. Din nefericire, dacă nu te iubeşti pe tine însuţi, nu prea o să reuşeşti să-l iubeşti pe aproapele tău.

A învăţa să te iubeşti pe tine însuţi şi a învăţa să-ţi iubeşti aproa­pele, merg mână în mână.

Nu poţi să-l iubeşti pe semenul tău şi să te urăşti pe tine însuţi, sau să te iubeşti pe tine însuţi şi să-l urăşti pe semenul tău.

Sentimentele faţă de aproapele tău oglindesc, pur şi simplu, sen­timentele tale faţă de tine însuţi.

Aşa stând lucrurile, interacţiunile cu aproapele tău te ajută să vezi ceea ce trebuie să ierţi în tine însuţi.

A-l ierta pe aproapele tău pentru greşelile lui faţă de tine îl ajută numai în cazul în care aceasta îl face capabil de a se ierta pe el însuşi.

Tot aşa, a primi iertarea aproapelui tău pentru greşelile tale faţă de el te ajută numai în cazul în care aceasta te face capabil de a te ierta pe tine însuţi.

A primi iertare din partea altora este un lucru necesar, numai în măsura în care tu crezi că este. Dacă aşa crezi – cum cred. de altfel, ma­joritatea oamenilor – e important să te împaci.

A le cere iertare altora demonstrează că eşti gata să te răzgândeşti în privinţa celor întâmplate.

Acesta este un prim pas important în proces.

Nu face, însă, greşeala de a da aproapelui tău „puterea” de a te ier­ta. Asta plasează puterea în afara ta, acolo unde ea nu poate fi niciodată.

Cere-i iertarea, dar – dacă el ţi-o refuză – să nu presupui că nu vei fi niciodată iertat. Dimpotrivă, eşti întotdeauna iertat.

Cei care refuză iertarea, şi-o refuză doar lor înşişi.

Atunci când îl condamni pe aproapele tău, poţi fi sigur că nu pe el îi condamni, ci o parte din tine însuţi de care ţi-e ruşine şi pe care nu ai acceptat-o. Faptul că descoperi nişte neajunsuri la aproapele tău nu te poate face să te simţi mai bine – întrucât aceasta doar agravează propria ta senzaţie de nevrednicie.

Nici dreptatea, nici mântuirea nu se dobândesc atacându-ţi seme­nul. Te rog să înţelegi aceasta, exact aşa cum ţi-o spun. Fiecare cui pe care îl baţi în palma semenului tău te ţine pe tine pironit de cruce.

Eu sunt dovada acestui fapt. Căci eu, în percepţia ta, voi rămâne pe cruce până când va înceta întregul atac. Până atunci, tu şi cu mine avem un lucru în comun: amândoi am fost crucificaţi.

În interacţiunile tale cu aproapele tău ai de făcut o alegere simplă: a-l găsi nevinovat sau a-l găsi vinovat. Această alegere are loc iarăşi şi iarăşi – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Cu fiecare gând tu îl întemniţezi pe aproapele tău, sau îl eliberezi. Şi, aşa cum alegi să‑l tra­tezi pe el, aceeaşi judecată vei aduce asupra ta însăţi

Nu poţi ajunge în Cer, trăgându‑l înapoi pe aproapele tău – şi nici nu vei ajunge acolo, încercând să‑l cari tu. Fiecăruia dintre voi i s-au dat mijloacele de a-şi descoperi propria nevinovăţie.

Acceptă‑l, pur şi simplu, pe semenul tău şi binecuvântează-l pe calea sa. Dacă îţi cere ajutorul, dă-i‑l bucuros, dar nu încerca să faci pen­tru aproapele tău ceea ce trebuie să facă el pentru sine însuşi.

Este necesar ca limitele pe care le stabileşti să fie bine gândite. dacă se pune problema să treci dincolo de ele.

Nu‑l face răspunzător pe aproapele tău pentru pacea şi fericirea ta şi nu-ţi asuma nici responsabilitatea pentru pacea şi fericirea lui.

El n-a venit să te mântuiască pe tine şi nici tu n-ai venit aici ca să‑l mântuieşti pe el.

Pe de altă parte, dezleagă-l pe semenul tău de orice resentiment pe care îl nutreşti faţă de el.

Nu te abţine în nici un fel de la a-i arăta iubire.

Căci, a încerca să‑l privezi de fericirea sa, înseamnă a-l ataca şi a te întemniţa pe tine însuţi în strânsoarea fricii şi a vinei.

Nu-ţi astupa urechile când aproapele tău strigă după ajutor.

Lasă‑l să lucreze alături de tine, atâta timp cât vrea el. Şi, când e gata să plece, doreşte-i tot binele. Dă-i hrană şi apă pentru drum.

Nu‑l îndatora şi nu-l forţa să stea împotriva voinţei sale.

Libertatea aproapelui tău nu este decât un simbol al propriei tale libertăţi. De aceea, lasă-l să vină şi să plece după bunul lui plac.

Urează-i bun venit când vine şi spune-i bun rămas când pleacă.

Mai mult de-atât nu poţi face.

Atât însă este suficient.

Îngrijeşte-te de fiecare străin în felul acesta, şi eu îţi voi arăta o lu­me în care s-a întors încrederea şi în care domneşte iubirea de aproape.

Iubeşte-ţi aproapele, aşa cum ai vrea să te iubeşti pe tine însuţi. Fă-l să fie la fel de important. Nu fă sacrificii pentru el şi nu-i cere ca el să facă sacrificii pentru tine, ci ajută‑l când poţi şi primeşte-i ajutorul cu recunoştinţă, atunci când ai nevoie de ei.

Această reciprocitate simplă şi plină de demnitate este un gest a! iubirii şi acceptării. El demonstrează încredere şi stimă reciprocă.

Mai mult de-atât e prea mult. Mai puţin de-atât e prea puţin.

Interpretare

I

nterpretezi ceea ce se întâmplă în viaţa ta conform credinţelor tale fundamentale şi stărilor emoţionale ce izvorăsc din ele. Trăirea unei experienţe de dezamăgire, de exemplu, este legată direct de vină şi de sentimentul tău de imperfecţiune. Când nu-ţi sunt în­deplinite aşteptările, primeşti, pur şi simplu, o corecţie. Ţi se spune că nu vezi întregul adevăr a! unei situaţii. Ţi se cere să-ţi lărgeşti percepţiile.

Corecţia nu înseamnă atac. Ea nu înseamnă pedeapsă.

Percepţia că eşti atacat sau pedepsit atunci când lucrurile nu merg cum vrei tu este pe de-a-ntregul alimentată de vină. Fără acea vină, co­recţia s-ar primi cu recunoştinţă şi percepţia s-ar lărgi, pentru a include noua informaţie. Tot ceea ce înseamnă experienţă are loc doar pentru un singur scop: lărgirea conştientei tale. Orice alt sens pe care îl descoperi în experienţa ta de viaţă este un sens pe care tu l-ai născocit. Poate nu de­cizi la nivel conştient ceea ce ţi se va întâmpla, dar în mod cert interpre­tezi ceea ce se întâmplă potrivit cu credinţele tale.

Libertatea ta de bază constă în a accepta şi a învăţa din experien­ţele cu care eşti confruntat. Poţi, desigur, să respingi experienţa. Poţi re­fuza să înveţi din ea. Dar această opţiune duce la suferinţă. Dacă încă nu ştii asta, nu va dura mult până o vei afla. S-ar putea să întrebi: „Pot înde­părta suferinţa, acceptându-mi experienţele şi învăţând din ele?”

iată o întrebare foarte bună. Nu numai că poţi îndepărta suferinţa, dar poţi trăi bucuria unirii cu Dumnezeu. Căci, îmbrăţişat de experienţa ta, îţi primeşti corecţia – şi gândurile tale se aliniază Minţii Divine.

Viaţa este ori rezistenţă, ori capitulare.

Acestea sunt singurele opţiuni. Rezistenţa duce la suferinţă. Capi­tularea duce la beatitudine. Rezistenţa este decizia de a acţiona singur.

Capitularea este decizia de a acţiona cu Dumnezeu.

În viaţă nu poţi trăi experienţa bucuriei, opunându-te ideilor şi ac­ţiunilor altor oameni. Poţi trăi experienţa bucuriei, numai rămânând cre­dincios adevărului dinăuntrul inimii tale. Iar acest adevăr nu îi respinge niciodată pe alţii, ci îi invită să intre. Adevărul este o uşă ce rămâne me­reu deschisă. Nu poţi închide această uşă. Poţi alege să nu intri. Poţi mer­ge în direcţia opusă. Dar nu poţi spune niciodată: „Am încercat să intru dar uşa era închisă.” Uşa nu este niciodată închisă pentru tine sau pentru oricine altcineva. Dacă ai sentimentul că uşa ţi-a fost trântită în faţă, înseamnă că ţi-ai interpretat experienţa cu înfricoşare. Crezi doar că uşa este închisă. Ea nu este închisă – dar convingerea ta că uşa e închisă te-ar putea convinge şi pe tine şi pe alţii că aşa stau lucrurile.

Sunteţi cu toţii nişte maeştri când e vorba să întoarceţi adevărul pe dos. Aveţi abilitatea creativă de a face ca orice lucru să însemne ceea ce vreţi voi să însemne. Puteţi face „nu” din „da” şi „corect” din „greşit”. Chiar atât de puternice vă sunt credinţele! Dar faptul că aţi răsturnat ade­vărul nu înseamnă că adevărul încetează de a mai fi adevărat. Înseamnă doar că aţi reuşit să ascundeţi adevărul de voi înşivă.

Este, aşadar, foarte important cum îţi interpretezi experienţele.

Dacă te simţi frustrat în aşteptările tale, vei accepta oare corecţia, sau vei insista că eşti nedreptăţit? Eşti tu victima a ceea ce ţi se întâm­plă, sau eşti cel care foloseşte aceasta pentru a învăţa? Primeşti expe­rienţele prin care treci ca pe o binecuvântare, sau ca pe o pedeapsă?

Iată întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui mereu.

Fiecare experienţă este o oportunitate de a îmbrăţişa adevărul şi de a respinge iluzia. In această privinţă, o experienţă nu este mai bună sau mai rea decât alta. Toate experienţele au acelaşi potenţial. Ele toate există doar ca un teren germinativ pentru natura ta divină.

Iată de ce nu trebuie să disperi niciodată. Vei avea întotdeauna o altă şansă de a te răzgândi. Nu asculta de cei care spun contrariul.

Nu există o judecată de apoi, în afara judecăţii pe care tu o vei emite despre tine însuţi, atunci când te vei vedea prin ochii mei.

Poate că în acest moment nu mă crezi.

Poate că eşti convins că tu ai provocat suferinţa altora sau că eşti victima acţiunilor acestora întreprinse împotriva ta.

Faptul că îmi respingi acum cuvintele nu înseamnă că voi înceta să ţi le ofer. De ce crezi că ar conta pentru mine cât de mult timp îţi tre­buie ţie ca să te trezeşti? Timpul, desigur, nu are nici o relevanţă pentru mine şi nici pentru tine, dacă e să spunem adevărul.

Ai timp din belşug să faci greşeli şi să înveţi din ele.

Când fiecare dintre voi va fi învăţat ceea ce a venit să înveţe, a-ceastă lume nu va mai fi necesară. Acest univers fizic, ce ţi se pare atât de permanent, se va dizolva în neant – fiindcă, o dată ce v-aţi trezit, el nu mai are nici un rost. Acest timp se apropie, dar nu e nici o grabă.

Nu da bice râului şi nici nu încerca să-l stăvileşti. N-o să-ţi folo­sească la nimic. Mintea Divină lucrează în mintea ta chiar acum, chiar aici. În asta trebuie să înveţi să ai încredere .

Nevoia de miracole

M

iracolele sunt demonstraţii ale Minţii Divine în acţiune în mintea şi experienţa ta. E nevoie de miracole ca pro­cedee didactice, exact aşa cum a fost nevoie de miracole cu două mii de ani în urmă. Fiecare miracol este o demonstrare a faptu­lui că iubirea e mai puternică decât frica.

Nu subestima cantitatea de frică din care este făcută lumea ta. Pri­veşte în jurul tău. Uită-te la propriile tale gânduri. Există acolo vreun loc în care frica să nu se simtă ca la ea acasă?

Nu te întreb asta ca să te deprim. Aş dori doar să fii realist.

Priveşte lucrurile aşa cum sunt ele în lumea ta. Fă un inventar al propriilor tale gânduri. Nu te poţi apropia de iubire, dacă nu realizezi cât de mult din gândirea ta are la bază frica.

A conferi conştientă gândurilor tale încărcate de frică induce po­sibilitatea unei alternative. Dar, te rog, nu încerca să înlocuieşti gându­rile negative, temătoare, cu gânduri pozitive, iubitoare. Asta nu face de­cât să instaureze un conflict în mintea ta. Lasă, în schimb, conştientiza­rea să lucreze.

Fii conştient, pur şi simplu, de frica ta şi simte-o.

Apoi, când ai resimţit-o din plin, spune doar: „Tată, acum sunt gata să trec prin frica mea. Te rog, ajută-mă!” Şi fii gata să primeşti aju­torul pe care l-ai cerut. Cererea ta nu va fi respinsă, te asigur.

Când ceri ajutor, recunoşti că există o putere mai mare decât frica ta. De asemenea, îţi vădeşti dorinţa de a conlucra cu acea putere, pentru a ieşi din frica şi conflictul din viaţa ta.

Ii-aş mai propune ceva: atunci când ceri ajutor, admite că ceri ca gândurile tale să fie schimbate. Afirmă, deci: „Tată, sunt dispus să mă răzgândesc în privinţa acestei situaţii. Ajută-mă, Te rog, să o văd, nu prin ochii fricii, ci aşa cum o vezi Tu. Ajută-mă să o văd cu iubire egală pen­tru mine însumi şi pentru toţi ceilalţi.”

Aceasta, semen al meu, este o rugăciune foarte puternică.

Stăruie în ea.

Odihneşte-te în tăria şi pacea ei. Şi lasă-L pe Dumnezeu să-ţi răs­pundă prin flecare cuvânt, fiecare gest şi flecare faptă.

Nu poţi avea experienţa miracolului, decât dacă eşti dispus să-l

primeşti. Ca să trăieşti experienţa miracolului, trebuie să fie prezenţi ur­mătorii factori: (1) trebuie să ştii că ai nevoie de el, (2) să-l ceri în mod sincer şi (3) să fii dispus să-l primeşti.

Când toţi trei factorii sunt prezenţi, miracolul se va manifesta.

Din nefericire, chiar dacă miracolul s-a manifestat în viaţa ta, s-ar putea să nu-ţi dai seama. De ce? Fiindcă ai o idee preconcepută despre felul în care trebuie să arate miracolul. Şi, astfel, s-ar putea să nu‑l recu­noşti, deşi se află chiar în faţa ta.

Dar la ce bun un miracol, dacă nu‑l poţi vedea? Dacă vrei să ac­cepţi miracolul în inima ta, înţelege, te rog că el s-ar putea să nu arate aşa cum ţi-ai închipuit tu. Fii deschis la prezenţa sa în viaţa ta şi îngăduie-i să ţi se reveleze.

Unii dintre voi ar putea întreba: „De ce nu îmi dă Dumnezeu mira­colul pe care îl cer?”

Motivul este că miracolul pe care îl ceri ar putea să nu te elibe­reze de frică. Prin urmare, el nu este miraculos, iar frica ta va reface, pur şi simplu, condiţiile care te-au determinat să ceri acest miracol.

Lasă ca Dumnezeu să fie Cel care îţi răspunde la rugăciune. Nu încerca să-l spui tu de ce anume ai nevoie. Ştie El mai bine decât tine.

Ai încredere în asta. Deschide-te prezenţei Sale în viaţa ta. Fii dis­pus să înveţi de la El şi despre El.

In această disponibilitate, frica va fi dizolvată.

În această disponibilitate te vei trezi la adevărata ta natură.

A folosi ceea ce ai la îndemână

N

u e necesar să reinventezi roata ca să aduci în viaţă o con­tribuţie semnificativă. Dacă te uiţi în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimării. Nici una dintre acestea nu este perfectă. Unele îţi vor cere să te adaptezi. E în ordine. E bine să fii adaptabil. E bine să înţelegi că acelaşi lucru poate fi spus şi făcut în multe feluri.

Dacă încerci să găseşti forma perfectă – serviciul perfect, relaţia perfectă – vei fi încontinuu frustrat. Lumea nu oferă perfecţiunea în această privinţă. Ea îţi oferă, pur şi simplu, o oportunitate de a evolua şi de a te schimba, ceea ce e uşor dacă nu eşti ataşat formei taie de autoexprimare. Foloseşte forma care-ţi stă la îndemână în momentul dat. Desprinde-te de ideile tale preconcepute. Fiecare moment este nou. Fiecare situ­aţie cere ceva diferit de la tine.

Ataşamentul faţă de un anumit mod de a spune sau de a face ceva într-un anumit fel este tributar timpului. Astfel de ataşamente te ţin în­lănţuit de trecut. Te ţin împotmolit într-o falsă identitate.

Fiecare experienţă ce vine spre tine te va întreba dacă eşti dispus să nu te mai cramponezi, dacă eşti dispus să ai încredere, dacă eşti dispus să păşeşti afară din timp.

Dacă nu eşti ataşat de formă, e uşor să păşeşti afară din timp.

Atenţia ta rămâne fixată în prezent, în momentul etern de acum. Orice se întâmplă cere atenţia ta totală.

Şi totuşi, câţi dintre voi sunteţi pe deplin prezenţi în cadrul experi­enţei voastre? Cei mai mulţi dintre voi sunteţi ocupaţi să vă judecaţi ex­perienţa, căutându-i nod în papură, dorind ca ea să arate aşa cum v-aţi aşteptat să arate. Cu alte cuvinte, vă cramponaţi de falsa voastră identi­tate; încercaţi să siliţi prezentul să se conformeze trecutului.

Întreabă-te onest: „Sunt în căutarea unei vieţi stabile, previzibile? Asta-mi doresc?” în caz că da, atunci trebuie să-ţi dai seama că lumea nu-ţi poate oferi aşa ceva. Toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare. Nimic nu e stabil. Nimic nu e previzibil. Nimic nu-ţi va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin şi pleacă. Relaţi­ile încep şi se termină. Trupurile se nasc şi pier.

Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tran­zitoriu al lucrurilor. Permanenţa nu poate fi găsită la nivelul formei. Toată forma este, în esenţă, o distorsiune a lipsei originare de formă a universului. Ceea ce este atotcuprinzător, atoateprimitor. atoateiubitor nu poate fi limitat la formă.

Iubirea nu‑l alege pe cel iubit sau momentul exprimării de sine.

Iubirea se extinde asupra tuturor, tot timpul. Iubirea este tară condiţii, adică, ea este „fără formă”.

Înseamnă oare aceasta că nu poţi trăi – în lume – experienţa iubi­rii? Nicidecum! Totuşi, trăirea de către tine a experienţei iubirii va fi di­minuată în raport direct cu nevoia ta de a o interpreta şi controla.

Interpretarea pune condiţii asupra a ceea ce trebuie să rămână fă­ră condiţii.

Când impui iubirii condiţii, tu trăieşti experienţa condiţiilor, nu a iubirii. Întâlneşti forma, nu conţinutul.

Iubirea se exprimă numai printr-o inimă deschisă.

Deschiderea inimii nu este o tehnică, ci o disponibilitate emoţio­nală ce trece dincolo de limitele definirii conceptuale. Pe măsură ce fie­care formă se schimbă, inima se deschide fără frică spre conţinutul ei schimbător.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă. Fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. Dar priveşte numai forma nudă şi vei vedea ce înseamnă această formă pentru tine.

„A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de judecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.

Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoaşterea lui.

Când intenţiile cuiva se schimbă, se schimbă şi forma care e su­portul acestor intenţii. Dacă eşti sensibil la propriile tale intenţii şi la ce­le ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei.

Detaşarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alţii, nu de înstrăinare.

A-i ţine la distanţă pe ceilalţi nu aduce detaşarea, ci opusul ei. Nu­mai dacă îi admiţi pe ceilalţi în inima ta, devii capabil să-i eliberezi.

Compasiunea şi detaşarea merg mână în mână.

Nu poţi să iubeşti pe cineva şi, totodată, să urmăreşti să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău liber­tatea. Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.

Ataşamentul faţă de formă provine din cea mai profundă nesigu­ranţă. Nu o poţi înţelege pe deplin, până când nu treci dincolo de ataşa­ment, însă această trecere este inevitabilă.

Ea este imprimată în schema vieţii.

Fiecare situaţie din viaţa ta îţi oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate.

Pe măsură ce iubeşti din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulţi oameni, devii din ce în ce mai puţin ataşat de ei ca indivizi. Devii ataşat nu de persoana ca atare – ci de iubirea pe care fiecare persoană o extinde spre tine. Este o trecere spre trăirea experienţei Iubirii Divine care e dincolo de corp, ba chiar dincolo de orice fel de formă.

Când te rog să foloseşti orice formă ce îţi este la îndemână în mo­mentul de faţă, eu te rog să devii flexibil şi receptiv. Te rog să treci la ni­velul intenţiei. Te rog să treci la apropierea de ceilalţi, fără a încerca să defineşti sau să controlezi. Dacă faci astfel, nu vei fi niciodată limitat de formă sau obsedat de ea. Vei fi liber să creezi în mod spontan.

Acesta este cel mai bun sfat pe care ţi—1 pot da. Rămâi în prezent, fără aşteptări, fără ataşament faţă de rezultat. Nu te plânge de forma care îţi e oferită şi nu o învesti cu mai multă importanţă decât are.

Perfecţiunea nu este de găsit în afara ta.

Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău. Priveşte-ţi propriile intenţii.

Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Deschiderea înspre divin

P

ână nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să gă­seşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să gă­seşti binele alături de rău. „Acesta e bun, acela e rău.” Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a‑l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace.

Aproapele tău nu este bun sau rău – şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine – poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine – dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chi­nui pe tine însuţi sau pe alţii.

Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta’ înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fi­reşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli.

Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate.

Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi în­tr-un gen de lume cu totul diferit.

Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare – deci nu poate exis­ta eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lu­me strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti!

Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere?

Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica.

Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău?

O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează încontinuu în cadrul ex­perienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfă­şoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor.

Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge.

Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunăta­te. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta.

Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împăr­tăşită. Ea nu este niciodată exclusivă.

Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii.

Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii.

Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău.

Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta.

Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta.

Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările – dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să‑l denaturezi.

Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu‑l con­damna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune.

Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întot­deauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai tre­cut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia.

Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi.

Mărturiseşte: „Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot ve­dea corect.” Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea.

Încredinţează-mi mie aceste judecăţi.

Spune adevărul: „Iisuse, nu‑l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Ajută-mă să mă dezbar de judecăţile mele şi să înţeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.”

Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi.

lată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcine­va pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De res­ponsabilitate.

Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să su­feri, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti per­fect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. Ce orgoliu de neînţeles! Cum pot lua de mână pe cineva care, în pofida durerii sale, insistă că e perfect?

Nu te pot ajuta, dacă nu mă laşi să o fac.

A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va de­poseda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închi­puire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce tre­buie, atunci când, de fapt, nu faci.

Asta împiedică intervenţia corectivă.

Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „rău”, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „bun”.

Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu tre­buie, de sute de ori în cursul unei singure zile.

Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti.

Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce ne­voie ar mai fi să vii la şcoală?

Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recu­noşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi.

Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea.

Aceasta e calea pe care ţi-am pregătit-o.

Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci – ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui ade­vărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abando­nezi falsa mândrie.

Cei care cer corecţia – o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni de­cât alţii, ci, pur şi simplu, pentru faptul că o cer.

Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu.

Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să Ie-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii.

Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disi­peze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii.

Iată ce-ţi cer eu.

E simplu, nu-i aşa?

E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda.

O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii acasă.

A învăţa să asculţi

E

şti atât de preocupat de reacţiile tale la ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă în viaţa ta, încât nu ai timp să-ţi savurezi experienţele. Nu îţi simţi bucuria sau durerea, mânia sau în­durerarea.

Iar asta e regretabil.

Pierzi atât de mult timp căutând în afara ta răspunsurile la proble­mele tale. Dacă ţi-ai acorda timp să fii cu tine însuţi, răspunsurile s-ar ivi în mod spontan.

Învaţă să fii prezent în cadrul experienţei pe care o trăieşti. Nu spun să încerci să o „descifrezi”. A fi „prezent” nu este o activitate ana­litică. Recunoaşte că nu îţi poţi „descifra” experienţa. Nu poţi decât, ori să fii prezent în ea, ori s-o intelectualizezi – ceea ce, bineînţeles, repre­zintă o eludare.

În fiecare moment recepţionezi sugestii care te pot ajuta să-ţi câr­meşti corabia vieţii, astfel încât s-o readuci la cursul firesc. Dar nu poţi auzi aceste sugestii, dacă nu găseşti răgazul să „fii” şi să „asculţi”.

Este o ironie că, tocmai în acele momente în care te înverşunezi cel mai tare să-ţi descifrezi şi să-ţi „rezolvi” problemele, ai cea mai ma­re nevoie să fii liniştit şi să asculţi. La început e posibil să nu-ţi dai sea­ma. Dar nu poţi să nu observi că, cu cât încerci mai mult să descifrezi mersul lucrurilor, cu atât el devine mai neclar.

Mai devreme sau mai târziu, vei renunţa la încercarea de a face ca viaţa ta să „meargă” aşa cum ţi se pare ţie că ar trebui. Şi, atunci, poate te vei întreba: „De ce parcurg această tranziţie? E nevoie să-mi îndrept atenţia asupra altor lucruri?”

Şi, aşteptând răspunsul, vei învăţa să asculţi.

De obicei, dacă eşti pornit să te izbeşti de ziduri, răspunsul pe ca­re îl primeşti este ceva de genul: „la-o încet, uită-te în jur. Poate că nu mergi acolo unde crezi că mergi.” S-ar putea să nu ţi se pară un răspuns grozav, dar e suficient pentru a te ajuta să faci pasul următor. A o lua în­cet şi a privi în jur este începutul corecţiei. Atâta vreme cât viaţa ta cur­ge lin, nu e nevoie să cauţi s-o corectezi. Dar când apele se tulbură, ai face bine să te opreşti şi să reflectezi asupra cursului vieţii tale.

Este suficientă doar această introspecţie făcută la timp, pentru ca să apară o schimbare profundă în viaţa ta. Există momente când realita­tea exterioară se închide în jurul tău – şi singurul loc potrivit în care poţi să mergi este în interiorul tău.

Nu îţi cer să meditezi două ore în flecare zi. Nici nu spun că me­ditaţia regulată nu este de folos. Spun doar că există momente în viaţa ta când e nevoie să fii liniştit şi să asculţi. Dacă înveţi să respecţi acele mo­mente, te vei scuti de multă îndurerare.

Cu cât înveţi mai mult să asculţi ce e în tine, cu atât vei fi mai mult „părtaş” al experienţelor tale, aşa cum apar ele. Vei dezvolta un parteneriat cu viaţa ta, o bunăvoinţă de a participa, de a simţi şi trăi experienţele care se ivesc. Când refuzi să-ţi iei răgazul ca să fii părtaş la experienţa ta, e ca şi cum ai fi victima a ceea ce ţi se întâmplă în viaţă. Asta este o mare autoamăgire. Te-ai raportat la experienţa ta ca la ceva ce trebuie bi­ruit şi controlat. Şi. când această experienţă refuză să se conformeze aş­teptărilor tale, simţi că eşti pedepsit pe nedrept.

Dar nu se întâmplă aşa. Dimpotrivă, experimentezi doar efectele negative ale propriei tale nevoi de a controla.

Nu eşti deschis faţă de propria-ţi experienţă. Nu te afli într-o rela­ţie constantă cu ea. Nu eşti în dialog cu ea. Nu e de mirare că ai o relaţie de iubire & ură cu ea. O iubeşti când îţi face pe plac şi o urăşti când nu-ţi face. Experienţele tale sunt numai în alb şi negru. Pentru tine, viaţa este ori numai binecuvântare, ori numai pedeapsă.

Adevărul este că viaţa nici nu te binecuvântează, nici nu te pedep­seşte. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezeşti la adevărul a ceea ce eşti. Viaţa este învăţătorul tău. Ea îţi oferă un continuu feedback. o continuă corecţie, dar tu nu alegi să asculţi.

A alege să asculţi înseamnă a te lăsa în voia parteneriatului tău cu viaţa. Aceasta înseamnă să accepţi dansul gândirii, al acţiunii şi al co­recţiei, înseamnă să trăieşti toate aceste experienţe ca pe o parte necesară şi deloc dezagreabilă a procesului de învăţare.

Iubire fără condiţii

A

i învăţat iubirea condiţionată de la nişte oameni a căror iu­bire pentru tine a fost compromisă de către propria lor vină şi frică. Ei ţi-au fost modele. Nu trebuie să te ruşinezi de acest lucru, ci numai să fii conştient de el.

Încă de când erai un prunc, ai fost condiţionat să te preţuieşti doar atunci când oamenii reacţionai) pozitiv faţă de tine. Ai învăţat că valoa­rea ta era stabilită în exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentală ce s-a perpetuat de-a lungul vieţii tale.

Nici experienţa părinţilor tăi şi nici cea a copiilor tăi nu a fost di­ferită de a ta. Voi toţi trebuie să vă vindecaţi de aceleaşi răni.

Toate abuzurile şi erorile trebuie conştientizate, iar emoţia ataşată lor trebuie eliberată.

Aceasta este calea prin care toate fiinţele rănite trec de la experi­enţa iubirii condiţionate la experienţa iubirii tară condiţii.

În cadrul procesului vindecării înveţi să-ţi oferi ţie însuţi iubirea necondiţionată pe care nu ai primit-o niciodată de la părinţii tăi biologi­ci, în acest proces eşti „născut din nou” şi înfiat din nou. dar nu de alte figuri autoritare, ci de însăşi Sursa Iubirii dinăuntrul tău. Când înveţi să dai iubire fiinţei lăuntrice rănite. Începi să-ţi schimbi complet convinge­rea că valoarea de sine trebuie să se bazeze pe modul în care alţii reacţi­onează faţă de tine.

Încetul cu încetul te antrenezi să te preţuieşti aşa cum eşti – aici şi acum – fără condiţii. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru tine.

Oamenii te pot susţine şi încuraja, dar nimeni nu te poate învăţa cum să te iubeşti pe tine însuţi.

Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual.

Fiecare suflet vine în experienţa fizică, dornic să se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. Însă. Încă de la începutul sejurului sufletului aici. capacităţii sale naturale de a iubi şi de a-i include pe alţii în trăirea acestei iubiri i se impun anumite condiţii.

Este absolut esenţial ca aceste condiţii să fie modificate total.

Dacă sufletul părăseşte lumea fizică, crezând că este victima experienţei sale de aici, el va fi tras din nou înapoi pentru a se dezvăţa de această convingere. Însă dacă sufletul se trezeşte la adevărul că valoarea sa nu este dependentă de nimic şi de nimeni în afara minţii şi experienţei sale, ci se va instala în Sursa Iubirii şi se va trezi din visul batjocurii.

A te trezi din batjocură înseamnă a respinge iluzia că nu eşti vred­nic de a fi iubit aşa cum eşti. Tu demonstrezi iubire prin faptul că ţi-o dai ţie însuţi în mod necondiţionat. Şi, pe măsură ce o faci, îi atragi în viaţa ta pe alţii care sunt capabili să te iubească fără condiţii.

Încercarea de a găsi iubire în afara ta eşuează mereu, pentru că nu poţi primi de la altul ceva ce tu nu ţi-ai dat ţie însuţi. Când te privezi de iubire, îi atragi în viaţa ta pe alţii care fac acelaşi lucru.

Experienţa iubirii necondiţionate începe în inima ta, nu în inima altcuiva. Nu condiţiona capacitatea de a te iubi pe tine însuţi de capaci­tatea altcuiva de a te iubi. Nu-ţi pune încrederea în condiţiile impuse iu­birii sau în forma în care ea se prezintă, căci acestea sunt tranzitorii şi su­puse vicisitudinilor vieţii de zi cu zi.

Iubirea reală nu se schimbă. Ea există independent de forma prin care se exprimă. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de for­mă, este înăuntrul tău. Acolo trebuie să-ţi pui încrederea, căci această Iu­bire este mai certă decât orice vei cunoaşte vreodată.

Şi, atunci când Ea este ferm aşezată in inima ta, nu vei mai avea nevoie să cauţi fericirea în afara ta.

In viaţa ta, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alţii se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ţi se oferă şi vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru – aşa cum ai făcut şi tu – ştiind prea bine că nu le poţi rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.

Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune limite nici propriei sale li­bertăţi, nici libertăţii altcuiva. El nu încearcă să-şi păstreze iubirea – pen­tru că, a încerca să o păstrezi. Înseamnă a o pierde. Iubirea e un dar ce trebuie oferit încontinuu, în funcţie de fiecare situaţie în parte.

Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul.

Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat nu­mai atunci când cineva începe să tină iubire pentru el – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire.

Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor?

Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea, ; la fiecare pas al experienţei sale.

Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu in­tenţii ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să‑l iubească, ci iu­beşte pe oricine care se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta.

Fratele meu, sora mea, acesta este genul de iubire care se naşte acum în voi! Aceasta este iubirea pe care v-o ofer şi pe care vă cer s-o extindeţi asupra celorlalţi.

E foarte clar. Nu poţi înţelege greşit ceea ce îţi spun.

Iubirea poate exista numai între egali. Iubirea poate exista numai între fiinţe care au învăţat să se iubească şi să se preţuiască lăuntric.

Iubirea nu ia ostateci. Ea nu se târguieşte. Nu este compromisă de frică. Dimpotrivă, acolo unde iubirea e prezentă, frica, prin miliardele de condiţionări pe care le implică, nu poate exista.

Te încurajez să fii onest, prietene.

Iubirea pe care tu o cunoşti nu este genul de iubire despre care vorbesc eu. Genul de iubire pe care îl descriu acum este absolut terifiant pentru tine! De ce oare? Fiindcă trăirea experienţei Iubirii reale pune ca­păt experienţei tale legate de lumea condiţionată.

Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii.

Pierzi orice aspect al identităţii tale care îi respinge pe alţii. Te deschizi spre o realitate mai vastă – pe care o creezi împreună cu alţii, prin încredere reciprocă.

Judecata încetează şi acceptarea domneşte.

„Nu mi-e frică de toate astea”, spui tu. Dar te rog să reflectezi asupra acestor lucruri. Fii cinstit cu tine însuţi şi cu mine. Îţi ESTE frică de toate astea, fiindcă ele pun capăt acestui vis, iar singurul mod prin care ego-ul tău ştie să pună capăt visului este prin a muri. Te rog, aşadar, să-ţi recunoşti frica de iubire, frica de moarte şi frica de anihilare.

Eu am spus: „Dacă nu muriţi şi nu vă naşteţi din nou, nu puteţi intra în împărăţia Cerului.”[5] Când am spus asta nu am vorbit despre re­încarnare. Vorbeam despre moartea ego-ului, despre moartea tuturor credinţelor ce te separă de alţii. Vorbeam despre sfârşitul judecării.

Ceea ce moare nu eşti tu. Ceea ce moare este tot ceea ce ai crezut că eşti, fiecare judecată pe care ai emis-o despre tine sau despre altcine­va Asta este ceea ce moare. Iar ceea ce se naşte din nou este plin de lu­mină şi seninătate.

Este Christosul care are viaţă eternă, în tine şi în mine.

Adevăr vă spun eu vouă, fratele meu şi sora mea, învierea voastră este aproape. Şi vă este frică de ea! Pe mine nu mă puteţi păcăli.

Vă văd tremurând, în genunchi, privind în sus la crucea pe care credeţi că veţi fi ridicaţi în curând, ca să plătiţi pentru gândurile şi fap­tele voastre păcătoase.

Nu vă negaţi frica, fiindcă, altfel, nu vă voi putea ajuta.

Ceea ce moare pe cruce nu eşti tu. Tu nu eşti trupul tău. Tu nu eşti gândurile taie înfricoşate şi înfricoşătoare. Toate acestea pot muri şi vor muri. Dacă nu acum, se va întâmpla mai târziu.

Nu poţi evita moartea ego-ului. Nu poţi evita moartea trupului. Dârele nu sunt în mod necesar unul şi acelaşi lucru.

Nu face greşeala de a crede că ego-ul tău moare atunci când îţi moare trupul, sau că trupul îţi moare atunci când îţi moare ego-ul.

Ego-ul tău moare când nu-ţi mai este de folos. Până atunci, nu-ţi va fi luat. Poţi să te agăţi de el aproape veşnic, dar nu o vei face. Pentru că asta înseamnă iadul – şi nu vei vrea să trăieşti veşnic în iad.

Va veni o vreme când durerea va fi copleşitoare.

Va veni o vreme când vei striga spre mine: „Iisuse! Te rog, ajută-mă! Sunt gata să renunţ!”

Acea vreme, te asigur, vine pentru fiecare fiinţă.

Până atunci, tot ce poţi face este să treci prin fricile tale. Recu­noaşte fiecare frică pe care o ai şi dă-mi-o mie – pe fiecare dintre ele. „Iisuse, mi-e frică să mor… Iisuse, mi-e frică de iubirea ta … Iisuse, mi-e teamă că Dumnezeu mă va părăsi.”

Îngăduie ca fricile tale să iasă la suprafaţă şi dă-mi-le mie. Asta va grăbi trezirea ta. Asta te va duce direct la miezul problemei tale, la frica de dincolo de toate fricile tale.

Fii încredinţat că, atunci când vei ajunge în acel loc, voi sta ală­turi de tine.

Iubite frate al meu, nu-ţi cer decât încrederea. Dă-mi-o – şi vom ieşi împreună din acest loc al umbrelor. Nu te pot scuti de înfruntarea cu fricile tale, dar te pot ţine de mână atunci când o faci.

Fii pe pace. Rezultatul final al călătoriei tale este garantat.

Acolo unde sunt eu acum, vei fi şi tu. Şi atunci vei şti cu absolută certitudine că tu eşti Iubire.

Ea nici nu s-a născut în tine, nici n-a murit în tine.

Ea este inseparabilă de tine.

Este singura ta Identitate.

Deschiderea uşii

C

a să acorzi atenţie unei persoane sau unei situaţii, trebuie să fii prezent pentru tine însuţi, pentru cealaltă persoană, cât şi pentru situaţia respectivă. Ca să fii prezent, nu poţi avea un program numai al tău.

Dacă te aştepţi la ceva de la tine însuţi, de la altul sau de la o situ­aţie în general, nu poţi fi pe deplin atent în acel moment. Capacitatea ta de a fi atent depinde de faptul că ai sau nu o minte deschisă, o minte li­beră de judecăţi şi de aşteptări.

La fel de important este să ai o inimă deschisă, ceea ce necesită compasiune pentru tine însuţi şi pentru alţii, cât şi iertare pentru ceea ce s-a întâmplat în trecut. A avea o inimă deschisă înseamnă a-i aborda pe alţii ca pe nişte egali şi a căuta condiţii propice comunicării pentru ca să ajungeţi la apropiere şi comuniune.

Uşa către iubire se deschide şi se închide în măsura în care îţi des­chizi şi îţi închizi mintea şi inima.

Când uşa se închide, e nevoie ca omul să fie răbdător şi iertător, căci altfel s-ar putea ca ea să nu se mai deschidă.

H nevoie ca oamenii să simtă nu numai prezenţa, dar şi absenţa iu­birii. Simţindu-i absenţa, ei învaţă să asculte şi să-şi înmoaie inima. Simţindu-se separat de alţii, ei învaţă să descopere judecăţile subtile ce sunt emise permanent.

Fiecare experienţă de separare sau de judecare este un prilej de a te deschide spre prezenţa iubirii. Din punct de vedere mental, aceasta im­plică distanţarea de percepţii rigide şi de justificările lor. Din punct de vedere emoţional, înseamnă resimţirea efectului separării: propria ta du­rere, cât şi durerea celuilalt.

Trecerea de la judecare către acceptare – de la separare la empatie este esenţa vindecării. Atunci când nu eşti în stare să faci această trecere, stabileşti condiţiile pentru disconfort şi boală în câmpul minte/corp.

Trebuie să începeţi să învăţaţi cu toţii să treceţi de la starea de dis­confort şi boală la stare bună. de la închidere în sine la deschidere, de ia neîncredere la încredere.

L nevoie să învăţaţi să demonstraţi pacea, prin transformarea posturilor „defensive” în posturi „receptive”, să demonstraţi armonia în relaţiile voastre, prin transformarea gândurilor şi faptelor „exclusive” în gânduri şi fapte „inclusive”.

A fi vindecător sau făptuitor de miracole înseamnă a-ţi accepta capacitatea intrinsecă de a fi liber de conflict, liber de vină, liber de ju­decare sau învinovăţire. Dacă accepţi această capacitate în tine însuţi, vei face miracole în viaţa ta, exact aşa cum am făcut şi eu.

Ţi-am spus de multe ori că poţi face asta. Vindecarea e nu numai posibilă, ci şi necesară. Fiecare dintre voi este un vindecător al propriilor vătămări şi nedreptăţi percepute şi un martor al puterii miracolului.

Vindecarea este singurul vostru scop aici. Cu cât vă daţi mai re­pede seama de acest lucru, cu atât e mai bine.

Aminteşte-ţi, te rog. că orice practică spirituală autentică începe prin cultivarea iubirii pentru sine şi acceptarea de sine. Nu încerca să iubeşti alţi oameni, înainte de a învăţa să te iubeşti pe tine însuţi. Nu vei reuşi s-o faci.

Când o persoană vine în viaţa ta şi ie „calcă pe nervi”, nu încerca s-o iubeşti. Nu-ţi descărca nervii pe ea, n-o acuza, n-o învinovăţi şi nu-ţi face din ea un duşman. Recunoaşte, pur şi simplu, că te calcă pe nervi şi cere răgaz să fii singur cu sentimentele tale.

Când eşti singur, aminteşte-ţi că ceea ce simţi îţi aparţine numai şi numai ţie. Cealaltă persoană nu are nimic de-a face cu ceea ce simţi. Desprinde-te de toate gândurile care l-ar face pe celălalt responsabil de ceea ce simţi. Contopeşte-te cu sentimentele tale şi spune-ţi: „Ceea ce simt îmi arată un aspect din mine pe care îl judec. Vreau să învăţ să ac­cept toate faţetele mele. Vreau să învăţ să aduc iubire tuturor părţilor mele rănite.”

Ai ajuns acum la transformarea autentică, eşti pregătit acum să aduci iubire în inima ta. Exersează acest lucru mereu şi fii răbdător cu tine însuţi. Nu încerca să-ţi vindeci semenii şi lumea din jurul tău. Înainte de a fi învăţat să aduci iubire în propria ta inimă. Această tentativă duce la eşec şi încă la mai multă judecare de sine.

Fi milostiv cu tine însuţi. Ia-o încet. Începe cu vindecarea propri­ilor tale gânduri şi sentimente. De fiecare dată când vindeci un gând ele judecată sau un sentiment de separare, faptul este simţit de fiecare minte şi inimă din univers.

Vindecarea ta nu îţi aparţine numai ţie, ci tuturor fiinţelor.

Când te împaci cu tine însuţi, pacea lumii devine iminentă. Dacă e să ai o responsabilitate faţă de alţii, aceasta este numai: să ajungi la pa­ce cu tine însuţi în propria ta,inimă şi minte.

Unii gândesc că un astfel de sfat e egoist şi iresponsabil. Ei cred că, pentru a găsi fericirea, trebuie să salveze sau să mântuiască lumea. E o eroare de percepţie. Atâta timp cât nu-şi găsesc mai întâi ei înşişi feri­cirea, lumea este osândită.

Poate că ţi-e greu să auzi ce-ţi spun, dar ăsta-i adevărul. In cazul în care nu eşti fericit în momentul de acum, n-ai cum să mai fii vreodată fericit. Prin urmare, dacă nu eşti fericit acum, nu-ţi mai căuta fericirea în viitor, ci concentrează-ţi atenţia pe momentul prezent.

Aici se află fericirea ta.

O inimă deschisă şi o minte deschisă sunt uşa ce se deschide larg spre prezenţa iubirii. Chiar şi când uşa e închisă, prezenţa ei te îmbie s-o deschizi. Chiar şi când judeci şi te simţi separat de celălalt, iubirea te cheamă dinăuntru.

Ţi-am spus doar că nu contează de cât de multe ori ai refuzat să intri în sanctuar, tot ce ai de făcut este să baţi şi uşa ţi se va deschide.

V-am spus: „Cereţi, şi veţi primi.”[6], dar voi refuzaţi să mă credeţi. Aveţi impresia că cineva vă contabilizează păcatele, momentele de inde­cizie sau recalcitranţă, dar nu e adevărat. Singurii care contabilizează sunteţi voi înşivă.

Adevăr îţi spun eu ţie, frate al meu: „Nu mai contabiliza, nu te mai justifica, nu mai pretinde că uşa este încuiată. Eu stau aici în prag. Vino spre mine, ia-mă de mână şi, împreună, vom deschide uşa şi vom intra.”

Eu sunt uşa[7] către iubirea necondiţionată.

Când vei păşi prin ea, şi tu vei fi uşa.

Renunţarea la efort

C

e se întâmplă în viaţa ta e neutru; nu e nici pozitiv, nici ne­gativ. Tu decizi dacă e pozitiv sau negativ, spiritual sau profan.

Tot ceea ce se află în cadrul experienţelor tale poate fi înzestrat cu calităţi spirituale, prin faptul că aduci dragoste, acceptare şi iertare.

Chiar o boală fatală, un viol sau un omor pot fi schimbate prin pu­terea iubirii tale. Tu ai impresia că înţelegi sensul evenimentelor ce au loc în viaţa ta.

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Tu nu înţelegi sensul nici unui lucru ce se întâmplă, deoarece îi impui propriul tău sens.

Dacă doreşti să înţelegi sensul a ceea ce se întâmplă în viaţa ta. În­cetează să-i mai conferi propriul tău sens. Lasă lucrurile aşa cum sunt. Simte-le pe deplin. Îngăduie-le să te-nveţe de ce au apărut în viata ta.

Dacă vrei să ajungi chiar la miezul problemei, întreabă: „Cum mă ajută această situaţie să iubesc mai din plin? Ce îmi cere ea să dăruiesc din ceea ce încă reţin pentru mine?”

Această întrebare te va aduce în miezul problemei, deoarece de­monstrează disponibilitatea ta de a privi situaţia ca pe un dar, mai cu­rând decât ca pe o pedeapsă.

Când dai propriul tău sens situaţiei respective, o vei vedea mereu ca pe o pedeapsă pentru tine sau pentru altcineva. Iată ce face frica din fiecare întâmplare din viaţa ta.

Frica ta te condamnă atât pe tine cât şi pe semenul tău. Nu fi sur­prins când se întâmplă astfel – ci, dimpotrivă, aşteaptă-te la asta.

Nu încerca să trăieşti fără frică. Încercarea de a trăi fără frică este propunerea cea mai înfricoşătoare pe care ţi-o poţi imagina. Pur şi sim­plu, ia cunoştinţă de frică şi treci prin ea până ajungi la capătul ei. Nu în­cerca să trăieşti fără să te condamni pe tine însuţi sau pe alţii, ci con­templă condamnarea şi treci prin ea întru iertare. Doar faptul că există o alegere la îndemână nu înseamnă că tu trebuie să fii cel care alege.

Contemplă opţiunea şi lasă-ţi conştienta să treacă prin ea. Nimic din ceea faci tu nu îţi poate aduce mântuirea.

De fapt. tot ceea ce faci te va împiedica, pur şi simplu, să găseşti ceea ce deja se află aici.

Mântuirea deja există. Iu eşti deja mântuit. Nu trebuie să-ţi cum­peri mântuirea de la mine. de la aproapele tău. de la vreo biserică sau sin­agogă.

Practici iertarea, nu pentru a-ţi cumpăra mântuirea, ci pentru că practicarea iertării îţi permite să trăieşti experienţa mântuirii chiar aici. chiar acum. Înveţi să accepţi ca pe un dar tot ceea ce vine, nu pentru că astfel te pui bine cu Dumnezeu, ci fiindcă această acceptare îţi aminteşte că nimic nu e în neregulă acum şi nici nu a fost vreodată.

Înveţi să recunoşti momentele în care începi să te închizi în tine şi să-i îndepărtezi pe oameni după faptul că, atunci când eşti liniştit, recep­tiv şi deschis, te simţi mult mai bine.

Întreaga ta spiritualitate e trăită doar în acest moment. N-are ni­mic de-a face cu ceva ce ai gândit sau ai simţit vreodată în trecut. Ha se manifestă chiar acum. o dată cu împrejurarea cu care te confrunţi.

Trăieşti experienţa întunericului şi lipsurilor, doar atunci când eşti nemulţumit de situaţia pe care momentul ţi-o aduce în dar.

Când contempli situaţia şi simţi recunoştinţă pentru ea, trăieşti doar preafericirea.

Nu încerca să ieşi din întuneric. Nu încerca să intri în preafericire. Trecerea are loc de ia sine. Fii doar dispus să treci şi lasă totul în seama acestei disponibilităţi.

Cea mai mare parte din ceea ce încerci să faci pentru tine însuţi nu va reuşi, fiindcă nu ştii cine eşti tu cu adevărat. Imaginea ta de sine e li­mitată. Nu cunoşti sau nu simţi amploarea Iubirii lui Dumnezeu pentru tine. Gândeşti că, undeva pe traseu, ceva din tine s-a rupt, sau că, proba­bil, îţi lipsesc anumite părţi. Dar acest lucru nu este adevărat.

Nu ai părţi lipsă sau rupte.

Toată întregimea ta este prezentă deplin, chiar acum.

Mulţi dintre voi studiază conştienta ideii de a prospera şi totuşi, ceea ce faceţi nu pare a duce la prosperitate. De ce oare? Pentru că nu vă cunoaşteţi adevărata valoare. Dacă v-aţi cunoaşte adevărata valoare, nu aţi avea senzaţia că ceva lipseşte din viaţa voastră. Aţi fi recunoscători pentru tot ceea ce aveţi.

Adevărul este că orice gând prosperă. Fiecare gând pe care îl gân­deşti îşi aduce aportul de energie, pozitivă sau negativă, la situaţia exis­tentă. Gândurile negative prosperă aidoma celor pozitive.

Întrucât ai un amestec de gânduri pozitive şi negative, situaţia ta exterioară le reflectă pe ambele.

Cu toate acestea, nu vei reuşi să-ţi goneşti gândurile negative, focalizându-te pe cele pozitive. De fapt, cu cât te concentrezi mai mult pe gândurile pozitive, cu atât mai multă putere conferi gândurilor tale ne­gative. Acesta este un paradox din care nu se poate ieşi.

lată de ce poţi să renunţi la practica afirmaţiilor pozitive. Ele sunt pur şi simplu un hocus-pocus. Nu mai încerca să-ţi schimbi gândurile negative, ci fii doar conştient de ele. Fii conştient de emoţiile ataşate de ele şi lasă-ţi conştienţa să te ducă dintr-o parte într-alta.

Cum ai să înveţi să fii susţinut de Legea Divină, dacă interferezi mereu cu modul ei de operare? Adevăr îţi spun eu ţie: nu poţi să te dregi singur. Încercarea ta de a te drege tu însuţi nu face decât să-ţi fărâmiţeze conştienta ta în bucăţi şi mai mici.

S-ar părea că îţi spun două lucruri ce se contrazic unul pe celălalt, dar nu e aşa. Ceea ce îţi spun este că viaţa ta are doar sensul pe care tu i‑l dai şi că poţi alege între a-i da un sens pozitiv sau unul negativ. Şi îţi mai spun că, orice sens i-ai da tu, el va fi limitat.

Ambele enunţuri sunt adevărate.

Când îţi urmăreşti gândurile, devii conştient că o parte a ta vrea un rezultat şi altă parte vrea altul. Simţi că trebuie să alegi între aceste două părţi, iar asta îţi produce tensiune şi conflict.

Când mintea ta se află în stare conflictuală, nu ieşi din ea alegând între două poziţii opuse. Asta nu va face decât să instaleze un conflict şi mai intens.

Ieşi din starea de conflict, acceptând ambele poziţii. Cu alte cu­vinte, accepţi atât gândurile pozitive, cât şi pe cele negative, fără a le fa­ce pe unele „mai bune” decât pe celelalte.

Aceasta e un gest de iubire.

Iubirea transcende întotdeauna orice fel de dualism. Iubirea nu se declară niciodată de partea cuiva. Ea acceptă întotdeauna validitatea ambelor părţi. Crezi că trebuie să alegi între corect şi greşit. Dar eşti tu sau oricine altcineva capabil să hotărască ce este corect şi ce este greşit? De îndată ce crezi că ştii, ai pierdut firul adevărului.

Aşa că nu încerca să alegi. Tu nu ştii ce e adevărat şi ce este fals. Nu te situa de o parte şi nu o respinge pe cealaltă. Acceptă-le pe amân­două, sau pe nici una.

Fii neutru şi vei da piept cu viaţa în condiţiile impuse de ea.

Până ce nu vei ajunge în această stare de neutralitate, vei conti­nua să impui propriul tău fel de a vedea lucrurile asupra a ceea ce se în­tâmplă în viaţa ta şi întotdeauna vei avea senzaţia lipsurilor sau a pedep­sei, deoarece nu-ţi cunoşti propria valoare.

Înţelegi ce-ţi spun? Chiar dacă ai crede că trebuie să dregi ceva în ceea ce te priveşte – şi nu sugerez că aşa ar sta lucrurile – tu nu ai şti cum să procedezi.

Dacă eşti făcut bucăţi, cum te poţi drege? Dacă eşti divizat sau în conflict, cum poţi crea întregimea? Numai ceea ce nu este făcut bucăţi poate trăi experienţa întregimii sale.

Înţelege că aici, în acest moment, nu e nimic în neregulă cu tine sau cu viaţa ta. Totul este aşa cum trebuie să fie.

Chiar acum, în acest moment, eşti întru totul iubit.

Eşti copleşit de durere sau te afli într-un conflict? în regulă. Dar asta nu înseamnă că nu eşti întru totul iubit.

Ideea că suferinţa îţi rupe legătura cu iubirea este o idee pe care tu ai impus-o situaţiei. În adevăr, nimic nu te rupe de iubire, în afară de pro­priile tale convingeri şi credinţe. Şi acesta este motivul pentru care suferi în primul rând. Suferi pentru că gândeşti şi simţi că ţi-a fost ruptă legă­tura cu iubirea. Tu răstorni adevărul situaţiei. Faci din cauză efect şi din efect faci cauză. Aceasta este frica ta în plină acţiune.

Înţelege acest lucru, ca să poţi vedea dincolo de el.

Îngăduie conştientei tale să se aprofundeze.

Contemplă-ţi întreaga ego-dramă[8] şi ia-o aşa cum e.

Înţelege că, prin propria ta frică, tu creezi experienţa ta cu lumea. Dar nu-ţi trage palme din cauza asta. Acceptă ceea ce vezi şi lasă lucru­rile să se schimbe de la sine. Când vezi lumea în completa ei neutrali­tate, vei înţelege că ea există doar ca o unealtă pentru propriul tău pro­ces de învăţare.

Nu vreau să te încurc cu concepte. Dar trebuie să înţelegi cum fri­ca ta răstoarnă adevărul. Ea face din tine o victimă a lumii, şi asta nu este adevărat. Ca victimă, nu-ţi vei cunoaşte niciodată puterea creatoare sau identitatea ta întru Iubire.

Nu juca rolul victimei. E un joc găunos, un joc al oglinzilor. Cel care greşeşte împotriva ta este doar o reflecţie a lipsei de stimă faţă de tine însuţi. Tu ai creat prezenţa lui în oglinda ta.

Ridică-te, mărturiseşte-ţi că te urăşti pe tine însuţi şi lasă‑l pe ce­lălalt să-şi vadă de drum.

A nutri reproşuri, nemulţumiri şi resentimente împotriva sa nu-ţi va fi de ajutor. A-l pedepsi nu te va face să te simţi mai bine.

Lasă-i să plece nestingheriţi pe cei care te batjocoresc.

Roagă-te pentru ei şi binecuvântează-i. Nu-i lega de tine cu gân­duri de răzbunare, ci eliberează-i cu cuvinte de dragoste şi încurajare. Şi află că, în măsura în care îi eliberezi, te eliberezi pe tine însuţi.

Îţi pot ţine o predică despre puterea iertării, dar numai când o vei trăi tu însuţi vei şti cât de mare este această putere.

Disponibilitatea de a te ierta pe tine însuţi şi de a-i elibera pe alţii de judecăţile tale este cea mai mare putere pe care o poţi cunoaşte, câtă vreme trăieşti în această întrupare.

Singura putere care e mai mare decât aceasta este puterea Iubirii însăşi. Dar, fără gestul iertării care îndepărtează vălul fricii, puterea Iubirii nu-ţi stă la dispoziţie.

Însă prinde curaj, prietene.

De fiecare dată când ierţi, tu dizolvi o condiţie pe care ai impus-o propriei taie capacităţi de a iubi.

De fiecare dată când ierţi, iubirea este trezită în tine la niveluri tot mai profunde şi capacitatea ta de a extinde această iubire sporeşte.

Aceasta e însăşi natura călătoriei.

Fii împăcat cu ea şi nu se poate să nu te ducă acasă.

Transparenţă

C

ând n-ai nimic de ascuns, lumina conştientei tale nu mai este compromisă de o ruşine secretă. Minciunile nu mai trebuie menţinute. Relaţiile nu-ţi mai sunt împovărate de planuri ascunse.

Simplitatea şi limpezimea domnesc în viaţa ta, căci nu există amă­gire. Fiecare dintre voi are la dispoziţie această limpezime chiar acum, dacă are curajul să comunice, fără ezitare, tot ceea ce gândeşte şi simte.

Acesta este gestul încrederii tale faţă de semenul tău.

Aceasta este acceptarea ta de a fi vizibil şi vulnerabil.

Dacă ai o frică şi o împărtăşeşti, atunci această frică şi vina din spatele ei nu mai rămân ascunse. Dacă nutreşti un gând care îl condamnă pe altcineva, poţi să-l negi, să‑l maschezi sau să-l proiectezi asupra alt­cuiva, sau poţi să îl scoţi la iveală, să-i dai mare atenţie şi să-l vindeci.

Iţi poţi ascunde gândurile de atac sau le poţi mărturisi.

Ritualul mărturisirii, ca şi cele mai multe ritualuri, a încetat să mai reprezinte adevăratul scop ai confesiunii. Nu mai are nici o legătură cu a primi iertarea de la altcineva. Are însă foarte mare legătură cu a res­pinge cantitatea enormă de disimulare şi cu conştientizarea deplină a fricii şi a vinei.

Cel care aude confesiunea nu este un judecător, ci un martor. El sau ea nu trebuie să poarte veşmintele sau însemnele autorităţii.

Orice martor e potrivit, atâta timp cât înţelege că rolul său nu este să judece sau să condamne, ci doar să asculte cu compasiune.

Nu există cineva care să nu facă greşeli. Abuzul unuia împotriva altuia, cu sau fără intenţie, e ceva la ordinea zilei. A aştepta ca toate abu­zurile să înceteze e o naivitate.

Numai cineva care nu e în contact cu vulnerabilitatea sa umană ar aspira la un ţel atât de înalt şi nefondat. Şi cum şi-ar putea accepta natu­ra divină, cineva care nu este în stare să-şi accepte natura umană?

Veţi face mereu greşeli şi vă îndemn să fiţi recunoscători pentru fiecare dintre ele.

Fiecare greşeală este un dar, fiindcă îţi oferă şansa corecţiei.

Preaslăveşte şansa de a aduce la suprafaţă tot ce este manipulare şi disimulare. Fiţi recunoscători pentru invitaţia de a sonda zonele întu­necate ale minţii voastre şi de a aduce conţinutul lor în lumina exami­nării conştiente.

Când îţi justifici greşelile, te agăţi de ele şi îţi impui să le aperi tot timpul. Asta îţi ia enorm de mult timp şi energie. Ba, mai mult. dacă nu eşti atent, poate deveni tema dominantă a vieţii tale.

De ce nu ţi-ai mărturisi greşelile, ca să nu mai fii nevoit să-ţi pe­treci tot timpul apărându-le?

Recunoaşte-ţi pe faţă disimularea, astfel încât limitările trecutului să nu te mai înlănţuie. Permite fiecărei greşeli să fie recunoscută in mod deschis.

Dacă nu ai o părere bună despre aproapele tău. spune-i asta şi roagă-l să te ierte. Nu face aceasta ca să-l sui pe un piedestal, ci ca să te fe­reşti să cazi în groapa fără fund a urii de sine şi a disperării.

Acesta e leacul de care ai nevoie ca să trăieşti fără frică, fără ne­cinste şi fără vină. Prietene, ia acest medicament. Ţi l-am oferit înainte şi ţi‑l ofer încă o dată.

Caracterul dens şi apăsător al acestei lumi este rezultatul lipsei tale de curaj în a-ţi admite greşelile, liste rezultatul jocului ipocrit pe ca-re‑l joci cu semenii tăi.

Chiar crezi că e posibil să fii mai moral sau mai corect decât aproapele tău? Poţi fi, eventual, mai dibaci în a-ti ascunde greşelile.

Acesta este un joc trist şi autoeliminator. Îţi cer să încetezi de a-l mai juca. Îţi cer să ai încredere în aproapele tău şi să fii sigur că el nu are un loc privilegiat când e vorbă de judecare, ci se află alături de tine, ca egalul tău. El nu te poate condamna, tară a se condamna pe sine.

Spovedeşte-te ţie însuţi. Spovedeşte-te partenerului tău, şefului tău, chiar şi străinului de pe stradă. Nu fi preocupat de ceea ce gândeşte lumea. Tu transmiţi o învăţătură revoluţionară. Mărturisirea ta le permite altora să-şi privească propriile greşeli cu compasiune.

O femeie care îşi admite greşelile este o lumină călăuzitoare pen­tru ceilalţi. Ea s-a lepădat de hainele întunericului. Lumina străbate prin ea, căci mintea ei este transparentă, un canal curat prin care adevărul curge fără efort. Semenii ei ştiu imediat că pot avea încredere în ea şi îi întind mâna.

O astfel de femeie este o adevărată preoteasă. Întrucât şi-a iertat propriile păcate, ea poate extinde această iertare şi asupra altora. Autori­tatea ei nu vine din exterior, ci dinăuntru. Ea a fost hirotonisită, dar nu de către o autoritate din lume. Şi, cu toate acestea, oricine vine la ea o recunoaşte, are încredere în ea şi i se spovedeşte.

Acesta este adevărul despre spovedanie. Orice bărbat sau femeie poate fi preot.

Nu crede în minciunile care-ţi sunt oferite în numele meu. Foloseşte-ţi bunul simţ.

Nu vă ruşinaţi dacă v-aţi îndepărtat de religie, fiindcă nu aţi putut să acceptaţi aceste minciuni. Şi eu m-aş fi îndepărtat de o biserică ce nu oferă nimic altceva decât amăgire, exclusivitate şi vinovăţie.

Aveţi dreptate să respingeţi învăţăturile false. Dar nu îngăduiţi ca mânia voastră la vederea ipocriziei unor oameni ai lumii îmbrăcaţi în haine preoţeşti să vă îndepărteze de relaţia voastră directă cu mine.

Uitaţi tot ce aţi fost învăţaţi de alţii şi luaţi în considerare adevărul aflat acum în inimile voastre.

Iată locul unde trebuie să ne întâlnim şi nu în vreo clădire fastu­oasă, care îmi sfidează învăţătura şi viaţa.

Priveşte, acum, adevărul în faţă, prietene. Nu poţi scăpa de sufe­rinţă, având secrete faţă de mine sau faţă de semenul tău. Pentru a pune capăt suferinţei, trebuie să pui capăt tuturor formelor de amăgire din vi­aţa ta, iar asta se poate face numai spunând adevărul – ţie însuţi, mie şi aproapelui tău.

Ce ai de pierdut, în afară de apăsarea şi haosul din lume? Vrei să-ţi păstrezi secretele şi să rămâi în labirint, sau vrei să le mărturiseşti şi să te eliberezi de drumurile întunecoase şi întortocheate?

Alegerea îţi aparţine.

Dar nu te păcăli. Nu există mântuire în tăinuire şi întuneric. Mân­tuirea e oferită deschis fiecăruia, în lumina adevărului. Iar în acea lu­mină nu poate rămâne nici o umbră a ruşinii sau a păcatului.

la-ţi curajul de a-ţi admite greşelile, ca să le poţi ierta şi ca să te eliberezi de durere, zbatere şi amăgire. Încrede-te în aproapele tău, ca şi el să se poată încreadă în tine, într-o bună zi.

Nu nega adevărul şi nici nu pretinde că nu l-ai auzit. Căci eu ţi l-am spus aici, în cuvinte simple, pe care le poţi înţelege.

Restul depinde de tine, căci adevărul nu este însuşit, până când nu e pus în practică în viaţa ta.

Fiecare dintre voi este o faţetă în nestemata cu multe faţete a Iu­birii şi Graţiei lui Dumnezeu. În felul său, fiecare dintre voi are o moda­litate de exprimare de o demnitate simplă. Frumuseţea unei faţete nu in­terferează cu splendoarea celeilalte, ba chiar i-o sporeşte, atât în am­ploare cât şi în intensitate. Ceea ce face ca o faţetă să strălucească este accesibil tuturor.

Lumina care se află în mine este şi în tine. Iar eu nu sunt mai iubit de Dumnezeu decât eşti tu. Şi acesta este lucrul pe care trebuie să ajungeţi să-l cunoaşteţi în propria voastră inimă, fratele meu şi sora mea.

Nici o învăţătură şi nici o predică, oricât de multe ar fi ele, nu te vor face să crezi asta.

iată de ce te rog să exersezi.

Îndepărtează impurităţile judecării ce blochează limpezimea per­cepţiei tale.

Îndepărtează obstacolele competiţiei, invidiei şi lăcomiei care blochează revărsarea iubirii prin inima ta.

Mărturiseşte-ţi frici le. sentimentele tale de imperfecţiune, gre­şelile, resentimentele, reproşurile şi nemulţumirile tale.

Adu întunericul gândurilor şi sentimentelor tale secrete în lumina conştientizării depline. Nu există greşeală ce nu poate fi corectată, aba­tere ce nu poate ti iertată.

Aceasta este învăţătura mea. Dar nu o poţi înţelege doar prin cu­vintele mele.

Tot ceea ce am propovăduit, am şi demonstrat în viaţa mea.

Cum aş putea, atunci, să cer mai puţin de la tine, prietene?

Inima ce se trezeşte

I

ubirea necondiţionată îţi vine în mod firesc. E în firea ta să simţi compasiune pentru tine însuţi şi pentru alţii. E în firea ta dorinţa de a întinde o mână şi de a alina un prieten. Iţi stă în fire să primeşti iubirea celor cărora le pasă de tine.

Nimic din toate acestea nu cere efort. Nimic din toate acestea nu cere învăţătură.

De ce, atunci, trăieşti atât de rar experienţa iubirii necondiţionate? Răspunsul s-ar putea să te surprindă.

La început ai fost una cu Dumnezeu şi te-ai împărtăşit din atot­puternicia Iubirii Sale. Nimic nu ţi-a fost imposibil. Dar, apoi, ai început să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ai crea separat de Dumnezeu?

Întrucât n-ai mai făcut-o niciodată înainte, nu erai prea sigur de tine. A apărut îndoiala şi te-ai întrebat: „Şi dacă ceva merge prost?”

Această îndoială a fost doar neliniştea separării, dar ea a dat naş­tere multor altor gânduri înfricoşătoare. Printre ele era şi acesta: „Dacă încurc lucrurile. Dumnezeu s-ar putea să Se supere pe mine şi să-mi re­tragă Iubirea Sa.” Iar acest gând a fost argumentul hotărâtor.

N-a durat mult ca de la acest gând să treci la trăirea experienţei de a te simţi vinovat şi deconectat de la prezenţa iubitoare a iui Dumnezeu.

Bineînţeles că această separaţie a fost artificială şi autoimpusă, dar tu ai resimţit-o ca reală. Ai crezut în ea.

Şi, astfel, tot ceea ce ai creat după aceea a fost rezultatul acestei credinţe: „Dumnezeu nu mă iubeşte. El este nemulţumit de mine. Nu sunt vrednic de Iubirea Sa.”

Şi, astfel, ai „căzut din graţie” în propria ta minte. Ai trecut de la a împărtăşi puterea omnipotentă a Iubirii lui Dumnezeu, la a-ţi fi frică de această Iubire. Un alt mod de a spune aceasta este că ţi s-a făcut frică de propria-ţi putere creatoare şi ai ascuns-o, ca să nu mai dai de ea. Ai înce­tat să fii un creator şi ai devenit o victimă. Ai încetat să fii o cauză şi ai devenit un efect. Cu alte cuvinte, ai întors realitatea pe dos. Ai făcut ca Iubirea să fie înfricoşătoare. Când te simţi separat, e greu să-ţi aduci aminte cum era înainte de separare.

Aceasta pare a fi dilema care îţi este caracteristică.

Pentru a-ţi găsi calea de întoarcere la Dumnezeu, trebuie să-ţi re­constitui paşii şi să-ţi dai seama că „separaţia” a fost opţiunea ta, nu a Lui. Ai pus întrebarea: „Ce ar fi dacă abuzez de această putere?” Apoi. ai continuat prin a face o lume în care puterea ta era înfricoşătoare.

Nu te-ai oprit ca să aştepţi răspunsul lui Dumnezeu la îndoiala şi frica ta. Dacă ai fi ascultat răspunsul Lui, ai fi auzit cam aşa: „Tu eşti iubit fără condiţii. Nu îmi voi retrage niciodată Iubirea Mea pentru tine. Numai amintindu-ţi că eşti iubit, poţi acţiona într-un mod iubitor.”

Dacă ai fi ascultat răspunsul lui Dumnezeu, visul tău despre sepa­raţie s-ar fi sfârşit. Căci răspunsul lui Dumnezeu contestă instantaneu presupunerea ta că nu eşti iubit.

Această presupunere e ideea nevrotică originară.

Orice victimizare începe cu această idee. Nu poţi gândi lucruri „rele” şi nu poţi comite fapte „rele”, decât dacă crezi că eşti „nedemn de iubire”. Orice atac porneşte din această unică presupunere.

Adam şi Eva şi-au pus şi ei întrebarea „ce-ar fi dacă … „Ce-ar fi dacă aş mânca din măr şi aş deveni la fel de puternic ca Dumnezeu?” Ei de asemenea, şi-au dat propriul răspuns înfricoşător, au simţit ruşinea şi s-au ascuns de Dumnezeu.

Tu pui aceeaşi întrebare, chiar acum. Mesteci acelaşi măr. Te joci şi tu de-a v-aţi ascunselea cu Dumnezeu.

Într-adevăr, ceea ce menţine experienţa ta de victimă e jocul con­tinuu de a pune această întrebare şi de a răspunde la ea.

În lumea plăsmuită de tine, eşti fie o victimă, fie un torţionar. Pe măsură ce treci prin aceste roiuri, vezi că e mică diferenţa între ele.

Victima are nevoie de torţionar şi viceversa. Problematica răului nu apare până când nu te îndoieşti de propria ta vrednicie de a oferi şi de a primi iubire.

Aceasta este starea ta existenţială. Te îndoieşti că eşti vrednic de iubire … tu şi oricine altcineva din lumea ta.

Acum apare alegerea, singura alegere pe care trebuie s-o faci: ai de gând să răspunzi tu însuţi la întrebarea „sunt eu vrednic de iubire?”, sau ai de gând să aştepţi să auzi răspunsul lui Dumnezeu? Este chiar aşa de simplu: ai de gând să-L laşi pe Dumnezeu să-ţi corecteze presupune­rea originară eronată, sau ai de gând să accepţi această presupunere ca pe un adevăr şi să-ţi clădeşti întreaga viaţă pe baza ei?

Nu e niciodată prea târziu să te opreşti din mestecatul mărului. Nu e niciodată prea târziu să-ţi dai seama că răspunsul tău la propriul tău interogatoriu înfricoşător este nesatisfăcător. Nu e niciodată prea târziu să te întorci către Dumnezeu şi să spui: „Dumnezeule! Răspunsul meu mi-a umplut mintea de frică. Răspunsul meu mi-a adus în viaţă numai durere şi luptă. Trebuie că este răspunsul greşit. Vrei, Te rog, să mă ajuţi să găsesc altul?”

Vezi tu, viaţa ta spirituală pe pământ nu începe până când nu pui această întrebare. Nu contează ce religie ai. Nu contează care este statu­tul tău social sau economie.

Fiecare dintre voi va ajunge la un punct în viaţa sa când va fi gata să conteste propriile sale credinţe şi presupuneri false. Iar acesta e înce­putul vindecării voastre şi restaurarea puterii voastre şi a rostului vostru.

Îndoiala de propria îndoială, negarea propriei negativităţi repre­zintă punctul de cotitură, sfârşitul coborârii în materie şi începutul înăl­ţării la Cer. Ele reprezintă reînnoirea parteneriatului tău cu Dumnezeu, Noul Legământ.

Nu poţi fi un partener al lui Dumnezeu, atât timp cât te vezi pe tine sau pe oricine altcineva ca pe o victimă ghinionistă. Noul Legământ îţi cere să recunoşti împărăţia lui Dumnezeu în propria ta inimă. Este un alt mod de a spune că respingi ideea că Dumnezeu este separat de tine.

Respingi ideea că nu meriţi să fii iubit sau că semenul tău este nedemn de iubire. Respingi ideea răului ca pe o idee creată în frică. Respingi ideea că puterea lui Dumnezeu poate fi batjocorită.

Noul Legământ este acceptarea răspunsului lui Dumnezeu la în­trebarea „Ce ar fi dacă … ?” El este începutul propriei tale mântuiri şi începutul primirii de către oameni a împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

A fost odată ca niciodată un moment în care ai respins parteneriatul tău creativ cu Dumnezeu. Acum eşti gata să-i revendici din nou.

A fost odată ca niciodată un moment în care ţi-a surâs ideea că ai putea fi nevrednic de iubire în ochii lui Dumnezeu. Acum îţi revendici eterna ta comuniune întru iubire cu El.

Atunci când îl accepţi din nou pe Dumnezeu în viaţa ta, întregul tău mod de a trăi experienţa lumii şi a tuturor fiinţelor din ea se schim­bă. Eşti tată şi mamă pentru fiecare copil ce îţi vine în cale, eşti fiu sau fiică pentru orice persoană mai în vârstă. Îi eşti prieten atât prietenului, cât şi celui lipsit de prieten. Îi eşti iubit atât celui care-şi aminteşte că este iubit, cât şi celui care a uitat acest lucru.

Nu există Ioc unde să nu fie necesară prezenţa ta iubitoare, cât şi mărturia despre Iubirea lui Dumnezeu. Totul strigă în gura mare că are nevoie de cuvintele tale blânde. Toţi ar bea din paharul care ţi-a astâm­părat ţie setea.

Visul nefericirii se sfârşeşte atunci când el e pus la îndoială şi res­pins. Dacă îţi pui la îndoială nefericirea, devii conştient de iubirea ne condiţionată ce sălăşluieşte în inima ta. Dacă nu-ţi pui la îndoială neferi­cirea, trăieşti experienţa ei din ce în ce mai profund, până când ajungi în străfunduri. Asta, pentru că numai când ajungi acolo devii nemulţumit de propriile tale răspunsuri.

Nimeni nu poate forţa pe altul să devină conştient. În momentul în care este pregătit, fiecare individ trăieşte experienţa zădărniciei de a da şi a primi iubire condiţionată.

Fiecare persoană se cramponează de se-parare şi de control, până când durerea provocată de ea devine de nesuportat. Pragul durerii este di­ferit pentru fiecare individ în parte, dar toată lumea îi trece până la urmă.

Iată de ce îţi cer să nu predici altora, ci doar să-ţi extinzi iubirea asupra lor. Cei ce sunt gata s-o primească te vor urma şi îţi vor cere aju­torul. Cei care nu sunt gata, îşi vor continua călătoria fără să interfereze cu a ta.

Un preot, un pastor, îi „păstoreşte” pe cei în nevoie. Ei extinde iu­birea asupra celor care o cer, în tăcere sau în cuvinte. El nu bagă groaza în necredincioşi, folosind cuvinte sau concepte ce profit o mântuire viitoare.

Mântuirea este acum pentru cei ce vor să fie mântuiţi. Nu îi jude­ca pe ceilalţi, căci nu este al tău a judeca. Cei care ajung mai târziu în sânul Iubirii lui Dumnezeu nu sunt mai puţin vrednici decât cei care ajung mai devreme.

În adevăr, nu Dumnezeu este Cel Care te înalţă şi nici eu. Te înalţi tu însuţi, în măsura în care îţi aminteşti cât de vrednic eşti să fii iubit şi în măsura în care îţi accepţi rolul în planul lui Dumnezeu.

Acceptarea omnipotenţei tale este imposibilă tară reconcilierea cu Dumnezeu. Căci toată puterea vine de la El. Iei parte la ea ca un par­tener egal ce te afli, dar nu poţi exercita niciodată această putere, fiind separat de El. Chiar şi în visul: „Ce ar fi dacă … ?” nu te-ai putea nici­odată separa total de Iubirea lui. În acel vis, ai trecut pragul durerii şi ai ales să te-ntorci. Aşa se întâmplă cu fiecare dintre voi.

Puterea lui Dumnezeu nu poate fi batjocorită. Ea poate fi respin­să, negată, ascunsă. Dar tot ceea ce înseamnă respingere, negare şi vină secretă are o limită. Adevărul poate fi distorsionat, dar nu poate fi nici­odată complet eradicat sau negat. O luminiţă rămâne întotdeauna în cea mai profundă beznă. Iar acea luminiţă va fi întotdeauna găsită, atunci când apare dorinţa de a o găsi.

Tu, prietene, eşti eroul propriului tău vis. Eşti cel ce visează întu­nericul şi cel ce aduce lumina. Eşti deopotrivă ispititorul şi mântuitorul.

Vei ajunge să cunoşti asta, dacă nu o ştii deja.

În această dramă creată de tine însuţi, singura ta discuţie în con­tradictoriu este cu Dumnezeu. Ea pare să fie cu aproapele tău, dar nu e. Pomul binelui şi al răului creşte în propria ta minte. Şi, tot în propria ta minte, tu explorezi problema inegalităţii şi a batjocurii.

Va veni o vreme când răspunsul tău şi răspunsul lui Dumnezeu vor fi unul şi acelaşi. Şi, atunci, pomul binelui şi al răului se va trans­forma în pomul vieţii, indivizibil şi întreg. Iubirea nu va mai avea opus, ci se va extinde liberă în toate direcţiile.

Când cineva se apropie de tine, cineva care vrea să pună condiţii iubirii tale sau iubirii sale, îi vei spune: „Frate, eu am visat acest vis şi ştiu la ce duce. Duce numai la suferinţă şi moarte. Nu e drept cu nici unu! dintre noi. Hai să punem la îndoiala presupunerile ce i-au dat naştere. Sunt încredinţat că, împreună, vom găsi o cale mai bună.”

Dacă te întrebi vreodată care este rostui tău aici pe pământ, ci­teşte, te rog, încă o dată paragraful de mai sus. Atunci îţi vei aminti că rostul tău este, pur şi simplu, să răspunzi la strigătul după iubire, oriunde l-ai auzi. Ceea ce nu e greu de făcut, dacă doreşti să-l faci. Nu se cer ca­lităţi sau talente speciale. „Cum”-urile şi „de ce”-urile iubirii se rezolvă de la sine, de îndată ce păşeşti prin uşa ce se deschide în faţa ta.

Nu am spus niciodată că ar trebui să treci prin ziduri şi nici măcar că ar trebui să umbli pe apă. Am arătat doar spre uşa deschisă şi te-am întrebat dacă eşti gata să intri.

Şi asta este tot ce trebuie să-l întrebi pe aproapele tău.

Cel care iubeşte în mod necondiţionat nu este niciodată ataşat de consecinţe. Oamenii vin şi pleacă şi nu vei şti niciodată de ce şi de unde. Despre unii vei crede că vor trece cu uşurinţă prin uşă, dar, dintr-o dată, vor face cale-ntoarsă. Alţii, despre care eşti convins că nu vor da cu ochii de uşă, vor trece pragul cu o uşurinţă neaşteptată.

Nu fi îngrijorat. Nu e deloc treaba ta cine vine şi cine pleacă. Le­gământul e făcut în fiecare inimă şi numai Dumnezeu ştie cine e gata şi cine nu. Să lăsăm cunoaşterea în seama Lui şi să ne punem, pur şi sim­plu, în slujba Sa.

Viaţa curge mult mai liniştit atunci când facem Voia Sa. Iar încrezându-ne în El. inimile noastre debordează de iubire şi acceptare.

Astfel ajungem să cunoaştem că oferta de iubire este nelimitată.

Ea nu are nici început, nici sfârşit. Toate limitările pământului sunt absorbite în iubirea neţărmurită a Cerului, pe măsură ce împărăţia lui Dumnezeu se instaurează în propriile noastre inimi.

Eliminarea mentalităţii lipsei

M

entalitatea lipsei rezultă din percepţia ta că nu eşti vred­nic de iubire. Dacă nu te simţi vrednic de iubire, vei pro­iecta în afara ta această stare a lipsei. Vei vedea paharul ca fiind mai curând pe jumătate gol, decât pe jumătate plin.

Dacă vezi paharul pe jumătate gol, să nu fii surprins că, în curând, nu mai rămâne nimic în el. Lipsa e rezultatul unei percepţii negative.

E de la sine înţeles că acelaşi principiu funcţionează şi invers.

Vezi paharul ca fiind pe jumătate plin şi, în curând, el se va umple până la refuz. Când ştii că eşti vrednic de iubire, ai tendinţa de a inter­preta cuvintele şi faptele altora în mod iubitor. Nu eşti uşor de ofensat. Dacă cineva e nepoliticos cu tine, iei în considerare posibilitatea ca el sau ea să fi avut o zi proastă. Nu te simţi victimizat sau insultat.

Modul tău de a privi viaţa depinde de cum te simţi – demn de a fi iubit sau nu, vrednic sau nevrednic. In ambele cazuri, vei crea o situaţie exterioară ce va consolida opinia ta despre tine însuţi.

Toată preocuparea de a avea se datorează faptului că trăiţi în tre­cut. Lipsa este, pur şi simplu, amintirea unor vechi răni. Acestea se pro­iectează cu prea mare uşurinţă în viitor. Pentru a pune capăt mentalităţii lipsei, trebuie să ierţi trecutul. Oricum va fi fost el, nu mai contează. LI nu mai are efect, deoarece l-ai eliberat[9].

Simţi că eşti nedreptăţit? Dacă da, atunci vei proiecta lipsa în viaţa ta. Numai cineva care se simte nedreptăţit va fi nedreptăţit. Pentru a pune capăt mentalităţii lipsei, începe cu conştientizarea faptului că te simţi nedreptăţit. Dă-ţi seama că aceasta provine din sentimentul tău pro­fund că nu eşti vrednic. Înţelege că exact acum simţi că nu meriţi să fii iubit. Nu încerca să-ţi modifici gândul. Nu repeta afirmaţia: „Acum eu merit să fiu iubit”, sperând ca asta să-ţi inverseze condiţionarea.

Pur şi simplu, fii conştient de faptul că: „Acum eu nu simt că merit să fiu iubit. Mă simt nevrednic şi lipsit de valoare. Simt că nu sunt tra­tat cum trebuie. Mi-e groază că lucrurile rele care mi s-au întâmplat în trecut se vor întâmpla iar.”

Pur şi simplu, fii conştient de cât de mult ţi s-a încordat şi ţi s-a strâns inima. Fii conştient de modul în care te-ai închis emoţional. Şi întreabă-te dacă te simţi mai ocrotit acum decât înainte?

Ţi-a parvenit o informaţie şi ai avut de ales între a o vedea ca fi­ind negativă sau pozitivă. Ai ales să vezi paharul ca fiind golit pe jumă­tate. Ai ales să fii o victimă. E în ordine. Nu te ruşina. Nu e nevoie să te încordezi şi mai tare. Nu e nevoie să te autoflagelezi. Fii doar conştient de ceea ce ai ales şi de cum te simţi datorită acestei alegeri.

Contemplă starea şi las-o să plece. „îmi dau seama de alegerea pe care am făcut-o şi îmi dau seama că ea m-a făcut să fiu nefericit. Nu vreau să fiu nefericit, aşa că voi face o altă alegere. Voi vedea paharul ca fiind pe jumătate plin.” Dacă poţi spune aceste cuvinte cu integritate emoţională, vei lăsa în urmă trecutul şi vei linişti rana.

Încearcă. Funcţionează.

Ai exersat din greu să fii o victimă şi ţi-ai învăţat bine rolul. Să nu crezi că invincibilitatea vine fără exerciţiu. Contemplă-ţi doar alegerea de a fi o victimă şi fii dispus să «e detaşezi de ea. Asta va fi suficient.

Mentalitatea abundenţei înseamnă să te simţi iubit şi vrednic şi valoros chiar în clipa asta. Acum poate că te simţi astfel, dar dacă sună telefonul şi afli că tocmai ai pierdut o groază de bani sau că soţia te pără­seşte, cât de valoros te simţi? Este paharul pe jumătate gol sau pe jumă­tate plin? Numai simplul fapt că-ţi recunoşti mentalitatea bazată pe frică înseamnă un pas mare către transformarea ei.

Onestitatea emoţională este esenţială pentru creşterea spirituală.

Nu te poţi forţa să gândeşti pozitiv, dar îţi poţi recunoaşte negativitatea. A-ţi recunoaşte negativitatea este un act al iubirii. liste un gest al speranţei. El spune: „Văd ce se întâmplă şi ştiu că există o cale mai bună. Ştiu că pot face o altă alegere.” A-ţi oferi altă alegere este lucrarea mân­tuirii individuale. Iertarea trecutului şi desprinderea de el pregătesc sce­na pentru o alegere diferită. Indiferent de câte ori ai făcut aceeaşi gre­şeală, ai o nouă oportunitate de a te ierta pe tine însuţi.

Fără iertare e imposibil să ieşi din mentalitatea lipsei. Iar ca să ierţi, trebuie să devii conştient de toate modurile în care simţi durerea.

Trebuie să recunoşti rana. Atunci o poţi ierta. Rănile ascunse au programe ascunse care ne ţin ostatici ai trecutului. E posibil ca rănile adânci să trebuiască să fie mai întâi bandajate, dar pentru desăvârşirea pro­cesului de vindecare, ele trebuie expuse la aer şi la soare. În toate cre­dinţele şi presupunerile subconştiente trebuie să aducem conştientă totală.

Lipsa este un învăţător important. Fiecare percepţie a lipsei în mediul tău ambiant reflectă un simţământ interior de nevrednicie şi lipsă de valoare personală care trebuie perfect conştientizat. Experienţa lipsei nu este Dumnezeu Care te pedepseşte. Eşti tu, cel care-ţi arăţi ţie însuţi o credinţă ce trebuie corectată. Tu ai capacitatea de a te iubi pe tine în­suţi. Iar această capacitate trebuie trezită în tine pentru ca să aibă loc o creştere spirituală autentică. Înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, observând în ce mod îţi refuzi iubirea. Şi, de multe ori, vezi cum îţi refuzi iubirea – observând cum o refuzi altora.

Abundenţa apare în viaţa ta. nu pentru că ai învăţat pe de rost vreo incantaţie abracadabrantă, ci pentru că ai învăţat să aduci iubirea în as­pectele rănite ale psihicului tău.

iubirea vindecă toată percepţia divizării şi a conflictului şi restau­rează percepţia originară a plenitudinii, liberă de păcat şi de vină.

Ştii că iubirea nu îţi poate fi luată, numai atunci când te-ai văzut aşa cum eşti tu cu adevărat. Iubirea îţi aparţine pentru eternitate … lipsită de formă, dar omniprezentă, necondiţionată şi totuşi răspunzând cu uşu­rinţă la condiţiile date.

Ori de câte ori îţi parvin veşti ce par proaste, gândeşte-te !a aceas­ta: ţi-ar da oare Dumnezeu un dar îndoielnic?

Nu te lăsa păcălit de ambalaj, ci deschide-l cu o inimă deschisă. Şi, dacă încă nu înţelegi semnificaţia darului, stai liniştit şi aşteaptă.

Dumnezeu nu dă daruri îndoielnice. Adesea, până ce darul nu e pus în acţiune în viaţa ta, nu vei cunoaşte semnificaţia darului.

Acest lucru poate fi frustrant, dar este inevitabil.

Darurile lui Dumnezeu nu alimentează aşteptările ego-ului. Va­loarea lor este de ordin superior. Ele te ajută să te deschizi la adevărata ta natură şi la adevăratul tău rost aici. Câteodată, ele par să închidă o uşă şi nu înţelegi de ce. Numai atunci când uşa potrivită se deschide, pricepi de ce uşa nepotrivită a fost închisă.

Tu ai un parteneriat cu Mintea Divină. Nu încerca, te rog, să faci din abundenţă o responsabilitate care să-ţi aparţină numai ţie sau numai lui Dumnezeu. Tu ai nevoie de El şi El are nevoie de tine. Fii dispus să-ţi priveşti fricile şi sentimentele de nevrednicie şi de lipsă de valoare şi El te va ajuta să vezi scânteia divină ce sălăşluieşte în tine.

Dacă eşti dispus să te iubeşti pe tine însuţi, vei deschide canalul prin care Iubirea lui Dumnezeu poate ajunge la tine.

Deschide uşa ce duce la abundenţă în propria ta minte şi contem­plă darurile iubirii reflectate de jur împrejurul tău.

Şi, te rog, nu judeca valoarea acestor daruri, sau forma pe care o iau ele în viaţa ta. Căci valoarea lor este indiscutabilă, iar forma lor este prea lesne înţeleasă greşit.

Recunoştinţa

N

u poţi vorbi despre abundenţă, fără să vorbeşti şi despre re­cunoştinţă. Recunoştinţa porneşte din sentimentul valorii intrinsece şi sprijină trăirea experienţei abundenţei. Pe de altă parte, nerecunoştinţa şi resentimentul îşi trag obârşia din sentimen­tul lipsei de valoare intrinsecă şi consolidează perceperea lipsei.

Fiecare dintre ele este un cerc închis. Ca să pătrunzi în cercul stă­rii de graţie, e nevoie să-ţi aduci iubire – ţie însuţi sau altcuiva. Ca să intri în cercul fricii, e nevoie să refuzi iubirea – ţie însuţi sau altcuiva.

Atunci când stai în interiorul unuia dintre cercuri, realitatea celui­lalt cerc devine contestabilă. Din acest motiv ai adesea sentimentul că există în experienţa ta două lumi ce se exclud reciproc.

Cei recunoscători nu-şi pot imagina că pot fi nedreptăţiţi. Cei ranchiunoşi nu-şi pot imagina că pot fi iubiţi de Dumnezeu.

In care dintre aceste lumi vrei să locuieşti? Alegerea îţi aparţine.

In orice moment trebuie să decizi între a face pe victima sau a-ţi aminti că nu poţi fi nedreptăţit. În primul caz vei fi ofensat de darul primit şi îl vei vedea ca pe o pedeapsă; în al doilea caz vei accepta ceea ce vine spre tine, ştiind că îţi aduce o binecuvântare pe care încă nu o poţi vedea.

Recunoştinţa este opţiunea de a vedea Iubirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Nici o fiinţă care alege astfel nu se poate simţi nenoroci­tă. Căci opţiunea de a aprecia duce la fericire, întocmai cum opţiunea de a nu aprecia duce la nefericire şi disperare.

Primul gest sprijină şi înalţă. Al doilea, devalorizează şi demolează.

Felul cum alegi să reacţionezi faţă de viaţă dă contur propriei tale percepţii permanente. Dacă trăieşti în disperare, asta se întâmplă deoa­rece alegi să nu apreciezi ‘darurile ce ţi-au fost oferite.

Fiecare persoană ce păşeşte pe pământ culege rezultatele gându­rilor pe care Ie-a semănat. Iar dacă vrea să schimbe natura recoltei din anul viitor, ea trebuie să schimbe gândurile pe care le gândeşte acum.

Gândeşte doar un singur gând de recunoştinţă şi vei vedea cât es­te de adevărată această simplă afirmaţie. Data viitoare când eşti pe cale să nu apreciezi un dar ce ţi se oferă, opreşte-te un moment şi deschide-ţi inima ca să primeşti acel dar cu recunoştinţă.

Observă, apoi, cum se transformă atât modul în care trăieşti expe­rienţa darului, cât şi relaţia cu cel care‑l oferă.

Data viitoare când eşti pornit să judeci sau să condamni pe altul, opreşte-te o clipă şi lasă‑l să intre în inima ta. Binecuvântează acolo unde ai condamna. Nu judeca şi fii bucuros că n-ai judecat. Simte uşurarea care te cuprinde când îl eliberezi pe celălalt de percepţiile tale înguste.

Când am spus să întorci şi celălalt obraz, te-am învăţat să-i de­monstrezi semenului tău că nu-ţi poate face un rău. Dacă nu-ţi poate face un râu, nu poate fi vinovat de atacul asupra ta. Şi dacă nu este vinovat, nu trebuie să se autopedepsească.

Când întorci şi obrazul celălalt, nu-ţi inviţi semenul să te lovească din nou. Îi reaminteşti doar că nu ţi s-a tăcut nici un rău. Ii spui că ştii că tu nu poţi fi nedreptăţit sau tratat cum nu trebuie. Îi demonstrezi refuzul tău de a încuviinţa atacul, fiindcă ştii că, în acel moment, eşti demn de a fi preţuit şi iubit. Şi, cunoscându-ţi valoarea intrinsecă, tu nu poţi să nu o vezi pe a lui. Abuzurile şi greşelile din această lume vor lua sfârşit. atunci când vei refuza să fii victimă sau torţionar. Atunci vei păşi afară din cercul fricii şi tot ceea ce vei face şi vei spune va fi plin de har.

Aceasta este experienţa pe care o va trăi fiecare dintre voi.

Christos Se va naşte în tine aşa cum S-a născut în mine. Dar, mai întâi, trebuie să pui deoparte orice sentiment de nevrednicie, toată men­talitatea lipsei, tot resentimentul, toată nevoia de atac sau apărare.

Mai întâi trebuie să înveţi să întorci şi celălalt obraz.

S-ar părea că există două lumi, dar cu adevărat există numai una.

Frica este doar absenţa iubirii. Lipsa este doar absenţa abundenţei.

Resentimentul este doar absenţa recunoştinţei.

Ceva nu poate lipsi, dacă nu a fost, mai întâi, prezent din abun­denţă. Fără prezenţă, absenţa n-are nici un sens.

E ca un joc de-a v-aţi ascunselea. Cineva trebuie să se ascundă mai întâi. Cine va fi acela? Tu sau eu? Poate va fi Creatorul însuşi.

În adevăr, aceasta nu contează. Când e rândul tău, te vei ascunde, iar semenul tău te va găsi, aşa cum l-am găsit eu. Fiecare ajunge să se as­cundă şi fiecare este găsit – în cele din urmă. Lumea dualităţii emană din întregime şi la întregime se întoarce. Ceea ce e adunat se separă şi se a-dună din nou. Este un simplu dans. Nu e cazul să fie ceva înfricoşător.

Vă invit să intraţi în acest dans, fără să vă luaţi prea în serios. Nici unul dintre voi nu e un dansator profesionist. Dar fiecare dintre voi este capabil să înveţe paşii. Dacă se întâmplă să calci pe cineva pe picior, un simplu „îmi pare rău” va fi de-ajuns.

Cu toţii învăţaţi în acelaşi timp şi e de aşteptat să faceţi greşeli.

Eliberarea de ataşament

O

amenii care excelează în manifestarea fizică a ideilor lor învaţă să-şi fixeze obiective realiste şi să le aplice într-un mod flexibil, răspunzând la condiţiile concrete.

Dacă vrei să înţelegi ce înseamnă flexibilitate, urmăreşte comporta­mentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său este subţire şi fragil, dar dispune de o impresionantă forţă şi rezistenţă. Aceasta se datorează faptului că el se mişcă împreună cu vântul, nu împotriva lui.

Atunci când condiţiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceas­ta se va întâmpla fără mare efort. Când condiţiile nu sunt potrivite, chiar şi un mare efort nu va reuşi. A te mişca împreună cu vântul necesită o sensibilitate faţă de condiţiile existente.

Există momente pentru odihnă şi retragere şi momente pentru a te mişca energic înainte.

A şti când să te mişti şi când să nu te mişti este o chestiune de bun simţ şi de intuiţie. Gândirea abstractă nu poate duce, prin ea însăşi, la percepţia adevărată. Ea trebuie combinată cu sensibilitatea emoţională.

Ca să vezi lucrurile în mod corect trebuie să înţelegi cât de mult ai investit emoţional într-o situaţie, cât şi modul în care evenimentul apa­re şi se desfăşoară în exterior.

Trebuie luate în considerare atât realitatea interioară, cât şi cea exterioară.

Unii oameni spun că realitatea interioară determină realitatea ex­terioară. Alţii spun că cea exterioară o determină pe cea interioară.

Şi unii şi alţii au dreptate.

Găina nu ar exista fără ou – şi vice-versa.

Cauza şi efectul nu sunt lineare şi secvenţiale. Ele se manifestă în mod simultan. Prin natura lor, ele au o mişcare circulară. Nu numai ca­uza determină efectul, dar şi efectul determină cauza.

Răspunsul la întrebarea „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” poate fi – ori nici unul, ori amândouă.

Găina şi oul sunt creaţii simultane.

La toate întrebările de genul ori/ori trebuie să se răspundă în acelaşi fel – altfel răspunsul va fi fals.

Realitatea Supremă nu poate fi înţeleasă într-un cadru de refe­rinţă dual. Ea include atât realitatea interioară, subiectivă, împreună cu realitatea exterioară, obiectivă – cât şi interacţiunea lor reciprocă, spon­tană. Toate contrariile sunt conţinute înăuntrul ei.

Realitatea Supremă e creaţia acceptării totale, a capitulării totale şi a iubirii totale, atotcuprinzătoare.

Nu există ceva care să fie separat de ea. Chiar şi atunci când co­pacii sunt smulşi din rădăcină şi duşi la vale de şuvoi, nu e nici o trage­die, căci nu există diferenţă între copac şi şuvoi.

În contrast cu fluxul Realităţii Supreme se află Rezistenţa care dă naştere diferitelor condiţii. Distincţiile, comparaţiile, judecăţile intră în joc, iar cursul natural este întrerupt.

Natura Realităţii Supreme este de a spune „Da”. Ea are o exube­ranţă naturală şi un entuziasm firesc. Vrea să ia totul cu ea. E fericirea personificată, pentru că ea consideră totul şi pe toţi ca fiind ea însăşi.

Rezistenţa spune mereu „Nu”. Prin natura ei, aduce conflict şi luptă. Se opune la orice şi, astfel, ea este nefericirea personificată.

Acolo unde nu există rezistenţă, nu există nefericire. Nefericirea opune întotdeauna rezistenţă unor condiţii. Ea se constituie pe nişte in­terpretări pro sau contra.

Rădăcina nefericirii este ataşamentul.

Nu îţi cer acum să renunţi la toate ataşamentele tale. Aceasta, pri­etene, nu este un ţel realist. Îţi cer doar să devii conştient de ataşamen­tele tale, de percepţiile tale, de interpretările tale pro şi contra. Îţi cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiţionată.

Dacă vrei să înţelegi necondiţionarea, priveşte copacul mişcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poţi găsi. Copacul are rădăcini adânci şi ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei şi al capitulării.

Poţi dezvolta aceeaşi tărie de caracter, mişcându-te flexibil o dată cu toate situaţiile din viaţa ta. Stai drept şi fii înrădăcinat în momentul de faţă. Cunoaşte-ţi nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum ştie viaţa mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insişti, vei opune o rezistenţă inutilă. Trunchiul copacu­lui se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.

Mişcă-te o dată cu vântul.

Viaţa ta e un dans.

Ea nu este nici bună, nici rea. E o mişcare, un continuum.

Alegerea ta este una simplă: poţi dansa sau nu. Decizia de dansa nu te va scoate de pe ringul de dans.

Dansul va continua în jurul tău.

Dansul va continua şi tu eşti parte din el.

Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pu­ra stare de graţie de a fi viu. Dacă vei căuta în viaţă un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.

Toate condiţiile se deschid înspre necondiţionare. Fii. pur şi sim­plu, deschis şi prezent şi vei cădea în braţele lui Dumnezeu. Dar împotriveşte-te chiar şi pentru o clipă – şi vei fi prins într-o complicaţie fără rost, provocată de tine însuţi.

Fiinţele umane nu pot fi independente de realitatea condiţionată, deoarece realitatea condiţionată este o creaţie a conştientei umane.

Opriţi-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creaţii.

Acceptaţi-le, pur şi simplu, aşa cum copacul acceptă vântul. Dem­nitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi şi la nevoile altora.

Compasiunea nu vine prin detaşarea de întreaga paletă a experi­enţei emoţionale, ci prin participarea plenară la ea.

Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd.

Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deşi aţi putea spu­ne că e amândouă în acelaşi timp.

Această lume este un loc în care se naşte corpul emoţional şi men­tal. Naşterea fizică şi moartea facilitează, pur şi simplu, dezvoltarea unei conştiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creaţii.

E absurd să negi importanţa acestui proces al naşterii. Şi este la fel de absurd să‑l glorifici. Nu există fiinţă umană care să nu parcurgă acest traseu al naşterii, fără să trăiască atât experienţa bucuriei, cât şi a durerii.

Sunt oare ambele necesare?

Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebeluşul din ea.

Şi fără bucuria vieţii nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens.

Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experienţa ta ceea ce ea nu este.

Fereşte-te de interpretări care te-ar determina să accepţi numai o parte din spectrul vieţii.

Experienţa mea aici nu a fost diferită de a ta.

Nu am biruit durerea. M-am lăsat în voia ei.

Nu am biruit moartea. Am păşit prin ea de bunăvoie.

Nu am slăvit trupul şi nici nu l-am condamnat.

Nu am numit această lume nici rai, nici iad, dar am profesat că ambele sunt propria voastră operă.

Am intrat în dansul vieţii la fel ca voi, ca să cresc întru înţelegere şi acceptare, ca să trec de la iubirea condiţionată la trăirea iubirii tară condiţii. Nu există nimic din ceea ce tu ai simţit sau ai trăit ca experi­enţă, din care să nu fi gustat şi eu. Cunosc fiecare dorinţă şi fiecare frică, deoarece am trăit trecând prin toate. Iar eliberarea mea de ele nu a venit prin vreo dispensă specială.

Vezi tu, eu nu sunt un dansator mai bun decât tine. Mi-am oferit, pur şi simplu, disponibilitatea de a participa şi de a învăţa, iar aceasta e tot ce-ţi cer.

Binevoieşte. Participă. Atinge şi lasă-te atins. Simte totul. Deschide-ţi braţele vieţii şi lasă-ţi inima să fie atinsă. De aceea te afli aici.

Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da şi a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ba dăruieşte fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Şi primeşte – nu numai pentru sine – ci pentru ca şi alţii să poată trăi experienţa darului.

Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe fe­meia a căror inimă este deschisă.

Şi astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăşi.

Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvenţială. Ele nu pot fi planificate. Nu poţi învăţa nici să le faci, nici să le primeşti.

Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis şi în mintea care a renunţat la nevoia ei de a controla sau de a şti.

Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată şi atotdăruitoare.

Ea nu-ţi poate refuza cele necesare, întrucât eşti parte din Ea. Ea nu te cunoaşte ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la uni­cul său copil. Ea te priveşte cu statornică iubire şi afecţiune. „Întinde-ţi mâna şi primeşte aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei.

În frustrarea ta, nu auzi Vocea Divină care te chemă.

Privind în jur la condiţiile vieţii tale şi găsindu-le numai defecte, nu eşti conştient că te-nconjoară Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu.

Şi totuşi, oricât de departe te-ai simţi tu de Dumnezeu, nu eşti de­cât la un gând distanţă. Şi momentul mântuirii tale este chiar acum.

Aminteşte-ţi aceasta, prieten drag. Chiar acum, în acest moment, ori asculţi Vocea lui Dumnezeu, ori eşti prins, fără rost, în mrejele pro­priei tale psihodrame.

Chiar acum eşti fie fericit, fie găseşti nod în papură împrejurărilor din viaţa ta.

Îngăduie-ţi să fii prezent în gândurile tale şi întreabă: „Simt eu. În acest moment, conştient de Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu pen­tru mine?”

Dacă răspunsul este ,.Da”, vei simţi căldura Prezenţei Divine în inima ta. Iar dacă răspunsul este „Nu”, conştienta ta te va face să-ţi aminteşti acea Prezenţă şi să o atragi către tine.

Această practică simplă nu poate da greş.

Încearc-o şi convinge-te.

Pe măsură ce înveţi să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conştient de Prezenţa Divină în mintea şi experienţa ta.

Rostul tău personal se va dezvălui în această conştientă lărgită, ajutându-te să înţelegi cum poţi fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuţi şi pentru ceilalţi.

Cele necesare vor prinde formă înaintea ochilor tăi. Modul în care apar te va lăsa adesea perplex, dar nu vei judeca. Nu vei căuta nod în papură nici ţie, nici altora. Vei învăţa să te laşi în voia situaţiei de mo­ment, făcând tot ce poţi şi adăstând în tăria propriei tale capitulări.

Din ce în ce mai mult li vei încredinţa lui Dumnezeu consecinţele şi vei şti că darul tău este întotdeauna acceptat ca atare.

El este întotdeauna de-ajuns.

Astfel, vremea autocrucificării se va încheia şi pacea va reveni în mintea ta.

Atunci mă vei vedea aşa cum sunt eu cu adevărat, pentru că atun­ci vei fi dat naştere Christosului din tine.

Aştept acest moment cu mare bucurie şi certitudine. Fiindcă aces­ta este momentul adevărului.

Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă separare.

Este sfârşitul a tot ceea ce înseamnă suferinţă.

Slava Dumnezeului lăuntric

D

umnezeu nu este o abstracţie, ci o Prezenţă vie, întru totul bună, atoatedăruitoare, fericită, întreagă şi liberă. Ştiu că ţi-e greu să-ţi imaginezi aşa ceva. Totuşi, îţi cer să-ţi ex­tinzi mintea ca ea să devină mai cuprinzătoare. Renunţă la limitele pe care le impui posibilului.

Dumnezeu este dincolo de aceste limite, deoarece El este fără for­mă. Fiind lipsit de formă, El sălăşluieşte în toate. Nu există loc în care prezenţa Lui să nu poată fi găsită.

Dumnezeu nu este nici bărbat, nici femeie, căci nu are trup şi, prin urmare, nu are gen. Adesea se face referire la Dumnezeu ca la un „El”, deoarece, în relaţia Lui cu noi, El este masculin. Noi suntem pântecele care poartă, hrăneşte şi dă naştere Spiritului Său.

Dar, deşi ne aflăm într-o astfel de relaţie cu El, ca mireasa faţă de mire, Dumnezeu nu se conformează vreunei imagini masculine. El nu este nici războinic, nici şaman, nici mântuitor. El nu este înţeleptul cu pă­rul alb şi nici femeia înţeleaptă. Toate aceste imagini sunt antropomorfe.

Dumnezeu este o prezenţă iubitoare ce combină toate calităţile pozitive – masculine şi feminine. El este atât Cel Care hrăneşte, cât şi Cel Care protejează. El este atât blând şi bun, cât şi puternic şi impunător.

Dumnezeu are înţelepciunea filozofului bătrân şi nevinovăţia pruncului. Are tăria războinicului şi, totodată, sensibilitatea tinerei ma­me. El este toate acestea şi încă multe altele. El e dincolo de definire. El nu poate fi limitat la conceptele pe care le avem noi despre El. Ca pre­zenţă nelimitată, Spiritul Său se mişcă prin minţile şi experienţa noastră. Ne extragem însăşi Esenţa din această prezenţă. Ea este ceea ce noi sun­tem, deşi, adesea, nu dovedim că suntem pe deplin conştienţi de Esenţa noastră. Spiritul, sau Esenţa Divină, nu se naşte şi nu moare.

El există înainte de naşterea fizică şi după moartea fizică.

Această Esenţă nu este supusă culmilor şi abisurilor experienţei mental-emoţionale. Ea este o prezenţă statornică, iubitoare, la care ne în­toarcem, atunci când încetăm să ne mai autocrucificăm sau să-i atacăm pe alţii. Esenţa Divină din tine nu este diferită de Esenţa Divină din se­menul tău. Ea este o singură Esenţă, un singur Spirit.

Trupurile par a vă separa unul de celălalt, dar Esenţa Divină vă uneşte. Minţile pot fi în dezacord, se pot judeca şi ataca unele pe celelal­te, dar Esenţa Divină ţine toate minţile într-o armonie pură.

Când te identifici cu trupul sau cu gânduri de separare, îţi uiţi Esenţa. Uiţi cine eşti. Crezi că eşti separat de aproapele tău. Crezi că eşti separat de Dumnezeu. Dacă n-ai gândi aşa. nu ai putea judeca sau ataca.

Când îţi aminteşti de Esenţa ta, îţi aminteşti şi de conexiunea spi­rituală cu toate Fiinţele.

Atacul este imposibil atunci când îţi aminteşti cine eşti.

Nu poţi cunoaşte Slava lui Dumnezeu, decât dacă apreciezi Esen­ţa Divină dinăuntrul tău. Aceasta nu are nimic de-a face cu sexul tău, cu rasa ta, cu statutul tău economic, cu naţionalitatea sau cu religia ta. N-are nimic de-a face cu cine crezi tu că eşti sau cu cine cred alţii că eşti.

Esenţa Divină din tine este pe de-a-ntregul demnă de a fi iubită, cât şi iubitoare. Când eşti în contact cu Esenţa ta, ştii că poţi fi acceptat exact aşa cum eşti. Ştii că nu e nimic în ceea ce te priveşte care să nece­site îmbunătăţire sau corectare.

Pentru a-ţi cunoaşte esenţa este necesar să renunţi la a te judeca şi critica; trebuie să abandonezi orice critică îndreptată împotriva aproa­pelui tău. Cu cât înveţi mai mult să rămâi în această stare, cu atât mai uşoară îţi va fi viaţa. Tocmai de aceea sunt atâtea căi spirituale care sug­erează meditaţia şi rugăciunea ca practici constante.

Comuniunea cu Dumnezeu este bună pentru nervi. Este esenţială pentru starea ta generală de bine, fie ea fizică, emoţională sau mentală.

Nu-ţi cer să meditezi sau să te rogi o oră pe zi, deşi nu e nimic gre­şit în asta. Îţi cer doar să-ţi aminteşti de Esenţa ta Divină timp de cinci minute în fiecare oră sau la fiecare gând din zece.

Fie ca amintirea ta de Dumnezeu să fie o practică continuă, astfel încât să nu ajungi să fii absorbit de melodrama vieţii tale.

Nouă gânduri pot fi despre nevoia îndreptării talc sau a altcuiva, dar lasă ca al zecelea gând să fie despre ceea ce nu are nevoie de îndrep­tare. Lasă ca al zecelea gând să fie despre ceva întru totul acceptabil, în­tru totul vrednic de iubire.

Acesta este ritmul pe care Sabatul trebuia să-l stabilească.

Timp de şase zile puteai fi absorbit în drama muncii şi a zbaterii, dar în ziua a şaptea trebuia să-ţi aduci aminte de Dumnezeu. Ziua a şap­tea era menită să fie o zi de odihnă, de întoarcere înspre înăuntru. Îngă­duie ca înţelepciunea Sabatului să fie adusă în viaţa ta de toate zilele.

În felul acesta, nu vei uita mult timp cine eşti tu şi cine este aproa­pele tău. Intră în ritualul aducerii aminte, iar zilele, orele şi minutele tale vor fi transformate. Când mănânci, Dumnezeu va şedea la masă cu tine. Când vorbeşti cu semenul tău, Dumnezeu îţi va aminti să-i spui ceva în­curajator. Iar dacă uiţi de toate astea şi ţipi la soţia ta sau la soţul tău. Dumnezeu te va atinge cu blândeţe şi îţi va spune cu haz: „Bun venit la vodevil!” Şi vei învăţa să râzi de tine şi să nu iei prea în serios drama pe care ai făcut-o tu însuţi.

Acesta este un joc al reamintirii.

O dată ce-ţi dai seama de acest lucru, semnificaţia ritualului se va schimba total pentru tine. Iar atunci poţi alege o formă de ritual care să te ajute să-ţi aminteşti. Nu contează despre ce formă este vorba. Din fe­ricire există suficiente forme prin preajmă, astfel încât oricine poate găsi ceva cu care să se simtă confortabil.

Fii îngăduitor cu alegerea pe care o face semenul tău, chiar dacă ea diferă în mod substanţial de a ta. Trebuie să ştii că, ceea ce îl ajută pe el să-şi reamintească, nu poate decât să te ajute şi pe tine. Şi nu vă cer­taţi în privinţa diferenţelor de formă, care sunt lipsite de importanţă.

Nimic nu este mai frustrant decât controversele vane despre for­mă. Cuvintele şi convingerile care îi separă pe oameni ar trebui lăsate deoparte. Dacă vrei să păşeşti pe calea stării de graţie, trece cu vederea diferenţele pe care le vezi, găseşte ce poţi împărtăşi cu alţii şi concentrează-te asupra acestui lucru.

Adevărul ţi se prezintă în toate formele şi mărimile, dar el rămâne un adevăr unic şi simplu. Trebuie să înveţi să vezi adevărul în fiecare formă, în fiecare situaţie.

Iată ce trebuie să facă un bărbat sau o femeie doritori de pace.

Pentru voi începe un timp când barierele culturale şi religioase vor fi depăşite. Oameni care vorbesc limbi diferite vor învăţa să se înţeleagă unii pe alţii. O dată cu acceptarea diversităţii va veni şi perceperea valo­rilor universale ce pot fi îmbrăţişate de către toţi.

Aceasta e o vreme de importanţă deosebită.

Fiecare dintre voi are de jucat un rol semnificativ în demontarea barierelor care ne despart de pace.

De aceea te încurajez să găseşti locul lăuntric unde eşti întreg şi complet. Din acest loc îi vei cinsti şi accepta pe toţi oamenii care vin în viaţa ta.

Din acest loc al păcii lăuntrice, vei fi un aducător de pace printre femei şi bărbaţi.

Aceasta este învăţătura mea.

De-a lungul vremurilor, aceasta a fost întotdeauna învăţătura mea.

Alte dimensiuni

D

imensiunea voastră nu este singura dimensiune a experi­enţei. Există multe săli de clasă, fiecare dintre ele cu pro­grama ei unică de învăţământ.

În clasa voastră, materia principală se numeşte „Egalitate”.

Sunteţi aici ca să învăţaţi că toate fiinţele sunt egale, indiferent de deosebirile contextuale aparente. Bărbaţi şi femei, albi şi negri, hinduşi sau catolici, toţi sunt egali în valoarea lor existenţială.

Toate inegalităţile sunt propria voastră făcătură şi trebuie abolite.

Mulţi dintre voi aţi lucrat ceva timp cu această programă.

Nu vă voi spune cât de mult!

Aţi dezvoltat multe moduri ingenioase de a denatura adevărata egalitate spirituală cu ceilalţi oameni. Unii dintre voi trăiesc în sărăcie, în timp ce alţii au strâns averi. Unii au prea multă mâncare, alţii nu au destulă. Înţelegeţi, vă rog, că, dacă aţi fi absolvit şcoala de aici, aceste condiţii de inegalitate nu ar exista.

Prin urmare, sunteţi aici pentru a depăşi credinţa adânc înrădăci­nată că unele fiinţe sunt mai vrednice şi mai valoroase decât altele.

Cum veţi reuşi să faceţi acest lucru? Mai întâi, trebuie să accep­taţi în sinea voastră adevărul egalităţii. Dacă vă simţiţi superiori sau infe­riori oricărei alte fiinţe umane, nu aţi acceptat adevărul despre identitatea voastră spirituală.

În al doilea rând, trebuie să acceptaţi că cei din jurul vostru sunt egalii voştri. A accepta această idee de egalitatea înseamnă că, dacă voi aveţi mai mult decât ei, sunteţi dispuşi să împărţiţi totul, iar dacă aveţi mai puţin, sunteţi dispuşi să le cereţi ajutorul.

Sunteţi aici şi pentru a învăţa să respectaţi dreptul fiecăruia de a decide pentru el însuşi. Dacă decideţi pentru celălalt, sau dacă îl lăsaţi să decidă pentru voi, atunci nu aţi acceptat că sunteţi cu toţii egali.

Această idee a supremaţiei unuia asupra celuilalt pare să vă dea dreptul de a-l face pe semenul vostru responsabil pentru deciziile pe ca­re le luaţi sau pe care refuzaţi să le luaţi. Dar este un drept nefondat.

Cu timpul vă veţi da seama că puteţi prejudicia şi ajuta doar o sin­gură persoană, adică pe voi înşivă.

Până ce nu veţi învăţa să vă asumaţi responsabilitatea pentru de­ciziile pe care le luaţi şi să le acordaţi semenilor voştri posibilitatea de a face la fel, nu vă veţi însuşi pe deplin adevărul despre voi înşivă sau despre ei. Aceasta pare a fi o chestiune foarte simplă. Însă punerea în practică a principiului egalităţii este ceva deosebit de profund.

Ea îţi poate transforma lumea şi îţi poate permite să termini şcoala împreună cu toţi semenii tăi.

Când îţi părăseşti trupul, vei continua să înveţi într-o sală de clasă non-fizică. Acolo, procesul de învăţare va fi accelerat, întrucât acolo nu există timp şi spaţiu care să moduleze efectul creativ al gândului.

In lumea ta e nevoie de timp ca gândurile să translateze în efecte vizibile. În dimensiunile non-fizice, procesul de translatare este automat. De exemplu, dacă gândeşti „aş vrea să‑l vizitez pe prietenul meu Robert”, eşti teleportat imediat în sufrageria lui Robert. Călătoria ta n-a cerut timp şi n-ai parcurs nici un spaţiu.

Unii dintre voi au trăit experienţa comunicării cu fiinţe din di­mensiuni non-fizice. Evident, o astfel de comunicare are loc exclusiv prin gând. Comunicarea inter-dimensională e dificilă, dar nu imposibilă. Exersând, capacitatea voastră de a trece dincolo de lumea voastră limi­tată spaţiu/temporal va creşte.

De vreme ce în sălile de clasă non-fizice învăţarea este accele­rată, multe fiinţe ce îşi părăsesc corpurile stăpânesc abilitatea de a-şi controla gândurile. Prin urmare, ele sunt încrezătoare că pot reintra în mediul fizic şi că îşi pot demonstra această măiestrie. Însă din mili­oanele care încearcă, numai câţiva reuşesc să dea dovadă de măiestrie în mediul fizic dens. Pentru voi, acesta nu este un lucru greu de înţeles.

Ştiinţa voastră vă învaţă că, dacă părăsiţi gravitaţia câmpului magnetic terestru, deveniţi practic imponderabili şi capabili de perfor­manţe atletice pe care n-aţi fi în stare să le obţineţi pe pământ. Ştiinţa vă învaţă, de asemenea, că, o dată ce părăsiţi atmosfera densă a pământului, procesul de îmbătrânire încetineşte. Multe dintre legile fizice care apar­ţin pământului se schimbă, de îndată ce părăsiţi spaţiul terestru.

Un fenomen similar se întâmplă şi atunci când vă părăsiţi trupul.

Trăiţi experienţa unei libertăţi creative necunoscute pe pământ, cu excepţia, poate, a stării de vis, când atenţia voastră este atrasă înspre in­terior şi procesele corpului încetinesc. Starea de vis oferă o metaforă adecvată pentru exemplificarea expansiunii conştientei ce are loc când trupul este părăsit temporar. În visele voastre, vă creaţi realitatea cu mare îndrăzneală şi imprudenţă.

Omorâţi şi sunteţi omorâţi, faceţi dragoste cu tot felul de oameni, treceţi prin primejdii incredibile şi scăpaţi în mod miraculos. Puţini din­tre voi ar încerca vreodată în stare de veghe ceea ce încearcă în stare de vis. Experienţa non-fizică este şi mai dramatică decât starea de vis, căci posibilităţile creative sunt nesfârşite.

Şcoala terestră devine, astfel, un mediu de testare a abilităţilor pe care !e dezvolţi în clasele non-fizice ce aparţin pământului. Nu puteţi ab­solvi şcoala terestră, până ce n-aţi demonstrat că stăpâniţi obiectele de studiu. Toate fiinţele ştiu asta şi, astfel, toate sunt dornice să se încarneze în corpuri fizice, pentru a proba faptul că şi-au învăţat lecţiile. De ce le vine atât de greu?

Să ne întoarcem la metafora gravitaţiei. Unui atlet ce se află într-un mediu cu un coeficient de gravitaţie zero îi este uşor să facă o săritură de 4,50 m. El poate chiar zbura. Dar, adu-i pe pământ şi nu-i va fi uşor să sară nici măcar 2 m. Şi n-ar nutri cu seriozitate gândul de a zbura. Condiţiile dense ale experienţei fizice sunt greu de stăpânit. E ne­voie de timp ca să te dezvolţi fizic. Începi în pântecele mamei tale, fiind total dependent de ea.

Când te naşti, eşti neajutorat fizic. Trebuie să înveţi să te hrăneşti, să umbli, să vorbeşti şi să te descurci în mediul înconjurător. Să recu­noaştem, pentru cineva care a trăit de curând experienţa unui mediu non-fizic, unde efectele gândurilor sunt instantanee, aceasta este o ade­vărată tortură. În timp, conştienta se contractă şi se adaptează pentru a se instala mai deplin în corpul fizic, deconectându-se astfel de conştienti­zarea altor dimensiuni şi de posibilităţile lor creative.

Spus mai simplu, conştienta e absorbită în densitatea mediului fi­zic. Acolo ea se simte prinsă în capcană şi victimizată. Ea nu-şi amin­teşte de starea ei mai puţin limitată. Nu îşi aminteşte că nu este un corp.

În câteva cazuri rare, conştienta nu se contractă complet când in­tră în clasa fizică. Aceste persoane se află în trup, dar încă păstrează amintirea dimensiunii non-fizice.

Ele ştiu că nu sunt limitate la nivelul trupului. Ele ştiu că nu sunt victima gândurilor şi faptelor altora. Ele ştiu că pot crea realitate prin puterea gândului lor.

Aceste persoane sunt învăţători spirituali. Eu am fost unul dintre mulţii astfel de învăţători care s-au incarnat în nivelul fizic, ca să-i ajute pe semenii lor să-şi reamintească adevărata lor identitate non-fizică.

Fără prezenţa acestor învăţători, densitatea planului terestru ar umbri conştiinţa colectivă şi ar bloca în mare parte conexiunea la cu­noaşterea spirituală.

Au existat vremuri în istoria omenirii când experienţa terestră a fost într-adevăr întunecată. Voi înşivă numiţi una dintre acele vremi „evul întunecat”. Un alt ev întunecat, mai apropiat experienţei voastre, au fost primele trei sferturi ale secolului douăzeci.

Vremea de acum – pe care o petreceţi în clasa fizică – este un timp de tranziţie. Din punct de vedere tehnologic, aveţi capacitatea de a dis­truge mediul fizic de nenumărate ori. Şi totuşi, e mai multă lumină disponibilă pe planetă acum, decât a fost vreodată de-a lungul istoriei.

Dacă acest lucru este adevărat, v-aţi putea întreba de ce nu am venit cu voi în această incarnare fizică. Mulţi dintre voi se aşteaptă să vin din nou în formă umană, dar nu se va întâmpla aşa.

Lucrarea mea aici este aproape terminată, iar prezenţa mea fizică acum printre voi n-ar face decât să întârzie transformarea pe care sunteţi pe cale s-o parcurgeţi. De-acum, cei mai mulţi dintre voi ar trebui să cunoască natura acestei transformări.

Sunteţi aici ca să vă depăşiţi, în sfârşit, starea de victimă.

Sunteţi aici ca să vă acceptaţi puterea creativă de a vă determina propria realitate şi ca să vă ajutaţi semenii să-şi însuşească puterea crea­toare. Sunteţi pregătiţi să faceţi aceasta în masă.

Iar eu sunt aici ca să vă ajut să o faceţi.

Prin comuniunea non-fizică cu mine şi cu alţi învăţători veţi în­văţa să renunţaţi la condiţiile care vă consolidează suferinţa şi vă veţi trezi întru propria voastră Divinitate.

Am nevoie de ajutorul fiecăruia dintre voi ca să-mi îndeplinesc misiunea aici. Voi sunteţi cei prin care învăţătura mea va fi demonstrată în flecare clipă. Iată de ce, accentul nu mai poate fi pus pe cuvinte, căci ele îi separă pe oameni. Accentul trebuie să se deplaseze pe demonstra­rea practică a principiilor iubirii şi iertării.

Acordarea individuală şi colectivă la realitatea non-fizică este un pas esenţial în procesul transformării planetare.

Dacă aş fi prezent fizic, experienţa crucificării s-ar repeta.

Dacă te uiţi în jur, vei vedea că încă se obişnuieşte ca cei ce con­testă ideile status quo-ului să fie defăimaţi, batjocoriţi şi persecutaţi.

Singura cale de a evita acest lucru este ca tu însuţi să te trezeşti.

Nu-l condamna pe aproapele tău la moarte, chiar dacă se opune celor mai sacre credinţe ale tale. Căci, a-l condamna pe el înseamnă a mă condamna pe mine. Nici nu-l pune pe un piedestal, chiar dacă crezi că e perfect. Pentru că nimeni nu e perfect.

Nimeni nu trăieşte fără să facă greşeli.

Şi eu, frate al meu, am făcut multe greşeli. L-am abandonat pe se­menul meu şi pe Dumnezeul meu şi i-am învinuit pe amândoi că m-au abandonat. Nu face din mine ceva special. Nu face din niciunul dintre semenii tăi ceva special. Cu toţii învăţaţi aceleaşi lecţii. Învaţă să pre­amăreşti egalitatea cu semenii tăi. Pentru că, în felul acesta, îţi stabileşti egalitatea cu mine. Iar atunci când mă consideri pe mine ca pe un egal al tău, comunicarea noastră se va îmbunătăţi considerabil.

Ori de câte ori îl iei pe semenul tău în inima ta, deschizi uşa ce duce la mine. Nu există om care să nu-mi fie drag. Căci eu privesc atât în sufletul criminalului, cât şi în sufletul victimei lui. Îi văd pe amândoi strigând după iubire şi acceptare şi n” îi voi refuza. Nu fi şocat că îţi cer să faci şi tu acelaşi lucru, tu care eşti mâinile mele, picioarele mele* şi vocea mea în lume.

Fii răbdător şi statornic, frate al meu. Lucrarea noastră nu va fi ter­minată decât atunci când nu vor mai fi călăi şi victime. Călătoria noas­tră nu va fi terminată decât atunci când vom fi acceptat Iubirea lui Dum­nezeu pentru noi şi vom fi comunicat această iubire fiecăruia din viaţa noastră. Nu există nici o excepţie. Fiecare trebuie îmbrăţişat aşa cum e el, ca să se poată desprinde de frica şi de nevoia de a riposta celorlalţi.

A umbla cu mine înseamnă a. fi un slujitor al lui Dumnezeu şi al omului deopotrivă.

Îl slujeşti pe om, arătându-i că Dumnezeu îşi aminteşte de el şi că‑l pasă de el. Îi alini foamea, setea şi suferinţa. Îl îmbrăţişezi şi îi dai voie să-şi pună capul pe umărul tău.

Şi îl încurajezi să plângă.

Asta, deoarece se simte părăsit de părinţi, de copii, de cei iubiţi şi de Dumnezeu. Iar când plânge, îi aduci mângâiere.

De câtă vreme nu te-ai mai simţit şi tu părăsit şi n-ai mai vărsat lacrimi sfâşietoare, de mâhnire şi păreri de rău? Aceasta este natura ex­perienţei umane. Se cuvine să ai compasiune pentru aproapele tău, de­oarece împărtăşeşti cu el aceeaşi experienţă de suferinţă şi împărtăşeşti cu el aceeaşi eliberare.

Atunci când lecţiile despre egalitate sunt învăţate pe pământ, câm­pul electromagnetic al planetei se v«i schimba şi pământul va da naştere unui plan de învăţământ nou şi mai măreţ.

Seminţele acestei transformări au fost deja semănate.

Lucrarea ta este să le uzi şi să le îngrijeşti.

Tirania consensului

I

n concepţia ego-ului, iubirea se bazează pe consens. Ego-ul nu poate concepe ca iubirea să fie prezentă, atunci când doi oa­meni au păreri diferite. Însă, atâta timp cât nu eşti liber să fii sau să nu fii de acord cu aproapele tău într-o situaţie dată, nu poţi să-l iubeşti.

De exemplu, vei fi de acord cu aproapele tău atunci când el insistă că e victima unor acţiuni întreprinse de altcineva împotriva lui? Bine­înţeles că nu. Chiar dacă el te imploră să-l sprijini în autoamăgirea sa, îi vei spune: „îmi pare rău, frate. Eu nu văd lucrurile aşa.”

Pe de altă parte, dacă un alt semen al tău se simte chemat să ia o poziţie controversată şi îţi cere sprijinii!, îl vei refuza? Poate că a-i oferi sprijin înseamnă că şi tu va trebui să-ţi asumi un risc, dar nu-i vei refuza binecuvântarea, doar pentru că decizia lui nu e agreată de toţi.

Mai trebuie oare să-ţi amintesc faptul că a te dedica adevărului nu este un lucru agreat de toată lumea? Fiindcă asta înseamnă de multe ori a spune „Da”, atunci când alţii ar spune ,.Nu”, sau a spune ,.Nu”, atunci când alţii ar spune „Da”.

Mulţi dintre voi nu-şi pot imagina că a spune „Nu” poate fi un gest de iubire, deşi e foarte uşor să spui „Nu” cu multă dragoste.

Dacă copilul tău pune mâna pe plită încinsă, spui „Nu”, iute şi ferm. Nu vrei ca el să-şi facă rău. Iar apoi îl iei în braţe şi îi spui din nou că îl iubeşti.

De câte ori nu vine la tine aproapele tău, ţinându-şi mâna pe plita încinsă? Nu poţi să susţii un comportament despre care ştii că poate fi dăunător altei persoane. Şi nu vrei ca prietenii tăi să susţină un astfel de comportament când e vorba despre tine. Un prieten e cineva care e liber să fie de acord sau să nu fie de acord. Un prieten îţi va vorbi conform cu adevărul. S-ar putea ca el să perceapă situaţia corect sau incorect, dar lui nu-i este frică să-ţi spună ce gândeşte. Un prieten spune adevărul şi apoi îţi aminteşte că eşti liber să faci propria ta alegere.

Aceasta este iubire în acţiune. Un prieten te iubeşte în mod egal şi când îţi spune „da” şi când îţi spune „nu”. El nu se reţine de la a-ţi da sfaturi şi nici nu încearcă să-şi impună propria părere.

Un prieten doreşte să fie de ajutor. El te tratează cu respect şi dem­nitate şi îţi spune adevărul. Nu poţi fi prieten dacă nu eşti dispus să spui adevărul. Asta nu înseamnă că ai dreptate. A avea dreptate şi a fi onest nu sunt în mod necesar unui şi acelaşi lucru.

Când eşti onest, dai maximum din ce poţi da în starea de conşti­entă în care te afli. Asta e tot ce se poate aştepta de la tine. Că sfatul tău este bun sau rău este irelevant. Dar onestitatea singură nu e suficientă.

Onestitatea şi smerenia trebuie să meargă mână în mână.

Smerenia ta îi spune aproapelui tău: „Aşa văd eu lucrurile. S-ar putea să am dreptate şi s-ar putea să mă şi înşel. Tu cum ie vezi? La urma urmei, tu eşti cel care trebuie să facă alegerea.”

O persoană smerită ştie unde să se oprească. Ea nu încearcă nicio­dată să uzurpe dreptul şi responsabilitatea altuia de a-şi lua propriile ho­tărâri, întrucât cauţi mereu să fii în consens, ai rareori experienţa iubirii fără condiţii. Consensul este suprema condiţie şi, prin urmare, suprema codependenţă sau complicitate. El spune: „Dacă ego-ul tău şi ego-ul meu sunt de acord, eu te voi sprijini.”

Când două ego-uri sunt în consens ar trebui să fii prudent, căci este în natura ego-ului să separe, să divizeze, să se afle în conflict cu alte ego-uri. Aşa că, atunci când două ego-uri sunt în consens, poţi fi sigur că ele se solidarizează pentru a se opune altui ego.

Acesta nu este un consens autentic, ci o alianţă temporară. De în­dată ce duşmanul comun este învins, alianţa încetează să mai servească unui scop şi flecare ego se întoarce la propriu! său program.

Căutarea iubirii în cadrul consensului nu este o mutare foarte în­ţeleaptă. Ea îţi va aduce, inevitabil, o dezamăgire. Ai face mai bine să cauţi iubirea în disensiune. Adu-ţi aminte că v-am spus: „Iubeşte pe duş­manul tău.” N-am spus asta ca să vă şochez sau ca să vă pun în dificul­tate. Am spus asta pentru câteva motive importante. Mai întâi, ţi-e uşor să-ţi iubeşti prietenul. De cele mai multe ori prietenul este de acord cu tine şi te sprijină. Prin urmare, nu este greu să‑l iubeşti.

Dar duşmanul nu e de acord cu tine. El crede că nu ai dreptate, că greşeşti. El îţi vede slăbiciunile şi va face tot ce-i stă în putinţă ca să le exploateze. Dacă ai un punct slab, poţi fi sigur că el îl vede. Pe scurt, duşmanul tău nu e dispus să-ţi ofere circumstanţe atenuante. Prin urma­re, el este cel mai bun învăţător al tău. Duşmanul îţi reflectă, ca o oglin­dă, tot ce nu-ţi place la tine însuţi. Îţi arată exact unde se află fricile şi nesiguranţele tale.

Dacă asculţi ceea ce îţi spune duşmanul tău, vei şti exact unde tre­buie să faci corecţia în tine însuţi.

Numai cine ţi se opune în felul acesta poate fi un învăţător atât de eficient.

De ce spun „iubeşte‑l” pe duşmanul tău? îţi spun asta pentru că, dacă nu îl iubeşti, nu vei aprecia darul pe care el ţi‑l aduce.

Nimeni nu poate trece prin viaţă fără aliaţi şi tară adversari, deo­potrivă. Un bun aliat este dispus să ţi se opună. Iar un bun adversar este cel mai bun aliat. Învăţând să-ţi iubeşti duşmanul, îţi demonstrezi bună­voinţa de a te uita la toate locurile întunecate din mintea ta. Duşmanul tău este, pur şi simplu, o oglindă în care te uiţi până când – încet, încet – chipul supărat pe care îl zăreşti îţi zâmbeşte.

Ca să te împaci cu duşmanii tăi, trebuie să înveţi să vezi atât prin ochii lor, cât şi prin propriii tăi ochi. Atunci vei dezvolta compasiunea şi vei trece dincolo de conflict. Reţine, nu trebuie să fii de acord cu duş­manii tăi, ca să te împaci cu ei. Dar trebuie să înveţi să-i iubeşti.

Pacea nu vine prin consensul ego-urilor, pentru că ego-urilor le este imposibil să fie în consens. Pacea vine când iubirea şi respectul re­ciproc sunt prezente. Când iubirea este prezentă, duşmanul devine un prieten căruia nu îi este frică să fie în disensiune cu tine. Nu îl goneşti din inima ta, doar pentru că vede lucrurile diferit de tine, ci asculţi cu atenţie ce are de spus. Când îţi asculţi duşmanul la fel cum ţi-ai asculta prietenul, nu ego-ul tău e cel care ascultă.

Spiritul dinăuntrul tău ascultă Spiritul dinăuntrul său.

Cauza oricărui conflict uman este una simplă: fiecare parte o dez­umanizează pe cealaltă. Fiecare o vede pe cealaltă mai puţin vrednică şi mai puţin valoroasă. Atâta vreme cât fiecare dintre părţi o percepe pe cealaltă în felul acesta, chiar şi cele mai simple detalii nu pot fi negocia­te. Dar dacă fiecare parte o să se manifeste faţă de cealaltă cu o atitudi­ne plină de respect şi acceptare, chiar şi detaliile dificile vor fi rezolvate.

Miracolele vin din iubire. Soluţiile care vin din minţi iubitoare sunt fără limite. Disponibilitatea de a iubi – de a considera că suntem egali – este esenţa ce susţine înfăptuirile tuturor miracolelor.

Dintr-o diversitate de opinii apare acea opinie care îl cinsteşte pe fiecare în parte. Dar această opinie nu va fi accesibilă până când fiecare om în parte nu a fost auzit. Treaba voastră, prieteni, este să daţi fiecărei persoane şansa de a fi auzit aşa cum trebuie.

Aceasta este esenţa democraţiei, care nu este numai un ideal spi­ritual, ci şi un proces viu ce respiră şi acţionează.

Când acest proces este oprit, idealul devine viciat. Dar când pro­cesul rămâne puternic – oricât de anevoios şi greoi pare el adesea – ide­alul nu poate să nu se manifeste.

O societate ce tolerează diferenţele de opinii este o societate ba­zată pe demonstrarea practică a iubirii şi egalităţii. Cei ce caută consen­sul construiesc sisteme totalitare, în care libertăţile individuale sunt sa­crificate şi in care întregul nu beneficiază niciodată de înţelepciunea părţilor. Astfel de sisteme sunt condamnate să eşueze.

E nevoie de curaj pentru a nu fi în consens.

E nevoie de înţelepciune şi prudenţă pentru a menţine un climat de egalitate, în care toate opiniile pot fi luate în considerare. Calea către adevăr nu a fost niciodată o cale uşoară. Şi, in mod cert, ea nu a fost una bazată pe soluţii de moment.

Soluţia de moment pentru încheierea conflictului este extermina­rea tuturor acelora cu care nu eşti de acord. Aici ţelul nu e de a iubi şi nici măcar de a-i înţelege, ci de a-ţi distruge duşmanii. Acesta a fost sis­temul valoric prevalent pe planeta voastră, pe tot parcursul istoriei sale.

Demersul democratic este un experiment nou şi curajos. El de­clară: „Să fie auzite toate vocile.” El salută diversitatea şi are încredere în valoarea esenţială a fiinţelor umane individuale. El îţi cere să-i iubeşti, să-i respecţi pe oponenţii tăi şi să înveţi de la ei. El porneşte de la pre­supunerea că inima şi mintea omenească sunt suficient de profunde şi de încăpătoare pentru a conţine toate aceste opinii. Într-adevăr, el îşi încredinţează întregul succes capacităţii tale de a lua în considerare puncte de vedere diferite şi, dacă este cazul, de a-ţi schimba părerea.

Ideile totalitare şi fundamental iste fac jocul fricilor tale. Ele cre­ează mereu duşmani şi tot timpul caută să-i învingă. Ele susţin că există o parte care este bună şi o altă parte care este rea. Ele sunt suprasimplificate şi duale în modul lor de a percepe lumea.

Dar calea compasiunii, calea pe care eu o profesez, te provoacă să iubeşti şi să accepţi toate fiinţele ca pe egalii tăi. Ea nu face excepţii, în­trucât ştie că a condamna o persoană înseamnă a le condamna pe toate. Nu este o cale uşoară, fiindcă ea recunoaşte că angajamentul tău faţă de egalitate va fi tot timpul contestat.

Dacă e să’ demonstrezi adevărul, atunci trebuie să întâmpini fie­care contestare cu întreaga profunzime a angajamentului tău.

Mulţi oameni îmi folosesc numele în deşert.

Îmi atribuie idei ofensatoare, idei care judecă – şi le folosesc pen­tru a justifica tot felul de fapte josnice.

De aceea, trebuie să-ţi spun clar: nu-mi folosi numele în deşert. Nu-mi folosi numele pentru a judeca vreun bărbat sau vreo femeie. Nu am fost niciodată de partea cuiva împotriva altcuiva.

Şi nu ţi-aş cere niciodată să faci aşa ceva. Ţi-am cerut să ajungi la pace în propria-ţi minte. Şi ţi-am cerut să ajungi la pace cu toţi semenii tăi. Cum poţi distorsiona această învăţătură simplă?

Dacă m-ai auzit vreodată în inima ta, trebuie să ştii că nu poţi fo­losi aceste idei pentru a justifica o judecată sau un atac îndreptate împo­triva vreunei fiinţe umane.

Când eşti pornit să judeci pe altcineva, priveşte înăuntru şi întreabă-te: „M-aş judeca eu în felul acesta?”

Căci fiecare judecată împotriva aproapelui tău este, de asemenea, o judecată împotriva ta însuţi. Şi fiecare judecată împotriva ta însuţi este o judecată împotriva mea.

Asta pentru că eu nu sunt separat de tine. Aşa cum te porţi cu tine sau cu aproapele tău, aşa te porţi şi cu mine.

Suntem inseparabili. Avem aceeaşi menire.

Înţelege, prietene, că nu vei găsi iubire, dacă vei căuta consensul. Iubirea se află mult mai adânc decât atât. Pe măsură ce înveţi să‑l iubeşti pe cel care ţi se opune, vei găsi Sursa ce transcende judecata şi frica. În această Sursă suntem cu toţii uniţi ca egali, liberi să gândim şi să acţio­năm în concordanţă cu ceea ce ne călăuzeşte.

Te sprijin în libertatea ta de a alege, chiar dacă faci o alegere dife­rită de cea pe care aş face-o eu. Fiindcă am încredere în tine.

Am încredere în planul lui Dumnezeu pentru trezirea ta. Şi ştiu că nu poţi face niciodată o greşeală care să rupă legătura dintre tine şi Iubirea lui Dumnezeu sau Iubirea mea.

Crimă şi pedeapsă

D

acă gândurile ar putea ucide, câţi dintre voi ar mai fi în viaţă? Vreau să-ţi reamintesc: „Sămânţa tuturor faptelor se găseşte în gândurile tale.”

Dacă gândeşti: „Nu pot să‑l sufăr pe cutare”, de fapt îl ataci.

Ceea ce începe ca gând, repede ajunge vorbă. Calomniind aceas­tă persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei, o ataci.

Ceea ce devine vorbă, repede devine faptă.

Dacă vorbele tale îi incită pe alţii care te sprijină atunci când ataci, s-ar putea să consideri că a‑l bate sau a‑l omorî pe celălalt este un gest justificat.

Societatea spune: „Numai faptele fizice sunt condamnabile. Ata­curile verbale sunt regretabile, dar inevitabile. Şi nimeni nu ar fi atât de nebun să-i ceară altuia socoteală pentru gândurile sale.” Şi, astfel, fapta criminală ţi se pare scandaloasă, dar gândul criminal ţi se pare de accep­tat. Cu toţii l-aţi avut. Eşti scandalizat de actul de viol sau de abuz sexu­al, dar gândul la el nu te deranjează în mod deosebit.

Îţi cer să-ţi aminteşti că tot ceea ce gândeşti despre o altă persoa­nă, tot ceea ce îi spui sau îi faci îţi arată ceea ce gândeşti despre tine în­suţi. Un gând negativ despre altcineva îţi demonstrează cum te vezi tu pe tine însuţi. Bârfa sau înjurătura arată propriile tale sentimente de ruşi-ne şi respingere emoţională. Iar violenţa fizică îndreptată împotriva al-tuia nu arată decât propriul tău impuls de sinucidere.

Ăsta nu-i un mister. Numai cel care suferă îi loveşte pe alţii. Şi, te întreb, câţi dintre voi nu suferiţi? Câţi dintre voi nu-i loviţi pe alţii, într-un fel sau altul?

Diferenţa dintre tine şi cel care violează şi ucide nu este atât de mare precum crezi. Nu spun asta ca să te fac să te simţi prost. Ţi-o spun ca să te ajut să te trezeşti la responsabilitatea ta faţă de aproapele tău.

Dacă te poţi ierta pentru gândurile tale de răzbunare, de ce nu poţi ierta bărbatul sau femeia care acţionează din răzbunare? Această per­soană doar transpune în faptă lucrul la care tu te-ai gândit.

Eu nu justific actul de răzbunare. Nu pot justifica nici un fel de atac şi nici nu sugerez ca tu să o faci.

Pur şi simplu, te întreb: de ce îl alungi pe acest om din inima ta? Poate că el este şi mai înfometat de iubire şi de iertare decât tine. ! le vei refuza? Aproapelui tău i s-a făcut foarte mult rău. A crescut fără tată. A fost dependent de droguri de când avea nouă ani şi a trăit într-un mediu unde niciodată nu s-a simţit în siguranţă. Nu simţi nici un fel de compa­siune pentru băieţelul rănit din bărbatul care comite crima? Crezi că ai face altceva dacă ai fi în pielea lui?

Fii cinstit, prietene, iar în această atitudine de om cinstit vei găsi compasiunea – dacă nu pentru bărbat, atunci pentru băieţelul care a devenit bărbat. Şi îţi voi spune chiar acum că nu bărbatul e cu degetul pe trăgaci, ci băieţelul. El este cel copleşit şi înfricoşat. Micuţul este cel care nu se simte iubit şi acceptat. Băieţelul rănit este cel ce loveşte, nu băr­batul.

Prieteni ai mei, bărbatul nu există. Există numai băieţelul. Nu vă lăsaţi păcăliţi de faţa mânioasă şi dispreţuitoare a bărbatului. Dedesub­tul acelei faţade dure se află o durere şi o judecare de sine copleşitoare. Sub masca bărbăţiei rău stăpânite şi a mâniei cumplite este băieţelul care nu crede că merită să fie iubit. Dacă nu‑l poţi îmbrăţişa pe băieţelul din el, cum l-ai putea îmbrăţişa pe băieţelul sau pe fetiţa din tine? Căci frica lui şi a ta nu sunt deloc diferite. Hai, mai întâi, să scoatem masca ta de superioritate morală. Şi, apoi, lasă băieţelul sau fetiţa din tine să‑l pri­vească pe băieţelul din el. Iată unde începe iubirea şi acceptarea.

Iată unde îşi are rădăcinile iertarea.

Criminalii sunt un grup de paria în societatea voastră. Nu vreţi să vă uitaţi la vieţile lor. Nu vreţi să auziţi de durerea lor. Vreţi să-i ascundeţi undeva unde nu trebuie să aveţi de-a face cu ei. La fel faceţi cu cei bătrâni, cu cei bolnavi mintal, cu cei lipsiţi de adăpost şi aşa mai de­parte. Vezi tu, prietene al meu, tu nu doreşti să-ţi asumi responsabilitatea de a-ţi iubi aproapele. Dar, fără să-l iubeşti, nu poţi învăţa să te iubeşti şi să te accepţi pe tine însuţi. Aproapele tău este cheia mântuirii tale.

Întotdeauna a fost şi întotdeauna va fi.

La fel cum individul neagă şi reprimă tendinţele negative pe care nu vrea să le accepte în sine însuşi, tot aşa societatea neagă şi instituţionalizează problemele cu care nu vrea să se confrunte.

Atât subconştientul individual cât şi cel colectiv sunt pline de răni de nedescris. La ambele niveluri, comportamentul este determinat de du­rerea, vina şi frica nerecunoscute ce sunt încastrate în aceste răni.

Iertarea acţionează ca un reflector care cercetează aceste locuri în­tunecate şi secrete din tine şi din societate. Ea le spune propriei tale vini şi frici: „Ieşiţi afară ca să vă văd. Trebuie să vă înţeleg.” Şi ea spune criminalului: „Hai afară, întâlneşte-te cu victimele crimelor tale, în­dreaptă totul. Începe procesul iertării.” A recunoaşte rana este întotdea­una primul pa3 în procesul de vindecare.

Dacă nu ai bunăvoinţa de a înfrunta – individual sau colectiv – frica din spatele rănii, procesul de vindecare nu poate începe.

Iţi este greu să te uiţi la propria ta durere reprimată. E greu pentru societate să se uite la durerea propriilor paria. Dar asta trebuie tăcut.

Fiecare dintre voi trăieşte într-o închisoare creată de propriile sale reacţii, până ce rana e conştientizată. Nu numai criminalul se află după gratii. Bărbaţii şi femeile care îl bagă acolo trăiesc după alt fel de gratii.

Dacă nu vă conştientizaţi materialul subconştient, el se va expri­ma în propriii săi termeni distorsionaţi. Dacă nu lucraţi în mod deliberat cu criminalul pentru a-l ajuta să ajungă să se iubească şi să se accepte, el va reintra în societate cu aceeaşi mânie şi sete de răzbunare.

Construirea mai multor închisori sau trimiterea în stradă a mai multor poliţişti nu vă vor face cartierul mai sigur. Aceste acţiuni nu fac altceva decât să agraveze situaţia, ridicând nivelul fricii.

Dacă vreţi să îmbunătăţiţi toate acestea, introduceţi lucrarea iertă­rii în închisori şi în vecinătatea voastră. Angajaţi mai mulţi învăţători şi consultanţi şi lucrători sociali. Hrăniţi oamenii, stimulaţi-i emoţional şi mental. Oferiţi-le posibilitatea de a trăi experienţa unei legături emoţio­nale sigure. Oferiţi-le oportunităţi de educaţie şi antrenament.

Daţi-ie speranţă. Daţi-le acceptare. Daţi-le iubire.

Aceasta este lucrarea unui făcător de pace. Aceasta înseamnă slu­jire. Aceasta înseamnă a-ţi îmbrăţişa aproapele ca pe tine însuţi. Şi aminteşte-ţi, te rog, că dând altuia, ţie îţi dai.

Nimeni nu dă iubire tară să o primească. Nimeni nu oferă un dar pe care să nu-l şi primească în aceeaşi clipă.

E timpul să încetaţi de a mai încerca să‑l pedepsiţi pe păcătosul din voi şi pe criminalul din societatea voastră. Pur şi simplu, pedeapsa reîntăreşte respingerea, iar acest lucru este exact opusul a ceea ce aveţi voi nevoie.

Sentimentele de respingere trebuie atenuate şi ostoite.

Judecăţile şi atacurile trebuie aduse in lumina conştientei.

Vina şi frica trebuie văzute drept ceea ce sunt.

Munca de reabilitare este o muncă de integrare. Întunericul trebu­ie adus la lumină. Tot ce e inacceptabil trebuie făcut acceptabil, ca să‑l putem privi fără frică.

Seminţele faptei trebuie găsite în gând şi abordate acolo.

Nu poţi schimba faptele, fără să schimbi gândurile.

Dacă transformi anumite gânduri în tabu-uri, îţi va fi frică să te uiţi la ele. Acesta nu este un lucru constructiv. Fii dispus să te uiţi la gân­durile ucigaşe din psihic, ca să nu fii nevoit să le îngropi în subconştient.

Ajută-i pe oameni să-şi asume responsabilitatea pentru gândurile pe care le gândesc şi pentru efectele acestor gânduri. Puterea personală şi autentica stimă de sine încep cu realizarea faptului că ai de ales în pri­vinţa a ceea ce gândeşti, spui şi a modului în care acţionezi.

Cei ce lovesc în alţii simt că nu au de ales. Cei care ştiu că au de ales nu lovesc în alţii.

Aceasta este cheia. Arată-i unui om opţiunile pe care le are şi el nu va comite o crimă.

Crima este o altă formă a autopedepsirii, aleasă în mod subconşti­ent pentru a aborda vina subconştientă. Criminalul comite o crimă, fiind­că încearcă în continuare să se autopedepsească. Iar societatea îi face pe plac. pedepsindu‑l şi reîntărindu-i vinovăţia.

Singura cale de ieşire din acest ciclu vicios este ca societatea să renunţe la programul ei de ostracizare şi pedeapsă şi să se dedice vinde­cării. Fiecărei persoane chinuite trebuie să i se ceară să se ajute pe sine. Ea trebuie ajutată să-şi identifice în mod conştient vina, cât şi sentimen­tul nevredniciei, al lipsei de valoare. Şi trebuie să fie asistată în procesul de transformare a acestor emoţii şi credinţe negative despre ea însăşi în emoţii şi credinţe pozitive.

Leproşii societăţii voastre nu sunt diferiţi de leproşii de pe vremea mea. Ei poartă pe pielea lor rănile tuturor. Ei sunt martorii curajoşi ai durerii cu care voi nu vreţi să vă confruntaţi.

Societatea ar trebui să le fie recunoscătoare, pentru că ei sunt călă­uzele care marchează calea vindecării, cale pe care toate fiinţele umane trebuie să păşească.

Putere şi desăvârşire

C

ooperarea cu legile naturale ale pământului este esenţială pentru supravieţuire. Totuşi, există şi alte legi non-fizice sau principii ale minţii ce contribuie la modelarea experi­enţei tale aici.

Activitatea minţii, de pildă, este alimentată de Îndreptarea privirii către exterior şi angajarea în treburile lumii. Când mintea se întoarce că­tre interior, spre autocontemplare, gândul încetineşte şi, în cele din ur­mă, ajunge la repaos. Cel ce observă şi cel observat devin unul.

Practica autoobservării este foarte puternică. Ea desfiinţează ba­riera dintre subiect şi obiect, creând o nouă potenţialitate pentru apro­piere. Trecutul şi viitorul cedează în faţa momentului prezent, a eternu­lui „acum”, în care rezidă tot potenţialul creativ.

Puterea există ca potenţial. De îndată ce se manifestă către exteri­or, ca foiţă, ea trebuie să învingă rezistenţa mediului ei înconjurător. Prin urmare, ea este slăbită.

Puterea îşi păstrează maximum de vigoare când este ţinută şi nu este exprimată. Când acţionezi, te angajezi într-un curs de acţiune spe­cific. Schimbarea acestui curs devine apoi dificilă, mai ales atunci când s-a atins o anumită inerţie. De aceea, înainte de a acţiona, proiectează mental în situaţie acţiunea anticipată şi culege reacţia de Ia persoanele implicate. Renunţă ia aşteptările tale şi ascultă cu atenţie. Capacitatea ta de a privi dincolo de percepţiile tale bazate pe ego te va ajuta să capeţi informaţii importante şi de mare folos.

Mintea conceptuală se aşteaptă la rezultate lineare de la orice ac­ţiune întreprinsă. Rezultatele lineare sunt însă rare.

De îndată ce o forţă întâmpină o rezistenţă, cursul ei este modifi­cat. Ea ori trece peste obstrucţie, ori trece pe sub ea, ori o ocoleşte. Dese­ori, ea e deviată de la traiectoria sa iniţială. În ciuda acestui fapt, toată planificarea ta se aşteaptă la rezultate lineare. Nu e de mirare că de atâtea ori eşti dezamăgit. De vreme ce majoritatea deciziilor sunt luate greşit, ele tind să fie reciclate.

Sentimentele de vinovăţie le aduc pe o orbită circulară. Vina e ca un câmp magnetic, ce face ca fiecare decizie să fie susceptibilă de îndoieli şi reinterpretări constante. Vina ne face să reconsiderăm toate faptele noastre, oferindu-ne, iar şi iar, aceeaşi opţiune în situaţii diferite.

O acţiune lipsită de vină poate fi desfăşurată numai dacă te pro­iectezi mental în anumite situaţii şi anticipezi rezultatele. Un plan în care te aştepţi la rezistenţă şi obiecţii va avea mai multe şanse decât unul în care nu te aştepţi la aşa ceva. Toate acestea dau impresia unui proces in­telectual, dar e departe de a fi aşa ceva. Este un proces extrem de intu­itiv, ce necesită abilităţi de ascultare autentice.

Nici o acţiune nu are loc înainte de a se fi căutat îndrumarea. Acţiunile concepute greşit sunt rareori eficiente. Ele greşesc la ambele extreme ale spectrului. La o extremă, sunt impulsive. La cealal­tă, ele sunt mult prea premeditate şi le lipseşte spontaneitatea.

Dacă te întreb ce crezi că vei simţi când îi vei spune ceva priete­nului tău Ion, îmi poţi răspunde în două moduri foarte diferite. Te poţi gândi la ion, luând în considerare experienţa ta trecută cu el – iar atunci răspunzi bazându-te pe trecut. Sau poţi să te aşezi, să închizi ochii, să te gândeşti ia Ion, să-i spui ce ai de spus şi să vezi cum reacţionează. Metoda a doua iţi va da rezultate mult mai bune decât prima. Toată informaţia de care ai nevoie în viaţa ta poate fi obţinută în momentul prezent, printr-o simplă metodă de investigaţie. Bineînţeles, această metodă funcţionează numai dacă poţi cere informaţii de pe o po­ziţie neutră. Preferinţele tale vor influenţa eronat şi vor denatura răspun­sul pe care îl primeşti. Pentru a împiedica denaturarea, declară, înainte de a întreba, cu toată seriozitatea: „îmi pun deoparte preferinţele şi pre­judecăţile şi mă deschid unui răspuns liber şi sincer.”

Natura ciclică a gândirii şi acţiunii îţi oferă lecţii continue. Aceste lecţii subliniază întotdeauna discrepanţa dintre ceea ce doreşti şi aştepţi să se întâmple – şi ceea ce pare să se manifeste în viaţa ta. Tot încerci să ieşi din această dilemă, dar nu-ţi reuşeşte niciodată, deoarece dilema însăşi este necesară procesului tău de învăţare.

E inevitabil să-ţi focalizezi atenţia asupra oamenilor şi lucrurilor din afara ta. Aceasta e lumea „condiţionărilor”. Ea nu îţi poate oferi ceea ce vrei. Ea poate doar să răsfrângă înapoi spre tine ceea ce ti! nu doreşti. Căutarea fericirii în lume e cumplită.

Lumea nu te poate face fericit. Cu cât înveţi asta mai repede, cu atât mai uşoară îţi va fi strădania.

Dacă-ţi priveşti cu onestitate experienţa, vei vedea că îţi petreci cea mai mare parte a timpului „rezistând” unor anumite situaţii sau în­cercând să le eviţi. Desigur, cu cât încerci mai mult să eviţi aceste situa­ţii, cu atât mai mult eşti confruntat cu ele.

Asta se întâmplă fiindcă nu poţi învăţa ceva prin eludare şi negare. Poţi aborda o situaţie din prezent într-un mod plin de semnificaţii, numai atunci când o priveşti în faţă şi începi să-ţi asumi responsabilitatea pen­tru ea. Confruntarea cu temerile şi fricile tale este primul pas în procesul de demontare a lor.

Crezi că eşti aici pentru a înfăptui multe lucruri spectaculoase şi importante, dar aceasta este doar dorinţa ego-ului tău de a fi recunoscut.

Nu eşti aici ca să faci ceva, ci ca să des-faci ideile şi convingerile false pe care ţi le-ai format despre tine şi despre alţii. Nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul tău. Tu eşti cel care a acceptat aceste idei şi tu trebuie să fii cel care le respinge.

Nu e nimic spectaculos în a respinge falsitatea. Dimpotrivă, e un proces cât se poate de prozaic şi sobru.

Te rog să-ţi petreci un timp contemplându-ţi ţelurile. Câte dintre acestea au de-a face cu a realiza ceva în lume? Vei observa că sunt mul­te. Să nu-ţi fie ruşine. Dă-ţi seama, numai, că atenţia îţi este direcţională spre exterior. Şi recunoaşte, te rog, că – până şi în cazul în care ar fi posi­bilă – atingerea tuturor acestor ţeluri nu te-ar face fericit.

Fericirea este posibilă numai în momentul prezent. Dacă eşti feri­cit acum, nu mai e nimic altceva de realizat. De fapt, dacă devii preocu­pat de fericirea ta de mâine sau de cea de peste cinci minute, vei uita să fii fericit acum.

Toate planurile şi visurile tale te scot din fericirea prezentă.

Mulţi dintre voi au poziţii foarte importante în lucrarea de a-i slu­ji  pe ceilalţi. Totuşi, nu sunteţi fericiţi chiar acum, în acest moment.

Trebuie să vă întreb: cu ce preţ vreţi să slujiţi altora? Chiar credeţi că puteţi aduce fericire altuia, dacă voi înşivă sunteţi îngrijoraţi şi stresaţi? Ştiţi, desigur, că aşa ceva nu este cu putinţă.

Trebuie să te întreb, prietene, eşti dispus să renunţi la ţelurile taie „importante”, de dragul fericirii tale prezente? Ai curajul să revendici momentul prezent fără a şti unde va duce acesta? Tot haosul şi confuzia din mintea şi experienţa ta pot fi depăşite prin simpla decizie de a fi pe de-a-ntregul prezent şi atent chiar acum.

Acesta este adevărul miraculos. Vrei să fii liber de tot conflictul, de suferinţă, de îndoiala de sine şi de judecăţi?

Dacă da, renunţă la toate ţelurile, grijile şi preocupările tale exte­rioare şi fii, pur şi simplu, conştient de tine însuţi în acest moment.

Nu este nimic spectaculos în procesul de trezire. Oamenii ce se trezesc nu devin învăţători spirituali renumiţi.

Ei nu construiesc organizaţii grandioase. Ei trăiesc, în cea mai mare parte, nebăgaţi în seamă de către ceilalţi, cu excepţia câtorva disci­poli care le recunosc libertatea şi autoritatea.

Învăţătorii preţuiţi de lume au tendinţa de a preda la un nivel foar­te superficial. Căci lumea răsplăteşte rezultatele şi efectele tangibile, iar realizările spirituale tind să fie intangibile.

Cel ce-şi stăpâneşte mintea nu este preţuit de societate. El poate fi cea mai puternică fiinţă în viaţă, dar nu‑l vei găsi într-o poziţie de pute­re, în adevăr, chiar dacă o astfel de poziţie i-ar fi oferită, n-ar accepta-o.

O astfel de persoană nu este preocupată de manipularea unor evenimente exterioare. Pentru el există doar o singură întrebare: „Eşti fericit chiar acum?” Dacă răspunsul tău este „Da”, atunci eşti deja în Cer. Dacă răspunsul este „Nu”, atunci el te întreabă, simplu: „De ce nu?” Poţi să-i dai o declaraţie de treizeci de pagini despre motivele pentru care eşti nefericit, dar el, pur şi simplu, te va întreba din nou: „De ce nu?”

Iar, mai devreme sau mai târziu, îţi vei da seama că toate motivele tale de a nu fi fericit tot nu constituie un răspuns la întrebare. Căci poţi alege să fii fericit chiar acum şi nu există nimic altceva care să te îm­piedice să faci o altă alegere, în afară de nevoia ta încăpăţânată de a scor­moni trecutul.

Tot ce poate face maestrul este să întrebe: „De ce nu?” El nu-ţi poate spune ce să faci sau ce să nu faci, căci responsabilitatea atât pen­tru făcut cât şi pentru des-făcut îţi aparţine.

Tot ce poate face maestrul este să te încurajeze să-ţi asumi aceas­tă responsabilitate aici şi acum.

Învăţătorii care-ţi spun ce să faci sau ce să nu faci trădează imaturitate spirituală. Un învăţător înţelept pune întrebări adecvate, dar dă foarte puţine sfaturi.

A nu refuza iubirea

A

oferi altuia iubirea de care are nevoie, întăreşte acea iubire în tine. A i-o refuza, îţi diminuează conştienta prezenţei iubirii. Când aproapele tău se poartă necorespunzător şi îţi solicită atenţia, el te dezgustă şi tu te îndepărtezi de el. La urma urmei, ştii că nu-i poţi satisface pretenţiile.

Îndepărtându-te însă de semenul tău, tu îi refuzi iubirea. Şi, refuzându-i iubirea, ţi-o refuzi ţie însuţi.

Aproapele tău nu vrea decât iubirea ta, dar el nu ştie cum să o cea­ră. De fapt, el este nelămurit în privinţa a ceea ce este iubirea. Aşa că va cere bani, sau sex. sau altceva. Bl încearcă să te manipuleze ca să capete ceea ce vrea.

Bineînţeles că tu nu vrei să fii manipulat. Nu vrei să-i încurajezi comportamentul nepotrivit, cedând pretenţiilor sale.

Dar nici nu vrei să‑l respingi. Deci, ce-i de făcut?

Fii plin de dragoste faţă de el. Dă-i iubirea de care are realmente nevoie. Dă-i ceea ce îi poţi da – fără reţinere. Şi nu-ţi face griji că nu-i satisfaci pretenţiile.

Cu alte cuvinte, spui „Da” la a-l iubi şi „Nu” la a fi manipulat.

Spui „Nu”, dar nu‑l alungi din inima ta. Nu îl judeci şi nu te separi de el. Refuzi să. fii o victimă sau un călău. Îi oferi iubire, ca răspuns la gândurile sale marcate de frică. Ii spui: „Nu, prietene, nu-ţi pot da ceea ce-mi ceri, dar voi găsi o cale sa te sprijin şi care ne va întări pe amân­doi. Nu te voi respinge. Nu voi pretinde că eşti mai puţin vrednic şi val­oros decât mine. Nevoia ta de iubire este la fel de importantă ca a mea, ţi eu o cinstesc.”

Astfel îi vorbeşte cel care iubeşte, celui iubit.

El nu îi spune: „Voi face tot ceea ce vrei”.

El spune: „Voi găsi o cale care să ne facă cinste amândurora.”

Cel care iubeşte este egal celui iubit. Amândoi reprezintă expri­marea reciprocă a iubirii.

Este important ca tu să înţelegi acest lucru. Mulţi dintre voi cre­deţi că, dacă nu spuneţi „Da” pretenţiilor celuilalt, nu acţionaţi într-un mod iubitor.

Nu e adevărat. Nu spune niciodată „Da” pretenţiilor celuilalt. Asta înseamnă să nu te iubeşti pe tine însuţi.

Fii. te rog, blând cu tine însuţi. Nu pune nevoile altuia înaintea propriilor tale nevoi. Iubirea nu are nimic de a face cu sacrificiul.

Înţelege, te rog, acest lucru.

Unii dintre voi cred că trebuie să spună „Nu” oricui pentru a se proteja de pretenţiile lor.

Nici asta nu este adevărat. Spunând oricui „Nu”, te cramponezi de frica de apropiere. A-i ţine pe ceilalţi la distanţă, fizic sau psihologic, este o strategie a fricii. Nu are nimic de a face cu iubirea.

Priveşte, te rog, cum îi respingi pe ceilalţi, încercând să te păstrezi pe tine, şi cum te respingi pe tine însuţi, încercând să-i păstrezi pe cei­lalţi. Ambele gesturi sunt o negare a autenticităţii şi apropierii.

Numai persoana autentică – cea care îşi cinsteşte propriul adevăr – este capabilă de a se apropia de altcineva.

Numai persoana plină de compasiune – cea care cinsteşte ade­vărul altcuiva – este capabilă de a ti pe deplin ea însăşi. Nu poţi primi, dacă nu te dai pe tine aşa cum eşti.

Şi nu poţi da. dacă nu îi primeşti pe alţii aşa cum sunt.

Nu capitula în faţa pretenţiilor celuilalt.

Refuză să fii manipulat.

Spune „Nu”, dacă simţi că se abuzează de tine – şi apoi iartă abu­zul. Nu te crampona de acel „Nu”.

Nu lăsa acel „Nu” rostit ca răspuns la comportamentul cuiva să devină un „Nu” la cererea sa de iubire şi sprijin.

Iartă abuzul şi fii din nou dispus să iubeşti şi să acorzi sprijin.

Exersează acest lucru şi rămâi în clipa prezentă.

Lasă „Nu”-ul spus manipulării să devină un „Da” spus iubirii şi sprijinului. Lasă „Da”-ul spus iubirii şi sprijinului să devină un „Nu” spus manipulării.

Cinsteşte-te pe tine însuţi şi pe ceilalţi în mod egal. Nu ataca, pen­tru că vei fi victima. Nu te apăra, pentru că vei fi cel care atacă.

Lasă iubirea să-ţi înlocuiască toate reproşurile, resentimentele şi nemulţumirile.

Dacă te simţi atacat, spune „Nu” atacului, dar nu contraataca. Dacă-i ataci pe alţii, dă-ţi seama de acest lucru şi îndreaptă lucrurile.

Nu lua vina cu tine în următorul atac. Corectează lucrurile chiar în acea clipă.

Cu cât dai mai multă iubire, cu atât vei atrage mai multă iubire.

Asta, deoarece iubind, rămâi în vibraţia iubirii.

Dăruind, rămâi în vibraţia abundenţei. Trebuie să înveţi să spui „Da” nevoii oamenilor de iubire şi sprijin. Cu cât vei acţiona mai mult în felul acesta, cu atât comportamentul lor faţă de tine va fi mai puţin motivat de frică.

Dacă vrei să faci să dispară violenţa, nu-i înfricoşa şi mai mult pe cei înfricoşaţi. Transmite-le iubirea şi sprijinul tău.

Iubirea izbăveşte.

Ura condamnă.

Nu-ţi vei da niciodată seama de puterea iubirii, până ce n-o vei pune în practică în viaţa ta.

Nu-ţi alunga duşmanii din inimă, ci învaţă să-i accepţi acolo, iar ei vor înceta de a-ţi mai fi duşmani.

Tot ceea ce vrea oricine este să fie iubit şi acceptat aşa cum este. Dă-i ceea ce vrea şi nu-i va mai fi teamă. Dă-i ceea ce vrea şi nu va mai simţi nevoia să te atace.

E timpul să înţelegi că ceea ce îi refuzi aproapelui tău, îţi refuzi ţie însuţi. Căci el nu este separat de tine.

Şi numai prin recunoaşterea valorii sale intrinsece e confirmată propria ta valoare.

Meditaţie: Mă simt iubit

C

ând semenul tău te atacă. Înţelege că el nu se simte iubit. Dacă ar simţi iubire, nu te-ar ataca. Nu reacţiona la atacul său. Găseşte o cale de a-i aminti că este iubit.

Fă-o iarăşi şi iarăşi, lată o simplă meditaţie peripatetică:

Într-o zi. când te simţi bine dispus, ieşi la plimbare prin jurul ca­sei şi. când vezi pe cineva care este trist sau supărat, găseşte o cale sim­plă de a-i aduce aminte că e iubit. Dăruieşte-i un zâmbet, o floare, un ba­lon, un sandwich sau o ceaşcă de cafea. Cântă-i un cântec sau recită-i o poezie. Spune-i: „Asta e numai pentru tine. Te rog să ai o zi bună.”

Altădată, când te simţi deprimat, fa acelaşi lucru. Fă-o. iarăşi şi iarăşi. Vei fi uimit de rezultate. Nu există ceva mai înălţător decât a le aminti altora şi ţie însuţi că eşti iubit.

Ţine minte – nimeni nu poate da iubire, dacă nu se simte iubit.

De aceea ai doar o singură responsabilitate: simte iubirea ce este prezentă în inima ta şi ajută-i pe alţii să o simtă şi ei.

Iţi poţi imagina o lume în care fiecare persoană a înţeles că sin­gura ei responsabilitate este să dea şi să primească iubire? Acea lume, prietene, îţi este la îndemână.

Oriunde simţi că lipseşte ceva în viaţa ta este nevoie de a aduce-acolo iubire. Ori de câte ori te gândeşti că nu primeşti destul, ai de a face cu un aspect al iubirii sau al sprijinului pe care îl refuzi altuia.

Nu refuza iubirea şi sprijinul. Dă-le cu largheţe, ca să poţi primi iubire din abundenţă, ceea ce este dreptul tău din naştere.

Practică această meditaţie atunci când te simţi iubit şi vezi ce se întâmplă. Fă-o atunci când te simţi atacat şi trăieşte experienţa rezulta­telor. Experimenteaz-o. Joacă-te.

Nu deveni preocupat de forma pe care această meditaţie o poate lua. Fii doar dispus s-o practici, iar forma îşi va purta singură de grijă.

Iluzia realităţii obiective

T

oată realitatea „obiectivă” e bazată pe consens subiectiv. Dar cercetează în mod riguros această arie a consensului şi vei vedea că e străvezie, ca o pojghiţă subţire întinsă peste lumea pe care o percepi.

Sub această pojghiţă, nimeni nu e în consens cu nimic.

Evenimentele se succed într-un anumit ritm şi cu o incontestabilă graţie. Dar atunci intervii tu şi încerci să le dai un înţeles – iar ritmul şi graţia se pierd.

De îndată ce crezi că ştii ce înseamnă un lucru, încetezi de a mai fi capabil să-l înţelegi. Înţelegerea unei situaţii necesită aprecierea şi sim­patia ta. Mergi în ritmul ei pentru un timp, iar înţelesul ei ţi se prezintă spontan.

Acesta nu este un proces intelectual. Intelectul emite o judecată şi apoi iese în exterior şi îi găseşte un suport.

Lumea e alcătuită din cei ce acceptă acea judecată şi din cei care i se opun. Într-o astfel de lume nu poate exista decât competiţie, luptă şi lăcomie.

Tu nu te întrebi cum ar fi lumea dacă ar fi liberă de judecată.

Dar, prietene, asta este singura întrebare ce merită pusă. Pui aceas­tă întrebare acum? Te întrebi: „Care ar fi viaţa mea chiar acum, dacă nu aş judeca-o?”

Până ce nu vei fi separat întâmplările exterioare de judecăţile pe care le-ai emis asupra lor, nu poţi şti ce înseamnă ele.

Dacă vrei să cunoşti „realitatea”, trebuie să-ţi retragi judecăţile şi să rămâi în ea, în mod simplu şi profund. Acest lucru poate fi făcut cu orice situaţie din viaţa ta.

Tocmai ţi s-a pus diagnosticul de cancer? Ei bine, nu fugi de el. Dă-ţi seama că tot ce gândeşti despre cancer – pozitiv sau negativ – nu este decât o interpretare a lui; tu decizi ce semnificaţie are.

Să nu decizi ce semnificaţie are un lucru. Lasă‑l aşa cum e şi intră în el, rămâi în el, respiră în el. Eliberează-te de orice gând legat de el şi vei începe să-l înţelegi. S-ar putea să nu fii în stare să exprimi în cuvinte ceea ce înţelegi, sau s-ar putea să o poţi face.

Nu contează.

Intuiţia îţi va spune.

Înţelesul sau rostul lucrurilor sălăşluieşte adânc în propria ta min­te. Ca să descoperi acest înţeles, trebuie să te uiţi în interiorul minţii taie. A te uita în exterior la întâmplările aşa-zis „obiective” şi a încerca să gă­seşti acolo vreun înţeles e pierdere de vreme. Nu acolo e de găsit.

Desigur, primul lucru pe care vrei să‑l faci e să-i consulţi pe alţii în privinţa condiţiei tale.

Sună-i pe experţi. Află nişte păreri: una, două, trei.

Ei bine, fii cinstit. Ţi-e mai limpede după a treia părere, decât ţi-a fost după prima? Consultarea experţilor ţi-a oferit oare înţelegere, sau pace a minţii? Dacă e aşa, ar fi bine să fii cu ochii în patru! Înlocuirea interpretării tale cu a lor nu te va ajuta să înţelegi ce se întâmplă.

Dacă vrei să mergi drept la miezul problemei, abţine-te de la orice interpretare şi nu te distanţa de situaţie. Când oamenii vin la tine spu­nând: „Am răspunsul”, trimite-i politicos la plimbare. Răspunsul lor este ia fel de otrăvitor pentru tine ca şi propria ta judecare.

Admite: „Nu ştiu ce înseamnă asta, aşa că îmi voi oferi un răgaz ca să aflu. Am încredere că aceeaşi forţă inteligentă care a adus această situaţie în viaţa mea îmi va revela înţelesul pe care ea îl are pentru mine.” Acesta este gestul cel mai iubitor pe care îl poţi face. El te va elibera – atât pe tine, cât şi pe toţi cei din jurui tău – de obligaţia de a judeca, inter­preta sau intelectualiza situaţia.

Nu trebuie să-i îndepărtezi pe ceilalţi.

Invită-i să vină şi să fie cu tine. Lasă-i să te ţină de mână. Priveşte-i în faţă. Fii recunoscător pentru îngrijorarea lor firească. Şi lasă-i să înţeleagă: „Aici nu e problema de a repara ceva … E vorba doar că în viaţa mea se pune în mişcare ceva mult mai profund.” A nu judeca şi a nu interpreta este lucrul cel mai uşor de făcut. Şi totuşi vi se pare extrem de dificil, fiindcă aţi uitat cum să „fiţi”.

Astfel, lucrul cel mai simplu din viaţă devine ţelul sistemelor ce­lor mai complexe de meditaţie.

Veţi găsi tot felul de metode care vă învaţă cum să „fiţi”.

Dar, atât timp cât există o metodă, veţi continua să „faceţi”.

Vă spun să lăsaţi deoparte toate metodele. Nu sunt necesare. În­cetaţi, pur şi simplu, să judecaţi, să interpretaţi, să conceptualizaţi, să speculaţi. Scuturaţi-vă de tot ceea ce nu este „fiinţare”. Şi, apoi, „fiinţa” va înflori de la sine.

Atunci, graţia – harul – se vor dezvălui din hazardul părelnic al în­tâmplărilor.

Iar voi veţi înţelege sensul şi vă veţi bucura că este aşa cum e.

Nimeni nu s-ar da înapoi de la rostul său aici, o dată ce i-a fost revelat. Dar acesta nu se poate revela, atâta timp cât acel om încearcă sa­şi deschidă viaţa cu forţa.

Fiţi răbdători.

Fiţi blânzi.

Toată bucuria şi frumuseţea vieţii voastre vă este la îndemână a-cum. Rostul vostru se manifestă din plin în acest moment.

Nu căutaţi vreun înţeles în afara propriei voastre experienţe.

Încredeţi-vă, pur şi simplu, în ceea ce este şi rămâneţi acolo.

Aceasta este cea mai profundă învăţătură pe care v-o pot da.

Căci, în această practică simplă, se vor nărui toate barierele din calea adevărului.

Miracolul: a ajunge la sfârşitul făptuirii

C

u cât încerci să faci mai multe în viaţa ta, cu atât va fi mai puternică frica ta de moarte. Căci moartea este sfârşitul făptuirii. E sfârşitul gândirii şi al reacţiilor emoţionale la gândurile şi faptele altora. Moartea este sfârşitul separării … sfârşitul trupului şi sfârşitul minţii condiţionate.

O dată ce trupul e părăsit, nu mai există acea minte care să gân­dească, să ţese intrigi, să viseze sau să facă planuri şi, totuşi, comunica­rea este instantanee. De ce oare?

E în natura minţii să fie nelimitată. Ea nu se conformează timpu­lui sau spaţiului. Ea trece dincolo de toate hotarele.

Voi trăiţi experienţa numai a acelei porţiuni a minţii pe care, indi­vidual sau colectiv, aţi delimitat-o ca să se potrivească experienţei Noas­tre. Dar mai există alte aspecte ale minţii, ce operează mai presus de în­ţelegerea sau de conştientizarea voastră.

Moartea reprezintă sfârşitul minţii subiective, separate, fia repre­zintă sfârşitul comunicării aşa cum o cunoaşteţi voi, deoarece, în experi­enţa voastră, comunicarea are loc între două minţi separate, particulare. Această experienţă a comunicării este iluzorie – adică, este doar o faţetă extrem de limitată a unei experienţe fără limite.

Cei care au fost aproape de moarte ştiu că există o realitate ce se află dincolo de limitele percepţiei în această lume. În acea lume, comu­nicarea este spontană şi atotcuprinzătoare.

Cu alte cuvinte, nu există vreunul care să nu ştie ceea ce gândeşti. iar asta nu te deranjează, întrucât ştii ceea ce gândesc toţi ceilalţi.

Întrucât acolo nu există gânduri personale, fiecare gând limitat este de îndată corectat de unul mai puţin limitat.

De vreme ce noţiunea ta despre sine tinde să fie definită de gân­dire, există sentimentul că acel „sine” se extinde în mod constant, o dată ce gândul însuşi se extinde dincolo de limitele sale. Lucrul interesant este că, exact acum, fără strădanie sau fără vreun efort conştient, eşti în comunicare cu fiinţarea nelimitată. Trupul tău este scăldat în lumină. Inima ta este capabilă să primească iubirea necondiţionată şi mintea ta este capabilă de a înţelege adevărul în mod nemijlocit.

Toate acestea sunt posibile dacă, pur şi simplu, vrei să fii liniştit şi dispus să le trăieşti ca experienţă.

O dată ce părăseşti corpul, n-ai încotro: te afli in toiul acestei ex­perienţe – fie că eşti pregătit, fie că nu. Dacă i te opui. vei gravita către un alt corp limitat, care-ţi oferă o trăire progresivă a experienţei adevă­rului, însă dacă eşti pregătit pentru experienţa iubirii necondiţionate, vei trece prin fiecare frică pe care ai avut-o vreodată şi prin fiecare limită pe care ţi-ai impus-o vreodată, spre locul ce e dincolo de frică şi limite.

Acesta este locul pe care îl numiţi Cer.

A merge în Cer, a termina ciclul naşterii şi al morţii, a intra în Nir­vana, a transcende Karma, a trece dincolo de mintea condiţionată, toate acestea înseamnă acelaşi lucru: ultima destinaţie în călătoria conştien­tei. Fiecare va ajunge acolo.

Fiecare va dobândi, în cele din urmă, desăvârşirea.

Toate formele de practică spirituală există doar pentru a te ajuta să economiseşti timp. Ele te îmbie la experienţa iubirii necondiţionate şi a stării de graţie, aici şi acum. Te îndeamnă să te opreşti din făptuire, să te opreşti din gândire, să te opreşti din planificare şi din visare. Te invită să intri în comunicare tăcută cu şinele tău. Te invită să vezi gândurile şi faptele fiecărui seamăn faţă de tine ca pe o oglindă a propriilor tale gân­duri despre tine însuţi.

Ele descâlcesc urzeala vieţii, reducând-o la un singur gând, la o singură suflare, la o singură acţiune. Ele îţi arată că fiecare întâmplare, fiecare relaţie, fiecare gest al inimii sau al minţii sunt un vehicul pentru conştienta de Dumnezeu.

Aruncând peste bord toate dogmele şi ritualurile factice, vei ajun­ge la experienţa spirituală centrală, la invitaţia esenţială de a adora.

Ea există în orice tradiţie.

Într-adevăr, ea este acolo, în inima şi în mintea ta: chemarea la pace, la bucurie şi la fericire.

A răspunde acestei chemări înseamnă a intra pe cărare.

Nu contează cum o numeşti. Nu contează cum o exprimi. Calea dăruirii se va deschide în faţa ta – şi cum dăruieşti, aşa vei dobândi de la alţii. Această cale îşi are frumuseţea ei simplă şi propriul mister. Ea nu este niciodată ceea ce crezi tu că e. Dar nu e niciodată mai presus de pro­pria ta capacitate de a intui următorul pas.

Spiritualitatea autentică nu este lineară. Nu este prescriptivă. Ea nu-ţi poate spune „fă asta, fă aia, şi se va întâmpla aşa şi nu altfel”. Tot ceea ce faceţi trebuie să vină din profunzimile lăuntrice. Trebuie să fie proaspăt, clar şi centrat în inimă. Trebuie făcut în mod spontan.

Dacă mai există vreun reziduu din trecut, dacă există vreo frică, încrederea va lipsi, iar miracolul nu va avea loc. Fiecare gând care e liber de frică, fiecare acţiune care este liberă de obligaţia de a „făptui”, de a „mântui” sau de a „vindeca”, sunt miraculoase prin natura lor. Un astfel de gând nu se supune legilor timpului şi spaţiului, operând, totuşi, cu efi­cacitate spontană în cadrul lor.

De ce este acesta un adevăr? Fiindcă este neregizat. Fiindcă nu provine din mintea condiţionată. Fiindcă este spontan şi întru totul în­crezător. Un astfel de gând sau o atare faptă sunt o rugăciune vie, rugă­ciune ce nu poate fi anticipată sau repetată. Ea nu este un produs al învă­ţării, ci un rezultat al comuniunii tale vii cu mintea necondiţionată.

Adânc înrădăcinată în psihicul tău este chemarea întru trezire. Ea nu sună asemenea chemării pe care o aude altcineva.

Dacă asculţi de ai-ţii, nu vei auzi chemarea.

Dar, o dată ce-o auzi, vei recunoaşte că alţii o aud şi ei, în felul lor. Şi vei fi capabil să te alături lor pentru a oferi sprijin.

Binecuvântându-i, te binecuvântezi pe tine însuţi.

Conferindu-le libertatea de a merge pe propria lor cale, îţi vei da ţie însuţi libertatea de a merge pe a ta.

Aici nu există competiţie. Nu există lăcomie. Căci nu e nimic de „obţinut”, nimic de „înfăptuit”.

Totul există ca să fie primit pentru a fi dăruit.

Iar miracolul se găseşte în fiecare dar dăruit, fie el al tău sau al altcuiva.

Calea iertării

A

m ales calea iertării, pentru că numai ea des-face rana în­cleştată de timp. Când nu există timp. nu există rană. Desprinde-te de trecut şi vei fi liber de reproşuri, resentimente şi nemulţumiri. E simplu, nu-i aşa?

Timpul face ca rana să pară reală. Face ca moartea să pară reală. 1 ace ca toate schimbările din viaţa ta să pară reale.

Şi totuşi, nimic din toate acestea nu e real.

Dacă măcar pentru o clipă ai putea să nu mai fii în timp – şi te asigur că poţi – ai înţelege ce înseamnă mântuirea. În acel moment atem­poral, nimic din ceea ce ai făcut sau ai spus nu mai înseamnă nimic. In acel moment, nu mai ai nimic: nici trecut, nici viitor, nici identitate. Exis­tă doar clipa fiinţării pure. momentul non-separării. al ne-judecării.

Aceasta este clipa în care tu sălăşluieşti tot timpul, fără s-o ştii. Închipuie-ţi: eşti deja în Cer şi nu o ştii!

Eşti în Cer. dar Cerul nu este de acceptat pentru tine. Cerul nu oferă suport ego-ului tău, planurilor şi visurilor tale. Cerul nu te susţine în luptele tale pentru putere. În lecţiile tale şi nici măcar în procesul tău de iertare. Nu e nevoie de iertare în Cer. „De ce nu?”, ai putea întreba. Deoarece în Cer nimeni nu este vinovat! Nici unul dintre cei care sălăş­luiesc în momentul prezent nu a comis vreo crimă şi nu a gândit vreun gând greşit.

Cerul nu oferă sprijin melodramei tale despre crimă şi pedeapsă, despre păcat şi mântuire.

In Cer. nimic nu trebuie îndreptat. Ea fel. În această clipă nu există nimic ce are nevoie de reparaţie.

Aminteşte-ţi aceasta şi eşti în împărăţie.

Tu crezi că ajungi în Cer, fiind „bun”. Dar nu există doi printre voi care să fie de acord asupra a ceea ce înseamnă să fii „bun”. Să fie, deci, de mirare că „harta drumurilor” spre Cer este o păcăleală?

Unii dintre voi au o atitudine mai luminată. Ei cred că e în regulă dacă fac greşeli, dar că trebuie să fie mântuiţi de păcatul lor; că trebuie să se lepede de vechile obiceiuri şi să înţeleagă că eu am murit pentru pă­catele lor!

Astea-s pur şi simplu prostii, dragi prieteni!

Vă întreb, de ce aş muri eu pentru păcatele voastre? Nu eu le-am comis! Presupun că gândiţi că eu sunt un tip mărinimos, că sunt atât de „bun”, încât să vă absorb ca un burete păcatele, fără a fi afectat de ele. Şi atunci suntem cu toţii în regulă, nu-i aşa?

Da, dar suntem oare? Voi credeţi acum că mântuirea voastră de­pinde de mine. Şi ce se întâmplă, dacă nu v-o ofer? Mă veţi răstigni din nou? Sau vă veţi pune capăt zilelor? Este acesta modul vostru de a de­monstra că totul este în regulă?

De fapt, ceea ce spun eu este cu totul altceva. Da, totul e în regu­lă, dar nu într-un viitor îndepărtat sau printr-un act de credinţă din partea voastră. Fotul e în regulă acum, tară a fi nevoie ca voi să îndreptaţi ceva sau ca eu să îndrept ceva.

Dacă vrei să înţelegi asta. e nevoie să practici procesul iertării. Ori de câte ori gândeşti că cineva a greşit sau că ceva e greşit, iartă-te pe tine însuţi pentru că gândeşti acest gând. Ori de câte ori gândeşti că te afli în greşeală, iartă-te pe tine însuţi pentru că gândeşti acest gând.

Spune-ţi: „Acest lucru pare a fi greşit, dar aşa să fie oare? Probabil că există ceva aici la care trebuie să mă uit, ceva ce nu vreau să văd. De asta gândesc eu că este greşit, pentru că nu vreau să mă uit la el.”

Fii dispus să priveşti lucrurile pe care îţi vine să le condamni.

Aceasta este calea cea mai rapidă de a-ţi demonta vina.

Orice sau oricine ţi se pare că nu ar fi in regulă nu face decât să-ţi arate ceea ce ţi se pare că nu e în regulă cu tine însuţi. Aceasta este vina ta. frate al meu. Ai face bine să te uiţi la ea. căci. altfel, ea va continua să-ţi dirijeze viaţa.

Încetează de a mai încerca să faci ca iluziile să fie adevărate.

Încetează de a mai încerca să-ţi justifici judecăţile. Asta îţi va adânci doar convingerea că eşti separat de alţii.

Îndrăzneşte. Asumă-ţi un risc adevărat. Dă-ţi seama că ceea ce te deranjează nu e altceva decât propria ta vină. Contemplă ceea ce te de­ranjează şi iartă-te pentru că ai luat totul prea în serios. Numai o per­soană vinovată ar lua atât de în serios ceva din lumea voastră nebună. Ai de iertat doar o singură persoană în călătoria ta – şi aceea eşti tu însuţi.

Tu eşti judecătorul, iu eşti juraţii. Şi tu eşti prizonierul.

O ne-sfântă treime, desigur!

Destinde-te, prietene.

Tot ceea ce ţi se pare că le-ai făcut altora nu este decât o formă de autopedepsire. Iu eşti cel ce trebuie să trăiască cu vina. nu ei.

Cu cât te simţi mai vinovat, cu atât te vei chinui mai mult. Proiectând vina asupra altuia şi chinuindu-l, nu faci decât să mai adaugi la po­vara vinci pe care o porţi. Singura cale de ieşire din acest labirint al fricii este practica iertării.

Iartă tot ce crezi că este greşit, iertându-ţi ţie însuţi faptul că ju­deci. Contemplă fiecare judecată pe care o emiţi cu compasiune pentru tine însuţi şi pentru persoana pe care o judeci. Nu-ţi justifica judecăţile şi. astfel, nu vei face ca iluziile tale să fie reale.

In clipa prezentă, frica, judecata şi aşteptările sunt date la o parte. Trecutul şi viitorul sunt aduse în clipa de acum. Şi. astfel, există numai acest moment şi modul tău de acum de a‑l privi.

Şi dacă îl vezi cu frică, te uiţi direct la frica ta. Şi dacă îl vezi cu judecată, te uiţi direct la judecata ta. Şi, atunci când îţi ierţi frica şi jude­cata, ele dispar din calea ta. Şi nu mai priveşti printr-un geam înnegrit. Convieţuieşti lejer cu ceea ce este.

Iertarea este calea, pentru că numai ea desface rana încleştată de timp! Unde nu există timp, nu există rană.

Nu eşti vinovat de nici un păcat, doar crezi că eşti. Şi atâta vreme cât crezi asta, vei avea nevoie de iertare. Este singura cale de ieşire din iluzia ta autoimpusă.

Crezi, în mod eronat, că poţi răni pe altul şi că acesta te poate răni pe tine. Acestea sunt gândurile care conduc lumea ta.

Şi, astfel, ai venit aici ca să vezi toate efectele convingerilor şi credinţelor taie şi să recunoşti, în sfârşit, că ele nu sunt adevărate. Dacă unul singur dintre voi ar putea fi rănit, dacă întregimea voastră ar putea fi compromisă sau prejudiciată de suferinţă sau moarte, atunci lumea voastră ar fi inaccesibilă Cerului şi toate gândurile voastre criminale ar goni furioase prin întreaga eternitate. Lumea voastră ar fi o lume întune­cată şi de nemântuit. Ştiu. câteodată pare adevărat. Dar nu e adevărat acum şi n-a fost nici în timpurile cele mai întunecate.

Lumea voastră, viaţa voastră, gândurile voastre nu au fost nicio­dată dincolo de atingerea Cerului, pentru că Cerul este aici şi Cerul este acum.

Tu vezi ceea ce alegi să vezi, căci întreaga percepţie este o alege­re. Şi când încetezi să impui înţelesurile tale asupra a ceea ce vezi. ochii tăi spirituali se vor deschide şi vei vedea o lume liberă de judecată, stră­lucind în frumuseţea ei nesfârşită.

Cătuşele pământului vor cădea şi vei fi liber să te înalţi la locul tău printre stelele cele mai strălucitoare. Acolo, tu vei privi în jos spre pă­mânt, aşa cum fac eu acum. şi vei spune cu compasiune: .Acolo am um­blat şi eu când mi-era teamă şi am învăţat să păşesc prin toate fricile mele. Este un loc sfânt, un loc unde fiecare duşman a devenit prieten şi fiecare prieten un frate şi un învăţător. O ŢARĂ SFÂNTĂ, unde visul morţii şi cel al separării au luat sfârşit. Simt călătoria pe care am făcut-o ca pe un privilegiu şi sunt fericit că am venit, în sfârşit, acasă.”

Atunci vei şti că nu trebuia să faci călătoria, pentru ca să fii mân­tuit. Ai ti putut rămâne acasă, tară să-ţi fi întinat inocenţa. Dar dacă nu ai fi făcut călătoria, nu ţi-ai fi cunoscut inocenţa, aşa cum o cunosc eu. şi cum o cunoaşte Tatăl nostru/Mama noastră.

Îngerii care nu au căzut din graţie nu pot fi niciodată co-creatori cu Dumnezeu, pentru că ei nu sunt capabili de creaţie conştientă.

Ca să creezi conştient, trebuie să-ţi înţelegi creaţia.

Şi, ca să-ţi înţelegi creaţia, trebuie să te alături lor şi să trăieşti ex­perienţa călătoriei lor.

Asta ai făcut tu, prietene. Deci, bine ai venit acasă! Călătoria ta prin păcat şi moarte te-a făcut să fii imaculat, exuberant.

Aleluia! Lucifer a fost mântuit!

Fiul risipitor s-a întors acasă!

Toţi îngerii din Cer se bucură!

Dar şi cei care au făcut ei înşişi călătoria varsă lacrimi de bucurie.

Moartea ego-ului

E

în natura ego-ului să divizeze şi să cucerească. Acolo unde nu poate diviza, el nu poate cuceri. Fiecare gând ori separă, ori uneşte. Gândurile ce separă o idee de alta sau o persoană de alta îţi opacizează conştienta ta despre unitate. Gândurile ce conec­tează o persoană cu alta sau o idee cu alta revelează unitatea.

Ideile pot ajunge antagonice la fel de uşor ca oamenii ce le gân­desc. Crezi că poţi ataca ideile altora fără a-i ataca pe ei, dar nu există mulţi oameni care să nu se simtă atacaţi personal, atunci când le ataci ideile. Oamenii se identifică cu gândurile pe care le gândesc. Dacă vrei să comunici cu oamenii, găseşte o cale de a le accepta şi prelua ideile.

Apoi, când iţi exprimi propriile idei, va fi mai uşor pentru alţii să ţi le accepte. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să coexiste paşnic, decât atunci când ideile lor pot coexista fără competiţie.

A accepta ideea altcuiva, chiar dacă nu eşti de acord cu ea. În­seamnă a extinde asupra acelei persoane respect şi încredere.

Pentru a convieţui în pace e nevoie să vezi ce te uneşte cu alţii, nu ceea ce vă separă. Dacă vezi ce vă uneşte, vei respecta diferenţele dintre voi. Dacă vezi ceea ce vă separă, vei încerca să depăşeşti aceste dife­renţe, încercarea de a depăşi diferenţele eşuează în mod invariabil.

Aceasta, pentru că diferenţele sunt salutare. Atâta vreme cât sunt respectate, ele nu interferează cu potenţialul pentru apropiere şi relaţii cordiale între oameni.

Acordă-le întotdeauna celorlalţi posibilitatea de a fi diferiţi. Apoi, nu vei evita apropierea de ei.

Dacă simţi că trebuie să ajungi să fii ca altul pentru a fi acceptat de el, sau că el trebuie să ajungă aidoma ţie ca să fie acceptat de tine, tu încerci să „depăşeşti” diferenţele.

Lasă diferenţele să fie şi-atât.

Eşti acceptabil aşa cum eşti şi aşa este şi el, iar pacea rămâne şi în inima ta şi într-a lui. Iotul e bine. Începe să vezi cât de mult încerci să-i schimbi pe alţii ca să se suprapună imaginii tale despre cum ar trebui ei să fie. Fii conştient de modul în care alţii încearcă să te schimbe. Resimte senzaţia de a fi tras şi împins.

Aceasta este lumea ego-ului.

Ego-ul este lucrul cel mai nesigur din univers. De aceea, el în­cearcă întotdeauna să ia partea unuia sau altuia şi să-şi consolideze poz­iţia. Nu are o încredere înnăscută în el însuşi şi, prin urmare, nici gen­erozitate a spiritului. El urăşte totul, deoarece se urăşte pe el însuşi. Tot orgoliul său nu e decât teatru.

Demontează ego-ul şi vei găsi o rană deschisă.

Ego-ul este partea din tine care nu ştie că eşti iubit. Fi nu poate da iubire, pentru că nu ştie că are iubire de dat.

Cum pot găsi iubirea cel neiubit şi cel de neiubit? Acesta este strigătul fiecărui suflet ce trăieşte în exil în lume.

Ego-ui trebuie învăţat că are iubire. Aceasta este o propunere ameninţătoare, căci, de îndată ce ego-ul recunoaşte că are iubire, e! În­cetează de a mai fi ego.

Ego-ul trebuie să moară ca ego. pentru a renaşte ca iubire.

Acum ştii de ce majoritatea oamenilor se împotrivesc iluminării.

Ideea de a se trezi este înfricoşătoare pentru oricine care încă doarme. Gândeşti adesea: „Când mă trezesc, s-ar putea să nu mai exist!”

Iată de ce frica de moarte şi frica de a te trezi sunt aceeaşi frică. Şinele nelimitat, universal, nu se naşte decât atunci când moare şinele limitat, temporal.

Aşadar, moartea va veni, într-un fel sau în altul.

Fie vei muri, fie te vei trezi – ceea ce reprezintă un mod diferit de a muri. O dată ce te-ai trezit, a muri nu mai e mare lucru. Nu mai ai de pierdut o mult preţuită identitate. Că rămâi în forma fizică sau nu, nu mai este important. În ambele cazuri, trebuie sa fii prezent.

A muri este una dintre modalităţile cele mai bune de a învăţa să fii prezent. Dacă vrei să te trezeşti rapid, încearcă să mori.

Când mori, eşti conştient de lucruri, într-un fel cum n-ai mai fost . niciodată înainte. Observi fiecare respiraţie, fiecare nuanţă, fiecare floa­re, fiecare cuvânt sau gest al iubirii.

A muri este ca un curs rapid în a te trezi.

Asta însă nu înseamnă că oricine moare se trezeşte. Înseamnă, doar, că a făcut cursul. Cei care absolvă cursul sunt mulţumiţi să fie ori­unde sunt trimişi. Dacă asta înseamnă undeva într-un trup, aşa să fie. Dacă înseamnă a asista pe cineva care este într-un trup, bine şi aşa.

Nu mai contează, de fapt, unde mergi, întrucât nu ai nimic de do­vedit. Eşti acolo, pur şi simplu, ca să fii de ajutor.

A te degaja de o identitate lipsită de sens este un aspect inevitabil al căii ce duce înapoi acasă.

Cu cât ai mai puţin de protejat, cu atât mai mult poţi fi de ajutor.

Şi cu cât dai mai mult ajutor, cu atât mai binecuvântată îţi devine experienţa.

Deşi n-aş merge atât de departe încât să spun că „a muri e amu­zant”, aş spune că a muri „nu e amuzant” numai pentru că te mai agăţi încă de un firicel de autodefinire.

Întreaga ta experienţa de pe pământ este un proces de a învăţa să ai încredere în tine însuţi, în semenul tău şi în Dumnezeu.

În clipa finală a trezirii, când încrederea înfloreşte pe deplin, aces­te trei aspecte ale Sinelui se contopesc într-unui singur. Acest moment nu poate fi descris în cuvinte, dar te asigur că îl vei trăi.

Şi, până când nu‑l vei trăi, nimic nu va avea un înţeles deplin pen­tru tine.

Darul

I

ertarea este un Dar ce ţi-a fost dat pe tot parcursul timpului. Nu este ceva care să-ţi parvină sau să-ţi poată fi luat. Ea există me­reu acolo şi e singurul Dar de care o să ai vreodată nevoie ca să treci dincolo de experienţa durerii şi a suferinţei.

Iertarea funcţionează în această lume, dar nu este din lume. Ea vi­ne din Spirit şi nu-şi poate uita originea. Indiferent de câte ori e dat şi pri­mit acest Dar. el nu poate fi epuizat. Pentru fiecare păcat sau percepere a păcatului, iertarea aşteaptă să dea răspunsul.

Nu înţelegi imensitatea Darului, deoarece nu l-ai acceptat în toate domeniile vieţii tale. Nu l-ai acceptat în toate situaţiile. Atunci când o vei face, vei şti că nu există loc unde să nu poată ajunge.

Nu există situaţie în care Darul să nu poată fi dat şi primit.

Iertarea este unicul Dar care nu cere nimic în schimb. Şi, astfel, ea este singurul Dar ce poate fi dat şi primit Iară vinovăţie.

Iubirea atotcuprinzătoare ce stă dincolo de uşa pe care-o deschide iertarea îţi este acum de neînţeles. De aceea nu e de nici un ajutor să dis­cutăm despre ea. Fii aşa cum eşti. Stai la uşă şi bate. [‘ii răbdător şi de­votat. Fii dispus să priveşti orice gând dureros şi nefolositor şi să-l laşi să plece. Află că fiecare gând sau te eliberează, sau te întemniţează – şi alege să fii eliberat. Când pacea ajunge la inima ta. uşa se va deschide. Vălul va fi ridicat. Moise va intra în Ţara făgăduinţei.

Până atunci, stăruie acolo unde eşti, în inima practicii tale.

Dumnezeu ţi-a dat un Dar pentru călătorie – şi numai unul singur.

El a spus: „Fiul meu. aminteşte-ţi, te poţi răzgândi oricând.”

Nu a spus: „Nu pleca. Fiule.” Nu a spus: „Fiule, vei fi nefericit pâ­nă când te vei reîntoarce la Mine.” A spus doar: „Aminteşte-ţi că te poţi răzgândi oricând.” Te poţi răzgândi în privinţa oricărui gând dureros şi neiertător pe care-l gândeşti. Poţi contesta fiecare gând nefericit şi poţi să gândeşti alt gând ce te eliberează şi aduce bucurie în inima ta.

Dumnezeu nu a spus: „Nu îl voi lăsa pe Fiul Meu să greşească.”

A spus: „Sunt încredinţat că te vei reîntoarce şi am să-ţi dau un Dar care să te conducă acasă.”

În faţa lui Dumnezeu, toate greşelile tale nu înseamnă nimic.

Pentru El eşti doar un copil ce-şi explorează lumea şi care, prin în­cercare şi eroare, învaţă regulile ce o guvernează. Nu Dumnezeu a tăcut acele reguli. Tu le-ai făcut, atunci când ai construit acest teren de joacă.

Ai uitat doar un singur lucru, iar Dumnezeu ţi l-a dat, o dată cu binecuvântarea Sa. El a spus: „Oriunde te va duce această călătorie, Fiule, aminteşte-ţi: oricând te poţi răzgândi.’*

Cu un singur gând iubitor, El a făcut ceva temporar, din ceea ce tu ai vrut să faci ceva definitiv. El a făcut ceva nereal, din ceea ce tu ai vrut să faci ceva real. Tu ai creat cenuşa morţii. El a creat aripile pasării Phoenix. Fiecărui gând nefericit pe care tu vrei să-l gândeşti, Dumnezeu i-a dat un singur răspuns: „Aminteşte-ţi, Fiule, că oricând te poţi răzgândi.”

Asemenea lui Prometeu. ai încercat să furi focul zeilor. Dar El nu te-a pedepsit pentru asta. Nu te-a legat în lanţuri de stânca pe care urma să trăieşti în vecii vecilor, cu vulturi ca singurii tăi tovarăşi de joacă. El a spus: „la focul sacru. Fiule, dar fii cu băgare de seamă şi aminteşte-ţi ,că oricând te poţi răzgândi.”

Asemenea lui Adam şi Evei, ai stat în Grădină şi ai devenit curios în privinţa binelui şi răului. Când a ştiut că dorinţa ta pentru „cunoaş­tere” nu va trece. El ţi-a trimis şarpele sacru cu un măr şi apoi te-a invi­tat să mănânci. Contrar opiniei populare. El nu te-a atras în cursă ca să păcătuieşti, pentru ca după aceea să te izgonească din Grădină.

El doară spus: „Fii cu băgare de seamă. Fiul Meu. Când vei mân­ca din acest măr, percepţia ta despre lume se va schimba. Această Gră­dină ar putea să pară dintr-o dată un deşert arid. unde nu creşte absolut nimic. Trupul tău, întreg în graţia sa inocentă, ar putea părea făcut din bucăţi separate, dintre care pe unele le accepţi şi de altele îţi este ruşine.

Mintea ta, care acum îmi împărtăşeşte fiece gând. ar putea să pară a nutri gânduri opuse Gândurilor Mele. Dualitatea şi sentimentele de se­parare par a-li pătrunde în conştientă şi în experienţă. Toate acestea, şi multe altele, s-ar putea să se iste de la această minusculă îmbucătură pe care vrei s-o mănânci, dar aminteşte-ţi. Fiule: oricând te poţi răzgândi.”

Nu numai că Dumnezeu nu te condamnă pentru greşelile tale. dar El nu este nici măcar îngrijorat din cauza lor. Copilul se va arde la flacăra deschisă şi El ştie asta. El ştie şi că mărul va provoca indigestie. Dar El ştie, de asemenea, că acel copil va învăţa să se ferească de flacără şi să o folosească pentru a se încălzi şi a-şi lumina calea. Şi El ştie că trupul se va acomoda cu gustul acid şi va folosi mărul pentru hrană.

El ştie că decizia ta de „a cunoaşte” te va aduce în situaţii primej­dioase, situaţii în care crezi că fericirea ta depinde de modul în care te tratează altcineva, situaţii în care uiţi că tu nu eşti un organism vulnerabil. Într-un ţinut arid şi ostil. HI ştie că îţi vei uita originea şi că vor fi vre­muri când Grădina va părea doar o amintire îndepărtată, a cărei însăşi existenţă devine discutabilă. HI ştie că vor fi vremuri când II vei învino­văţi pe HI pentru toate necazurile talc şi vei uita că tu erai cel ce a ales să „cunoască’. Dar toate acestea nu II îngrijorează, fiindcă. Înainte ca tu sa pleci – hotărât să mergi în călătoria separării, până în fundul iadului – El a spus: „O clipă. Hule. S-ar putea să treacă mult timp până când ne întâl­nim din nou. N-ai vrea să accepţi acest simplu Dar de la Mine. şi să-l păstrezi, oriunde te-ai duce, în amintirea Mea?” Cei mai mulţi dintre voi nu-şi aduc aminte că au răspuns: „Da, Tată.” Dar eu vă asigur că aşa au tăcut. Şi. astfel. Vocea lui Dumnezeu a plecat cu voi de îndată ce aţi luat calea exilului. Şi ea încă este cu voi şi acum.

Aşadar, când te simţi abandonat şi singur, câne! uiţi că tu ai ales această călătorie, aminteşte-ţi că „oricând te poţi răzgândi.” Sunt aici să te ajut să-ţi aminteşti acest lucru. Acesta nu este Dărui meu, ci Darul lui Dumnezeu pentru tine. Dat fiind că am primit Darul de la El. eu pot să ţi-l dau ţie. Iar dacă-l primeşti de la mine, îl poţi da aproapelui tău.

Dar te previn: să nu te preocupe identitatea celui ce ţi-a dat Darul.

Eu nu sunt important, lin nu sunt Darul. Sunt doar acela care îl ex­tinde, aşa cum eşti şi tu. Să ne amintim de originea Darului, ca să-l pu­tem da şi primi în voie.

Christos este cel ce dă şi primeşte Darul iui Dumnezeu. Iar Christos se naşte în tine. de fiecare dată când dai sau primeşti Darul. Nu con­tează cine îţi oferă Darul iertării. Poate să fie copilul, părintele, prietenul sau duşmanul tău. Tot ce contează este să-l primeşti de la el. Şi, pe mă­sură ce îl primeşti, tu devii Christosul – şi tot aşa devine şi el.

Toţi cei care dau sau primesc Darul lui Dumnezeu sunt gazdele pruncului Christos. Fiecare dintre voi este Iosif şi Măria, întâmpinând cu bucurie venirea copilului lui Dumnezeu în lume. Şi flecare dintre voi este acel copil ce primeşte Darul iubirii nemărginite de la Mamă şi Tată.

Trebuie să fiţi atenţi în ce poveşti credeţi. Multe din cele despre care credeţi că vin de la Dumnezeu sunt produsul propriilor voastre frici şi temeri. În cazul în care căutaţi adevărul, e mai bine să nu consultaţi vreo Biblie, carte sfântă sau scriptură scrisă în trecut. În schimb. Îndreptaţi-vă atenţia către adevărul ce chiar acum se scrie în inima voastră.

Dumnezeu ţi-a dat Darul iertării. Acest Dar te însoţeşte oriunde te duci. Când nu ai încredere în acest Dar, El îţi trimite pe Fiul Său ca să-ţi amintească de Dar. Şi Fiul Său îţi spune că trebuie să dai Darul – dacă vrei să-l păstrezi.

Multe fiinţe de lumină au venit ca Christos în lume, aducând cu ei această simplă aducere aminte. Noi toţi avem acelaşi scop. căci Christos nu este o persoană, ci un păstrător al flăcării, un dătător al Darului şi un mesager al Iubirii.

Lumina vine de la El, fiindcă şi-a amintit lumina în întunericul lumii. Iubirea vine de la El. fiindcă a primit Darul şi a învăţat să-l dea necondiţionat tuturor acelora care vor să-l primească.

Ceea ce noi am tăcut, vei face şi tu, şi încă mai mult decât atât[10] Fiindcă în mântuirea ta stă mântuirea fiecărui Fiu al lui Dumnezeu. Tu care-L vezi pe Christos în semenii tăi, îi vei ajuta să II vadă în tine.

Şi, astfel. Lumina adevărului va fi aprinsă în multe inimi şi steaua va răsări iar, în cerul de deasupra Betleemului.

Mulţi magi – bărbaţi şi femei cu inima şi mintea deschisă – se vor întruni ca să fie martori la naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

Şi mulţi alţii I se vor opune, neînţelegând că El este Ei.

Dar toate visele despre crucificare, sacrificiu şi pierdere se vor în­colona în van împotriva forţelor iubirii şi, încă o dată. iubirea va trium­fa. Christos îşi va deschide braţele, va strânge copilul rănit la pieptul Său şi îl va mângâia. Şi acest copil va învia în lumina iubirii Sale şi va da deoparte lespedea morţii.

Toţi cei exilaţi se vor reîntoarce acasă la Inima lui Dumnezeu, Ţara Făgăduinţei.

Dacă citeşti aceasta, să ştii că acelaşi lucru ţi se va întâmpla şi ţie.

Şi prinde curaj, căci eu sunt cu tine.

Împreună, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru al Său Dar al iubirii şi iertării, pentru încrederea Sa eternă că noi ne vom găsi calea înapoi acasă.

Tată, ne amintim că Vocea Ta este cu noi in fiecare împrejurare şi ne încredem in Ea că ne va călăuzi gândurile şi paşii. Mulţumită Ţie, nu suntem singuri. Mulţumită Ţie, îi avem pe semenii noştri. Tu nu ne-ai lăsat lipsiţi de mângâiere, ci ne-ai dat însoţitori puternici care să ne lumineze calea.

În Numele Tău, preaslăvim călătoria noastră aici şi ne rugăm ne­încetat pentru sfârşitul vinei, singura cauză a suferinţei. Şi, întru acest sfârşit, noi îmbrăţişăm Darul pe care ni l-ai dat, singurul Dar pe care îl putem primi sau da fără vină. Iţi mulţumim. Tată, pentru Darul iertării. II vom folosi cu înţelepciune. Îl vom folosi în orice împrejurare.

Cu el, vom aduce lumina Ta în toate ungherele întunecate ale su­fletelor noastre.

Binecuvântare

E

xistă numai un Unic Fiu al lui Dumnezeu

şi Tu eşti Acela.

De la El primeşti,

Lui îi dai.

Când te uiţi la tine însuţi, să-ţi aduci aminte.

Când te uiţi la aproapele tău,

să-ţi aduci, de asemenea, aminte.

Când, cuprins de frică, priveşti în altă parte,

aminteşte-ţi doar că:

Subiectul şi Obiectul,

Cel ce iubeşte şi Cel iubit

nu sunt doi, ci Unul şi Acelaşi.

Ceea ce dai

şi ceea ce primeşti

Îl reflectă pe unul în celălalt.

Mulţumim pentru sprijin prietenilor:

Francisc Antal, Liubiţa & Saşa & Johnny Bota. Stela Botezatu, Stevie Caplinger, fam. Dărăban, Eugen Dorcescu, Ioana Drulă, Aurora & Noemi Dumitrescu, Harry Waldner-Erdely, Alina Haţeg, Mihaela Iacobescu, Alex Kakuks, Barbara şi Dana Kuhn, Erika Kuhn, Sorin Laiu, Florian „Moşu” Lungu, Margareta & Harry Morgan, Nora Nemeth, Barbara Spies, Michael Stenzel, Marcel Tolcea, Gabriela Trica, Fam. Ewald Varga şi Werner Varga, Monica Vişan, formaţia „Baumann” şi „Electric Version”, precum şi tuturor celorlalţi care ne-au ajutat.

Cuprins

Cuvinte de apreciere la adresa cărţilor lui Paul Ferrini: 2

Prefaţa autorului 3

Introducere. 7

Miezul problemei 10

Practica. 14

Aproapele tău. 16

Interpretare. 19

Nevoia de miracole. 21

A folosi ceea ce ai la îndemână. 23

Deschiderea înspre divin. 26

A învăţa să asculţi 30

Iubire fără condiţii 32

Deschiderea uşii 36

Renunţarea la efort 39

Transparenţă. 44

Inima ce se trezeşte. 48

Eliminarea mentalităţii lipsei 54

Recunoştinţa. 57

Eliberarea de ataşament 59

Slava Dumnezeului lăuntric. 64

Alte dimensiuni 67

Tirania consensului 72

Crimă şi pedeapsă. 77

Putere şi desăvârşire. 81

A nu refuza iubirea. 85

Meditaţie: Mă simt iubit 88

Iluzia realităţii obiective. 89

Miracolul: a ajunge la sfârşitul făptuirii 92

Calea iertării 95

Moartea ego-ului 99

Darul 102

Binecuvântare. 106

Mulţumim pentru sprijin prietenilor 107


[1] Vom traduce în continuare „Kingdom” cu termenul tradiţional „împărăţie”, adăugând că, în acest context, cuvântul „Regalitate” – mai curând o calitate şi o stare, decât un topos – ar fi mai potrivit, (n. trad.)

[2] autorul, Paul Ferrini

[3] folosit cu sensul: a declara, a susţine, a afirma, a propovădui (n. trad.)

[4] folosit cu sensul: a declara, a susţine, a afirma, a propovădui (n. trad.)

[5] compară loan. III. 5-7. (N.Trd.)

[6] loan. XVI. 24. Noul testament ( N. F-dit.)

[7] loan X. 9. Noul Testament (N. Kdit.)

[8] în analogie cu psihodramă – improvizaţie de scenete conduse în aşa fel încât să elibereze pe anumiţi bolnavi de complexele lor. (N. Trad.)

[9] ..Iertare” provine din lat. liberrare: a elibera (n. trad.ţ

[10] compară Ioan XIV. 12 Noul Testament (N. Edit.)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s