Prelegeri. Psihologie


PSIHOLOGIE GENERALĂ

Suport de curs

Anul I, Filosofie

Semestrul I

Prof.:conf.univ.dr. Adriana Neacşu

TEMATICĂ

CURS   1: OBIECTUL PSIHOLOGIEI

PROCESE PSIHICE SENZORIALE

CURS   2: SENZAŢIA

CURS   3: PERCEPŢIA

CURS   4: REPREZENTAREA

 

PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE

CURS   5: GÂNDIREA

CURS   6: LIMBAJUL

CURS   7: MEMORIA

CURS   8: IMAGINAŢIA

 

PROCESE REGLATORII ALE ACTIVITĂŢII UMANE

CURS   9: MOTIVAŢIA

CURS 10: AFECTIVITATEA

CURS 11: VOINŢA ŞI DEPRINDERILE

 

SISTEMUL PERSONALITĂŢII UMANE

CURS 12: SISTEMUL PSIHIC ŞI PERSONALITATEA UMANĂ

CURS 13: TEMPERAMENTUL ŞI CARACTERUL

CURS 14: APTITUDINILE ŞI CREATIVITATEA

Bibliografie:

 

1. P. Popescu-Neveanu şi colab., Manualul de Psihologie, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti, 1999;

2. I. Nicola, Pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994;

3. G.W. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981;

4. A. Cosmovici, Psihologie generală, Iaşi, Editura Polirom, 1996

5. V. Preda, Introducere în psihologia contemporană, Cluj-Napoca,  Editura Sincron, 1991

6. M. Zlate, Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Pro-Humanitas, 2000

 

  1. 1.    OBIECTUL PSIHOLOGIEI

 

         DOMENIUL PSIHOLOGIEI

 

Orice ştiinţă se referă la o anumită latură a realităţii. Are deci un domeniu pe care-l explorează cognitiv, îl delimitează şi încearcă să-i descopere legile proprii pentru a formula unele explicaţii şi, în baza lor, pentru a întreprinde aplicaţii sau intervenţii practice. Deci, există un domeniu obiectiv (cosmosul, minerale, lumea fizică, viaţa etc.) care este supus, istoriceşte, unui proces de cunoaştere. Însăşi cunoaşterea ştiinţifică evoluează, se transformă şi se revizuieşte, dar domeniul respectiv al realităţii rămâne de sine stătător, deci nu depinde de măsura şi de modul în care oamenii îl cunosc. Astfel, funcţionarea inimii nu depinde de progresele cardiologiei, de aceasta depind succesele în terapeutica bolilor cardiace.

Care este domeniul obiectiv al psihologiei o arată însuşi cu­vântul, compus din „psiho” (psychè) — suflet şi „logos” — cunoaştere. Dacă lumea este reductibilă la trei categorii şi anume substanţă materială, energie şi informaţie, atunci este clar că domeniul psihologiei ţine de acele relaţii şi fenomene în care există sau funcţionează in­formaţia. Acesta este domeniul vieţii, al organismelor vii care întreţin relaţii informaţionale de tip psihic cu ambianţa. Cu deosebire, relaţiile informaţionale se dezvoltă la om, care prin existenţa sa socioculturală se defineşte ca subiect al cunoaşterii şi valorilor culturale. În consecinţă, procesele psiho-informaţionale umane interesează cu prioritate psihologia. Este ceea ce-1 situează pe om în centrul preocupărilor psihologiei ca ştiinţă umanistă.

Considerând, însă, lucrurile în ansamblu, trebuie să recunoaştem că la orice fiinţă semnalizarea senzorială, iar la om şi cunoaşterea, nu constituie un scop în sine ci îndeplineşte anumite funcţii privind men­ţinerea şi promovarea vieţii. Informarea este cea care călăuzeşte şi per­mite organizarea comportamentelor. Vedem, auzim, palpăm şi după aceste semnale reacţionăm motric, verbal, emoţional. Înseşi comporta­mentele mijlocesc şi permit selecţionarea relaţiilor informaţionale. Nu trebuie uitat nici comportamentul comunicativ care, în existenţa umană, îndeplineşte roluri esenţiale.

Într-o primă formă, comportamentul se defineşte ca ansamblul tu­turor reacţiilor şi acţiunilor care pot fi observate întrucât se manifestă cumva la exterior. Faţă de procesele informaţionale, care ţin de o di­namică internă, neuropsihică şi nu pot fi constatate direct, comporta­mentele motorii sau verbale pot fi constatate obiectiv. Ele nu pot fi, însă, explicate decât prin interacţiunea dintre condiţiile externe şi cele interne. Ne propunem un scop pentru a parcurge un drum sau a efec­tua o construcţie, deci în forurile noastre subiective se urzeşte un plan, şi apoi dezvoltăm comportamentele necesare pentru a realiza scopul pro­pus, orientându-ne după condiţiile situaţiei în care ne aflăm. Astfel, comportamentul este strâns legat de pulsiunile energetice şi de organizările informaţionale interne.

Între latura subiectivă, ascunsă şi manifestările obiective sunt raporturi de interdependenţă şi penetraţie reciprocă. În consecinţă, comportamentul a mai fost denumit şi conduită, adică mod de a te conduce şi acţiona corespunzător imboldurilor, scopurilor şi informaţiilor senzoriale şi cog­nitive de care dispune subiectul prin memoria sa şi prin modul cum se orientează în situaţia dată. La om, comportamentul ia forma orga­nizată a activităţii. În  activitatea umană elementele subiective şi cele obiective trec unele în altele şi sunt indisociabile. Activitatea fiecăruia face parte din activitatea tuturor şi este instrumentată şi modelată cul­tural, desfăşurările subiective, ce se produc într-un plan mental, dobândind forma şi structura unor activităţi. Înseşi procesele psihice nu sunt altceva decât activităţi subiective specializate.

Activitatea internă subiectivă şi activitatea externă observabilă, fiind solidare, se intercondiţionează. De aceea se spune că, pentru ca un lucru să fie bine făcut, el trebuie să fie gândit şi proiectat. Între acti­vitatea internă şi cea externă trecerile reciproce se produc prin interio­rizare şi exteriorizare. Astfel, copilul învaţă să vorbească prin imitaţie şi, după ce exercită comunicarea verbală, ajunge să-şi interiorizeze vor­birea desfăşurând-o într-un plan intern, ceea ce îi permite să-şi intensi­fice şi să-şi extindă gândirea. Cu timpul, vorbirea sau limbajul intern devine un laborator în care se prepară, se anticipă şi selecţionează cele ce vor fi spuse, deci exteriorizate în limbajul oral. Activitatea psihocomportamentală se întemeiază pe experienţa acu­mulată de subiect şi este condiţionată de resursele, posibilităţile şi trăsăturile caracteristice pentru subiectul concret. Prezentându-se la examen şi având de tratat o temă într-o lucrare scrisă, fiecare uzează de posibilităţile şi experienţa sa şi îşi exprimă în acea situaţie par­ticulară ceva din personalitatea lui.

Psihologia este, de aceea, nevoită să ţină seama de realitatea tră­săturilor şi structurilor, relativ stabile, ale fiecărui subiect în parte, de nivelul şi modul particular al construcţiei psihice a subiectului, consi­derând atât corespondenţa cu modelul general uman, cât şi deosebirile interindividuale. Uneori, aceste particularităţi se prezintă în relaţii de opoziţie, cum sunt cele de inert-mobil, prost-inteligent, rău-bun etc. De aceea, diversitatea reală a structurilor umane obligă la o cunoaştere di­ferenţială.

În ansamblu, domeniul psihologiei circumscrie fenomenele subiec­tive şi procesele psihice, desfăşurările psihocomportamentale, activitatea umană considerată în unitatea dintre latura internă şi cea externă şi totodată sistemul personalităţii cu trăsăturile, structurile şi particularităţile acesteia. Prin extensiune, faţă de psihologia individuală, psiholo­gia socială studiază relaţiile interpersonale, activitatea psihică şi comportamentele de grup şi alte fenomene care se dezvoltă la nivelul global al colectivităţilor.

OBIECTUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Spre deosebire de celelalte ştiinţe psihologia, ca formă de cunoaştere specializată, se referă în bună măsură la înseşi fenomenele cunoaşterii, fără însă a se limita la acestea. De aici o serie întreagă de dificultăţi care sunt legate atât de imposibili­tatea cunoaşterii directe a fenomenelor, cât şi de maxima lor comple­xitate. Istoriceşte, psihologia s-a elaborat în diverse variante, a cunos­cut şi cunoaşte încă o multitudine de curente şi şcoli.

Întrucât psihismul uman reprezintă punctul culminativ al dezvol­tării universale era necesar să fie edificate ştiinţele despre acele fe­nomene fizice, chimice, biologice şi sociale pe care se în­temeiază şi de care depinde psihicul uman. În consecinţă, psihologia, ca ştiinţă, este o apariţie relativ recentă având o vârstă care nu depă­şeşte un secol. Importantă este întemeierea psihologiei pe o serie de dis­cipline ştiinţifice conexe, astfel încât surprinderea specificului psihic să fie asigurată de o sinteză interdisciplinară. Din cele arătate înainte, se poate deduce că înţelegerea şi explicarea fenomene­lor psihice necesită cunoştinţe neurofiziologice dar şi sociologice, iar în ultimii ani deosebit de importante pentru progresele cunoaşterii psiho­logice s-au dovedit a fi cibernetica şi informatica. Aceste discipline s-au constituit după modele psihoneurofiziologice şi, dezvoltându-se cu mij­loace fizice, au scos în evidenţă relaţii şi modele noi în care psihologia este viu interesată. Informaţia si autoreglajul au devenit concepte ge­nerale indispensabile pentru psihologie. Tot aşa de importante pentru psihologie, din elaborările moderne, au devenit teoria deciziei şi teoria sistemelor.

CONCEPTELE DE BAZĂ ALE PSIHOLOGIEI

Într-o primă ipostază obiectul psiholo­giei se prezintă în forma activităţii. Aceasta reprezintă modul general de organizare în care sunt integrate faptele psihocomportamentale. Se pune însă problema ca, dincolo de întreg, să surprindem unitatea fundamentală sau componenta reprezentativă, aşa cum sunt atomul şi mo­lecula în fizică şi chimie, sau celula în biologie. O astfel de componentă reprezentativă pentru psihologie se dovedeşte a fi acţiunea.

Acţiunea, care întotdeauna este învăţată, urmând modelele cultu­rale, prezintă o complexitate variabilă şi implică inevitabil motiv, scop şi o anume structură operaţională. Motivul este un imbold, un impuls prin care se declanşează şi este întreţinut energetic actul. Scopul este cel care anticipează rezultatul sau efectul urmărit. În situaţia dată, energiile converg către scop, care este amplasat undeva în timp. Pentru realizarea scopului este necesar să se recurgă la o serie de mijloace sau procedee, tehnici. Îmbinarea  aces­tora defineşte structura operaţională. Într-o  altă ordine de idei, acţiunea poate să fie divizată într-un segment orientativ reglatoriu şi într-un al doilea, executiv. În  orice caz, în acţiune sunt cuprinse elemente ale tu­turor funcţiilor psihice, informaţionale (senzoriale şi cognitive, emoţio­nale şi voluntar-reglatorii). În acţiune se reflectă întregul sistemul psihic uman. Cea mai importantă componentă internă a acţiunii este, însă, operaţia.

Termenul de operaţie are o semnificaţie instrumentală sau tehnică, în actul practic el semnifică un anumit mod de lucru, de rupere sau de întregire, de răsucire, învârtire, cuplare, legare, dezlegare ş.a.m.d. În psihologie, operaţia se defineşte ca un mod specific de deplasare şi transformare, global, de prelucrare a informaţiilor. Exemplificăm : asociere-disociere, selecţie, reunire sau separare, punere în corespondenţă, diferenţiere şi stabilire de asemănări, simbolizări, retenţie, reactualizare, modalitate complexă de analiză şi sinteză, ceea ce face ca inventarul sau clasificarea operaţiilor psihice — care uneori se construiesc „din mers” şi sunt indefinit de variabile — să nu poată fi niciodată încheiat.

În prelucrarea informaţiilor, cu un sens apropiat de cel al operaţiilor, se recurge deseori şi la termenul de schemă. Cât priveşte originea ope­raţiilor mentale se consideră că acestea rezultă din interiorizarea, com­primarea sau schematizarea acţiunilor externe desfăşurate. Astfel, pe de o parte, se produce extragerea din acţiune a unui model operaţio­nal, pe de alta, se explică trecerea de la acţiuni simple la acţiuni com­plexe, prin îmbinare, în acestea din urmă, a diverse operaţii. Activitatea nu este altceva decât o înlănţuire de acţiuni sau o organizare ierarhică a acestora, în vederea realizării unui scop unic. Orice act de informare se bazează pe un suport operaţional.

Informaţia a devenit un termen general în ştiinţele moderne. Exem­plară rămâne însă informaţia de ordin psihic. Avem în vedere pro­totipul informaţiei, care este relaţia dintre un stimul-sursă şi un re­ceptor care codifică şi reproduce, subiectiv, prin decodificare, stimulul originar. Am putea spune că informaţia este o modelare a ceva prin mijloacele subiectului, care ajunge la un model subiectiv al faptului sau relaţiei obiective. La nivelul percepţiei, lucrurile sunt mai simple, întrucât un obiect văzut este modelat printr-o imagine vizuală. Există însă mase de informaţii supuse unor codificări mai înalte, ce presupun informaţii despre informaţii, implicând operaţii superioare de prelucrare şi elabo­rare a informaţiilor, cum este în cazul gândirii. Cu aceasta ajungem la un alt concept şi anume acela de structură.

În mod curent, prin structură se înţelege un mod stabil de organizare a unui obiect sau fenomen, cum ar fi scheletul de beton al unei construcţii sau dispo­ziţia organismului după aparatul osteomuscular sau tipul de construcţie a frazei într-o limbă, după regulile ei gramaticale, etc. În ordinea psihocomportamentală termenul este larg utilizat, desemnând, de exem­plu, structurile sau configuraţiile perceptive (modelul schematic al fi­gurii umane sau al oricărui alt obiect), schemele intelectuale, organizarea emoţională, modalităţile logicii şi stilului cognitiv, dispoziţia trăsăturilor de caracter şi altele. Ansamblul structurilor invariante şi stocul de informaţii (memo­ria) de care dispune şi pe care se întemeiază psihicul uman alcătuiesc programul acestuia. Sunt, de fapt, o mulţime de programe speciali­zate ce se completează şi se restructurează mereu şi după care subiectul  se conduce în activitatea sa.

Pentru cursul interacţiunilor dintre subiect şi ambianţă, ca şi pen­tru activitatea sa mentală, în afara structurilor caracteristice subiectu­lui, importante sunt şi stările în care acestea se află. Stările privesc în fiecare moment caracteristicile de ansamblu ale vieţii psihice, în sensul  regimului energetic şi funcţional, reprezentând secvenţe ale vieţii psihice a subiectului, cu deosebire ale trăirilor sale emoţionale. Ne re­ferim la veghe-somn, încordare-relaxare, mobilizare-demobilizare, activism-oboseală, concentrare-dispersie, echilibru-dezechilibru, calm-nelinişte, plăcere-neplăcere etc.

Noua ştiinţă a ciberneticii se ocupă de comandă şi control în sis­temele informaţionale vii sau artificiale. Informaţia despre ceva (se­mantică sau reproductivă) se poate transforma în informaţie de comandă ce se adresează unei instanţe executive. Originar, comanda este dată din afară şi apare ca reglaj. Când copilul este învăţat şi exersat să meargă, să vorbească, să numere etc., el este reglat de educator. Pe măsură ce se elaborează programul activităţii respective, subiectul ajunge să întreprindă activitatea din proprie iniţiativă, conducându-se după mo­delul pe care şi l-a însuşit. Este un fapt de autoconducere, autocomandă şi autocontrol, într-un cuvânt de autoreglaj.

În autoreglaj sunt impli­cate, deci, comanda şi controlul, iar după nivelul de complexitate al activităţii într-o situaţie dată, multitudinea sau modificările comenzilor şi controalelor se îmbină într-un proces de coordonare cu o complexitate variabilă. Fiind dată comanda declanşatoare, de la segmentul executiv provin, succesiv,  informaţii despre modul cum comanda este executată şi faza în care s-a ajuns (control), ceea ce prilejuieşte emiterea unor comenzi suplimentare, corective de trecere de la o fază la alta sau de stopare a acţiunii. Astfel, activitatea se des­făşoară secvenţial şi se modulează după situaţii şi în conformitate cu un plan. În  general, activităţile specializate ce traversează, succesiv, di­verse faze sau etape se numesc procese.

Procesele psihice sunt procese informaţionale dotate cu autoreglaj. Specializarea lor priveşte atât informaţia, cât şi autoreglajal. Procesele psihice sunt concepte de importanţă majoră în alcătuirea sistematicii psi­hologice.

LEGI ŞI EXPLICAŢII ÎN PSIHOLOGIE

Ca şi în orice ştiinţă, în psihologie este necesar să se găsească şi să se demonstreze ansamblul de legi proprii activităţii psihice şi com­portamentului.  În domeniul ştiinţelor naturii, relaţiile necesare şi esen­ţiale, cum este aceea de cauză-efect, se impun cu evidenţă şi constituie partea cea mai importantă a obiectului de studiu. În ştiinţele sociale şi umane nu este o altă situaţie, însă uneori legile sunt contestate pentru că nu pot fi toate reduse la modelul de bază al cauzalităţii şi pentru că acţiunea legilor este mai relativă şi ele nu au un caracter aşa de im­perativ ca în cazul gravitaţiei sau magnetismului. Este necesar, de aceea, să ne referim, în cazul particular al psi­hologiei, la determinism, ca teorie a legilor şi explicaţiilor ştiinţifice. Relativitatea legilor nu înseamnă absenţa lor, ci, dimpotrivă este le­gată de numărul mare al relaţiilor necesare, de multitudinea şi varie­tatea factorilor determinativi ce intervin în unul şi acelaşi fenomen psihic. De pildă, învăţarea este dependentă atât de efortul de înţelegere, cât şi de numărul repetiţiilor menite să producă efecte de memorare, atât de semnificaţia şi interesul pentru cunoştinţe, cât şi de organizarea lor sistematică etc. Un material neinteresant şi nesemnificativ necesită multe şi variate repetiţii. Dacă materialul stârneşte un viu interes el poate fi însuşit dintr-o dată, fără să se recurgă la repetiţii obositoare. Constatăm, deci, că uneori legile psihologice acţionează disparat sau chiar se opun una alteia.

Amintim şi de varietatea legilor în psihologie. În  primul rând, ţi­nând seama de caracterul interdisciplinar al psihologiei, vom porni de la o serie de legi mixte cum sunt cele psihofizice, psihobiochimice, psihofiziologice şi, de asemenea, psihopedagogice, psihosociale, psiholingvistice etc. Dincolo de acestea, apar raporturi legice în cadrul sferei subiective şi mintale sau a vieţii emoţionale. Toate aceste raporturi legice sau modalităţi de determinare, prezintă o varie­tate ce depăşeşte cu mult cauzalitatea, adăugând legi genetice, legi func­ţionale, legi structurale, legi finaliste, legi dialectice. Totodată, există legi particulare, proprii unuia sau altuia dintre procesele psihice, şi legi fundamentale, care sunt proprii întregului domeniu psihocomportamental. Explicaţiile necesită construirea de modele explicative, prin coordo­narea tuturor relaţiilor necesare şi condiţiilor ce intervin în anumite cazuri.

PROCESELE PSIHICE, SISTEMUL PSIHIC UMAN ŞI PERSONALITATEA

Fiecare proces psihic constituie un modul sau subsistem de activitate informaţională specializată şi care este do­tată cu autoreglaj. De aceea, vom deosebi procesele psihice după conţinutul lor informaţional, după structurile lor funcţionale şi operatorii şi, de asemenea, după modul în care ele se organizează şi se reglează. După aceste trei criterii se constată o deosebire între cele opt procese psi­hice, şi anume : senzaţie, percepţie, reprezentare, gândire, memorie, ima­ginaţie, emoţie şi voinţă.. Se mai adaugă şi alte două tipuri de desfăşurări procesuale care nu furnizează informaţii specifice ci le facilitează sau le comunică. Ne referim la limbaj şi la atenţie. În aceste condiţii, procesele pot fi di­vizate în senzoriale, cognitive sau intelectuale şi reglatorii. După ni­velul şi succesiunea în care ele se formează se disting, de asemenea, procese primare şi procese secundare, caracteristice pentru om. Însă procesele psihice nu există şi ac­ţionează separat unul de altul ci se întemeiază unul pe altul, se interpenetrează şi funcţionează simultan şi interdependent. Ele alcătuiesc un sistem sau un bloc care presupune legi de nivel sistemic şi produce efecte globale, cum este, în principal, conştiinţa.

Pentru a face înţeles sistemul psihic uman, este necesar să expu­nem, în primul rând, seria proceselor şi funcţiilor psihice complexe, adică unităţile componente ale sistemului. Tot aşa, pentru a face în­ţelese şi pentru a explica structurile de personalitate va fi necesar să ne întemeiem pe integrările în sistem ale activităţilor şi însuşirilor psi­hice. Din punct de vedere psihologic, personalitatea reprezintă ceea ce este stabilă în sistemul psihic uman. De aceea, este preferabil ca să definim obiectul ştiinţei psihologice ca fiind sistemul psihocomportamental uman.

Psihologia generală ne oferă cunoştinţele fundamentale despre sis­temul psihic uman. De aceea, preocupările ei sunt, cu deosebire, sinte­tice, teoretice şi metodologice. În zilele noastre psihologia se prezintă, însă, şi ea ca un sistem cu diverse ramuri, cuprinzând discipline specializate privind dezvoltarea psihică, învăţarea şi educaţia, analiza diver­selor tipuri de activitate şi în primul rând a muncii, studiul modificărilor patologice şi al comportamentului deviant, studiul creaţiei, al activităţii sportive sau artistice etc. Se adaugă psihologia diferenţială care, pre­cum o spune şi cuvântul, studiază deosebirile psihice dintre indivizi şi dintre colectivităţi, psihologia individuală fiind prelungită prin psiho­logia socială.

PSIHOLOGIE

Curs 2

 

PROCESE PSIHICE SENZORIALE

 

SENZAŢIILE

 

DEFINIREA ŞI CARACTERIZAREA GENERALĂ A SENZAŢIILOR

Legătura informaţională cea mai simplă a omului cu realitatea este realizată prin intermediul senzaţiilor. Toate celelalte raporturi mai complexe nu se pot constitui fără a avea o bază senzorială.

Senzaţiile sunt procesele psihice elementare prin care se semnali­zează, separat, în forma imaginilor simple şi primare, însuşirile con­crete ale obiectelor şi fenomenelor, în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra organelor de simţ (analizatori).

Deşi senzaţiile sunt fenomene reale ale vieţii psihice, rareori omul le realizează separat. În   mod obişnuit, ele sunt integrate proceselor mai com­plexe. Senzaţiile reflectă doar însuşiri separate, dar omul trăieşte într-o lume a obiectelor şi de aceea, cu necesitate, le integrează în procesele perceptive. Spunem, totodată, despre senzaţii că sunt imagini primare pentru că ele reprezintă rezultatul imediat al acţiunii stimulului asupra analizatorilor şi nu apar decât în aceste condiţii. Imaginea primară dis­pune şi de alte câteva însuşiri, şi anume : intensitatea senzaţiei, calitatea, durata, tonalitatea afectivă asociată ei.

ANALIZATORUL — STRUCTURĂ  ŞI FUNCŢIE

Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările exterioare simple. Analizatorul este un ansamblu structural-funcţional care face posibilă producerea senzaţiilor. În alcătuirea lui intră mai multe componente.

Receptorul este componenta care transformă energia excitanţilor ex­teriori în influx nervos. Din punct de vedere neurocibernetic, această transformare este o codare (o trecere de la stimulul fizic exterior într-un cod  neurofiziologic :  impulsurile  nervoase).  Aşa,  de exemplu, receptorul vizual este retina cu conurile unităţii receptoare care con­ţin iodopsină, o substanţă care se descompune în pre­zenţa luminii ; prin acest pro­ces se produc biocurenţii ca­re vor fi transmişi celorlalte verigi ale analizatorului. Îm­preună cu componentele au­xiliare, retina constituie pri­ma verigă a analizatorului vizual. Aceasta este specializată în urma unui îndelungat proces de adaptare  la mediul te­restru.

Calea de conducere a influxului nervos este veriga intermediară. Ea include fibre nervoase senzitive şi o serie de centri subcorticali care fac o analiză şi o sinteză primară a influxurilor nervoase şi un prim filtraj senzorial, astfel încât la scoarţa cerebrală nu se transmit toate stimulările mediului, ci numai acelea care au semnificaţie adaptivă pentru om. Căile de conducere transferă informaţia la scoarţa cerebrală.

Veriga centrală este cea mai importantă componentă a analizatoru­lui. Ea este reprezentată de o zonă corticală specializată în operaţii de decodificare, adică de transformare a impulsurilor nervoase în fapt psi­hic. Fiecare analizator are zona sa corticală (cel vizual în occipital, cel auditiv în temporal, cel tactilo-chinestezic în circumvoluţiunea centrală posterioară etc.). Aceasta, la rândul său, are o porţiune centrală, numită nucleul analizatorului, în care se fac cele mai fine operaţii de decodifi­care, şi o alta periferică, mai extinsă, cu funcţii de integrare a senzaţiilor în ansambluri, numită zonă de asociaţie.

Conexiunea inversă este o parte componentă a analizatorului (desco­perită către a doua jumătate a secolului al XX-lea). Funcţia ei principală este de a asigura autoreglarea analizatorilor, în vederea recepţionării cât mai bune a stimulilor. Transmiterea impulsurilor nervoase cu mesaj auto-reglator, de la centrii corticali spre periferia analizatorului, se realizează pe căi aferente care se găsesc în componenţa nervilor senzitivi. Pe această cale se realizează aferentaţia inversă directă. Există însă şi o autoreglare realizată pe calea aparatului propriomuscular al receptorului (aşa cum există, de exemplu, la analizatorul vizual, prin care se reglează mişcările globilor oculari sau acomodarea cristalinului).

Analizatorul are o activitate reflexă unitară. Lipsa oricărei verigi, şi mai ales, a celei centrale, face imposibilă apariţia senzaţiei pentru care este specializat acel analizator. De asemenea, funcţionarea insuficientă a unora sau altora dintre componente perturbă realizarea senzaţiilor cores­punzătoare (poate apare cecitate cromatică prin afectarea conurilor, poate fi perturbată capacitatea de percepere a limbajului — tulburare denu­mită afazie senzorială etc.).

PRINCIPALELE TIPURI DE SENZAŢII

În clasificarea senzaţiilor au fost utilizate mai multe criterii, însă două s-au impus:

a) tipul aparatului specializat pentru recepţie (denumindu-se astfel senzaţii auditive, vizuale, olfactive, gustative, cutanate etc.)

b) natura conţinutului informaţional, adică ce tip de însuşiri concrete sunt semnalizate prin acea modalitate senzorială ; astfel s-au distins : 1. senzaţii care furnizează informaţii despre obiectele şi fenome­nele lumii externe : vizuale, auditive, cutanate, olfactive, gustative ; 2. senzaţii care furnizează informaţii despre poziţia şi mişcarea propriului corp : proprioceptive, chinestezice şi de echilibru ; 3. senzaţii care ne in­formează despre modificările mediului intern : foame, sete, durere etc.

Senzaţiile vizuale sunt rezultatul acţiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului vizual. Ochiul uman s-a adaptat pentru recepţionarea undelor din registrul 390—800 milimicroni. Între aceste limite se află toate lungimile de undă corespunzătoare culorilor fundamentale ale spectrului luminii terestre. Undele elec­tromagnetice se propagă de la sursele naturale de lumină, îndeosebi de la soare, de la sursele artificiale sau de la corpurile luminate. Acestea din urmă, datorită structurii lor materiale, absorb o parte a radiaţiilor, iar altă parte o reflectă. Ultimele stimulează ochiul omului, iar acesta vede obiectele colorate într-o nuanţa cromatică corespunzătoare lungimilor de undă reflectate. Dacă un obiect absoarbe toate undele luminoase, el este văzut ca fiind negru sau apropiat de negru. Dacă le reflectă pe toate, în egală măsură, este văzut ca alb, iar dacă le reflectă selectiv, este văzut ca având una din cele şapte culori ale spectrului.

Orice   senzaţie   vizuală   se   caracterizează  prin   câteva   proprietăţi   de   bază :

Tonul  cromatic este  dat de lungimea  de undă  corespunzătoare  (pentru  roşu, 760   milimicroni,  pentru   verde,   500   milimicroni  etc).   Tonul   cromatic   diferenţiază culorile unele de altele.

Luminozitatea exprimă locul pe care îl ocupă aceeaşi culoare pe o scală  în  care cea mai luminoasă culoare este albul, iar cea mai puţin luminoasă este negrul.

               Saturaţia exprimă puritatea culorii. Cele mai multe obiecte nu au culori pure. Ele reflectă o lungime de undă de bază, dar şi alte lungimi de undă. Dacă lungimea de undă corespunzătoare unei culori are cea mai mare pondere în totalul undelor reflectate, atunci obiectul este văzut ca saturat de acea culoare. Dacă lungimea res­pectivă de undă este reflectată într-o mică proporţie faţă de toate celelalte, atunci acea culoare tinde către cenuşiu. În  limbaj curent, se spune că este „spălăcită”.

Combinarea acestor trei însuşiri duce la un număr  mare de nuanţe croma­tice.  Un  om obişnuit reuşeşte să  diferenţieze  circa  500  de  nuanţe cromatice, pe când un pictor distinge câteva mii.

În viaţa şi activitatea oamenilor, culorile au, în primul rând, un rol de sem­nalizare (semnalizează existenţa unor obiecte, procese, reguli etc). Dar ele au şi o încărcătură energetică dependentă de lungimea de undă care le corespunde şi prin care influenţează fiinţa umană, activizând-o sau calmând-o. Sunt culori vesele, an­trenante (roşu, galben), şi culori terne, mohorâte (negru, cenuşiu). De asemenea, culorile pot dobândi semnificaţii elaborate socio-cultural şi pot fi astfel preferate sau nu. Influenţele psihofiziologiee şi semnificaţiile socioculturale se pot conjuga cu anumite particularităţi ale personalităţii. De aceea, preferinţa pentru unele cu­lori şi respingerea altora poate fi caracteristică pentru o persoană. Pe această bază, s-au constituit teste proiective de personalitate, bazate pe interpretarea preferin­ţelor pentru culori.

Senzaţiile auditive. Excitantul care determină apariţia senzaţiilor auditive sunt undele sonore. Dar omul nu recepţionează toate undele sonore, ci numai pe acelea care au avut cea mai mare valoare adaptivă pentru el şi anume, între 16 şi 20.000 cicli pe secundă. Infrasunetele (sub 16 cicli pe secundă) şi ultrasunetele (peste 20.000 de cicli pe secundă) nu-i sunt accesibile decât cu aparate speciale.

Caracteristicile excitantului, adică ale undei sonore, se exprimă în proprietăţilesenzaţiilor auditive. Astfel,  frecvenţa vibraţiilor (numărul de vibraţii pe secundă) va determina înălţimea sunetului, amplitudinea undei (gradul de deplasare a undei faţă de poziţia de echilibru), va da intensitatea, iar forma undei (determinată de natura sursei sonore şi constând dintr-o undă fundamentală şi apoi alte unde mai scurte care i se asociază) se va exprima în timbrul după care se poate identifica sursa acestui sunet.   Periodicitatea   undelor   caracterizează   sunetele   muzicale,   iar neperiodicitatea este proprie zgomotelor.

Sunetele se mai caracterizează prin durata şi prin influenţa lor neurofuncţională. Împreună cu alţi factori, sunt folosite în psihoterapie.

Senzaţiile cutanate includ două submodalităţi :

a) senzaţiile tactile, rezultate din atingerea şi presiunea asupra obiectelor ;

b) senzaţiile termice.

În cazul senzaţiilor tactile, excitantul este reprezentat de factura suprafeţelor obiectelor. Prin intermediul lor pot fi obţinute informaţii privind netezimea, as­peritatea, duritatea obiectelor. Împreună cu senzaţiile chinestezice, contribuie la perceperea întinderii şi formei obiectelor. Cele mai sensibile zone tactile sunt : vârful degetelor, regiunea buzelor, vârful limbii. Cele mai puţin sensibile sunt fruntea şi spatele.

Excitantul sensibilităţii termice este diferenţa de temperatură dintre corpul propriu şi cea a obiectelor exterioare cu care omul intră în contact. Acest fapt este uşor de dovedit dacă se face următorul experiment: cele două mâini se ţin, un anumit timp, în două vase ; într-unul se găseşte apă caldă, iar în celălalt apă rece. Apoi ambele mâini se introduc într-un vas cu apă la o temperatură intermediară. Mâna ţinută în apă caldă va simţi acum rece, iar cealaltă, cald, deşi este unul şi acelaşi lichid. Senzaţiile termice permit cunoaşterea proprietăţilor calorice ale obiectelor şi totodată se includ în mecanismele de termoreglare.

Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţi chimice ale obiectelor. Excitan­tul care le determină sunt particulele de substanţe volatile care pătrund în fosele nazale (unde se află receptorii specializaţi) o dată cu aerul respirat sau prin mişcări speciale de inspirare. Senzaţiile olfactive pot fi intense sau slabe, au calităţi va­riate care poartă denumirea sursei (exemplu : miros de benzină, miros de tran­dafiri). Ele servesc cunoaşterii proprietăţilor obiectelor şi sunt, totodată, implicate în mecanismele de apărare ( o serie de substanţe nocive sunt evitate, datorită pro­prietăţilor lor odorifice) şi în reglarea apetitului. Fiind însoţite întotdeauna de o tonalitate afectivă, pozitivă sau negativă, ele contribuie la buna sau proasta dispoziţie a omului.

Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor solubile care pătrund în cavitatea bucală. Ele se deosebesc unele de altele prin intensitate şi cali­tate. Există mai multe feluri de senzaţii de gust, dar patru sunt fundamentale: să­rat (provocat de clorura de sodiu), amar (chinină), dulce (zaharină), acru (acidul acetic). Din combinarea acestora, în proporţii variate, rezultă toate celelalte gus­turi. Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor substanţelor, la apă­rarea faţă de cele nocive şi la reglarea comportamentului alimentar. Şi ele au o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă.

Senzaţiile proprioceptive semnalizează starea de postură a membrelor, a trun­chiului şi a capului. Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculară a acelor muşchi antrenaţi în poziţia staţionară.

Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi informează despre direcţia, durata şi intensitatea efortului pentru realizarea lor. Au un deosebit rol în reglarea fină a mişcărilor şi integrarea acestora în acţiuni voluntare complexe. Când, dintr-o cauză sau alta, lipsesc sau sunt tulburate, omul nu-şi mai poate adecva mişcările la obiect. Formele de bază ale chinesteziei sunt : a) chinestezia aparatului locomotor ; b) chinestezia manuală ; c) chinestezia verbo-motorie.

Senzaţiile de echilibru semnalizează schimbarea poziţiei capului faţă de trunchi şi a corpului în întregime, când se fac mişcări de rotire şi balansare. Ele au rol în :

a) stabilirea centrului de greutate a corpului în condiţiile în care se petrec schimbări ale poziţiei acestuia

b) menţinerea echilibrului vertical în timpul mersului şi al direcţiei de deplasare ;

c) redresarea stării de echilibru în situaţiile în care se produc alunecări, căderi, etc.

Senzaţiile organice sunt determinate de modificări ale chimismului intern al organismului : scăderea concentraţiei de substanţe nutritive în sânge, a apei, a oxigenului etc. Senzaţiile organice îndeplinesc, în primul rând, o funcţie adaptativă pentru că, semnalizând deficitul, stimulează omul să acţioneze astfel încât să se re­stabilească echilibrul. Ele contribuie la menţinerea stării de sănătate fizică şi la realizarea bunei dispoziţii.

Senzaţiile de durere semnalează tulburările funcţionale sau distrugerile de ţe­suturi organice. Se deosebesc unele de altele prin tip (dureri periferice cutanate, dureri profunde musculare, dureri viscerale), intensitate (uşoare, puternice), durată (unele sunt fulgerătoare, altele continue), prin tonalitate afectiv accentuată, con­cretizată în suferinţă. Au un rol fundamental în apărarea organismului şi sti­mulează acţiunile de îndepărtare de sursele nocive şi de ameliorare a durerii.

LEGILE GENERALE ALE SENSIBILITĂŢII

Legea pragurilor absolute şi diferenţiale a fost una din primele legi descoperite în psihologie. În cercetările de laborator s-a constatat, cu surprindere, că un excitant produce o senzaţie numai dacă are o anu­mită intensitate, dacă depăşeşte un anumit prag, denumit pragul minimal absolut. Acesta se defineşte ca intensitatea cea mai mica a unui stimul care  poate  determina  o senzaţie specifică.  Astfel,  pentru  sensibilitatea vizuală el este de 1—2 cuante, pentru cea auditivă de 16—20 vibraţii pe secundă, pentru cea tactilă de 3—4 g pe mm2 etc. S-a demonstrat apoi că există şi un prag absolut maxim, definit ca cea mai mare cantitate dintr-un stimul care mai determină încă o senzaţie specifică. Dincolo de pragul maxim, excitantul produce suprasolicitare şi nu mai apar senzaţii specifice, ci durerea. De aceea se şi spune că o lu­mină prea puternică este orbitoare, un sunet foarte intens este asurzitor, etc. Valoarea generală a pragurilor este stabilită statistic. Unele persoane pot avea un prag mai mic şi se spune că au o sensibilitate mai mare; al­tele pot avea un prag mai mare decât cel obişnuit şi se spune că au sen­sibilitate scăzută. Prin urmare, între mărimea pragului şi cea a sensibi­lităţii există un raport invers. (Deci, cu cât pragul este mai mic cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers).

S-a descoperit şi un prag diferenţial. El se defineşte ca acea canti­tate minimă care, adăugată la stimularea iniţială, determină o nouă senzaţie. Astfel, dacă se aplică pe mâna unui subiect mai întâi o greutate de 100 g şi apoi, fără ca acesta să vadă, adăugăm încă o greutate, ea trebuie să reprezinte 1/30 din cea iniţială, adică în cazul dat 3,3 g. La sensibi­litatea vizuală acest prag este de 1/100, iar la cea auditivă de 1/10.Comparându-se modificarea intensităţii stimulului şi a intensităţii senzaţiei s-a văzut că stimulul creşte în progresie geometrică, iar sensi­bilitatea în progresie aritmetică. Această relaţie a fost pentru prima dată formulată de Weber şi Fechner. Cercetările ulterioare au arătat că legea se respectă numai la valorile medii ale excitanţilor. Când intensitatea lor se apropie de cele două praguri, raportul nu mai este constant. Psihologul român Gh. Zapan a adus corecturi formulei iniţiale, dobândind o recunoaştere mondială.

Legea pragurilor diferenţiale a fost aplicată, mai ales, în psihologia industrială şi s-a elaborat un nou concept, cel de prag operaţional, care este de câteva ori mai mare decât cel diferenţial.

 Legea contrastului senzorial constă în scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli cu caracteristici opuse. De exemplu, un stimul negru pe fond alb se sesizează mult mai uşor şi mai repede decât pe un alt fond cu care nu este în contrast. Cercetările au arătat că în structura fiecărui analizator există mecanisme speciale de accentuare a contrastului. Există două feluri de contrast: un contrast succesiv, exprimat în creşterea sensibilităţii pentru excitantul care urmează, aşa cum este cazul cu relaţia dintre un sunet mai înalt care urmează unuia jos, şi un contrast simul­tan, cel mai frecvent realizat în cadrul sensibilităţii vizuale. În ordinea descrescătoare există următoarele relaţii de contrast care facilitează receptarea semnalelor cromatice : negru pe galben, verde pe alb,  verde pe roşu. Primul însă, dacă acţionează un timp mai îndelungat, devine obositor. Contrastul cromatic este foarte mult utilizat în psihologia industrială şi în psihologia  transporturilor, la  fel  cel  auditiv, iar cel  gustativ  în industria alimentară.

Legea adaptării senzoriale se referă la modificarea sensibilităţii analizatorilor sub acţiunea repetată a stimulilor. Astfel, dacă un stimul slab acţionează mai multă vreme, adaptarea se realizează în sensul creşterii sensibilită­ţii (astfel încât el este din ce în ce mai bine recepţionat), iar la acţiunea unui stimul puternic, prin scăderea ei.

Adaptarea senzorială permite realizarea legăturilor informaţionale optime, chiar când se modifică condiţiile de interacţiune cu stimulii. Această lege acţionează la nivelul tuturor analizatorilor, dar este mai deosebită în văz, tact şi olfacţie. Cea mai puternică adaptare este cea vi­zuală. Când într-o zi de iarnă cu multă zăpadă şi soare ieşim dintr-o în­căpere întunecoasă, în primele momente nu vedem nimic, dar după 4—5 minute vedem normal. Adaptarea la întuneric se realizează mai rapid în primele 10—15 minute, apoi mai lent, durând 3—4 ore. Ea creşte de 200 000 ori faţă de valoarea de la start. Adaptarea olfactivă este rea­lizată în 1—3 minute, iar cea la atingerea obiectelor chiar după 3 secunde, când impresia de presiune scade deja cu 1/5. Adaptarea auditivă este mai slabă.

Legea interacţiunii analizatorilor se exprimă în faptul că o senzaţie care se produce într-un analizator influenţează producerea senzaţiilor în alţi analizatori, intensificându-le sau diminuându-le. Astfel, zgomotul pro­dus de decolarea unui avion determină mai întâi o diminuare a sensi­bilităţii vizuale cu 20% şi apoi o creştere a acesteia peste valoarea medie. Dacă se emite un sunet de intensitate mică, dar continuu, şi con­comitent cu el se aprinde şi se stinge o lumină, sunetul este recepţionat ca având o intensitate variabilă. Dacă se consumă substanţe dulci-acrişoare, creşte capacitatea de adaptare în trecerea de la lumină la întu­neric. Dacă se stimulează doar un ochi, în timp ce celălalt este închis, se constată o creştere a sensibilităţii şi la acesta din urmă. Toate aceste fenomene se pot explica pe baza legii inducţiei reciproce, care acţionează la nivelul creierului. Această lege este utilizată pentru a creşte sensibilitatea la anumiţi stimuli sau pentru a accelera procesele de adaptare senzorială, atunci când activitatea o cere (de exemplu, în condiţiile adaptării vizuale rapide, când trebuie să se acţioneze prompt în medii slab luminate).

O interacţiune cu totul deosebită este sinestezia, care constă în fap­tul că stimularea unui analizator produce efecte senzoriale caracteris­tice pentru un alt analizator, deşi acesta nu a fost special stimulat. Si­nestezii frecvente sunt între văz şi auz. Stimularea sonoră de o anumită calitate poate produce şi efecte de vedere cromatică şi invers. În limbaj curent se spune că unele sunete sunt catifelate sau unele culori sunt dulci etc. Sinestezia pare a fi o premisă a dotaţiei artistice în pictură, muzică, coregrafie.

Legea semnificaţiei stimulului. Semnificaţia mare a unui stimul face să crească sensibilitatea faţă de el, să fie mai repede receptat şi chiar să contra­zică o lege mai generală, cum este cea a relaţiei între intensitatea sti­mulului şi intensitatea senzaţiei. Astfel, un stimul mai slab, dar mai semnificativ, poate fi mai repede şi mai bine detectat decât altul cu o intensitate normală sau chiar superioară. La animale, semnificaţia rezultă din valoarea biologică a stimulilor. O căprioară rămâne indiferentă la foarte multe zgomote puternice din jur, dar devine atentă şi recepţio­nează cu promptitudine pe cele slabe care-i semnalizează pericolul. La om se adaugă şi o semnificaţie socio-culturală. Un mecanic auto cu experienţă sesizează cu uşurinţă modificări ale zgomotelor motorului pentru că acestea au o mare valoare diagnostică. Prin urmare, se poate creşte sensibilitatea la anumiţi stimuli, sporind semnificaţia lor. În realizarea oricărei senzaţii toate legile acţionează corelat.

3. PERCEPŢIA

 PERCEPŢIA CA PROCES ŞI CA IMAGINE PRIMARĂ OBIECTUALĂ

Omul trăieşte într-o lume diversă de obiecte şi fenomene, care există în spaţiu şi se desfăşoară în timp. Pentru a stabili relaţii informaţionale cu ele şi a se adapta lor, el dispune de capacităţi perceptive, cu mult mai complexe decât cele ale animalelor.

Percepţiile sunt procese senzoriale complexe şi, totodată, imagini pri­mare, conţinând totalitatea informaţiilor despre însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor în condiţiile acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Imaginea perceptivă este bogată în conţinut. Ea cuprinde atât însuşi­rile semnificative, cât şi pe cele mai puţin importante, de detaliu. Ca­racteristicile cromatice ale obiectelor sunt sesiizate în varietatea nuan­ţelor lor, a intensităţii şi luminozităţii condiţionate de contextul în care se află acele obiecte. Percepţia unui anumit obiect este concomitentă cu cea a elementelor care îl înconjură şi cu care se află într-un anumit spaţiu şi timp. Prin urmare, orice percepţie este realizată totdeauna „aici şi acum”, şi numai în mod artificial poate fi desprinsă de contextul real în care ea apare.

Prin toate calităţile sale, imaginea perceptivă îndeplineşte o funcţie informaţională specifică şi are un rol reglator deosebit pentru activitate. Imaginea obiectului şi a contextului în care el se află conduce desfăşurarea mişcărilor şi reglează traiectoria, amplitudinea, succesiunea, ritmici­tatea şi coordonarea acestora. Percepţiile auditive, vizuale şi tactilo-chinestezice sunt absolut indispensabile pentru realizarea vorbirii, citirii şi scrierii.

Rolul activităţii, al limbajului şi experienţei anterioare în procesul percepţiei

 

Calitatea imaginii perceptive depinde în grad înalt de relaţia activă cu obiectul şi de integrarea percepţiei într-o activitate. Ceea ce are cea mai mare importanţă pentru activitate devine obiectul central al percep­ţiei şi este redat clar, complet şi precis. Dacă obiectul este manevrat în timpul activităţii va fi mai bine perceput decât dacă este doar contemplat. Astfel i se pot explora activ contururile, poate fi deplasat, măsurat, com­parat şi pus în legătură cu alte obiecte, etc. În desfăşurarea acestor pro­cese intervin mecanismele verbale care au, mai ales, o funcţie integra­toare. Se poate apela la un experiment foarte simplu pentru a ne con­vinge de acest lucru. Dacă se cere cuiva să spună ce crede că reprezintă o figură lacunară, va trece un anume timp până când va obţine răs­punsul, dar dacă se dau, în acelaşi timp, şi integratori verbali, imaginea se va întregi foarte repede, răspunsurile vor veni cu o mai mare viteză şi vor fi mai corecte.

Într-un proces perceptiv care se află în desfăşurare, sunt integrate întotdeauna elemente de experienţă anterioară a subiectului cu respectiva categorie de obiecte. Aceasta cuprinde, cel mai adesea, o schemă per­ceptivă a cărei reactualizare şi implicare determină o mai mare operativitate şi mai rapidă organizare a percepţiei actuale.

FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV

În condiţiile percepţiei curente a realităţii, omul are impresia că imaginile apar instantaneu. În  realitate, oricare percepţie presupune par­curgerea mai multor faze. În  mod obişnuit, ele sunt de foarte scurtă du­rată şi omul nu le sesizează prezenţa. Abia în condiţii dificile de percepere sau în laborator ele pot fi remarcate. Cercetările minuţioase, din dome­niul psihologiei inginereşti, au diferenţiat cu claritate următoarele faze : detecţia, discriminarea, identificarea, interpretarea.

Detecţia este prima fază a actului perceptiv şi constă în sesizarea şi conştien­tizarea doar a prezenţei stimulului în câmpul perceptiv, fără să se poată spune ceva despre caracteristicile lui. În timpul desfăşurării ei, subiectul se orientează spre sti­mul, îşi fixează privirea, îşi încordează atenţia. Acum abia se depăşeşte pragul de minimum vizibile.

Discriminarea presupune detaşarea stimulului de fond şi remarcarea acelor însuşiri care-1 deosebesc de ceilalţi stimuli asemănători. Se depăşeşte astfel pragul mini­mum separabile.

Identificarea se referă la cuprinderea, într-o imagine unitară, a informaţiilor obţinute şi raportarea acesteia la modelul perceptiv corespunzător, subiectul pu­tând astfel cunoaşte ceea ce percepe. Dacă acel obiect a mai fost perceput, se produce o recunoaştere a lui. Prin aceasta se depăşeşte un al treilea prag, numit minimum cognoscibile.

Interpretarea este faza finală, ce depăşeşte procesul perceptiv propriu-zis şi constă în integrarea verbală şi stabilirea semnificaţiei obiectului perceput, a posibilităţii utilizării lui în activitate. Intervin, de astă dată, mecanismele înţelegerii şi confruntarea cu planul de desfăşurare a activităţii, ceea ce dă sens procesului perceptiv.

LEGILE PERCEPŢIEI

Legea integralităţii percepţiei exprimă faptul că însuşirile obiectului sunt semnalate, nu separat, ci în interrelaţii complexe, alcătuind o ima­gine unitară, cuprinzând atât însuşirile principale, cât şi pe cele de deta­liu, de fond şi de context. Însuşirile  se percep împreună şi se impun îm­preună aşa că, dacă un obiect cunoscut este văzut numai parţial, în vir­tutea unităţii structurii obiectului, subiectul se comportă aşa ca şi cum l-ar fi văzut în întregime.

Legea structuraliţăţii perceptive. Însuşirile obiectului nu au aceeaşi intensitate şi nu comunică aceeaşi cantitate de informaţie. De aceea, cele relevante ocupă, în structura imaginii, primul plan, în timp ce toate celelalte trec pe un plan secund. Astfel, imaginea perceptivă este orga­nizată ierarhic, iar explorarea operativă a unui obiect se face având mai ales în vedere punctele de maximă concentrare informaţională

Legea selectivităţii perceptive pune în evidenţă caracteristica omului de a fi o fiinţă activă în relaţiile cu lumea. Asupra omului acţionează continuu o multitudine de excitanţi variaţi ca intensitate, durată, cali­tate, dar el nu-i reflectă, în acelaşi grad, pe toţi. În strânsă legătură cu activitatea sa, omul se fixează, cu precădere, asupra unui anumit aspect al lumii şi acesta devine „obiectul percepţiei şi este reflectat complet, clar şi precis. Toate celelalte elemente înconjurătoare din „câmpul per­cepţiei” sunt reflectate mai vag, mai puţin precis, mai lacunar. Obiectul percepţiei nu este fix. În funcţie de necesităţile activităţii, orice lucru poate fi într-un moment obiect, iar în altul element al câmpului percep­ţiei. Această dinamică a obiectului şi fondului în percepţie poate fi uşor constatată cu ajutorul aşa-numitelor figuri duble.

Selectivitatea în percepţie este dependentă de o serie de factori, cum ar fi : interesul pentru un lucru sau o persoană (exemplu, mulţime dintr-o gară este percepută amorf şi indistinct dar persoana aşteptată se distinge cu claritate) ; conturarea specială a unui element ajută rapida diferenţiere dintr-o imagine complexă; contrastul cromatic al elementului căutat faţă de fond grăbeşte perceperea lui ; mişcarea obiectului căutat uşurează selecţia dintre altele foarte asemănătoare ; schema operativă actualizată, corespunzătoare obiectului căutat, permite mai buna detectare şi discriminare ; indicarea verbală prealabilă accelerează descoperirea obiectului în câmpul perceptiv.

Legea selectivităţii este folosită, uneori, pentru asigurarea reliefării obiectelor şi impunerea mai uşoară a lor în câmpul central al percepiţiei.

Legea constanţei perceptive explică o scrie de fenomene posibile numai în viaţa psihică a omului. Se ştie că mărimea imaginii fotografi­ce descreşte o dată cu creşterea distanţei faţă de obiectul fotografiat. În cazul ochiului uman, micşorarea imaginii retiniene suportă corecturi prin intermediul mecanismelor de convergenţă a globilor oculari şi de modificare a curburii cristalinului. La aceasta se adaugă experienţa anterioară a subiectului cu acel obiect, astfel încât în limita a 23—30 m obiectul îşi păstrează dimensiunile (constanţa mărimii). Prin mecanisme corectoare asemănătoare şi prin transferul ex­perienţei tactilo-chinestezice se asigură şi con­stanţa formei, aşa încât, dacă obiectul îşi schim­bă poziţia şi astfel se modifică  unghiul sub care se văd suprafeţele lui, el este perceput totuşi ca având aceeaşi formă. Când lumina în mediul ambiant scade, obiectele îşi păstrează, într-o anumită li­mită, culorile, datorită experienţei anteri­oare. Putem vorbi, astfel, de o con­stanţă a culorilor. Omul se comportă faţă de as­pectul lor cromatic în mod corespunzător, deşi ele nu mai sunt văzute astfel (sau în cel mai bun caz sunt văzute în culori foarte estompate).

Legea seminificaţiei. Tot ce are semnificaţie pentru om se impune în câmpul său perceptiv contrazicând, astfel, o lege a fizicii privind relaţia dintre mărimea cauzei şi mărimea efectului. Ceea ce este perceput, este semnificativ, dacă se leagă de trebuinţele, interesele, scopurile, aşteptările omului. Acel obiect care este semnificativ, chiar dacă este mai slab printre altele mai evi­dente, se impune şi este mai bine perceput.

Legea  proiectivităţii  imaginii  perceptive  exprimă o particularitate deosebită proprie numai percepţiei. Neurofuncţional, imaginea se realizează la nivel cortical, dar psihologic ea este proiectată la nivelul sursei, adică al obiectului care a determinat-o. Explicarea acestui fenomen se bazează pe luarea în considerare a funcţiilor chinesteziei oculare şi a integrării, într-un tot unitar, a informaţiei vizuale cu cea proprioceptivă. Implicarea chinesteziei oculare în proiectarea imaginii perceptive poate fi pusă în evidenţă prin modificarea mecanică a acesteia la unul din ochi. Astfel, se poate apăsa uşor unul din globii oculari şi imaginea se va deplasa faţă de obiectul care va continua să fie văzut corect, de celălalt ochi. Deci, imaginea se va dubla pentru că în acel ochi nu se mai proiectează normal.

În desfăşurarea reală a procesului perceptiv, toate aceste legi funcţionează în corelaţie şi se exprimă în calitatea imaginii perceptive : intuitivă, bogată, complexă, directă, relaţionată cu contextul, desfăşurată în prezenţa obiectului, semnificativă.

FORMELE COMPLEXE ALE PERCEPŢIEI

  1. PERCEPŢIA  ÎNSUŞIRILOR  SPAŢIALE ALE OBIECTELOR

Proprietăţile   spaţiale  ale  obiectelor  sunt :  forma,  mărimea,  distanţa,  şi relieful. Ele sunt semnalizate prin mecanisme perceptive foarte complexe şi distincte.

Perceperea formei se realizează atât pe cale vizuală, cât şi tactilo-chinestezică: între  cele două  modalităţi  perceptive se  stabilesc  relaţii   de  întărire,   control şi confirmare reciprocă. În cadrul acestei corelaţii, văzul are o funcţie integratoare deoarece, prin  specificul recepţiei vizuale pe retină, se proiectează punct cu punct un obiect puternic luminat câteva secunde şi apoi, fie că închidem ochii, fie că mutăm privirea pe un perete,  vom constata persistenţa-unei pete luminoase  care păstrează forma acelui obiect. Mai mult chiar, perceperea vizuală a formei înseamnă nu numai imagine retiniană, ci şi parcurgerea contururilor  prin mişcări  oculare saltiforme.

Pentru perceperea mărimii obiectelor sunt importante mai multe componente: imaginea retiniană, chinestezia oculară, experienţa tactilo-chinestezică. Două obiecte care au aceeaşi formă, dar mărimi diferite, vor determina diferenţe în explorarea contururilor lor în funcţie de mărimea pe care o au. Dacă ele sunt aşezate la o asemenea distanţă încât să creeze o imagine retiniană egală, se vor produce corecturi în perceperea formei mai mari prin gradul de convergenţă şi divergenţă a globilor oculari şi prin modificarea curburii cristalinului în trecerea de la perceperea figurii mici la cea mai mare.

Tridimensionalitatea sau relieful obiectelor este reflectat, în percepţie, prin corelarea următoarelor componente : disparitatea imaginilor retiniene, gradul de iluminare a suprafeţelor diferit orientate spre sursa de lumină, diferenţa între gradul de convergenţă oculară, atunci când se percep planurile apropiate faţă de cele îndepărtate (feţele obiectului) la care se asociază experienţa perceptivă tactilo-chinestezică.

Disparitatea imaginilor retiniene rezultă din existenţa celor doi ochi şi a distanţei dintre ei, de circa 7 cm, care face să fie modificat unghiul sub care se vede acel obiect de către un ochi şi de către celălalt, iar imaginile să fie uşor diferite.La nivel central se realizează sinteza informaţiilor care vin de le cei doi ochi, însă unul din ei este conducător.

 Perceperea poziţiei obiectelor într-un spaţiu dat şi a unora faţă de altele necesită repere de tipul : sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate. Acestea tre­buie stabilite după anumite repere. Pentru spaţiul apropiat, aceste repere sunt date de ceea ce se numeşte verticala gravitaţională şi orizontala perpendiculară pe ea. Verticala gravitaţională  este percepută  atât  vizual,  cât  şi  prin  semnele posturale.

În perceperea distanţelor mari intervin mai mulţi factori, şi anume : mărimea imaginii retiniene, care este semnificativ micşorată la distanţe mari, ea nemaifiind compensată ; prezenţa detaliilor de structură la obiectele apropiate şi lipsa lor la cele îndepărtate ; existenţa unor obiecte interpuse şi care devin un fel de repere pen­tru evaluarea distanţei până la cel îndepărtat ; perspectiva lineară, adică aparenta apropiere a liniilor paralele, când ele se îndepărtează de cel ce percepe ; modifi­carea însuşirilor cromatice ale obiectelor îndepărtate care tind să fie mai şterse şi să  capete nuanţe  verzi-albăstrui,  datorită  straturilor de aer  care se interpun, etc.

  1. PERCEPŢIA TIMPULUI

Percepţia timpului este mai dificilă şi mai uşor de denaturat, pentru că îi lip­sesc reperele evidente şi certe. Pentru perceperea timpului, omul foloseşte trei sis­teme de referinţă: a) sistemul fizic şi cosmic, reprezentat de repetarea formelor na­turale, cum sunt : ziua şi noaptea, succesiunea anotimpurilor, mişcarea astrelor ; b) sistemul biologic, constând în ritmicitatea funcţiilor organismului (stări de somn şi veghe, alimentaţia, ciclurile metabolice;  c) sistemul socio-cultural, activitatea, existenţa umană amplasată istoric etc. La aceasta se adaugă mijloacele tehnice de măsurare a timpului.

Percepţia, propriu-zisă a timpului se realizează în două forme : a) percepţia succesiunii evenimentelor ; b) perceperea duratei. În realizarea acestei forme de percepţie intervin acei analizatori a căror activitate este relevant eşalonată în timp, aşa cum este auzul, tactilo-chinestezia.

Durata percepută nemijlocit este, de fapt, cuprinsă între o sutime de secundă şi două secunde. Aprecierea duratelor este influenţată de o serie de factori ; astfel, starea emoţională a subiectului influenţează aprecierea duratei care îl desparte de anumite evenimente. Dacă acestea sunt plăcute, durata i se pare lungă până ele vor apărea. Dacă evenimentele aşteptate sunt neplăcute, timpul pare a se scurge foarte repede. La reprezentarea acestor momente, aprecierile se inversează : perioadele fericite par scurte, cele încheiate cu evenimente neplăcute par lungi.

De asemenea, dacă un interval de timp este saturat cu activităţi, el va fi apreciat ca fiind foarte scurt, în timp ce unul gol va părea mai lung.

C. PERCEPŢIA MIŞCĂRII

Aceasta se referă, de fapt, la obiectele în mişcare şi nu la mişcarea în sine. Un obiect care se mişcă îşi schimbă poziţia faţă de altele care rămân fixe, devin re­pere şi jalonează traiectoria sa de mişcare. Se produc, astfel, mai  multe feluri de semnale şi sunt implicate mai multe mecanisme: imaginea retiniană şi persistenţa excitaţiei, datorită urmăririi obiectului prin mişcările capului şi globilor oculari, etc.

Persistenţa imaginii retiniene (postefectul) are o foarte mare importanţă în crearea impresiei de continuitate. Fenomenul a fost relevat de mult, mai intâi în condiţii de laborator. Astfel, într-o cameră obscură au fost aşezate pe un suport două becuri care se aprindeau şi se stingeau succesiv la un anumit interval. Când acest interval era mare, subiecţii percepeau distinct cele două surse luminoase. Când el a reprezentat 1/16 dintr-o secundă, subiecţii au văzut că lumina se mişcă dintr-un punct în altul. Fenomenul, numit mişcarea aparentă, stă la baza tehnicii cinematografice.

În aprecierea mişcării, sunt foarte importante reperele. Dacă ele lipsesc, pot apărea iluzii ale mişcării. Este cunoscută iluzia plecării trenului în care ne aflăm, când de fapt pleacă cel de lângă el. La fel, apar foarte mari dificultăţi în apre­cierea mişcărilor cu viteze foarte mici (deschiderea corolei florilor) sau foarte mari (viteza razei laser). Se percepe şi se apreciază mai bine mişcarea la nivelul solului, pe orizontală şi în plan apropiat, şi foarte greu, mişcarea pe verticală şi în plan îndepărtat.

OBSERVAŢIA ŞI SPIRITUL DE OBSERVAŢIE

Relaţia foarte strânsă cu activitatea, cu limbajul şi cu gândirea ex­plică trecerea de la formele simple, spontane, superficiale ale percepţiei la cele complexe şi la observaţie. Aceasta din urmă se defineşte ca activitate perceptivă intenţionată, orientată spre un scop, reglată prin cunoştinţe ge­nerale, organizată şi condusă sistematic, conştient şi voluntar. O mare importantă o are formularea unui scop precis în raport cu care se vor selecta, din câmpul perceptiv, elementele corespunzătoare. Scopul dă o anumită semnificaţie acestor elemente şi aceasta stimulează concentrarea activităţii perceptive şi activizarea mecanismelor  discriminative.

Observaţia se realizează, de obicei, asupra unor obiecte complexe, ceea ce presupune că exploatarea perceptivă este derulată în timp, pre­zintă anumite faze şi este necesar un plan de desfăşurare. Acesta are atât un rol pregătitor, cât şi unul de control. Pe   măsură ce se desfăşoară ob­servarea, în activitatea observativă, un rol deosebit îl au mecanismele verbale, şi anume : a) prin intermediul limbajului se stabilesc scopul observaţiei şi planul desfăşurării acesteia ; b) prin indicatori verbali propuşi subiectului sau elaboraţi de către el se explorează, activ, câmpul per­ceptiv, scoţându-se în evidenţă însuşirile mai slabe din punct de vedere fizic, dar mai importante din punctul de vedere al scopului urmărit; c) prin cuvânt, sunt actualizate acele cunoştinţe care vor fi integrate actelor observative ; d) cuvântul fixează rezultatele parţiale şi finale ale observa­ţiei ; e) simbolurile verbale fac posibilă generalizarea schemelor logice ale activităţilor perceptive.

Diferenţa dintre percepţia spontană şi observaţie se reflectă şi în expresii diferite. Astfel, pentru percepţia spontană se folosesc verbe ca: a vedea, a auzi, a simţi un miros, a simţi o atingere etc. Pentru observa­ţie : a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.

Pe baza organizării anterioare a activităţii de observare, se dezvoltă spiritul de observaţie, definit ca aptitudine de a sesiza cu uşurinţă, rapi­ditate şi precizie ceea ce este slab, ascuns, nerelevant în aparenţă, dar semnificativ pentru scopurile omului.

 

ILUZIILE PERCEPTIVE

Cea mai mare parte a percepţiilor omului reflectă adecvat, realitatea şi serveşte adaptării omului. Se întâlnesc încă o serie de percepţii care deformează, denaturează unele aspecte ale acesteia. Ele sunt iluziile perceptive. Explicarea acestor fenomene se face ţinând cont de câmpul perceptiv, care acţionează concomitent cu obiectul central al percepţiei, determinând în plan neurofuncţional procese inductive pozitive şi negative, care pot influenţa recepţionarea unor semnale şi pot determina subestimarea sau supraevaluarea unor elemente ale obiectului perceput. Tot la fel, centrarea activităţii perceptive poate determina dilatarea subiectivă a elementelor aflate în focarul ei.

Supraestimări sau subestimări pot fi cauzate şi de relaţiile de contrast între excitanţi. De aceea, o persoană de statură mijlocie poate părea înaltă între altele mai scunde şi poate părea mult mai mică între cele care-o depăşesc mai mult. Sau să ne amintim iluzia plecării trenului propriu în lipsa reperelor de distingere a mişcării celuilalt. Pe baza înţelegerii efectelor de câmp s-au construit apoi aşa-numitele iluzii optico-geometrice, din care unele au mare aplicare în scenografie.

 

4. REPREZENTAREA

 

REPREZENTAREA  CA  PROCES  ŞI  IMAGINE   MINTALĂ SECUNDARĂ

Informaţiile perceptive care servesc direct la organizarea  conduitei omului nu dispar fără urmă. Ele sunt integrate şi prelucrate prin procese psihice noi, complexe, între acestea fiind şi reprezentarea. Pentru oricine, o excursie la munte înseamnă o bogăţie de impresii senzori perceptive pe care apoi le poate recunoaşte în amintirile de mai târziu. Suntem deci în stare să vedem cu ochii minţii imagini din copilărie, să refacem mintal un drum parcurs, să construim un adevărat film al întâmplărilor relatate într-o carte, să prefigurăm într-o imagine datele unei probleme de geometrie sau fizică etc.  Creierul uman dispune mecanisme prin care se pot evoca realităţi care nu mai sunt prezente, adică este capabil de reprezentare.

Aceasta se defineşte ca proces cognitiv-senzorial de semnalizare în forma unor imagini unitare, dar schematice, a însuşirilor concrete şi caracteristice ale obiectelor şi fenomenelor, în absenţa acţiunii directe a acestora asupra analizatorilor.

Imaginea, în reprezentare, păstrează o mare asemănare cu cea perceptivă prin faptul că ea cuprinde însuşiri intuitive, figurative dar aceasta nu este o simplă urmă a percepţiei, ci un proces psihic mai complex în desfăşurarea căruia se implică şi operaţiile intelectuale. Formele mai complexe ale reprezentărilor apar numai atunci când şi operaţiile mentale ating un anumit nivel de dezvoltare. Totuşi, reprezentarea nu derivă automat din gândire. Sunt persoane care pot avea o gândire avansată, dar slabe capacităţi de reprezentare.

Totodată, imaginea reprezentării este secundară, în raport cu cea perceptivă, ea apărând pe baza percepţiei. Dar din punctul de vedere al valorii pentru cunoaştere, reprezentarea este mai importantă. Bogăţia  experienţei perceptive este numai o condiţie pentru dezvoltarea reprezentărilor. Există o diferenţă uşor sesizabilă între numărul percepţiilor, care este foarte mare într-un interval considerat, şi cel al reprezentărilor similare.

Apoi, reprezentarea nu este numai un simplu fapt de evocare din memorie. Mai ales dacă avem în vedere reprezentările generale, (cum sunt, de exemplu, figurile geometrice, schemele figurative de dispozitive tehnice etc.), cărora nu le putem găsi un corespondent în realitate, ci sunt generate de procesul reprezentării, sunt construcţii şi reconstrucţii mintale.

Procesul reprezentării este puternic influenţat de acţiunile practice ale subiectului cu obiectele, în cadrul cărora se realizează selecţia unor însuşiri şi estomparea altora (acest fapt se reflectă în structura imaginii).

O altă condiţie cu caracter de lege în formarea reprezentărilor este funcţia reglatoare a cuvântului, manifestată astfel : 1) cuvântul evocă re­prezentarea deja formată şi cerută de sarcini cognitive şi practice ; 2) dirijează construirea unor imagini mai bogate sau mai schematice, mai fidele obiectului reprezentat sau mai îndepărtate ; 3) asigură înlănţuirea şi organizarea unei serii întregi de imagini ; 4) este instrument de organi­zare şi transformare a imaginilor ; 5) prin cuvânt, reprezentările sunt in­tegrate proceselor de gândire şi imaginaţie.

Prin urmare, dacă reprezentările se aseamănă sub raportul conţinu­tului cu percepţiile, din punctul de vedere al procesului de producere ele se apropie de gândire. În procesul reprezentării se împletesc analiza şi sinteza senzorială, care urmează coordonatele acţiunii directe cu obiec­tul, cu operaţiile intelectuale şi cu funcţia reglatoare a cuvântului. Repre­zentarea are o dublă natură : una intuitivă-figurativă şi alta operaţional-intelectivă şi, de aceea, face trecerea la procesele cognitive superioare.

CALITĂŢILE REPREZENTĂRILOR

Ca să relevăm corect calităţile reprezentărilor, trebuie să înţelegem bine lo­cul lor în activitatea mentală. Autorii mai vechi, care au considerat reprezentarea doar ca o simplă urmă a percepţiei, au caracterizat-o ca slabă, fragmentară, instabilă. Psihologia contemporană consideră însă reprezentarea ca pe o verigă importantă în procesul unitar şi ascendent al cunoaşterii umane, şi de aceea îi subliniază cali­tăţi superioare faţă de percepţie.

Astfel, deşi apărând în absenţa obiectelor şi având o intensitate mai slabă în comparaţie cu percepţia, însuşirile importante pe care le semnalizează se im­pun în structura imaginii mentale. De exemplu, reprezentarea unui arbore este mai ştearsă decât percepţia lui, dar cuprinde, în mod accentuat, toate componen­tele semnificative : rădăcină, tulpină, coroană.

Strâns legat de această particularitate este faptul că reprezentarea constituie o imagine „panoramică„, adică ea reconstituie în plan mental şi apoi redă inte­gral şi simultan toate informaţiile despre un obiect, în timp ce percepţia cu­prinde numai acele însuşiri care pot fi percepute din poziţia pe care o avem faţă de acel obiect (numai ceea ce se poate vedea). Reprezentarea unui motor cu ardere internă conţine toate elementele structurale şi toate corelaţiile funcţionale. Dacă acelaşi motor ar fi perceput, nimic din structura lui internă nu ar putea fi surprins. De asemenea, dacă aceeaşi informaţie ar fi transmisă prin cu­vinte, ar trebui să relatăm succesiv despre fiecare componentă şi despre fiecare legătură. Fără imaginea „panoramică” dată de reprezentare, ar fi greu să înţele­gem funcţionarea acestuia. De aceea, manualele, tratatele, dicţionarele descriu unele specte, prezentând, totodată, şi imaginea, pentru a uşura înţelegerea.

Ca şi percepţiile, reprezentările, în cea mai mare parte, sunt figurative, adică semnalizează însuşiri concrete intuitive de formă, mărime, culoare. Numai că, în timp ce percepţia le reflectă absolut pe toate, reprezentarea nu cuprinde detaliile, acestea fiind omise sau estompate, dar evocă, obligatoriu, însuşirile, intuitive carac­teristice pentru un obiect sau pentru un grup de obiecte. Reprezentarea unui munte nu  cuprinde  amănuntele  referitoare la forma  exactă  a  crestelor, la vegetaţie şi nuanţele coloristice diferite, dar redă cu claritate ascuţimea crestelor, înălţimea lor deosebită, caracterul abrupt al pantelor etc., deci ceea ce este absolut ca­racteristic pentru această formă de relief.

Apoi se ştie că percepem, de exemplu, o carte în acelaşi timp cu momentul şi locul în care se află (se află pe masa aceasta şi în acest moment al zilei). Aceeaşi carte poate fi, însă, reprezentată desprinsă de contextul spaţio-temporal în care a fost percepută, detaşată deci de câmpul perceptiv. În reprezentare, această detaşare de câmp poate fi totală. Mai mult chiar, obiecte şi fenomene aparţinând anumitor locuri şi momente pot fi transpuse în altele, fără a perturba cunoaşterea. Astfel de schimbări sunt însoţite de conştiinţa absenţei obiectului şi reflectarea „trecutului ca trecut”.

De asemenea, dacă în percepţie un obiect este reflectat cu toate nuanţele sale cromatice, în reprezentare acestea se reduc la culorile fundamentale şi acest fapt exprimă un nivel mai ridicat de generalizare intuitivă. Pentru ca mintea omului să folosească însuşirea cromatică a vegetaţiei nu mai are nevoie de varie­tatea tonurilor de verde. Dar dacă activitatea desfăşurată, cum este cea a pictorului, cere să fie evocate variante cromatice, acest lucru poate fi realizat prin procesul reconstitutiv al reprezentării.

Mai mult chiar, dacă percepţiile reflectă obiectul respectând întru totul forma, mărimea, poziţia, reprezentările, mai ales cele generale, au o mai are libertate faţă de schemă structurală a obiectului individual, putând-o modifica în funcţie de cerinţele cunoaşterii şi practicii. Putem, astfel, să reprezentăm legarea în serie sau în paralel a unor becuri fără a mai respecta întocmai locul lor de pe panoul din laboratorul de fizică.

Toate caracteristicile relevate mai sus pun în evidenţă nivelul înalt al generalizării în reprezentare. Este o generalizare (schematizare) intuitivă, superioară celei perceptive pentru că este susţinută de operativitatea gândirii şi semnificaţiile verbale. Ea duce la reţinerea însuşirilor configurative caracteristice pentru o grupă de obiecte, pe care o poate înlocui, în plan mental, fiind astfel un „simbol ge­neralizat”.

Reprezentarea pregăteşte, astfel, generalizarea conceptuală, fără însă a se confunda cu aceasta.

CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

Omul  dispune de o mare varietate de reprezentări.  Clasificarea lor s-a făcut după mai multe criterii, cel mai des folosite fiind : a)  după analizatorul dominant în producerea lor ; b) după gradul de generalizare ; c) după nivelul operaţiilor implicate în geneza lor. Gele mai importante reprezentări, după primul criteriu, sunt următoarele :

Reprezentările vizuale sunt cele mai numeroase în experienţa fiecărei per­soane. Ele exprimă cel mai bine multe din calităţile generale ale reprezentărilor. Astfel, reprezentarea vizuală este detaşată de fond şi proiectată pe un ecran in­tern uniform, este degajată de detalii cromatice, culorile reducându-se la cele fun­damentale. Reprezentarea vizuală este mai ales bidimensională. Cea tridimensio­nală, a corpurilor, este mai greu de realizat, necesitând o dotare mai specială şi un exerciţiu mai îndelungat.

Reprezentările vizuale sunt prezente în foarte multe activităţi ale omului, dar au o dezvoltare deosebită la pictori, arhitecţi şi la inginerii proiectanţi. Însuşirea diferitelor discipline şcolare necesită dezvoltarea reprezentărilor specifice pentru acestea, aşa cum sunt reprezentările geografice, geometrice, tehnice etc.

Reprezentările auditive reproduc atât zgomotele, cât şi sunetele muzicale şi verbale singulare şi mai ales structurile melodice sau verbale. O melodie este re­prezentată sub aspectul ritmului, al variaţiei de intonaţie sau al vârfurilor de înăl­ţime. Reprezentările verbale se referă la ritmuri, intensităţi, particularităţi fone­tice; în general, reprezentările auditive tind să reducă succesivitatea specifică per­ceperii sunetelor la simultaneitate. Reprezentările verbale sunt deosebit de utile în procesul însuşirii limbilor străine, întrucât modelul pronunţiei sau al accentuării, păstrat în reprezentare, reglează vorbirea în curs de desfăşurare. Cele melodice au un rol asemănător în munca dirijorilor şi compozitorilor.

Repezentările  chinestezice  constau în imagini mentale ale propriilor mişcări. În  timpul reprezentării chinestezice se produc micromişcări în grupurile de muşchi corespunzătoare. Sunt actele ideomotorii, care pregătesc desfăşurarea viitoa­relor mişcări. Pe aceasta se bazează realizarea antrenamentelor ideomotorii care presupun doar reprezentarea mişcărilor. Rezultate importante s-au obţinut pe această cale în activitatea sportivă. Cei care au realizat mai înainte un antrena­ment ideomotor şi-au elaborat apoi mai repede şi mai bine deprinderile necesare.

După cel de-al doilea criteriu, gradul de generalizare, distingem reprezentări individuale şi reprezen­tări generale.

Reprezentările individuale sunt ale acelor obiecte, fiinţe, fenomene deosebit de semnificative pentru o persoană. Fiecare păstrează în minte reprezentarea pă­rinţilor, a casei părinteşti, a şcolii etc.

Întâlnirea repetată cu acel obiect face ca şi în asemenea reprezentări să se producă o oarecare generalizare senzorială.

Alteori, ceva ce este de un deosebit interes sau produce o puternică emoţie poate fi întâlnit doar o singură dată, iar reprezentarea se formează repede şi este uşor de evocat. În  genere, această categorie de reprezentări cuprinde multe detalii, iar însuşirile caracteristice nu se detaşază prea uşor şi evident.

Reprezentările generale cuprind, în structura lor, mai ales însuşirile comune pentru o întreagă clasă de obiecte şi pe baza acestora orice nou exemplar poate fi recunoscut ca aparţinând aceluiaşi grup. Gradul de generalitate poate fi diferit. Unele reprezentări, cum sunt cele geometrice, ating cel mai înalt grad de genera­litate şi sunt foarte aproape de concept. Ele au cea mai mare importanţă în  for­marea conceptelor.

După cel de-al treilea criteriu, nivelul operaţiilor implicate în geneza lor, reprezentările sunt reproductive şi anticipative. Cercetările asupra acestor categorii de reprezentări au fost făcute de J. Piaget şi colaboratorii săi.

Imaginile reproductive evocă obiectele sau fenomenele percepute anterior. Aceste evocări pot fi foarte simple, cum sunt cele denumite statice, care reflectă obiectul în nemişcare, aşa cum se vede o bilă aşezată pe suprafaţa unei mese. Cele care reflectă mişcarea au fost numite cinetice; exemplu, rostogolirea bilei. Dacă re­flectă schimbările pe care le-a suferit, efectiv, obiectul, se numesc de transformare. În  cazul discutat, dacă bila ar fi din plastilină, ea s-ar putea alungi sau turti. Imaginile reproductive cinetice şi de transformare sunt posibile începând cu vârsta de 7—8 ani.

Imaginile anticipative sunt mult mai complexe. Ele se referă la mişcări sau schimbări care încă nu au fost percepute. Sunt rezultatul intervenţiei operaţiilor gândirii şi procedeelor imaginaţiei. Sunt, la rândul lor, statice, cinetice şi de transformare. Apar, de asemenea, mai târziu, adică în jurul vârstei de 7—8 ani. Sunt deosebit de importante în activitatea mentală şi trebuie special sprijinită formarea lor.

Alte criterii folosite în clasificarea reprezentărilor sunt: tipul de activitate în care se integrează (reprezentări literare, istoripe, geografice etc.) ; procesul psihic mai complex în care se integrează (reprezentări ale memoriei, reprezentări ale imaginaţiei) ; după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului voluntar (reprezen­tări involuntare, reprezentări voluntare).

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN ACTIVITATEA MINTALĂ

În primul rând, reprezentările îndeplinesc o funcţie de prezentare, adică readuc în minte imaginile obiectelor şi fenomenelor care nu mai sunt prezente, permiţând gândirii să prelucreze în mod complex o multi­tudine de date ale experienţei anterioare. Aceste imagini nu sunt obiec­tele însele, ci simbolurile figurative ale acestora. Aşa au şi fost numite reprezentările : simboluri figurative.

Reprezentarea poate fi un sprijin necesar în construirea sensului cu­vintelor. De aceea, dicţionarele enciclopedice definesc cuvintele, dar dau şi imaginile pentru că acestea aduc informaţii care nu pot fi redate prin cuvinte.

Cuprinzând în structura lor însuşiri comune şi caracteristice, repre­zentările pregătesc şi uşurează generalizările din gândire. Formarea no­ţiunii de dreptunghi, la elevii mici, porneşte, de obicei, de la identifica­rea, în mediul înconjurător, a suprafeţelor cu o astfel de formă şi numai după ce percepţiile repetate şi dirijate verbal au dus la formarea repre­zentării, se poate trece la însuşirea noţiunii. Generalizările cuprinse în reprezentare, deşi nu sunt încă însuşiri esenţiale (care sunt specifice noţiu­nii), cuprind în ele generalitatea, ceea ce reprezintă un pas considerabil în trecerea spre noţiune.

În multe activităţi de gândire, reprezentarea constituie un punct de plecare şi suport intuitiv pentru desfăşurarea şirului de raţionamente în vederea rezolvării unor probleme. Adesea, în geometrie, a face figura în­seamnă a rezolva pe jumătate problema. Gândirea tehnică este susţinută şi favorizată de capacitatea de a avea reprezentări dinamice şi este ţinută pe loc de imaginile statice.

Multe din generalizările gândirii sunt verificate logic, dar sunt con­trolate şi prin aplicarea la situaţiile reprezentate. Adesea, acest control îl anticipează pe cel logic.

O funcţie foarte importantă o au reprezentările în cadrul procesului complex al imaginaţiei atât în cea reproductivă, cât şi în cea creatoare. Actele imaginative constau în combinarea şi recombinarea imaginilor din experienţa anterioară. De aceea, nivelul de dezvoltare al reprezentărilor, bogăţia şi varietatea lor sunt o condiţie favorabilă pentru activitatea min­tală în general.

PROCESELE COGNITIVE SUPERIOARE

 

5. GÂNDIREA

GÂNDIREA CA PROCES PSIHIC CENTRAL

Desfăşurându-se în mai multe faze şi apelând la resursele celorlalte procese psihice — nu numai la memorie dar şi la afecti­vitate şi voinţă — în vederea adâncirii şi extensiunii cu­noaşterii, gândirea îndeplineşte în sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.

Centralitatea gândirii constă nu numai în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii (pentru a trece dincolo de apa­renţe la esenţă, dincolo de formă la conţinut, dincolo de particular la ge­neral), dar şi în faptul că orientează, conduce, valorifică celelalte procese şi funcţii; astfel, percepţiile devin observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles, subordonându-se normelor logice, voinţa îşi precizează scopurile pe bază de predicţie şi îşi urzeşte planurile în baza unor raţionamente, etc.

Procesualitatea gândirii duce, de la o secvenţă la alta, la anumite produse : idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau mijloace pentru noi demersuri ale gândirii, ce nu încetează să activeze şi să se acomodeze la noi conţinuturi şi la noi sarcini.

Referindu-se la desfăşurarea globală a principalului proces intelectual, care este gândirea, specialiştii identifică patru caracteristici de ansamblu ale funcţio­nării sale, şi anume : 1) flexibilitatea (restructurarea sau schimbarea promptă a di­recţiei) ; 2) fluiditatea sau cursivitatea ; 3) originalitatea, ca manifestare a unui stil cognitiv orientat spre nou şi degajat de ceea ce este uzual şi banal şi, 4) elaborarea, susţinută consecvent de efort intelectual-voluntar, necesar pentru finalizarea lucrului intelectual.

Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care, prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mentale, extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor.

MODALITĂŢI DE OPERARE ALE GÂNDIRII

  1. Analiza şi sinteza superioară. În toată activitatea psihică participă operaţii de analiză şi sinteză. La nivelul percepţiei se constată diferenţieri (de forme, culori, tonuri acustice, gusturi etc.) şi structurări ale întregului dar nu şi separări, segmentări, în minte, ale unui întreg. Numai la nivelul intelectual sunt posibile astfel de operaţii (analogice celor practice şi reproducându-le pe acestea) de descompunere a întregului în părţi ca şi cum ar fi tăiate, rupte şi disparate, şi apoi de reunire a lor, uneori într-o altă ordine, după o altă schemă. Aceasta întrucât aici analiza şi sinteza se fac cu mijloace verbale ce permit disocieri şi reasocieri pentru a compune o altă structură, într-o altă organizare.
  2. Uzând de capacitatea discriminativă şi reconstitutivă a actelor de analiză şi sinteză intelectivă, omul, de la cea mai fragedă vârstă, stabileşte asemănări şi deosebiri între obiecte, fenomene, situaţii. Ce e „la fel” şi ce e „altfel”  sunt operaţiuni ce intervin de timpuriu, iar instrucţia uzează pe larg de com­paraţii, ajungând la ample clasificări.

Prin urmare, la baza oricărui proces de cunoaştere stă comparaţia ca determinare a asemănărilor şi deosebirilor, ţinând seama de un anumit criteriu (culoare, formă, mărime, greutate, utilitate etc). Efectuarea com­paraţiei după un criteriu clar formulat este o normă a logicii. La nivel mai înalt se apelează la raţionamentele de analogie. Desigur o dată criteriul epuizat se poate trece la un alt criteriu pentru a realiza o com­paraţie sistemică.

3. Abstractizarea este o formă superioară de analiză, care devine selectivă şi nu acordă aceeaşi însemnătate tuturor componentelor şi însuşirilor. Se recurge, de aceea, la clasificări în cercuri tot mai largi, stabilindu-se clase sau categorii de părţi, însuşiri, funcţii care au o însemnătate majoră în producerea anumitor fenomene.

Analiza abstractivă se orientează pe verticală, de la variabil la grade de invarianţă tot mai înalte. Iar pentru că ceea ce este invariant nu iese cu uşurinţă în evidenţă şi se prezintă în cele mai va­riate forme, termenul de abstract desemnează relaţii şi însuşiri care sunt ascunse, impalpabile, deşi sunt foarte importante. În  abstracţie, selectivitatea operează pozitiv, prin retenţie şi negativ, prin eliminare, ignorare, trecere în plan secundar.

În limbajul curent, abstractizarea desemnează operaţia de extragere dintr-o mulţime a ceea ce este un fel de factor comun, este un fapt esenţial, întrucât caracterizează o categorie de obiecte şi fenomene. Ceea ce a fost abstract se exprimă într-o noţiune sau idee.

Procesele de abstractizare nu se aplică numai concretului ci şi unor serii de abstracţiuni subordonate. Se rea­lizează, astfel, abstracţiuni ale abstracţiunilor, cum este în clasificarea biologică, ce duce de la specie la genuri, la încrengături şi regnuri. Ope­raţiile de abstractizare progresează şi ajung până la construcţii teoretice, pentru că ele se realizează în unitate cu generalizările şi uzează de con­densate informaţionale cu valabilitate generală.

4. Generalizarea este o operaţie predominant sintetică. Însuşirile sau relaţiile abstracte (întrucât se dovedesc comune, generale, esenţiale) sunt reunite într-un model informaţional menit să definească o clasă sau o categorie de obiecte şi fenomene. Aceasta este latura intensivă a genera­lizării. Totodată se manifestai şi latura extensivă a generalizării, când se stabileşte mulţimea indefinită a obiectelor care corespund notelor defi­nitorii ale categoriei la care s-a ajuns.

Opuse abstractizării şi generalizării, sunt operaţiile de concretizare sau particularizare, ce reprezintă demersuri descendente ale gândirii de la abstract la concret şi de la general la particular. În acest plan sunt discutate în logică schemele raţionamentelor deductive şi inductive.

Toate operaţiile descrise mai sus se manifestă în cupluri şi blocuri interacţioniste (analitico-sintetice, abstractiv-concretizatoare, generalizant-particularizatoare, comparative, inductiv-deductive), astfel încât gândirea se „mişcă” simultan în toate sensurile, proprietatea de a opera simultan în sensuri opuse fiind specifică gândirii omeneşti.

ALGORITMICA ŞI EURISTICA

În organizarea operaţiilor intelectuale intervin formule şi di­recţii (strategii) diferite.

Algoritmul a fost relevat în urmă cu o mie de ani în matematici. În acelaşi mod se operează în orice adunare sau scădere, sau înmulţire, îm­părţire, sau extragerea rădăcinii pătrate etc. Ele sunt serii strict ordonate de operaţii ce intervin succesiv până se ajunge la îndeplinirea respectivei sar­cini. Algoritmul deci este o structură operaţională standardizată ce se exprimă printr-o re­gulă precisă. În matematici, încă din manualele elementare, algoritmii sunt puşi în evidenţă şi propuşi spre în­văţare şi exersare ca atare. Sunt deprinderi complexe. La baza calcula­toarelor electronice sunt algoritmi conform cărora se organizează circui­tele sau se construiesc, în ansamblu, programele. Când s-a propus utilizarea „creierelor” electronice pentru învăţare de orice fel, examinare, tra­duceri, conducere diagnoză şi prognoză etc. s-a ivit necesitatea ca să se evidenţieze algoritmii din diverse alte domenii ale ştiinţei şi activităţii practice.

În  scopul construirii de programe s-au detaşat algoritmi în ex­plorarea perceptivă, în gramatică, în biologie, agrotehnică, medicină, eco­nomie, statistică etc. S-a constatat, cu acest prilej, că nu pe tot cuprinsul lor, ştiinţele şi disciplinele tehnice sunt susceptibile de a fi algoritmizate şi în consecinţă nu totul poate fi automatizat şi înscris într-un program definitiv. În  fiecare domeniu se descoperă, totuşi, un ansamblu de algo­ritmi specifici, alcătuind o algoritmică. Punerea în evidenţă şi exersarea unor algoritmi este necesară pentru optimizarea învăţării şi antrenarea în rezolvarea de probleme.

Euristica este disciplina ce reuneşte procedeele menite să conducă la descoperire şi invenţie. Procedeele euristice sunt sisteme operaţionale plastice şi deschise de tipul întrebării şi punerii de noi probleme, al explorării şi ipotezei, al în­doielii faţă de ceea ce se consideră adevărat sau valabil şi a contrazicerilor parţiale sau integrale. Euristica nu rămâne la gândirea de tip „da-nu”, alb-negru”, ci suscită producţia intelectuală divergentă, în care se admit diverse variante şi soluţii, considerate a fi nu reciproc exclusive ci complementare. În  consecinţă, euristica, explorând obiectul integral din anu­mite puncte de vedere (fizic, chimic, biologic etc.) până la reducţie la absurd, se lansează apoi în combinatorici din cele mai complexe. Uneori supoziţiile şi modelările euristice se abat de la rigurozitatea logică, pre­ferând inteligenţei cristalizate inteligenţa fluidă, prelungită cu fantezie şi apelând nu numai la deducţii ci şi la analogii. Nu se poate face un inventar de procedee euristice decât în raport cu un domeniu sau altul. Trebuie însă arătat că, o dată verificate şi com­pletate, procedeele euristice se transformă în algoritmi, iar la nivelul ei elementar euristica rezidă în alegerea algoritmului potrivit pentru efec­tuarea unei sarcini noi pentru subiect.

Descoperirile şi invenţiile sunt strâns legate. O descoperire geologică, geografică, de substanţă chimică sau relaţie fizică, de ordin fiziologic sau psihologic necesită „invenţii” cel puţin în organizarea intelectuală, teh­nică şi experimentală. Invenţia, ca o construcţie artificială originală, ape­lează, la rândul ei, la fapte şi legi obiective descoperite anterior şi care intră într-o nouă combinaţie. În orice activitate intelectuală, inclusiv învăţarea şi rezolvarea de probleme, se îmbină algoritmica şi euristica în proporţiile cerute de sar­cina asumată.

NOŢIUNILE ŞI FORMAREA LOR

Unitatea de bază a gândirii este noţiunea sau conceptul, care constă într-o condensare selectivă sau in­tegrare de informaţii despre însuşirile generale şi esenţiale ale anumitor clase de obiecte, fenomene sau relaţii. Noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la diverse niveluri de generalitate (de exemplu : galben-culoare ; privighetoare-pasăre-fiinţă ; hidrogen-hidrocarburi-substanţă chimică).

Tot aşa noţiunea se situează, prin factura ei, la un anumit nivel de abstractizare : unele sunt mai apropiate de concret (dar niciodată reduc­tibile la un concret singular), iar altele urcând la niveluri mai înalte de abstracţiune până se pierde orice contact cu imaginile, rămânând în minte numai ideea, desprinsă de orice conexiune intuitivă.

Nu se poate rupe conceptul de judecăţi şi raţionamente pentru că ori de câte ori încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se află în raporturi  de  subordonare,  coordonare,  supraordonare. Astfel,  fiecare concept  apare   ca  un  loc   de  întâlnire  între  diverse  dimensiuni  concep­tuale.

Conceptul se dezvoltă şi se perfecţionează permanent atât de-a lungul vârstelor, cât mai ales în procesul utilizării sale care permite diferenţieri, asociaţii, integrări succesive, în genere prin experienţă. Pseudoconceptele şi conceptele potenţiale, denumite şi con­cepte empirice sau cotidiene, atât de specifice copilului şi şcolarului, nu dispar total din activitatea intelectuală a adultului, nu sunt integral destructurate şi reconstruite la nivelul abstracţiilor ştiinţifice. Dimpotrivă, la orice om, indiferent de vârstă, o mare parte din cunoştinţe are un ca­racter empiric.

Cunoştinţele empirice sunt limitate şi sărăcăcioase în conţinut, unele dintre ele sunt fragile, labile, altele sunt însă rigide şi conservatoare, în schimb toate sunt puternic individualizate cognitiv, acţional şi mai ales afectiv, ele fiind foarte personale, specifice fiecărui individ. Totuşi conceptele emprice presimt cumva esenţa sau se apropie de ea pe căi ocolite, fără să o sesizeze conştient, deoarece se înscriu într-o logică naturală, precumpănitor inductivă şi analogică, neîmpli­nită sub raport deductiv. Aceasta le con­feră o anumită bază de veridicitate şi utilitate.

Cât priveşte conceptele ştiinţifice, acestea cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, în conţinutul lor impunându-se semnifica­ţia obiectivă a acestora : ele reflectă legităţile realităţii şi existenţei, per­mit intrarea în posesia definiţiilor, implică o pluralitate de mijlociri şi, prin aceasta, tind să se raporteze explicit la realitate.

Noţiunile se formează, în condiţiile dezvoltării psihice, prin acumu­larea de experienţă în activitatea modelată social, prin comunicarea cu adulţii, prin însuşirea limbii şi culturii. Procesul formării sistemelor de cunoştinţe, a piramidei conceptelor, presupune cu deosebire constituirea progresivă a subproceselor de abstractizare şi generalizare.

învăţarea cognitivă

În dezvoltarea psihică şi în constituirea personalităţii adulte activi­tatea de învăţare îndeplineşte un rol conducător şi decisiv. În genere, prin învăţare se dobândesc noi comportamente. Copilul şi şcolarul în­vaţă să  meargă, să vorbească,  să se raporteze la ceilalţi, să acţioneze în cele mai diverse moduri, să numere şi să socotească, să scrie şi să citească, să se conducă după valorile adevărului, binelui şi frumosului, să participe la viaţa socială şi la activitatea profesională etc. Toate, inclusiv  ştiinţa,  cultura, profesia,  se  dobândesc  prin învăţare.

Între procesele psihice şi învăţare sunt raporturi de interdependenţă. Pe de o parte, activitatea de învăţare antrenează şi implică toate proce­sele  şi funcţiile psihice, cum  sunt percepţia observativă, imaginile re­prezentării şi în ansamblu imaginaţia, cu deosebire gândirea şi memoria, motivaţia şi afectivitatea, şi în mod special limbajul, voinţa şi atenţia. Pe de altă parte, învăţarea, mai ales în formele ei intensive, contribuie la modelarea, structurarea, chiar constituirea proceselor psihice, întrucât le îmbogăţeşte conţinutul şi impune totodată construi­rea  de noi mijloace  operatorii,  de restructurări sau organizări speciale în cadrul întregului sistem psihic uman. Este important pentru dezvoltarea proprie nu numai efortul de învăţare, în genere, ci şi modul cum înveţi.

În cadrul învăţării şcolare un loc central revine învăţării cognitive. Este activitatea de asimilare sau însuşire a cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale corespunzătoare, de constituire  a  unor sisteme  cognitive  şi  structuri operaţionale  conforme cu obiectele de studiu. Pentru învăţare, este hotărâtoare acţiunea cu mo­tivaţia şi obiectivele sau  scopurile  ei,  cu  modul în  care  ea se desfă­şoară în vederea receptării,  prelucrării şi valorificării informaţiilor. În evoluţia  învăţării, acţiunile  intelectuale  parcurg  câteva etape, trecând de  la forme externe, materiale observabile, la reprezentări, la formulări verbale, pentru ca în final, prin prescurtări şi schematizări, să se interiorizeze,  ajungând la modele mintale abstracte şi generalizate.

Învăţarea cognitivă contribuie şi se sprijină pe dezvoltarea analizei şi sintezei, abstractizării şi generalizării, a comparaţiei şi clasificării, a algoritmicii şi euristicii, a sistematizării şi organizării logice a gândirii. Tocmai de aceea învăţarea cognitivă este solidară cu înţelegerea integrală şi aprofundată a materialului supus studiului şi propune cul­tivarea inteligenţei. Cea mai activă şi fecundă strategie a învăţării cog­nitive este problematizarea (prezentarea unor materiale în forma proble­melor) şi, în genere, activitatea de rezolvare a problemelor. Cu deosebire, prin apelul la euristică se poate ajunge la performanţe creative. Deşi strict necesară, memorarea cunoştinţelor, pentru a fi reproduse apoi, nu trebuie să aibă întâietate. Învăţarea cognitivă este concentrată pe gândire şi pe toate posibilităţile ei.

ÎNŢELEGEREA

Datorită gândirii, omul desprinde semnificaţiile obiectelor, fenome­nelor şi acţiunilor cu care se întâlneşte. Aceasta se realizează prin rapor­tarea noilor informaţii la fondul de cunoştinţe asimilate şi sistematizate. Vedem un obiect în deplasare şi la un moment dat declarăm că acel obiect este un tren. Se opreşte motorul automobilului cu care călătorim şi după ce facem unele verificări conchidem că este pană de benzină sau una electrică.

Pentru ca înţelegerea să se realizeze adecvat, este necesar să intervină o selecţie atât în ce priveşte activarea vechilor cunoştinţe, cât şi din punctul de vedere al trierii noilor informaţii. Sarci­nile de înţelegere sunt variate, ele pot avea ca obiectiv : o simplă iden­tificare, descoperirea unei cauze, a unor interdependenţe, detaşarea prin­cipiului funcţional sau surprinderea unor corelaţii structurale între feno­mene sau idei. De fiecare dată, în dependenţă de sarcină, demersurile mintale capătă un caracter specific. Astfel, una este să înţelegi princi­piile de funcţionare a unui agregat tehnic şi alta este să descoperi moti­vele ce se ascund în spatele comportamentului unei persoane. Înţelegerea poate fi ghidată de anumite intenţii sau puncte de vedere. Modul de înţelegere corespunde unei specializări a gândirii.

În dependenţă de gradul de dificultate (distanţa între cunoştinţele vechi şi datele noi), înţelegerea se realizează rapid, simplu, spontan sau printr-un proces de durată, desfăşurat multifazic, discursiv. Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cogni­tive şi presupune o prescurtare a operaţiilor de decodificare, o reducţie la minimium. Înţelegerea discursivă se realizează treptat, necesită efor­turi conştiente, trece de la decodificarea fragmentelor la cea a dimensiu­nilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea integrală structură) finalmente producându-se o restructurare mintală.

În aceste condiţii, întrucât intervin obstacole cognitive („nu în­ţeleg bine”, „nu-mi este clar”), procesul înţelegerii dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.

REZOLVAREA PROBLEMELOR

 Problema apare ca un „obstacol” cognitiv în relaţiile dintre su­biect şi lumea sa, o „barieră”, o „dificultate” teoretică sau practică. Pro­blema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, pentru că dificultatea se prezintă direct ca o lacună a cunoaşterii. Avem în ve­dere problemele apărute în orice domeniu de activitate a omului.

Categorii de probleme. După gradul de structurare, problemele se clasifică în probleme bine definite, ce pot fi rezolvate prin utilizarea strategiilor algoritmice şi probleme slab definite, ce implică strategii eu­ristice de rezolvare.

Fazele procesului rezolutiv. Rezolvarea problemei presupune trans­formarea necunoscutei în cunoscută, acoperirea „lacunei cognitive”, de­păşirea obstacolului. Procesul rezolutiv se desfăşoară în mai multe etape şi faze, diverşi autori oferind descrieri variate, conform tipologiei de probleme studiate.

Procesul rezolutiv începe cu punerea problemei, adică cu o reformularea ei, ce implică o predicţie asupra legăturii posibile între cunoscut şi necunoscut. De felul cum este pusă problema depinde, în mare mă­sură, succesul în găsirea soluţiei. Această etapă este analitică, deoarece presupune înţelegerea conflictului implicat şi definirea variantelor posi­bile de combinare a datelor, ţinând cont şi de condiţiile restrictive. În cea de-a doua etapă, se formulează ipoteze atât asupra soluţiei ce se va obţine, cât şi asupra procedeelor de rezolvare. În cazul mai multor variante rezolutive ipotetice se procedează la testarea lor în vederea alegerii va­riantei optime. În a treia etapă, se lucrează sintetic, constituindu-se mo­delul rezolutiv, şi se trece la ultima etapă, cea executivă, a soluţionării efective a problemei. În caz de nereuşită, întregul proces rezolutiv se reia.

Strategii de rezolvare a problemelor. Considerând strategia ca o orientare generală a activităţii rezolutive, unii autori enumeră trei categorii de strategii necesare oricărei rezolvări, şi anume : anticipativ-exploratorii, anticipativ-rezolutive şi executive.

O strategie de succes devine un principiu ce se poate generaliza. Strategiile valide permit eliminarea, printr-un număr mic de încer­cări, a unui mare număr de direcţii eronate. O bună strategie are în vedere economicitatea ei, precizia, claritatea rezultatelor obţinute. Rezolvarea problemelor se face nu numai individual ci şi în grup. Munca în echipă, colaborarea are tendinţa de a stimula efortul fiecărui membru. Obţinerea performanţelor în rezolvarea problemelor în grupul şcolar depinde de numărul membrilor, motivaţia acestora, compatibilitatea socioafectivă, de atmosfera mai mult sau mai puţin fa­vorabilă etc.

6.  LIMBAJUL

 

      COMUNICARE ŞI CUNOAŞTERE

Comunicarea este un proces de transmitere a unor informaţii. Cea mai simplă schemă de comunicare între două persoane cuprinde următoa­rele componente : 1) emiţătorul ; 2) codul ; 3) canalul de comunicare ; 4) mesajul ; 5) receptorul sau destinatarul ; 6) conexiunea inversă de la des­tinatar la emiţător.

Într-un dialog, rolurile de emiţător şi de destinatar – receptor se schimbă alternativ. Dialogul (comunicarea directă dintre două persoane) presupune un schimb de mesaje şi deseori cooperarea în tratarea unei teme sau precizarea unor informaţii.

În orice proces comunicaţional se recurge la coduri de diverse tipuri. Codul este un sistem de semne prin care se semnifică ceva, adică se re­ceptează sau transmite un mesaj informaţional. Se face o distincţie între semnalizarea senzorială şi semnalizarea intelectivă sau semantică. Aceasta din urmă, întrucât presupune semnificaţii de nivel conceptual, se realizează la om cu ajutorul acelui vast şi complicat sistem de coduri care este limba.

Limba este un produs al istoriei şi îndeplineşte funcţia de principal mijloc de comunicare în viaţa şi ac­tivitatea socială. Limba, este un obiect de studiu pentru lingvistică, urmărindu-se in­ventarul lexical, normele gramaticale şi corelaţiile cu activitatea cogni­tivă şi cu practica.

Ocupându-se de limba vie în folosirea ei concretă, lingvistica modernă a fost nevoită să includă în sfera ei de preocupări şi unele fenomene psi­hice de care limba este indisolubil legată. Astfel s-a născut o disciplină  nouă: psiholingvistica.

Obiectul de studiu al psihologiei este limbajul ca activitate de comu­nicare interumană, realizat prin intermediul limbii şi al tuturor resur­selor ei. Forma de bază, naturală şi concretă a limbajului este vorbirea (limbajul oral).

Precum se ştie vorbirea este o activitate comunicativă ce se însuşeşte treptat, se învaţă şi sistematizează prin nenumărate exersări, experienţe ce debutează în copilărie şi se extind pe parcursul întregii vieţi. Psiholo­gia urmăreşte procesul însuşirii limbii în condiţii concrete, relevă for­mele şi stadiile la care se ajunge şi semnalează dificultăţile întâmpinate şi modul de depăşire a lor în perfecţionarea vorbirii şi în însuşirea scris-cititului. În competenţa psihologiei intră şi fenomenul limbajului intern.

Deosebit de important este studiul tot mai aprofundat al agregatului neurosomatic şi psihofiziologic al vorbirii şi scrisului-cititului. Menţionăm cu titlu exemplificativ mecanismele vorbirii, distingând trei serii de elemente : a) componentele ener­getice, constând din aparatul respirator şi sistemul muscular aferent acestuia, în­deosebi diafragma în fluxul aerian inspirat sau expirat intervenind variaţii şi di­recţionări care concură la modularea fonaţiei ; b) aparatul fonator, constând din coardele vocale, fixate în laringe ; c) componentele dinamice de rezonanţă din cavitatea nazală şi bucală. În acestea, muşchiul limbii (ca modulator) şi buzele adoptă poziţiile  necesare  pentru  a  emite  un  sunet  sau  altul  dintre  consoane şi  vocale.

În vorbire, un rol important revine auzului fonematic care este legat de însuşirea limbajului (prin imitaţie) şi îndeplineşte un rol important în controlul şi coordonarea pronunţării cuvintelor. Toate acestea nu reprezintă însă decât compartimentul executiv şi receptiv, periferic al vorbirii. Mult mai importante (dar şi mai puţin cunoscute) sunt neuromecanismele centrale prin care vorbirea şi scrierea se proiectează, se declanşează şi se reglează. În aceste arii cerebrale, care regizează limbajul, se regăsesc meca­nismele de elaborare a gândirii.

Limbajul şi gândirea sunt strâns legate şi se intercondiţionează, deşi nu sunt fenomene identice. Luând limbajul ca un proces comunicaţional, trebuie să precizăm că ceea ce se transmite sau comunică, este un me­saj, deci un conţinut informaţional, semantic. De altfel şi limbajul are o latură semantică şi fiecare cuvânt are o semnificaţie principală şi multe alte sensuri secundare. Şi aşa cum este legat cuvântul de propoziţiune, tot aşa este legat şi conceptul de judecată. Normele gramaticale şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice. În consecinţă, între comunicaţio­nal şi cognitiv se instituie un raport de unitate. La un nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv este o simplă formă fără conţinut. De altfel, limbajul îndeplineşte, în sistemul psihic uman, un rol deosebit de important. Este un fel de ax al sistemului psihic care face posibil fenomenul de con­ştiinţă.

Percepţiile şi reprezentările dobândesc, prin verbalizare, semnifica­ţie. Formulările verbale sunt garanţia memoriei de durată. În combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca nişte „vehiculatoare” de imagini. Ver­balizarea este aceea care permite definirea motivelor şi departajarea din­tre motive şi scopuri. Însăşi voinţa apare ca un proces de autoreglaj ver­bal. Va trebui, deci să ne referim la multiplele funcţiuni pe care limba­jul le îndeplineşte.

FUNCŢIILE LIMBAJULUI

Funcţia de comunicare sau de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta.

Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare şi în genere de elabo­rare a gândirii. Caracteristic acestei funcţii este direcţionarea şi fixarea rezultatelor activităţii de cunoaştere. În al doilea rând, limbajul, prin in­termediul acestei funcţii, facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare. De asemenea, permite explorarea şi investigarea reali­tăţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor.

Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte, feno­mene, relaţii prin formule verbale sau alte semne.

Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei, imagini nu numai prin cuvintele înseşi, dar şi prin intonaţie, mimică, pantomimică, gestică.

Funcţia persuasivă sau de convingere, de inducţie la o altă persoană
a unor idei şi stări emoţionale.

Funcţia reglatorie sau de determinare,  conducere a conduitei altei persoane şi a propriului comportament.

Funcţia ludică sau de joc, presupunând asociaţii verbale de efect, consonanţe, ritmică, ciocniri de sensuri etc, mergând până la construc­ţia artistică.

Funcţia dialectică sau de formulare şi rezolvare a contradicţiilor sau conflictelor problematice.

FORMELE LIMBAJULUI

Distingem mai întâi limbajul activ şi limbajul pasiv. În primul caz, ne referim la iniţiativa în comunicare, la procesul de pronunţare a cuvintelor şi de fixare a lor în scris. În cel de-al doilea caz, avem în vedere recepţionarea precum şi înţelegerea limbajului. Citirea este o variantă a limbajului pasiv.

De regulă, limbajul pasiv îl precede pe cel activ şi este mai bogat decât acesta. Limbajul activ presupune exersarea şi cultivarea sistematică.

În continuare, vom analiza limbajul oral, scris şi intern.

a. Limbajul oral este cel mai important ; de la el pornesc celelalte. Limbajul oral este forma fundamentală a limbajului. El este viu şi do­tat cu un ansamblu de mijloace de expresivitate. În plus, comunicarea orală se desfăşoară totdeauna în anumite condiţii concrete, este dependentă de situaţii şi se serveşte de elementele situative. Astfel limba­jul oral poate fi colocvial, dialogat sau monologat.

În cazul în care mai mulţi participă la comunicare, limbajul oral este mult susţinut prin stimulaţiile pe care le implică cunoaşterea prin coope­rare, ce intervine datorită inserării de observaţii, adăugiri, corectări etc.

În condiţiile colocviului şi dialogului, exprimarea vorbirii fiecăruia are un caracter adresativ pregnant, ceea ce face să crească eficienţa co­municării. În plus, rolul de subiect iniţiator sau de obiect-receptor al co­municării alternează continuu, aceasta contribuind la activarea fiecăruia şi la îmbogăţirea conţinutului discuţiilor. Una şi aceeaşi idee „circulă” prin mintea mai multor persoane şi până la urmă se poate ajunge, prin congruenţa (reunirea) comunicărilor, la unele concluzii de origine şi va­labilitate comună.

În limbajul dialogat pot interveni prescurtări, precum şi comutări de sens. Fondul de experienţă comună ca şi datele obiective ale situaţiei permit oamenilor să comunice şi aluziv, adică indirect.

Comunicarea orală este facilitată prin contextul verbal sau situativ. Când un cunoscut din grup spune „merg şi eu”, unde merge şi pentru ce, rezultă din contextul discuţiei precedente şi al situaţiei în care se află grupul respectiv.

Limbajul monologat este ceva mai dificil decât limbajul dialogat. Vor­bind în faţa unui auditoriu, trebuie să susţii singur firul expunerii, să ai cursivitate, să te organizezi bine şi să depui un efort pentru a comunica lucruri valoroase într-o formă accesibilă. În monologul public trebuie să ai în vedere ecoul pe care îl trezeşte în minţile altora spusele tale, să pre­supui ce înţeleg ei şi eventual ce întrebări îi frământă. În desfăşurarea expunerii monologate este necesar să te adresezi auditoriului şi să răs­punzi operativ la eventualele lor întrebări şi nelămuriri, citite uneori şi după mimica şi gestica celor ce te ascultă. Astfel, monologul beneficiază de schema conversaţiei, ceea ce face să câştige în conţinut şi efect co­municativ.

Monologul oral absolut (în absenţa oricărei persoane) constituie o raritate şi de multe ori iese în afara normalului. Mai degrabă se poate vorbi de un monolog interior. Acesta poartă caracteristicile unei conver­saţii   cu   sine   însuşi.

Ceea ce e concret şi maximal realizat la limbajul oral este expresi­vitatea. Variaţiile în intensitate şi îndeosebi în înălţimea sunetelor pro­nunţate au o uriaşă însemnătate în definirea concretă a sensurilor şi semnificaţiilor celor comunicate.

Diapazonul de intensităţi poate să indice o situaţie excepţională sau una comună, autoritate, echilibru sau dezechilibru, energie sau oboseală, încredere sau neîncredere în om.

Variaţiile în intensităţi şi îndeosebi vârful de tărie al sunetelor în propoziţie — accentul — pun în evidenţă anumite idei sau relaţii.

Să luăm de exemplu următoarea frază : „Domnilor, eu v-am convocat aici pe dumneavoastră, colaboratorii mei, pentru a vă prezenta situaţia actuală şi a vă comunica o serie de dispoziţii”.

În dependenţă de cuvântul accentuat, deci pronunţat cu mai multă tărie, se conferă frazei variate semnificaţii. Astfel dacă accentul se pune pe „domnilor” se impune o stare deosebită, de solemnitate, care poate fi sau nu potrivită. Punând accentul pe „eu”, şeful îşi relevă, cu sau fără tact, propria persoană şi poate sugera răspunderea ce-i revine. Accentuând „v-am convocat” se poate sugera o concesie făcută sau încrederea acordată. Subliniind cuvintele „situaţia actuală” s-ar putea manifesta în­grijorare sau alarmă. Accentuarea „dispoziţiile”, de asemenea, ar iputea indica o stare, neobişnuită. Dacă nici una din situaţiile şi atitudinile ară­tate mai sus nu sunt prezente, atunci probabil trebuiau accentuate cuvin­tele „pentru a vă prezenta”.

Nu ne dăm seama întotdeauna de însemnătatea felului cum vorbim, de influenţa pe care o are un accent asupra cursului gândirii şi simţirii celor ce ne ascultă. Intonaţia sau variaţiile în registrul de înălţimi al fra­zelor pronunţate este  generatoare  şi  comunicativă  de sensuri.  Bernard Shaw spunea că există 100 de feluri de a spune „nu” şi 1000, de a spune „da”. Ştim foarte bine că, după intonaţie, un „da” poate însemna „nu” şi uneori un „nu” se apropie de „da”. Prin diverse curbe ale intonaţiei se realizează mirarea,  interjecţia,  constatarea,  explicarea, încântarea, omagiul, încurajarea, îngrijorarea, siguranţa de sine, dispoziţia curentă, dis­poziţia imperativă, ordinul etc. Fiecare din acestea poate apărea în di­verse variante. Intonaţia face ca fraza să fie corectă, adaptată situaţiei şi intenţiei, sporeşte, reduce sau deviază sensul  comunicării.

Evident, nu este necesar să se exagereze în ceea ce priveşte intona­ţiile, să se folosească un stil de vorbire declamatoriu, să se recurgă la maniere cabotine.  Intonaţia trebuie să fie moderată dar precisă.

Absenţa expresivităţii intonative face ca cele spuse fără relief, meta­lic, linear, să fie greu percepute şi înţelese.

Expresivitatea verbală mai este dependentă de alegerea cuvintelor şi de modul de frazare. Să luăm verbul „a spune”. Există o sumedenie de alte verbe ca înţeles echivalent sau apropiat : a comunica, a dispune, a aduce la  cunoştinţă,  a raporta personal, a ordona,  a discuta,  a sta de vorbă, a povesti, a lămuri pe cineva, a îndemna, a convinge, a conversa, a explica,  a apela, a aminti, a arăta etc. Comunicarea devine concretă tocmai prin folosirea cuvântului perfect adecvat relaţiilor, situaţiilor, ac­ţiunii intenţionate sau îndeplinite. Dacă în loc de fiecare din aceste verbe folosite adecvat am recurge la „a spune” sau „a zice” ne-am exprima generic, nenuanţat şi practic nu am reuşi să sugerăm un conţinut bogat.

Lungimea frazelor şi modul lor de structurare sunt, de asemenea, foarte importante. Frazele scurte, lapidare, cu epitete puţine dar suges­tive, imprimă  comunicării  ritm şi  claritate.  Frazele lungi,  încărcate de epitete sunt decorative, pot fi adecvate momentelor solemne sau devin necesare povestirii. Abuzul de epitete nu este însă indicat, întrucât în­greunează înţelegerea.

În limba română nu există reguli severe de topică şl tocmai aceasta face ca ordinea în care sunt dispuse cuvintele în frază să contribuie la expresivitate. Astfel, dacă se începe cu predicatul se scoate în evidenţă acţiunea, dacă adjectivul se pune înaintea substantivului, conţinutul pri­mului este exprimat cu proeminenţă („harnic om”).

Limbajul oral dispune şi de mijloace extralingvistice de expresivitate. Acestea sunt gesturile, mimica, postura etc. Vorbirea antrenează, în chip firesc, întreaga persoană în acţiune. Prin mimică şi gestică se pot sublinia, completiv, anumite sensuri şi atitudini. Nu se recomandă, cel puţin în activitatea didactică şi educativă, să se menţină o fizionomie încreme­nită, să te abţii de la gesturi demonstrative.  În acest fel comunicarea este privată, în bună măsură, de viaţă. Şi aici intervin însă unele restricţii, prevenind asupra excesului de gesticulaţie. Cei ce te asistă trebuie să fie captivaţi de şirul gândurilor tale, iar nu de aspectele exterioare.

Toate mijloacele de expresie inerente vorbirii şi exterioare ei trebuie să fie subordonate conţinutului de idei, imaginii şi sentimentelor ce se transmit, să le servească în chip optim şi să nu atragă atenţia prin ele însele.

Limbajul oral, dispunând de întreaga gamă de mijloace expresive şl condiţii auxiliare, îşi poate permite uneori să fie mai puţin organizat, să aibă, în şirul verbal, multe discontinuităţi şi lacune. Aceasta întrucât, până la urmă, în condiţiile active ale comunicării, considerând şi posibilitatea repetiţiei, a adaosurilor facultative, se poate transmite un conţinut com­plet şi eficient. Nu de acelaşi regim beneficiază limbajul scris care este mult mai dificil.

b. Limbajul scris este mai pretenţios, întrucât necesită o activitate de elaborare a frazelor în raport cu un plan prealabil şi nedispunând de un context situaţional, de o susţinere prin dialog, de posibilităţi de a reveni pentru corecturi şi completări. În scris, limbajul este reglementat mai se­ver, nu-şi permite discontinuităţi, erori gramaticale sau licenţe de ex­presii. Întrucât lectura reprezintă o operaţie mai dificilă decât audierea, limbajul scris trebuie să se conformeze la maximum normelor de siste­matizare şi claritate şi, de asemenea, să respecte cerinţele de conciziune. Intonaţia, accentul şi mimica, gesticulaţia — proprie limbajului oral — sunt aici sărac reprezentate prin semne ortografice. În primul caz era vorba de exprimări spontane. În cazul limbajului scris intervin eforturi deliberate de construire a frazelor şi dispunere a semnelor ortografice. Cele mai neînsemnate omisiuni sau erori de ortografie pot estompa sau schimba sensurile unor fraze.

Considerând dificultăţile limbajului scris, trebuie însă să recunoaş­tem că prin elaborarea independentă de texte se pune mai bine în evi­denţă capacitatea de gândire a omului decât prin exprimarea orală, li­beră, în acelaşi timp sunt de menţionat particularităţile distincte ale vorbirii şi scrisului şi necesitatea ca fiecare din acestea să fie respectate Se întâmplă uneori ca particularităţile limbajului oral să fie transpuse în scris, ceea ce produce un efect de superficialitate. Este, de asemenea, po­sibilă situaţia inversă în care influenţa particularităţilor scrisului asupra vorbirii să producă efecte de inutilă conciziune şi să genereze dificultăţi de înţelegere.

În genere, fiecare redactare trebuie să ţină seama de destinaţia sa. Sunt situaţii deosebite, ca aceea în care textul urmează să fie exprimat oral, sau cazul în care textul este destinat numai lecturii. Nu este permis ca textul unei conferinţe sau prelegeri să fie redactat în acelaşi mod ca un studiu sau capitol de manual. Chiar dacă se citeşte un material în faţa oamenilor, el trebuie să poarte amprenta vorbirii vii, iar nu a construcţiilor rigide, optim descifrabile doar prin lectură. Pentru a atinge un ma­ximum de comunicativitate, este necesar ca, în baza informărilor şi re­dactărilor pregătitoare, la conferinţă sau lecţie, să te exprimi liber. Lec­turile sunt, de regulă, destinate uzului personal şi mai puţin audierii publice.

Limbajul intern este cel care se desfăşoară în sfera lăuntrică, min­tală, reprezentând chiar arhitectonica acestei lumi subiective. Este o vor­bire cu sine însuşi şi pentru sine, uneori reproducând în această sferă intimă scrierea sau lectura. Faptul că este asonor, ascuns nu înseamnă că este lipsit de orice participare motrică. Cercetătorii au descoperit în coar­dele vocale, în întreg aparatul fonator, vibraţii, impulsuri foarte slabe care conturează vorbirea (ideomotricitate verbală). În timp ce vorbirea este desfăşurată pe mai multe faze succesive şi consumă timp, limbajul in­tern, asonor, este centrat pe înţelesuri, pe idei şi imagini, prezentând un maximum de economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind cuvintele cu imagini şi fixându-se, îndeosebi, asupra acţiunilor şi calită­ţilor (predicativitate). Reducând succesivitatea la o relativă simultanei­tate, vădeşte o extraordinară viteză de lucra, de sute de ori mai mare decât cea a vorbirii. Aceasta mai ales în urma maturizării limbajului in­tern, ce se bazează pe experienţele vorbirii, dar mai ales pe seriere şi lecturi.

Pe măsura constituirii sale, limbajul îndeplineşte funcţii de an­ticipare, proiectare, conducere dinlăuntru şi coordonare a limbajului oral şi a scrierii. Deci, deşi în formaţia sa, limbajul intern se explică prin in­teriorizare, ulterior fiind comprimat şi centrat pe înţelesuri, fiind tematizat, constituie un fel de rampă de lansare pentru formele de limbaj ex­tern, ajungând să se exteriorizeze în acesta.

Limbajul intern prezintă mai multe forme : a) forma automatizată (desfăşurată în baza deprinderii) ; b) forma pasivă, implicată în ascultare şi înţelegere ; c) forma anticipativă, prin care se planifică vorbirea orală sau scrierea ; d) vorbirea internă, ca modalitate relativ desfăşurată de limbaj intern.

 

7. MEMORIA

 

DEFINIRE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

Prin procesele senzoriale de cunoaştere, omul are posibilitatea să trăiască mai ales în prezent, să reflecte acele însuşiri ale obiectelor care acţionează nemijlocit, „aici” şi „acum”, asupra organelor de simţ. Impre­siile, imaginile, gândurile, emoţiile, mişcările prezente, actuale, nu se pierd însă, nu se „volatilizează” fără a lăsa nici a urmă în creier, dim­potrivă, ele se sedimentează, se cristalizează, pentru ca mai apoi să fie scoase la lumină şi refolosite, contribuind, în felul acesta, la amplificarea conţinutului vieţii psihice; la desfăşurarea normală şi mai ales eficientă a activităţii umane. Acest lucru este realizat cu ajutorul memoriei. Memoria este procesul psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a informaţiilor.

Memoria este o capacitate generală a întregii materii, fie ea vie sau nevie (organică sau anorganică). Astăzi se vorbeşte tot mai mult de „memoria maşinilor”, de capacitatea acestora de a stoca o anu­mită cantitate de informaţii şi apoi de a o furniza în vederea reutilizării ei. Spre deosebire însă de memoria maşinilor, memoria sistemelor biologice vii, îndeosebi cea umană, capătă forma unui proces psihic complex. Şi animalul dispune de memorie, şi el reţine imaginile obiectelor dar abia la om putem vorbi de un apogeu al dezvoltării funcţiei mnezice şi de cea mai complexă organizare şi ierarhizare a ei.

Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic imposibilă. Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne imaginăm pentru o clipă ce s-ar întâmpla fără memorie. Omul ar trăi într-un continuu prezent, nu­mai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind hao­tic,  spontan, fără stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp ; toate obiectele care ar acţiona din nou asupra lui i s-ar părea absolut noi, necunoscute ; el n-ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoaşterii, dimpotrivă, aceasta ar trebui luată de fiecare dată  de la început ; gândurile şi acţiunile lui n-ar putea fi legate unele de altele ; n-ar putea înţelege şi învăţa, n-ar putea rezolva problemele ivite în  calea  lui.

Memoria se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi influenţându-le totodată.

Mare parte din materialul care se stochează şi se păstrează în memorie este, de fapt, materialul provenit, prin contactul organelor de simţ cu realitatea încon­jurătoare, fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele psihice senzo­riale ; memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii, ci şi organizarea şi chiar structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire, la operaţiile ei care facilitează o asemenea interpretare; nu reţinem şi nu reactualizăm orice, ci ceea ce ne place, ceea ce corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura memoriei cu procesele afectiv-motivaţionale ; memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar, realizându-se astfel legătura ei cu voinţa ; în sfârşit, trăsăturile temperamentale şi caracteriale îşi vor spune cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm (anumite aspecte ale realităţii vor fi reţinute din lectura unui roman de un optimist, şi altele de un pesimist).

Conţinutul  informaţional   al  memoriei  îl   constituie  trecutul  redat ca trecut. Totuşi, deşi memoria readuce trecutul în prezent, o face ţinând seama de condiţiile schimbate şi actuale ale prezentului.

Memoria are o serie de caracteristici, care o individualizează în raport cu alte procese psihice. Ea este :

activă,  aduce modificări şi transformări atât în su­biectul  care  memorează, cât şi în materialul  memorat. Ea presupune nu doar o simplă înmagazinare de cunoştinţe, ci şi o confruntare a lor cu necesităţile şi ce­rinţele actuale ale vieţii individului, fapt care duce la o nouă organizare şi sedi­mentare a materialului, la restructurarea şi asamblarea informaţiilor într-o formă nouă, superioară celei anterioare, la evitarea erorilor comise în trecut, la elimina­rea verigilor de prisos, la extragerea datelor relevante din experienţa anterioară.

selectivă, în sensul că nu reţinem şi nici nu reactualizăm absolut totul, ci doar o parte din solicitările ce vin spre noi. De obicei, reţinem şi reactualizăm în­suşirile tari, mai puternice ale stimulului sau ceea ce corespunde vârstei, sexului, gradului nostru de cultură, preocupărilor, dorinţelor, intereselor noastre. Selectivi­tatea fiind foarte personală, esle mai puţin indicat ca un elev să ia notiţe după notiţele altui coleg şi nu direct din jnanual sau după expunerea profesorului ;

situaţională, adică în concordanţă cu particularităţile de timp şi spaţiu ale situaţiei, dar şi cu starea internă a subiectului. Nu este tot una dacă memorăm dimineaţa, imediat după ce ne-am trezit din somn, sau seara, după o activitate în­delungată, într-o ambianţă liniştită sau în alta zgomotoasă, în condiţii de sănătatesau de boală ;

relativ fidelă, ceea ce înseamnă că memoria nu este o copie fotografică, că
nu reţinem informaţiile exact în forma în care ne-au fost prezentate, că nu le reactualizăm exact în forma în care le-am întipărit ci că, dimpotrivă, atât întipărirea
cât şi reactualizarea se fac cu o oarecare aproximaţie. Aceasta deoarece intervin :
caracterul  activ al memoriei şi păstrării, trăsăturile de personalitate  ale  individului, uitarea.

mijlocită, ceea ce înseamnă că pentru a ţine mintă mai bine şi pentru a
reproduce mai uşor ne servim de o serie de instrumente care au rolul de a îndeplini
funcţia unor autentice mijloace de memorare: obiectele concrete („nodul la batistă”), cuvântul sau gândul. Cu ajutorul lor omul pune stăpânire pe propria sa conduită mnezică, el îşi poate organiza şi dirija memoria.

inteligibilă, deoarece presupune înţelegerea celor memorate şi reactuali­zate, organizarea materialului memorat după criterii de semnificaţie. Unele laturi ale ei implică judecata, sistematizarea, clasificarea, fapt care asigură nu doar legă­tura memoriei cu gândirea, ci şi caracterul ei logic, raţional, conştient. Omul ape­lează la o serie de procedee logice, scheme raţionale, planuri mnezice (de exem­plu : împărţirea unui text în fragmente, încadrarea fragmentelor miei în cele mari, realizarea asociaţiilor etc), care pun în evidenţă prezenţa unei conduite inteligente.

Prin toate caracteristicile ei, dar mai ales prin ultimele două, me­moria devine un proces psihic specific uman, diferenţiat aproape total de memoria animalelor, fapt care şi justifică încadrarea ei în rândul proce­selor logice de cunoaştere. Prin imensa valoare adaptativă, prin rolul ei enorm pe direcţia echilibrării organismului cu mediul, memoria îşi merită caracterizarea, de „condiţie fundamentală a vieţii psihice”

PROCESELE ŞI FORMELE MEMORIEI

 

Complexitatea memoriei derivă nu doar din caracteristicile ei reflec­torii, ci şi din aceea că ea presupune o anumită desfăşurare în timp, o multitudine de etape, faze, procese, din a căror succesiune se încheagă continuitatea ei.

 a. Memorarea informaţiilor, cunoscută şi sub denumirea de întipărire, fixare, engramare, este primul proces pe care memoria îl pune în func­ţiune, de felul cum se realizează ea depinzând, în mare măsură, întregul ciclu funcţional care va urma. Memorarea nu trebuie considerată ca un proces de tip pasiv, aşa cum se întâmplă cu placa fotografică, cu banda de magnetofon, cu pelicula cinematografică. Dimpotrivă, încă de acum intră în funcţiune caracterul ei activ şi mai ales selectiv, capacitatea ei de a prelua şi fixa informaţiile în concordanţă cu necesităţile vieţii indi­vidului. Memorarea se produce diferenţiat, fapt ce ne permite desprinderea mai multor forme ale ei.

După prezenţa sau absenţa scopului, a intenţiei de a memora, a efor­tului voluntar şi a unor procedee de reţinere se desprind două forme esenţiale de memorare şi anume : memorarea involuntară sau neinten­ţionată şi memorarea voluntară sau intenţionată.

Memorarea involuntară pare a fi la prima vedere simplă, întâmplă­toare, neeficientă. În realitate ea dispune de o structură complexă, competitivă cu cea a memorării voluntare. Este adevărat că ea are une­ori un caracter întâmplător, că este mai puţin organizată şi sistematizată decât cea voluntară, că este dependentă de particularităţile mai deose­bite ale stimulilor care se impun de la sine. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că, în ciuda acestor imperfecţiuni, ea joacă un rol imens în viaţa omului. Diverşi autori sunt de părere că acestei forme de memorare îi datorăm cea mai mare parte din experienţa achiziţionată. În memorarea involuntară contează nu atât faptul căi individul nu-şi pro­pune dinainte scopuri mnezice, că el nu se mobilizează expres pentra a memora, ci contează gradul de interacţiune cu activitatea pe care o desfăşoară, modul de implicare şi angajare în desfăşurarea ei. De asemenea, memorarea involuntară îşi creşte productivitatea atunci când informaţiile cu care venim în contact corespund intereselor, necesităţilor profesiunii noastre.

Memorarea voluntară este organizată, sistematică, productivă, in­trând în funcţiune mai ales în activităţile grele, dificile, monotone, ne­interesante. Foarte importante în memorarea voluntară sunt.: stabilirea conştientă a scopului (cercetările au arătat că memorarea este de 5—6 ori mai bună atunci când scopul este cunoscut) ; depunerea unui efort voluntar în vederea realizării scopului (memorarea unui text pentru a fi redat cu „cuvinte proprii” este mai productivă decât memorarea lui „pe de rost”) ; utilizarea unor procedee speciale pentru a facilita memorarea (stabilirea planului textului sau a unor puncte de sprijin, compa­raţia, clasificarea, confruntări comutative, repetiţii etc.)

În funcţie de prezenţa sau absenţa gândirii, a înţelegerii, a unor aso­ciaţii logice,  desprindem memorarea mecanică (efectuată în lipsa înţe­legerii) şi memorarea logică (bazată pe înţelegerea şi descifrarea sensu­rilor, implicaţiilor, semnificaţiilor materialului memorat).

Memorarea me­canică  implică simpla repetare  a materialului, folosirea  asociaţiilor de contiguitate  (coincidenţă)  în timp şi. spaţiu.  Ea duce la învăţarea for­mală (adică doar a formelor verbale, dar nu şi a conţinutului logic) este aparent sau momentan eficientă, în -esenţă fiind însă ineficientă. Situaţinal, conjunctural ea se soldează uneori cu succes dar efectele ei sunt de suprafaţă, inautentice, fără durabilitate în timp. Din acest punct de vedere, memo­rarea mecanică trebuie combătută.  În  anumite situaţii memorarea mecanică este necesară. Se ştie că numerele de telefon, numele de persoane, datele istorice, denumirile geografice, formule-le, denumirile lati­neşti ale plantelor etc. sunt reţinute de cele mai multe ori pe baza me­morării, mecanice. Chiar şi în aceste situaţii însă individul „introduce” singur în material o serie de semnificaţii, îl leagă de experienţa sa, fo­loseşte tot felui de procedee de memorare pentru  uşura reţinerea.

Me­morarea logică, bazată pe înţelegere, pe dezvoltarea gândirii şi a opera­ţiilor ei, care devin premise absolut „necesare, asigură realizarea unei în­văţări autentice, utilizabilă în practică, cu mari posibilităţi operaţionale şi de transfer în cele mai diverse situaţii. Ea înlătură învăţarea formală corespunzând raţionalităţii omului. Este superioară memorării mecanice prin : autenticitate (reuneşte într-un tot organic conţinutul logic şi forma verbală) ; economicitate (în cazul ei, numărul repetiţiilor este mult mai mic decât în cel al memorării mecanice), productivitate (frazele se reţin cu o productivitate de 25 de ori mai mare decât cuvintele izolate — de aici necesitatea ca în învăţarea limbilor străine cuvintele să fie învăţate in fraze, nu izolat).

b. Păstrarea informaţiilor sau conservarea, stocarea lor este acel proces al memoriei care presupune reţinerea pentru un timp mai scurt sau mai îndelungat a celor memorate. Este, prin excelenţă, un proces activ, dina­mic, deoarece implică organizarea şi reorganizarea informaţiilor memo­rate, includerea lor în sisteme de noi legături, ca urmare, obţinerea unor efecte relativ deosebite.

În funcţie de durată, desprindem păstrarea de scurtă durată (până la 8-10 minute) şi păstrarea de lungă durată. Uneori materialul se păstrează exact în forma în care a fost memorat, alteori el este supus fie unui proces de diminuare (până la trecerea lui sub pragul conştiinţei), destrămare şi dispariţie, fie unuia de amplificare, închegare şi întărire.

Durata şi forma păstrării sunt în strânsă dependenţă de condiţiile în care a avut loc memorarea, de particularităţile materialului de memorat. Materialul cu sens (inteligibil) este păstrat mai bine şi mai mult timp decât cel fără sens. Chiar materialul cu sens se păstrează diferit în funcţie de felul în care a avut loc memora­rea : textuală sau pe baza ideilor principale.

c. Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a celor me­morate şi păstrate în vederea utilizării, valorificării lor. Ea se realizează prin recunoaşteri şi reproduceri. Diferenţa dintre ele constă în faptul că recunoaşterea se realizează în prezenţa obiectului, iar reproducerea în absenţa lui. Ele se aseamănă prin aceea că dispun de forme involun­tare şi voluntare. Atât recunoaşterea, cât şi reproducerea dispun de grade diferite de precizie. Astfel, ele pot fi foarte precise, riguroase, dar şi vagi, imprecise sau chiar eronate, dependent de condiţiile memorării şi păs­trării.

FACTORII,  LEGILE  ŞI  OPTIMIZAREA MEMORIEI

 

Procesele memoriei se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie şi timp, cu o eficienţă crescută sau scăzută în funcţie de o serie de factori.

Natura materialului (intuitiv-obiectual sau abstract; descriptiv sau explicativ-raţional; semnificativ sau lipsit de sens logic şi utilitar-pragmatic pentru subiect). Materialele intuitiv-senzoriale, verbal-semnificative se întipăresc şi se reactualizează mai uşor decât cele simbolic-abstracte sau verbal nesemnificative (imaginile mai uşor decât cuvintele, cuvintele mai uşor decât silabele, cuvintele asociate mai uşor decât cele izolate etc). Vâr­sta modifică însă această legitate, stu­denţii reproducând mai uşor cuvintele abstracte decât imaginile intuitive.

Organizarea şi omogenitatea ma­terialului (materialele structurate logic se reţin mai bine decât cele neorganizate şi nestructurate; cele omogene, cu elemente similare, mai greu decât cele cu un grad mai mare de neomogenitate) ;

Volumul materialului (materia­lul, extins ca volum, presupune un număr mai mare de repetiţii pentru a putea fi memorat;).

  • Familiaritatea materialului (materialele familiare subiectului vor
    fi reţinute şi reactualizate mai uşor decât cele nefamiliare sau cu un
    grad scăzut de familiaritate).
  • Modul de prezentare a materialului (simultan sau secvenţial, serial).  Este mai  dificilă reţinerea materialului prezentat simultan decât a materialului prezentat serial.
  • Locul ocupat de material în structura activităţii subiectului (de
    scop, de condiţie sau mijloc pentru atingerea scopului). Materialul care
    reprezintă scopul principal al activităţii este mai bine reţinut decât ace­laşi material care face parte din mijloacele de realizare a ei. Materia­lele  care  constituie  mijloacele  derealizarea scopului sunt mai bine reţinute, dacă au semnificaţie pentru subiect.

Poziţia  materialului  în  structura  seriei  (începutul  şi   sfârşitul unei serii se reţin mai bine decât mijlocul).

Ambianţa în care se prezintă stimulul (stimulatoare, inhibitoare,
indiferentă).   O   ambianţă  stimulatoare  facilitează  memorarea.

  • Starea generală a subiectului (odihnă,  oboseală,  boală,  sănătate, experienţă  anterioară,motivaţie,  atitudini,  interese,  înclinaţii  etc).  Se reţin mai uşor materialele care sunt în acord cu atitudinile subiectului decât cele care intră în dezacord cu ele. Materialele agreabile se reţin mai uşor decât cele dezagreabile, care se reţin mai bine  decât cele indiferente.

Analiza acestor factori ne arată că memoria nu acţionează, haotic, la întâm­plare, ci se conduce după o serie de legi. Cunoscând aceste legi, individul poate lua măsuri în vederea facilitării efectelor lor pozitive şi a contracarării celor ne­gative.

Optimizarea funcţionalităţii memoriei (a proceselor, formelor, legilor ei), în vederea sporirii gradului de eficienţă, se poate face apelând la o serie de modalităţi şi procedee acţionale. Iată câteva.

Intensificarea interacţiunii dintre subiect şi materialul de memorat,
apelul la diverse mijloace de prelucrare a lui.
Simpla citire a unui text, chiar şi repetată, nu este suficientă pentru memo­rarea lui. Apelând însă la diferite mijloace, cum ar fi alcătuirea planului textului, fracţionarea lui în părţi, desprinderea punctelor inteligibile, stabilirea asemănărilor şi deosebirilor etc. vom grăbi procesul de reţinere.

Stabilirea unor repere, a unor puncte de sprijin, a unor mnemoscheme  sau  mediatori: „nodul   la  batistă”, crestăturile pe un răboj, scrisul pictografic, asociaţiile, sublinierea tex­telor, rezumatele, schemele grafice, stenograma, fotograma, imaginea interioară a unei scheme grafice, etc.

  • Fixarea unor scopuri cât mai diferenţiate. Important este să ştim nu doar că trebuie să memorăm, ci şi pentru cât timp, cât de precisă trebuie să fie memorarea şi reactuali­zarea, care este ordinea de memorare.
  • Sistematizarea cunoştinţelor, a informaţiilor. Dacă acestea sunt legate unele de altele, după criterii  de raţionalitate şi verificabilitate, dacă sunt ordonate şi clasificate, ierarhizate şi integrate în sistemul noţional, dacă sunt segmentate pe unităţi de sens, dacă sunt organizate pe baza unui plan unitar şi coerent etc, vor fi mai bine şi mai uşor reţinute.
  • Sistemul   motivaţional  şi   atitudinal   al  individului   afectează,  în egală măsură, capacităţile mnezice. Trebuinţele, motivele, interesele, aspiraţiile individu­lui asigură atât caracterul selectiv al memoriei, cât şi trăinicia ei. Emo­ţiile mai intense se memorează mai bine ; activităţile întrerupte sunt reţinute mai bine decât cele duse la capăt, în primele persistând o oarecare tensiune, în celelalte producându-se descărcarea ei.
  • În procesul memoriei, alături de anele acţiuni mnezice (întipărire, păstrare, reactualizare), au loc şi o serie de acţiuni cognitive. În timp ce memorează, omul citeşte, vede, aude, spune, face ceva, clasifică, ordonează, seriază etc, ceea ce va influenţa în mod diferit capacitatea sa de memorare. Pe  măsură ce acţiunile cognitive sunt mai complexe, creşte şi productivitatea memoriei. De aici, necesitatea implicării acestor acţiuni în actul memoriei, fie ca mediatori latenţi, fie ca mediatori manifeşti.

DIFERENŢELE INDIVIDUALE ŞI CALITĂŢILE MEMORIEI

 

Nu toţi oamenii memorează, păstrează şi reactualizează experienţa anterioară la fel. Specializarea poate fi întâlnită la următoarele niveluri : la nivelul proceselor memoriei (unii întipăresc mai uşor, alţii mai greu ; unii păs­trează informaţiile un timp mai îndelungat, alţii un timp mai scurt; la unii reactualizarea se produce aproape imediat, la alţii cu mari dificultăţi) ; la nivelul organelor de simţ (fapt care ne permite să vorbim despre o memorie vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă etc.) ; la nivelul conţinutului activităţii psihice (unii dispun de o memorie predominant verbal-logică: reţin idei, noţiuni, gânduri, alţii de una imaginativă; la unii, ea este afectivă, la alţii, motorie, deoarece reţin cu uşurinţă mişcările). Diferenţierile se datorează existenţei unor predispoziţii înnăscute ale organelor de simţ, ale diferitelor particularităţi de personalitate, dar şi experienţei de viaţă con­crete a individului, activităţii, profesiunii lui. Este bine ca fiecare să folosească exact acel tip de memorie care îl avantajează cel mai mult sau să-şi formeze şi dezvolte acel tip de memorie pe care îl solicită profesiunea sa. Numai folosirea adecvată a lor, în funcţie de împrejurări şi solicitări, se va solda cu succes.

Cele mai importante dintre calităţile memoriei sunt:

volumul memoriei, cantitatea de material cn c’are putem opera (pe care îl reţinem, păstrăm, reactualizăm). Unii oameni ne uimesc prin cantitatea mare de informaţii de care dispun, dând impresia unor adevărate „enciclopedii ambulante!’ ;

elasticitatea, mobilitatea sau supleţea memoriei, capacitatea de a acumula cunoştinţe mereu noi, de a le organiza şi reorganiza pe cele vechi, de a le depăşi sau uita pe cele necorespunzătoare ;

rapiditatea  întipăriră  exprimă  faptul   că   engramarea   se  realizează  repede, cu mare economie de timp, de efort şi de repetiţii ;

•           trăinicia păstrării constă în aceea că cele memorate sunt conservate corect,
într-o formă acceptabilă; pentru o perioadă îndelungată de timp ;

exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică gradul de precizie, de corectitudine şi acurateţe a recunoaşterii şi reproducerii ;

•           promptitudinea reactualizării,  adică realizare rapidă,  promptă  a recunoaşterii şi reproducerii, imediat după stimulare.

Important este de ştiut că toate aceste calităţi pot fi educate, mode­late, ridicate la noi niveluri funcţionale. Cunoscând care este acea cali­tate a memoriei care îi lipseşte sau care este insuficient dezvoltată, omul poate lua măsurile corespunzătoare în vederea formării ei.

8. IMAGINAŢIA

CARACTERIZAREA PROCESULUI  IMAGINATIV

Imaginaţia se defineşte ca proces cognitiv complex de elaborare a unor imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării expe­rienţei.

În procesul de adaptare activă, transformativă şi creatoare, imagi­naţia joacă un rol deosebit de important. Prin intermediul ei, câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult, omul fiind capabil de per­formanţa unică de a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor. Detaşându-se de prezentul imediat, de „aici şi acum”, omul îşi organizează şi proiectează acţiunile, anticipând atât drumul ce va fi parcurs, cât şi rezultatele care vor fi obţinute. Dacă omul nu ar avea imaginaţie, ar reacţiona orientându-se numai pas cu pas după indicatori perceptivi din contextul real în care se desfăşoară activitatea, şi deci nu ar avea o direcţionare precisă, ar înainta fragmentar, sacadat, cu stagnări şi erori până la obţinerea unui rezultat oarecare.

Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze, mental, scopul acţiunii şi planul desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat cu minimum de erori şi cu mare eficienţă. Dar el este în stare nu doar să refacă un drum, ci să obţină ceva cu totul nou, şi pentru aceasta se sprijină puternic pe imaginaţie. Aceasta face parte din categoria pro­ceselor cognitive complexe, este proprie numai omului şi apare pe o anumită treaptă a dezvoltării şale psihice, atunci când se pot manifesta deja alte procese şi funcţii psihice care pregătesc apariţia ei. Este vorba de dezvoltarea reprezentărilor, achiziţionarea limbajului, dezvoltarea inteligenţei,  îmbogăţirea experienţei  de viaţă etc.

Imaginaţia interacţionează cu toate procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu memoria, gândirea, limbajul. Spre deosebire de memorie, care are caracter reproductiv, adică este cu atât mai eficientă cu cât este mai fidelă faţă de cele învăţate, imaginaţia este cu atât mai valo­roasă cu cât rezultatele sale se deosebesc mai mult de ceea ce există în experienţa subiectului sau chiar faţă de experienţa societăţii. Prin urmare, dacă un elev a vizitat un muzeu arheologic şi apoi în zilele următoare, la lecţia de istorie, i se cere să descrie un exponat el demon­strează că are o bună memorie dacă îl va descrie cât mai bine. Dar dacă pe baza acestei descrieri un altul va reuşi să-şi construiască o imagine mintală cât mai bună a acelui obiect — pe care de fapt nu 1-a perceput niciodată, el va realiza un veritabil proces imaginativ care îi va permite să înţeleagă la fel de bine lecţia de istorie ca şi cel care a văzut obiectul în realitate. Astfel, imaginaţia se deosebeşte de me­morie, dar n-ar putea exista fără ea, adică cea care-i oferă material pentru combinările sale, care-i fixează şi apoi evocă rezultatele.

De asemenea, dacă prin gândire omul cunoaşte şi înţelege ceea ce este esenţial, necesar, general, din realitatea existentă sau ceea ce este ipotetic posibil, dar fundamentat logic, imaginaţia explorează nelimitat necunoscutul, posibilul, viitorul. Tuturor ne sunt cunoscute cărţile lui Jules Verne şi faptul că pe baza imaginaţiei el a anticipat foarte multe din descoperirile tehnice ale secolului XX. Prin imaginaţie, el a făcut paşi în necunoscut şi deşi plăsmuirile imaginaţiei sale nu aveau atunci o întemeiere faptică şi ştiinţifică, ele au contribuit la orientarea cerce­tărilor de mai târziu, au susţinut interesul şi eforturile creatorilor în tehnică. Prin urmare, gândirea, inteligenţa ghidează producţia imagina­tivă, iar imaginaţia, la rândul ei, participă la elaborarea ipotezelor şi la găsirea strategiilor de rezolvare a problemelor.

Imaginaţia implică, în toate formele ei de manifestare, mecanismele limbajului. Dezvoltarea imaginaţiei este, într-o anumită măsură, depen­dentă de nivelul limbajului. Cuvântul, ca instrument al activităţii min­tale, permite evocarea selectivă a ideilor şi reprezentărilor, vehicularea şi punerea lor în cele mai variate relaţii, în raport cu o idee directoare formulată verbal. Dar ceea ce stimulează evocarea elementelor expe­rienţei anterioare şi apoi combinarea variată şi neaşteptată a acestora este tensionarea emoţională pe care o trăieşte omul în momentul res­pectiv. Emoţiile şi atitudinile afective sunt condiţii activatoare şi energizante ale imaginaţiei şi în acelaşi timp direcţionări nerepetabile şi evident personale ale combinărilor şi recombinărilor imaginative.

Motivele şi trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pen­tru anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim plan, reliefarea lor după alte criterii decât cele ale gândirii, generează le­gături şi restructurări noi. Se ştie că momentele de intensă trăire afec­tivă sunt urmate de un maximum al productivităţii imaginative. Astfel, de exemplu, când suntem dominaţi de o emoţie puternică, de o bucurie, chiar şi fără voia noastră, în minte încep să se deruleze evenimentele posibile legate de ea. Vestea despre obţinerea unui premiu la olimpiadă ne şi proiectează, imaginativ, într-un posibil cadru festiv prilejuit de un astfel de eveniment. S-a constatat că nivelul crescut al afectivităţii, chiar când are o tonalitate negativă, este mai favorabil combinărilor ima­ginative decât trăirile afective .pozitive dar slabe.

Totodată, procesul de obţinere, prin imaginaţie, a noului implică in­teracţiuni co toate componentele sistemului psihic uman, cum ar fi : dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii, orientările dominante, trăi­rile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă, dinamica temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate. Astfel produsul imaginativ exprimă personalitatea, originalitatea acesteia şi este el în­suşi original, fie în raport cu experienţa individuală, fie cu cea socială.

PROCEDEE ALE IMAGINAŢIEI  ŞI COMBINATORICA IMAGINATIVĂ

Un procedeu imaginativ este un mod de operare mintală, presupu­nând o succesiune mai mult sau mai puţin riguroasă de compuneri, des­compuneri şi recompuneri, de integrări şi dezintegrări, ducând la re­zultate variabile, cantitativ şi calitativ.

Originalitatea combinatoricii imaginative se explică atât prin liber­tatea de organizare a desfăşurării procedeelor, cât şi prin sursele motiva-ţional-afective la care ne-am referit anterior. Combinatorica imaginativă este atât de nouă, inedită, originală încât este considerată ca aflându-se într-o continuă naştere, într-o nelimitată generare de noi şi noi procedee şi de organizări ale acestora. De aceea, în cele ce urmează ne vom referi la acelea care sunt mai cunoscute şi mai frecvent folosite.

Aglutinarea constă într-o nouă organizare mentală a unor părţi uşor de identificat şi care au aparţinut unor lucruri, fiinţe, fenomene etp. Acest procedeu a fost larg utilizat în mitologie, creându-se imaginea si­renei, centaurului etc. Astăzi este folosit în creaţia tehnică (robotul cas­nic, radiocasetofonul, etc).

Amplificarea şi diminuarea se referă la modificarea proporţiilor, a dimensiunilor unei structuri iniţiale, obţinându-se un nou efect. A fost folosită în creaţiile literare pentru copii (de exemplu Setilă, Flămânzilă, Gerilă, ş.a.), în literatura ştiinţifico-fantastică (de exemplu, extratereştrii sunt adesea imaginaţi cu chip de om, dar cu amplificarea unor caracte­ristici psihice sau fizice) şi în tehnică, mai ales în direcţia miniaturizării aparaturii electronice cu păstrarea calităţilor funcţionale (de exemplu, minitelevizor, minicalculator).

Multiplicarea sau omisiunea constă în modificarea numărului de ele­mente structurale, păstrându-se identitatea acestora. Efectul nou rezultă din schimbarea numărului. Un asemenea procedeu a stat şi la baza unor creaţii celebre ale lui Brâncuşi („Coloana Infinitului”, „Masa Tă­cerii”). În tehnică, un asemenea procedeu se identifică în construirea rachetei cosmice cu mai multe trepte. În  basme, prin acest procedeu s-au creat personaje ca „balaurul cu şapte capete”. Omisiunea poate fi procedeu în crearea personajelor mitologice (cea a Ciclopului), iar în tehnică, a autovehiculelor pe pernă magnetică.

Diviziunea şi rearanjarea pot fi aplicate independent sau în corecţie asupra aceloraşi elemente iniţiale. De multe ori se porneşte de la o realitate existentă, se caută criterii noi de grupare şi, pe această bază, se pot face diviziuni multiple, unele dintre acestea având corespondent, în realitate, altele fiind un proiect nou. Multe din produsele de larg con­sum au apărut din divizarea unor funcţii complexe umane şi apoi realizarea tehnică doar a unora din ele, aşa cum ar fi braţul mecanic sau perceptronul etc.

Rearanjarea presupune păstrarea elementelor unei structuri cunos­cute, dar dispunerea lor în alte corelaţii. Aşa s-a procedat la construcţia unor autoturisme cu motor în faţă sau în spate.

Adaptarea are aplicabilitate şi în artă şi în tehnică. Constă în aplicarea unui obiect, a unui element, sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.

–  Substituţia constă în înlocuirea într-o structură existentă a unui ele­ment, a unei funcţii, a unei substanţe etc. În tehnica modernă se fac frec­vente înlocuiri ale unor materiale tradiţionale cu altele cu calităţi supe­rioare şi mai puţin costisitoare. De exemplu, o mare extindere o are sub­stituirea, prin per amică, a unor materiale tradiţionale în fabricarea mo­toarelor, în  artă, substituirea personajelor creează situaţii inedite.

Modificarea presupune păstrarea unor elemente ale structurilor cu necunoscute şi schimbarea altora,  obţinându-se efecte noi. în domeniul in­dustriei bunurilor de larg consum se aplică, frecvent, schimbarea formei, volumului, culorii. Botaniştii au realizat laleaua neagră, prin modifica­rea culorii faţă de cele ce erau creaţii ale naturii.

Schematizarea este foarte mult utilizată în proiectarea tehnică, în arhitectură, în grafică etc. Esenţa acestui procedeu constă în selecţia nu­mai a unor însuşiri şi omiterea, cu bună ştiinţă, a celorlalte. Schiţa robot a unei persoane are la bază un astfel de procedeu. Desenul schematic al structurii unei plante este folosit, adesea, în orele de clasă, în vederea relevării  deosebite  a  caracteristicilor structurale.

Tipizarea este folosită în creaţia literară cu deosebire şi presupune identificarea generalului şi apoi transpunerea lui într-un produs nou care îmbină, în manieră autentică, generalul cu fenomenalul. Un personaj li­terar tipic, o situaţie tipică sunt produse pe baza unor astfel de procedee.

Analogia a stat la baza multor inovaţii şi invenţii în tehnică şi a multor descoperiri în ştiinţă. Ea are la bază identificarea unor elemente comune şi a celor necomune la două serii de obiecte sau fenomene, unele dintre acesta fiind bine cunoscute, iar celelalte numai parţial ştiute, dar pe baza elementelor comune putându-se investiga şi ceea ce este încă necunoscut şi mai greu accesibil. Pe baza unui astfel de procedeu a fost elaborat modelul cosmic al atomului, care a permis cunoaşterea multor aspecte ale relaţiilor dintre particulele safe elementare. Analogiile stau şi la baza  construirii maşinilor inteligente.

Empatia este aplicabilă în artă, tehnică, educaţie ş.a. Ea este o transpunere imaginară în plan perceptiv, intelectiv, afectiv, în altceva, acest altceva putând fi o altă persoană, dar şi un obiect, un fenomen etc, facilitând, prin aceasta, descoperirea de noi aspecte şi înţelesuri. Ea are un loc deosebit în creaţia actoricească, dar şi în activitatea educatorului. Manifestând empatie faţă de elevi, profesorul reuşeşte să-i înţeleagă mai bine, să găsească cea mai accesibilă formă de predare a cunoştinţelor, să aleagă cea mai bună formă de ajutor pe care le-o poate da.

FORMELE IMAGINAŢIEI

Fiind un proces foarte complex, imaginaţia se desfăşoară în forme variate. S-au folosit mai multe criterii de clasificare, însă unul s-a impus mai mult; este vorba de prezenţa intenţionalităţii în actele imaginative şi astfel s-ara grupat următoarele forme: a) imaginaţia involuntară: vi­sul din timpul somnului şi reveria ; b) imaginaţia voluntară: reproductivă, creatoare şi visul de perspectivă.

1. Visul din timpul somnului presupune o înlănţuire de imagini, emoţii, reflecţii care apar în starea de somn paradoxal şi faţă de care subiectul este mai mult spectator, neputându-le dirija şi nici înţelege imediat şi care apar ca absurde şi haotice.

Uneori se întâmplă ca o persoană să-şi dea seama că visează şi să-şi propună să urmărească la oe pot duce fantasmele sale, dar el nu le poate dirija conştient şi voluntar. în ranele vise, imaginile se derulează cu o anumită coerenţă, ca scenele unei piese de teatru ; de aceea se spune că au caracter scenic. Această caracteristică este explicată de unii autori printr-o energie potenţială a imaginilor, izvorâtă din asocierea lor cu trăi­rile afective. De cele mai multe ori, acestea sunt legate de dorinţele şi aşteptările persoanei care nu sunt satisfăcute în stare de veghe sau sunt chiar inhibate conştient şi voluntar.

În stare de somn, când reglajele slăbesc, dorinţele apar în prim plan şi actualizează acele imagini care sunt legate de satisfacerea lor. Dar efectul reprimării se mai poate păs­tra încă, motiv pentru care aceste dorinţe se pot asocia cu imagini care reprezintă un fel de îndeplinire deghizată a lor. De aceea, visele au şi un caracter simbolic, şi pot fi descifrate. Această descifrare se face nu­mai prin analiza acţiunilor, relaţiilor, preocupărilor persoanei în starea de veghe. în timpul visului se petrec fenomene de reordonare şi resistematizare a informaţiilor şi de aceea, în formarea imaginilor, pot apare rezultatele unor astfel de prelucrări. în acest caz, visul implică unele combinări noi, originale sau chiar soluţionări ale unor probleme care frământă persoana în timpul stării de veghe.

2. Reveria. Oricine se află într-o stare de relaxare tinde să-şi lase gândurile să-i vagabondeze. Pornind de la ceea ce vede sau de la o idee care i-a rămas în minte, începe să se deruleze, în plan mintal, un şir ne­sfârşit de imagini şi idei propulsate de dorinţe şi aşteptări. Pe acest fond de relaxare, ele evoluează într-o direcţie fantezistă, persoana le urmă­reşte pasiv şi din când în când intervine cu o uşoară dirijare tot în di­recţia dorinţelor. Reveria este un fel de experiment mintal privind în­deplinirea dorinţelor şi tendinţelor şi poate reprezenta, într-o anumită măsură, un fel de satisfacere fictivă a acestora, reducând, astfel, ten­siunea internă psihică, generată de ele. Reveria poate ocaziona combi­naţii noi şi originale oare pot apoi fi valorificate în formele superioare ale imaginaţiei.  De aceea, unii autori recomandă reveria de scurtă du rată ca o cale de stimulare a’creativităţii. Dar reveria prelungită poate fi defavorabilă dezvoltării personalităţii, pentru că satisfacerea fictivă a dorinţelor poate anula activitatea reală, practică,  eficientă.

3. Imaginaţia reproductivă este o formă activă, conştientă şi voluntară, constând în construirea mintală a imaginii unor realităţi existente în prezent sau în trecut, dar care nu pot fi percepute direct. Această formă  de  imaginaţie se  deosebeşte  de  memoria  imaginilor,  pentru  că produsele ei nu au corespondent în  experienţa anterioară şi, totodată,
sunt rezultatul unui proces de combinare imaginativă. De aceea, ea se mai numeşte şi imaginaţie reconstitutivă, fiind cu atât mai valoroasă cu cât se apropie mai mult de real. Combinarea de imagini şi idei se realizează sub influenţa unor indicaţii concrete, a unor schiţe sau, cel mai frecvent, a  indicaţiilor  şi  descrierillor  verbale.

Imaginaţia reproductivă permite minţii umane să-şi lărgească foarte mult câmpul de acţiune. Totodată, ea uşurează înţelegerea unor relaţii mai abstracte, prin construirea min­tală a suportului imagistic. O problemă de geometrie se rezolvă mai bine şi, mai uşor dacă reproducem într-o imagine relaţiile cuprinse în enunţul ei. De asemenea,  înţelegerea unor capitole de fizică sau chimie este considerabil  uşurată  de reproducerea imaginativă a unor  experimente doveditoare. Imaginaţia reproductivă întreţine interesul şi starea optimă de atenţie în lectura unor cărţi, etc.

4. Imaginaţia creatoare este cea mai complexă şi valoroasă formă a imaginaţiei voluntare şi active. Ea se deosebeşte de cea reproductivă, pentru că este orientată spre ceea ce este posibil, spre ceea ce ţine de viitor, spre ceea ce este nou.

Produsul imaginaţiei creatoare este un proiect mental, caracterizat prin noutate, originalitate şi ingeniozitate. Combinarea sa este complexă, desfăşurată în mai multe faze şi caracterizată prin: bogăţia procedeelor, ineditul utilizării lor, valorificarea combinaţiilor inconştiente, unificarea tuturor disponibilităţilor personalităţii, susţinere afectiv-motivaţională valoroasă.

Imaginaţia creatoare este stimulată şi susţinută de motive şi atitu­dini creatoare: interesul pentru nou, trebuinţa de autor ealizare, încre­derea în posibilităţile proprii, curiozitatea, respingerea nntinei, tendinţa de a se aventura în necunoscut etc.                                         .

Imaginaţia creatoare este implicată în toate activităţile omului. Ea favorizează apariţia unor ipoteze, inventarea unor noi căi şi metode, a unor  construcţii tehnice,  producţii artistice  etc.

5. Visul de perspectivă este o formă activă şi voluntară a imagina­ţiei, constând în proiectarea mentală a drumului propriu de dezvoltare în acord cu posibilităţile personale şi cu condiţiile şi cerinţele sociale. El are o funcţie importantă în motivarea activităţilor curente, a opţiu­nilor profesionale, a acţiunilor de autoformare şi autoeducare.

Sunt şi alte criterii de clasificare a formelor imaginaţiei :

a) după gradul de activism al persoanei în procesul imaginaţiei, se disting : forme-pasive (visul, reveria) şi active (reproductivă şi creatoare) ;

b) după calitatea construcţiei imaginative : absurde (visul, reveria), uşor construc­tivă (imaginaţia reproductivă), foarte constructivă (imaginaţia creatoa­re) ;

c) după tipul de activitate în care se integrează : artistică, litera­ră, tehnico-constructivă, ştiinţifică, muzicală, coregrafică etc. ;

d) după tipul de  reprezentări  dominante : plastic-vizuală,  auditiv-motrică etc.

IMAGINAŢIA CA PROCES PREDILECT AL CREATIVITĂŢII

Mulţi oameni de ştiinţă au arătat că pentru creaţie, în orice domeniu, nu sunt suficiente numai construcţiile logice. Acestea din urmă se caracterizează prin rigoare prin desfăşurarea cu respectarea strictă a unor reguli şi în cadrele circumscrise raţionalului, realului, existentului. Prin specificul său de desfăşurare, imaginaţia depăşeşte aceste cadre, explorează, necunoscutul, inexistentul şi, în anumite limite, incredibilul, lărgind considerabil câmpul cunoaşterii umane, inovând, inventând, generând noul. În actul creaţiei, imaginaţia interacţionează strâns cu gândirea reproductivă şi mai ales cu cea productivă sau divergentă. pe care le completează şi le depăşeşte.

Disponibilitatea pentru creaţie a imaginaţiei se explică prin trăsăturile ei centrale.

1) Imaginaţia prelucrează un material cognitiv divers, şi anume : imagini, idei şi mai ales imagini conceptualizate şi semnificative. Acestea presupun o unitate a intuitivului cu generalul, fiind astfel mai bogate informaţional şi având un mai mare potenţial de asociere.

2) Procesul imaginaţiei valorifică toate combinările ce apar în sfera  subconştientului   şi   inconştientului,   amplificându-şi potenţialităţile creatoare.

3) Fiind susţinută de procesele afectiv-motivaţionale, care pun în centrul transformărilor imaginative Eul, se dă o per­spectivă unaană acestora şi o implicare deosebită a personalităţii, care amplifică originalitatea rezultatului.

Dacă spunem că gândirea este necesară, dar nu suficientă pentru creaţie, acelaşi lucru este adevărat şi pentru imaginaţie. Fără gândire, ea poate uşor aluneca  în  eroare.   (Gândirea  este   cea  care fundamentează,  verifică  şi   evaluează rezultatele imaginaţiei.

PROCESE REGLATORII ALE ACTIVITĂŢII UMANE

 

9. MOTIVAŢIA

DEFINIREA ŞI FUNCŢIILE MOTIVAŢIEI

De ce reacţionează un om? De ce unul reacţionează într-un fel şi altul în cu totul alt fel? De ce unul şi acelaşi om reacţionează diferit în momente diferite ? Iată întrebări majore pe care psihologia trebuie să le soluţioneze. Ea evi­denţiază rolul unor fenomene şi mecansime psihice interne dotate cu capacitatea de a permite  acţiunea independent de factorii exteriori.

Aşadar, activitatea umană pe lângă stabilirea precisă a scopului, pe lângă punerea în disponibilitate a tuturor instrumentelor necesare rea­lizării ei (cunoştinţe, priceperi, deprinderi, aptitudini), trebuie să facă apel şi la o serie de factori cu rol de stimulare şi activare, de sensibilizare se­lectivă şi imbold, care sunt încadraţi în noţiunea de motivaţie.

Dar ce este motivaţia? Ea implică o serie de trebuinţe, impulsuri (trebuinţe aflate în stare de excitabilitate accentuată, expresivă), intenţii (implicări proiec­tive ale subiectului în acţiune), valenţe (orientări afective spre anumite rezultate), tendinţe (forţe direcţionate mai mult sau mai puţin precis). Ansamblul acestor stări de necesitate ce se cer a fi satisfăcute şi care îl împing, îl instigă şi îl determină pe individ pentru a şi le satisface, for­mează sfera motivaţiei acestuia. Este vorba de o nouă categorie de stimuli, şi anume de stimulii interni. Unii autori au definit motivaţia ca o „cauză internă” a comportamentului. Numai că această structură psihică activatoare şi predispozantă, cu funcţii de autodeterminare a omului prin stimulaţii interne, a trebuit să fie, la rândul ei, explicată atât funcţional, cât şi genetic. Or, acest lucru nu poate fi realizat decât prin apelul la o serie de factori determinanţi ce se înscriu în istoria interacţiunilor dintre subiect şi ambianţa sa sociocul­turală.

Unele dintre formele motivaţiei, relativ simple şi puţine la număr, s-au for­mat în  decursul filogenezei şi îi sunt date omului prin naştere. Altele, mai com­plexe şi mult mai numeroase, se formează în decursul vieţii acestuia, fiind depen­dente atât de particularităţile mediului extern, cât şi de specificul stărilor de nece­sitate interne existente  deja, de modul de asimilare şi  sedimentare a lor. Practic, ele nu sunt altceva decât stimulările externe care acţionând repetat asupra indivi­dului şi satisfăcându-i anumite cerinţe de autoreglare, au fost preluate, interiorizate, asimilate şi transformate în  condiţii  interne.  Dacă  unui  copil i  se repetă frecvent şi imperativ acel „trebuie”  (trebuie să te speli pe mâini, trebuie să-ţi faci lecţiile, trebuie să fii ordonat etc), cu timpul, acest „trebuie” va fi asimilat de copil, va fi transformat într-un stimul interior, aşa încât la un moment dat el va acţiona spon­tan,  „din  proprie  iniţiativă”, fără  a mai fi îndemnat din afară.  Gradul  de independenţă faţă de situaţiile actuale este însă variabil şi niciodată absolut.

Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării individu­lui, o forţă motrice a întregii sale dezvoltări psihice şi umane. Aceasta în­seamnă că selectarea şi asimilarea, ca şi sedimentarea influenţelor externe se vor produce dependent de structurile motivaţionale ale persoanei. Mo­tivaţia sensibilizează diferit persoana la influenţele externe, făcând-o mai mult sau mai puţin permeabilă la ea. Acum înţelegem mai bine de ce una şi aceeaşi influenţă externă produce efecte diferite la persoane diferite sau la aceeaşi persoană în momente diferite ale existenţei sale. Motivaţia, prin caracterul ei propulsator şi tensional, răscoleşte şi reaşează, sedimen­tează şi amplifică materialul construcţiei psihice a individului.

Existând tipuri extrem de diferite de motivaţii, ca structură şi funcţionalitate, complexitate şi rol (cum ar fi: trebuinţele, motivele, dorinţele, aspiraţiile, interesele, convingerile, idealurile, concepţia despre lume şi viaţă etc), vor exista şi funcţii diferite ale acestora. Printre funcţiile motivaţiei enumerăm:

funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechi­libru fiziologic sau psihologic. În această fază starea de necesitate apare dar nu declanşează încă acţiunea. De obicei, această funcţie este specifică trebuinţelor care au o dinamică deosebită : debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la stări de mare încor­dare internă, pentru a se finaliza prin satisfacerea lor ;

funcţia de mobil sau de factor declanşator al acţiunilor efective. Acesta este motivul, definit de psihologul francez H. Pieron ca  „mobilul ce  alege  dintre  deprinderile   existente  pe  cea  care   va  fi   actualizată.” Aceasta, întrucât a identifica un motiv înseamnă a răspunde la întrebarea „de ce ?”. Probantă pentru motiv este declanşarea acţiunii ;

funcţia de autoreglare a conduitei, prin care se imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. Eficienţa reglatorie a motivaţiei este dependentă, în egală măsură, de energizare şi direcţionare.

Esenţial pentru motivaţie este faptul că ea instigă, impulsionează, declanşează acţiunea, iar acţiunea, prin intermediul conexiunii inverse influenţează însăşi baza motivaţională şi dinamica ei.

MODALITĂŢI ŞI STRUCTURI ALE MOTIVAŢIEI

Trebuinţele sunt structuri motivaţionale fundamentale ale personalităţii, forţele ei motrice cele mai puternice reflectând, cel mai pregnant, echilibrul biopsihosocial al omului în condiţiile solicitărilor me­diului extern. Ele semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice. În funcţie de geneza şi conţinutul lor, pot fi clasificate în: trebuinţe primare (înnăscute, cu rol de asigurare a integri­tăţii fizice a organismului) şi trebuinţe secundare (formate în decursul vieţii şi cu rol de asigurare a integrităţii psihice şi sociale a individului). În categoria primelor se încadrează : trebuinţele biologice sau organice (de foame, sete, sexuale) şi trebuinţele fiziologice sau funcţionale (de miş­care, relaxare-descărcare). Ele sunt comune pentru om şi animal ; dar la om sunt modelate şi instrumentate sociocultural. Cea de a doua categorie cuprinde: trebuinţe materiale (de locuinţă, confort, de unelte şi instru­mente) ; trebuinţe spirituale (de cunoaştere, estetice, etice, de realizare a propriei personalităţi) ; trebuinţe sociale (de comunicare, anturaj şi in­tegrare socială, de cooperare etc).

Psihologul american H. Maslow a realizat o piramidă a trebuinţelor: biologice, de securitate, de afiliere, de stimă şi statut, de autorealizare. El spune că o trebuinţă nu apare ca motivaţie decât dacă cea anterioară a fost satisfăcută; apariţia unei trebuinţe noi, după satisfacerea alteia anterioare nu se realizează brusc, ci treptat ; cu cât o trebuinţă se află mai spre vârful pira­midei, cu atât ea este mai specific umană  (acestea sunt mai puţin

urgente, din punct de vedere subiectiv, însă satisfacerea lor produce fericire, creşte chiar eficienţa biologică a organismului). Pe baza acestei piramide putem explica în­lănţuirea trebuinţelor, trecerea de la unele la altele, înlocuirea unora cu altele, reuşind să înţelegem mai bine însăşi conduita individului.

Satisfacerea firească a trebuinţelor se asociază cu reducerea tensiu­nilor; nesatisfacerea lor duce fie la dilatarea şi exacerbarea acestora, fie la stingerea lor prin saturaţie şi reacţie de apărare, însoţită de perturbări caracteriale ; nesatisfacerea lor o perioadă mai îndelungată de timp pune în pericol existenţa fizică şi psihică a individului.

Motivele constituie reactualizări şi transpuneri în plan subiectiv a stărilor de necesitate. Când individul îşi dă seama de deficitul de substanţe nutritive din organism şi se orientează spre înlăturarea lui, trebuinţa s-a transformat deja în motiv. Nu toate motivele sunt însă conştiente. Există unele motive inconştiente al căror substrat nu este clar delimitat dar care îndeplinesc un rol important în activitate. Spre deosebire de trebuinţă, care nu întotdeauna reuşeşte să declanşeze o acţiune, motivul asigură efectua­rea comportamentelor corespunzătoare de satisfacere. Aşadar, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care declanşează, susţine energetic şi orientează acţiunea. De aici decurg şi cele două segmente ale motivului : unul energizant şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional. Între aceste două segmente există o foarte strânsă interacţiune, aşa încât problema care se pune nu este aceea de a opta pentru unul sau altul dintre ele, ca fiind mai important, ci tocmai susţinerea lor reciprocă. O orientare slab energizată este la fel de dăunătoare ca şi o energizare insuficient direcţionată.

Motivele sunt extrem de variate : individuale şi sociale ; inferioare şi superioare ; minore şi majore ; egoiste şi altruiste etc. Ele nu acţionează independent unele de altele, ci interdependent formând, în structura per­sonalităţii, adevărate reţele, configuraţii sau constelaţii de motive. Acest fapt explică, de altfel, varietatea enormă a comportamentelor noastre (de ce, de pildă, aceeaşi stimulare pe unul îl împinge spre acţiune şi pe altul nu). Interacţiunea motivelor în situaţii complexe de viaţă implică : acţiuni de optare, de reţinere a unor motive şi de respingere a altora; acţiuni de cooperare, de susţinere reciprocă a motivelor fapt care duce la întărirea motivaţiei; acţiuni conflictuale ce conduc la apariţia unor stări tensionale care, dacă sunt intense şi prelungite se soldează cu efecte negative, cu in­stalarea unor complexe dăunătoare personalităţii.

Interesele reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de activitate. Orientările globale, nediferenţiate, situative şi fluctuante,  oscilante,  facultative  nu  pot fi  considerate  ca  fiind interese ci, cel mult, un început de cristalizare a acestora. Dacă un individ se apucă de multe activităţi şi nu finalizează, corespunzător, nici una din­tre ele, înseamnă că el nu şi-a format încă interesele. Interesele  sunt  for­maţiuni motivaţionale mai complexe decât trebuinţele şi motivele deoa­rece implică  organizare,  constanţă şi eficienţă. În structura lor psihică intră elemente cognitive, afective şi volitive. Orientarea spre o activitate presupune prezenţa unor cunoştinţe, intrarea în funcţiune a activismului mintal,  trăirea ei ca o stare agreabilă, care produce plăcere, dar care, totodată, împinge spre acţiune, spre control, spre punerea în disponibi­litate a unor calităţi ale voinţei (hotărârea, perseverenţa etc).

 Există interese generale şi personale, pozitive şi negative, profesionale şi extraprofesionale (de timp liber). Cea mai răspândită clasificare este cea în funcţie de domeniul de activitate în care se manifestă (tehnice, ştiinţifice, literar-artistice, sportive etc.). Independent de domeniu, foarte importante sunt interesele creative caracterizate prin căutarea unor noi soluţii, a unor procedee inventive, a unor proiecte originale. Paleta largă şi variată a intereselor unei persoane este şi un semn distinctiv al maturizării sale, a extensiei Eului său.

Convingerile sunt idei adânc implantate în structura personalităţii, puternic trăite afectiv, care împing, impulsionează spre acţiune. Nu orice idee este o convingere, ci doar cea care reprezintă pentru individ o valoare, o certitudine subiectivă, care îl ajută să stabilească ceea ce este valabil, optim, necesar, să distingă între bine şi rău, frumos şi urât, ade­văr şi minciună. Aşadar, sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuinţele şi dorinţele individului, cu aspiraţile şi năzuin­ţele lui, cu trăsăturile lui de personalitate. Ele îşi au rădăcinile în afectivitatea insului, în emoţiile, sentimentele şi pasiunile sale. Ele se impun în comportament, îl orientează perma­nent, de aceea sunt nu doar constant promovate, ci şi virulent apărate, mai ales atunci când sunt contrazise şi atacate. In aceste împrejurări ele devin adevărate idei-forţă. Convingerile intră în funcţiune în împrejură­rile de alegere sau conflict valoric. Dacă sunt foarte puternice ele pot acţiona chiar împotriva instinctului de conservare. Mulţi oameni celebri, cum ar fi filosofii Giordano Bruno, Thomas Morras au murit pentru convingerile lor.

Idealurile reprezintă proiecţii ale individului în sisteme de imagini şi idei care îi ghidează întreaga existenţă. Ele reflectă şi transfigurează atât experienţa proprie, cât şi experienţa semenilor devenind, în cele din urmă, anticipări, generalizări şi optimizări ale proiectului existenţial. Idealul nu reprezintă o simplă formulă cognitivă de viaţă, preluată necri­tic din afară, prin imitaţie, ci este plămădit de individ în funcţie de particularităţile lui proprii. Numai în felul acesta el se integrează va­lorilor personalităţii, iar cu timpul devine o valoare personală, reuşind să motiveze comportamentul. În structura psihologică a idealului se includ trei elemente fundamentale : sensul şi semnificaţia vieţii (direcţia spre care se orien­tează o persoană, definită în funcţie de modul de existenţă socială, cul­tură spirituală, valoare morală) ; scopul vieţii (ca obiectiv al vieţii, ca va­loare personală supremă ce prefigurează destine, componentă intelectual-voluntară dar şi axiologică a idealului) ; modelul de viaţă (ghidul pro­pus a fi urmat şi atins, un fel de Eu ideal care călăuzeşte viaţa). Idealul (moral, filosofic, estetic, politic, existenţial etc), ca ceva ce nu există, dar ar putea fi, ca motiv central al existenţei, ca opţiune valorică şi programatică de viaţă, ca „stea călăuzitoare” reprezintă o adevărată forţă spiritudă, decisivă pentru individ.

Concepţia despre lume şi viaţă constituie o formaţiune motivaţională cognitiv-valorică de maximă generalitate, ce cuprinde ansamblul părerilor, ideilor, teoriilor despre om, natură, societate. Ideile şi teoriile din cadrul ei nu au doar o valoare de fapte de cunoaştere, ci de con­vingeri. Ea reprezintă o structură motivaţională globală cu rol strate­gic în raport cu orientarea comportamentului. Formată sub incidenţa condiţiilor de viaţă, dar şi a culturii şi educaţiei, fiind rezultanta ex­perienţelor personale trăite pe drumul sinuos şi singular al vieţii, ea reuneşte cognitivul cu valoricul şi se împlineşte în acţiune. Existând concepţii ştiinţifice sau neştiinţifice, realiste sau utopice, progresiste sau retrograde ea presupune întotdeauna opţiunea valorică. De aceea, între convingeri, idealuri şi concepţia despre lume şi viaţă există o foarte strânsă interdependenţă, împreună constituind un complex motivaţional de prim ordin al personalităţii.

FORMELE MOTIVAŢIEI

În existenţa concretă a omului sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei care se clasifică, de obicei, două câte două în perechi opu­se, contrare.

Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă. Prima este produsă de sti­mulările premiale (lauda, încurajarea) şi se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane, cum ar fi apropierea acti­vităţilor, angajarea în ele, preferarea persoanelor etc. Cea de a doua este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea, pedepsirea) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.

Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă. Dacă sursa ge­neratoare se află în subiect în nevoile şi trebuinţele lui personale, dacă ea este solidară cu activitatea desfăşurată de subiect, atanci vorbim de existenţa unei motivaţii directe sau intrinseci. Specificul acestei for­me de motivaţie constă în satisfacerea ei prin însăşi îndeplinirea ac­ţiunii adecvate ei. Când cineva se plimbă pentru plăcerea de a se plim­ba, citeşte o carte pentru că îl interesează, joacă tenis pentru că este atras de această acţiune, învaţă din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de orientare şi investigaţie spunem că este animat de o motivaţie intrin­secă. Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană, dacă ea nu izvorăşte din specificul activităţii desfăşurate, atunci avem de a face cu o motivaţie indirectă sau extrinsecă. Un copil care învaţă pentru notă sau pentru că i s-a promis un cadou, un tânăr care optează pentru o profesiune datorită salariului mare garantat pentru practica­rea ei sunt impulsionaţi de motivaţii extrinseci.

Motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă. Prima îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimu­lat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, complex, pen­tru schimbare. Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi bine în compania al­tora. Când copiii învaţă pentru a-şi satisface părinţii sau pentru a nu pierde aprobarea, dragostea lor, spunem că sunt animaţi de o motivaţie afectivă.

Motivaţia pozitivă, intrinsecă şi cea cognitivă sunt, ca tipuri, mult mai productive decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă. Dacă însă luăm în considerare şi alţi factori, cum ar fi vârsta subiecţilor, temperamentul sau caracterul lor vom constata că, de pildă, la şcolarii mici mai productivă este motivaţia extrinsecă decât cea intrinsecă, poate şi pentru simplul fapt ca aceasta din urmă fiind mai complexă, ţinând de structurile de personalitate, nici nu s-a format încă.

Mijloacele prin care putem creşte gradul de eficienţă al diferitelor forme ale motivaţiei sunt, desigur, numeroase. Motivaţia cognitivă, de exemplu, poate fi crescută prin conflictul de idei care produce îndoială, incertitu­dine, dorinţa de rezolvare. Cât priveşte motivaţia afectivă,  aceasta poate fi crescută prin retragerea  sau doar prin ameninţarea  cu  retragerea  aprobării  celor  dragi.  Asemănător  se  poate  proceda  şi  în cazul celorlalte forme ale motivaţiei.

MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ. OPTIMUM MOTIVAŢIONAL

Motivaţia nu trebuie considerată ca un scop în sine, ci pusă în slujba obţinerii unor performanţe înalte. Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului. Din perspectiva diferitelor forme ale activităţii umane (joc, învăţare, muncă, creaţie) ceea ce interesează este valoarea motivaţiei şi eficienţa ei propulsivă. In acest context, problema relaţiei dintre motivaţie şi performanţă  are şi o importanţă  practică, nudoar teoretică.

Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea activităţii (sarcinii) pe care subiectul o are de îndeplinit. În sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu componente automatizate, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul perfor­manţei. In sarcinile complexe însă (creative, bogate în conţinut şi în alternative de rezolvare) creşterea intensităţii motivaţiei se asociază, până la un punct, cu creş­terea performanţei, după care aceasta din urmă scade. Se întâmplă aşa deoarece în sarcinile simple existând unul, maximum două răspunsuri co­recte diferenţierea lor se face cu uşurinţă, nefiind influenţată negativ de creş­terea impulsului motivaţional. În sarcinile complexe, prezenţa mai multor alter­native de acţiune îngreuiază acţiunea impulsului motivaţional, intensitatea în creş­tere a acestuia fiind nefavorabilă discriminării, discernământului şi evaluărilor critice.

Eficienţa activităţii depinde însă şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de difi­cultate al sarcinii cu care se confruntă individul. Cu cât între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii există o mai mare corespondenţă şi adecvare,  cu  atât şi  eficienţa  activităţii va fi asigurată. În acest context, în psihologie a apărut ideea optimu­lui motivaţional, adică a unei inten­sităţii optime a motivaţiei care să per­mită obţinerea unor performanţe înal­te sau cel puţin  a celor scontate.

De  optimum  motivaţional  putem vorbi  în  două situaţii :

a. când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect. În acest caz, optimum moti­vaţional înseamnă relaţia de cores­pondenţă, chiar de echivalenţă între mărimile celor două variabile. Dacă dificultatea sarcinii este mare, înseam­nă că este nevoie de o intensitate mare a motivaţiei pentru îndeplinirea ei; da­că dificultatea sarcinii este medie, o motivaţie de intensitate medie este su­ficientă pentru soluţionarea ei etc ;

b. când  dificultatea  sarcinii  este   percepută  (apreciată)  incorect  de  către  su­biect.  În  acest  caz  ne  confruntăm   cu  două  situaţii  tipice :  fie  cu subaprecierea semnificaţiei   sau  dificultăţii sarcinii, fie cu supraaprecierea ei. Ca urmare, subiectul nu va fi capabil să-şi mobilizeze energiile şi eforturile co­respunzătoare îndeplinirii sarcinii. Într-un caz el va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit energetic, ceea ce va duce, în final, la nerealizarea sarcinii. In cel de al doilea caz, subiectul este supramotivat, activează în condiţiile unui surplus energetic care l-ar putea dezorganiza, stresa, i-ar putea cheltui resursele energetice chiar înainte de a se con­frunta cu sarcina. Când un elev tratează cu uşurinţă sau supraestimează impor­tanţa unei teze sau a unui  examen va ajunge la eşec.

În aceste condiţii pentru a obţine un optimum motivaţional este necesară o uşoară dezechi­librare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii. De exemplu, dacă dificultatea sarcinii este medie, dar este apreciată (incorect) ca fiind mare, atunci o intensitate medie a motivaţiei este  suficientă pentru realizarea ei  (deci  o uşoară submotivare). Dacă dificultatea sarcinii este medie dar este considerată (tot inco­rect) ca fiind mică, o intensitate medie a motivaţiei este de ajuns (deci o uşoară supramotivare).

10. AFECTIVITATEA

DEFINIREA  ŞI SPECIFICUL PROCESELOR AFECTIVE

Activitatea umană, pentru buna ei desfăşurare, trebuie să dispună şi de un puternic suport ener­getic. Când ne întâlnim cu o serie de situaţii noi, neprevăzute, când tre­buie să facem faţă acţiunii unor factori perturbatori, mijloacele pur intelectuale sunt absolut necesare, dar nu şi suficiente. În asemenea îm­prejurări se impune cu stringenţă reactivarea, restructurarea şi redistribuirea energetică a organismului, tensionarea sau detensionarea indi­vidului. Acest lucru este posibil cu ajutorul unor noi pro­cese psihice pe care le denumim procese afective.

În cadrul proceselor afective pe prim plan se află nu atât obiectul, cât valoarea şi semnificaţia pe care acesta o are pentru subiect. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor persoane  diferite. Chiar la una şi aceeaşi persoană, un ace­laşi obiect produce stări afective diferite, evident în momente diferite, deoarece o dată el a satisfăcut integral cerinţele persoanei respective, altădată doar parţial sau deloc. Relaţionarea unică sau repetată a individului cu diverse obiecte, fenomene, evenimente etc. se soldează cu construirea treptată, în plan subiectiv, a unor atitudini, a unor poziţii faţă de acestea, atitudini ce pot fi oricând redeclanşate. Procesele psihi­ce care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.

Deşi strâns legate şi în interacţiune cu toate celelalte fenomene psihice, pro­cesele afective au propriul lor specific. Astfel, spre deosebire de procesele cogni­tive, în care omul operează cu instrumente specializate în procesele afective el reacţio­nează cu întreaga sa fiinţă. Afectivitatea este o vibraţie, concomitent, organică, psihică şi comportamentală, ea este tensiunea întregului organism cu efecte de atracţie sau respingere, căutare sau evitare. Procesele afective constituie armoni­zarea sau conflictul individualului, interpretat ca un tot cu lumea şi cu sine, cu ambianţa exterioară, dar şi cu ceea ce se produce în propriul său organism, cu evenimentele prezente, dar şi cu cele reamintite sau imaginate.

Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, pe care încearcă să-1 epuizeze cognitiv, de data aceasta el se subordonează relaţiei, într-un fel sieşi, pentru că el este cel care „intro­duce” o anumită valoare sau semnificaţie emoţională în obiectul reflectat. Apoi, deşi procesele afective sunt declanşate prin fapte cognitive, cum ar fi vederea unei cărţi, audiţia unei bucăţi muzicale, reamintirea unei întâmplări etc, ele nu sunt reductibile la acestea.

Procesele afective, deşi diferite de procesele cognitive, sunt într-o strânsă interacţiune cu ele. Atunci când conflictul afectiv produs de ciocnirea dintre emoţii, sentimente, pa­siuni este solidar cu conflictul cognitiv, cu ciocnirea ideilor, concepţiilor, mo­dalităţilor de rezolvare etc., randamentul activităţii intelectuale este mai mare. Dimpotrivă, dacă tensiunea afectivă scade, ajungându-se până la starea de in­diferenţă, se va reduce şi capacitatea individului de a soluţiona probleme noi. Interacţiuni strânse există şi între afectivitate şi motivaţie. Procesele afective ar putea fi considerate ca reprezentând motive active aflate în plină desfăşurare, în timp ce motivele nu reprezintă altceva decât procese afective condensate, cristalizate, „solidificate”.

Practic, nu există fenomen psihic cu care procesele afective să nu se afle în relaţii de interacţiune şi interdependenţă. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componentă bazală, infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece prin afectivitate omul se diferenţiază profund de roboţi şi calculatoare, de aşa zisa inteligenţă artificială.

PROPRIETĂŢILE PROCESELOR AFECTIVE

a. Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita, fie în jurul polului pozitiv, fie în jurul celui negativ, şi apare ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii diferenţiate a trebuinţelor, aspiraţiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două în perechi, cu elemente contrare : bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, entnziasm-deprimare, iubire-ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic al acestora (unele mobilizând, „îm­pingând” spre activitate, altele, dimpotrivă, demobilizând, întârziind sau inhibând activitatea), în fine, în caracterul lor încordat sau destins (unele fiind  tensionale, altele relaxante).

În mod curent se consideră că stările afective plăcute sunt întotdeauna ste­nice, pe când cele neplăcute, astenice, fapt inexact. Succesul, de exemplu, ca stare afectivă plăcută poate fi stenică pentru unii oameni, împingându-i spre activitate, dar astenică pentru alţii, făcându-i să se mulţumească cu ceea ce au obţinut. La fel de eronată este şi opinia că trăirile afective ar fi perfect, exclu­siv sau absolut polare. In realitate, o trăire afectivă este predominant plăcută, dar la gândul că se va termina, consuma, ea generează şi o uşoară undă de re­gret sau de tristeţe. De asemenea, nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o persoană să fie la fel de plăcut şi pentru o alta.

b. Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimeade care dispune la un moment dat trăirea afectivă. Din această perspectivă vom întâlni unele stări afective intense şi chiar foarte intense şi altele mai puţin intense. Ea este în funcţie atât de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului, cât şi de capacitatea afectivă a subiectului. Creşterea intensi­tăţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea (amplificarea) semnificaţiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu care suntem în relaţie. O asemenea creştere a intensităţii trăirilor afective trebuie să se producă însă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu perturbarea activităţi. Iată, deci, că necesar  este  nu   doar optimumul  motivaţional, ci şi  optimumul   afectiv.

c. Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a pro­vocat, sunt sau nu prezente. Un sentiment poate dura un an,  doi sau toată viaţa, o emoţie poate dura câteva ore sau câteva clipe; frica şi groaza în faţa unui accident persistă şi după ce pericolul a trecut; dra­gostea se păstrează, chiar dacă fiinţa iubită nu mai este. Această pro­prietate are o foarte mare importanţă deoarece, alimentând permanent semnificaţia afectogenă a unui stimul (obiect sau persoană), putem ţine mereu trează starea afectivă faţă de el.

d. Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. In primul caz, este vorba de trecerea de la stadiul primar, care exprimă o trăire nespecifică de incertitudine, bazat îndeosebi pe deficitul de informaţie, la stadiul secundar, care presupune o trăire specifică, adecvată deznodământului favorabil sau nefavorabil, bazat pe relevanţa informaţiei. În  cel de al doilea caz, avem de a face cu trecerea de la o emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un alt sentiment, dar de alt tip. Mobilitatea presupune trecerea de la o fază la alta, de la o trăire la alta atunci când situaţia şi solicitările o cer. Din acest considerent ea trebuie deosebită de fluctuaţia trăirilor afective, care presupune tot o trecere de la o stare la alta însă fără nici un motiv, fără să fie cerută de o solicitare obiectivă sau de vreo necesitate subiectivă, fiind un indiciu al slăbi­ciunii, imaturităţii sau chiar patologiei   proceselor  afective.

e. Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi „văzute”, „citite”, „simţite”. Exterio­rizarea, manifestarea în afară se realizează prin intermediul unor semne exterioare   care poartă   denumirea  de  expresii  emoţionale.

Cele   mai   cunoscute   expresii   emoţionale   sunt :

mimica (ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei : deschiderea ochilor, direcţia privirii, poziţiile succesive ale sprân­cenelor, mişcările buzelor etc, prin intermediul cărora exteriorizăm bucuria, su­ferinţa, mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc

pantomimica (ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul : ţinuta, mersul, gesturile ; mersul sprinţar, săltăreţ trădează bucuria, bună dispoziţia, pe când   mersul   încet,  agale   trădează   supărare,   tristeţe) ;

modificările de natură vegetativă (amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei, vasoconstricţia, vasodilataţia, creşterea conductibilităţii electrice a pă­rului, hiper- sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau hormonilor etc, soldate cu paloare, înroşire, tremurăţuri, lacrimi, transpi­raţie, gol în stomac;

schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei, timbrului vocii etc. ; după   intonaţie ;   un   „da”   poate   semnifica  mai   mult   decât   un   „nu”).

Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci se core­lează şi se subordonează stărilor afective, dând naştere la ceea ce se numeşte conduita emoţional-expresivă. De exemplu,  conduita expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului, pleoapele şi colţul bu­zelor lăsate în jos, mişcări fără vigoare, ochii „stinşi”, faţa „pământie”) se deosebeşte de conduita expresivă a bucuriei (ţinuta dreaptă, ochii deschişi,  strălucitori,  mobilitatea braţelor, în genere,  a muşchilor etc).

Trebuie reţinut faptul că expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă  în   timpul vieţii, fie prin imitaţie, fie prin efert voluntar. Pe lângă capacitatea de învăţare a expresiilor emoţionale, omul o are şi pe aceea de a le provoca şi dirja voluntar,conştient, de a le simula şi folosi  convenţional pentru a transmite o anumită stare afectivă, chiar dacă aceasta nu există. De aici, posibilitatea apariţiei unor discrepanţe între trăirile afective şi expresiile emoţionale. Nu întotdeauna un actor trăieşte efectiv stările emoţionale pe care le exteriorizează.   Convenţionalizarea socială a expresiilor şi conduitelor emoţionale, codificarea lor în obiceiuri, ritualuri, tocmai în funcţie de particularităţile contextului social în care se manifestă, are o mare valoare adaptativă, în sensul că facilitează comportarea individului aşa cum trebuie sau aşa cum i   se solicită. Semnificativ este şi faptul că sub influenţa condiţiilor sociale au apărut expresii emoţionale noi, specific umane, cum ar fi zâmbetul cu diversele sale varietăţi : binevoitor, ironic, condescendent,  aprobativ, dispreţuitor, indiferent, răutăcios etc.

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în comportamen­tul omului, dintre care mai semnificative sunt :

rol de comunicare (se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o persoană sau cea pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o perceapă ; citind expresiile emoţionale imprimate pe chipul elevilor săi, profesorul îşi poate da seama dacă aceştia au înţeles sau nu ; prin propriile sale ex­presii emoţionale profesorul poate întări forţa de sugestie a cunoştin­ţelor) ;

rol de influenţare a conduitei altora în vederea săvârşirii unor acte (o persoană poate plânge pentru a impresiona, a obţine mângâierea, acor­dul sau a ceea ce şi-a propus ; o alta manifestă temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva ; în acest sens vorbim de utilizarea socială a expresiilor emoţionale cu scop, pentru a obţine ceva) ;

rol de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situaţiile cu care ne confruntăm (plângem în situaţiile triste, râdem în cele vesele ; comportamentul invers ar fi un exemplu tipic de dezadaptare expresiv-emoţională)

rol de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii similare şi la alte persoane, de a da naştere la stări afective colective-pozitive sau negative — prin aceasta întărindu-se forţa de coeziune sau de dezbinare a membrilor grupurilor) ;

rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării afective (plân­gând ne putem  „descărca”,  elibera sau,  dimpotrivă,  „încărca”  afectiv).

In viaţa socială, unele expresii şi conduite emoţionale sunt întărite şi valorifi­cate, altele inhibate şi respinse, având loc parcă un fel de „dresaj”. In cultura noastră, occidentală, de exemplu, plânsul este rezervat femeilor şi refuzat bărbaţilor, în timp ce în alte culturi el este încurajat tocmai la bărbaţi. Apoi, unele expresii se standardizează, se generalizează şi se asociază cu o serie de semne afectogene dând naştere astfel unui „limbaj afectiv”. Tristeţea produsă de pierderea unei persoane dragi este simbolizată prin doliu, negru la anumite popoare, alb 1a altele. Sărutul s-a standardizat sub diferite specii : părintesc, amical, fratern,. colegial oficial, erotic etc. Rezultă că expresiile emoţionale au nu doar o semnificaţie individuală, ci şi una socială.

CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent trăire şi comu­nicare stare şi acţiune, concentrate intern dar şi şuvoi neîntrerupt de manifestări exterioare, clasificarea lor se realizează după o multitudine de criterii. Printre acestea enumerăm: 1. proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate); 2. gradul lor de conştien­tizare; 3. nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume şi viaţă). Lu­ând în considerare aceste criterii, corelative în esenţa lor, împărţim pro­cesele afective în trei cotegorii: primare, complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumărate subspecii.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai puţin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient, raţional. In categoria lor includem :

a. tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de cunoaştere; o senzaţie, o reprezentare, o amintire, un gând etc, trezesc în noi stări afective de care adeseori, nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute generează nu doar acte cognitive,ci şi afective (de plăcere, neplă­cere etc.) ;

b. trăirile afective de provenienţă organică sunt cauzate debuna sau proasta funcţionare a organelor interne; ele sunt datorate, mai ales, „cioc­nirilor” dintre organele interne în stare de boală; în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de mohoreală, în hepatită predominantă esteeuforia, pentru ca în maladiile pulmonare să fie mult mai frecvente stările de iritare ;

c. afectele sunt forme afective simple, primitive şi impulsive, puter­nice, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi des­făşurare impetuoasă. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgo­motos, râsul în hohote etc. sunt astfel de afecte care, deşi reorganizate cul­tural, se află foarte aproape de instincte. Ele sunt însoţite de o expresi­vitate bogată; se manifestă direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate. Deşi se supun mai greu controlului conştient, acesta nu este total exclus şi (tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de acţiunile efectuate sub impulsul afectelor. Angajarea într-o altă acti­vitate,, efectuarea unor mişcări preventive ar putea contribui la stăpâ­nirea lor.

B. Procesele afective complexe beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare. Cuprind :

a.            emoţiile curente, care sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, desfăşurare tumultuoasă sau calmă, orientare bine determinată (spre un obiect sau o persoană anumită). Printre acestea enumerăm: bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea, dezgustul etc. Ele sunt mult mai variate şi dife­renţiate decât afectele, manifestându-se într-un comportament mai nuan­ţat şi rafinat, în principal, după tipare şi convenienţe socioculturale ;

b. emoţiile superioare sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară individul. Ele pot să apară în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în realizarea comportamentului moral. De obicei, presupune evaluări, acordări de semnifcaţii va­lorice activităţilor desfăşurate. Când între ele şi situaţiile de viaţă există coincidenţe, asistăm la acumularea şi sedimentrea lor treptată, fapt care generează stări emoţionale concordante. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe deoparte, şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm, pe de altă parte, produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun în mai mare măsură învăţării, existând chiar o formă de învăţare numită învăţare afectivă ;

c.            dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durabilitate relativă. Spre deosebire de emoţii, care au o orientare precisă, ele sunt mai vagi. Aceasta nu înseamnă că nu au o cauză sau chiar mai multe, însă individul, cel puţin momentan, nu-şi dă seama  de existenţa acesteia. Un elev poate fi bine sau prost dispus, fără să-şi dea seama de ce anume. În urma unei analize atente, cauza dispoziţiei poate fi depistată şi înlăturată (dacă este vorba de o dispoziţie negativă care, de obicei, creează un fond pesimist) sau reţinută şi amplificată dacă este vorba de o dispoziţie pozitivă, care creează un fond optimist). Dacă dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter. Firile închise, taciturne, anxioase, mohorâte, blazate, ca şi cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste se formează tocmai prin repetarea şi prelungirea în timp, în personalitatea individului, a dispoziţiilor afective trăite de acesta în existenţa sa personală.

C. Procesele afective superioare se caracterizează printr-o mare re­structurare şi raportare valorică, situată nu la nivel de obiect (ca cele pri­mare), de activitate (ca cele complexe), ci la nivel de personalitate, depă­şind prin conţinutul şi structura lor stările emoţionale disparate şi tran­zitorii.

a. Sentimentele sunt trăiri afective intense, de lungă durată, relativ stabile,  specific umane, condiţionate social-istoric. Prin gradul lor de stabilitate şi generalitate, iau forma unor atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa, chiar şi atunci când situaţia provoacă noi sentimente. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita afectivă a individului. Sentimente ca dragostea, ura,  invidia,  gelozia,  admiraţia, îndoiala, recunoştinţa includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.

Sentimentele se nasc din emoţii, dar nu trebuie reduse la acestea. Sentimentul este o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată; el este o emoţie care gestează, persistă în timp şi rezistă la diverşi factori perturbatori. Există chiar o procesualitate a formării unui sentiment ce cuprinde faze de cristalizare, de maturizare (nivelul înalt de funcţionare) şi de decristalizare (dezorganizare prin saţietate şi uzură, asociate cu decepţii, deziluzii, pesimism). Nici asocierea sentimentelor nu este total întâmplă­toare, ci are loc după o serie de reguli şi legi. Psihologul francez Theodule Ribot vorbea chiar de existenţa unei „logici a sentimentelor”.

Ca generalizări ale emoţiilor, sentimentele pot fi: intelectuale (curio­zitatea, mirarea, îndoiala, dragostea de adevăr, care apar în procesul cu­noaşterii şi reflectă relaţia faţă de ideile proprii sau ale altora, estetice (admiraţia, extazul) apărute în procesul reflectării frumosului din viaţă, natură, societate ; morale (patriotismul, datoria) ce reflectă atitudinea faţă de bine sau rău, faţă de conduitele personale sau ale semenilor. Pe fondul sau în strânsă legătură cu ele, se formează sentimentele Eului (amorul propriu ; sentimentele de inferioritate sau de superioritate). Si­tuaţia individului de „a fi în lume” sau de „a fi în timp” generează atitudini distincte faţă de ambiguitatea destinului ; angoasa şi speranţa, ca sentimente extrem de complexe dar decisive pentru viaţa individului. La fel de importante sunt şi sentimentele sociale şi psihosociale ale omului (vanitate, demnitate, sociabilitate).

b. Pasiunile sunt sentimente cu o orientare, intensitate, grad de sta­bilitate şi generalitate foarte mare, antrenând întreaga personalitate. Dacă emoţia este pasageră, simplă, dezordonată, pasiunea este durabilă, complexă, organizată. De altfel, în toate tipologiile personali­tăţii emotivul şi pasionatul formează tipuri distincte, primul fiind ex­ploziv, un foc de artificii, celălalt constant, un fel de bec ce iluminează tot timpul. Totuşi, pasionatul nu poate trăi fără proliferarea emoţiilor pe care şi le provoacă sau le suportă. El are nevoie de noutăţi, de surprize, de obsta­cole, doreşte absolutul, respinge satisfacţiile limitate oferite de realitate. Ca urmare, el caută, găseşte sau produce tot timpul motive de nelinişte prilejuri de a fi activ. Psihologia clasifică pasiunile în două mari categorii : pasiuni lucide sau nobile şi pasuni oarbe. Acestea din urmă sunt fondate pe trei centre de interes fundamentale : Eul (pasiunile posesive: avariaţia, cupiditatea, fanatismul) ; Altul (gelozia, ambiţia); Lumea (pasiunea pentru jocurile de noroc sau pentru alte jocuri intelectuale). Ac­centuarea lor duce la adevărate psihoze pasionale (delirurile revendica­tive, erotomania, gelozia  morbidă).

ROLUL PROCESELOR AFECTIVE

Unii autori au considerat că emoţiile, prin starea de agitaţie difuză, prin intensitatea şi desfăşurarea lor tumultuoasă, dezorganizează conduita umană. Alţii susţin, din contră, că emoţia prin mobilizarea întregului organism organizează conduita. Psihologul român Vasile Pavelcu era de părere că doar emoţiile dezorganizează conduita, în timp ce sentimentele o organizează. De fapt, procesele afective, luate în ansamblul lor, îndeplinesc ambele cate­gorii de roluri, dar în condiţii diferite. Astfel, ele dezorganizează conduita atunci când sunt foarte intense sau când individul se confruntă cu situaţii, noi, neobişnuite pentru care organismul nu şi-a elaborat încă modali­tăţile comportamentale adecvate. Stările de groază, de furie, de depre­siune, de ură, prin intensitatea lor crescută, paralizează, anihilează, îl fac pe individ agresiv sau neputincios, devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a activităţii. Dacă însă trăirile afective au o intensi­tate normală, dacă ele apar în situaţii pentru care organismul şi-a eliberat deja diferite modalităţi comportamentale, atunci ele orga­nizează conduita.

Funcţia esenţială a proceselor afective, ca şi a expresiilor lor, este aceea de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a adapta, de a regla conduita umană. Chiar dezorganizarea iniţială, care apare uneori, va duce, în final, la o organizare superioară, în sensul că individul va şti, în altă situaţie, cum să reacţioneze. Procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea energetică a activităţii. Ele potenţează şi condiţionează acţiunea, „regizează” schimbările cu ambianţa permiţând stăpânirea ei. Chiar situaţiile stresante sau frustrante, dacă au o inten­sitate moderată, îl ajută pe individ să se adapteze mai bine ambianţei şi solicitărilor ei.

11. VOINŢA ŞI DEPRINDERILE

VOINŢA CA MODALITATE SUPERIOARA DE AUTOREGLAJ VERBAL

Voinţa se defineşte ca proces psihic complex de reglaj superior, rea­lizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concen­trare a energiei psihonervoase în vederea biruirii obstacolelor şi atingerii scopurilor conştient stabilite.

Reglajul voluntar se manifestă şi ca iniţiere şi susţinere a acţiunilor şi activităţii şi ca frână, ca diminuare, ca amânare. Şi într-un caz şi în celălalt, este necesar efortul voluntar. Sunt împrejurări de viaţă când este mai dificilă şi necesită o încordare mai mare stăpânirea de sine, menţi­nerea, prin forţa voinţei, a calmului, a lucidităţii, a puterii de discer­nământ.

Efortul voluntar exprimă caracteristica specifică cea mai importantă a voinţei prin care se deosebeşte de toate celelalte procese psihice. El constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale, prin intermediul mecanismelor verbale. Din punct de vedere neurofuncţional, efortul voluntar reprezintă o organizare a activităţii nervoase în jurul unui centru dominant care exprimă, în plan psihic, scopul acţiunii. Efor­tul voluntar este trăit de persoană ca o stare de tensiune, de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor în vederea depăşirii obstaco­lului. Intensitatea efortului voluntar, specificitatea mecanismelor psihice mobilizate şi  desfăşurate  reflectă particularităţile obstacolului.

Efortul voluntar nu se identifică cu încordarea musculară, deşi în activităţile fizice aceasta este o componentă necesară a depăşirii obstacolului, dacă este inclusă în mecanismele reglajului voluntar. Asigurând energia necesară desfăşurării activităţilor şi mai ales organizând-o, concentrând-o în direcţia unică a scopului, voinţa este una din condiţiile subiec­tive, cele mai importante, ale reuşitei activităţii şi a obţinerii unor înalte perfor­manţe. Dar mobilizarea voluntară, deşi deosebit de eficientă, este în acelaşi timp costisitoare pentru organism din punct de vedere energetic. Încordarea voluntară nu poate fi nelimitată. După etape de efort voluntar intens şi îndelungat, urmează momente de oboseală, nu doar fizică, ci mai ales nervoasă. De aceea, pentru păs­trarea sănătăţii fizice şi mintale se recomandă un echilibru între activitate şi odihnă.

Intensitatea efortului voluntar şi specificitatea mecanismelor puse în acţiune reflectă obstacolul care apare în calea realizării scopurilor. Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică nici cu un obiect sau fenomen al realităţii şi nici cu rezistenţa internă resimţită de om în desfăşurarea unei activităţi (cum ar fi lipsa de interes pentru acea activitate) ci reprezintă o confruntare între posibilităţile omului şi condiţiile obiective ale acelei activităţi. De aceea, una şi aceeaşi piedică obiectivă poate fi un  obstacol mic pentru o persoană şi unul dificil pentru alta.

De-a lungul desfăşurării unei activităţi complexe, momentele de di­ficultate pot să fie  diferite şi  de aceea efortul voluntar se modulează după creşterea sau descreşterea obstacolului,  asigurându-se  concordanţa între   mărimea   acestuia    şi   procesul    de   încordare   voluntar.    Condiţia ideală a activităţii este realizarea acestei concordanţe. Atunci când obsta­colul este subapreciat, efortul voluntar nu este suficient şi există riscul nedepăşirii  lui. Poate exista şi situaţia, inversă când obstacolul este supraapreciat şi, în consecinţă, se ajunge la un grad înalt de încordare voluntară care duce la succes, dar cu un mare consum de energie psihonervoasă şi încheiat cu oboseală şi satisfacţii îndoielnice. Şi în acest caz, reglajul vo­luntar este deficitar.  Aprecierea obstacolului este anticipată,  la fel este şi mobilizarea energetică, astfel încât în timpul desfăşurării acţiunii este foarte greu să se ajungă la concordanţa necesară. Dacă omul se confrunta cu un obstacol faţă de care îşi dă seama că nu s-ar putea mobiliza pe mă­sura şi în timp util, puterea voinţei se manifestă, de data aceasta, ca amâ­nare a acţiunii respective şi pregătirea mai  bună pentru o confruntare ulterioară cu garanţii de reuşită.

Confruntarea de mai lungă durată cu obstacole de o anumită natură permite dezvoltarea capacităţilor de efort voluntar de un fel sau altul. Se poate vorbi de o specializare a efortului. Poate fi astfel un efort manifestat cu precădere în coordonarea şi intensificarea mişcărilor sau în în­cordarea atenţiei sau o creştere a activităţii gândirii, memoriei, imaginaţiei etc. În măsura în care cineva devine conştient de capacitatea sa de efort specializat, tinde spre acele activităţi în care şi-o poate pune mai bine în valoare.

Reglarea voluntară a activităţii se face în condiţiile strânsei legături cu toate celelalte procese psihice şi, în primul rând, cu gândirea şi imaginaţia. Înainte de a fi efectiv realizate, acţiunile voluntare sunt gândite, întocmite raţional şi orientate spre scopuri proiectate imaginativ. Într-o  activitate voluntară, bine reglată, toate componentele ei (informaţiile, operaţiile, etc) sunt orientate spre scop. Totodată voinţa intervine în organizarea şi dirijarea tuturor proceselor şi stărilor psihice, care se integrează într-o activitate voluntară.

În structura activităţilor complexe intră, cu necesitate, anumite de­prinderi care se desfăşoară automatizat, însă reglajul de ansamblu nu lipseşte. El se manifestă ca alegere a deprinderilor, înlăturarea lor, corec­tarea lor dacă devine necesar.

STRUCTURA  ŞI FAZELE ACTELOR VOLUNTARE

Prima fază a acţiunilor voluntare constă în actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Însă numai atât nu-i suficient pentru o acţiune voluntară. Dacă se parcurge doar acest moment se rămâne numai la o dorinţă.

A doua fază a acţiunilor voluntare este lupta motivelor, generată de apariţia mai multor motive şi, aferente lor, a mai multor scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar, de fapt, nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin ten­tante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii. Deliberarea implică efort suplimentar de cunoaştere a condiţiilor de împlinire a motivelor, de analiză conştientă a urmărilor lor, de evaluare a acestora.

A treia fază este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei de­cizii. Aceasta înseamnă alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amâna­rea celorlalte, pe această bază putându-se asigura concentrarea energiei psihonervoase în vederea realizării scopului. Momentul deciziei poate fi, uneori, dramatic pentru că omul nu prelucrează doar informaţia, ci şi trăieşte efectiv situaţiile implicate în satisfacerea unora şi nesatisfacerea altora. Pe de altă parte, el se simte răspunzător faţă de sine, de rezul­tatele unei activităţi cu sens personal şi faţă de alţii pentru cele de inte­res general. În aceste condiţii, lupta motivelor este şi mai dramatică şi poate fi mult prelungită în timp. Prin urmare, ea necesită un efort vo­luntar susţinut, cu atât mai mult cu cât în actul deciziei sunt implicate şi trăsături de personalitate, cum ar fi: nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes şi teama de eşec, sistem pro­priu de valori etc.

După ce omul a făcut alegerea care satisface cel mai bine criteriile dar şi dorinţele şi aspiraţiile sale, el hotărăşte realizarea scopului şi satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se îmbogăţeşte, se definitivează şi devine reperul intern al desfăşurării respectivei activităţi. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obţine şi ce s-a proiectat.

A patra fază este executarea hotărârii luate. Ea înseamnă realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele, deprinde­rile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale planului, dacă împrejură­rile o cer. Pentru activităţile simple, execuţia urmează imediat hotărârii. Pentru cele complexe, poate apărea un moment de pregătire între hotă­râre şi execuţie. Este vorba atât de pregătirea unor mijloace materiale, cât şi de pregătirea omului în sensul însuşirii de cunoştinţe, formării de noi deprinderi, dezvoltarea de capacităţi.

Acţiunile complexe şi deosebit de semnificative implică o a cincea fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valo­roase pentru activitatea viitoare. Este cazul, de exemplu, al activităţilor de rezolvare de probleme de la oricare disciplină şcolară, când rezultatul obţinut trebuie verificat şi mai ales generalizat pentru a servi în noi situaţii.

Fazele de mai sus pot fi sintetizate în numai două: una de prepa­rare, cuprinzându-le pe primele trei şi alta de execuţie, care încheie şi confirmă puterea reglajului voluntar.

CALITĂŢILE VOINŢEI

Puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele importante, îşi urmăreşte scopurile. În acest caz, omul este conştient de inevitabilitatea greutăţilor, dar şi de caracterul lor surmontabil şi aceasta motivează încordarea voluntară de care are nevoie ca să le depăşească.  Opusul acestei calităţi este slăbiciunea voinţei care înseamnă imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauză este conştient de impor­tanţa acestui fapt pentru sine şi pentru cei din jur. El poate începe dar nu reu­şeşte să-l  finalizeze.

Perseverenţa  presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp chiar şi în condiţiile în care, aparent, n-ar fi posibilă continuarea activităţii. Perseverenţa este susţinută atât de valoarea scopului, cât şi de încrederea în forţele proprii. La acestea se adaugă şi luciditatea în aprecierea împrejurărilor, în descope­rirea tuturor condiţiilor favorabile desfăşurării acelei acţiuni. Opusul perseverenţei este încăpăţânarea, care este o însuşire negativă a voinţei, manifestându-se ca urmărire a unui scop când este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică relevând caracterul imposibil.

Independenţa voinţei se exprimă în tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinţei proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, a consecin­ţelor şi responsabilităţilor personale pentru ele. Ea se conjugă cu adoptarea unei atitudini critice faţă de ideile şi acţiunile proprii şi a celor propuse de alţii. Inde­pendenţa voinţei nu se identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din jur. Însuşirea negativă, opusă acestei calităţi este sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor exterioare cu anihilarea propriei poziţii şi diminuarea implicării şi a responsabilităţii personale.

Promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie complexă şi urgentă şi adoptă hotărârea cea mai potrivită. O asemenea calitate a voinţei se sprijină pe rapiditatea şi profunzimea gândi­rii, pe încrederea în sine şi curaj şi pe experienţa personală în confruntarea cu ast­fel de situaţii. Opusul acestei calităţi este nehotărarea sau tergiversarea, care se manifestă ca oscilaţii îndelungate şi nejustificate între mai multe motive, scopuri, căi, mijloace etc.

Calităţile voinţei, integrate în structuri mai complexe, devin trăsături vo­luntare de caracter.

LOCUL ŞI ROLUL DEPRINDERILOR ÎN STRUCTURA ACTIVITĂŢII

Omul desfăşoară multe şi variate activităţi, în structura cărora putem identifica o serie de componente declanşate şi conduse voluntar şi con­ştient şi altele care se desfăşoară ca de la sine, fără un control prea detaliat. Acestea din urmă se desfăşoară ca de la sine, cu mare uşurinţă, cu precizie şi corectitudine. Ele se numesc deprinderi. Omul dispune de o sumedenie de deprinderi, începând cu mersul, apucarea şi manevrarea simplă a obiectelor şi continuând cu scrie­rea, calculul, desenarea, modelarea, schimbarea vitezelor în timpul con­ducerii automobilului etc. Toate acestea se desfăşoară automatizat.

De regulă, se automatizează acele componente ale activităţii care se execută totdeauna în acelaşi fel, se repetă frecvent şi se exersează mult. Automatizarea aduce cu sine schematizarea  şi  prescurtarea acţiunii, asigurând o articulare cât mai bună între secvenţele deprinderii. Deprinderile dobândesc, astfel, operativitate, adică se des­făşoară repede, fără efort şi cu mare eficienţă. Automatizarea înseamnă şi reducerea la minimum a efortului voluntar şi a controlului conştient. Luând notiţe, elevii nu îşi mai pun problema cum să facă o literă sau alta, dar sunt conştienţi, în ansamblu, despre ceea ce fac, despre conţinutul celor consemnate.

Ţinând seamă de toate aceste caracteristici, putem să definim deprin­derile ca fiind componente automatizate ale activităţii, conştient elabo­rate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent.

FELURILE DEPRINDERILOR

Deprinderile pot fi grupate după câteva criterii :

a)  Astfel, după gradul complexităţii, putem vorbi de deprinderi simple şi complexe.

Deprinderile simple ating de multe ori un grad mare de automa­tizare. Deprinderile complexe le cuprind pe cele simple dar nu ca pe o simplă alăturare ci ca structuri unitare şi relativ flexibile şi transfe­rabile în condiţii noi.

b)     După natura proceselor psihice, în care are loc automatizarea distingem : deprinderi senzorial-perceptive, verbale, de gândire, motrice. Primele trei grupuri de deprinderi au fost mai puţin studiate, în timp ce cele motrice se cunosc cel mai bine. Primele se mai numesc deprinderi intelectuale. Ele se pot constata în activitatea omului, dar se urmăreşte mai greu formarea lor şi se cunoaşte mai puţin structura lor internă.

c) După tipul de activitate în care ele se integrează, se disting deprinderi de joc, învăţare, muncă, conduită morală etc. În  interiorul fiecăreia din aceste grupări se pot face noi distincţii în care încep să se recunoască şi criteriile anterioare.

În orice activitate, deprinderile se întrepătrund, iar clasificările de­prinderilor, având un caracter relativ, se realizează mai mult cu scop didactic.

CONDIŢIILE ELABORĂRII DEPRINDERILOR

Pentru dobândirea deprinderilor sunt necesare câteva condiţii de bază şi anume :

a)     Instruirea verbală prealabilă se face cu scopul de a dezvălui sem­nificaţia formării deprinderilor, condiţiile de realizare, cerinţele de cali­tate, în ce constau, ce mişcări se fac şi în ce succesiune. Aceste explicaţii verbale trebuie să fie concise, clare şi să permită formarea unor repre­zentări cât mai bune despre ce urmează să se facă.

b)   Demonstrarea modelului acţiunii împletită cu instruirea verbală este foarte necesară pentru deprinderile complexe şi face să crească cu 40% rapiditatea de formare a lor.

c)     Organizarea exerciţiilor, mai întâi pentru formare şi apoi pentru automatizarea deprinderii, este una din cele mai importante condiţii. Fără  asigurarea ei  nu poate apărea propriu-zis o deprindere.

d)   Asigurarea controlului şi autocontrolului în vederea depistării şi înlăturării erorilor şi a perfectării execuţiei. S-a constatat că dacă după fiecare exerciţiu se comunică subiecţilor ce erori au făcut, mai departe au fost necesare numai 50% din numărul exerciţiilor prevăzute pentru a se atinge automatizarea deprinderii.

e)   Formarea deprinderilor trebuie să se sprijine pe interesele elevi­lor pentru acea activitate şi aptitudinile lor, dacă este cazul.

f) Pe  parcursul formării unei deprinderi, este necesară o constantă a principiilor şi metodelor de lucru pentru ca să se poată asigura auto­matizarea. Schimbările  prea frecvente nu sunt favorabile. Deprinderea trebuie făcută, de la început, cât mai corect, pentru că este mai greu să
fie restructurată.

g) Calitatea metodelor de formare, caracterul lor activ constituie un factor de mare importanţă în formarea, la parametrii înalţi, a deprin­derilor.

ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR ŞI CURBA EXERCIŢIULUI

De la intenţia de a forma o deprindere şi până la stăpânirea ei se desfăşoară un proces mai mult sau mai puţin îndelungat, în care se disting câteva etape fun­damentale.

—    Etapa familiarizării cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii, în care se realizează, cu precădere, două din condiţiile enumerate mai sus şi anume : instrucţia verbală şi demonstrarea model de către profesor a acelei deprinderi. Tot acum elevii pot face o primă încercare conduşi de aproape sau pot doar asista la ceea ce face profesorul sau altcineva din grup.

      Etapa învăţării analitice când, mai ales, deprinderile complexe se frag­mentează în unităţi mai mici şi se învaţă pe rând. Este o etapă cu anumite stângăcii, erori, încordare voluntară, concentrarea atenţiei; consum mare de timp, pentru fiecare execuţie.

Etapa organizării şi sistematizării, în care se constată o bună execuţie a părţilor şi un efort de integrare într-o structură unitară cu eliminarea greşelilor, dar încă cu un consum mai mare de timp şi cu efort centrat pe realizarea legătu­rilor. Dacă se cere grăbirea   execuţiei, scade  precizia acesteia şi apar erorile.

Etapa sintetizării şi automatizării, în care integrarea elementelor este de­plină, acţiunea se desfăşoară cu fluenţă, solicitarea atenţiei scade treptat, controlul conştient se face numai în ansamblu, iar controlul de detaliu tinde să treacă de pe seama văzului pe baza chinesteziei şi a tactului în deprinderile motorii. Timpul de execuţie este foarte apropiat de cel cerut. Erorile dispar, încordarea scade foarte mult.

—     Etapa perfecţionării deprinderii, în cursul căreia se ating toţi parametrii: viteză,  corectitudine, precizie. În toate fazele formării deprinderilor se fac exerciţii. Ele trebuie însă să îndeplinească anumite cerinţe : să fie adecvate  ca structură  deprinderii  care  urmează  să   se  formeze,  să  nu  însemne doar o reluare monotonă a ceea ce s-a mai făcut, ci să aibă de fiecare dată un scop precis şi anume de a perfecta sau forma o anume componentă, sau a atinge un anume parametru, să implice control şi autocontrol.

Analiza graficelor poate pune în evidenţă şi ceea ce se cheamă un platou, adică momentul în care continuarea repetiţiilor nu mai schimbă rezultatul. Unele cercetări au tins către considerarea platoului ca indiciu al limitelor omului în respectiva activitate. Altele au arătat că platoul poate fi depăşit prin utilizarea unor metode noi şi prin creşterea motivaţiei pentru acea activitate sau prin inte­grarea  acelor  deprinderi  într-o  nouă  activitate în care  ele se valorifică  mai  bine.

PRICEPERI ŞI OBIŞNUINŢE

Alături de deprinderi sunt şi alte componente instrumentale ale activităţii, aşa cum sunt priceperile şi obişnuinţele. Între acestea şi deprinderi există o serie de asemănări şi legături de formare.

Obişnuinţa se defineşte, de altfel, ca deprindere asociată cu o trebuinţă func­ţională. Această structură specifică a obişnuinţei explică principalele ei caracteris­tici. Obişnuinţa are, astfel, o motivare proprie prin implicarea trebuinţei în însăşi alcătuirea ei. De aceea, neîndeplinirea obişnuinţei se trăieşte ca o stare de neplăcere sau frustrare. De asemenea, obişnuinţă se impune, se cere realizată cu regularitate. Prezenţa obişnuinţelor într-o activitate este o garanţie atât a execuţiei, cât şi a îndeplinirii ei cu necesitate.

Priceperea se dobândeşte pe baza achiziţionării mai multor deprinderi. Ea se defineşte ca îmbinare optimă a deprinderilor şi cunoştinţelor şi restructurarea uşoară a lor în vederea acţionării în situaţii noi. Spre deosebire de deprinderi, pri­ceperile pot fi mai puţin riguroase şi mai puţin stringent organizate dar cu cali­tatea de a putea fi aplicate în nenumărate situaţii, de a fi mai flexibile, mai restructurabile. Ele cuprind generalizări ale deprinderilor şi ale cunoştinţelor deja însuşite. Prezenţa lor la o persoană uşurează acesteia pro­cesul de însuşire a noi deprinderi.

INTERACŢIUNEA DEPRINDERILOR  TRANSFERUL ŞI INTERFERENŢA

Deprinderile nu rămân izolate ci se integrează activităţilor şi interacţionează unele cu altele. În procesul formării unei  noi  deprinderi,  de  asemenea, se  poate  constata influenţa  celor  deja achiziţionate. Fenomenele de interacţiune a deprinderilor sunt de două feluri : trans­ferul şi interferenţa.

Transferul este relaţia pozitivă între o deprindere deja formată şi alta în curs de formare, cea din urmă beneficiind de asemănările cu prima, integrându-şi tot ceea ce este comun şi elaborându-se astfel mult mai uşor, în timp mai scurt. Astfel, însuşirea unei noi limbi străine, în condiţiile stăpânirii alteia din aceeaşi familie, poate beneficia de transfer. Ceea ce se trans­feră poate fi o schemă operaţională, uşor adaptabilă noii situaţii de învăţare. Dar pot fi transferate grupări de operaţii sau segmente de acţiune, acestea deve­nind un prim nucleu pentru o nouă deprindere. Transferul poate fi facilitat de schematizarea noii deprinderi ce urmează a fi formată pentru a releva mai uşor elementele asemănătoare care se vor transfera. Analiza verbală a sarcinii ce va urma să fie realizată permite conştientizarea elementelor de transfer. Ca să se producă transferuri, deprinderile formate trebuie să nu fie rigide.

Interferenţa este fenomenul de influenţă negativă între două deprinderi şi se manifestă ca stânjenire a formării unei noi deprinderi. Această interferenţă poate funcţiona retroactiv (de la deprinderi mai bine consolidate, dar mai noi la cele vechi şi mai slab formate) sau proactiv (cele   vechi perturbă procesul formării celor noi). Interferenţa este favorizată de: slaba diferenţiere între cele două deprinderi care intră în relaţie; timpul foarte scurt între formarea uneia şi formarea celeilalte; insuficente consolidări. Rezultă că pentru evitarea interferenţelor este necesar să se asigure diferenţierea între ele, să se evite pripeala, să se facă consolidările necesare.

 

SISTEMUL PERSONALITĂŢII UMANE

 

12. SISTEMUL PSIHIC ŞI PERSONALITATEA UMANĂ

 

SISTEMUL PSIHIC UMAN

 Conceptul de sistem a fost elaborat în baza studiului anatomofiziologic  al  organismului.   S-a  constatat  că   fiecare  organ  îndeplineşte anumite funcţii dar că viaţa, deci funcţionarea de ansamblu a organis­mului,  este rezultatul  interacţiunilor dintre toate organele şi funcţiile parţiale ale acestuia. Or­ganismul este  un sistem global, celelalte  componente  morfo-funcţionale apărând ca subsisteme. Dar nici unul din com­ponentele de  bază nu poate fi eliminat fără ca întreg sistemul să în­ceteze să existe, ca atare. În dispoziţia diverselor organe şi funcţii este o ierarhie  obligatorie şi  compo­nentele nu pot fi  dispuse la acelaşi nivel ca într-o structură.

Preluat din biologie, modelul sistemului a fost aplicat şi identificat în cele mai diverse domenii, cum sunt societatea, economia, limba, me­diul înconjurător (ecosistem), aparatele şi   maşinile, formaţiunile cosmice etc. Ştiinţa contemporană dez­voltă o teorie generală a sistemelor, degajând caracteristicile comune pentru absolut toate felurile de sisteme şi o serie de teorii ale sisteme­lor speciale (biologice, sociale, psihice sau fizice). Importantă este reu­nirea teoriei sistemelor cu teoria informaţiilor şi cu cibernetica.

În psihologie, teoria sistemelor, informatica şi cibernetica au de­terminat o veritabilă revoluţie, întrucât au prilejuit o reevaluare a tuturor conceptelor psihologiei tradiţionale. Astfel, s-au pus în  evidenţă  interacţiuni  obligatorii,  de  pildă între  percepţie,  memorie, gândire şi imaginaţie. Se înţelege că gândirea şi imaginaţia nu sunt posibile fără memorie şi că aceasta din urmă, în varianta ei cog­nitivă, nu este posibilă fără gândire ş.a.m.d. S-a deschis astfel şi calea pentru a descoperi constituţia psihologică a ceea ce reprezintă conştiinţa umană. În acelaşi timp, se clarifică şi raporturile dintre psihismul subiectiv şi comportament.

Sistemul psihic uman (S.P.U.) este un sistem energetic-informaţional de o complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi, fiind dotat cu dispoziţii selective antireduntante şi cu modalităţi proprii de determinare, antialeatori. S.P.U. face parte din macrosistemele fizic, bio­logie, sociocultural.

Hipercomplexitatea S.P.U. este de la sine înţeleasă dacă e să ne gândim la arhitectonica creieralui omenesc, format din 24 miliarde de neuroni specializaţi, fiecare din ei întreţinând, prin 10 milioane de ra­mificaţii, legături cu ceilalţi neuroni. Este un veritabil univers instalat în centrul macrosistemelor social şi cultural, beneficiind de infinita com­plexitate a acestora, de acumulările şi organizările socioculturale dezvol­tate istoriceşte. Este ceea ce ne face să înţelegem şi extraordinara acu­mulare şi organizare informaţională a sistemului ce reuşeşte să cuprindă până la urmă, mai ales la nivelul superior, intelectual, întregul univers.

Sistemul psihic este energetic; în primul rând, pentru că este un sistem viu, cu regim bioenergetic, exprimat de impulsurile nervoase; în al doilea rând, pentru că în gestiunea sistemului au o mare importanţă stările locale sau generale ale acestuia, stări de sensibilizare emoţională, de activare sau dezactivare tonică, de foca­lizare sau distribuţie într-o anumită organizare, ceea ce echivalează cu anumite situaţii subiective. Or, toate acestea sunt legate de energii, care sunt calificate ca neuropsihice sau, simplu, psihice, spirituale şi morale. Ele nu îndeplinesc neapărat funcţii cognitive, dar reprezintă fenomene psihice deosebit de importante în constituirea, dezvoltarea şi manifestarea personalităţii umane.

Fiind un sistem evolutiv, S.P.U. se constituie, în principal, pe baza unor complexe procese de autoorganizare: creştere şi în­văţare, interiorizare şi exteriorizare, asimilare şi acomodare, funcţionare şi implantare de funcţiuni. Sub alt unghi, autoorganizarea în­seamnă autoprogramare. S.P.U., rezultat progresiv din autoorganizare, este menit să realizeze interacţiunile dintre fiinţă şi lume şi să mijlocească fiinţarea în lumea omenească. În consecinţă, relaţiile informaţionale nu se referă doar la lume, ci şi la propria fiinţă. Deci o caracteristică a sistemului psiho-informaţional este ambilateralitatea.

Pentru ca subiectul să parcurgă, cu certitudine, drumuri în viaţă, să-şi urmeze firul vieţii şi să acţioneze, fiind permanent asaltat de o in­finitate de informaţii, atât din mediul intern, cât şi din cel extern, el trebuie să fie foarte selec­tiv în raport cu noianul stimulaţiilor. Cele mai multe, în loc să-1 orienteze l-ar dezorienta. Şi aici intervine rostul dispozitivelor antiredundante. Este redundantă informaţia care este de prisos. Abstracţia este rezultatul unei astfel de selecţii în care informaţia de prisos, privind aspectele variabile, concrete, accidentale, este lăsată de-o parte. Prin această rafinare a mecanismelor cerebrale antiredundante gândirea ome­nească pătrunde la cauzalitate. Pe aceeaşi cale, se ajunge la selecţie în ce priveşte motivele, pulsiunile lăuntrice, dându-se prioritate numai unora dintre ele şi se stabilesc scopurile.

Pentru ca subiectul uman să dispună de autonomie, de indepen­denţă şi să nu fie la discreţia noianului de solicitări externe, el trebuie să dispună de o organizare subiectivă, mintală, foarte riguroasă pe baza căreia să adopte decizii. Această organizare intelectuală superioară se numeşte raţiune. Raţionalitatea cuprinde modelele logice şi funcţionea­ză în virtutea anei necesităţi proprii, adică este stringentă. Pentru su­biectul uman, raţiunea este principalul dispozitiv antialeatoriu, deci orientat împotriva întâmplării. Prin raţiune şi voinţă omul nu cade pradă întâmplărilor, contingenţelor, nu pluteşte ca o frunză pe valuri, ci devine el însuşi un factor determinant; în cadrul personalităţii, devine un factor de autodeterminare.

S.P.U. este un sistem informaţional dotat cu cele mai perfecţionate şi plastice modalităţi de autoreglaj. Autoconducerea presupune că fluxul informaţional se divide în informaţii semantice, reproductive, constatative şi informaţii de comandă, rezultate din acea prelucrare ce duce la decizie. Prima secvenţă a autoreglajului, în S.P.U constă în aceea că un subsistem elaborează şi transmite o comandă unui alt subsistem executiv. Cea de a doua secvenţă, realizată prin retroaferentaţie (co­nexiune inversă), realizează informarea subsistemului ce a declanşat comanda asupra modului cum o îndeplineşte subsistemul executiv şi asupra stării în care se află el. Deci, prin cea de a doua secvenţă se realizează controlul. În continuare, urmează alte comenzi şi se succed, rând pe rând, controale şi comenzi; în acest mod, autoreglajul se transformă în coordonare ce ajunge să fie şi o modulaţie optimă a comportamentului şi a activităţii psihice, în general.

S.P.U. este, în fapt, un ansamblu de funcţii şi procese psihice senzoriale, cognitive şi reglatorii ce se află în interacţiune, sunt dis­puse ierarhic şi activează si­multan. Din această complexă interacţiune sistemică rezultă fenomenul de conştiinţă.

Conştiinţa este, aşadar, expresia activităţii întregului sistem, pentru că toate funcţiile şi procesele psihice participă la conştiinţă. Aceasta nu înseamnă însă că se poate pune semnul egalităţii între S.P.U. şi conştiinţă. Conştiinţa este, după cum spunea Wundt, o sinteză creatoare, o integrare de fenomene psihice care prin ele însele nu sunt conştiente, iar unele nici nu de­vin conştiente dar contribuie la conştiinţă, sunt un suport al acesteia. Astfel, nu toate percepţiile devin fapte de conştiinţă, dar toate alcătuiesc un câmp senzorial înlăuntrul căruia, ici şi colo, se produc integrări conştiente prin observaţie şi categorializare.

Memoria, ca stoc imens de informaţie, de cunoştinţe organizate sistematic, nu este şi nu poate fi în ansamblul ei, conştientă, dar stă la baza conştiinţei, care nu ar fi posibilă fără memorie. Actul conştient constituie un raport informaţional care este mijlocit prin cunoştinţe prealabile, de care subiectul deja dispune. În fapt, el posedă un sistem riguros organizat de concepte care-i permit să reducă fenomenul la esenţă, forma la conţinut, particularul la general sau categorial. Este ceea ce se realizează prin înţelegere. Gândirea, ca proces central în S.P.U., este principalul factor al conştiinţei. Tot aşa de important este limbajul. Apoi, condiţie indispensabilă a conştiinţei este starea de atenţie. Sub raport energetic, conşti­inţa este susţinută de motive şi emoţii şi implică dimensiuni emoţio­nale. Intenţionalitatea este e caracteristică a conştiinţei ce se orientează într-un anumit fel, formulează scopuri şi operează prin coordonări care, în si­tuaţii dificile, antrenează eforturi voluntare. J. P. Sartre consideră ima­ginaţia ca o extensiune a planului de conştiinţă. Subiectul trăieşte nu numai într-o lume reală dar şi într-o lume a imaginarului, ce repre­zintă un fond intern de conştiinţă.

Câmpul de conştiinţă presupune suprapunerea peste câmpul per­ceptiv a unui câmp semantic (semnificaţii antrenate de denumiri), ceea ce permite o tematizare globală, dar şi una selec­tivă, cu anumite dominante sau focalizări. Conştiinţa se produce în prezent, implicând prezenţa subiectului care se confruntă cu un real, având simţământul propriei existenţe. Starea de conştiinţă e un act de înţelegere sau de conceptualizare. În genere, este încheierea unui proces de cunoaştere. În­săşi cunoaşterea se produce treptat, multifazic, pornind de la părţi la întreg şi de la confuz, amorf la clar şi raţional. În acest sens, al mode­lării logice, raţionale avansează demersurile conştientizării. Corespunză­tor, în câmpul de conştiinţă poate fi delimitat un focar, o zonă de claritate şi lumină apoi un concentru clarobscur până se trece la zonele marginale şi tot mai obscure. Există, prin umare, în raport cu conştienti­zarea, diverse grade de conştiinţă după cum sunt şi fenomene psihice preconştiente şi aconştiente.

Conştiinţa se situează în zona superioară a S.P.U. şi are o organizare optimă de tip logic şi raţional. Funcţiile pe care le îndeplineşte conştiinţa sunt următoarele: a. Funcţia de semnificare sau cunoaştere b. Funcţia de orientare spre scop; c. Funcţia anticipativ-predictivă d; funcţia de autoreglaj voluntar; e. Funcţia creativă. În activitatea psiho-comportamentală, conştiinţa ocupă un loc dominant şi îndeplineşte un rol conducător.

Sub nivelul conştiinţei, se situează o altă influenţă a S.P.U. şi anume subconştientul. În  zona subconştientului intră memoria potenţială şi ansamblul deprinderilor şi operaţiilor de care subiectul dispune. Sunt acte automatizate şi stocuri de informaţii sau cunoştinţe acumu­late. Acestea constituie o rezervă şi o bază pentru activitatea conştien­tă. Subconştientul are o organizare sistemică, apropiată de cea a con­ştiinţei cu care se află în raporturi foarte apropiate. În mod real, subconştien­tul, numit şi preconştient, deserveşte permanent conştiinţa prin ac­tivarea şi actualizarea informaţiilor, operaţiilor şi deprinderilor nece­sare integrărilor de conştiinţă.

La polul opus conştiinţei, în zonele de profunzime ale S.P.U., se situează inconştientul. În timp ce conştiinţa se orientează, predo­minant, asupra realităţii obiective, inconştientul sau psihismul bazal se concentrează asupra propriei fiinţe pe care o exprimă nemijlocit în tot ce are ea ca porniri instinctuale, pulsiuni, trebuinţe, stări afective, vise, gânduri ascunse etc. Toate procesele pshice au o parte ce se des­făşoară în subterana inconştientului. Sunt acele acte psihice pe care nu  le controlăm conştient întrucât se manifestă spontan şi neintenţionat. Psihanaliza  se  ocupă, în principal, de particularităţile dinamicii inconştientului.

Între cei doi poli ai sistemului — conştient şi inconştient — sunt raporturi de complementaritate şi toată viaţa psihică presupune interacţiuni şi acomodări între conştiinţă şi inconştient.

OMUL CA PERSONALITATE

În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Personalitatea integrează în sine organismul individual, structurile psihice umane şi, totodată, relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale de care dispune. Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, ce se constituie fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii din primele etape ale dezvoltării individuale în societate.

Personalitatea este subiectul uman privit în cele trei ipostaze ale sale: 1) subiect pragmatic, al acţiunii (homo faber), cel ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească; 2) subiect epistemic al cunoaşterii (homo sapiens), cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume; 3) subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens), acea fiinţă care fără a se rupe de natură a depăşit-o totuşi şi a intrat sub imperiul culturii, deci a valorilor adevărului, binelui şi frumosului, călăuzindu-se după semnificaţii, credinţe şi idealuri, conferind un sens superior propriei vieţi.

Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Aceasta întrucât fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară şi mai departe în câmpul exis­tenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum anume, încercând o serie de variate experienţe, desfăşurând diferite activităţi şi in­trând în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de personalitate. Fiecare om are un mod pro­priu şi concret, irepetabil de a fi, de a gândi şi simţi. Şi totuşi între oameni nu sunt numai deo­sebiri, ci şi asemănări.

Într-o populaţie relativ omogenă, sub raport etnic, cultural, ocupaţional, într-o epocă dată se întâlnesc persoane care pot fi grupate în­tr-un tip după însuşirile lor fizice sau psihice comune. Se vorbeşte doar despre tipuri de francezi, englezi sau români şi printre aceştia de mol­doveni, olteni, ardeleni — despre tipuri de ţărani, negustori, militari, sportivi, artişti, despre tipuri temperamentale sau caracteriale ş.a.m.d. Tipurile nu reprezintă decât o schemă ce permite o grupare prin aproximaţie. Particula­rităţile tipice de personalitate se situează la un nivel intermediar şi relativ de generalitate între singular şi general-uman.

Însuşirile şi sistemul general-uman de personalitate sunt proprii tu­turor oamenilor din toate locurile şi timpurile, din toate societăţile şi cul­turile. Modelul general-uman este abstract, întrucât nu ţineseama decât de prezenţa notelor, funcţiilor şi caracteristicilor definitorii pentru om, fără a se referi concret sau tipic la gradul lor de dezvoltare fără specificări de conţinut şi organizare internă. În el intră, obligatoriu, următoarele : 1) apartenenţa laspeţa umană; 2) calitatea de fiinţă socială, şi deci de membru al socie­tăţii ; 3) calitatea de fiinţă conştientă dotată cu gândire şi voinţă ; 4) parti­ciparea la cultură, dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori; 5) potenţialul creativităţii.

PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU PSIHOLOGIC

Luată sub aspect psihologic, personalitatea se identifică, în linii mari, cu sistemul psihic uman. În cadrul S.P.U. activitatea psihocomportamentală este foarte varia­bilă, implicând fenomene locale, accidentale, trecătoare şi prea puţin caracteristice pentru subiectul respectiv. Nu tot ce este acţiune, senzaţie percepţie, imagine, gând, emoţie, scop, intră în sfera faptelor semnificative şi definitorii pentru subiectul uman. Făcând în S.P.U. distincţia dintre variabile şi invarianţi va trebui să ne oprim asupra acestora din urmă, deci asupra a ceea ce este constant ca trăsătură sau structură în organi­zarea psihologică a subiectului.

Restrictiv, studiul psihologic al personalităţii nu îmbrăţişează întreg S.P.U., ci numai programele acestuia, structurile profunde şi organizarea de ansamblu.

G. Kelly a introdus termenul de „constructe personale”, care se elaborează în baza experienţei proprii şi sunt implicate în decizii. Acestea pot fi locale sau generale, subordonate sau supra­ordonate şi, în ansamblu, personalitatea apare ca un sistem de constructe ce se integrează unele pe altele la mai multe niveluri ierarhice. Personalitatea psihică nu prezintă un adaos la sistemul proceselor şi funcţiilor psihice, ci este o sinteză a aces­tora fără a ieşi cu ceva din domeniul lor. Există factori (trăsături) de personalitate. Aceştia:

– sunt formaţiuni integrate şi integratoare sintetice, adică reunesc diferite funcţii şi procese psihice. Dispoziţia spre comuni­care sau comunicativitate implică nu numai limbaj dar şi motivaţia, tre­buinţa de a comunica şi, totodată, un mod de a gândi şi simţi. Inteligenţa angajează diverse funcţii cognitive, iar înţelepciunea nu e reductibilă nici la inteligenţă, pentru că este rod al experienţei şi este susţinută de realism şi simţ al relativităţii, fiind orientată de valori umaniste.

– dispun de o relativă stabi­litate, se manifestă constant în conduită neputând fi radical modificaţi de situaţii tranzitorii şi accidentale. Cine este înzestrat cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi şi numai excepţional abdică de la ele.

– tind spre generalitate şi caracterizează pe om în ansamblul său şi nu numai într-un anumit raport concret. De exemplu, inteligenţa generală, modalitatea temperamentală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi inde­pendent de acestea.

– dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt total rigizi, putându-se restructura şi per­fecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu. Mentalitatea conservatoare trebuie să cedeze în faţa forţei transformărilor revoluţionare.

– factorii dominanţi în sistemul de per­sonalitate al subiectului sunt caracteristici sau definitorii pentru el, îl ex­primă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent, etc.

Totalitatea factorilor de personalitate formează însăşi substanţa acesteia. Omul însă, fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi iaîn stăpânire propria fiinţă cu tot ce are ea, inclusiv structurile personale. O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea şi realizarea de sine. Cine dirijează aceste procese ale autocontrolului, autorealizării şi autodepăşirii?

EUL CA FACTOR INTEGRATOR

 

De mai bine de un secol, psihologia a pus în centrul edificiului personalităţii conceptul de Eu. Înţelesul primar este cel al pronumelui la persoana întâi. Deci, este cel al referirii la propria fiinţă, care te deosebeşte de tot restul lumii ca noneu şi ceilalţi ca tu sau el.

Eul este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei predicate : „a fi”, „a avea”, „a face”. Este clar că Eul, ca formaţiune psihologică se constituie în procesul mul­tiplelor interacţiuni cu lumea, în special cu oamenii. La bază este percepţia de sine, propria corporalitate şi posibilităţile de acţiune caracteristice pentru subiectul uman. În modelul Eului intră imaginea de sine ca viziune asupra propriei fiinţe şi a raporturilor cu ceilalţi cărora li se presupune acelaşi Eu omenesc. Specifică pentru Eu, este însă conştiinţa de sine care se dezvoltă în confrun­tare continuă cu conştiinţă de lume şi se centrează în jurul ideii de om. In această formulă a conştiinţei de sine, Eul apare ca integrator al personalităţii. Pentru a fi mai mult decât o conştiiniţă a propriei existenţe, Eul îşi asumă însăşi fiinţa cu care se identifică printr-un proces de confruntare cu alţii, printr-un proces de intermodelare în baza tuturor experienţelor şi apartenenţelor la relaţii şi categorii sociale.

Pentru a înţelege fenomenul identificării, este necesar să apelăm la conceptele psihosociologice de rol şi status. Rolurile se definesc în legătură cu diversele tipuri de activitate pe care subiec­tul le desfăşoară în cadrul sistemului social. Astfel, există rolul de elev care învaţă. Sunt apoi rolurile pro­fesionale de producere a bunurilor materiale şi culturale, de administrare şi con­ducere, de decizie în legătură cu problemele ţării, deci roluri cetăţeneşti şi poli­tice etc. Statusurile definesc poziţia pe care o are subiectul în sistemul relaţiilor sociale. Există un status de elev, de adult căsătorit, de muncitor, de inginer, de profesor etc. Dacă rolurile implică anumite modele de acţiune şi aptitudini, statusurile se leagă de atitudinile pe care cel ce se află întrLo anumită poziţie le manifestă şi, de asemenea, le aşteaptă de la alţii faţă de el.

Eul este rodul tuturor experienţelor acumulate de subiect în activitate şi corelare faţă de ceilalţi. Apartenenţa la un grup, familie, clasă, profesiune con­stituie o latură a însăşi identităţii subiectului. În dezvoltarea sa, Eul se constituie parcurgând, trei etape: etapa Eului corporal,  cea a Eului social şi cea a Eului spiritual. Achiziţiile acestor etape se suprapun una peste alta şi se cointegrează în condiţiile în care cele trei laturi ale Eului se dezvoltă pe parcursul vieţii. Treptat Eul se dedublează în Eul activ, ce realizează afirmarea fiinţei şi coordonarea tuturor demersurilor si care presupune, deci, predicaţia „a fi”, şi Eul pasiv, care este însăşi prezenţa porpriei fiinţe cu toate atributele ei somatice, psihice, sociale şi spiritual-valorice. Între cele două laturi ale Eului este un raport de interacţiune şi unitate.

Personalitatea este un agregat de aptitudini şi atitudini care are în centrul său Eul ca un factor de integrare şi coordonare.

INDIVID — PERSOANĂ — PERSONALITATE

În limbajul curent, ca şi în cel ştiinţific, se folosesc diverşi termeni pentru a desemna realitatea umană. Termenul de individ semnifică, în primul rând, caracterul de sistem al organismului pe latura indivizibilităţii acestuia. Este deci o unitate vie care nu poate fi dezmembrată fără a-şi pierde identitatea. Individ este orice organism, inclusiv omul. Termenul nu desemnează decât o pre­zenţă şi nu cuprinde descripţii sau evaluări.

Individualitatea este individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distinctive şi originale. Aici intervine o notă de complexitate faţă de care ne este cerută atenţie, dacă nu respect. Se spune doar că fiecare dispune de individualitatea sa de care trebuie să se ţină seama. Totuşi, specificarea umanului nu este, întotdeauna, pregnantă. S-a discutat des­pre individualitate şi în biologie.

Cu termenul de persoană specificarea umanului este prezentă. Nu sunt persoane decât oamenii. Totuşi nu este precizată vârsta, ocupaţia, valoarea. De aceea, termenul nu se foloseşte decât în ordinea statistică. Este totuşi implicată ideea că omul, ca persoană, îndeplineşte roluri şi dispune de statusuri sociale.

Personalitatea, simetrică cu individualitatea, cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană. De aceea, termenul implică şi eva­luări privind calităţile personale, rolurile şi statusurile de care dispune respectiva persoană. Oricine dispune de personalitate, însă ierarhia valorică a personalităţilor se extinde pe o scală foarte mare şi presupune variate diferenţieri. Fiecare personalitate cumulează un ansamblu de status/roluri. Concret, personalitatea, în diverse relaţii şi acţiuni, se manifestă conform rolului îndeplinit şi ţinând seama de statusul său, deci ea apare ca un personaj. Actor pe scena vieţii, fiecare îşi modelează structurile pro­funde de personalitate după împrejurările în care se află, de fiecare dată apărând ca un personaj mai mult sau mai puţin original.

13. TEMPERAMENTUL ŞI CARACTERUL

 

TEMPERAMENTUL – LATURA DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢII

Observaţii asupra cantităţii de energie a subiectul uman, a vioiciunii şi dinamismului său şi asupra modului cum îşi orga­nizează conduita au fost făcute din cele mai vechi timpuri, constatându-se că, în această privinţă, oamenii sunt foarte deosebiţi. Unii sunt hiperactivi, iar alţii sunt „fără vlagă”. Unii sunt foarte rapizi şi tumultuoşi în mişcări, în vorbire, iar alţii se mişcă lent, domol. Unii sunt năvalnici, nerăbdători, impulsivi, nestăpâniţi, în timp ce alţii îşi păstrează calmul. Toate aceste particularităţi aparţin atât activităţii intelectuale şi afectivităţii, cât şi comportamentului exterior, fiind expresia unor temperamente diferite.

În cazul temperamentelor, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanţi. De aceea, trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latură a personalităţii: latura dinamico-energetică. Cu greu vom afla ce gândeşte un om, ce sentimente încearcă, pe unde i se aventurează fantezia. Dar urmărindu-i comporta­mentul vom putea în scurt timp să spunem dacă este energic, iute, cum­pănit sau nu. Observatorului, temperamentele îi apar ca fiind legate de tot corpul, de regimul de funcţionare al acestuia. Firea a fost de aceea încă de la începuturi presupusă a fi legată de constituţia corporală sau de particularităţi fiziologice. Diferenţierile temperamentale au fost frec­vent explicate prin particularităţi anatomo-fiziologice.

Renumiţi medici ai antichităţii, Galenus şi Hypocrates, observând că există patru temperamente de bază, au încercat să le explice prin modul în care, după opinia lor, sunt amestecate (cuvântul tem­perament semnifică, etimologic, amestec) humorile organice fundamentale: fiere neagră, sânge, flegmă, fiere galbenă, una din cele patru dominând. De aici provine şi nomenclatorul de coleric, sangvinic, flegmatic şi melancolic. Denumirile s-au păstrat cu toate că modelul teoretic s-a dovedit a fi naiv şi îndepărtat de realitate. Nu a fost însă greşită şi clasificarea temperamentelor după observaţii pătrunzătoare care îşi menţin valabi­litatea, în largă măsură, până în zilele noastre.

Târziu, s-au reluat încercări de explicaţii după constituţia cor­porală (tipuri somatice: respirator, muscular, digestiv şi cerebral); după glandele cu secreţie internă (hiper şi hipotiroidian); după dominarea unor componente germinative (endomorf, mezomorf, ectomorf); după alte par­ticularităţi bioconstituţionale (atletic, astenic, picnic, displastic) – dar  toate aceste încercări explicative au o valabilitate mai restrânsă privind descrierea tabloului temperamentelor.

PORTRETE TEMPERAMENTALE

 

Colericul este excitabil şi inegal în toate manifestările sale, fie că este eruptiv, năvalnic, nestăpânit, fie deprimat, cuprins de teamă şi panică. Deseori se constată o evoluţie ciclotimică. Dezvoltarea sinusoidală cu ascensiuni şi căderi ale capaci­tăţii de lucru este dublată de oscilaţii între entuziasm, temeritate şi starea de aban­don, decepţie. Înclinaţia spre exagerare, într-un sens sau altul, periclitează echilibrul emoţional. Colericii sunt oameni nelinştiţi, nerăbdători, predispuşi la furie violentă, dar şi la afecţiuni neobişnuite, cu relaţii ce exagerează atât amiciţia, cât şi ostilita­tea. În  dependenţă de semnificaţiile activităţii lor, de idealul de viaţă, se pot afirma ca oameni ai marilor iniţiative, capabili să se concentreze maximal în acţiuni de lungă durată. Cu greu se pot suplini însă nestăpânirea şi perturbarea ritmului necesar disciplinei. Extravertiţi, foarte comunicativi, sunt orientaţi spre prezent şi viitor ca şi sangvinii.

Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate, echilibru şi aceasta în condiţiile vioiciunii, rapidităţii mişcărilor şi vorbirii, printr-o mare efervescenţă emoţională. Este temperamentul bunei dispoziţii, al adaptabilităţii prompte şi economicoase. Dincolo de vioiciune şi exuberanţă se descoperă calmul, stăpânirea de sine. Sang­vinicul poate aştepta fără o încordare chinuitoare şi poate să renunţe fără a suferi mult. Extrema mobilitate sangvinică îngreunează fixarea scopurilor, consolidarea intereselor şi prejudiciază persistenţa în acţiuni şi relaţii.

Flegmaticul este un om lent în tot ceea ce face şi totodată  neobişnuit de calm. Dispune de un fel de răbdare naturală şi de aceea, prin educaţie atinge performanţe în perseverenţă voluntară, meticulozitate, temeinicie în munca de lungă durată. Deşi pare indiferent afectiv, flegmaticul ajunge la sentimente extrem de consistente şi durabile. Se poate semnala o redusă adaptabilitate, înclinaţii spre rutină şi dezavantajul tempoului foarte lent care nu corespunde exigenţelor anumitor acţiuni. De regulă, flegmaticii sunt introvertiţi, închişi în sine, puţin comunicativi   şi   orientaţi mai mult spre trecut, având comună această trăsătură cu melancolicii.

Melancolicul sau temperamentul hipotonic vădeşte un tonus scăzut şi redusedisponibilităţi energetice de unde, pe de o parte, sensibilitatea, emotivitatea deose­bită, iar pe de alta, înclinarea spre depresie în condiţii de solicitări crescute. Se mai semnalează la el şi dificultăţi în adaptarea socială, aceasta şi datorită unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a redusei încrederi în forţele proprii. Alte parti­cularităţi sunt dependente de mobilitate şi echilibru, reeditând, în acest context hipotonic, unele din trăsăturile arătate la cele trei temperamente puternice, descrise mai sus.

TIPURILE DE ACTIVITATE NERVOASĂ SUPERIOARĂ

În determinarea particularităţilor temperamentale un rol principal revine sistemului nervos cen­tral care asigură coordonarea integrală a tuturor proceselor organice si mediază comportamentul în virtutea activităţii neuropsihice a creierului.  S-au pus în evidenţă trei însuşiri fundamentale ale sistemului ner­vos, însuşiri ce se exprimă în activitatea nervoasă superioară. Acestea sunt : 1) forţa sau energia, dependentă de substanţe funcţionale constitu­tive neuronului; 2) mobilitatea, exprimată în viteza cu care se consumă şi regenerează respectivele substanţe, funcţionale; 3) echilibrul, constând în repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese nervoase de bază — excitaţia şi inhibiţia, în caz de neechilibru neputând să intervină decât predominarea forţei excitative. Aceste trei însuşiri funcţionale reprezintă, în mod evident, parametrii indispen­sabili pentru funcţionarea sistemului nervos, pentru desfăşurarea activi­tăţii nervoase superioare. Concret, însă, la fiecare individ însuşirile de bază prezintă gradaţii în sensurile: puternic-slab, mobil-inert, echilibrat-neechilibrat, majoritatea subiecţilor situându-se undeva la mijloc între foarte puternic şi foarte slab, între labil şi inert, între perfect echilibrat şi com­plet neechilibrat, dincolo de care intervine anormalitatea.

PARTICULARITĂŢI PSIHOLOGICE ALE TEMPERAMENTELOR

Tipul de activitate nervoasă superioară reprezintă nucleul temperamental.  Dar si celelalte   particularităţi tipologice au însemnătate, nuanţând manifestările temperamentale. Astfel, un coleric poate fi hipotiroidian sau hipertiroidian. C. Jung considerând orientarea predominantă spre lumea externă sau lumea internă, a descris tipurile de introvert şi extrovert. H. J. Eysenck dovedeşte că, de regulă, flegmaticii şi melancolicii sunt intro­vertiţi, iar colericii şi sangvinicii sunt extrovertiţi. Altă corelaţie intervine după criteriul nevrozismului, melancolicul şi colericul au un nivel înalt de nevrozism sau instabilitate, iar flegmaticul şi sangvinicul prezintă un nivel scăzut de nevrozism şi, deci, sunt mai stabili.

În descrieri mai vechi se adaugă şi alte criterii de clasificare a tem­peramentului, cum sunt acelea de: stenic-astenic, încordat-relaxat, hipertimic-hipotimic. Rezultă că, privit ca un complex de particula­rităţi psihocomportamentale, temperamentul este o formaţiune mult mai complexă decât este tipul de sistem nervos corespunzător. Restrictiv, temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului nervos în plan psihologic şi comportamental.

Cercetările moderne, urmând schema temperamentelor de bază, au demonstrat temeinic că prin combinarea dintre însuşiri în prim plan apar patru tipuri de sistem nervos (prin extensie, de activitate nervoasă superioară)  care sunt în relativă corespondenţă cu cele patru tempera­mente descrise în antichitate. Tipul puternic neechilibrat excitabil, corelează cu temperamentul co­leric, cel puternic echilibrat mobil se exprimă în temperamentul sangvinic, tipul puternic echilibrat inert, în temperamentul flegmatic, tipul slab (luat global) fiind pus la baza temperamentului melancolic (deşi acest calificativ este nepotrivit şi ar trebui să se vorbească despre tempera­mentul hipotonic sau astenic). De asemenea, tipul şi temperamentul slab sau hipotonic ar trebui să fie caracterizat şi sub raportul mobilităţii şi echilibrului, ceea ce ar duce la trei variante similare celor ale tipului puternic, iar dacă ar fi să introducem un grup al forţei medii ar apărea încă alte trei variante. Apoi echilibrarea sau neechilibrarea poate fi con­siderată şi din punctul de vedere al mobilităţilor proceselor nervoase, fiind posibil ca inhibiţia să fie mai inertă decât excitaţia, de unde şi unele efecte  de  explozivitate  în   comportament.

LOCUL  TEMPERAMENTULUI  ÎN   SISTEMUL DE PERSONALITATE

Tipul nervos este înnăscut şi nu îşi pierde identitatea pe parcursul vieţii, iar temperamentul derivat dintr-un anumit tip (ca bază naturală a individualităţii) se dezvoltă pe parcursul vieţii în condiţii mai complexe, capătă anumite nuanţe emoţionale şi chiar se modulează după condiţii de activitate profesionale, de unde, şi termenii de temperament artistic, militar, poetic ş.a.

Temperamentul suportă toate influenţele dezvoltării celorlalte com­ponente superioare ale personalităţii, şi dobândeşte o anumită factură psihologică. Se vorbeşte, de aceea, de compensarea unor trăsături tempera­mentale, de mascarea lor şi, în genere, de luarea în stăpânire a propriului temperament prin autocontrol conştient. Totuşi tipurile de activitate nervoasă şi totodată şi temperamentele sunt nespecifice, în sensul că nu implică anumite valori, nu sunt susceptibile de a fi apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual. Nu putem vorbi despre temperamente bune sau rele, nici despre superioritatea unui tip asupra altuia.

Tipul de sistem nervos şi temperamentul corespunzător îşi pun am­prenta asupra întregii activităţi şi chiar asupra proceselor organice in­terne. Particularităţile de tip nervos se regăsesc în comportamentul ani­malelor superioare, la acestea fiind şi cercetate în amănunt.

Pentru om, temperamentul reprezintă cea mai generală particulari­tate dinamico-energetică a personalităţii — generalitatea nu se referă însă numai la formaţiunile parţiale, mai complexe, cum sunt aptitudinile, in­teligenţa, caracterul psihomoral. Acestea sunt într-adevăr susceptibile de evaluări calitative, pentru că reprezintă dimensiuni funcţional-creative şi relaţional-morale specifice omului. Este clar însă că aptitudinile şi caracterele nu derivă din temperamentele globale şi nu pot fi reduse la temperament. În  fiecare categorie temperamentală se întâlnesc debili min­tali şi inteligenţe de vârf, subiecţi necreativi şi înalt creativi, subiecţi amorali şi oameni de o mare forţă şi consistenţă morală. Aceeaşi aptitu­dine, acelaşi profil psihomoral poate să fie constatat la persoane cu diferite temperamente. Dar toate acestea nu înseamnă că temperamentele nu se exprimă în activitatea şi conduita morală, în gândirea, imaginaţia şi afectivitatea fiecăruia.

CARACTERUL – LATURA  RELAŢIONAL-VALORICĂ  A  PERSONALITĂŢII

În vechea greacă cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia individului luat nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psi­hice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale. Este, deci, o fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică. Se înţelege că particularităţile de caracter, asemenea celor fizionomie şi mai mult decât ele, presupun o anumită constanţă sau stabilitate. Nu se schimbă, nu sunt variabile pentru că atunci însăşi consistenţa ca­racterului ar fi contrazisă.

În sens larg caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui portret psihic global. În această viziune cuprinzătoare, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate. În psihologia europeană se recurge, totuşi, la o delimitare a caracterului, ce este diferenţiat de celelalte com­ponente ale personalităţii — temperamente şi aptitudini.

În  sens restrâns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau parti­cularităţi privind relaţiile pe care le întreţine subiectul cu lumea şi va­lorile după care el se conduce. Este un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj. În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională si axiologică, fiind în principal un ansamblu de atitudini valori.

În  timp  ce temperamentul  este neutral,  din punctul  de vedere  al conţinutului sociomoral, al semnificaţiei umaniste, caracterul se defineşte, în principal, prin valorile după care subiectul se călăuzeşte, prin rapor­turile pe care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă. Temperamentul rezultă din particularităţi constituţionale morfo-funcţionale şi nu este condiţionat de conştiinţă şi decizii conştiente, în timp ce la formarea şi afirmarea caracterului participă judecăţile de valoare, iar pentru felul cum se comportă subiectul poartă o anume respon­sabilitate morală,  fiind apreciat  corespunzător (cinstit sau necinstit, sincer sau  făţarnic,  mincinos  etc).

Caracterul  este o formaţiune supe­rioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele umane, motivele, sen­timentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă instanţă, concepţia despre lume şi viaţă. În  toate acestea un rol impor­tant revine modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un fond de deprinderi sociomorale si totodată tabele de valori pe care le impune şi cultivă colectivitatea. În aceste condiţii, faţă de temperament caracterul este o instanţă de control şi valorificare. Cineva poate fi mobil sau dinamic, lent sau rapid, dar el este apreciat după calităţi caracteriale cum sunt: omenia, bunătatea, hărnicia, sinceritatea etc, iar acestea nu depind de temperament.

COMPONENTELE DE BAZĂ ALE  CARACTERULUI : ATITUDINEA STABILĂ  ŞI TRĂSĂTURA VOLITIVĂ

Psihologia populară, care are mai ales preocupări morale, la trăsăturile sufleteşti şi de conduită raportează diverse însuşiri caracteriale: tenace, neînduplecat, înţelept, îngăduitor, răbdător, sever, chibzuit, aspru, iertător, îndărătnic, ambiţios, certăreţ, perseverent, darnic, zgârcit, lacom, bun sau rău etc Observăm că unele trăsături caracteriale sunt încărcate de afectivitate şi ar putea fi considerate ca sentimente generale (predispus la iertare, la abuz, la toleranţă etc), în timp ce alte trăsături au o dominantă voluntară şi chiar se exprimă în termeni de însuşiri ale voinţei. Sunt, deci, modalităţi de autoreglaj caracteristice pentru persoana respectivă.

În ambele situaţii însuşirea-caracterială reprezintă o poziţie a subiectului faţă de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existenţei sale în lume. Aceste modalităţi de raportare care pornesc de la subiect, îl exprimă pe el şi se traduc prin comportamente, poartă numele de atitu­dini. La nivelul caracterului ne interesează nu atitudinile circumstanţiale şi variabile, ci acelea care sunt stabile şi generalizate, fiind proprii subiectului în cauză, întemeindu-se pe convingeri puternice. Atitudinea, ca trăsătură de caracter, de asemenea, nu poate fi determinată doar după o manifestare singulară. Nu poţi spune despre un tânăr că e mincinos doar pen­tru că în viaţa lui a minţit de câteva ori ci este necesar să se vadă dacă minciuna e o regulă pentru el, un nărav de care cu greu se poate dezbăra.

Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene şi prin care subiectul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial. Impunerea imperativă a atitudinii dinăuntru în afară o defineşte pe aceasta ca un vector major propriu personalităţii. Atitudinea este, în primul rând, selectivă în perceperea şi evaluarea eve­nimentelor.

Prima componentă a atitudinii include motivaţie, scopuri şi preocupări cognitive corespunzătoare. Cea de-a doua este executivă şi presupune un mod de autoreglare al subiectului, deseori fiind necesare eforturi voluntare importante. Este posibil ca această a doua componentă,  să nu fie în aceeaşi măsură dezvoltată ca şi prima, şi, deci, să nu se poată finaliza. În acest caz, caracterul este considerat a fi dominat mai mult de afectivitate şi orientări intelectuale şi relativ deficitar sub raportul executiv-voluntar. Însuşirile voluntare pot să depăşească atitudinile de o categorie sau alta şi să se manifeste în orice situaţie constant. În  acest caz, se vorbeşte de un caracter dominat de voinţă, indiferent de orientările sale atitudinale.

După domeniul în care ele se manifestă clasificăm atitudinile în:

atitudini faţă de oameni. Tematica principală este aceea a umanismului. Se presu­pune că omul este, în primul rând, scop şi apoi mijloc în vederea reali­zării scopului. Îndepărtarea sau chiar contrazicerea principiului despre om ca valoare supremă este o retragere pe poziţii ostile omului. În acelaşi timp, se pune problema recunoaşterii valorii altora şi a libertăţii de opinie a tuturor. Invidia şi intoleranţa trădează atitudini ce trebuie să fie combătute. E. Fromm a creat un întreg sistem de gândire în jurul dragostei faţă de om. Este o direcţie opusă tendinţelor mizantrope. În condiţiile respectului faţă de individualitatea singulară a fiecăruia, intervine totuşi necesitatea cooperării, colaborării şi a con­cilierii. De asemenea, trebuie să îmbinăm dragostea cu exigenţa faţă de cei ce ne sunt apropiaţi. Această obligaţie nu poate fi detaşată de altruism.

– atitudinea faţa de sine. Este necesar, în primul rând, să ne cunoaştem, comparându-ne, pe cât posibil obiectiv, cu alţii. Cultivarea propriei in­dividualităţi nu trebuie să ajungă la narcisism şi să se depăşească cadrele raţionale. Demnitatea înseamnă conştiinţa propriei valori în condiţiile res­pectului faţă de alţii şi ale neacceptării înjosirii. Sunt inacceptabile atât umilinţa, cât şi aroganţa. Cât priveşte modestia, aceasta se cere a fi core­lată cu demnitatea. Exigenţa faţă de sine este o condiţie a autoperfecţionării. Încrederea  justificată în forţele proprii este o altă pârghie a reali­zării de sine. Fiecare trebuie să se concentreze într-o anumită măsură prproprie şi să manifeste, în limite normale, un anume egoism dar exagerarea lui se întoarce împotriva intereselor individului, care trebuie să trăiască în raporturi armonioase  si  drepte cu toţi ceilalţi.

– atitudinea faţa de muncă, care are un rol esenţial în viaţa şi existenţa omenească. Rolurile profesionale îndeplinite cu efort şi competenţă sunt, după mulţi autori, indicatori ai valorii sociale a personalităţii. În toate timpile şi în toate societăţile este apreciată hărnicia, strădania de a duce lucrurile la bun sfârşit şi de a perfecţiona mereu propriul stil de lucru. Interesul faţă de munca depusă, reunit cu aptitudinile corespun­zătoare, duce la creaţie.

atitudinil culturale, care privesc cunoaşterea ştiinţifică şi arta, tehnica şi cultura în ge­nere. Personalitatea se apreciază şi după consistenţa atitudinilor legate de tradiţii şi obiceiuri.

– atitudinea faţa de natură. În  secolul nostru se pun, cu multă acuitate, şi probleme privind na­tura, apărarea ei şi asigurarea unui mediu natural potrivit pentru exis­tenţa omului ca fiinţă. Umanismul contemporan cuprinde şi o serie de atitudini ecologiste ce trebuie dezvoltate în strânsă legătură cu preocu­pările pentru sănătatea tuturor oamenilor ce populează această planetă.

– atitudinea faţa de societate, care le integrează pe toate celelalte, vizează răspunderile cetăţeneşti şi politice pe care fiecare le are faţă de destinele colectivităţii din care face parte în condiţiile democra­ţiei şi ale libertăţii. În  plan social-istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul.

SISTEMUL DE ATITUDINI : STRUCTURI CARACTERIALE

Atitudinile şi calităţile voluntare asociate lor sunt corelate, interde­pendente şi chiar organizate într-un sistem prin integrări la diverse niveluri, în  acelaşi fel în care se prezintă piramida conceptuală. Numai că ierarhia conceptelor este la toţi oamenii aceeasiîn timp ce piramida atitudinilor caracteriale este de la un subiect la altul mult diferită, în sensul că, de pildă, la un subiect o trăsătură concretă de exemplu avariţia, ocupă o poziţie dominantă, se situează în vârful piramidei, pe când la un alt subiect zgârcenia este periferică şi prea putin exprimată, la acesta fiind dominant spiritul de aventură.

La fiecare individ se pot descoperi 1—2 trăsături cardinale care domină şi controlează pe toate celelalte. Este apoi un grup de trăsături principale (10—15), iar în rest, sute şi mii de trăsături secun­dare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi subiectul uneori, le neagă. A cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale. Trăsătura „stăpânâ”  nu trebuie să se rupă de trăsăturile principale pe care şi le subordonează şi pe care le integrează într-o structură unică. Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala articularitate a structurii caracteriale. Totodată, însuşi sistemul dobân­deşte o serie de particularităţi structurale a căror cunoaştere permite o  mai   bună   definire   a  profilului   caracterial   al  fiecărei   persoane.  Cele mai importante sunt:

Unitatea  caracterului înseamnă a nu modifica  în  mod  esenţial conduita de la o etapă la alta din motive de circumstanţe, contrare principiilbr declarate; Expresivitatea se referă la dezvoltarea, precumpăni­toare, a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi domi­nante în raport cu situaţia în care se află; Originalitatea presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori, coerenţa lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane; Bogăţia rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii etc.; Statornicia se realizează dacă atitudinile şi trăsătu­rile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament; Plasticitatea este o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu noile cerinţe impuse de necesi­tatea slujirii aceloraşi principii. Se asigură, astfel, evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient în dependenţă de diverse împrejurări; Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc, pe care persoana le-a transformat în linii de orientare fundamentală şi de perspectivă. Datorită forţei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.

Toate aceste particularităţi, de ansamblu, ale caracterului relevă încă o dată faptul că acesta poate fi definit ca sistem de atitudini stabile şi spe­cific individuale, având o semnificaţie socială şi morală, atestându-1 pe om ca membru al societăţii, ca purtător de valori, deci, ca personalitate.

14. APTITUDINILE ŞI CREATIVITATEA

 

 

APTITUDINILE –  LATURA INSTRUMENTAL-OPERAŢIONALĂ A PERSONALITĂŢII

Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Ştim cu toţii că aceleaşi acţiuni (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diverse niveluri calitative, cu o efi­cienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă. Desigur toţi oamenii normali pot executa diverse şi nenumărate activităţi. Interesează însă calitatea. De regulă, termenul negativ (inaptitudine) nu este absolut pentru că, în fapt, semnifică posibilităţi minime de a acţiona într-un fel. Ter­menul pozitiv (dotat, capabil) se acordă ca un calificativ, după criteriul performanţei. Rezultatele oricărei activităţi sunt evaluate şi distribuite pe o scală amplă (pentru testarea inteligenţei se uzează de un punctaj ce poate ajunge până la 160), astfel încât cu uşurinţă se stabilesc grupele mari de slab, mediu (mijlociu) şi superior.

Aptitudinea se demonstrează întotdeauna prin reuşită în activităţi. Orice activitate se efectuează cu ajutorul unor mijloace sau instrumente. Faptul este evident în cazul acţiunilor practice şi tehnice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatic şi alta în cea a unui chirurg talentat. Tot aşa am putut vorbi despre pensula pictorului, condeiul poe­tului sau ferestrăul tâmplarului Prin urmare, în joc intră şi mijloace sau instrumente psihomotorii,   structuri intelectuale, funcţii si subprocese psihice.

Aptitudinile constituie latura instrumentală şi executivă a persona­lităţii. Este o instrumentaţie psihică; uneori se spune despre inteligenţă că este tăioasă sau pătrunzătoare, se  vorbeşte despre fineţea auzului, despre urzeala imaginaţiei, despre concentrarea şi distributivitatea aten­ţiei  etc.  Toate  acestea  sunt posibile  datorită gradului  de  dezvoltare  a unor funcţii sau a îmbinării operaţiilor. Ele sunt cele care mijlocesc reu­şita în activitate. În  consecinţă, valoarea aptitudinilor trebuie pusă în le­gătură directă cu eficienţa, calitatea şi modul de îmbinare a operaţiilor. Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operaţionale, superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în activitate. Aptitudinea arată ce poate individul, iar nu ce ştie el. Sunt unii care posedă multe cunoştinţe, ajung la erudiţie, dar nu reuşesc să  opereze  cu  cunoştinţe,  astfel încât să  obţină  efecte pe măsura pregătirii lor.

În limbajul curent, se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate, ca sinonime. Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitu­dine, care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea învăţare şi execuţie,  şi capacitate ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat  prin   deprinderi,   rezultate  din   exerciţiu  şi  s-a  îmbogăţit  cu o serie de cunoştinţe adecvate. Precocitatea manifestată prin surprinzătoare reuşite în muzică, pictură, coregrafie, matematică, indică neîndoielc aptitudini, dar numai după ce prin exersări şi elaborări complexe de teme de lucru tânărul ajunge la rezultate remarcabile, se poate vorbi despre capacităţi.

DOTARE NATIVA Şl CONSTRUCŢIE SAU MODELARE PRILEJUITĂ DE ÎNVĂŢARE

La naştere, subiectul dispune de o ereditate care priveşte nu doar morfologia şi funcţiile organismului său, ci şi posibilităţile de acţiune ale creierului şi organelor de simţ. Există unele premise ereditare pentru tot ceea ce reprezintă exis­tenţa şi activitatea umană, inclusiv vorbirea şi gândirea. Acest potenţial ereditar, însă, se află numai în germene şi nu posedă emergenţa necesară pentru a se rea­liza de la sine. Pentru ca potenţialul să fie valorificai şi dezvoltat ca un sistem operaţional, sunt necesare : 1) maturizarea organismului şi a sistemului nervos cen­tral şi, 2) adaptarea la mediul natural şi social în condiţiile unor necontenite interacţiuni dintre subiect şi ambianţă, deosebit de importante fiind 3) acti­vitatea şi învăţarea, prin care sistemele operaţionale se organizează progresiv şi se construiesc la diverse niveluri calitative. Pe o bază ereditară, variabilă de la un individ la altul, aptitudinea şi finalmente capacitatea se construiesc prin exersările prilejuite de activitate şi deci, în bună măsură, se dobândesc.

Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferită nemijlocit de ea, ci se făureşte în condiţiile prilejuite de activitate. Este posibil ca potenţialul ere­ditar să nu fie valorificat decât parţial, după cum este posibil ca acest potenţial să fie depăşii şi compensat. Ceea ce trebuie să stea în atenţia educatorului şi a tânărului care aspiră la realizarea de sine este şi trebuie să fie activitatea, învăţarea şi antrenamentul, perfecţionarea în direcţia înclinaţiilor personale, dar şi a celorlalte componente şi laturi ale existenţei sociale.

CLASIFICAREA APTITUDINILOR

Aptitudinile se divizează ma întâi în simple şi complexe, cu o compoziţie eterogenă.

– Aptitudinile simple sau elementare se sprijină pe un tip omogen de operare sau funcţionare. Astfel sunt toate proprietăţile sensi­bilităţii de tipul acuităţii vizuale, tactile, olfactive, de vedere în spaţiu şi orientare în timp, simţul ritmului; de reprezentare a obiectelor ; pro­prietăţi ale memoriei, cum ar fi volumul, trăinicia şi reproducerea; cali­tăţile atenţiei, cum sunt concentrarea şi distributivitatea. Aceste aptitu­dini elementare mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în anumite puncte sau pe anumite laturi ale activităţii. De exemplu, pentru un vâ­nător văzul de la distanţă şi selectivitatea perceptivă reprezintă o con­diţie necesară dar nu şi suficientă pentru a răpune vânatul. Sunt şi alte componente printre care şi tragerea la ţintă, evaluarea distanţei şi anti­ciparea mişcării animalului vizat, care condiţionează performanţa vânătorească. La  fel, aptitudinea calculului numeric nu este suficientă singura constitui capacitatea de gândire matematică.

– Aptitudinile complexe. La o primă privire acestea apar ca o reuniune de aptitudini elementare, simple. Astfel, aptitudinea muzicală presupune acuitate auditivă, auz absolut, simţ al ritmului, auz muzical, auz intern (sau reprezentarea melodiilor), memorie şi fantezie muzicală, sinestezii specifice şi auz armonic. La acest nivel, circuitele sunt deja integrate, deci nu este o simplă însumare, reunire de aptitudini, ci este mai degrabă o structură, sau o matriţă după care se profilează un stil individual propriu muzicianului. Aptitu­dinile simple şi semicomplexe sunt în interacţiune, se îmbină uneori, compensându-se reciproc şi întotdeauna evoluând global.

Pornind   de   la   aptitudinle  complexe,   intervine   o   a   doua   linie   de divizare a aptitudinilor în speciale şi generale.

– Aptitudinile speciale sunt acele cate­gorii   de   aptitudini   care   mijlocesc   eficienţa   activităţii într-un anumit domeniu, cum ar fi : cântul, sau muzica instrumentală, arta actoricească sau  ramurile  de  artă  plastică,  sportul  de performanţă, activitatea  instructiv-educativă, activitatea tehnică şi inginerească, diversele domenii din agricultură, industrie, cercetare ştiinţifică. În general, toate formele de activitate concretă, mai ales atunci când sunt definite profesional, sunt sau pot fi  susţinute prin aptitudini speciale sau clase de aptitudini  spe­ciale. În  psihologia muncii, şi în general a activităţilor cu statut profesional, s-a ajuns să se alcătuiască psihoprofesiograme, în care sunt cu­prinşi factorii aptitudinali strict necesari, ca şi cei auxiliari. Lipsa unor aptitudini este apreciată ca o contraindicaţie şi, în consecinţă, se refuză avizul  pentru  orientarea  spre o calificare sau selecţie în cadrul  unei grupe de profesiuni. Cât priveşte factorii aptitudinali ce recomandă su­biectul pentru o profesiune, aceştia pot avea cote valorice variabile de la un individ  la  altul  şi pot fi  organizaţi  într-o  structură  particulară. Totuşi, există factori comuni pentru fiecare categorie de aptitudini profesionale.

Învăţătorul şi profesorul dispun de aptitudinea empatetică, ei se transpun în modul de gândirq şi simţire a fiecăruia din elevi şi astfel dialoghează mutual cu ei, dirijând procesul de învăţare. În acest plan, o însemnătate capitală au capacitatea de a demonstra şi scoate în evidenţă esenţialul. Actorul intelectual uzează de o retorică subordo­nată conţinutului semantic şi de aceea el nu urmăreşte efecte spectacu­loase, ci o focalizare a atenţiei elevilor asupra conţinutului, adecvându-şi timbrul şi intonaţia discursului la construcţia logică a expunerii şi apli­când exact şi eficient accentul logic asupra ideilor principale sau punctelor nodale din respectivul ansamblu cognitiv. Intuiţia psihologică este, de aceea, o condiţie indispensabilă a măiestriei pedagogice.

Aptitudinile generale sunt sunt utile în toate domeniile de activitate, sau în cele mai multe din ele. Astfel,  spiritul de observaţie ajută în toate activităţile, de la agricultură până la activitatea ştiinţifică şi în cele mai complexe domenii. De asemenea, capacitatea de a memora exact şi a reproduce fidel este fecundă şi dechizătoare de drumuri pentru creaţie combinatorica imaginativă de mare anvergură în toate domeniile. Dar cea mai importantă aptitudine generală este inteligenţa, care adaugă un spor de eficienţă absolut tuturor activităţilor.

Orice activitate profesională sau socială nece­sită o îmbinare de aptitudini generale şi speciale, care sunt ireductibile una la alta. Totuşi, există multiple activităţi în care primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la cote foarte înalte.

INTELIGENŢA CA APTITUDINE  GENERALĂ

Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune : pe de o parte de proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, pe de alta, de aptitudine rezidând în structuri ope­raţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate),  prin care  se  asigură  eficienţa  conduitei.  Aceste  calităţi sunt caracteristice subiectului,  reprezintă  invarianţi  ce pot fi  evaluaţi statistic şi sunt situaţi la un anumit nivel de valoare funcţio­nală. Astfel, inteligenţa apare ca sistem  de însuşiri stabile proprii su­biectului individual şi care  la  om  se  manifestă  în  calitatea  activităţii intelectuale centrată pe gândire. În  această perspectivă, psihologul american Tharstone stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei: raţionamentul (deductiv şi inductiv), memoria, capacitatea de calcul, rapiditatea perceptuală, operarea spaţială, înţelegerea cuvintelor şi fluenţa verbală. Dar  întrucât aceşti factori se întrepătrund, în actul inteligent, evaluat după efec­tele sale finale, prezenţa unui factor global G (general), care să exprime inteligenţa ca atare nu este infirmată.

Psihologia genetică, promovată de J. Piaget, confirmă punctul de vedere al inteligenţei ca aptitudine generală cu o bază nativă. Ea constă într-o echilibrare între asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme. Echilibrarea, pe care Piaget o identifică cu inteligenţa, se produce în baza acomodărilor, a restructurărilor sau reorganizărilor mentale. Măsura inteligenţei este echivalentă cu rata acomodărilor ce permit o bună înţelegere şi rezolvare de probleme. Dacă asimilarea este superficială, iar acomodarea (prin prelucrarea informaţiilor) nu se produce decât anevoios şi insuficient, atunci şi echilibrarea inteligentă este insuficientă.

Inteligenţa este o structură instrumentală, pro­prie personalităţii individualei pe care experienţa de viaţă, şcolară şi  profesională o pune în evi­denţă şi permite evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua după randamentul învăţării, după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul este în stare să le rezolve.

CONCEPTUL DE CREATIVITATE

În secolul nostru, ştiinţele au reuşit să descifreze unele din tainele creaţiei umane şi, ceea ce este important, au ajuns să elaboreze metode prin care creaţia să fie stimulată în cele mai diverse domenii de activitate. A crea înseamnă a produce (a genera) ceva nou în raport cu ceea ce este vechi, cunoscut, uzual, banal. Noutatea este şi ea evaluată gradual, după cote de originalitate. Cota de originalitate corespunde distanţei dintre produsul nou şi ceea ce preexistă ca fapt cunoscut şi uzual în domeniul respectiv.

Termenul de creativitate este foarte general şi a fost introdus în vocabularul psihologiei americane, în deceniul al patrulea al secolului XX, pentru a depăşi limitele vechiului termen de talent. Între con­ceptele de creativitate şi de talent nota comună este cea de originalitate. Dovedeşte talent cel ce demonstrează o pregnantă originalitate. Deci, talentul corespunde creativităţii de nivel superior. Dar aceasta nu este exclusivă, pentru că există şi o creativitate de nivel mediu şi una slabă, redusă. Toţi oamenii sunt în diverse grade creativi şi numai unii din ei sunt talentaţi. S-a apreciat talentul ca fiind hotărât de dotaţia ereditară. Conceptul nou de creativitate admite o mare contribuţie a influenţelor de mediu şi a educaţiei în formaţia creativă a fiecăruia. Totodată, se con­sideră că oricare din activităţi sau profesiuni poate fi desfăşurată la un nivel înalt de creativitate.

Talentul a fost conceput ca o dezvoltare superioară a aptitudinilor generale şi  speciale  şi ca o fericită îmbinare a lor. Creativitatea însă include structuri mai  complexe de personalitate, depăşind aptitudinile. În psihologie, conceptul de creativitate are următoarele trei accep­ţiuni : a. de comportament şi activitate psihică creativă; b. de structură a personalităţii sau stil creativ ; c. creativitate de grup, în care interacţiunile şi comunicarea mijlocesc generarea de noi idei, deci duc la efecte creative.

ACTIVITATEA CREATIVĂ

Ansamblul stocului de informaţii şi de struc­turi operaţionale, procedee de lucru şi deprinderi de care dispune un su­biect, constituie potenţialul său creativ. Orice subiect dispune de un po­tenţial creativ, pentru că orice subiect posedă o experienţă pe care o pre­lucrează mereu şi variabil, uzând de operaţii, tehnici şi scheme mintale.

Dacă la baza actelor creative de descoperire şi invenţie se află po­tenţialul creativ individual sau de grup, atunci înseamnă că toată pro­blema constă în activarea şi realizarea sau valorificarea acestui potenţial. Concret, se pune problema utilizării experienţei în noi situaţii, a regândirii prin stabilirea de noi raporturi între cunoştinţe şi prin restructurări de ansamblu. In genere, se ajunge la noi idei sau proiecte prin trans­formări şi recombinări ale datelor cognitive de care subiectul dispune. relucrarea informaţiilor, prin adoptarea unor alte scheme operaţionale, generează noi informaţii, favorizează producerea unor noi cunoştinţe ce nu existau la punctul de pornire.

În ordinea creativităţii,  mai   importante şi relevante  decât  rezolvările  de  probleme date sunt punerile de noi probleme. Dar pentru aceasta trebuie să se ape­leze la euristică, ca subiectul să-şi pună mereu noi întrebări şi să problematizeze în câmpul activităţii sale, pe care este înclinat să o perfecţioneze, să şi-o amelioreze. Se dovedeşte că împrumuturile din sectoare ce par îndepărtate de profesiune sunt fecunde, în sensul că oferă modele inedite pentru reconstrucţia planurilor de acţiune.

Gândirea logică aduce o anumită contribuţie la creaţie. Mari savanţi cum a fost Einstein, socotesc că şi mai importantă este imaginaţia, care posedă un grad mai mare de libertate, nu este încătuşată de reguli şi norme fixe şi poate să se lanseze în urzirea celor mai cutezătoare proiecte J. P. Guilford relevă necesitatea gândirii divergente, iar alţi autori ple­dează pentru gândirea laterală, care permite să se recurgă la cele mai diverse analogii. De aceea, în creativitatea ştiinţifică cele mai fecunde domenii sunt acelea unde diverse discipline se întâlnesc, alcătuind un teritoriu de interdisciplinaritate.

Demersurile creative pot fi spontane sau intenţionate şi voluntare, în ambele cazuri, ele trebuie să fie susţinute energetic de trebuinţe şi motive, de înclinaţii, interese şi aspiraţii. Aceşti vectori sau resurse in­terne, care acţionează favorabil sau nefavorabil asupra creativităţii, nu sunt câtuşi de puţin neglijabili şi reprezintă, în fapt, o cheie a creati­vităţii, întrucât sunt factorii activatori, necesari pentru transformările şi combinările amintite ceva mai sus.

STRUCTURA CREATIVITĂŢII

Din cele arătate, rezultă că la creativitate contribuie toate procesele psihice, începând cu senzaţiile şi percepţiile şi încheind cu afectivitatea şi voinţa. Este deci o proprietate a întregului sistem psihic uman, care se prezintă ca un laborator ce prelucrează datele informaţionale, astfel încât ajunge să elaboreze noi modele cognitive şi imagistice. În psihologia românească se cultivă modelul bifactorial al creativi­tăţii, prin care emergenţa S.P.U. este explicată. Cele două categorii de factori sunt : a) vectorii, termeni prin care sunt reunite toate stările şi dispozitivele energetice ce incită la acţiune şi raportare preferenţială, şi anume: trebuinţele, motivele, scopurile, înclinaţiile, aspiraţiile, convinge­rile şi, sintetic, atitudinile caracteriale; b) operaţiile şi sistemele opera­torii de orice fel.

Vectorii, ca energizori cu un anumit sens, se divid în pozitivi şi negativi, de  atracţie,  incitaţie, de respingere şi frânare, şi în creativi şi noncreativi (sau prea puţin creativi). În mod asemănător, operaţiile se împart în categorii de operaţii rutiniere, automatizate, cuprinse în programe algoritmice şi care nu sunt generatoare de noi idei, deci nu aduc contribuţii creative notabile, precum si sisteme operatorii deschise de tip euristic, ca să nu mai vorbim de formulele logice noi şi de repertoriile nelimitate ale procedeelor imagi­naţiei, care sunt direct orientate spre descoperire şi invenţie şi de la care se aşteaptă efecte creative majore.

Vectorii sunt cei care declanşează, selectiv, ciclurile operatorii şi le pilotează într-un anumit sens. Dacă un elev doreşte doar să înţeleagă bine lecţia şi să o poată spune, el nu obţine decât un efect de sândire reproductivă. Dacă un alt elev este incitat de curiozitate ştiinţifică şi doreşte să găsească răspunsuri la unele întrebări, ajungând să formuleze si anumite probleme în legătură cu textul respectiv, el poate, după ce recurge la mai multe variante interpretative, să realizeze unele perfor­manţe de gândire productivă sau creatoare.

În  ordinea celor arătate, creativitatea nu este altceva decât interac­ţiunea optimă între vectorii creativi şi operaţiile generative.

La nivelul personalităţii, se constituie blocuri între vectorii atitudinali şi acele sisteme de operaţii pe care le-am numit aptitudini. Sunt organizări sau structuri care au sau nu efecte creative. Aceste structuri fac parte dintr-un stil de acţiune, cunoaştere şi realizare al subiectului, care poate fi, în proporţii variabile şi după sectoare specializate, mai mult sau mai puţin creativ. Considerată ca o structură de personalitate, creativitatea este, în esenţă, interacţiunea optimă dintre atitudinile pre­dominant creative şi aptitudinile generale şi speciale de nivel supramediu şi superior.

Nu este suficient, deci, să dispui de aptitudini dacă acestea nu sunt orientate, strategic, prin motivaţie şi atitudini, către descoperirea şi gene­rarea noului cu valoare  de originalitate.  Există persoane foarte inteligente dar prea puţin creative, întrucât nu sunt incitate de interese de cunoaştere, vor să fie  foarte exacte, dar nu sunt incitate spre aventurile fanteziei şi sunt, în genere, conformiste şi conservatoare. În schimb, prezenţa vectorilor crea­tivi este de natură să producă efecte creative remarcabile şi la persoana care nu dispun de aptitudini extraordinare.

Printre atitudinile creative importante, menţionăm : 1) încrederea în forţele proprii şi înclinaţia puternică către realizarea de sine ; 2) interesele cognitive şi devotamentul faţă de profesiunea aleasă, care se include, esen­ţial, în sensul şi scopul vieţii ; 3) atitudinea antirutinieră menită să incite la analiza critică a experienţei şi să deschidă calea unor noi experimen­tări ; 4) cutezanţa în adoptarea de noi scopuri neobişnuite şi îndepărtate şi asumarea riscurilor legate de îndeplinirea acelor proiecte dificile şi curajoase ; 5) perseverenţa în căutarea de soluţii şi în realizarea proiec­tului urzit, corelativ cu dispoziţia către, revizuirea continuă a proiectului şi permanenta lui optimizare; 6) simţul valorii şi atitudinea volarizatoare care duc la recunoaşterea deschisă a valorii altora şi la afirmarea onestă şi demnă a valorii proprii ; 7) grupul atitudinilor direct creative, constând din simţământul noului, dragostea şi receptivitatea pentru tot ce este nou şi respectul faţă de originalitate, cultivarea consecventă a origina­lităţii, cu deosebire a aceleia ce sa corelează cu o valoare socială şi uma­nistă superioară.

NIVELURI ŞI STADII ALE CREATIVITĂŢII

Fiind o proprietate general-umană, creativitatea se prezintă în di­verse forme şi se situează la diverse niveluri ierarhice. În primul rând, ca şi în cazul aptitudinilor, după cum arată Al. Roşca, trebuie făcută o distincţie între creativitatea generală, de largă apli­cabilitate, şi modalităţile specifice de creativitate din practică, tehnică, organizare, ştiinţă, artă, sport etc.

În  al doilea rând, se disting, după savantul american C. W. Taylor, niveluri ale creativităţii, după cum urmează : 1) creativitate de expresie, ţinând de mimico-gesticulaţie şi vorbire şi care este valorizată, mai ales în arta teatrală şi oratorie ; 2) creativitatea procesuală, ţinând de notele originale în dezvoltarea proceselor psihice, în felul cum percepe subiectul lumea, în modul său de gândire şi simţire si prin care se caracterizează o personalitate ca fiind mai mult sau mai puţin distinctă; 3) creativitatea de produs, care este obiectivă şi dăinuie, depăşind existenţa subiectului 4) creativitatea inovativă, ce constă dintr-o recombinare ingenioasă de elemente cunoscute, astfel încât se compune o nouă structură a unui obiect sau proces tehnologic; 5) creativitatea inventivă, care presupune compatibilizarea  părţilor  între  ele,  generarea  de noi   metode şi  îndeplinirea    artificială  a  unor noi  funcţiuni; 6) creativitatea emergenta, care constă în descoperirea sau punerea în funcţiune a unui nou principiu care, prin sine însuşi, duce la revoluţionarea unui întreg domeniu al cunoaşterii, tehnicii, artei sau existenţei sociale (astfel  a fost principiul evoluţionist al lui Darwin, relativitatea lui Einstein, teoriile rezonanţei ale lui Pauling etc.); este nivelul suprem al creativităţii, în terminologia clasică deschizătorii de drumuri fiind calificaţi ca genii.

Psihologul englez G. Wallas stabileşte patru stadii ale procesului creaţiei : 1) stadiul pregătitor, în care în legătură cu apariţia unei intenţii, se produce o mobilizare a subiectului şi intervin analize, strângeri de materiale, schiţări de planuri, experimente mintale ; 2) stadiul incubaţiei, în care subiectul nu mai este fixat conştient asupra obiectivului său dar, la nivel inconştient, procesul continuă să se desfăşoare ; 3) stadiul sau mai bine zis momentul iluminării (intuiţiei), când apare „ideea fericită”, proiectul creativ punându-se la punct ; 4) stadiul verificării sau elaborării finale.

 

Un comentariu la “Prelegeri. Psihologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s