Iniţierea. Elisabeth Haich

Iniţierea

Elisabeth Haich

Din motive personale, această carte a fost scrisă sub forma unui roman iniţiatic. Cititorul care are ochi de văzut şi urechi de auzit va recunoaşte cu siguranţă în fiecare din cuvintele sale adevărul.

„În acele timpuri, pe pământ trăiau uriaşii, după ce fiii lui Dumnezeu au fost primiţi de fiicele oamenilor, iar acestea le-au dăruit copii: aceştia au fost eroii faimoşi din Antichitate”.

Geneza 6/4

Evenimentele descrise în acest roman trebuie situate în Ungaria, la începutul secolului, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Menţionăm că anumite expresii, cum ar fi „a sta ca pe ace[1]” de la pagina xx, intraductibile în limba franceză, au fost păstrate ca atare, pentru a evita orice modificare a contextului sau orice ambiguitate.

Editorul francez

 

Prefaţă

Religia reprezintă ritmul naţional al poporului indian. Cu fiecare bătaie a inimii sale, indianul se îndreaptă către scopul suprem: realizarea lui Dumnezeu în sine.

Atunci când aude pronunţarea numelui lui Dumnezeu, auzul său fin îi surprinde imediat melodicitatea, şi el rosteşte un imn întru slava Lui. De multe ori, el nu are ce să mănânce, nici măcar un acoperiş deasupra capului – bolta cerească este adeseori singurul său cămin –, dar el îl are pe Dumnezeu în inima lui. El ştie că a intrat şi a ieşit de nenumărate ori din arena vieţii, că de-a lungul miriadelor de naşteri s-a bucurat de tot ceea ce-i putea oferi lumea manifestată, şi că odată ce a recunoscut adevărul potrivit căruia: „Tot ceea ce există pe pământ este trecător”, nimic din această lume nu-l mai poate satisface. Singura dorinţă care i-a mai rămas este să găsească şi să realizeze sursa din care s-a născut întreaga manifestare.

Aşa se explică de ce, încă din fragedă pruncie, el se roagă în acest fel: „Meditez asupra măreţiei Fiinţei care a creat acest univers. Fie ca Ea să-mi ilumineze spiritul”.

Prin splendoarea sa, natura maiestuoasă îi reaminteşte de această Fiinţă şi devine obiectul adoraţiei sale. Scripturile sacre, care respiră suflul Lui, indiferent de religie, îi inspiră respect şi admiraţie, la fel ca şi autorii lor, care L-au descoperit pe El şi care descriu aici calea care duce către El.

Am trăit marea fericire de a sta la picioarele unui suflet iluminat. Elisabeth Haich este maestrul meu, guru-ul meu. Alături de ea, petalele delicate ale sufletului meu au început să se deschidă. De multe ori, un singur cuvânt din partea ei este suficient pentru a-mi deschide ochii, iar o singură privire a ei îmi întăreşte adeseori convingerile. O observaţie făcută cu blândeţe îmi risipeşte pe loc orice îndoială. Fiecare clipă petrecută alături de maestrul meu îmi dăruieşte noi experienţe şi mă ajută să progresez cu paşi mari.

De câte ori nu mi-au alungat cuvintele guru-ului meu stările de descurajare: „Nu trăi numai pentru clipa prezentă, nu te mai lăsa influenţat de lucrurile efemere. Trăieşte în eternitate, dincolo de timp şi de spaţiu, dincolo de lucrurile finite, şi nimic nu te va mai putea influenţa”…

În prezenţa maestrului meu spiritul meu devine liber, căci am învăţat că este greşit să copiez gândurile altuia, oricât de elevat ar fi el. „Nu te mulţumi să mă urmezi pe mine pe calea care conduce către ţel. Alege-ţi singur calea care corespunde cel mai bine aspiraţiilor tale cele mai intime, şi urmeaz-o. Nu accepta nici o afirmaţie pentru simplul motiv că am rostit-o eu. Chiar dacă aceasta reflectă adevărul, acest adevăr nu este adevărul tău, nu reprezintă fructul experienţei tale, şi de aceea, nu-ţi poate aparţine. Realizează adevărul, şi acesta îţi va aparţine. Nu privi viaţa celor care au realizat adevărul altfel decât ca pe o dovadă că adevărul poate fi atins”.

Aceste cuvinte m-au condus la dorinţa irezistibilă de a dobândi o independenţă absolută, şi astfel m-am eliberat treptat de ideea periculoasă că trebuie să aştept în permanenţă un ajutor din exterior. Nu aveam nevoie de un maestru care să mă influenţeze, ci de un maestru care să mă înveţe cum să nu mă las influenţat.

De mulţi ani încoace am privilegiul de a asculta adevărurile cele mai profunde exprimate într-un limbaj simplu, de toate zilele. Nu am auzit niciodată pe cineva care să poată să explice cu mai multă claritate decât Elisabeth Haich revelaţiile biblice şi felul în care pot fi aplicate ele în viaţa noastră cotidiană. Am călătorit mult, dar nici un preot nu a reuşit să-mi elucideze semnificaţia acestor revelaţii, deşi am vorbit cu foarte mulţi dintre ei. De altfel, cine ar putea face acest lucru înainte de „a realiza în el însuşi Împărăţia lui Dumnezeu”? Cine ar putea vorbi despre Cuvântul lui Dumnezeu dacă nu a recunoscut şi nu a trăit în sine realitatea acestor expresii: „Voi sunteţi lumina lumii” şi „Voi sunteţi templele vii ale Sfântului Duh”?

Mii de persoane au participat la conferinţele lui Elisabeth Haich şi au luat parte la grupele ei de meditaţie. De aceea, dorinţa noastră cea mai fierbinte a fost ca această învăţătură a ei să fie cuprinsă într-o carte.

Cu fiecare conferinţă a ei, sufletul nostru însetat de adevăr s-a îmbogăţit rapid. De aceea, bucuria noastră de a şti că aceste cunoştinţe au fost concentrate astăzi într-o carte este imensă. Această lucrare reprezintă o introducere la marea artă a realizării divinităţii în noi înşine şi a cunoaşterii fiinţei umane, această fiinţă atât de puţin cunoscută. Cei care o vor citi vor descoperi în ea marele adevăr potrivit căruia dezvoltarea de sine conduce la revelarea perfecţiunii din care s-a născut cândva omul. Religia nu este altceva decât activarea principiului divin care aşteaptă să se manifeste în om.

S.R. Yesudian

Introducere

Caut de mult timp. Caut o explicaţie pentru viaţa terestră. Am dorit să ştiu de ce se naşte omul, de ce se transformă copilul în adult, înfruntând atâtea dificultăţi, pentru a se căsători şi a face la rândul lui copii, care se vor transforma şi ei în adulţi, cu tot atâtea dificultăţi, numai pentru a îmbătrâni şi a-şi pierde apoi treptat facultăţile dobândite cu preţul unor eforturi imense, proces care culminează cu moartea! Totul pare un lanţ interminabil, fără început şi fără sfârşit. În permanenţă se nasc copii, care învaţă şi se luptă din greu pentru a-şi dezvolta plenar corpul şi mintea, pentru ca în cele din urmă, după un timp relativ scurt, totul să se termine, iar trupul lor să se transforme într-un îngrăşământ natural pentru pământul în care sunt îngropaţi. Care poate fi semnificaţia acestui nonsens aparent? Să fie singurul scop al acestui proces acela de a da naştere noilor generaţii, de a asigura continuitatea vieţii pe pământ?

Chiar şi cei care nu se preocupă numai de asigurarea unor descendenţi, care lasă în urma lor o operă spirituală, chiar şi ei împărtăşesc acelaşi destin… Şi ei îmbătrânesc, iar în cele din urmă pământul îi primeşte la sânul lui, împreună cu talentele lor cu tot. De ce este necesar ca un Michelangelo, un Leonardo da Vinci, un Giordano Bruno, un Goethe, şi atâţia alţii, să sfârşească prin a fi devoraţi de aceleaşi straturi de pământ care se îngraşă din corpurile acestor titani?

Nu! Este imposibil ca viaţa pe pământ să fie atât de golită de sens! Dincolo de acest ciclu aparent interminabil de naşteri şi de morţi trebuie să existe un sens mai profund, şi oricât de inexplicabilă ar putea părea unei minţi mai confuze, trebuie să existe o raţiune perfect valabilă, dacă este privită dintr-o altă perspectivă!

Dar cum putem descoperi această altă perspectivă a lucrurilor? Cum putem descoperi calea care conduce la această cunoaştere? Cine ne poate indica direcţia, unde poate fi găsită persoana iniţiată care poate descifra misterul, care poate revela adevărul ascuns?

Dintotdeauna au existat pe pământ oameni excepţionali care au vorbit – cu o siguranţă incredibilă – despre secretul vieţii, şi a căror viaţă a stat mărturie cunoaşterii lor, oameni pe care îi numim în mod curent iniţiaţi. Dar de unde şi de la cine au primit aceşti „iniţiaţi” iniţierea lor? Şi pentru ce au fost iniţiaţi ei? Să luăm de pildă exemplul lui Socrate: el a luat cupa cu otravă cu un calm divin, cu zâmbetul pe buze, fără să se teamă de efectul veninului, explicându-le discipolilor cum i se răcesc picioarele, cum avansează răceala morţii, la fel ca un şarpe, către inimă. Conştient de iminenţa morţii, el şi-a luat rămas bun de la discipolii săi fideli şi a închis ochii. Ce cunoaştere absolută trebuie să fi avut el pentru a întâmpina moartea cu o atitudine atât de senină? Din ce sursă s-a inspirat el? La fel şi ceilalţi giganţi care au trăit pe pământ, în diferite epoci, de unde au primit ei cunoaşterea misterului vieţii şi morţii, de unde au primit ei iniţierea lor?

Chiar şi astăzi se mai găsesc pe pământ asemenea „iniţiaţi”, precum şi mijloacele prin care se poate ajunge la o asemenea cunoaştere, la marea şi autentica iniţiere.

Viaţa m-a ajutat să înţeleg că Biblia nu este doar o culegere de basme, ci a fost scrisă de iniţiaţi care ne-au transmis – într-un limbaj ocult – adevăruri profunde şi ascunse. Nu întâmplător se spune aici: „Caută şi vei găsi; bate şi ţi se va deschide”.

Personal, am ascultat acest sfat. Am început aşadar să caut pretutindeni. În cărţi, în manuscrisele vechi, la cei care păreau să ştie ceva despre iniţiere. Am stat în permanenţă cu ochii şi urechile treze şi am încercat să descopăr, în cărţile de ieri şi de azi, în învăţătura de altădată şi în cea contemporană, cât mai multe piese ascunse din mozaicul pe care îl reprezintă misterul iniţierii.

Şi am găsit! Mai întâi am găsit doar câteva piese rare, pe ici şi pe colo, urechea mea interioară recunoscând vocea adevărului în cuvintele dintr-o carte sau în cele rostite de o persoană sau alta. Am continuat să merg în direcţia indicată de această voce misterioasă, care m-a condus mereu mai departe, la fel ca un fir al Ariadnei. Uneori găseam sfaturi excelente date chiar de cineva din oraşul meu; alteori eram nevoită să merg departe, dar numai pentru a constata că învăţăturile primite acolo coincideau perfect cu cele primite acasă.

Am cunoscut astfel oamenii din ce în ce mai înţelepţi, care mi-au explicat din ce în ce mai bine misterul iniţierii şi sensul vieţii. Evident, am cunoscut şi destui ignoranţi care pretindeau că ştiu, dar nu ştiau nimic. Dar eu îmi dădeam imediat seama dacă ceea ce auzeam era „vocea lui Iacob în mâinile lui Esau”. Aceşti bieţi şarlatani care făceau pe „iniţiaţii” se trădau rapid. Ei nu erau în armonie cu sine sau cu viaţa lor. Cum m-ar fi putut învăţa ei marile adevăruri ale vieţii, ale iniţierii? Îmi continuam astfel drumul, continuând să-l caut pe acela care deţinea adevărata cunoaştere, pe acela care era un iniţiat autentic.

Atunci când întâlneam pe cineva care ştia mai multe decât mine, rămâneam alături de el până când învăţam de la el tot ce ştia. Apoi îmi continuam drumul…

Până în ziua când am întâlnit o femeie bătrână care trăia într-un fel de sihăstrie, înconjurată de adepţi. Cei mai apropiaţi de ea erau doi tineri, un indian şi un occidental, pe care ea îi numea fiii ei. Cât am stat eu la mânăstire, ei au lipsit, fiind plecaţi în lume să-şi îndeplinească misiunea: aceea de a revela învăţătura ei cât mai multor oameni.

Această femeie avea o grandoare ieşită din comun: avea statura unei regine, dar gesturile ei erau simple şi naturale. Ochii ei, de un albastru profund, erau imenşi, iar genele lungi le dădeau o expresie uluitoare. Avea o privire amabilă, înţelegătoare şi surâzătoare, dar atât de pătrunzătoare încât cei pe care îi privea se simţeau expuşi în fiinţa lor cea mai intimă. Era evident că femeia putea vedea prin oameni, citindu-le gândurile şi recunoscând structura psihică a fiecăruia. Ascultând-o vorbind grupului care o înconjura, prin minte mi-au trecut o serie de întrebări. Ea a zâmbit şi a continuat să vorbească, răspunzându-mi cu exactitate la întrebările pe care nu le formulasem. Alte persoane mi-au spus ulterior că trăiau aceeaşi experienţă. Nu am putut să-i rezist acestei femei, alături de care simţeam că mă îmbogăţesc spiritual. Cu cât stăteam mai mult alături de ea, cu atât mai sublimă mi se părea, cunoştinţele ei depăşind cu mult întreaga mea cunoaştere. Cu cât trecea timpul, cu atât îmi dădeam seama că o cunosc mai puţin. La fiecare nouă întâlnire părea să manifeste o cu totul altă „personalitate”, astfel încât până la urmă am căpătat convingerea că putea manifesta orice fel de caracter sau de personalitate umană, ceea ce demonstra de fapt că nu avea nici una. Căci a fi „totul” înseamnă de fapt a nu fi „nimic”.

–        Mamă, am întrebat-o într-o bună zi, cine eşti tu de fapt?

–        De ce mă întrebi? În fond, cine este cineva anume? Nu există decât o singură FIINŢĂ care este, şi orice om, orice animal, orice plantă, orice soare, orice planetă şi orice corp celest nu sunt altceva decât instrumentele prin care se manifestă această unică FIINŢĂ care este. Cu greu mai putem vorbi atunci de cineva. Acelaşi Sine care vorbeşte prin gura mea se exprimă în egală măsură şi prin gura ta, sau prin orice altă fiinţă vie. Singura diferenţă este următoarea: nu toată lumea îşi cunoaşte Sinele, şi de aceea, nu toţi manifestă toate particularizările acestui Sine. Dar cel care Îl cunoaşte perfect îi poate manifesta toate trăsăturile, căci acestea nu reprezintă altceva decât aspecte diferite ale FIINŢEI unice, ale Sinelui unic. Forma mea exterioară, pe care tu o vezi şi pe care o consideri „eul” meu nu reprezintă decât un instrument cu ajutorul căruia Sinele manifestă unul din aspectele sale, şi anume cel care este necesar în momentul respectiv. De aceea, nu mai pierde timpul întrebându-te „cine” sunt eu.

–        Mamă, am continuat eu, cum ai învăţat să-ţi cunoşti Sinele atât de perfect încât să-i poţi manifesta toate particularizările? Aş dori să reuşesc şi eu acest lucru. Povesteşte-mi! Care sunt experienţele care au făcut din tine instrumentul unor talente atât de variate ale FIINŢEI unice? Ai fost dintotdeauna pe acest nivel? Te-ai născut cu aceste daruri?

–        Născută? „Eu” – născută? Ai asistat vreodată la naşterea unui „Eu”? De fapt, ai văzut vreodată vreun „eu”? „Eul” nu se naşte niciodată. Singurul care se naşte este corpul. Sinele divin şi real este perfect. De aceea, el nu poate evolua. Singur corpul evoluează, pentru a putea manifesta vibraţiile şi frecvenţele din ce în ce mai înalte ale Sinelui. Chiar şi instrumentul cel mai bine adaptat, corpul cel mai perfect, trebuie să respecte această lege. Acest lucru este valabil şi în cazul meu, corpul pe care-l am fiind – de altfel – încă departe de perfecţiune. Totul ţine de etapele pe calea evoluţiei. Crearea unui corp nu reprezintă decât o reacţie dintr-un lanţ de manifestări – aşa cum este cunoscut astăzi acest proces – iar atunci când o acţiune generează reacţii în lanţ, acestea sunt nevoite să treacă la rândul lor prin diferite etape până când reuşesc să-şi încheie ciclul de viaţă. Nici o formă materială nu se poate sustrage acestei legi. În mod evident, dezvoltarea corpului va merge în paralel cu schimbarea nivelului de conştiinţă.

–        Altfel spus, şi tu ai trecut prin diferite perioade de evoluţie, nu-i aşa Mamă? Cum a fost, povesteşte-mi tot ce ai trăit, toate experienţele care te-au condus pe nivelul de conştiinţă actual. Povesteşte-mi totul, te rog!

–        De ce ţi-aş povesti totul? Fiecare om trebuie să ajungă la cunoaşterea perfectă de Sine în propria sa manieră. Calea mea nu este calea ta, aşa că tu nu ai putea să o urmezi niciodată. Evenimentele nu sunt importante în sine; singurele lucruri care contează sunt învăţăturile pe care le tragi din ele. De aceea, linişteşte-te. Vei găsi pe propria ta cale aceleaşi experienţe pe care le-am găsit eu mergând pe calea mea. Căile sunt nenumărate, dar destinaţia este aceeaşi!

–        Ai dreptate, Mamă. Îmi dau seama că nu aş putea avansa mergând pe calea ta. Dar dacă aş cunoaşte-o, acest lucru m-ar putea ajuta să înţeleg – la fel ca toţi cei de aici – cum aş putea profita de aceste experienţe ale tale. Nu sunt curioasă să cunosc povestea vieţii tale, ci doresc să aflu cum ai început să înţelegi şi să profiţi de lecţia pe care o ascunde fiecare eveniment în parte. Te rog, Mamă, vorbeşte-mi despre calea pe care ai urmat-o. Ne-am putea îmbogăţi cu toţii atât de mult dacă am cunoaşte atitudinea ta în faţa vieţii, dacă am şti cum ai reacţionat tu în faţa destinului, ajungând să-ţi lărgeşti atât de mult orizontul spiritual. Am învăţa cu toţii atât de multe din povestea ta!

Bătrâna m-a privit lung, apoi mi-a spus:

–        Vrei să ştii cum am reacţionat? Şi crezi că acest lucru v-ar putea ajuta, pe tine şi pe ceilalţi? Bine. S-ar putea ca unii dintre voi să profite cu adevărat de cunoaşterea experienţelor care mi-au deschis ochii, puţin câte puţin, asupra legilor secrete ale vieţii şi asupra relaţiilor care leagă între ele destinele anumitor persoane. Revino mâine. Vă voi povesti ţie şi câtorva persoane ale căror ochi sunt deschişi asupra aspectelor esenţiale ale vieţii experienţele care m-au ajutat să ajung la iluminare. Vă voi relata care a fost „iniţierea” mea.

A doua zi, m-am prezentat împreună cu câţiva dintre discipolii ei cei mai apropiaţi, iar bătrâna şi-a început povestea.

Aşa s-a născut această carte.

Trezirea

O durere bruscă mi-a traversat tot corpul, ca şi cum aş fi fost lovită de fulger; o clipă mai târziu m-am trezit la pământ.

Sunt în pericol! Ajutor! Dar nu aş dori să fiu ajutată de acest adult care stă lângă mine, înspăimântat, şi care se pregăteşte să mă examineze. Nu, nu pe el îl doresc. Ţin la el, dar în acest moment de pericol, prezenţa lui mă indispune.

M-am grăbit spre camera în care am petrecut noaptea şi în care am fost cazaţi de această femeie ciudată, dar frumoasă. Ştiam că numai ea va putea să mă înţeleagă şi să mă ajute. Mă simţeam întotdeauna bine în prezenţa ei. Îmi plăcea parfumul care o înconjura, şi alături de ea mă simţeam într-o perfectă siguranţă. Acum, înspăimântată, m-am îndreptat către ea, căutându-i ajutorul. Văitându-mă, i-am arătat mâna care îmi atârna jalnic şi care refuza să mă asculte. Frumoasa femeie mi-a privit mâna, şi-a pus repede halatul în care lucra şi a strigat:

–        Robert! Robert! Vino repede!

O poartă s-a deschis şi în cameră a intrat un om pe care îl ştiam mai mult din vedere. L-am privit cu atenţie pentru prima dată. Avea o statură înaltă, cu o faţă parcă sculptată în fildeş, cu părul, barba şi mustaţa negre ca şi abanosul, la fel cum îi erau şi ochii. Din fiinţa lui se degaja o asemenea forţă, o asemenea vigoare, încât în prezenţa lui toţi ceilalţi păreau mai mici, parcă incapabili să se apropie de el. A aruncat o privire scurtă braţului meu dezmembrat, după care a spus:

–        Un medic, Stefi, cheamă repede un medic!

Unchiul Stefi a plecat imediat şi bărbatul cel puternic m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit:

–        După ce Grete şi cu mine ne-am spus noapte bună, unchiul Stefi m-a luat în cârcă şi m-a dus către cameră. În timp ce coboram, am simţit cum alunec, şi pentru a mă împiedica să cad, unchiul Stefi m-a strâns tare de mână. Acesta a fost momentul în care m-a săgetat durerea. Am încercat apoi să-mi folosesc mâna dreaptă, dar în zadar.

–        Înţeleg, a spus bărbatul, ţi-ai scrântit mâna. E neplăcut, căci trebuie să plec şi nu pot aştepta venirea medicului. Telegrafiaţi-mi imediat ce aflaţi diagnosticul acestuia. Voi sta toată noaptea ca pe ace.

După care ne-a îmbrăţişat şi a plecat. Surprinsă, am privit-o pe frumoasa femeie, pe care o numeam cu toţii Mama.

Până atunci strigasem din toate puterile mele, profund dezamăgită de faptul că adulţii nu puteau să mă ajute în nici un fel. Aceştia nu puteau opri durerea care mă tortura din ce în ce mai tare şi nu îmi puteau pune mâna la locul ei. Atunci când l-am auzit însă pe bărbatul cel puternic că va sta toată noaptea ca pe ace, teama şi uimirea mea au devenit atât de mari încât am uitat să mai plâng. Am întrebat-o pe Mama:

–        De ce trebuie să stea toată noaptea pe ace?

La început surprinsă, Mama a început apoi să râdă şi mi-a răspuns:

–        Pentru că Tata îşi face griji pentru mâna ta.

Ce răspuns lipsit de sensibilitate! Aceste cuvinte nu-mi explicau nimic. Bărbatul cel puternic, cu părul şi cu barba negre – pe care îl numeam cu toţii Tata – spusese că va sta ca pe ace, iar acum Mama îşi bătea joc de mine. De ce? În fond, nu făcusem decât să repet ce spusese Tata. Tata îşi făcea griji şi urma să stea pe ace – oare ce puteau să însemne toate acestea? Oare o să-l înţepe? Mama, care cosea adeseori, mi-a spus că un ac poate fi foarte periculos, căci poate să înţepe foarte rău. De aceea, acul nu trebuie folosit decât pentru cusut! Era din nou una din poveştile ciudate ale adulţilor, care pretindeau că din cauza mâinii mele care mă durea, Tata urma să stea toată noaptea pe ace, care nu trebuie folosite decât pentru cusut! Ştiam deja că adulţii spun şi fac tot felul de lucruri ridicole, dar acesta depăşea toate limitele! Doream să ştiu mai multe, dar nu am putut lămuri misterul acelor, căci a intrat unchiul Stefi, însoţit de un doctor.

Doctorul era înalt, impresionant şi amabil; m-a privit de parcă ne cunoşteam de mult. M-a ridicat de jos şi m-am trezit că sunt privată de protecţia maternă, lucru care m-a umplut de teamă. În plus, mişcarea lui a făcut ca durerea să mă săgeteze din nou. De aceea, am început iarăşi să urlu, strigând cât mă ţinea gura. Medicul m-a aşezat pe masă – mi-am văzut picioarele micuţe atârnând undeva, în jos – după care a râs şi a spus: „Ce urâtă e fetiţa când plânge!”

Am rămas şocată! Auzi ce spusese, că eram urâtă când plângeam… Dar de unde ştia? Până atunci fusesem convinsă că cei din jur pot vedea totul, mai puţin pe mine! Toate celelalte creaturi, adulţii, bucătăreasa, Grete, canarul, jucăriile mele, pe scurt, tot ce era în jurul meu era vizibil, inclusiv mâinile mele, burta mea, picioarele mele, dar îmi era întotdeauna imposibil să mă văd pe mine, motiv pentru care crezusem că nimeni nu vede. Într-un fel sau altul, eul meu era acolo, dar totuşi nu era, se afla undeva, dar era invizibil; eu una nu „mă” putusem vedea niciodată şi nu credeam că este posibil ca acest „eu” să poată fi văzut de cineva. Cum putea atunci acest adult să-mi vadă disperarea, durerea, lacrimile, deci pe „mine”? Ei bine, dacă putea într-adevăr să mă vadă în această stare, înspăimântată şi îndurerată, atunci nu era de mirare că i se păream „urâtă”! Surpriza mea a fost atât de mare încât m-am oprit din plâns şi l-am privit pe doctor cu toată atenţia.

Adulţii au început să râdă şi Mama a spus: „Ce vanitoasă este fetiţa aceasta! Ea preferă să-şi reprime chiar şi durerea numai ca să nu pară urâtă!”

Nu era decât o nouă remarcă lipsită de sensibilitate, specifică adulţilor. Oare ce însemna „vanitoasă”? Şi cum puteam fi vanitoasă de vreme ce nici măcar nu ştiam ce înseamnă acest lucru? Mai mult, cum puteam să le „apar” într-un fel sau altul, câtă vreme până atunci mă considerasem invizibilă? Convingerea mea profundă fusese că eu eram aceea care vedea, care privea; eu sunt cea care vede totul şi eu sunt undeva unde nu sunt vizibilă. Toate aceste contradicţii se roteau în mintea mea şi eram pe punctul de a pune alte întrebări, când doctorul mi-a luat mâna şi m-a tras atât de tare de ea încât îmi venea să urlu de durere. Acest nebun o să-mi smulgă mâna, m-am gândit. Dar el m-a tras din nou de sărmana mea mână, atât de greu încercată, care – dintr-un motiv sau altul – era atât de legată de mine, de vreme ce mă făcea să sufăr din nou. Cert este că tot trăgându-mă, mâna a revenit la locul ei firesc…

„Gata, a spus doctorul, încheietura se va mai umfla un pic, aşa că o să punem mânuţa pe o pernă, după care, foarte curând, o să uităm toată povestea”.

Adulţii au continuat apoi să vorbească de vanitatea mea, adică despre subiectul care, chiar şi în timp ce doctorul îmi punea mâna la loc, mă împiedicase să plâng. Mama părea extrem de afectată, lucru care m-a întristat. Mi-am dat seama că femeia cea frumoasă, pe care o iubeam atât de mult, nu mă înţelegea. Chiar dacă medicul putea să mă vadă, era limpede că rămâneam invizibilă în ochii Mamei. Şi totuşi, din ea emana o iubire atât de mare, încât mai târziu, când m-am trezit pe pat, cu mâna aşezată pe o perniţă, am fost fericită să-i văd faţa delicată aplecându-se asupra mea şi zâmbindu-mi ca să mă încurajeze. Bunătatea şi căldura emanau din toată fiinţa ei, iar în prezenţa ei nu mă simţeam niciodată singură sau abandonată. Ştiam că puteam conta pe ea şi că – cel puţin până la un anumit punct – ea ar fi răspuns oricărei chemări din partea mea. Aveam o încredere totală în ea. În curând am adormit. Dimineaţa, când m-am trezit, am constatat că mâna mea redevenise instrumentul ascultător, prietena credincioasă care mai târziu avea să-mi aducă atâta bucurie, şi care deocamdată mă ajutase să ies din starea mea de inconştienţă.

Pe de altă parte, doctorul s-a înşelat, căci eu nu am uitat niciodată această întâmplare, care, prin forţa unor ciudate asocieri mentale, a rămas inseparabilă de prima trezire pe care am cunoscut-o în această viaţă, de primul meu pas către starea de conştienţă. Începând din acel moment, conştiinţa mea – atenţia mea – a rămas alertă. De atunci am continuat să observ cu cea mai mare atenţie şi cu o concentrare din ce în ce mai susţinută tot ceea ce se petrece în interiorul şi în exteriorul meu. Tot începând cu acel moment am ştiut că trăiesc într-un cămin al cărui stăpân de necontestat era bărbatul cel puternic, pe care Mama îl numea Robert, dar căruia noi trebuia să-i spunem Tata. Tot ce era în casa noastră depindea de el. Mama îi aparţinea trup şi suflet. Autoritatea lui se extindea asupra noastră, şi după cum aveam să observ mai târziu, şi asupra a mii de alte persoane, la fel ca un cort sau ca un înveliş protector. Toţi cei care se aflau sub puterea de influenţă a lui Tata se bucurau de ajutorul său, de securitate şi de prosperitate.

Dimineaţa Tata nu era acasă, aşa că puteam rămâne cu Mama, pe care o însoţeam pretutindeni, chiar şi în bucătărie. Atunci când lucra la broderia ei, aveam permisiunea să mă aşez lângă ea şi să cos într-un colţ al şervetului tot ceea ce doream, folosindu-mă de tot felul de fire colorate. La amiază Tata se întorcea acasă, şi după ce mâncam, eu trebuia să mă retrag împreună cu Grete în camera noastră, lucru care nu-mi convenea deloc. Grete era şi ea un copil din casa noastră, la fel ca şi mine, şi din câte auzisem, era mai mare decât mine cu trei ani. La momentul accidentului cu mâna, ea avea patru ani şi jumătate, iar eu un an şi jumătate.

În vara care a urmat ne-am petrecut vacanţa într-un sat din apropierea unei mari întinderi de apă. Locuiam într-o căsuţă înconjurată de o grădină mare, lângă care se afla o fermă frumoasă. Grete şi cu mine aveam permisiunea să alergăm cu picioarele goale, să ne ducem împreună cu o femeie cu faţa închisă la culoare şi cu multe riduri până în grajd să vedem o vacă, un viţel şi un mare număr de iepuri cu ochii roşii. Totul mi se părea fascinant. În grădină se aflau flori galbene la fel de înalte ca şi copacii şi care se întorceau întotdeauna în direcţia în care se afla soarele. Aceste flori mă încântau foarte tare. Din când în când Tata stătea cu noi, şi toată lumea spunea că atunci era „duminică”. Când nu „era duminică” stăteam singure cu Mama, iar eu puteam să rămân lângă ea toată ziua. În fiecare zi ne duceam pe malul lacului şi ne bălăceam cu cea mai mare plăcere prin apă.

Într-o zi, Mama a spus: „Mâine este duminică, dar vom avea o mare bucurie, căci Tata soseşte deja astăzi”. Personal, nu consideram aceasta o veste bună, pentru că Tata nu mă interesa prea mult şi ştiam că atunci când este de faţă, Mama nu mai era disponibilă decât pentru el, iar eu trebuia să mă plimb cu Grete şi cu Sophie, fata ţărăncii cu faţa ridată.

Seara, pe când îl aşteptam pe Tata, i-am auzit pe vecini spunându-i Mamei că „trenul a deraiat”, ceea ce explica întârzierea lui. Lui Mama i s-a făcut foarte frică. A chemat-o pe Sophie, i-a dat dispoziţie să se ocupe de mine, să nu mă scape nici o clipă din ochi, după care a alergat la gară. Grete a avut voie să o însoţească deoarece era „mai în vârstă” şi putea alerga mai repede decât mine. Am rămas aşadar cu Sophie.

A venit noaptea, şi a fost prima oară când am avut permisiunea să stau atât de târziu în grădină. Eram foarte încântată, dar nu-mi puteam împiedica un sentiment de nesiguranţă care se strecura în mine: eram obişnuită să văd totul la lumina zilei, iar acum totul devenea atât de vag… Ştiam că sunt înconjurată de copaci, dar abia dacă mai reuşeam să-i disting. Plopii fremătau misterios. Procesul de observare a acestui fenomen nou s-a oprit brusc, căci mi s-a întâmplat ceva îngrozitor: Sophie m-a luat în braţe şi m-a dus până aproape de barieră, unde din umbră a ieşit o siluetă înspăimântătoare! Semăna cu un om care avea un mănunchi de pene pe cap; ochii îi străluceau în întuneric ca nişte tăciuni aprinşi, la fel ca şi nasturii de la haină. Pe umăr purta un obiect despre care am intuit că era foarte periculos. Mai târziu am învăţat că obiectul se numea „armă”. Creatura era îngrozitoare, şi tot ce mai puteam spera era că Sophie o să reuşească să mă salveze. Dar spre surpriza mea neţărmurită, Sophie a făcut ceva complet lipsit de sensibilitate, lucru cu care mă obişnuisem deja din partea adulţilor sau a celor mai mari. În loc să fugă, ea s-a apropiat de barieră şi i-a permis chiar îngrozitoarei creaturi să-i murmure ceva la ureche cu o voce cavernoasă, după care acesta a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Cum mă aflam eu însămi în braţele lui Sophie, m-am trezit sufocată la pieptul lui, lucru care mi-a displăcut foarte tare. Dar toate acestea nu erau de ajuns! Creatura avea pe faţă o mustaţă enormă, ale cărei „braţe” semănau cu nişte coarne orientate în jos. A strâns-o şi mai tare pe Sophie, şi i-a făcut ceva ca şi cum ar fi vrut s-o muşte. Eram convinsă că de data aceasta Sophie va fi revoltată de lipsa lui de maniere şi că vom putea pleca în sfârşit. Ei bine, nici vorbă! Cu braţul rămas liber, ea i-a înconjurat gâtul îngrozitoarei creaturi, iar când aceasta a vrut s-o muşte – sau să o mănânce – Sophie nu şi-a întors faţa, ci dimpotrivă, i-a pus la dispoziţie buzele ei, după care a urmat ceva uluitor, ca şi cum cei doi s-ar fi mâncat între ei. Iar eu eram prinsă între ei şi de-abia puteam să respir. Am încercat din toate puterile mele să mă menţin la distanţă de oribila apariţie şi să-mi păstrez nasul eliberat astfel încât să pot respira. Prezenţa creaturii mi se părea de nesuportat, la fel ca şi mirosul său, care era îngrozitor. Cei doi nu se preocupau însă deloc de mine, şi mă simţeam atât de puternic strânsă între ei încât îi puteam simţi bătăile inimii bărbatului. Ei nu păreau să-şi dorească altceva decât să pătrundă unul în gura celuilalt. Of, adulţii ăştia! Cât de prosteşte se comportă! Îi observam pe cei doi şi nu o puteam recunoaşte pe blânda şi delicata Sophie. Se transformase dintr-o dată într-o străină care nu mai auzea nici măcar scâncetele mele. Apoi, la fel de brusc cum a apărut, silueta de coşmar a dispărut înapoi în beznă. O clipă mai târziu, am auzit vocile reconfortante ale Mamei şi Tatălui. Curând, le-am văzut şi feţele fericite. Toţi vecinii au sărit să-l întrebe pe Tata cum a deraiat trenul. Cât despre Sophie, aceasta s-a comportat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu a pomenit un cuvânt despre oribila creatură care o strânsese atât de puternic la piept. Stătea liniştită, cu o expresie blândă de inocenţă pe faţă. Iată încă o surpriză pentru mine! Dar nu am avut timp să mă gândesc prea mult timp la ea, căci Tata adusese de la oraş bomboane şi eram extrem de curioasă să ştiu dacă voi primi acelaşi tip de bomboane ca şi Grete! Curiozitatea mea a fost satisfăcută: am primit aceleaşi tipuri de bomboane! La fel ca întotdeauna, Mama mi-a stricat toată plăcerea: când am vrut să-mi bag dintr-o dată toate bomboanele în gură, ea mi le-a luat, lăsându-mi numai una, după care mi-a promis că îmi va da câte una în fiecare zi, după masă. Abia aştept să fiu mare şi să-mi pot umple gura cu atâtea bomboane câte doresc! Deocamdată se pare că nu am altă soluţie decât să cedez şi să mă duc la culcare. Când Mama m-a pus în pat, am întrebat-o (înainte de rugăciune, căci după nu-mi mai era permis să vorbesc):

–        Mami, cine poartă pe cap un mănunchi de pene, pe umăr ceva ciudat şi are nasturi care strălucesc şi noaptea la fel ca ziua, şi, o, Mami, care miroase atât de urât!?

Mama m-a privit cu uimire, după care mi-a răspuns:

–        Jandarmii.

–        Mami, am întrebat-o eu în continuare, jandarmii mănâncă oameni? De fapt, doream să aflu dacă dorise într-adevăr să o mănânce pe Sophie sau dacă încercase altceva, şi ce anume?

–        Nu, nu, mi-a răspuns Mama, râzând. Ei îi protejează pe oamenii buni, aşa că nu trebuie să îţi fie teamă. Nu a dorit să te mănânce!

Am vrut să-i explic că nu era vorba de mine, ci de Sophie, dar Mama m-a îmbrăţişat, m-a învelit cu pătura şi mi-a spus:

–        Acum dormi, mă aşteaptă Tata.

Am rămas singură cu gândurile mele, fără să pot să adorm multă vreme, întrebându-mă oare ce dorise jandarmul de la Sophie şi de ce s-a lăsat ea astfel strânsă la pieptul lui, deşi eu mă aflam în braţele ei şi era evident că îmi făceau un rău. Ce sens puteau avea toate acestea? La fel ca în cazul tuturor lucrurilor pe care nu le înţelegeam, şi acest incident mă deranja, dar în cele din urmă am adormit. Când m-am trezit, soarele strălucea cu putere pe cer. Mi-am primit bomboana şi am plecat la lac ca să ne scăldăm. Pe drum ne-am întâlnit cu jandarmul. La lumina zilei nu mai părea deloc îngrozitor, ci dimpotrivă, părea un adult simpatic. L-a salutat amical pe Tata. Ce n-am reuşit să înţeleg a fost de ce se face că nu m-ar fi întâlnit niciodată în viaţă; în fond, nu ar fi trebuit să uite ce s-a întâmplat cu o seară înainte! Din păcate, îmi era încă prea frică de imensa sa mustaţă, aşa că nu am îndrăznit să întreb nimic.

Vara respectivă mi-a lăsat şi o altă amintire care m-a marcat profund. Într-o după-masă – Tata era de faţă, iar ţăranii îmbrăcaţi frumos stăteau şi ei în faţa caselor lor, aşa că ştiam că este duminică – am auzit sunând clopotele. Nu sunau ca de obicei, ci parcă nu ar fi dorit să se oprească niciodată. Sunau… sunau… punând capăt liniştii de duminică. Am văzut apoi un cortegiu dezordonat care trecea prin faţa casei noastre. Tata şi fiii ţărăncii s-au dus şi ei, înarmaţi cu găleţi. Mama şi alte câteva femei au rămas cu noi, iar femeile repetau fără încetare aceleaşi cuvinte: „Tată Ceresc, nu ne părăsi”. Mama era şi ea foarte serioasă şi ne-a spus: „Haideţi să ne rugăm pentru ca Tata să se întoarcă în siguranţă acasă”.

Am întrebat unde a plecat Tata şi de ce. Mama ne-a explicat că în sat a izbucnit un foc, iar Tata s-a dus să ajute la stingerea lui. Ne-am rugat, dar eu eram curioasă să aflu ce însemna „un foc în sat”. O doamnă a spus că „limbile flăcărilor” pot fi văzute din grădină. Am vrut să merg să văd şi eu, dar Mama mi-a interzis acest lucru. În schimb, lui Grete i-a dat voie să se ducă, însoţită de fiul băcanului, lucru care m-a umplut de amărăciune. De ce lui Grete i se dădea întotdeauna voie să facă lucruri care mie îmi erau interzise? Numai pentru era mai în vârstă decât mine cu trei ani? Dacă focul era atât de periculos, era la fel de periculos pentru ea ca şi pentru mine, chiar dacă „era cu trei ani mai în vârstă decât mine”! Of, dacă n-ar fi fost aceşti trei ani! De câte ori voi mai fi nevoită să aud de ei? Mie nu îmi era niciodată permis ceea ce ei îi era, şi totuşi refuzam să accept dominarea ei!

Seara târziu, oamenii s-au întors unul câte unul, obosiţi, epuizaţi, povestind cum Tata salvase mai multe case, cum înfruntase pericolul pentru a intra în casele în flăcări şi pentru a scoate de acolo copii şi animale, cum dirijase operaţiunile şi cum toată lumea îl ascultase. Ideile sale geniale şi curajul său eroic i-au stimulat pe toţi ceilalţi salvatori, astfel încât şi-au unit cu toţii forţele şi au făcut adevărate minuni, până când în sfârşit incendiul a fost stins. Când Tata s-a întors, împreună cu fiul băcanului, Mama era radioasă. Ea s-a aruncat în braţele lui Tata şi i-a spus:

–        Dragă Robert, eşti extraordinar. În absolut tot ce faci eşti extraordinar!

Tata i-a zâmbit în tăcere. Era plin de transpiraţie, aşa că s-a retras să se spele.

Mie mi se părea normal ca Tata să fie atât de extraordinar. Pentru mine, conceptul de Tată însemna „marele stăpân”, cel care se află deasupra tuturor şi care face întotdeauna ceea ce vrea. El este cel care face legea, deci este normal ca el să fie perfect. Altminteri nu ar mai fi „marele stăpân”. Tata nu mă interesa încă suficient de mult la acea vreme, dar îmi dădea un sentiment de siguranţă totală. Altfel, nu aveam nici un fel de probleme cu el, aşa că nu-mi băteam prea mult capul în ceea ce îl priveşte. Singurul lucru pe care l-am remarcat, atunci când ne plimbam împreună, Tata, Mama, Grete şi cu mine, era că atunci când traversam strada el mă lua de mână, caz în care am observat de fiecare dată că mâna sa avea o putere surprinzătoare, iar unghiile sale erau întotdeauna imaculate. De aceea, mi s-a părut absolut normal când s-a dus să se spele de transpiraţie.

Vara a trecut şi noi ne-am întors acasă. Într-o bună zi, când Mama mă pregătea pentru plimbare, mi-am dat seama că mă înveleşte într-o haină groasă şi îmi pune pe cap o căciulă de blană. Am simţit furnicături pe piele, şi mi s-a spus că acela era „frigul”. Nasul şi picioarele mele nu prea apreciau acest „frig”. Din cer cădeau însă fulgi albi, iar în vitrine apăruseră figuri de moşi cu barba albă şi îmbrăcaţi în roşu. A urmat apoi o altă perioadă, în care ne-am întors la hainele uşoare şi la pălăriile din paie. Totul înflorise, iar noi ne-am putut juca cu mingea şi cu cercurile prin parcul public.

Această perioadă ar fi putut fi pentru mine una extrem de fericită dacă Mama nu mi-ar fi făcut uneori viaţa amară, tăindu-mi din când în când unghiile, lucru care mă înspăimânta teribil. Pielea de sub unghiile mele era atât de sensibilă încât după ce mi le tăia, fiecare atingere, chiar şi mângâierea aerului, mi se părea o tortură. Urlam atunci şi stăteam cu degetele răşchirate, evitând orice fel de contact. Nu era chiar o durere adevărată, ci mai degrabă o senzaţie insuportabilă. Prima oară Mama nu a ştiu ce să facă; era convinsă că m-a tăiat din greşeală şi a vrut să-mi inspecteze degetele. Dar eu am urlat cât mă ţineau bojocii, aşa că, speriată, a chemat medicul de familie. Acesta i-a explicat că nervii mei erau hipersensibili, lucru destul de rar întâlnit. A sfătuit-o ca după fiecare tăiere a unghiilor să mă ţină cu mâinile în apă caldă şi să mă lase să mă joc în ea câteva momente. Într-adevăr, această tehnică a ameliorat întrucâtva lucrurile, dar mi-au trebuit ani întregi până când pielea mea a putut suporta acel supliciu.

Draga şi buna mea mamă! Cu câtă incredibilă înţelegere încerca întotdeauna să depăşească problemele pe care i le-a cauzat această sensibilitate ieşită din comun pe care o aveam! Dacă nu ar fi fost ea să îmi oblojească cu iubirea ei nervii întinşi la maximum, aş fi fost moartă de mult. Fără ajutorul ei nu aş fi putut creşte, nu mi-aş fi păstrat niciodată sănătatea şi nu mi-aş fi putut dezvolta în mod conştient, deşi lent, forţa de rezistenţă care să mă ajute să cresc. Cuibul perfect pe care mi l-aţi oferit voi, Tată generos şi Mamă care ai sacrificat totul pentru noi, mi-a permis să devin peste ani o fiinţă utilă. Voi m-aţi ajutat să îmi controlez sensibilitatea prin dezvoltarea conştientă a propriilor forţe. La vremea respectivă nu eram decât un copil care habar nu avea de această sensibilitate exagerată a sa. Observam totul şi doream să cunosc totul. Dar în ceea ce priveşte sănătatea respectam întotdeauna nepreţuitele sfaturi ale mamei mele. Mamă scumpă, încrederea mea în tine nu cunoştea limite…

Leul şi lumina

Şi astfel s-au succedat mai multe ierni şi mai multe veri. Într-o zi, mi s-a spus că am împlinit patru ani. Grete mergea deja la şcoală, iar eu ascultam cu cea mai mare atenţie când citea cu mândrie alfabetul. Când nu era acasă, o băteam la cap pe bunica, mama lui tata, care locuia de o vreme la noi, ca să-mi citească poveşti, căci eram curioasă să aflu ce se va mai întâmpla. Doream întotdeauna să ştiu ce se întâmplă cu oamenii. Curiozitatea mea asupra vieţii mă ardea pur şi simplu! Era atât de minunat să te gândeşti la tot ceea ce se putea petrece! Dar preferatele mele erau poveştile!

Mătuşa Adi, una din surorile lui mama, venea deseori pe la noi şi era întotdeauna gata să-mi satisfacă dorinţa. Avea o faţă blândă şi visătoare, iar gesturile ei delicate semănau cu acelea ale unei pisici. Privirea ochilor săi căprui era caldă şi din ea emana o lumină pe care nu o posedă decât cei care sunt animaţi de iubire. Eu respiram cu nesaţ acest parfum delicat pe care atât de puţini oameni îl posedă. Ori de câte ori sosea mătuşa Adi, ne repezeam amândouă fericite la ea şi o ajutam să-şi scoată mantaua, strigându-i: „Mătuşă Adi, povesteşte-ne!” Iar ea ne povestea întotdeauna cele mai frumoase poveşti cu zâne, fără să obosească niciodată. Poveştile erau întotdeauna noi, cele mai interesante pe care le-am citit sau pe care le-am auzit vreodată. Când eram bolnavă, mătuşa Adi venea şi începea să-mi spună poveştile ei, iar eu uitam de boală. Nici nu îndrăznea să se oprească, căci săream amândouă pe ea cu întrebări de genul: „Şi apoi? Şi mai departe? Ce s-a mai întâmplat?” până când reîncepea să povestească. Atunci când mătuşa Adi se întorcea acasă, la cealaltă bunică a mea, cea care cânta atât de bine la pian, eu rămâneam cu Grete şi o priveam cum citeşte în cartea ei cu poveşti. Nu este de mirare că îmi doream atât de mult să învăţ să citesc. Evident, poveştile din cărţile pentru copii nu erau la fel de frumoase ca cele ale mătuşii Adi, dar oricum erau poveşti, iar eu doream să le cunosc. De aceea, am început să studiez mai îndeaproape cărţile lui Grete. Mă uitam îndelung la diferitele litere şi visam că ştiu să citesc. Dar nu înţelegeam ce înseamnă aceste desene minuscule.

Odată, am visat din nou visul care se repetase de mai multe ori în nopţile precedente şi care mă tulburase atât de mult încât toată familia era la curent cu el: se făcea că fug cu toată viteza cu un leu pe urmele mele, gata să mă prindă şi să mă mănânce. Alergam disperată, la capătul puterilor, către o căsuţă aflată la marginea drumului. În faţa porţii deschise se afla o femeie, care îşi întindea braţele către mine. Ştiam că dacă ajung la ea voi fi salvată, iar leul nu va mai avea nici o putere asupra mea. Dar animalul era foarte aproape de mine, atât de aproape încât îi simţeam răsuflarea caldă în ceafa mea… colţii săi mă atingeau deja. Cu energia disperării, am făcut un ultim salt înainte, am simţit nişte braţe care mă prind şi am strigat: „Mamă!”, apoi, epuizată, am căzut în braţele sale. Eram salvată, leul a dispărut, iar eu m-am trezit înspăimântată, cu inima bătându-mi nebuneşte. Fără nici o secundă de ezitare, am sărit din pat, mi-am pus pătura pe umeri şi am alergat în dormitorul părinţilor mei. Aruncându-mă în pat, lângă mama, am simţit parfumul ei binecuvântat, calmul şi pacea care mă învăluiau ca o apă caldă! Mama m-a luat în braţele sale şi m-a întrebat:

–        Ai visat din nou leul acela îngrozitor?

–        Da! Şi alături de ea inima mi s-a calmat, iar eu am adormit fără să-mi mai fac probleme.

Dimineaţa m-am trezit în patul lui mama, care era deja sculată. Pe pat rămăsese însă cămaşa ei de noapte, iar eu mi-am băgat nasul în ea, ca să-i mai simt odată parfumul liniştitor. Tata stătea şi el pe pat, citind ziarul. M-am gândit că probabil era duminică. Mama a intrat în cameră şi a vorbit ceva cu tata, care a pus ziarul jos, lângă mine. L-am luat şi m-am uitat la litere, la toate aceste forme şi linii negre, pline de mister, de pe foaia albă de hârtie. Care putea fi semnificaţia lor?

–        Tată, spune-mi ce înseamnă aceste litere?

–        Uite, acesta este un A, acesta un N, acesta un U, iarăşi un N, apoi un Ţ, un U, un R şi un I.

–        Şi astea?

–        Un P, un U, un B, un L, un I, un C, un I, un T, un A, un R şi un E.

Tot uitându-mă la litere, dintr-o dată prin faţa ochilor mei s-a rupt voalul şi lumina a pătruns în mintea mea… Ce lumină!!! Literele s-au deschis în faţa înţelegerii mele. Tulburată la culme şi cu o bucurie fără egal, am citit.

–        Tată, tată, asta înseamnă „anunţuri publicitare”, nu-i aşa?

Uimită la culme, Mama m-a strâns la piept şi mi-a spus:

–        Bine, dar tu ştii să citeşti!

Tata m-a felicitat la fel cum ar fi făcut cu un adult, lucru care m-a făcut să mă simt puţin stânjenită. Grete a intrat şi ea în cameră, bucuroasă că ştiu să citesc. În curând, toată casa vorbea despre acest subiect. Era limpede că trebuia să afle şi mătuşa Adi, care urma să vină la noi la masă. Da, ştiam să citesc! Literele nu mai reprezentau un secret pentru mine, puteam să le pătrund. Ştiam să citesc!

Acesta a fost pentru mine începutul unei noi ere. De atunci, am citit tot ce mi-a căzut sub ochi. Doream să cunosc, să aflu, să învăţ! Citeam tot ce era lizibil. Cărţi de poveşti, reviste pentru copii, manualele lui Grete, calendare, ziarele de pe biroul lui tata, o carte pe care i-a adus-o un bărbat servitoarei noastre şi de unde am aflat mai multe despre „săruturi, iubire şi întâlniri secrete”, iar mai târziu despre „crime, ucideri şi cadavre”. Când i-am cerut lui mama mai multe explicaţii legate de aceste lucruri greu de înţeles şi înspăimântătoare, ea mi-a smuls cartea din mână şi m-a întrebat: „Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai cartea aceasta?” După care a fugit la bucătărie şi i-a interzis servitoarei să-mi mai dea asemenea lecturi. Ce păcat! Nici până astăzi nu am aflat ce s-a întâmplat cu frumoasa contesă care a fost răpită de bărbatul în negru şi dusă departe pe un cal în galop…

Am retrăit din nou aceeaşi experienţă tristă: ori de câte ori îmi apărea ceva care mă fascina, acest lucru o indispunea pe mama. În curând, am căpătat convingerea că este mai bine să nu le pomenesc adulţilor despre lucrurile cele mai interesante din viaţa mea, căci totul se termina întotdeauna prost. Singurele excepţii se refereau la servitorii de sex masculin, cărora le puteam pune întrebări. Simţeam că sunt într-un fel în puterea mea, iar dacă îmi dădeau informaţiile dorite, nu-i spuneau niciodată mamei, căci ar fi fost primii care s-o păţească.

Părinţii mei nu sunt „părinţii mei”

Trebuie să fi avut cinci ani când într-o zi, în timpul mesei de prânz, tata a vorbit de „director”. Ca de obicei, eram extrem de interesată de ceea ce vorbeau adulţii, aşa că am întrebat:

–        Tată, ce este un director?

–        Un director este cel care conduce un birou. Toţi ceilalţi angajaţi trebuie să facă ceea ce spune el. El este cel care conduce întregul birou.

–        Dar tu, tată, cred că nu trebuie să-l asculţi! Nu are cum să fie mai presus decât tine!

–        Ba da, mi-a răspuns tata. Eu nu sunt încă director, aşa că trebuie să fac şi eu ce mi se spune. După care tata mi-a explicat ce făcea un director, un şef.

Nu putem crede! Să existe un director care să-i fie superior tatei? Cum era posibil? Până atunci, convingerea mea deplină fusese aceea că însuşi cuvântul „tată” însemna pentru toată lumea „marele stăpân al tuturor”. El era cel care conduce ţara, dispunând de toate comorile imperiului; cuvintele sale reprezentau legea, şi nimeni nu ar fi îndrăznit să i se opună. Nu exista decât o singură fiinţă căreia tata îi cerea din când în când sfatul, cu Care discuta uneori despre treburile ţării, El, dar nu era acelaşi lucru! „El” nu era cu adevărat o fiinţă umană. Tata era deasupra tuturor. Cum de era posibil atunci ca un director să-i fie superior?

Poate pentru prima oară în viaţa mea, l-am privit pe tata cu cea mai mare atenţie. În timp ce îl observam şi îl studiam în fel şi chip, mi-a trecut subit prin minte faptul că deşi îl iubeam sincer, acest om nu era de fapt „tatăl meu”.

Conştiinţa mea s-a trezit dintr-o dată în acest mediu, iar eu am acceptat situaţia: mă aflam aici, frumoasa femeie blondă era mama mea, iar bărbatul cel puternic era tatăl meu. Da, aici era tatăl, dar nu tatăl meu! În lumea din care provenisem nu era tatăl meu, ci numai în locul în care mă aflam temporar! În realitate, îmi era la fel de străin ca şi frumoasa femeie. Nu făcusem altceva decât să mă obişnuiesc treptat cu ei. Erau în mod evident oameni fermecători care mă iubeau, pentru care eram importantă şi pe care îi îndrăgisem sincer, dar nu erau tatăl meu şi mama mea. Singură obişnuinţa mă făcuse să-i numesc astfel. Până atunci nu mă gândisem niciodată în mod serios la această problemă. Am luat lucrurile aşa cum au apărut, căci mă simţeam bine alături de aceşti oameni. Îmi dădeau un sentiment de siguranţă, îmi apreciau prezenţa şi considerau că tot ce fac eu este adorabil. Atunci, de ce să nu mă simt bine în compania lor? Se întâmpla chiar ca uneori să mă pot juca cu Grete, care binevoia să uite de diferenţa de vârstă dintre noi, de „cei trei ani cu care era mai în vârstă decât mine”. Da, totul mergea bine. Unchiul Stefi venea deseori pe la noi, cânta la pian şi îmi arăta tot felul de lucruri fascinante. Făcea special pentru mine baloane de săpun, fabrica tot felul de obiecte, iar într-o zi mi-a adus mai multe acuarele şi o pensulă. Puteam să pictez flori minunate şi multicolore într-un caiet care era numai al meu! În sfârşit, aveam şi eu ceva pe care nu mai trebuia să-l împart cu Grete! Mătuşa Adi, cu poveştile ei amuzante şi cu basmele cu zâne, era adorabilă. Bunica – mama lui Mama – mă iubea nespus, era atât de bună, atât de fină, şi îmi zâmbea cu atâta dragoste. Ori de câte ori se aşeza la pian era o sărbătoare. Muzica ei divină mă încânta la culme şi aş fi putut să o ascult ore în şir. În această privinţă, Mama şi cu mine eram la unison: iubeam amândouă muzica mai presus de orice. Cealaltă bunică era şi ea o femeie foarte interesantă. Îmi povestea adeseori despre călătorii prin ţări îndepărtate şi mă ducea de multe ori la muzeul naţional, unde găseam atâtea lucruri fascinante: fluturi mari, care fuseseră aduşi din alte ţări de pe glob – dar pe care îi cunoşteam, totuşi, atât de bine – şi animale uriaşe, împăiate, care mă înspăimântau foarte tare, deşi bunica mă liniştea de fiecare dată.

Ori de câte ori se vorbea în familia mea despre „talentele şi darurile” mele eram foarte încântată, deşi pentru mine acestea erau cât se poate de naturale. Când am împlinit patru ani, Mama mi-a arătat cum pot croşeta cu un ac curbat. În cel mai scurt timp i-am confecţionat o rochiţă păpuşii mele, care stătea întotdeauna aşezată la locul ei, căci eu nu ştiam ce să fac cu ea. Era lipsită de viaţă, iar eu nu eram atrasă de lucrurile moarte. Rochiţa făcută de mine s-a dovedit însă o adevărată revelaţie pentru familia mea, stârnind o senzaţie care m-a lăsat cu gura căscată. Dacă mama făcea dantele atât de fine şi de frumoase, de ce i se părea oare ciudat faptul că ştiu şi eu să croşetez? Picturile mele stârneau un entuziasm comparabil, astfel încât tata mi-a dăruit o puşculiţă în formă de porcuşor, în care băga o monedă de fiecare dată când pictam o floare frumoasă. Totul mi se părea minunat…

Şi apoi a venit acea surpriză cumplită: tata avea un superior!

Acela a fost momentul în care am devenit plenar conştientă de faptul că mă aflam aici, în acest mediu pe care îl numeam aici, „acasă”, deşi în realitate nu eram aici, acasă… Adevăratul meu cămin nu era aici. Aceasta era convingerea mea profundă.

Dacă aş fi avut la vremea respectivă cunoştinţele psihologice pe care le am astăzi, aş fi încercat cu siguranţă să aflu imediat de unde putea avea un copil ca mine asemenea idei. Mai precis, eram un copil care simţea totul într-o manieră directă şi care era convins că fusese smuls cu violenţă dintr-un alt cămin. Nu mai ştiam însă de unde veneam, căci între timp uitasem totul. Cine ar fi putut să-mi dea explicaţii despre acest subiect? Singure cele două fiinţe care mă numeau copilul lor. Dar la asemenea întrebări aş fi primit cu siguranţă răspunsuri incomprehensibile, care s-ar fi încheiat fără nici o îndoială cu refrenul obişnuit: „Aşteaptă să fii mare!” Of, cât uram aceste cuvinte! De ce trebuia să pierd atâta timp până când voi fi mare, rătăcind în toată această perioadă în necunoscut, în obscuritate? Doream să ştiu totul acum, dintr-o dată!

Am desfăcut astfel firul în patru până seara, iar când m-am dus la culcare, mama s-a aşezat lângă mine şi m-a întrebat: „De ce eşti atât de cuminte şi nu te joci cu păpuşa? Te-ai plimbat prin toată casa şi ai meditat. Ce te supără, spune-mi mie. Poţi să mă întrebi orice doreşti, ştii bine!”

În acest moment o iubeam din toată inima şi aveam o încredere deplină în ea. Era atât de blândă, de bună şi de frumoasă. Îmi repeta adeseori că îmi va lua oricând partea, orice aş face; puteam deci să am o încredere deplină în ea. Şi iată, acum eram atât de apropiate una de cealaltă încât am crezut că pot să-i spun orice. Am luat-o aşadar de gât şi am întrebat-o:

–        Mami, de unde m-aţi luat pe mine, de unde am venit eu la voi?

În ochii ei s-a aprins un licăr de surpriză, chiar puţină teamă, dar mi-a surâs cu blândeţe şi mi-a spus:

–        Există o mare foarte mare în care înoată toţi copiii mici. Atunci când doi adulţi se iubesc şi se roagă lui Dumnezeu să le trimită un copil, Dumnezeu îi cere servitorului său barza de pescuit copiii mici şi îl pescuieşte pe cel destinat celor doi oameni mari, pe care li-l trimite. Barza îl pescuieşte pe copil şi îl duce în cioc până la femeia respectivă, aşezându-l lângă ea. Şi uite aşa, copilul îşi primeşte părinţii săi „tereştri” şi devine el însuşi un copil terestru.

La început am ascultat cu multă atenţie, dar mi-am dat seama rapid că mama îmi povesteşte o „poveste”, la fel ca mătuşa Adi cu poveştile ei cu zâne. Nu, nu era adevărat! Mama nu dorea să-mi spună adevărul: cum şi unde m-au găsit ea şi tata. Eram dezamăgită, am privit-o cu insistenţă, dar ea mi-a spus să recit rugăciunea împreună cu ea, mi-a urat noapte bună şi apoi a plecat. Am rămas astfel singură.

De atunci, convingerea mea nu a făcut altceva decât să se întărească: tata şi mama nu erau adevăraţii mei părinţi, la fel cum această ţară nu era adevărata mea patrie. Eram conştientă de faptul că mama nu mă cunoaşte, că ea nu mă vede. Pentru ea nu eram altceva decât o străină, aşa că toate fiinţele din jurul meu mi-au devenit la rândul lor străine. Nu ne înţelegeam deloc unii pe alţii. Atunci când îi vorbeam mamei despre anumite subiecte foarte clare pentru mine, ea rămânea atât de uimită, încât alerga la tata pentru a-i comunica ce lucruri deosebite spusesem. Şi tata se minuna la rândul său. Îmi dădeam seama că aceste lucruri erau noi pentru ei, că nu le cunoşteau. Le repetau rudelor noastre, şi toată lumea râdea de mine. „Ce copil ciudat”, auzeam spunându-se mereu în jurul meu. Mie nu mi se părea deloc că sunt ciudată; ceilalţi mi se părea ciudaţi. Puţin câte puţin, am început să mă simt străină printre aceste fiinţe pe care totuşi le iubeam. Tot ce mă înconjura a început să mi se pară mărunt, fad, plictisitor. Profund ancorată în subconştientul meu, aveam convingerea că numai „El” mă putea înţelege perfect şi mi-aş fi dorit să pot sta în camere mult mai spaţioase, să fiu complet liberă, să trăiesc într-un mediu cu fiinţe care să-mi semene.

Acest sentiment de a fi o străină singuratică nu m-a mai părăsit niciodată de atunci; dimpotrivă, am devenit din ce în ce mai conştientă de el pe măsură ce au trecut anii. Degeaba încercam să stabilesc un contact cu cineva. Mama îmi vorbea de iubirea fraternă şi îmi spunea: „E bine să ai o soră cu care să poţi vorbi despre orice şi în care să ai o încredere deplină”. De aceea, am încercat să stabilesc o relaţie mai intimă cu Grete. Dar şi ea mi-a înşelat încrederea, tratându-mă de sus, de la înălţimea „celor trei ani cu care era mai în vârstă decât mine”. Ori de câte ori îi spuneam un secret, se repezea să i-l transmită mamei. Eforturile mele fraterne nu au găsit aşadar nici o rezonanţă în ea. De aceea, am renunţat să mă mai deschid în faţa ei şi am continuat să trăim una lângă cealaltă ca două fiinţe care locuiesc în lumi diferite şi care nu se întâlnesc decât cu totul întâmplător. Toţi îmi erau străini… străini… toţi.

Timpul trecea repede. Am împlinit şase ani şi într-o zi, mama m-a dus la şcoală. Am întâlnit acolo tot felul de copii, dar sentimentul că sunt singură printre ei s-a accentuat. Cel puţin în familia mea toţi mă iubeau, şi eu îi iubeam pe ei. Iubirea domnea pretutindeni, restul venea de la sine. Dar copiii de la şcoală îmi erau complet străini. Se înţelegeau foarte bine între ei, dar pe mine mă considerau un fel de copil dintr-o specie diferită, rătăcit printre ei. Îi uimeam la fel de mult cum mă uimeau ei pe mine. Îşi băteau joc de mine şi lucrul acesta mă rănea profund. Vorbeau tot timpul despre ceea ce aveau şi îşi arătau reciproc bogăţiile – pene, creioane şi gume – fiecare încercând să fie mai presus decât ceilalţi. Toate acestea mi se păreau ridicole şi plictisitoare. Pe mine mă interesau mai degrabă cărţile, poveştile, muzica şi muzeele. Când auzeau asemenea lucruri, copiii rămâneau cu gura căscată şi îmi puneau tot felul de întrebări ciudate. Ei se jucau cu păpuşile, cu mingea, cu cercuri, în timp ce eu aveam o prismă care forma culori minunate, cu un magnet pe care mi-l dăduse unchiul Tony, celălalt frate al mamei. Mi se părea atât de misterios! Magnetul atrăgea întotdeauna acele mamei, care se magnetizau apoi şi ele. Mama trebuia să îndepărteze cu forţa boldurile, care erau atrase de acele magnetizate. Da, eu doream să cunosc forţa care se ascundea în magnetul respectiv. Până la urmă m-am gândit că poate că magnetul iubea acele la fel de mult cum ne iubea mama pe noi, iar eu săream la gâtul mamei la fel cum săreau boldurile pe magnet. Totul mi se părea extraordinar de interesant! Dar ceilalţi copii râdeau de mine. Eram singură, singură…

În iarna care a urmat am luat lecţii de pian. Atunci când cântam, aveam impresia că în muzică se ascund tot felul de figuri, asemănătoare cu cele pe care le fabrica din carton unchiul Tony şi pe care el le numea „figuri geometrice”. De pildă, cântam o piesă din care mi se părea că ies tot felul de cuburi. Apoi cântam o alta, care avea colţuri ascuţite din care ieşeau mici bule sferice. Când mă plimbam prin parc cu mama, admiram întotdeauna fântâna arteziană, în mijlocul căreia erau zâne şi gnomi care dansau, săreau şi se învârteau. Mi-am dat seama pe loc că dansul apei din bazin era tot un fel de muzică. Singura diferenţă era că nu auzeam această muzică cu urechile, ci o vedeam. Ştiam însă că era vorba de muzică. Era atât de evident pentru mine! Dacă le spuneam aşa ceva, copiii de la şcoală îşi băteau însă joc de mine şi spuneau că sunt „proastă”. Nu înţelegeam de ce. Prima dată când am auzit alţi copii cântând la pian, la şcoala de muzică, am rămas blocată. Cum? Nu-şi dădeau seama că răneau figurile geometrice ale muzicii? Profesoara le spunea: „Vezi că nu respecţi măsura”… Era ca şi cum inima lor ar fi bătut aritmic. Oare nu auzeau cât de „fals” cântau? Vai! Aceste note false mi se păreau insuportabile. Eu aş fi plâns dacă le-aş fi produs, iar ei nici măcar nu păreau să le remarce!! Îi priveam cu curiozitate pe aceşti copii: oare nu aveau urechi? Cum era posibil? Însemna oare că nu toţi copiii erau la fel ca mine? Până atunci crezusem că toţi copiii, la fel ca şi toţi oamenii mari, vedeau şi înţelegeau lucrurile la fel ca mine… Treptat, m-am convins că majoritatea copiilor şi adulţilor au ochi şi urechi diferite de ale mele, şi aşa se explica de ce mă considerau toţi un fel de animal de la circ.

Şi astfel, am rămas singură, din ce în ce mai singură.

Un răsărit de soare este complet diferit!

Când a venit primăvara, eram foarte palidă. Îmi era tot mai dificil să mănânc: refuzam chiar şi cele mai delicioase feluri de mâncare, hrana nu mă mai interesa deloc, iar mama făcea eforturi din ce în ce mai mari să mă convingă să mănânc. Dar dacă nu puteam? Supa îmi distrăgea atenţia, căci vedeam ochii din grăsime care pluteau deasupra ei şi încercam să fac din ei un cerc mare. Uneam mai întâi doi ochi, adăugam apoi un al treilea, şi tot aşa, până când obţineam o suprafaţă unită. Părinţii mei nu păreau însă să guste la fel de mult ca şi mine acest joc. Tata mă trimitea de multe ori de la masă, căci nu făceam altceva decât să mă joc, refuzam să-l ascult şi nu acceptam morcovii şi spanacul. Când şi-a dat seama că pedeapsa nu mă afectează în nici un fel – întrucât preferam de departe să stau singură în camera mea şi să citesc – tata a cerut părerea unui medic, care i-a recomandat să petrecem vara pe malul mării. După ce şcoala s-a încheiat, am plecat aşadar cu toţii la mare.

Am călătorit noaptea. Mama a pregătit cu ajutorul câtorva pături nişte aşternuturi confortabile pentru copii. Am adormit, dar mediul străin în care mă aflam m-a făcut să mă trezesc înainte de ivirea zorilor. Tata şi cu Grete mai dormeau încă. În schimb, mama se trezise. I-am cerut permisiunea să mă aşez la fereastră. Auzisem de multe ori vorbindu-se de frumuseţea răsăritului de soare, aşa că doream să profit de ocazie ca să trăiesc personal acest moment.

Afară era încă întuneric. Am ridicat puţin perdeaua şi am privit. Soarele nu apăruse încă, dar cerul se colora din ce în ce mai mult… se lumina… în pofida unei culori cenuşii care mai persista încă. Obiectele începeau să devină distincte în peisajul pe care îl străbătea trenul: casele, ţăranii de pe câmp, caii şi vacile, copacii, şi celelalte lucruri… dar soarele tot nu apărea! Cum era posibil să se lumineze fără soare? Am rămas foarte uimită, dar chiar aşa se petreceau lucrurile! Abia când s-a luminat complet de ziuă a răsărit în sfârşit şi soarele, pe un superb cer roşu, aşa cum visasem dintotdeauna să văd. Dar culoarea era încă palidă, complet diferită de ceea ce auzisem. Ce decepţie! Nu era un adevărat răsărit de soare!

Toată lumea din compartiment se trezise, şi tata m-a întrebat: „Ţi-a plăcut răsăritul de soare? E prima oară când vezi aşa ceva, nu-i aşa că este minunat?”, după care mi-a zâmbit.

Dezamăgită şi arţăgoasă, i-am răspuns: „Nu, tată, nu a fost deloc frumos! Un adevărat răsărit de soare nu arată aşa! A fost plictisitor şi a durat prea mult. Soarele a apărut prea târziu şi a stricat totul, căci totul era deja luminat când a apărut el. Nu, nu a fost deloc frumos! Un răsărit de soare este ceva cu totul diferit! Cu totul diferit!” Prost dispusă, am rămas apoi cu privirea aţintită în gol.

La fel ca întotdeauna, tata m-a ascultat cu răbdare şi cu atenţie. Am văzut trecând prin frumoşii săi ochi negri un licăr de interes, de amuzament uşor ironic – ca de obicei! – şi de blândeţe.

–        Ce spui tu? Răsăritul soarelui trebuie să fie diferit? Nu eşti mulţumită de răsăritul soarelui? Este uimitor că o mică sirenă ca tine nu este satisfăcută de fenomenele naturii şi doreşte să-i impună soarelui felul în care trebuie să răsară! Şi în fond, de unde ştii tu că lucrurile trebuie să fie diferite, de vreme ce este pentru prima oară când vezi aşa ceva? Ei?

L-am privit şi i-am răspuns:

–        Nu ştiu de unde ştiu toate acestea, nici când am mai trăit un răsărit de soare, dar ştiu cu siguranţă că acesta este ceva diferit. Soarele trebuie să răsară pe un cer întunecat şi totul trebuie să se lumineze instantaneu, nu să fie ceva plictisitor, cenuşiu şi fad, ci de un roşu splendid, purpuriu, luminos, tot cerul şi întregul pământ trebuie să fie inundate de această culoare purpurie. Fenomenul trebuie să fie mult, mult mai frumos, mai surprinzător, mai sublim. Ştiu… îmi aduc aminte.

–        Aha, îţi aduci aminte, mi-a răspuns tata surâzând ironic. Ai într-adevăr o imaginaţie vie.

După care şi-a luat ceaşca de cafea pe care i-o întindea mama şi a adăugat:

–        Mă întristează faptul că răsăritul soarelui nu a avut şansa să-ţi placă. Şi totuşi, este o vreme splendidă şi mi-e greu să-mi imaginez un spectacol mai frumos, mai colorat. Din păcate, nu pot să te ajut cu nimic. Sunt complet neputincios în această privinţă!

Nu i-am răspuns. Eram indignată, nu numai din cauza decepţiei provocate de răsăritul de soare, ci şi din cauza faptului că tata spusese că „am o imaginaţie foarte vie”, deşi eu ştiam perfect că era vorba de o amintire. Da, îmi aminteam foarte bine! Imaginaţia era cu totul altceva. Dacă inventez ceva în mintea mea, acest lucru este imaginaţie. Dar răsăritul soarelui, cel adevărat, pe acela nu mi l-am imaginat! El trăia în mine, era gravat în memoria mea mai puternic decât ziua de ieri, cu toate evenimentele sale. Eram foarte supărată, ca de fiecare dată când îmi era imposibil să demonstrez ceva care îmi era foarte clar. Indispoziţia mea a durat până când toată lumea s-a repezit pe coridor, iar tata a strigat: „Marea, copii, veniţi să vedeţi marea!”

Am alergat cu toţii la fereastră. Şi acolo, încă departe, am văzut marea. O, această mare pe care o adoram!

Eram extrem de tulburată şi de fericită, căci ştiam foarte bine că cunoşteam marea, căci nu era pentru prima oară când o vedeam. Totul era atât de natural pentru mine încât nici măcar nu mă minunam de ceea ce vedeam. Mută de fericire, priveam şi îmi ascultam inima cântând: „Mare iubită, o, mare, veşnic aceeaşi, tu, care înţelegi întotdeauna totul, care simţi totul, care supravieţuieşti tuturor furtunilor. Mare, prietena mea, care m-ai ascultat de atâtea ori, care mi-ai înţeles suferinţele, durerea, bucuriile, şi ai ştiut să mă consolezi şi să mă înalţi, cu înţelepciunea ta infinită, deasupra limitelor mele umane! Tu eşti aici, mi-ai apărut din nou, neschimbată, iar eu îmi pot scufunda din nou privirea în profunzimile tale, ascultându-ţi valurile care îmi povestesc despre eternitate…”.

Tata m-a bătut pe umăr şi m-a întrebat:

–        Cum ţi se pare marea? Eşti satisfăcută, sau ar trebui să fie şi ea diferită?

–        Nu, tată, marea este exact aşa cum ar trebui să fie. Dar malul? De ce trebuie să existe un mal peste tot? Marea trebuie să fie infinită. Nu ar trebui să existe deloc maluri.

–        Da, e adevărat, ai să-ţi dai seama când o să ajungem. Deocamdată suntem într-un golf şi de aceea ţi se pare că marea este înconjurată din toate părţile. Când vom ajunge însă acolo jos, o să ţi se pară că marea te înconjoară de pretutindeni. O să vezi că marea este nesfârşită şi că nu are maluri cât poţi vedea cu ochii.

M-am liniştit. Eram entuziasmată, şi sora mea părea la fel. Curând, am găsit un teren de joacă perfect, iar când, mai târziu, am început să culegem amândouă scoici, am devenit cele mai bune prietene din lume.

Sejurul în această staţiune balneară a fost unul dintre cele mai fericite. Tata era relaxat, şi acest lucru se răsfrângea asupra noastră, a tuturor. La rândul ei, mama strălucea, căci îşi putea petrece întreaga zi alături de tata.

Într-o zi, am intrat într-o biserică micuţă, înconjurată de o grădină de chiparoşi înfloriţi. Mama a îngenuncheat şi s-a rugat multă vreme, cu fervoare. Tata a rămas alături de ea, în picioare, cu o mină serioasă. Grete a îngenuncheat şi s-a rugat şi ea. Aş fi dorit şi eu să mă reculeg, dar nu am reuşit. De aceea, nici nu am îngenuncheat, căci nu simţeam nevoia. Nu doream să îmi plec genunchii în faţa unor forme vizibile! De ce să îngenunchez numai pentru alţii fac acest lucru? Nu. Mai bine nu! Sau poate numai pentru că sunt încă o fetiţă mică? Nu! Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva; Dumnezeu vede imediat cine este sincer şi corect. Aşadar, nu am îngenuncheat, ci am rămas în picioare, observând oamenii…

A trecut un timp; mă plictiseam deja, când tata a atins umărul lui mama, care s-a ridicat şi am putut ieşi afară. Soarele scălda totul în razele sale. Am început să sar şi să alerg de colo-colo, simţindu-mă mult mai aproape de Dumnezeu în bătaia razelor de soare decât în biserica friguroasă!

Seara, când mama a venit să recite împreună cu mine rugăciunea, am întrebat-o:

–        Mamă, de ce te-ai rugat cu atâta fervoare la biserică?

–        M-am rugat lui Dumnezeu ca să ne trimită un frăţior, dacă este voia Lui să ne trimită încă un copil.

Am rămas mută. Un frăţior? Oare ne-am fi putut împrieteni? Ar fi fost drăguţ! Am înţeles acum fervoarea mamei. Să te rogi pentru un copil… da, totul avea sens!

În iarna care a urmat, m-am trezit într-o noapte în urma zgomotelor bizare care se auzeau din dormitorul părinţilor mei: erau ţipetele unui nou-născut. O clipă mai târziu a apărut tata, care ne-a întrebat:

–        Sunteţi treze?

–        Da, tată.

–        Am o veste bună să vă dau! Dumnezeu v-a trimis un frăţior!

Ah! Era ceva atât de interesant încât am dorit să-l văd imediat pe noul frăţior. Dar tata m-a rugat să am răbdare până a doua zi dimineaţă. Tata se comporta ciudat, zâmbea blând, cu tandreţe, vorbea în şoaptă, cu o anumită solemnitate. Nu am îndrăznit să insist.

A sosit în sfârşit şi dimineaţa. Bunica dinspre mama m-a îmbrăcat şi apoi ne-am îndreptat împreună către dormitorul părinţilor mei. Mama era întinsă pe pat, cu un copilaş în braţe. L-am observat cu toată atenţia şi am remarcat părul negru şi moale care îi atârna după urechi, ca şi cum ar fi fost o maimuţă. Întrucât tocmai mă spălasem, am căpătat permisiunea să-i ating mânuţa. Toată lumea se uita la mine, cu un aer atât de solemn şi de grav…

Eram acum o familie cu trei copii, dar eu eram mai singură ca niciodată.

Vreau să plec

La vremea respectivă, am făcut cunoştinţă cu sora tatălui meu: mătuşa Raphaela, care trăia într-un alt oraş, împreună cu soţul ei, unchiul Ferdinand. Cei doi au venit să-l vadă pe noul-născut. Am rămas foarte impresionată de această femeie extrem de frumoasă, cu o alură regală. Era la fel de înaltă ca şi tata şi semăna cu o zeiţă grecească, cu faţa ei de o frumuseţe clasică, nobilă, imperturbabilă, înconjurată de un păr ca abanosul. Avea aceiaşi ochi negri şi arzători ca şi tata. Mişcările sale erau maiestuoase, pline de demnitate, dar şi de căldură. Era un adevărat simbol al frumuseţii şi al distincţiei. Am îndrăgit-o de cum am văzut-o. Ea mi-a răspuns cu aceeaşi căldură, luându-mă cu ea ori de câte ori se ducea la cumpărături. Soţul ei era un bărbat puternic şi înţelept. Ne-am înţeles perfect imediat ce ne-am cunoscut. De aceea, am rămas foarte încântată să aflu că vom petrece vara într-o staţiune de munte, situată foarte aproape de locul în care locuiau unchiul Ferdinand şi mătuşa Raphaela.

Vara a fost magnifică. Am primit de multe ori permisiunea să îi însoţesc pe unchiul Ferdinand şi pe mătuşa Raphaela în excursiile lor pe munte. Cât de frumoase erau pădurile şi poienele! Ce minunat era să ajungi în vârful muntelui şi să îmbrăţişezi cu privirea întreaga regiune care se întindea la picioarele tale, oraşul şi satele cu căsuţele lor minuscule! Da, aici eram cu adevărat fericită! Dar atunci când mă întorceam în sânul familiei, această fericire dispărea. Grete era extrem de diferită de mine, jocurile ei nu semănau deloc cu ale mele, iar mama îşi consacra tot timpul frăţiorului meu. Nu mai broda împreună cu mine, nu mai avea timp să-mi răspundă la nesfârşitele mele întrebări. Sentimentul de solitudine a devenit atât de acut încât treptat m-am detaşat de toată lumea şi am început să nu mai iau parte la activităţile familiale. Din perspectiva mamei, eram pur şi simplu neascultătoare.

Într-o seară, când trebuia să ne ducem la culcare, mama m-a certat: mă întorsesem prea târziu din grădină şi nu doream să mă duc să mă culc. Am tăcut din gură, dar mama a continuat să mă certe, acuzându-mă că sunt un copil neascultător. M-am înfuriat:

–        Văd că nimeni nu mă mai iubeşte în această casă. De aceea, cel mai bine este să plec de aici.

Supărată, mama mi-a răspuns:

–        Foarte bine, pleacă unde vrei!

Am ieşit din casă alergând, am traversat grădina, am intrat în pădure şi m-am afundat în întunericul nopţii. Cu o zi înainte, tata, unchiul Ferdinand şi cu mine fuseserăm pe munte, unde am descoperit o grotă mare, numită „peştera hoţilor”. Acolo doream să-mi petrec noaptea, ca să reflectez asupra noilor mele acţiuni. Fiind noapte, nu am reuşit să văd însă cărarea. De aceea, mi-am croit drum printre crengi şi tufişuri, îndreptându-mă în linie dreaptă către peşteră. La un moment dat, am auzit vocea mamei mele, care mă striga. M-am oprit pentru o clipă, după care mi-am reluat alergarea. Mama m-a strigat de mai multe ori, după care am auzit-o alergând în spatele meu, ghidată de zgomotele pe care le făceam printre crengi. M-a prins, m-a scuturat cu putere de umeri şi, iritată, mi-a spus:

–        Nu ţi-e frică de câini? Eşti complet nebună?

Nu i-am răspuns nimic. Câinii mă lăsau indiferentă, şi de altfel ştiam foarte bine să mă apăr. Tot ce doream era să plec! Să-mi regăsesc adevăratul cămin, acolo unde mă simţeam acasă, departe de aceşti străini, de acest mediu în care nimeni nu mă înţelegea. Erau plini de bunătate şi de iubire, nu îmi doreau decât binele, dar îmi erau complet străini, erau diferiţi de mine şi de oamenii din canton, unde mă simţeam cu adevărat acasă.

Ne-am întors fără să scoatem un cuvânt şi mă aşteptam să fiu pedepsită. Spre marea mea surpriză, tata şi mama au tăcut. Singur tata m-a privit pe jumătate curios, pe jumătate amuzat. Singura pedeapsă pe care am primit-o a fost aceea că după ce m-a aşezat în pat, mama a ieşit din cameră fără să-mi ureze noapte bună.

A doua zi părinţii mei au acţionat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am dat totuşi seama că mama era înspăimântată de îndrăzneala mea şi că tata îmi respecta curajul. Incidentul mă făcuse să cresc în ochii lor. Cât despre mine, eu una nu mă simţeam nici îndrăzneaţă, nici curajoasă. Eram cea care eram, pur şi simplu.

Grete, mereu ascultătoare, graţioasă şi bine crescută, m-a considerat un fel de criminală şi a plecat ochii în faţa mea. Personal, o dispreţuiam din toată inima pentru comportamentul ei laş şi supus!

În iarna următoare am fost retrasă de la şcoală, căci eram foarte palidă şi nu mă mai puteam scula din pat decât cu multă dificultate. De aceea, în casă a fost adus un suplinitor, cu scopul de a-mi împuia capul cu tot felul de prostii care mă plictiseau nespus. Geografie! De ce să învăţ ceva despre nişte ţări pe care nu le cunoşteam? Dacă voi dori să le cunosc, o să le vizitez când voi fi mare, astfel încât nu are nici un sens să învăţ de pe acum despre ele, mă gândeam eu. De vreme însă ce nu le cunoşteam, ce sens avea să memorizez toate aceste lucruri? În timp ce suplinitorul îmi vorbea despre Paraguay, Nicaragua şi Venezuela… eu ascultam şuieratul pe care îl scotea lampa cu gaze. Când suplinitorul şi-a încheiat expunerea asupra Americii Latine, l-am întrebat dacă auzea şi el şuieratul. Mi-a răspuns cu blândeţe că ar fi trebuit să ascult ce spunea el, nu şuieratul lămpii.

–        Dar mi se pare mult mai interesant, i-am răspuns eu.

A urmat o lungă conversaţie între suplinitor şi mama mea despre această fetiţă ciudată, care prefera să asculte şuierul gazului decât o prelegere despre geografie. După ce suplinitorul a plecat, am fost nevoită să ascult o mustrare lungă şi „serioasă” din partea mamei mele, care luase hotărârea să mă facă să înţeleg importanţa studiului.

–        Bine, bine, şi eu vreau să studiez, dar nu lucrurile pe care vreţi voi să mă învăţaţi, i-am spus eu.

Mama nu a capitulat însă şi mi-a spus că de vreme ce tot trebuia să îmi trec examenele la şcoală, cel mai bine era să studiez ceea ce îmi cerea şcoala. Eu doream să-i explic că toate acestea nu mă interesau deloc, iar mama dorea să mă facă să recunosc că trebuia totuşi să studiez. Nu ne înţelegeam deloc, mă săturasem, doream să plec! Doream să cunosc adevărul, să mă întorc la adevăraţii mei părinţi, să trăiesc în adevărata mea patrie, acolo unde puteam face orice doream, în care mă puteam juca oricât de mult şi în care nu trebuia să fac game plictisitoare, în care eram liberă – pe scurt, în care mă simţeam acasă la mine…

Treptat, una din ocupaţiile mele favorite a devenit ocuparea băii de una singură, în întuneric. Stăteam acolo şi îmi balansam picioarele, reflectând la ce trebuie să fac. Doream să plec… să plec de aici… să plec acasă! Nu îndrăzneam să-i spun nimic lui mama, căci ştiam că s-ar supăra. Până la urmă, cea mai bună soluţie mi s-a părut aceea de a-i scrie o scrisoare în care să-i expun motivele pentru care doream să plec, scrisoare pe care să i-o trimit la momentul oportun.

Mama se ocupa foarte mult de frăţiorul meu mai mic. Era o mamă conştiincioasă şi nu îşi lăsa niciodată sarcinile legate de copii pe seama altora. Şi-a alăptat, îmbăiat şi îngrijit singură toţi copiii. De aceea, ştiam că am suficient timp pentru a-mi scrie în linişte scrisoarea. Am scris politicos şi simplu că ştiam că nu sunt copilul lor, că tata şi cu ea nu erau cu adevărat părinţii mei, că m-au găsit precis undeva şi m-au luat cu ei, lucru pe care îl regretau probabil, întrucât era limpede că nu puteau să mă iubească. De aceea, le ceream să mă ducă imediat în locul de unde mă luaseră. Pe scurt, le spuneam cât de nefericită mă simţeam aici şi faptul că nu mai doream să rămân nici o secundă în plus. Acest lucru ar fi fost mai bine inclusiv pentru mama, care ar fi fost eliberată astfel de toate grijile ei legate de mine. Am semnat: „Îţi sărut mâna”, urmat de numele meu. Scrisoarea era gata, dar nu îndrăzneam să o trimit. Până la urmă, am aşteptat să se ivească o ocazie mai bună.

Într-o zi frumoasă, mama a primit vizita mai multor prietene, majoritatea mame. Au stat de vorbă, au admirat copiii, pe noi, cele mai în vârstă, şi pe noul-născut. În acest scop ne puseserăm hainele cele mai frumoase. S-au îndreptat apoi către sala de mese, unde le aşteptau cafeaua şi biscuiţi. În acest cerc de femei, mama se comporta într-o manieră plină de graţie; ca de obicei, s-a aşezat în capul mesei. Era strălucitoare, frumoasă şi senină. Mi se părea evident că într-un asemenea moment nu se va supăra pe mine. Am aşteptat ca toată lumea să îşi termine cafeaua, m-am strecurat în spatele scaunului ei şi profitând de faptul că discuta ceva cu vecina ei de masă, am aşezat scrisoarea pe genunchii ei. Mama a remarcat imediat acţiunea mea, căci nu-i plăcea ca cei mici să se amestece atunci când sunt de faţă adulţi. Noi eram obligaţi să rămânem în camera noastră, de unde nu trebuia să ieşim decât dacă eram strigaţi. Ocupată cu oaspeţii, ea nu a putut să mă întrebe ce doream, dar m-a privit cu ochi mari de uimire atunci când i-am strecurat scrisoarea. A pus-o în buzunar şi a continuat să converseze ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eram încântată că ştiusem să aleg un moment atât de oportun!

Seara, când tata s-a întors acasă şi când musafirele au plecat, s-a dezlănţuit însă furtuna… lucru pentru care nu eram pregătită! Mama îşi ieşise complet din fire. I-a întins scrisoarea lui tata şi i-a spus, tulburată: „Acest copil este complet nebun. Uite ce mi-a scris!”, după care s-a întors către mine şi a strigat furioasă: „Stai să vezi! Dacă noi nu suntem părinţi buni, putem schimba foaia, şi o să vezi ce înseamnă să ai alţi părinţi. Dar o să-ţi pară rău!”

Tata a citit scrisoarea cu cea mai mare atenţie şi am remarcat că o găsea foarte interesantă. Tata era cu siguranţă un om foarte greu de tulburat. El nu a luat scrisoarea mea în tragic, m-a privit cu curiozitate şi m-a întrebat:

–        Ce înţelegi atunci când spui că vrei să te întorci la adevăraţii tăi părinţi? Cine sunt aceşti „părinţi adevăraţi”, unde sunt ei? Prostuţă mică!” Pentru tata, incidentul era încheiat.

În ceea ce o priveşte mama, aceasta a rămas iritată şi zile la rândul a vorbit despre scrisoarea mea cu bunica, cu mătuşa Adi, cu unchiul Stefi, ba chiar a arătat-o celui mai bun prieten al tatălui meu, care era medicul nostru de familie. Acesta era un om foarte cultivat, profund şi un excelent practician. Dădea întotdeauna cele mai bune sfaturi, indiferent dacă era vorba de corp sau de suflet. Mama era foarte amărâtă; ea i-a povestit câte eforturi făcea întreaga familie ca să mă facă fericită, iar eu – copil ingrat – doream să plec de acasă!

Îmi repeta mereu: „Dar unde doreşti să pleci, fată nebună, poţi să-mi spui, unde doreşti să pleci?” Dar aceasta era exact întrebarea la care ei trebuiau să răspundă; eu nu aveam de unde să ştiu! Eu doream să aflu de unde mă luaseră! Medicul m-a privit calm, cu ochii săi atenţi, şi m-a întrebat cu seriozitate, ca şi cum s-ar fi adresat unui adult: „Ce-ai vrut să spui aici, micuţo, povesteşte-mi în detaliu totul!”

Dar eu nu mai doream să povestesc despre asta. Tot ce doream era să mă întorc în locul de unde venisem, acolo de unde fusesem luată, unde mă simţeam acasă şi unde puteam găsi fiinţe la fel ca mine.

Mi-am dat seama că deocamdată nu aveam cum să-mi ating scopul. Eram nevoită să rămân aici. Am constatat totuşi că cei care mă înconjoară ştiu tot atât de puţin ca şi mine despre originea mea, poate chiar mai puţine decât mine. Se pare că nu trebuia să aştept de la ei soluţia la această enigmă. Întrebările mele nu au reuşit decât să-i rănească, să-i înspăimânte. Pentru mama, scrisoarea mea fusese de-a dreptul o insultă, lucru care nu a stat în intenţia mea. M-am întors în camera copiilor, unde am găsit-o pe Grete cu ochii plecaţi – se pare că nu dorea să-şi mânjească privirea cu imaginea unui copil vinovat – şi m-am simţit ca o criminală. Cauza mea părea fără speranţă; de aceea, m-am decis să nu mai vorbesc despre ea, niciodată. Familia mea a uitat în cele din urmă acest incident, iar asupra sufletului meu a coborât treptat un voal din ce în ce mai opac. Nu mai doream să mă gândesc la adevărata mea patrie, căci mi se părea imposibil să aflu ceva în legătură cu acest subiect.

La vremea respectivă – aveam deja şapte ani – tata a menţionat odată, pe când eram cu toţii la masă, că omul este „încoronarea creaţiei”.

–        Cum trebuie să înţelegem acest lucru? am întrebat eu.

–        Omul este fiinţa cea mai perfectă de pe pământ. Nu există nimic mai presus decât el, mi-a explicat el.

Am rămas consternată! Cum, m-am gândit eu, tata, care era un om atât de înţelept, care ştia răspunsurile la toate întrebările şi care avea întotdeauna dreptate, ignora faptul că deasupra oamenilor existau… cum să-i numesc? uriaşi sau titani, care nu aveau formă fizică, dar îi depăşeau infinit pe oameni în cunoaştere şi în putere, care ne ghidează prin autoritatea lor şi care ne ajută să ne dezvoltăm?

L-am observat cu atenţie pe tata ca să-mi dau seama dacă nu dorea să vorbească despre aceste fiinţe sau dacă într-adevăr le ignora existenţa. I-am fixat faţa şi a trebuit să recunosc că era perfect convins că omul este încoronarea supremă a întregii creaţii. Nu am îndrăznit să-i mai pun alte întrebări, căci intuiam că „El” nu dorea să mă audă vorbind despre lucruri secrete cu oameni care le ignorau. Trebuie să ştii să taci atunci când este cazul.

Dintr-o dată, în mintea mea a izbucnit gândul: „Atunci cine este El, Cel în a cărui existenţă cred cu toată tăria, în modul cel mai natural cu putinţă, Cel care mă însoţeşte pretutindeni, Cel care mă ajută întotdeauna? Cine este Cel către care îmi înalţ întotdeauna ochii cu atâta credinţă şi respect? Căruia îi recunosc întotdeauna superioritatea indiscutabilă, la care mă gândesc întotdeauna ca la un altar atunci când mă simt singură şi neînţeleasă, Cel care mă primeşte la sânul lui cu atâta iubire şi înţelegere, care nu mă condamnă niciodată, dar care mă ascultă, mă ia în serios, mă ajută să merg mai departe, şi care nu m-ar abandona niciodată, niciodată, niciodată…Da, cine este El?”

În timp ce căutam răspunsul la această întrebare, în faţa ochilor mei spirituali au apărut subit doi ochi de un albastru profund, plini de iubire, omniscienţi, omnipotenţi, la fel de profunzi ca şi bolta cerului… Aş fi dorit să-i strig numele, dar literele numelui Său erau prea adânc ascunse în memoria mea, iar gândul meu nu era atât de precis încât să le aducă la suprafaţa memoriei. Dintr-o dată, am devenit conştientă de faptul că sunt aşezată la masa familiei mele, că mama îl ţine pe frăţiorul meu pe genunchi şi îi dă de mâncare cu linguriţa… Simultan cu această imagine, viziunea mea a dispărut.

Am petrecut întreaga după-amiază în camera mea, încercând din toate puterile să îmi scot la lumină partea inconştientă a fiinţei mele. Ştiam că sunt aici, dar nu puteam să aduc la suprafaţă aceste amintiri. Din când în când, prin minte îmi treceau imagini efemere; încercam să le reţin, dar ele îmi scăpau de fiecare dată…

Un lucru mi-a devenit totuşi perfect clar: de când devenisem conştientă pe acest pământ, am păstrat întotdeauna în mine imaginea unei fiinţe, pe care am numit-o mereu, cu cea mai mare naturaleţe, El.

Aspir către unitate

Într-o zi, mama a primit o invitaţie din partea unei verişoare care se mutase în oraşul nostru împreună cu întreaga sa familie. Când am ajuns în casa lor, cei doi băieţi ai rudei noastre ne-au examinat din creştet până-n tălpi, iar noi, cele două fete, i-am inspectat la rândul nostru de sus până jos. Apoi ni s-a spus să ne retragem în camera copiilor.

Ne-am trezit dintr-o dată într-un univers al băieţilor: un trenuleţ care aluneca pe şine, o mică imprimerie şi o lanternă magică. Toate acestea m-au impresionat, dar cel mai tare m-au entuziasmat numeroasele cărţi care existau aici. Întreaga colecţie a lui Jules Verne! Pentru mine, vizita a fost un mare eveniment, şi era deja târziu când ne-am întors acasă. Familiile noastre s-au simpatizat pe loc, aşa că am sfârşit prin a ne întâlni regulat, în fiecare săptămână. Aceste după-amieze s-au dovedit agreabile şi amuzante, iar cei doi băieţi erau veseli şi bine crescuţi.

Aşa cum citisem odată într-o carte, eu mă aflam în căutarea „unităţii eterne prin prietenie”, dar colegii mei de şcoală îşi băteau joc de mine şi îmi spuneau că nu-i interesează asemenea prostii. De aceea, le-am făcut celor doi veri propunerea să încheiem un „pact de prietenie eternă”. Cei doi au găsit propunerea formidabilă, dar cel mai tânăr dintre ei, care era foarte voluntar şi ştia să-şi impună voinţa, a spus: „Mai întâi, trebuie să ne arătăm fiecare semnătura”. Am fost nevoiţi să ne scriem cu toţii numele pe o foaie de hârtie. Grete şi băieţii s-au semnat cu litere groase, cu tot felul de decoraţiuni uimitoare, făcând semnătura cât mai ilizibilă cu putinţă şi încheind totul cu o lungă linie ondulată. Personal, am considerat inutil toate acestea, aşa că mi-am scris numele simplu şi lizibil.

Băiatul mai tânăr a examinat semnăturile, şi privind-o cu dispreţ pe a mea, a spus:

–        Ce? Vrei să închei un pact de prietenie eternă, vrei să devii membra unei alianţe, şi nu eşti în stare nici măcar să te semnezi în mod decent? Nu vei putea să ni te alături înainte de a avea o semnătură corectă”.

După care, cei trei au încheiat „pactul de prietenie eternă, pe viaţă şi pe moarte”, deasupra celor trei semnături ale lor.

Am fost profund rănită, abătută, nefericită.

Când m-am întors acasă, nici nu mi-am scos bine mantaua şi pălăria, şi am şi început să exersez pentru a-mi găsi o „semnătură” potrivită. Mi-am scris numele de o mie de ori, cu elan, ornând prima literă cu o curbă gigantică, făcând celelalte litere ilizibile (aşa cum văzusem că făcuseră ei); am încercat să imit semnătura medicului care îşi redacta reţetele într-o manieră absolut indescriptibilă. În cele din urmă, am încheiat această operă de artă cu o linie sinuoasă care traversa întreaga pagină. Totul era prea artificial. Nu era ceva autentic. Şi totuşi, în sâmbăta următoare, le-am spus cu mândrie micilor mei prieteni:

–        Priviţi, am o „semnătură”! şi le-am strecurat sub ochi o semnătură impresionantă pe o foaie de hârtie.

Cei doi băieţi şi cu Grete au examinat semnătura, după care cel mai tânăr dintre ei a conchis:

–        Bine. Semnătura este încă prea vizibilă, dar o acceptăm şi te primim şi pe tine în alianţa noastră.

Ar fi trebuit să fiu fericită, căci mi se împlinise visul, dar în mod ciudat, nu eram. Nu! Exista o notă discordantă în toată povestea asta. Când am ajuns acasă, m-am aşezat în faţa oglinzii pentru a mă întâlni cu „invizibilul”, adică cu mine însămi, faţă în faţă. Am auzit atunci o voce spunându-mi:

–        Semnătura ta a fost falsă. Ea nu reprezintă imaginea ta. Crezi că vei putea obţine vreodată ceva veritabil dacă te prezinţi cu lucruri false? O prietenie adevărată cu o semnătură falsă? Cei care nu îţi pot cunoaşte adevărata semnătură nu îţi vor putea fi prieteni adevăraţi…

M-am îndepărtat de oglindă şi m-am dus la culcare. Dar semnătura care mă costase atâtea eforturi îmi devenise insuportabilă. Ştiam că această „prietenie eternă, pe viaţă şi pe moarte” era la fel de artificială ca şi „semnătura” mea, şi că băieţii nu aveau nici cea mai mică idee legată de prietenia pe care o căutam eu, o prietenie eternă, dincolo de spaţiu şi de timp, reală şi autentică! Am rămas aşadar cu nostalgia unei prietenii adevărate, a unei unităţi autentice… singură… singură…

Omul roşu

La vârsta de nouă ani am trăit o experienţă care m-a bulversat. Fratele meu mai mic, pe care îl iubeam din toată inima, avea pe atunci doi ani. El s-a îmbolnăvit, dar doctorul care a venit să-i pună diagnosticul nu ştia ce are. Eram în cameră cu el, mama fiind la căpătâiul lui. Copilul dormea, dar dintr-o dată s-a trezit şi a privit cu teamă într-un anumit loc, ca şi cum ar fi văzut ceva acolo, după care s-a ridicat şi a început să urle: „Mamă, mamă, omul roşu… omul roşu mă atacă!”, în timp ce îşi agita mâinile ca şi cum ar fi dorit să se apere de cineva. A mai strigat odată: „Mamă, ajută-mă! Omul roşu!” după care a amuţit epuizat.

Mama s-a grăbit să-l ia în braţe, după care l-a aşezat în pat şi a chemat medicul. În timp ce aşteptam, am întrebat-o:

–        Cine este acel om roşu pe care l-a văzut micuţul?

Mama mi-a răspuns:

–        Nu este cineva real, copila mea. Este din cauza febrei care îl face să halucineze. Este o formă de delir.

Când a sosit medicul, acesta a putut diagnostica în sfârşit o pneumonie.

Biata mama! Timp de trei săptămâni a stat cu copilul în braţe, zi şi noapte, fără să doarmă nici un pic. Ea nu l-a lăsat din braţe nici măcar un singur minut. Eu eram bulversată de lupta pe care o dădea copilul pentru viaţa sa şi mama pentru a-l salva pe el. A fost poate pentru prima dată când inima mea s-a deschis complet în faţa mamei mele, prima oară când vederea mea interioară i-a contemplat sufletul alcătuit exclusiv din iubire. La rândul meu, tremuram pentru viaţa micuţului meu frăţior, şi începând din această clipă am devenit parte integrantă din această familie. Când fratele meu a scăpat de orice pericol, m-am alăturat bucuriei familiei şi am început să mă simt şi aici „acasă”.

Dar nu l-am uitat niciodată pe „omul roşu”. Degeaba a încercat mama să mă asigure că nu era cineva real. Fratele meu îl văzuse – ceva i-a permis să vadă un om roşu – aşa că nu avea cum să nu fie real. Întrebarea ce anume a văzut fratele meu a rămas deschisă, iar eu m-am gândit deseori la ea. La vremea respectivă nu ştiam că voi primi răspunsul mulţi ani mai târziu, din India.

Între timp a mai trecut un an, iar noi ne-am mutat într-un cartier plin cu verdeaţă, în care casele erau înconjurate de grădini. De la ferestre puteam admira munţii.

Mergeam din nou la şcoală, şi vechea poveste a reînceput. Celelalte fete aveau tot atâtea motive de uimire în ceea ce mă privea câte aveam eu în ceea ce le privea pe ele. Ele se jucau cu păpuşile, lucru care pe mine mă plictisea. Cu cât avansam în vârstă, cu atât citeam mai mult, nu numai cărţile pe care le primesc copiii de obicei, ci toate cărţile din biblioteca lui tata. Acolo am descoperit o serie de volume care mi-au dat cu adevărat fiori: operele complete ale lui Shakespeare. Înghiţeam literalmente carte după carte. Mi-au făcut o asemenea impresie încât nu mă puteam gândi la nimic altceva, la fel cum nu doream să mă despart nici măcar o clipă de cartea pe care tocmai o citeam. Trăiam ca o somnambulă. La masă nu auzeam când ceilalţi mă strigau. Trăiam în sinea mea destinul eroilor diferitelor tragedii sau comedii. Am început prin a citi toate tragediile, simţind efecte profunde în sufletul meu tulburat. Am continuat apoi cu comediile, contorsionându-mă de atâta râs.

În afara operelor lui Shakespeare, am descoperit o altă serie de volume care m-a intrigat şi m-a impresionat mult: „Cercetări etnografice”. Am găsit aici descrierea detaliată a diferitelor practici legate de superstiţii şi de magia neagră. Am descoperit astfel tot felul de lucruri de care nu auzisem niciodată şi pe care nu le puteam înţelege cu adevărat… legate de farmece, de filtre de iubire şi alte obiceiuri obscure legate de viaţa amoroasă. După ce am citit tot felul de lucruri inimaginabile, care mi se amestecau acum în minte, m-am dus la mama şi am întrebat-o:

–        Mamă, e adevărat că dacă doreşti ca altcineva să te iubească, trebuie să tai un morcov în partea de jos, să-i faci trei crestături laterale şi să-l laşi la miezul nopţii în faţa casei în care locuieşte persoana iubită? Sau că trebuie să arzi o bucată din cămaşa ta de noapte, purtată, adăugând apoi cenuşa într-o prăjitură pe care i-o serveşti? Iar după ce bărbatul mănâncă prăjitura şi se îndrăgosteşte nebuneşte de tine, poţi să faci ce vrei cu el?

Din ce în ce mai scandalizată, mama m-a lăsat totuşi să vorbesc până la capăt. La sfârşit, a strigat:

–        Pentru numele lui Dumnezeu, de unde ai aflat toate aceste orori? Ai fost cumva la spălătorie? De câte ori nu te-am rugat să nu mai vorbeşti despre lucruri intime cu spălătoresele? Unde ai auzit toate aceste absurdităţi înspăimântătoare legate de magia neagră? Te rog să-mi spui chiar acum!

Sigură de inocenţa mea, am replicat:

–        Nu fii îngrijorată! Aceste lucruri nu pot fi chiar atât de teribile, de vreme ce un savant s-a ocupat de ele şi a făcut cercetări pe marginea lor. Am citit despre toate acestea în colecţia „Cercetări etnografice”.

Atunci, mama s-a grăbit către bibliotecă şi a luat cheia.

Evident, curiozitatea mea nu s-a diminuat cu nimic. Erau încă foarte multe cuvinte latineşti care îmi rămăseseră în memorie şi a căror semnificaţie îmi scăpa. Am rugat-o pe mama să-mi dea un volum sau altul din dicţionar, sub pretextul că doream să aflu informaţii despre plantele şi animalele pe care le studiam la şcoală. Aveam totuşi grijă ca volumul să conţină şi informaţiile care mă interesau pe mine… şi care depăşeau cu mult domeniul regnului vegetal sau animal. Mă duceam apoi în camera copiilor şi studiam conştiincios lucrurile pe care doream să le cunosc. Şi astfel, cu permisiunea mamei, dar fără voia ei, am putut afla din dicţionar tot ceea ce mi-ar fi fost interzis pe altă cale. În plus, mama m-a învăţat că puteam afla de la spălătorese tot felul de lucruri fascinante despre credinţe şi superstiţii. De aceea, m-am grăbit să găsesc un pretext pentru a putea vorbi cu una dintre ele, în secret. Am auzit astfel de la ea tot felul de istorii cu fantome, superstiţii, vrăjitoriile cele mai înspăimântătoare pe care mi le-aş fi putut imagina vreodată. Rezultatul a fost că nu mai îndrăzneam să rămân singură într-o cameră pe întuneric. Într-o zi, unchiul Stefi m-a întrebat care este motivul.

–        Ar putea să apară o fantomă, i-am răspuns eu.

–        O, nu-ţi fă probleme, căci există un mijloc sigur de a scăpa de ea. Tot ce trebuie să faci este să fluieri tare, şi orice fantomă va dispărea, mi-a răspuns el.

Am început să fluier din răsputeri, dar interesul meu pentru istoriile cu spirite venite de pe lumea cealaltă nu s-a diminuat deloc. În acest fel, am putut pe de o parte să-mi aprofundez cunoştinţele legate de misticism, chiar dacă la un nivel foarte primitiv, iar pe de altă parte, mi-am dezvoltat arta de a fluiera la un nivel de măiestrie de-a dreptul uimitor!

Viitorul meu începe să se contureze

Ne-am petrecut vara următoare pe malul unui lac mare, împreună cu alţi părinţi. Această vară mi-a rămas foarte vie în amintire, căci evenimentele care s-au succedat mi-au revenit de multe ori în minte, mulţi ani mai târziu.

Mama era ca de obicei foarte ocupată cu fratele meu mai mic, lucru care îmi permitea o libertate destul de mare. Mă duceam să mă scald, mă jucam pe câmp şi mă plimbam prin pădure, împreună cu o prietenă de vârsta mea. Mama credea că eu mă duceam la prietena mea, iar mama acesteia credea că ea venea la noi. În acest timp, noi făceam tot felul de experienţe. Pe malul lacului erau multe case, iar într-o zi am observat un ţigan tânăr care bătea din poartă în poartă şi cânta la vioară, ca să câştige un ban. Bunica mea dădea la rândul ei concerte şi câştiga o grămadă de bani. Eram curioasă să ştiu dacă aş putea face şi eu acelaşi lucru. Prietena mea făcea orbeşte orice îi spuneam. Aşa se face că am început să batem şi noi din poartă în poartă, intram în grădinile oamenilor, iar eu recitam o poezie. Oamenii ne priveau cu surpriză. Când prietena mea le întindea farfuria, ei puneau în ea bani, unii mai mult, alţii mai puţin. Dar toţi râdeau cu dragă inimă. O doamnă ne-a întrebat dacă mama ştia ce facem.

–        Nu, i-am răspuns eu, este o întreprindere privată. Mama nu ştie nimic.

–        Este exact ceea ce credeam, a spus doamna. Aţi face mai bine să vă duceţi acasă, copii!

Această întreprindere privată, care promitea atât de mult, s-a terminat chiar în ziua în care începuse. După ce am împărţit câştigul, ne-am întors la casele noastre. Foarte mândră, eu i-am povestit mamei câţi bani câştigasem, arătându-i monedele de argint şi de bronz. Puţin a lipsit ca mama să nu leşine!

–        Pentru numele lui Dumnezeu, a strigat ea, cum de îţi vin asemenea idei? Ce vor crede oamenii? Ne faci de ruşine!

–        De ce? am întrebat eu. Şi bunica câştigă ea bani din arta sa. Micul ţigan la fel. De ce să-mi fie ruşine să câştig nişte bani recitând o poezie?

–        Încearcă să înţelegi, prostuţă mică, faptul că tata are o situaţie importantă în această ţară, şi nu îţi poţi permite să faci tot ce îţi trece prin minte.

–        Tata nu are nici o legătură cu ceea ce fac eu. Tata e tata şi eu sunt eu. Eu nu ocup nici o funcţie importantă, aşa că de ce nu aş putea să-mi câştig singură traiul? Orice muncă este decentă dacă o faci cu decenţă. Şi crede-mă că am recitat foarte bine, am exclamat, plină de sine.

Iritată, mama a spus:

–        Nu poţi să înţelegi încă aceste lucruri. Dar întrucât faci asemenea prostii şi îţi permiţi să mă şi contrazici, de acum înainte nu mai ai voie să ieşi din grădină!

Şi astfel mi-am pierdut libertatea, dar incidentul a avut şi alte consecinţe. Unchiul meu – care închiriase cealaltă jumătate a vilei, şi care locuia, deci, cu noi, împreună cu familia sa – era un om adorabil, înzestrat cu un umor extraordinar. Pus la curent cu acţiunea mea, el a dorit să mă asculte recitând. Cele două familii erau adunate la masa de seară, când el a venit cu propunerea ca eu să recit, după cină. Mie îmi convenea de minune! Adulţii s-au aşezat în cerc, în jurul meu. Am recitat câteva poezii învăţate la şcoală. Unchiul meu a fost foarte încântat şi mi-a cerut să mai recit şi altele.

–        Nu mai ştiu, i-am spus eu.

–        Atunci, povesteşte ceva, ce vrei tu!

–        Pot să povestesc istoria din cartea pe care am primit-o drept premiu la şcoală?

–        Evident! Te ascultăm!

Am început să povestesc istoria „Pastorului din Wakenfield”. De fapt, nu mă mulţumeam să povestesc, ci jucam pe rând toate rolurile, la fel ca la teatru: pe cel al pastorului care ducea o existenţă sfântă, pe cel al tânărului care a cunoscut-o pe fata pastorului şi a sedus-o. Neavând nici cea mai mică idee despre ceea ce semnifica termenul de „seducţie”, nu înţelegeam de ce se supărase pastorul. Dar aşa stăteau lucrurile în carte, iar eu am respectat cu sfinţenie scenariul original. Am jucat rolul îndrăgostiţilor care se întâlneau pe întuneric şi îşi spuneau lucruri tandre, apoi pe cel al pastorului care îşi ieşise din minţi şi care dorise să-şi ia puşca, fiind întrerupt însă de buna sa soţie, care l-a calmat punându-i o Biblie în mâini…

Iar adulţii râdeau, râdeau… Când am decis să pun capăt spectacolului meu, unchiul a insistat să continui, ceea ce am şi făcut. Râsetele s-au înteţit încă şi mai mult, toţi adulţii din jurul meu se tăvăleau practic pe jos de râs. Curios, întrucât eu povesteam despre lucruri tragice; nu era nimic amuzant în ceea ce spuneam!

În cele din urmă, unchiul m-a tras spre el şi m-a întrebat:

–        Spune-mi, de unde cunoşti aceste poveşti?

–        A, da! mi-a spus şi mama. Şi eu aş dori să ştiu!

–        Este povestea descrisă în cartea pe care am primit-o la şcoală drept premiu, am răspuns eu.

–        Incredibil, a spus mama, şocată, dar continuând să râdă. Cum poţi să dai drept premiu o asemenea carte unui copil, şi încă la şcoală?

–        Nu-ţi fă probleme, Liliane, i-a spus unchiul, fii convinsă că dascălii nu au citit ei înşişi cartea, fiind convinşi că întrucât este vorba despre un pastor, cartea nu poate trata decât despre lucruri sfinte şi bune! Se pare că nu le-a trecut prin cap ideea că un pastor ar putea avea şi fiice! Uită de toate acestea, Liliane, şi dă-i voie fiicei tale să ne mai povestească şi alte istorii. Oricum, nu vei mai putea să-i scoţi din cap ceea ce deja există acolo. În ceea ce mă priveşte, trebuie să recunosc că nu am mai râs atât de mult de nu mai ţin minte!

Aşa se face că am ajuns să dau câte o reprezentaţie în fiecare seară, în faţa familiei, la care se adăugau câţiva vecini. Îmi alegeam întotdeauna temele din cărţile pe care le citisem. Unele erau extrase din tragediile lui Shakespeare, şi nu puteam înţelege în ruptul capului de ce continuau adulţii să se tăvălească de râs în faţa unor scene atât de tragice. În pofida râsetelor, eu interpretam scena agoniei bietului Rege Lear, dezamăgit şi abandonat… iar adulţii începeau din nou să râdă… Când am jucat Richard III, am interpretat felul în care mureau unul după altul personajele, în diverse maniere oribile pe care le interpretam… iar adulţii ajunseseră să se învineţească de atâta râs! Oare cum puteau să râdă de lucruri atât de triste, de moartea atâtor persoane? Era absolut şocant, mă gândeam, în timp ce îmi continuam reprezentaţia cu toată seriozitatea.

De câte ori nu mi-am amintit mai târziu de micuţa care recita şi juca în faţa acestui public, cu atâta seriozitate şi cu atâta convingere. La vremea respectivă, viitorul meu începea deja să se contureze. Atunci m-am obişnuit să exprim tot ce exista în lumea mea interioară – tot ce era frumos, divin, adevărat – fără să-mi fac probleme dacă auditoriul meu înţelege sau nu ceea ce spun. Eu spun adevărul de dragul adevărului şi am un singur auditoriu care mă interesează: Dumnezeu.

Vara s-a încheiat, iar noi ne-am întors acasă. În timpul iernii care a urmat, am decis să renunţ la hainele mele de fată în favoarea unora de clovn. Sentimentul de a nu fi cea care sunt nu mă lăsa deloc în pace. Faptul că nu puteam vorbi despre acest subiect nu a diminuat cu nimic sentimentul, dar l-a ascuns încă şi mai profund în subconştientul meu, de unde ieşise. M-am rugat atât de tare de mama, încât aceasta a sfârşit prin a-mi face chiar ea un costum foarte drăguţ de clovn. Mi-a cumpărat apoi două bonete de culori diferite şi am putut ieşi astfel îmbrăcată pe stradă. Îmi făcea o plăcere enormă să exersez la inele, la trapez, şi imitam acasă tot ce văzusem la circ. Ori de câte ori stăteam cu capul în jos, vedeam lumea invers, şi aveam în sfârşit sentimentul că sunt liberă.

La vremea respectivă nu ştiam că psihologii numesc arhetipul clovnului „cel care îşi schimbă caracterul”.

În afară de imitarea acrobaţilor de la circ, am început să îmi asum tot felul de posturi ciudate şi stranii, lucru care i-a uimit foarte tare pe părinţii mei, dar apoi i-a făcut să râdă. În curând, toate rudele şi toţi vecinii noştri au fost la curent cu posturile mele „bizare”. Oriunde mergeam mi se cerea să fac o demonstraţie. Stăteam din instinct în aceste posturi, fără să-mi dau seama ce fac, fără să înţeleg de ce. Simţeam că îmi fac bine, că unele dintre ele mă ajutau să învăţ mai bine, iar altele îmi luau starea de oboseală în cel mai scurt timp.

Familia se amuza de această nouă „nebunie”, iar mama s-a obişnuit ca atunci când intra în camera noastră să mă găsească în posturile cele mai inedite. La început încercase să-mi spună cum trebuie să stea pe scaun o fată bine crescută, dar acest lucru nu avea nimic de-a face cu ceea ce făceam eu: stăteam pe cap, îmi încolăceam membrele în posturi de-a dreptul ridicole, îmi treceam picioarele pe deasupra umerilor. În disperare de cauză, m-a lăsat cu „ciudăţeniile” mele.

Aceste posturi mi se păreau perfect naturale, le aveam practic în sânge. Le executam cu cea mai mare plăcere, şi odată în plus, nu puteam decât să rămân surprinsă de felul în care cei din jur se minunau de lucruri atât de evidente. În vacanţa de vară, pe care am petrecut-o la mătuşa Raphaela, într-o seară ni s-a anunţat vizita unui domn care stătuse mulţi ani în Extremul Orient şi care – susţinea unchiul Ferdinand – avea lucruri extraordinare de povestit. Când domnul respectiv a sosit, i-am fost prezentaţi noi, copiii, precizându-se apoi, ca de obicei, ce ştia să facă fiecare. În glumă, mătuşa Raphaela a menţionat şi ciudatul obicei pe care îl aveam eu de a mă aşeza în posturile cele mai bizare, întortochindu-mi în fel şi chip membrele, posturi pe care nu le-ar putea imita decât un om de cauciuc!

M-am întins la sol, şi cum mă simţeam întotdeauna stânjenită atunci când se vorbea despre mine, mi-am asumat o postură care îmi ascundea complet capul. Ai fi zis că îmi fusese complet tăiat. Spectatorii au râs foarte tare. Am executat apoi şi alte posturi „dificile” pe care le iubeam foarte mult. Singur vizitatorul m-a observat cu cea mai mare atenţie şi fără să zâmbească deloc. Apoi, foarte surprins, a spus:

–        Dar acest copil execută posturi tipice de yoga! Unde le-ai învăţat, fetiţo? m-a întrebat el, întorcându-se către mine.

Nu ştiam nimic despre yoga. De aceea, i-am răspuns că nimeni nu mă învăţase aceste exerciţii, că le făceam singură fiindcă îmi plăcea să le fac, iar după ce le executam mă simţeam întotdeauna mai bine. Domnului respectiv nu-i venea să-şi creadă urechilor, aşa că m-a fixat cu o privire uimită, după care şi-a plecat capul.

Toate întrebările adulţilor mă plictiseau deja. Mama ne-a făcut un semn discret, iar noi am început să dispărem unul câte unul în camera de joacă. Am uitat foarte curând observaţia vizitatorului nostru.

Abia mai târziu, mult mai târziu, când memoria mea s-a trezit complet, am putut înţelege multe din lucrurile care mi se întâmplaseră şi care mi se păruseră misterioase înainte. Tot atunci mi-am amintit de observaţia vizitatorului nostru întors din Orient şi am realizat de unde învăţasem posturile pe care le-am practicat pe când eram copil, dar şi mai târziu, ca adult, şi pe care străinul le numise „posturi de yoga”. Am devenit atunci conştientă de faptul că practicam aceste posturi din obişnuinţă, o obişnuinţă străveche, căci le învăţasem şi obişnuiam să le execut în Templu, în fiecare zi, ani de-a rândul. Ele reflectau trecutul meu, dar reflectau simultan şi viitorul meu, căci mult mai târziu, când devenisem adultă, aveam să le predau aceste posturi altora, pentru a-i ajuta să-şi accelereze astfel evoluţia fizică şi mentală.

Iubirea şi problemele sale

Anii au trecut rapid. Creşteam, iar corpul meu se transforma. Poveştile despre iubire mă intrigau din ce în ce mai tare, iar personalitatea mea devenea din ce în ce mai puternică. Mă gândeam la viitor şi mă decisesem să-mi găsesc un bărbat de valoare, care să mă înţeleagă fără rezerve. Cărţile au trecut pe planul doi al preocupărilor mele, fiind devansate de băieţi, iar apoi de tinerii bărbaţi. Aceştia erau extrem de interesaţi de persoana mea. Degeaba încercase biata mama să mă înveţe să fiu modestă: deşi eram încă atât de tânără, înţelesesem deja că devenisem un centru de atracţie. În ignoranţa mea, credeam însă că acest farmec care atrăgea atâta lume emana din personalitatea mea. La fel ca orice altă orbire spirituală, şi aceasta trebuia plătită mai târziu printr-o orbire fizică aproape completă – până când aveam să înţeleg că puterea mea de atracţie nu trebuia pusă în serviciul vieţii mele private, ci în serviciul tuturor celor care mă urmau pe calea mântuirii.

La vremea respectivă, în centrul preocupărilor mele se afla însă propria mea persoană, şi eram convinsă că îmi voi putea găsi fericirea supremă în iubirea împărtăşită de un bărbat. Mi s-a întâmplat ceea ce li se întâmplă tuturor: am fost iubită, m-am îndrăgostit la rândul meu, dar toate bucuriile şi suferinţele mele nu au fost altceva decât preludiul destinului meu.

Între 13 şi 19 ani, am avut o relaţie îndelungată cu un bărbat. Acest episod din viaţa mea ar putea fi intitulat: „Şcoala pentru dezvoltarea unei forţe extraordinare a voinţei”! Destinul meu ştia prea bine că această armă îmi va fi extrem de utilă mai târziu. Aşadar, la vârsta de 13 ani am întâlnit un tânăr ale cărui capacităţi excepţionale îl situau cu mult deasupra mediei. Natura sa îl făcea să studieze cu cel mai mare interes tot ceea ce era de o puritate şi de o frumuseţe supremă, fiind dublată însă de un egoism şi de o dorinţă de putere la limita patologicului. Îmi spunea că  mă iubeşte, dar în realitate nu se iubea decât pe sine şi dorea să facă din mine o sclavă a lui, un obiect personal. Şi-a dat imediat seama că şi eu, la fel ca şi el, eram interesată de spiritualitate şi de artă. De aceea, a crezut că a găsit în mine o parteneră demnă de el. Dorea să facă din mine o soţie cultivată, dar perfect ascultătoare, docilă, modelată după gustul lui. Credea că poate să-mi anihileze felul independent de a gândi. Mi-a adus cele mai bune cărţi despre artă, despre muzică, despre istoria artei universale, despre literatura modernă şi clasică, şi a insistat să le citesc în versiunea lor originală. Studiul limbilor străine mă plictisea de moarte, dar el m-a ajutat să le învăţ. A găsit pentru mine cel mai bun profesor de pian. A făcut tot ce este omeneşte posibil pentru a-mi îmbogăţi cultura generală mult peste medie. Mama îl considera un înger căzut din cer ca să-mi rafineze mie educaţia. Cel mai mult mă obosea studiul limbilor străine. Degeaba îmi fuseseră aduşi cei mai buni profesori: eu nu doream să învăţ nimic pe de rost. Tânărul nostru a procedat însă inteligent: mi-a adus reviste, ziare şi piese de teatru în limba franceză, germană şi engleză, mi le-a citit încetul cu încetul, până când ceaţa care învăluia respectivele limbi s-a ridicat uşor din mintea mea. Toate acestea aveau un efect pozitiv asupra mea, dar simultan, îi amplificau lui puterea pe care o avea asupra mea. Încă de la prima noastră întâlnire mă avertizase că urma să devin soţia lui şi că mă considera un bun personal. Nu puteam să citesc nimic fără să-i cer lui permisiunea. Nu puteam să fac cunoştinţă cu nimeni fără consimţământul lui. La fel ca celelalte fete tinere, sora mea şi cu mine frecventam un curs de dans. Îmi plăcea la nebunie să dansez şi savuram compania celorlalte fete de la această şcoală de dans. Îmi plăcea de asemenea să patinez. În schimb, lui nu-i plăcea nimic din toate acestea. Dar eu eram tânără, doream să dansez şi să patinez şi să mă amuz în compania celorlalţi tineri. A devenit gelos dincolo de limitele admise. Situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult din cauza setei lui nelimitate de putere.

La început mi se păruse extrem de măgulitor ca un bărbat de talia lui, extrem de admirat în societate, să aleagă o tânără fată ca mine. Putea fi uluitor de spiritual şi de multe ori am simţit o plăcere extremă în compania lui. Mă seducea îndeosebi faptul că avea aceeaşi concepţie ca şi mine în legătură cu prietenia şi cu iubirea. Dar atunci când am simţit că puterea lui devenea din ce în ce mai mult o închisoare pentru mine, iubirea lui mi-a devenit insuportabilă. A început astfel o luptă, ciudată şi teribilă, între forţele sufletelor noastre! Cu cât simţea mai mult că îi scap, cu atât mai mari erau eforturile lui de a mă prinde din nou în mreje. Când am împlinit 17 ani, a dorit să anunţe oficial logodna noastră. Tatăl lui a venit la noi şi s-a prezentat tatălui meu, care nu a fost prea încântat. Mai târziu avea să-mi mărturisească faptul că natura agresivă a logodnicului meu nu-i plăcuse niciodată, dar nu şi-ar fi propus niciodată să mă influenţeze. Tata respecta dreptul la libera alegere al fiecăruia, inclusiv al copiilor săi. Aşa se face că şi-a dat acordul… cu jumătate de gură. În ceea ce privea, am sperat că gelozia logodnicului meu se va potoli după logodnă. Dimpotrivă însă, aceasta a crescut pe măsură ce farmecul meu feminin se accentua odată cu vârsta. Scenele îngrozitoare dintre noi s-au înmulţit. După ce mă tortura ore întregi, el cădea în extrema cealaltă, cădea în genunchi, îmi cerea iertare, plângea ca un copil, îmi lăuda iubirea şi se jura că nu va mai repeta niciodată o asemenea scenă. Tot acest teatru mi se părea intolerabil. Eu nu asistasem niciodată la asemenea scene în familia mea. Tata era autoritar, dar puterea emana din el în mod natural. De altfel, el nu a încercat niciodată să-şi impună părerile cu forţa, lăsându-l pe fiecare să se manifeste în mod natural şi necerându-i să-l urmeze sau să-l asculte orbeşte. La vremea respectivă, tata ocupa o funcţie extrem de înaltă; puteam în sfârşit să fiu satisfăcută – nu mai avea nici un director deasupra lui! Dar nu s-a dovedit niciodată tiranic faţă de subalternii săi. În viaţa privată la fel ca în cea profesională era ca o coloană de care toată lumea se putea sprijini. Dădea tuturor sfaturi bune, era generos, corect, serviabil. O, mă gândeam, dacă toată lumea i-ar semăna! În familia mea nu cunoscusem lipsa de măsură sau egoismul; iubirea care domnea în sânul familiei noastre era curată, autentică şi dezinteresată. Sadismul şi masochismul îmi erau complet necunoscute. De aceea, scenele pe care mi le făcea logodnicul meu îmi erau de-a dreptul insuportabile şi complet de neînţeles. Tot ce doream eu era să fiu liberă. Liberă!

Multă vreme nu am putut rezista autorităţii lui. Peste toate, fidelitatea şi capacitatea mea naturală de a înţelege slăbiciunile celor din jur mă reţineau alături de el. Dar odată cu trecerea timpului voinţa mea a crescut şi ea, aşa că la un moment dat am ajuns să mă întreb de ce toleram această situaţie imposibilă.

Într-o zi l-am anunţat că doream să-mi redobândesc complet libertatea. Nici n-a vrut să audă. Ne-am confruntat cu toată forţa disperării; la fel ca o menghină, puterea lui mă ţinea încă prizonieră. Trebuia să mă bat, iar voinţa mea creştea treptat, creând mai întâi un nucleu de rezistenţă, care a devenit din ce în ce mai mare, până când l-a copleşit complet. A sosit astfel momentul în care i-am spus că nu voi fi niciodată soţia lui. Au urmat scene tumultuoase, dar îşi pierduseră deja efectul asupra mea! Mă durea că trebuia să-l refuz, dar nu mai puteam tolera atitudinea lui pe de o parte tiranică, pe de alta laşă. La vremea respectivă nu ştiam că aceste două caracteristici se completează, formând cele două feţe ale aceleiaşi monede, sau cele două jumătăţi ale aceleiaşi boli. Intuiam că acest om era bolnav în sufletul lui şi că trebuia să mă eliberez cu orice preţ de el, lucru pe care l-am şi făcut, cu ultimele mele puteri.

Le-am spus părinţilor mei, care nu s-au arătat deloc surprinşi. Iar într-o după-amiază frumoasă – aveam pe atunci 19 ani – m-am întâlnit cu vărul meu la mama sa, sora tatălui meu, frumoasa mătuşă Raphaela.

Logodna era ruptă…

Prima întâlnire cu moartea

Încă din copilărie am trecut prin perioade de boală, când deveneam foarte palidă şi eram cuprinsă de o oboseală care mă sleia. De regulă, soluţia pentru părinţii mei era să mă trimită la mătuşa Raphaela. Aceasta locuia împreună cu familia ei la munte. Aerul curat, înţelepciunea şi devoţiunea care caracteriza această familie şi oamenii din regiune mă ajutau întotdeauna să-mi refac rapid forţele. Mă simţeam întotdeauna bine alături de ei, în compania lor calmă şi spirituală. Când mă întorceam acasă, aveam din nou poftă de viaţă.

De aceea, atunci când am rupt logodna, primul loc către care m-am îndreptat în mod natural a fost casa mătuşii Raphaela. Aceasta îşi pierduse soţul şi trăia împreună cu fiica ei. Cele două m-au întâmpinat cu căldură, şi în sfârşit m-am putut bucura de libertatea recâştigată. Mă simţeam ca un balon a cărui aţă se rupsese şi care se înălţa la cer. Primăvara era magnifică. La fel ca întotdeauna, mătuşa mea m-a înţeles perfect. Comentariile sale referitoare la ruperea logodnei s-au dovedit extrem de perspicace, după care subiectul nu a mai fost abordat. Mă bucuram alături de ea de cea mai mare libertate cu putinţă. Mătuşa mă lăsa întotdeauna să fiu ceea ce eram, să fac ce vreau; mă plimbam prin pădure, pe munţi, şi mă bucuram de frumuseţea incomparabilă a naturii. Tocmai atunci, când mă bucuram din plin de libertatea mea, iar viitorul mi se părea plin de promisiuni, m-am întâlnit cu moartea pentru prima oară în viaţa mea!

În timpul unei excursii am trecut pe lângă un lan de grâu. Întrucât planurile mele legate de căsătorie eşuaseră, îmi făceam gânduri legate de viitorul meu. M-am gândit: mai întâi de toate, vreau să devin pianistă, la fel ca bunica mea dinspre mamă, apoi voi întâlni un bărbat simpatic, sănătos şi normal; ne vom căsători şi vom forma împreună o familie. Copiii vor creşte, îmi vor dărui nepoţi… şi apoi?… voi îmbătrâni… şi apoi?… apoi, va veni o zi când voi muri!

Moartea! Iată sfârşitul, destinaţia către care ne îndreptăm cu toţii… Dar de ce? De ce se petrec astfel lucrurile? De ce să mai învăţ să cânt la pian şi să devin artistă? Ce mai contează dacă degetele mele, aceste oase acoperite cu carne, ştiu să se joace cu clapele cu virtuozitate sau nu? Oricum, omul sfârşeşte în mormânt. Ce importanţă mai are ceea ce face el în viaţă? Ce contează dacă a fost celebru şi strălucitor, sau un simplu necunoscut? Dacă a fost cinstit sau nu? Pentru ce să te lupţi, să munceşti, să aduci pe lume copii, să suferi, să te bucuri, să fii fericit sau nefericit, de vreme ce sfârşitul este moartea, distrugerea? Mi se părea mult mai simplu dacă aş muri pe loc!

Acest gând mi s-a părut atât de insuportabil încât toată lumea a început să se învârtească în jurul meu. M-am sprijinit de un copac şi am privit în vale, către oraşul cu nenumăratele sale case în care locuiau oameni, şi care priviţi de aici semănau cu furnicile. Aceşti oameni, trăiau, luptau, alergau după bani şi după iubire, aveau fiecare problemele lui, crucea lui de dus… Ei luau toate acestea foarte în serios… Dar de ce? De ce făceau aceste lucruri, de vreme ce erau trecătoare… de vreme ce la sfârşit, moartea îi aştepta pe fiecare dintre ei, punând capăt problemelor lor, suferinţelor şi bucuriilor lor? După ce aleargă omul? Ce anume aşteaptă el? Moartea! Indiferent dacă a fost fericit sau nu, dacă a fost bogat ca şi Cresus sau sărac, sfârşitul este inevitabil acelaşi: moartea!

Am simţit cum mă cuprinde panica. Nu! Nu doream să mai joc acest joc! Nu doream să studiez, să iubesc şi să trăiesc urmărită de acest gând. Totul mi se părea lipsit de sens: mai bine îmi luam singură viaţa decât să trebuiască să mor la sfârşitul unei vieţi împlinite!

Am auzit atunci în minte o voce demoniacă ce îşi bătea joc de mine: „Hi hi hi! Ce prostii poţi să spui! Vrei să-ţi iei viaţa numai ca să nu poţi muri! Crezi că îi poţi scăpa morţii? Te afli aici, pe acest pământ, într-un corp; nu poţi să fugi de aici fără să treci prin moarte. Dacă te sinucizi, acesta va fi sfârşitul de care doreai să scapi, dar imediat! El înseamnă moartea, chiar acum! Nu ‚cândva’ în timp, ci ‚chiar acum’, în prezent. Înţelegi? Eşti prizonieră. Nu te vei putea elibera de corp decât prin moarte, aceasta este singura poartă de ieşire; nu poţi scăpa de moarte… nu poţi scăpa… hi hi hi!”

Am încercat să fiu lucidă, să îmi ordonez ideile. Da, trebuia să recunosc că eram prinsă în capcană, iar sinuciderea nu va rezolva nimic. Ea nu putea face altceva decât să creeze tocmai situaţia de care doream să scap. Ce era de făcut atunci? Orice ar fi, gândul că eram tânără, sănătoasă, şi că mă trăgeam dintr-o familie în care toată lumea trăise până la o vârstă respectabilă m-a liniştit pentru moment. Moartea părea încă foarte departe de mine. Până atunci – m-am gândit – va mai curge multă apă pe râu. În plus, savanţii care descopereau mereu ceva nou vor descoperi cu siguranţă un leac al nemuririi înainte să-mi vină mie vremea să mor! M-am cramponat aşadar de această idee, care mi-a dat forţa şi curajul de a continua să trăiesc, să lucrez, să am dorinţe.

Aveam perfectă dreptate! Nemurirea a fost într-adevăr descoperită. Ceea ce nu ştiam încă pe atunci era că această descoperire a nemuririi constă în revelarea în sine şi pentru sine a faptului că „moartea” nu există. Fiinţa umană, deci şi eu, a fost dintotdeauna şi va rămâne de-a pururi nemuritoare. Această descoperire nu poate fi făcută decât de fiecare om în parte, în sine şi pentru sine. Nimeni nu poate transmite altcuiva acest adevăr. Fiecare om trebuie să facă în sine experienţa nemuririi! Dacă cineva nu crede într-un adevăr, oricât de evident ar părea el, respectivul adevăr este inexistent pentru el, indiferent de numărul celor care l-au descoperit. Fiecare om trebuie să recunoască în sine că moartea nu este nimic altceva decât viaţa însăşi, că fiinţa umană nu trebuie să moară, că ea nici măcar nu poate să moară. Este pur şi simplu ceva imposibil!

La vremea respectivă nu ştiam însă nimic din toate acestea. Moartea reprezenta încă pentru mine un zid negru, de care mă izbeam cu capul.

Dar eram tânără, aşa că puteam găsi resurse ca să mă liniştesc. De aceea, am refulat chestiunea şi am încercat să nu mă mai gândesc la ea. Asemenea idei nu puteau decât să mă slăbească, iar eu doream să îmi fac planuri pentru viitor.

În general, îmi rezolvam singură problemele. Tata nu se băga niciodată în problemele personale ale copiilor săi. Era foarte prins cu munca lui şi nu avea decât rareori timp să remarce ce se petrecea în familia lui. Nu ne întâlneam decât la masă, unde, în mod evident, nu suflam un cuvânt despre scenele pe care mi le făcea logodnicul meu. Mama mă iubea la fel cum îşi iubea toţi copiii, dar nu m-a înţeles decât mult mai târziu, când ne-am despărţit pentru totdeauna. Ea îşi dorea încă să mă vadă devenind o soţie ascultătoare, să-mi ţin casa şi să devin o mamă bună. Acesta era de altfel şi scopul meu, dar ideile noastre legate de drumul pe care trebuia să-l urmez ca să ajung aici erau foarte diferite. Calea mea nu putea fi calea ei, la fel cum nu putea fi calea nimănui altcuiva. De aceea, nu puteam accepta sfaturile sale. Mama dorea să mă pregătesc pentru rolul unei femei delicate şi fine, în timp ce eu doream să fac toate eforturile posibile pentru a mă realiza prin muzică, prin artă! Nu puteam conta decât pe mine, astfel încât mă obişnuisem să gândesc, să meditez şi să acţionez într-o manieră cât mai independentă cu putinţă, atât cât mi se permitea în familie. Încercam tot timpul să-mi imaginez singură viitorul, fără să cer sfatul nimănui. Doream să urmez Academia de Muzică şi să-mi termin studiile până la obţinerea unei diplome. Tata ne spusese întotdeauna: „Nu vă ataşaţi prea tare de confortul vostru actual. Bunurile materiale pot fi cu uşurinţă distruse, în timp ce cunoaşterea va rămâne întotdeauna în proprietatea voastră şi nimeni nu va putea să v-o fure vreodată. Învăţaţi cât de mult puteţi. Sper ca fiecare dintre voi să obţină cel puţin o diplomă. Dacă lucrurile vor merge bine, o veţi putea lăsa să zacă într-un sertar, dar dacă vă veţi trezi în dificultate, ea vă va ajuta să vă câştigaţi o pâine!”

Ah, tată, dragă tată, atât de înţelept şi de devotat nouă! Între toate comorile pe care mi le-ai lăsat moştenire, acest sfat a fost cel mai important! La vremea respectivă nimeni dintre noi nu-şi imagina ce cotitură va lua destinul nostru, aşa că nu priveam cuvintele tale decât dintr-o perspectivă pur pedagogică. De câte ori nu m-am gândit mai târziu la cuvintele tale, atunci când războiul ne-a distrus tot ceea ce posedam şi când m-am trezit singură, lângă un soţ grav rănit în luptă şi incapabil să mai lucreze. Într-adevăr, singurul lucru care ne-a salvat atunci a fost ceea ce aveam în mine, ceea ce ştiam; căci toate bunurile noastre exterioare fuseseră distruse.

La vremea când mă mai gândeam încă la viitorul meu, acolo sus, în munţi, nu ştiam încă ce-mi va rezerva destinul, dar am înţeles valoarea sfatului primit de la părintele meu.

De aceea, după ce m-am întors acasă la sfârşitul verii, gata să încep un nou capitol al vieţii mele, mi-am concentrat întreaga energie pentru obţinerea unei diplome de profesoară de pian. Toate celelalte probleme le-am lăsat în mâinile destinului.

Primele viziuni asupra viitorului

În timpul celor şase ani ai logodnei mele s-a petrecut ceva atât de surprinzător şi de impresionant încât mi-a influenţat toată viaţa mea ulterioară. Atenţia mea a fost atrasă de lumea profund ascunsă în interiorul fiecărei fiinţe: lumea necunoscută, inconştientul „eului” uman.

Aveam 15 ani când am descoperit pentru prima oară că aveam uneori capacitatea de a vedea viitorul în vis, cu o precizie perfectă. Fenomenul se repeta de fiecare dată la fel: visam şi vedeam tot felul de imagini haotice, fără legătură unele cu altele. Apoi mi se părea că se ridică o cortină care îmi permite să văd lucrurile foarte clar, în culori şi într-o suită logică, aşa cum se petrec în realitate.

Atunci când mi s-a întâmplat pentru prima oară, eram în baia părinţilor mei când am văzut un tânăr care încerca să aducă la viaţă un nou-născut complet vânăt, ca şi cum s-ar fi sufocat. O asistentă gata să-i vină în ajutor stătea în imediata lui apropiere. Copilul nu respira deloc. Medicul îl scălda alternativ când în apă rece ca gheaţa, când în apă caldă. Apoi l-a luat de picioare şi a început să-l balanseze cu capul în jos, până când în sfârşit, spre marea uşurare a tuturor celor de faţă, s-a auzit un scâncet. Tata, care stătea la uşă, s-a repezit către patul mamei, a căzut în genunchi, şi-a pus capul pe marginea patului şi a plâns aşa cum nu a făcut-o niciodată înainte. Mama era foarte palidă, dar zâmbetul ei obişnuit îi strălucea pe buze şi îi ilumina faţa; ea mângâia părul tatei. Acesta s-a calmat treptat, s-a ridicat în picioare şi s-a dus în camera de vizavi, unde se aflau mătuşa Raphaela şi fiica ei, aşteptând să o poată vizita pe mama. În mod ciudat, putem vedea simultan în toate camerele, lucru care în realitate nu este posibil. M-a mai surprins un lucru: tânărul, care, între timp, pusese bebeluşul în mâinile unei asistente, avea un mers săltat. Am mai observat părul său blond şi cârlionţat, şi l-am auzit cu claritate spunând:

–        Mama şi copilul sunt în afara oricărui pericol. Nu au nevoie decât de calm şi de izolare. Dacă cineva de afară intră în cameră, nu pot răspunde pentru starea lor de sănătate, căci sunt amândoi slăbiţi şi o infecţie este oricând posibilă.

–        Bineînţeles, doctore, i-a răspuns mătuşa, după care am văzut-o cum pleacă împreună cu fiica ei. Apoi imaginile s-au înceţoşat, iar eu m-am trezit.

A doua zi dimineaţă m-am repezit la mama să-i povestesc visul. Ea a râs şi mi-a spus:

–        Te rog, renunţă la asemenea vise. Am destui copii! Şi cum se face că mătuşa Raphaela a fost prezentă în visul tău? Ea nici măcar nu locuieşte împreună cu noi. Şi cine este acest tânăr cu mersul săltăreţ şi cu părul blond? Nu ţi se pare nimic suspect atunci când visezi tineri frumoşi?

–        Nu ştiu, mamă, cine este, dar aşa l-am văzut eu în vis.

La masă, toată lumea a vorbit de visul meu, dar a doua zi l-au uitat cu toţii.

Şase luni mai târziu, mama s-a simţit indispusă. Nu mai putea să mănânce, iar medicul s-a gândit că ar putea avea un ulcer duodenal. I s-au făcut radiografii şi tot felul de examene medicale, dar acestea nu au elucidat cazul. Atunci, medicul i-a recomandat mamei să consulte un ginecolog. După consultaţie, acesta i-a spus: „Vă felicit! Finalul acestei boli grave de care suferiţi va fi un botez!”, după care a râs din toată inima.

Mama s-a întors acasă disperată. Avea deja 39 de ani. Apoi s-a calmat şi şase luni mai târziu, adică la exact un an după visul meu, când nimeni nu mai suspecta posibilitatea ca mama să mai dea naştere unui copil, incredibilul s-a produs totuşi. Bătrânul profesor angajat pentru naştere i-a recomandat ca asistent pe un tânăr deja celebru. Copilul a venit pe lume practic sufocat. A fost nevoie să treacă 20 de minute înainte ca el să scoată primul sunet. Epuizat de emoţii, tata a căzut în genunchi în faţa mamei şi marele bărbat a plâns ca un copil. Mătuşa Raphaela, care se afla la noi pentru două zile, împreună cu fiica ei, era pe punctul de a pleca când copilul s-a născut. Cele două au aşteptat în camera de alături, până când tata a venit să le spună că totul s-a terminat cu bine. Înainte de plecare, mătuşa Raphaela a întrebat dacă putea să o vadă pe mama. Atunci a intrat tânărul medic – care avea într-adevăr un mers săltăreţ şi părul blond! – şi a pronunţat exact cuvintele pe care le auzisem eu în vis. Da, totul s-a petrecut exact aşa cum văzusem eu! Ca şi cum aş fi văzut scenele dintr-un film, tăiate de restul evenimentelor.

De atunci, mi s-a întâmplat deseori să văd viitorul. Aceste viziuni îmi apăreau întotdeauna în vis, ca şi cum s-ar fi ridicat o cortină, apoi, mulţi, mulţi ani mai târziu, am reuşit să intru în această stare de receptivitate în mod voluntar, fără să mai adorm.

Noua mea surioară a intrat în familie aproape ca o nepoţică. Grete avea deja 19 ani, eu 16 şi fratele meu 9. Evident, ea a devenit preferata tuturor. Sosirea ei printre noi le-a captat atenţia celor mari, astfel încât noi, cei mai în vârstă, am rămas în planul din spate al preocupărilor familiale, şi adeseori singuri. În toate ieşirile noastre, la concerte, la patinaj, la diferite petreceri, singura care ne însoţea a fost de cele mai multe ori guvernanta. Mama îşi consacra tot timpul noului-născut, la fel cum făcuse cândva cu fratele meu. Nu-i de mirare că nu a mai avut ocazia să-şi facă griji în legătură cu problemele mele personale, deşi a remarcat în treacăt certurile mele cu logodnicul pe care îl aveam. Pe scurt, am fost nevoită să lupt singură, fără nici un ajutor.

Trecutul se trezeşte

Era încă vară când m-am întors acasă de la mătuşa Raphaela, după ruperea logodnei mele. Aveam 19 ani şi visam să mă pot bucura de noua mea libertate. Puteam în sfârşit să mă întâlnesc cu diferiţi tineri fără să am parte de cele mai cumplite scene de gelozie.

Imediat ce m-am întors, m-am dus la clubul de tenis, unde am făcut cunoştinţă cu un tânăr simpatic şi curat, cu o înfăţişare agreabilă. Avea un cap frumos, un corp musculos şi bine întreţinut, şi purta un costum de tenis de un alb imaculat. Mi-a plăcut imediat – la fel cum i-am plăcut şi eu lui! Trei zile mai târziu, o parteneră de joc a aruncat cu neîndemânare racheta şi a nimerit în capul copilului de mingi. Copilul a început să plângă. Tânărul cel simpatic şi-a pus jos racheta, s-a dus la copil şi l-a luat în braţe, fără să-i pese deloc de lacrimile care i se scurgeau pe costumul cel alb. L-a mângâiat, i-a şters lacrimile şi i-a dat o monedă de argint, până când copilul a încetat să mai plângă şi s-a dus la bufet să-şi ia bomboane.

Această scenă mi-a încălzit inima. O, m-am gândit, mai există deci şi tineri care au o inimă în piept? Deja începeam să-l iubesc…

Ne-am celebrat logodna în iarnă. Ne iubeam profund, cu pasiune, iar eu aşteptam cu nerăbdare să-i devin soţie, trup şi cu suflet, din toată fiinţa mea.

Tata dorea să-mi termin mai întâi studiile. Mai aveam încă un an la Academia de Muzică. Am fost nevoiţi aşadar să aşteptăm. În fiecare zi petreceam 4-5 ore la pian, învăţând legile armoniei, cântam muzică de cameră, făcând tot ceea ce trebuia pentru a-mi pregăti examenele. Logodnicul meu îşi petrecea serile la noi acasă.

Într-o seară, după ce el a plecat, m-am pus în pat şi am adormit profund. Ca de obicei, prin visul meu s-au derulat tot felul de imagini onirice, haotice şi fără nici o logică. Dintr-o dată, am auzit un sunet ciudat care se repeta ritmic, ca un fel de bubuit, din ce în ce mai puternic, până când m-am trezit şi am redevenit conştientă.

Am deschis ochii şi am constatat că zgomotul ritmic provenea de la toba supraveghetorului de sclavi din dreapta mea, care ţinea ritmul pentru sclavii care mă trăgeau. Eram culcată pe ceva care semăna cu o sanie ce aluneca pe nişte şine. Ştiam că sunt dusă în afara unui palat, căci am auzit porţile închizându-se în spatele meu.

Doream să mă scol, dar eram incapabilă, membrele mele nu mă ascultau: tot corpul meu, de la gât până la tălpi, era înconjurat de nişte centuri foarte strânse. Stăteam astfel, ca o bucată de marmură, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu picioarele întinse. Poziţia nu-mi permitea să văd decât înainte şi în sus. Am privit către picioare şi am văzut spinările acoperite de sudoare ale oamenilor care trudeau sub soarele de plumb. Sclavii avansau ritmic şi mă duceau tot mai departe. Deasupra capetelor lor am zărit un mare edificiu din piatră albă, pe care se vedea o pată neagră, ca o poartă. Această clădire cu pereţii strălucitori de albi se profila uluitor pe albastrul cerului. Sclavii continuau să mă tragă, edificiul se apropia, poarta devenea din ce în ce mai mare.

Am privit către cer, al cărui albastru devenise aproape negru. Două păsări mari zburau deasupra mea: să fi fost berze sau cocori?

Clădirea era din ce în ce mai aproape. Pata neagră a devenit acum foarte mare… da… este într-adevăr o deschizătură. O, acum recunoşteam locul… Eram în Valea Morţilor… în acest mormânt! Am sosit deja. Sclavii au intrat înăuntru, dispărând în întuneric… Am intrat şi eu în gaura cea neagră, şi după lumina orbitoare a zilei, totul a devenit întunecat. Nu mai exista nimic… mă aflam în întunericul cel mai deplin! Înspăimântată, am încercat să aflu răspunsul la întrebarea: „Oare cât timp, cât timp trebuia să rămân aici, prizonieră?”

Am auzit atunci o voce foarte distinctă, pe care o cunoşteam foarte bine, pronunţând imperturbabil verdictul:

„Trei mii de ani…”.

Terorizată, mi-am pierdut cunoştinţa…

Cineva încerca să mă scuture din toate puterile. Mi-am ridicat ochii şi am întâlnit privirea sorei mele. Aceasta mă scutura, speriată.

–        Pentru numele lui Dumnezeu, mi-a spus ea, ce ţi s-a întâmplat? Stăteai aici, cu ochii întredeschişi, şi gemeai ca şi cum ai fi fost pe punctul de a muri! Nu te simţi bine? S-o chem pe mama?

Am vrut să-i răspund, dar din gura mea nu a ieşit nici un sunet. Teroarea prin care trecusem continua să mă paralizeze. I-am făcut un semn sorei mele să se liniştească. Am căzut apoi înapoi pe pernă şi am încercat să mă gândesc, dar nu puteam face nici măcar acest lucru. Am rămas astfel vreme îndelungată, încă înspăimântată, aşteptând ca inima să mi se calmeze, şi eu împreună cu ea, încercând să-mi redobândesc controlul, să înţeleg cine sunt şi unde mă aflu. Sora mea a rămas alături de mine, apoi, dându-şi seama că m-am liniştit şi că am început să respir mai regulat, m-a întrebat:

–        Ai nevoie de ceva?

–        Nu, mulţumesc, i-am răspuns eu.

A doua zi, am încercat să-mi pun gândurile în ordine. Ce anume văzusem? Ce se petrecuse în timpul nopţii? Visul semănase cu cele despre viitor, dar era limpede că nu putea fi un vis premonitoriu. În viziunile despre viitor rămâneam întotdeauna aceeaşi persoană ca şi în starea de veghe, în timp ce de această dată eram altcineva!

Eram cea de aici, dar în acelaşi timp eram şi fiinţa condusă spre cavou, unde m-am simţit acasă. În câteva minute trăisem o experienţă în care ştiam exact cine sunt, cui aparţin, unde mă aflu acasă, pentru ca apoi să retrăiesc nişte episoade dintr-o altă viaţă, dintr-un alt cămin, care era exact căminul despre care îmi aminteam pe când eram copil, acolo unde mă simţeam cu adevărat „acasă”, şi în care „marele om” era de fapt tatăl şi soţul meu de atunci, „adevăratul” meu tată. Anii care au trecut şi acceptarea progresivă a situaţiei prezente mă făcuseră să mă obişnuiesc cu ideea că părinţii mei actuali erau „adevăraţii” mei părinţi. Dar ciudata impresie rămăsese de-a pururi gravată în subconştientul meu şi ieşea acum la iveală. Era surprinzător că lucruri care mi se păruseră evidente atunci când le-am „retrăit” mi se păreau acum bizare. Cele două atitudini se aflau într-o opoziţie evidentă. De pildă, ştiam că este perfect normal să fiu în acelaşi timp fiica şi soţia tatălui meu – faraonul – resimţind acest lucru ca pe o onoare. În situaţia prezentă această idee mă şoca, întrucât educaţia modernă îmi sădise în suflet principii morale complet diferite. Dar la epoca respectivă ele nu erau deloc imorale, ci părea complet normale. Dacă soţia faraonului murea, iar acesta nu avea o soră, el îşi ridica fiica la rangul de soţie. Era imposibil să plaseze pe altcineva, străin de familia sa, deasupra fiicei sale în rang. Deci, cine altcineva decât ea putea sta alături de regalul ei consort ca soţie şi regină? Ce era imoral în asta? Dimpotrivă, ar fi părut imoral să introduci o străină în sânul familiei. Îmi aminteam de atâtea lucruri, îndeosebi de Templul în care fusesem de atâtea ori, dar mai erau multe aspecte care îmi rămăseseră neclare. Nu ştiam de ce eram aşezată în giulgiu, încercuită de centuri, de ce fusesem introdusă în mormânt? Şi cui îi aparţinea acea voce familiară? Cui? Un zid părea să îmi blocheze accesul la propriile mele amintiri, şi ori de câte ori mă forţam să îmi reamintesc, ceva ca un curent electric se opunea. Nu puteam regăsi drumul către propriul meu trecut!

A doua zi la micul dejun, i-am zis lui tata:

–        Am învăţat la şcoală că piramidele erau morminte regale. Nu-i adevărat! Nu toate piramidele serveau drept morminte, unele dintre ele serveau cu totul altor scopuri. Morţii erau îngropaţi între zidurile cetăţii, în Oraşul Morţilor. Ei erau aduşi din palatul regal într-un fel de giulgiu aşezat pe o sanie şi erau traşi până în locul în care erau îngropaţi. Mormântul era apoi blocat cu o poartă de piatră.

Uimit, tata m-a privit şi mi-a spus:

–        De unde cunoşti tu toate aceste detalii, în condiţiile în care toţi egiptologii susţin că piramidele sunt morminte regale? Nu am auzit niciodată vorbindu-se de un Oraş al Morţilor!

–        Şi totuşi, tată, eu ştiu mai bine, i-am răspuns eu, conştientă de adevărul spuselor mele.

–        De unde ştii? a insistat el.

Toate privirile erau aţintite asupra mea.

–        Mi-e greu să-ţi spun cu exactitate. Nu pot să explic, după care le-am povestit tuturor viziunea mea de noaptea trecută.

Tata m-a ascultat cu multă atenţie şi a constatat că mai tremur încă, deci era limpede că trăisem ceva ieşit din comun. În final, a spus:

–        În Hamlet, Shakespeare spune: „Horatio, există pe pământ şi în cer lucruri pe care voi, cu filosofia voastră, nici măcar nu le visaţi!” Am auzit vorbindu-se de amintiri din alte vieţi, dar personal nu cred în asemenea lucruri. Aş vrea să ştiu cum se poate ascunde întreaga istorie a unei familii, cu toţi nenumăraţii săi strămoşi, într-o celulă minusculă, aproape invizibilă? Savanţii emit ipoteze şi le schimbă la fiecare 20 de ani. De aceea, ţi-aş recomanda să nu te mai gândeşti la asemenea lucruri. Uită-ţi visul… sau viziunea. Ea îţi poate influenţa sistemul nervos şi îţi poate afecta echilibrul interior. Mai bine fixează-ţi picioarele pe pământ şi uită totul despre înmormântările egiptene. Poate că ai citit ceva în legătură cu acest subiect…

–        Nu, tată. Nu am citit şi nu am auzit absolut nimic în legătură cu acest subiect, cu excepţia puţinelor informaţii predate la şcoală şi care nu mi-au stârnit cu adevărat interesul. De altfel, şcoala m-a învăţat lucruri despre Egipt complet diferite de cele din viziunea mea. Nu înţeleg deloc această experienţă, dar am convingerea interioară că ceea ce am trăit a fost absolut exact. În plus, ştiu cu certitudine că persoana din vis eram eu, deşi nu pot explica cum de m-am transformat în ceea ce sunt acum. Dar cine era cealaltă persoană? Nu înţeleg nimic. Este oare posibil ca o fiinţă umană să trăiască de mai multe ori?

–        Avem fructe la masă? a întrebat brusc tata. I s-au adus fructele, iar conversaţia s-a orientat către alte subiecte.

Când m-am culcat din nou, în seara respectivă, eram curioasă dacă voi mai visa iarăşi despre celălalt „eu”. Nu s-a întâmplat însă nimic. Am aşteptat multă vreme, zile şi nopţi. Am încercat chiar să mă proiectez singură în acea lume a trecutului, dar nu am reuşit. Visul nu s-a mai repetat.

Încetul cu încetul am uitat de el, sau mai bine zis nu m-am mai gândit la el. Natura mea echilibrată mă făcea să lucrez foarte mult. Exersam la pian, pictam portrete, studiam, şi îmi aşteptam logodnicul în fiecare seară…

Şi astfel a trecut un an.

Cea de-a doua întâlnire cu moartea

A sosit în sfârşit şi ziua căsătoriei mele. Când îmi amintesc astăzi de ea, mi se pare că a fost un vis: eu în rochie cu trenă lungă, cu un voal alb pe faţă, intrând în salon şi punându-mi braţul pe cel al logodnicului meu, îmbrăcat în haine de gală. Ni s-au făcut fotografii, lucru care nu mi-a plăcut niciodată şi care mă face întotdeauna să fiu nervoasă. Am coborât apoi scările şi am urcat în maşina decorată cu flori, urmaţi de Grete şi de verişoara mea, amândouă îmbrăcate în roz, însoţite de cei doi veri cu care încheiasem cândva pactul de „prietenie eternă”. Între timp, deveniseră amândoi tineri ofiţeri foarte cocheţi! Urma apoi fratele meu cu faţa lui serioasă şi tristă – avea 14 ani – şi micuţa mea surioară de patru ani, o adevărată păpuşă care observa lumea adulţilor cu un aer obraznic. Urma apoi un întreg cortegiu format din părinţi, mătuşa Raphaela, frumoasă şi distinsă, mama logodnicului meu, mama mea, strălucitoare, frumoasă şi încă tânără la braţul lui tata, care, cu fracul şi cu papionul său, impresiona toate femeile din apropiere. Când a observat că mă amuz de frizura lui, el mi-a zâmbit într-un fel care mi-a dat de înţeles că toate aceste formalităţi i se pare şi lui puţin ridicole. Dacă ar fi ştiut cât sufeream din cauza mănuşilor pe care trebuia să le port, lungi până la umeri! Of, dacă aş fi putut să le smulg şi să mă simt liberă! Cu buchetul în mâini, mi se părea că eu şi logodnicul meu eram victimele decorate cu flori ale unui „ritual” tiranic, dar că trebuia să jucăm acest rol. Mi-ar fi plăcut să fug şi să scap de privirile nenumăratelor mătuşi, unchi, cunoştinţe şi alţi spectatori care se uitau la noi ca la circ. Ştiam că trebuie să mă concentrez asupra sacramentului suprem: realizarea iubirii. Dar ce mare era diferenţa de concepţie! Puteam vedea cum unele din rudele noastre şuşoteau la urechile altora, comentând tot felul de istorii stupide pe seama noastră. Dar nu puteam să fug, aşa că lunga coloană de maşini s-a îndreptat către biserică, unde am intrat şi am ajuns în faţa altarului. Doream să fiu sentimentală, romantică, emoţionată… dar nu reuşeam. Eram la fel de calmă şi de echilibrată ca de obicei. Am ascultat cu răbdare preotul care a rostit cuvinte frumoase. Mă privea în ochi şi mi-am dat seama că se gândeşte la ceea ce i-am cerut: să ţină o slujbă cât mai scurtă, căci în caz contrar mă va lua căscatul! Ce brutal! Mama rămăsese şocată de impertinenţa mea, dar cel puţin am obţinut ce am vrut: slujba a fost scurtă şi la obiect. Domnul fie lăudat! Nu lungimea slujbei de căsătorie determină fericirea în cuplu, asta e clar! În cele din urmă am ieşit, iar alaiul de părinţi şi prieteni s-au repezit asupra noastră să ne felicite, să ne atingă, să ne îmbrăţişeze, şi totul părea că nu se mai termină… Toţi unchii mai în vârstă îţi găsesc o plăcere perversă în a îmbrăţişa o mireasă tânără, lucru care m-a dezgustat întotdeauna… Of, s-a terminat totul! Singurul test care mai rămăsese era banchetul. În sfârşit, toată lumea s-a retras. M-am schimbat şi am plecat împreună cu soţul meu în călătoria de nuntă…

După ce aşteptasem atâta vreme să devin soţia celui pe care îl iubeam atât de mult, m-am simţit copleşită. Trăiam fericirea supremă, o fericire pe care nu mi-o imaginasem niciodată. Îmi atinsesem ţelul; devenisem soţia lui în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Între noi nu mai existau interdicţii. Îl iubeam cu pasiune, din toată inima, iar el îmi răspundea cu aceeaşi iubire. Era împlinirea supremă a iubirii, cu trup şi suflet.

Apoi, dintr-o dată, totul s-a spulberat. M-am lovit cu capul de zid, de acelaşi zid de care mă mai lovisem odată: m-am întâlnit cu moartea pentru a doua oară în viaţa mea. Dar de această dată a fost infinit mai dureros…

Atâta timp cât aşteptasem această fericire avusesem un punct fix în ceea ce privea viitorul meu; avusesem un ţel. Acum am atins acest ţel, iar sufletul meu a fost satisfăcut. De aceea, viitorul a devenit dintr-o dată gol pentru mine. Am căzut în acest gol, căci nu ştiam dacă mai merită să mai aştept altceva de la viaţă. Ce putea să îmi mai rezerve viitorul? Am realizat tot ceea ce îmi propusesem. Tot ce mai putea să mi se întâmple era să îmi umplu timpul rămas. Timpul care îmi mai rămânea? Dar până când? Răspunsul era simplu: până la moarte!

Trebuia să recunosc că orice aş mai face şi orice aş mai realiza în această viaţă, orice urma să-mi mai aducă destinul, avansam – la fel ca şi orice altă fiinţă umană – într-o singură direcţie, căci nu mai exista alta: moartea! Când va veni ea? Nimeni nu ştie, dar este cert că va veni şi totul va dispărea odată cu ea!

Mai trebuia să recunosc şi că iubirea noastră nu putea dura la infinit, căci unul dintre noi va muri cu siguranţă înaintea celuilalt. Atunci, toată această fericire va dispărea. Ori de câte ori mă aflam lângă soţul meu şi îmi scăldam privirea în frumoşii lui ochi arzând de iubire, o gheară rece mă strângea de gât şi auzeam în interiorul meu această întrebare: „Cât timp te vei putea bucura de aceşti ochi frumoşi? Ce îţi va rezerva viitorul? Chiar dacă am admite că eşti extraordinar de norocoasă şi că vei trăi alături de el foarte, foarte mult timp, sfârşitul va fi acelaşi, căci nu poate exista decât unul: el îţi va închide ochii, sau tu îi vei închide lui ochii! Veţi fi obligaţi să vă despărţiţi, să vă separaţi unul de celălalt. Timpul trece cu repeziciune uimitoare, iar sfârşitul se apropie, mai devreme sau mai târziu. Fericirea cea mai mare, iubirea cea mai profundă, totul trebuie să aibă un sfârşit, iar voi veţi pierde totul, vă veţi pierde unul pe celălalt, şi tot ce ar fi putut fi frumos şi fericit…”.

În timp ce ascultam această voce îmi priveam iubitul. Ştiam că chiar dacă nu aş fi dorit să aud vocea trebuia totuşi să o ascult, nu o puteam face să tacă, căci ea avea dreptate, ea spunea adevărul!

Am constatat deseori că oamenii acţionează ca şi cum viaţa lor ar fi eternă. Ei nu se gândesc la viitor. Majoritatea oamenilor nu par să realizeze că va veni o zi când vor muri, ei şi cei pe care îi iubesc. Ei nu recunosc faptul că a fi împreună aici, pe pământ, reprezintă un cadou de scurtă durată, care trebuie să aibă un sfârşit. Mai devreme sau mai târziu, unul sau altul moare, şi totul s-a sfârşit. Oamenii nu vor să se gândească la asta. De altfel, faptul că se gândesc sau nu, nu schimbă cu nimic lucrurile. Atunci care este sensul fericirii, dacă destinul ne ia înapoi acest cadou, într-o manieră inexorabilă? La ce serveşte ea? Doar ca să fii încă şi mai nefericit? Lupţi să atingi fericirea, iar când ai obţinut-o, ştii că ea îţi va fi luată. Cu cât fericirea este mai mare, cu atât mai mare va fi pierderea. De fapt, eram mult mai fericită atunci când nu eram prea fericită, căci încă nu aveam posibilitatea de a-mi pierde fericirea. Rezultă în mod implicit că cel care n-a fost niciodată fericit este de fapt cel mai fericit, întrucât el nu are nimic de pierdut! Ce concluzie înfiorătoare! Dar de ce trebuie să fie aşa? Pentru că totul nu durează decât o perioadă, pentru că nimic nu este permanent, pentru că totul moare, totul trece, totul trebuie să treacă!

O, timp! Fragilitate a momentului! Cât va mai trebui să sufăr din cauza ta? De câte ori va trebui să-mi mai izbesc capul de zidul tău negru şi impenetrabil? Tu mi-ai otrăvit fiecare minut de fericire din viaţă, căci ştiam că de îndată ce obţineam ceva, l-am şi pierdut, întrucât acel ceva va avea cu siguranţă un sfârşit.

Şi totuşi, astăzi îţi mulţumesc, mortalitate! Nu mi-ai permis niciodată să mă bucur, nici măcar un minut, de o fericire trecătoare, efemeră. Numai astfel, suferinţa mea constantă m-a făcut să descopăr fericirea infinită, nemurirea, Sinele etern şi divin!

La vremea respectivă nu aveam însă idee că aşa ceva există. Nu ştiam că nefericirea mea era de fapt starea fiinţei pierdute, care strigă după ajutor din profunzimile sufletului, cea care anunţă mântuirea. După cum spune cartea sfântă, Biblia: „Eu sunt vocea celui care strigă în deşert. Eu netezesc calea Domnului. Eu vă botez cu apă, dar după mine va veni cineva mai puternic decât mine. Eu nu voi fi nici măcar demn să-i leg curelele de la sandale. Iar El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc…”.

În acele vremuri eu mă aflam încă în deşert, strigam în sinea mea după ajutor, plângeam cu lacrimi invizibile. Am fost botezată cu apă – lacrimile mele – dar nu ştiam că va veni timpul când voi întâlni Fiinţa eternă. Această stare este urmată de cea despre care se spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel care crede în mine va avea viaţa eternă, chiar dacă va muri” – iar acesta este botezul cu Duh Sfânt şi cu foc…

Dar nu ajunsesem încă acolo, eram precum Ioan Botezătorul în deşert, strigând după ajutor, eram singură, absolut singură cu disperarea mea… Nu doream să vorbesc despre asemenea lucruri cu soţul meu. Acesta era atât de fericit, nu m-ar fi înţeles niciodată. Dacă nu se gândea singur la toate acestea, dacă trăia încă visul muritorilor, de ce l-aş fi trezit eu, făcându-l să fie nefericit? Nu vedeam nici o soluţie la problema mea şi nimeni nu ar fi putut spune că nu aveam dreptate. Oricine ar fi trebuit să recunoască faptul că totul este efemer, iar singura consolare părea a fi „să nu te mai gândeşti la acest lucru”. Ideea de ignorare a realităţii nu mă satisfăcea însă deloc… iar micile poveşti despre lumea de dincolo, pe care ni le relata religia, încă şi mai puţin. Toate acestea nu sunt decât poveşti de adormit oamenii mari. Fericiţi sunt cei care le cred, dar o fiinţă raţională are nevoie de dovezi. Chestiunea a devenit pentru mine o preocupare continuă, o povară spirituală de care nu mă puteam elibera. Din păcate, orice greutate psihică afectează mai devreme sau mai târziu şi corpul…

Tenebre

Statura şi constituţia mea semănau întru totul cu cele ale tatălui meu. Eram înaltă, cu părul închis la culoare, chiar dacă nu la fel de negru ca al său. Tenul meu nu era trandafiriu, ca cel al mamei, ci palid, ca cel al tatălui. Singura diferenţă se referea la ochii mei de un albastru profund, în timp ce ochii lui tata erau negri.

După căsătorie am devenit încă şi mai palidă şi mai slabă. Nu puteam să scap de ideea caracterului trecător şi a aspectului tranzitoriu al tuturor lucrurilor. Nu mă simţeam nici liberă nici fericită. Această preocupare psihică permanentă a sfârşit prin a avea repercursiuni fizice dezagreabile.

Într-o seară m-am culcat perfect sănătoasă. A doua zi dimineaţă, am deschis ochii şi am privit întâmplător tavanul. Spre surpriza mea, am descoperit acolo o pată neagră. Uimită, m-am aşezat să văd mai precis ce reprezenta acea pată neagră, care s-a mişcat şi ea, imitându-mi mişcarea trupului. Părea să urce şi apoi să coboare lent.

Inima mea s-a strâns. Am realizat că pata nu se afla pe tavan, ci în ochiul meu. Mi-am deschis şi mi-am închis alternativ ochii de mai multe ori, şi am constatat că pata se afla doar la nivelul ochiului drept.

Auzisem odată vorbindu-se de o tulburare a vederii numită „musculiţe zburătoare”. Cel care suferă de această boală vede zburând prin faţa ochilor mici puncte negre, ca şi cum ar vedea un roi dezordonat de muşte. Se părea că originea bolii era pe bază nervoasă, iar doctorii afirmau că nu este o boală gravă. Am încercat aşadar să vă aceste „muşte zburătoare”. Am privit în sus, în jos, iar pata neagră a continuat să se mişte, urmând legea gravitaţiei, ca şi cum ar fi fost prinsă cu un fir de o extremitate a ochiului, capătul celălalt al firului rămânând liber şi urmând mişcarea oculară. Nu părea să fie vorba de o iluzie optică pe bază nervoasă. Era ceva cât se poate de real, de fizic!

Astfel a început pentru mine un lung şi penibil calvar, specific tuturor celor care suferă de boli în faţa cărora ştiinţa rămâne neputincioasă.

M-am dus de la un profesor la altul, dar numai pentru a auzi repetându-mi-se că ochiul nu poate fi vindecat întrucât simptomele nu sunt specifice unei boli organice. Unul dintre doctori mi-a spus:

–        Nu este o boală, şi de aceea nu poate fi vindecată. Este vorba de un semn de îmbătrânire care apare foarte rar şi la tineri, la fel cum există tineri al căror păr albeşte din cauza unor probleme psihice. Cum poate fi remediată problema? Situaţia se poate stabiliza dacă problemele psihice dispar. Cât despre vindecare… numai bolile pot fi vindecate. Ştiinţa contemporană este neputincioasă în faţa răului de care suferiţi. La persoanele în vârstă acest lucru nu este periculos, întrucât răul avansează foarte lent. Cât despre tineri, nu ştim nimic. Din punct de vedere organic, ochii dumneavoastră sunt perfect sănătoşi, dar sunt foarte sensibili. Examinarea lor a arătat că acuitatea dumneavoastră vizuală este excepţională; numai o persoană dintr-o mie vede la fel de bine ca şi dumneavoastră. Facultatea dumneavoastră de percepţie este uimitor de bine dezvoltată. Sensibilitatea dumneavoastră la lumină este atât de extraordinară încât aţi putut citi fără probleme chiar şi cele mai mici litere de pe panou, în condiţiile în care lumina nu era foarte puternică. Un om obişnuit nu ar fi putut vedea nici măcar numărul de degete pe care le-aş fi ridicat deasupra capului. Există marinari care, de la o distanţă incredibilă, pot citi ora de pe ceasul unei biserici aflată pe malul râului pe care navighează. Dar ei sunt expuşi în permanenţă aerului marin, nu sunt nervoşi şi nu suferă de probleme psihice. În plus, au rezistenţa necesară pentru a-şi păstra sensibilitatea ochilor. Dar dumneavoastră, scumpă doamnă, trăiţi într-un mare oraş şi nu puteţi fi la fel de rezistentă; sunteţi atât de slabă încât păreţi de-a dreptul transparentă. Spuneţi-mi, aveţi cumva o anumită tensiune psihică?

–        Nu, domnule profesor, i-am răspuns eu, sunt cât se poate de fericită.

Cum l-aş fi putut face să înţeleagă că povara pe care o purtam în suflet era legată de caracterul trecător al lucrurilor? Că mă luptam cu timpul, care antrenează inexorabil toate creaturile vii şi fericirea lor către distrugere, către moarte?

Şi chiar dacă i-aş fi vorbit deschis, mi-ar fi putut da el o soluţia pe care o căutam? De aceea, am preferat să-i răspund printr-o altă întrebare:

–        Domnule profesor, celălalt ochi poate fi şi el atacat?

–        Este imposibil de ştiut. Să sperăm că injecţiile cu săruri vor fi eficiente şi că pata se va resorbi. Nu putem decât să sperăm că celălalt ochi va rămâne sănătos. Îmi este imposibil însă să anticipez ce va urma, şi nu pot garanta pentru nimic. Trebuie să aveţi grijă să mâncaţi cât mai bine, să vă îmbogăţiţi sângele, pentru a vă amplifica pe această cale rezistenţa ochilor. Atunci când soarele este puternic, protejaţi-i cu ochelari de soare cu sticla bine şlefuită. Odihniţi-vă cât mai bine, şi să sperăm că ochiul se va vindeca.

Acest lucru îmi era suficient. Am plecat împreună cu soţul la părinţii mei, dar mi se părea că sunt străină faţă de tot ceea ce se petrece, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva. Ascultam cum cineva răspunde la întrebările puse de părinţi, cum cineva ia masa de seară. Totul mi se părea schimbat, totul era ciudat. Întreaga familie era tulburată, dar nimeni nu dorea să arate acest lucru. Toată lumea încerca să arate veselă. Mama şi-a propus să mă consoleze:

–        Fii liniştită, totul va reintra în normal. Din câte ştim, nimeni din familia noastră nu a fost vreodată bolnav cu ochii. Ochiul tău se va vindeca. Nu te mai gândi!

Of, de câte ori nu am auzit aceste cuvinte din partea celor care mă iubeau şi care doreau să mă consoleze. „Nu te mai gândi”. Cum să nu mă gândesc la ceva care dansează în permanenţă prin faţa ochilor mei? Cum să uit acest fir negru care îmi acoperă o parte din vedere? Atunci când priveam pe cineva, pata neagră îi ascundea nasul sau fruntea, după care cobora lent către gură. Mai târziu, când petele negre s-au înmulţit, am ajuns să nu mai văd cu ochiul bolnav decât prin intermediul unei fante subţiri. Atunci, cum să nu mă gândesc?

În primele zile am fost foarte abătută, ca şi cum în cap mi-ar fi căzut o stâncă uriaşă, care mi l-a zdrobit. Nu putem înţelege: ochii mei erau într-adevăr în pericol? Să fie acesta un semn de îmbătrânire? Imposibil! Era un coşmar din care trebuia să mă trezesc cu orice preţ. Apoi, eliberată de această greutate, voi putea respira în sfârşit liberă…

Nu a existat însă o asemenea trezire. Stăteam deseori în faţa oglinzii, privind imaginea din ea: o faţă copilăroasă, cu doi ochi mari şi albaştri. Iar aceşti ochi dădeau semne de îmbătrânire prematură? Eram încă tânără, abia îmi începusem viaţa! Să fiu deja bătrână? Când fusesem pe munte şi mă întâlnisem pentru prima oară cu moartea, am fost nevoită să admit că totul era efemer. Dar nu m-aş fi aşteptat totuşi ca totul să decurgă atât de rapid… atât de neaşteptat… Ideea că mai aveam mult timp în faţă mă liniştise. Să se fi scurs deja timpul meu? Era oare posibil ca anumite părţi ale corpului să îmbătrânească mai rapid decât altele? Ca organe atât de importante ca şi ochii să se deterioreze mai rapid? Iar corpul să continue să trăiască multă vreme, dar fără ochi? Să fiu oarbă? Cumplit! Cumplit!

Nu! Nu voi putea suporta niciodată aşa ceva! Doream să fug… să scap… Dar unde? Boala mea, aceste pete negre, mă urmau pretutindeni, oriunde aş fi mers…

Trăiam aşadar o stare de disperare cruntă, pe care nu o pot înţelege decât cei care au trecut prin asemenea experienţe. Inima mea se strângea ori de câte ori vedeam oameni orbi… ca şi cum i-aş fi înţeles în sfârşit! Durerea mea nu îmi lăsa nici măcar un minut de odihnă. Petele negre palpitau constant în faţa nasului meu şi se transformau în permanenţă. Le observam fără încetare. Luasem obiceiul ca în fiecare dimineaţă, la trezire, să îmi examinez ochii. Era mai rău? Puteam încă citi literele mici cu ochiul drept? Dacă nu puteam, dacă – plină de groază – constatam o agravare a situaţiei, sângele îmi urca la cap, inima începea să-mi bată într-un ritm nebunesc şi mă duceam din nou la doctor, să stabilesc gradul deteriorării.

O, Beethoven! Cât de bine îţi înţelegeam disperarea atunci când ai început să surzeşti. Tu ai cunoscut această stare, această panică, acest sentiment cumplit. Nu mai puteam suporta, trebuia să plec, să scap de această suferinţă atroce. Da, dar unde? Nu exista nici un loc în care să pot scăpa de necazul meu. Nu puteam să ies din propria mea piele. Eram condamnată pe viaţă!

Disperarea mea în faţa caracterului trecător al vieţii era şi aşa o povară grea pe care trebuia să o duc. Acum mai trebuia în plus să port în faţa ochilor acest aide-memoire etern care să-mi aducă aminte de declin, de moartea care se apropia. Simţeam că înnebunesc.

Nu mă mai puteam bucura de nimic. Soţul meu făcea tot ce-i stătea în puteri să mă ajute să uit de starea mea. Dar orice ar fi făcut, orice dar mi-ar fi adus, eu nu mă puteam bucura. Recunoşteam pretutindeni declinul şi moartea, căci vedeam pretutindeni petele negre. Călugării de la Chartres îşi desenau în palmele mâinilor literele M, M, ca să le reamintească în permanenţă cele două cuvinte: „Memento mori”; petele negre din ochiul meu drept îmi aminteau la rândul lor de orbirea iminentă, de moarte.

Dacă soţul meu mă ducea la plimbare într-o regiune frumoasă, mă gândeam: „Cât timp mă voi mai putea bucura de soare, de munţi, de câmpie, de cer, de natură?” Dacă mă duceam la Operă, mă gândeam: „Cât timp voi mai putea vedea asemenea spectacole, cât timp voi mai putea aprecia mişcările graţioase ale balerinelor?” Simţeam cum mă cuprinde o disperare din ce în ce mai profundă, căci realitatea crudă îmi ataca şi celălalt ochi, chiar dacă aici degradarea era mai lentă. Eram pe punctul de a orbi. Nu mai puteam nici măcar să plâng. Nu am putut niciodată să plâng cu adevărat, am considerat întotdeauna inutil acest lucru, un fel de auto-compătimire, pe care o consideram nedemnă de mine. De altfel, acum plânsul îmi era chiar interzis, căci îmi putea afecta şi mai tare vederea. Îmi purtam în mine disperarea fără să o arăt nimănui, fără să vorbesc cu nimeni despre ea. Îmi era cât se poate de clar faptul că dacă le-aş fi vorbit continuu celor din jurul meu despre durerea mea, i-aş fi demoralizat şi i-aş fi făcut să sufere. Iar cum fiinţa umană încearcă instinctiv să se debaraseze de tot ceea ce îi este dezagreabil şi de tot ceea ce o face să sufere, mai devreme sau mai târziu oamenii s-ar fi îndepărtat – conştient sau nu – de mine. Nu doream să plictisesc pe nimeni cu lamentările mele. Dimpotrivă! Eram veselă şi plină de umor, ca un clovn care, sub masca sa, ascunde o melancolie profundă. Durerea mea era mută!

Am renunţat în mod natural la ambiţiile mele artistice. În afară de pian, începusem să studiez desenul, pictura. Profesorii mei îmi spuneau că aşteaptă mult de la mine. Îmi plăcea atât de mult să pictez! Iar acum, totul se sfârşise! Atunci când încercam să pictez, petele îmi jucau prin faţa ochilor, lucru care mă deranja şi mă făcea să fiu atât de nervoasă încât de-abia mă controlam să nu arunc cât colo pensula şi culorile. Nu mai aveam nici un pic de energie. Un gând îmi revenea obsedant în cap: de ce să fac eforturi să dobândesc un nume şi o reputaţie, numai pentru a fi apoi nevoită să abandonez totul din cauza orbirii mele? Nu! Mai bine renunţam de la început la cariera mea de pictor, concentrându-mă asupra pianului, la care puteam cânta chiar şi oarbă.

Am început aşadar să exersez cu ochii închişi… să mă plimb prin apartament cu ochii închişi, ca să aflu dacă mă pot descurca, dacă pot găsi ceea ce caut, dacă mă pot îmbrăca şi pieptăna cu ochii închişi, astfel încât atunci când va veni orbirea, aceasta să nu mă ia pe nepregătite. De altfel, atunci când închideam ochii, nu mai vedeam petele negre care mă obsedau atâta; erau singurele momente când nu le vedeam dansând prin faţa ochilor mei, singurele mele clipe de răgaz…

Injecţiile cu săruri au fost o altă încercare teribilă pentru mine. Orice om are reflexul de a-şi închide ochii atunci când se apropie de ei un pericol potenţial, pentru a şi-i proteja. Atunci când un obiect trece prin faţa ochilor, pleoapele coboară automat. Am fost nevoită să învăţ să îmi controlez acest reflex. Trebuia să îmi ţin ochiul perfect deschis şi imobil, şi să privesc cum doctorul îmi înţeapă ochiul – căci dacă ochii sunt deschişi, nu ai cum să nu vezi ce se află în faţa lor. A trebuit să trec de 20 de ori prin această încercare. La vremea respectivă nu ştiam că supunerea instinctelor naturale reprezintă unul din exerciţiile cele mai avansate din yoga, care ajută la dobândirea unui control perfect asupra corpului fizic. Destinul m-a forţat să fac acest lucru, şi el m-a ajutat să dobândesc un control perfect asupra sistemului meu nervos. După prima injecţie, când medicul m-a însoţit la uşă, mă simţeam foarte slăbită, şi a trebuit să-mi mobilizez toate puterile ca să nu cad. Mi-a fost teribil de greu să-i zâmbesc în timp ce îmi luam rămas bun de la el; aveam impresia că muşchii gurii îmi erau paralizaţi. Şi ca să pună capac peste toate, injecţiile nu au adus cu sine nici un fel de ameliorare.

Am renunţat la consultaţiile medicale şi mi-am pierdut orice speranţă. Toţi medicii îmi spuneau acelaşi lucru: nu era vorba de o boală organică, ochii se află într-o stare perfectă, doar că pupila devenea opacă. Vederea mea slăbea de pe o zi pe alta. Ce mai conta dacă deveneam oarbă de un singur ochi, sau de amândoi? Trebuia să mă resemnez şi să accept inevitabilul. Dar tocmai acest lucru nu-l puteam face! Cine se poate resemna, cui i se poate părea normal să orbească? M-am luptat cu fatalitatea, dar era limpede cine urma să piardă… şi întrucât nu puteam ceda, era limpede că trebuia să fiu distrusă…

De fapt, fusesem învinsă chiar din noaptea în care mi-a apărut prima pată neagră, doar că nu recunoscusem acest lucru. Această fiinţă tânără, veselă, impertinentă, vanitoasă şi senzuală, care dorise să devină o mare artistă, celebră şi adulată, o femeie frumoasă şi adorată, fusese învinsă, anihilată. Filosofia mea de viaţă, născută în timpul primei mele întâlniri cu moartea, din munţi, pe care o refulasem până atunci, prelua acum controlul asupra fiinţei mele, în forţă. Nu mai puteam – şi nici nu mai doream – să silesc această voce care îmi reamintea continuu de fragilitatea lucrurilor, să tacă.

Am renunţat să mă mai opun ei şi am început să o ascult cu cea mai mare atenţie. Şi astfel, puţin câte puţin, dar cu o precizie din ce în ce mai mare, am început să recunosc vocea familiară şi atât de iubită: vocea sa…

Punctul de cotitură

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, admirând casele înconjurate de grădini splendide, soarele care strălucea cu putere, florile delicate şi ciripitul păsărelelor, cuvintele lui Don Carlos mi-au revenit în memorie: „O, Regina mea, viaţa este atât de frumoasă, indiferent ce se întâmplă!”. „Da, am adăugat eu, dacă ochii mei nu şi-ar pierde vederea!”

Am auzit atunci în mine o voce care mă întreba cu claritate: „Eşti deja oarbă? Nu mai vezi deloc lumea, cerul, copacii, florile?”

„Ba da, i-am răspuns eu, privind în jurul meu. Văd încă totul foarte clar”. Mi-am amintit atunci ce îmi spusese profesorul la ultimul examen medical: „Da, ochiul drept a devenit opac, dar cu ochiul stâng vedeţi încă mai bine decât văd majoritatea oamenilor cu doi ochi”.

„Ei bine, dacă vezi încă atât de bine, de ce te plângi, ca şi cum ai fi deja oarbă? De ce anticipezi cu disperarea ta? Să spunem că vei deveni oarbă în cea de-a doua jumătate a vieţii tale. Dacă începi să disperi de pe acum, deşi vezi încă atât de bine, vei putea spune că ţi-ai otrăvit ambele jumătăţi ale vieţii tale. În plus, poţi fi cu adevărat sigură că vei orbi? Poate că vei muri înainte ca răul să se producă pe deplin! În acest caz, ai petrecut săptămâni, luni şi ani de zile făcându-ţi griji inutile, deşi în tot acest timp vedeai foarte bine, excepţie făcând petele negre! Este absurd să te lamentezi pentru ceva care nu s-a produs! Viitorul? Dar ştii tu ce este viitorul? El se referă la evenimentele care nu s-au produs! De ce ai renunţa la plăcerea de a trăi pentru nişte lucruri care nu s-au produs? Prezentul nu este deloc chiar atât de rău pentru tine. Bucură-te de viaţă, şi şansele tale de vindecare vor creşte. Depresia de care suferi nu face altceva decât să accelereze procesul de degradare a ochilor. Bucură-te de prezent şi gândeşte-te că atunci când orbirea ta spirituală va înceta, ochii tăi îşi vor recăpăta vederea”.

Câtă dreptate avea această voce binecuvântată! Chiar şi în momentele mele de disperare profundă îmi dădeam seama că petele negre nu reflectă altceva decât întunericul meu interior, orbirea mea spirituală. Dar cum să fac ca să mă vindec de ele? Tocmai această întrebare îmi tulbura sufletul: nu înţelegeam misterul vieţii şi al morţii – eram oarbă. Rătăceam prin întuneric, căci vedeam pretutindeni numai moartea şi nu puteam înţelege sensul vieţii. Dorinţa mea cea mai vie era să devin „clarvăzătoare”, dar cum puteam face acest lucru?

Vocea mi-a răspuns: „Caută şi vei găsi. Bate şi ţi se va deschide”.

Nu înţelegeam încă sensul acestor cuvinte, dar doream din tot sufletul să ascult. Am început să respir calm şi profund, concentrându-mă exclusiv asupra momentului prezent! Cât de dificil era – petele negre dansau prin faţa ochilor mei şi îmi aduceau aminte de afecţiunea mea – dar am continuat să perseverez, până când am reuşit să mă simt din nou fericită. Da, trebuia să fiu veselă, căci acest lucru părea să aibă o influenţă pozitivă asupra ochilor mei. Trebuia să mă ajut singură. Am început să mă gândesc: ce activitate mi-ar putea aduce o bucurie constantă? Soţul meu, inginer constructor de drumuri şi poduri, era foarte prins de munca sa. Nu ne întâlneam decât la cină: în rest, eram singură toată ziua. Dintr-o dată, un gând mi-a luminat mintea: un copil! Îmi doream cu ardoare un copil, de foarte multă vreme! Ce bucurie! Dacă aş avea un copil, nu aş mai fi niciodată singură!

Mi-am deschis atunci sufletul în faţa acelei fiinţe necunoscute care aştepta – undeva – să devină copilul meu! Iar necunoscutul a auzit chemarea mea…

În timpul sarcinii, procesul de degradare a ochiului a încetat, iar la momentul naşterii uitasem complet de faptul că aveam probleme cu vederea.

La fel ca într-un vis, mă revăd parcă în sala de naşteri a clinicii, epuizată după o anestezie ale cărei efecte le mai resimt încă. M-a trezit însă din amorţeală un sunet, care a făcut inima să-mi vibreze, un strigăt… care nu semăna totuşi cu scâncetul unui nou-născut, ci mai degrabă cu răgetul unui mic leu! „Copilul trăieşte” mi-am spus, plină de recunoştinţă, după care am deschis ochii. Cineva s-a aplecat peste mine: „Este băiat, un băieţel minunat, într-o stare perfectă de sănătate!”, după care mi-a întins o masă de carne roză. Am văzut un cap rotund şi un corp durduliu.

–        Este copilul meu? am întrebat, privindu-l cu curiozitate.

Am simţit imediat că numai corpul lui era „copilul meu”; altminteri, era o fiinţă independentă. Tot ce ştiam în legătură cu el era că venise pe lume ca şi „copilul nostru”. Apoi, copilul a fost culcat în leagăn, îmbrăcat cu primele sale haine de om. Cu ochii săi mari, părea să contemple lumea cea nouă.

Părinţii mei au venit să ne salute – pe mine şi pe copilul meu – după teribila luptă pe care o dăduserăm pentru viaţă. Mi se părea că îmi atinsesem limita puterilor; inima de-abia îmi mai bătea, pierdusem foarte mult sânge. Dar copilul trăia!

M-am refăcut foarte lent. Eram slăbită, de-abia suportam lumina. Petele au reapărut, ochiul meu a devenit sticlos. Imaginile recepţionate prin el păreau acoperite de o ceaţă groasă. Dar nu mai aveam timp să mă gândesc la asta. Copilul îmi solicita toată atenţia. Ori de câte ori îmi zâmbea, luându-mă de gât cu braţele sale durdulii, uitam complet de povara care îmi chinuia încă sufletul.

Anii au trecut apoi într-un ritm nebunesc. Copilul creştea, dezvoltându-şi puterea şi graţia. Toată lumea îi admira frumoşii ochi albaştri, plini de iubire. Era de o maturitate neobişnuită pentru vârsta lui. Când a împlinit patru ani, mi-a adus aminte de propria mea copilărie: mi-a arătat o carte cu poze şi m-a întrebat semnificaţia câtorva litere. I le-am explicat. Copilul a observat literele cu toată atenţia, după care a strigat: „Mami, asta înseamnă taur, nu-i aşa?”

L-am luat pe genunchi şi l-am sărutat de o mie de ori. Apoi, una câte una, i-am arătat toate literele. Nu părea să aibă nevoie să le înveţe, ci doar să şi le aducă aminte.

Ne petreceam verile în familie, la vila noastră de pe malul lacului. A fost o lungă serie de veri fericite! Fratele meu şi sora mea mai mică îşi invitau o sumedenie de prieteni, care rămâneau cu noi săptămâni la rândul. Jucam criquet, ne duceam să înotăm sau să dăm la vâsle. Serile, cântam muzică de cameră, jucam jocuri de societate sau dansam pe terasă. Duceam o viaţă frumoasă şi armonioasă.

Ochii nu mă mai preocupau aproape deloc în acea perioadă. După naşterea fiului meu mi-am petrecut câteva luni la mare. Această sursă de energie misterioasă îmi dăduse atâta forţă încât m-am întors radioasă acasă; ochii mei suportau mai bine lumina. Am putut chiar să reîncep să desenez şi să pictez. În plus, am început să fac gravuri în lemn. Ca întotdeauna, munca artistică mă umplea de bucurie.

Aparent, totul mergea bine, dar nu eram fericită, şi nu ştiam de ce. În interiorul meu creştea o insatisfacţie interioară, pe care curând nu am mai putut-o ignora.

Într-o noapte, după ce am trăit împreună cu soţul meu o nouă experienţă sublimă de realizare supremă a iubirii şi a fuziunii amoroase pământeşti, în loc să adorm fericită, am rămas multă vreme trează, analizând în fel şi chip cauzele nefericirii mele interioare. Am plâns chiar de una singură, în întuneric. De ce eram atât de nefericită? Aveam tot ceea ce îmi trebuia pentru a fi perfect fericită. De unde venea această insatisfacţie?

Repetarea acestei întrebări a atras după sine răspunsul. Din străfundurile subconştientului, motivele au început să iasă la lumină şi să devină conştiente.

Căutam o fiinţă care să fie cealaltă jumătate a mea, care să mă completeze perfect. Iubirea este manifestarea unei puteri care forţează două jumătăţi complementare să fuzioneze. De regulă, numim „iubire” dorinţa inconştientă de fuziune. Personal, am trăit această fuziune, am cunoscut plenitudinea în inima şi în sufletul meu, dar totuşi nu eram fericită. Dimpotrivă, agitaţia şi nemulţumirea mea interioară creşteau de fiecare dată.

M-am aşezat mai bine şi în disperare de cauză, am întrebat din nou: „De ce nu pot să fiu fericită?” Doream un răspuns. Am privit mai adânc în interiorul meu şi am înţeles că fericirea fuziunii nu era aşa cum mi-o imaginasem eu. Inconştient, eu căutasem de fapt altceva, o împlinire sufletească, şi atâta vreme cât acest lucru îmi rămăsese necunoscut, am crezut că iubirea fizică îmi va aduce această perfecţiune. Acum, când trăisem experienţa, trebuia să recunosc că ea nu se ridica la nivelul aşteptărilor mele! Am atins perfecţiunea în fuziunea amoroasă, dar trebuia să recunosc că ceea ce căutam eu era altceva!

Dar ce anume?

Era limpede că eu căutam ceva constant! Căutam o unitate reală şi durabilă! Căutam o unitate prin care să devin identică cu fiinţa iubită! Doream să devin una cu sufletul său, cu gândurile sale, cu întreaga sa fiinţă! Eu doream să fiu el! Acest lucru nu putea fi realizat însă prin fuziunea fizică; aceasta nu este decât o tentativă disperată de a deveni una – în care depui întreaga ta energie – dar chiar în momentul în care crezi că ai atins această perfecţiune apare separarea, iar unitatea dispare.

Mi-am adus atunci aminte de o scenă din copilărie: mă aflam la masă, împreună cu familia mea, şi m-am folosit de lingură ca să unific între ei ochii de grăsime de la suprafaţa supei. Da! Exact acest lucru îl doream: să fac din cele două suflete ale noastre, din fiinţele noastre, una singură. Să fac din cele două „euri” un singur Sine! Dar acest lucru nu este posibil! În iubire, fiecare din cei doi îndrăgostiţi doreşte să se unească cu celălalt. Dar ei doresc să facă acest lucru fizic, aşa că se înghesuie unul în celălalt, se strâng cu disperare unul în altul, dar în zadar. Ştim cu toţii cum se îmbrăţişează doi îndrăgostiţi, inimă lângă inimă, ca şi cum ar dori să fuzioneze în inima lor. Dar ei eşuează de fiecare dată! De ce? Cel care îi desparte este corpul. Rezistenţa corpului împiedică fuziunea perfectă! Ce ciudat este să constaţi că doreşti să formezi un singur tot cu iubitul sau iubita ta, iar cel care te împiedică este propriul tău corp. Ne putem pune atunci întrebarea: este într-adevăr corpul cel care doreşte cu adevărat această unitate? Poate el să dorească ceva pe care îl împiedică însăşi natura sa? Imposibil! Corpul fizic nu poate avea o dorinţă a cărui realizare să o împiedice el însuşi. Cine tânjeşte atunci după această uniune perfectă? Era limpede că nu putea fi decât eul meu necorporal. Dar de ce îmi doream eu această unitate, acest lucru imposibil? Pentru că ştiam că numai această fuziune, această „identificare completă” mă putea satisface şi numai ea mă va putea face să gust din adevărata fericire, cea absolută! Acesta a fost obiectivul meu dintotdeauna. Dar de ce mă aflu în căutarea imposibilului? Pentru că ştiu, pentru că am în minte certitudinea că acesta există, dar într-un fel pe care nu-l cunosc. Şi ce anume mă împiedică să ajung la el? Corpul! Corpul este cel care rămâne între noi! Înseamnă că atingerea acestui ideal ar fi posibilă, dar într-o stare necorporală. Aspira la regăsirea acestei unităţi. Am trăit-o odată, cândva, dar am pierdut-o. Este oare posibil să fi trăit odată în această stare nematerială, iar prin naşterea în acest corp să fi ieşit din această armonie spirituală? Este posibil să fi trăit într-o comuniune perfectă, într-o lume în care corpul nu există?

După ce am ajuns în mod logic la acest punct din analiza mea, am simţit că dau înapoi: într-o stare necorporală? Într-o lume în care corpul nu există? Altfel spus, într-o „altă lume”? În „lumea de dincolo”? Era oare posibil ca această „lume de dincolo” să existe cu adevărat? Această „lume de dincolo” în care nu am vrut niciodată să cred şi pe care am considerat-o o invenţie necesară religiilor pentru a-i forţa pe oameni să creadă  potrivit unui standard moral stabilit de ele în schimbul promisiunii unui „paradis”, dar şi sub ameninţarea unui „infern”? Oare corpul meu nu trăia decât în această lume materială? Trebuia să înţeleg că „eul” meu – care cunoaşte această unitate imposibil de realizat în interiorul corpului şi care aspiră să o regăsească – aparţine unei alte lumi, „lumii de dincolo”? În acest caz, puteam spune că toate fiinţele umane provin dintr-o altă sferă, în care starea de unitate este realitatea, că ele au „căzut” din această lume în lumea noastră, intrând în materie, în corp, în lumea materială…? Raţionamentul mă conducea mai departe: rezulta că dorinţa arzătoare a acestei fericiri pierdute rezidă în „eul” nostru, în sufletul nostru care nu se află în această lume şi care îşi prelungeşte rădăcinile într-o „altă lume”. Iar noi facem mereu aceeaşi greşeală, aceea de a dori să atingem şi să trăim această fericire, această stare de unitate în corp şi prin intermediul corpului, prin sexualitate. Tocmai în acest corp care ne împiedică să o atingem! Abia acum am înţeles ce înseamnă „să fii izgonit din paradis”!

Rezulta că această fericire promisă de toată lumea nu poate fi atinsă decât în lumea de dincolo, în paradis! Şi întrucât nu puteam sili această fericire să pătrundă în lumea mea materială, trebuia să învăţ să cunosc această lume de dincolo unde rezidă fericirea adevărată! Dar cum? Simplele cuvinte nu îmi erau de ajuns – doream să cunosc adevărul! Doream ceva concret!

Noaptea respectivă a marcat un punct decisiv de cotitură în viaţa mea. Am devenit conştientă că sexualitatea reprezintă cea mai mare impostură care există. Natura ne permite ceva magnific, extraordinar; ea ne promite fericirea, împlinirea supremă, dar ne împiedică să o realizăm, şi chiar în momentul în care credem că am atins ţelul, ne trezim de fapt cu o treaptă mai jos decât înainte, căci pierdem multă energie, după care ajungem ca nişte cerşetori. Un proverb latin afirmă că oamenii şi animalele sunt trişti după fuziunea amoroasă…

Eu doream o fericire constantă, eternă, deci nu cea oferită de sexualitate. Nu pe aceea! Ce mai rămâne din marea plăcere sexuală dimineaţa? Nimic, doar oboseală! Ce rost are atunci să repetăm la nesfârşit această greşeală? Totul este inutil, căci nu reprezintă decât un efort disperat pentru atingerea stării de unitate! Fiinţă umană nu îşi va putea realiza niciodată aspiraţia şi nu se va putea topi niciodată în unitatea eternă pe această cale. Înainte de actul sexual există cel puţin forţa de atracţie, această dorinţă care îi uneşte pe cei doi căutători. După împlinirea acestei dorinţe nu mai rămâne decât vidul, şi fiecare rămâne singur cu el însuşi, disperat de singur, singur în eternitate…

Nu asta era ceea ce căutam eu.

Eu doream altceva. Şi de vreme ce sexualitatea m-a păcălit până atunci, am refuzat să mai joc acest joc. Am decis să nu mă mai las amăgită! Sexualitatea putea satisface trupul, dar niciodată sufletul, „Eul”! Am decis că plăcerea sexuală nu va putea niciodată să mă ajute să găsesc unitatea pe care am trăit-o pe vremea când trăiam în interiorul „Eului” meu!

Şi atunci? Doream, aspiram cu ardoare să găsesc fericirea! Trebuia deci să găsesc o soluţie la aceste probleme atât de importante. Nu putem să mă opresc, trebuia să merg mai departe. Dar în ce direcţie?

Dacă fericirea se află în lumea de dincolo, acolo trebuia să merg să o caut.

Şi astfel am ajuns să caut fericirea şi perfecţiunea acolo unde presimţeam că există, în lumea de dincolo…

Lupta pentru regăsirea luminii

Doream să cuceresc lumea de dincolo, dar nu ştiam cum să ajung la ea. Mă simţeam la fel ca cineva care doreşte să cucerească jungla dar nu ştie de unde să înceapă, şi care nu dispune de un cuţit cu care să-şi croiască drumul. El nu ştie ce pericole îngrozitoare îl aşteaptă, ce şerpi veninoşi şi ce animale sălbatice, nu ştie că se poate rătăci sau poate dispărea în vreo prăpastie. Dar tocmai ignoranţa lui îi dă curajul să se afunde în junglă.

La vremea respectivă nu ştiam aşadar că în timpul acţiunii de recunoaştere a lumii de dincolo, adică a regatului inconştientului, forţe necunoscute se vor arunca asupra mea ca nişte fiare sălbatice, la fel cum nu ştiam că voi fi condusă pe căi greşite, în timp ce abisurile nebuniei abia aşteptau un pas greşit din partea mea. Şi nu aveam cu mine decât o armă foarte mică: bunul simţ!

Aşadar, de unde să încep? Religia vorbeşte de lumea de dincolo, dar preoţii cu care am vorbit doreau ca eu să cred orbeşte în nişte dogme pe care nu le înţelegeau nici măcar ei înşişi, sau îmi povesteau mici parabole încântătoare despre un paradis romantic în care nu credeau nici ei, convinşi însă că „micuţa doamnă” ar trebui să se mulţumească cu ele!

De aceea, am preferat să îmi întorc privirea către marii gânditori ai planetei, pentru a afla punctul lor de vedere asupra acestui aspect fundamental: sensul vieţii şi al morţii. Şi cum la acea vreme nu ştiam absolut nimic despre filosofiile orientale, am început să citesc operele gânditorilor europeni.

Am început cu lucrările traduse ale filosofilor greci şi latini. Socrate, Platon, Pitagora, Epictet şi Marc-Aureliu m-au entuziasmat de-a dreptul. Ei m-au învăţat multe lucruri, iar unele aspecte s-au clarificat în mintea mea. Îndeosebi o frază a lui Epictet a rămas întipărită în mintea mea, însoţindu-mă de-a lungul întregii mele vieţi şi ajutându-mă să ies din întuneric şi să mă îndrept către lumina eternă:

„Realitatea nu este niciodată rea; cel mult felul în care o priveşti tu este rău!”

De atunci, m-am străduit să îmi schimb complet felul de a gândi, viziunea asupra lumii – să văd lucrurile în mod diferit! Dar toate aceste mari adevăruri nu au putut răspunde la întrebările mele legate de lumea de dincolo.

M-am aplecat atunci asupra filosofiilor mai moderne, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Descartes, Pascal, Spinoza. Setea mea de cunoaştere a rămas însă intactă. Am simţit că aceştia nu au putut merge mai departe decât le-a permis intelectul, neputând atinge ţelul, adică realizarea. De fapt, răspunsurile lor erau mai slabe decât cele ale anticilor. Între gânditorii moderni, cel care a mers cel mai departe cu căutările sale mi s-a părut a fi Spinoza. Dar principala mea impresie a fost că aceşti gânditori moderni s-au rătăcit prin circumvoluţiunile propriului lor creier. Cu tot sistemul lor filosofic, ei au fost cu toţii nesatisfăcuţi, dezamăgiţi, nefericiţi. Atunci, cum m-ar fi putut ei ajuta în căutarea marilor adevăruri legate de lumea de dincolo? Era limpede că ei nu ştiau nimic despre ea, şi totuşi căutaseră ceva cu aceeaşi disperare ca şi mine. Dar eu vroiam realităţi, nu cuvinte.

Într-o zi, stăteam la fereastră cu băieţelul meu şi priveam cum cad frunzele castanului. Ca întotdeauna, mă gândeam la sensul vieţii. „Moartea – mi-am spus – mereu moartea!”

Dar vocea din interiorul meu mi-a răspuns: „Moarte? De ce nu vezi decât acest aspect al realităţii? Ce manifestă copacul şi întreaga natură primăvara? Viaţa! Întotdeauna viaţa! Moartea şi viaţa se succed într-un ciclu etern. Moartea nu este decât cealaltă faţă a vieţii…”.

Am înţeles subit că arborele retrage viaţa din frunzele sale pentru a o păstra în sine; frunzele devin astfel nişte simple învelişuri golite, mor şi cad. Ce de învelişuri goale! Viaţa care animase frunzele continua să sălăşluiască în copac, iar primăvara va izbucni din nou cu putere, luându-şi o nouă înfăţişare, creând noi frunze, şi în acest fel viaţa îşi va relua ciclul etern. Copacul inspiră şi expiră viaţă; singure frunzele se schimbă, numai exteriorul său se modifică. Viaţa este eternă, căci viaţa este starea de FIINŢĂ eternă. Viziunea mea a mers chiar mai departe: sursa acestei stări de FIINŢĂ eternă – cea pe care oamenii o numesc Dumnezeu – insuflă în mod similar viaţa în fiinţa umană – exact cum se spune în Biblie că Dumnezeu a suflat prin nările lui Adam suflul vieţii – după care o retrage, iar învelişul golit cade (corpul omului moare). Dar viaţa nu încetează nici o clipă, ea îmbracă un corp nou, într-un ritm etern, un ritm în care trăieşte şi se mişcă tot ceea ce există în univers, de la corpurile celeste şi până la respiraţia şi bătăile inimii unei fiinţe vii.

Mi-a revenit atunci în memorie o amintire: aveam şase sau şapte ani când am auzit vorbindu-se pentru prima oară de moarte. M-am aşezat atunci în faţa oglinzii ca să examinez imaginea invizibilului: propria mea reflexie. Încă de pe atunci nu-mi puteam imagina că va veni o zi când voi muri şi când nu voi mai exista. Doream să ştiu unde se ascunde acest „eu” gânditor care nu doreşte să moară. M-am apropiat astfel de oglindă până când am atins-o cu nasul. M-am privit în ochi cât mai de aproape posibil, în speranţa că voi vedea acest „eu”! Am văzut în mijlocul ochilor mei o gaură neagră, dar nu am reuşit să mă văd pe „mine”. „Eul” – eu însămi – a rămas invizibil, aşa cum am crezut dintotdeauna că este, încă din primele zile când am devenit conştientă pe această planetă. Nu puteam vedea nici chiar într-o oglindă; tot ce am descoperit acolo a fost faţa mea, masca mea, şi cele două găuri negre din ochii prin care priveam. Pe de altă parte, ştiam că este imposibil să nu exist! „Bine, mi-am spus atunci, dar prin ce vei privi lumea atunci când ochii tăi se vor închide?” Fără să ezit, am răspuns: „Când voi închide ochii aici, voi deschide alţi ochi altundeva”. „Dar dacă nu te vei regăsi imediat într-un alt corp, dacă între cele două momente va trece o perioadă lungă? Dacă va trebui să aştepţi o săptămână, luni, ani, sau poate chiar mii de ani?” „Acest lucru este imposibil, a răspuns fetiţa micuţă care eram la acea vreme, căci nici atunci când dorm nu ştiu la trezire cât timp s-a scurs în timp ce am dormit. Timpul nu există în somn, şi în moarte trebuie să fie la fel, atât timp cât voi rămâne fără un corp. Indiferent dacă voi rămâne în întuneric – în ‚nimic’ – o săptămână sau o mie de ani, mi se va părea acelaşi lucru. Oricum mi se va părea că am închis ochii aici pentru a-i deschide dincolo. În ‚nimic’ nu există timp. Dar este imposibil să nu mai exist deloc”. Şi astfel, complet liniştită, am renunţat la oglindă şi m-am întors la jocurile mele.

Această amintire din copilărie mi-a revenit în minte în timp ce priveam – adult fiind – frunzele castanului căzând, ca efect direct al legii reîncarnării. M-a surprins să constat cu câtă spontaneitate şi cu câtă naturaleţe putea recunoaşte un copil un adevăr atât de profund în pofida raţiunii sale prea puţin dezvoltate, şi fără să fi auzit sau să fi citit vreodată ceva pe această temă. Singura modificare pe care aş aduce-o astăzi se referă exclusiv la termeni: astăzi aş afirma că: „conceptul de timp” nu există în „inconştient”…

În plus, ştiam acum că port în mine amintirea confuză a unei alte persoane care am fost cândva. Viziunile din Egipt nu erau altceva decât ieşirea la lumină a unor amintiri.

Aspiraţia mea către lumea de dincolo şi ideile mele despre reîncarnare m-au făcut să mă interesez de spiritism. Mediumii pretind că pot intra în contact cu spiritele morţilor şi cred în reîncarnare. Eram totuşi extrem de reticentă în ceea ce îi privea, căci îi auzisem pe părinţii mei vorbind cu dispreţ de ei. Mama avea o prietenă foarte apropiată care practica spiritismul şi care povestea că în timpul şedinţelor o masă de stejar la fel de grea ca şi plumbul se ridica în aer. Mama refuza întotdeauna să ia parte la asemenea practici, fiind de părere că ele pot afecta sistemul nervos. În timp ce mă gândeam la reîncarnare mi-am adus brusc aminte că am participat odată la o asemenea şedinţă, la bătrâna doamnă, în numele mamei. Cu greu am putea însă numi „şedinţă” ce s-a întâmplat atunci!

Bătrâna prietenă a mamei îşi iubea mult nepoţii şi invita adeseori tineri la masa de prânz. Eu eram unul din aceşti tineri care veneau de multe ori. Într-o zi am rămas mai mult, iar bătrâna doamnă, care avea o natură veselă şi foarte plăcută, a fost încântată să stea de vorbă cu noi. La vremea respectivă aveam 15 ani. Eram cu toţii foarte curioşi să ştim mai multe despre spiritism, aşa că am rugat-o pe doamna respectivă să ne spună mai multe. „Dacă doriţi, ne-a răspuns ea, putem face o masă să se învârtească”. Această perspectivă ne-a încântat pe toţi.

Nu a fost vorba de masa grea de stejar de care vorbise mama, ci de o măsuţă rotundă, cu trei picioare, care a fost adusă în mijlocul salonului. Am înconjurat-o cu toţii, ne-am pus mâinile pe ea, cu degetele răsfirate astfel încât degetele mari şi inelarele să se atingă. Camera era bine iluminată. Totul ni se părea extrem de amuzant, şi totul a devenit de un comic irezistibil atunci când bătrâna doamnă a întrebat cu voce tare: „Spirite, eşti aici?”

Ne-am privit abia reţinându-ne râsul, ca să nu o jignim pe gazda noastră. Ne-am străduit chiar să arborăm nişte mine potrivite cu circumstanţele. Dintr-o dată, masa a început să tremure, ca şi cum o energie ciudată ar fi pus stăpânire pe lemn. Totul s-a accentuat până când masa s-a ridicat cu un picior în aer. Apoi a căzut la loc şi a rămas liniştită.

–        Da, a spus bătrâna doamnă, masa a spus da. Când masa bate o dată, acest lucru înseamnă da, când bate de două ori înseamnă nu. Wolfgang, ia o foaie de hârtie şi un creion şi notează literele. Avem de faţă un spirit.

Wolfgang aştepta, cu creionul în mână. Tabla s-a pus apoi în mişcare, a început să freamăte, bătând într-una. Noi recitam alfabetul, iar Wolfgang nota litera la care se oprea ea.

Nu aş putea explica de ce ni s-a părut atât de comic. Era amuzant să recităm alfabetul, şi evident, să vedem cât de serios oficia ritualul bătrâna doamnă. Personal, nu am crezut nici măcar o clipă că masa se mişca singură. Eram convinsă că cel care o mişcă este Nicolas, unul din nepoţii doamnei. Bătăile mesei ne-au amuzat mult, dar asta nu a fost nimic prin comparaţie cu ceea ce a urmat. Însăşi bătrâna doamnă a scuturat din cap, cu o privire de reproş. Dar nimic nu ne putea opri din râs; masa s-a înclinat brusc de mai multe ori, atât de jos încât marginea ei aproape că a atins solul – eram convinsă că va cădea – dar apoi s-a ridicat de fiecare dată într-o manieră irezistibilă, după care a început să se învârtească prin cameră. Pentru a o urma, am fost nevoiţi să începem să alergăm. În cele din urmă ea s-a calmat şi s-a oprit într-un colţ al camerei. Doamna a întrebat: „Nu mai e nimeni?”

Masa nu a mişcat.

–        Spiritul s-a supărat pentru că v-aţi amuzat atât de tare. Acum toate spiritele au plecat.

După care a spus:

–        O clipă, copii, să vă fac o cafea.

Şi a dispărut în bucătărie.

Rămaşi singuri, am profitat de ocazie pentru a-l întreba pe Nicolas:

–        Tu ai fost cel care a mişcat masa, nu-i aşa?

Surprins, acesta a răspuns:

–        Eu? Eu am crezut că tu sau Emmerich aţi făcut-o. În nici un caz eu. Degetele mele de-abia atingeau masa.

Ne-am întors cu toţii către Emmerich, dar acesta a protestat vehement:

–        A, nu, nu eu am mişcat masa.

–        Ascultaţi, le-am spus eu, haideţi să vedem dacă masa se poate mişca singură.

Ne-am înghesuit în jurul mesei şi am încercat să o facem să se mişte împingând de ea. Spre stupoarea noastră, aceasta nu s-a mişcat deloc! Masa era complet imobilă, lipsită de viaţă, aşa cum trebuia să fie orice bucată de lemn! Am insistat şi am împins-o mai tare. În timpul experienţei, masa se aplecase până aproape la pământ, după care se ridicase. Dar toate eforturile noastre au rămas în zadar. Ne-am decis să împingem cu toţii în aceeaşi direcţie, să o ridicăm, dar după ce am reuşit să o ridicăm pe un picior, ea a căzut cu toată greutatea pe celelalte două. Era imposibil să o păstrăm în poziţia iniţială.

De data aceasta ne-am privit în tăcere. Nu înţelegeam nimic. Pofta de râs ne cam trecuse. Singurii care îşi păstrau calmul erau cei doi nepoţi ai bătrânei doamne. Ei ne-au spus că nici ei nu înţeleg ce se întâmplă, dar atunci când mătuşa lor Margaret era de faţă, ea putea ridica chiar şi imensa masă de stejar masiv, pe care în mod normal nu o puteau ridica decât patru persoane. Era aşadar exclus ca mătuşa Margaret să poată ridica singură masa.

Pe drumul către casă, am reflectat atunci la acest fenomen. Nu puteam să cred într-un „spirit” care ridica masa, dar trebuia să recunosc că exista o forţă necunoscută care făcea acest lucru.

După acest incident, viaţa şi-a reluat cursul firesc, cu studiile de pian, ca patinajul, cu certurile cu logodnicul meu de atunci, iar amintirea mesei care se învârtea singură a trecut în uitare. Şi acum, dintr-o dată, ea mi-a revenit în minte. Era clar că nici simpatica doamnă nu ştia ce este spiritismul, dar eram convinsă că există cercuri mai serioase care se ocupă de această problemă. Nu e niciodată prea târziu să renunţi la prejudecăţi. Mă gândeam că dacă voi studia mai îndeaproape spiritismul, aş putea găsi ceva care să mă ajute să avansez cu căutările mele.

Am intrat astfel în contact cu unul din cele mai celebre grupuri de spiritism din ţară. Responsabilul grupului mi-a dat mai multe cărţi, lăsându-mi latitudinea de a crede sau nu în ele! Simplele teorii nu sunt însă satisfăcătoare pentru cel care caută adevărul. Doream să cunosc practica şi să mă conving cu ochii mei. Una din cărţi mi-a atras atenţia asupra unui medium care îşi dobândise calităţile receptive aşezându-se în fiecare seară, la aceeaşi oră, în faţa unei foi de hârtie, aşteptând cu creionul în mână să primească un mesaj, timp de o oră. El a practicat această tehnică timp de şase luni, până când în sfârşit, creionul a început să se mişte şi să scrie cuvinte. Mediumul respectiv a scris astfel mai multe lucrări şi a atins un anumită celebritate. Dar nu genul acesta de lucrări mă interesau pe mine: era vorba de nişte predici pline de bunătate, dar absolut plictisitoare. Putem găsi predici mult mai bune la biserică! De ce să ai nevoie de un spirit pentru acest lucru, asta în cazul în care forţa care anima mâna era într-adevăr a unui spirit!

În sfârşit, am luat şi eu o foaie de hârtie şi un creion, şi am început să aştept. În prima zi nu s-a petrecut nimic.

În cea de-a doua zi, creionul a început să tremure în mâna mea, care a început să tremure la rândul ei. A urmat o mişcare sacadată, care m-a determinat să desenez tot felul de nonsensuri.

În cea de-a treia zi, mişcarea tremurată a creionului s-a produs imediat, iar locul desenelor a fost luat de cuvinte inteligibile. Ai fi spus că este scrisul ezitant al unui om bătrân. Am continuat regulat experienţa, în fiecare zi, iar frazele au prins contur. În timp ce creionul scria, eu îmi observam braţul şi mâna. De unde venea această forţă care îmi anima mâna? De vreme ce acest creion putea scrie singur, acelaşi lucru putea fi făcut de orice alt creion. Era absolut evident pentru mine că cel care executa mişcarea era creionul, nu braţul, şi că eu nu ştiam dinainte ce urma să scrie creionul. Energia provenea aşadar dintr-o sursă situată în afara conştiinţei mele, dar care avea o legătură cu mine. Putea fi vorba de o forţă care acţiona din subconştientul meu, dar nu aveam deocamdată nici o dovadă că ea provenea de la un străin, de la un aşa-zis „spirit”.

Dar cine ştie exact ce este „inconştientul” nostru?

I-am arătat aceste scrieri şefului cercului spiritist. Cu o siguranţă surprinzătoare, acesta mi-a spus că este vorba de o scriere tipic mediumică ce provenea de la un spirit. Am tăcut. Asemenea afirmaţii mă făceau să devin foarte prudentă. Faptul că forţa care îmi animase braţul nu provenea de la conştiinţa mea, acest lucru era absolut sigur, căci nu voinţa mea a fost aceea care a pus în mişcare creionul. Ea putea să-şi aibă totuşi originea în fiinţa mea subconştientă. Faptul că mediumii cred într-o energie produsă de spirite nu este o dovadă că lucrurile stau şi în realitate chiar aşa.

Am continuat experienţele observându-mă… pe mine şi creionul meu.

Într-o după-amiază de duminică, soţul meu şi cu mine ne aflam împreună în camera noastră. El citea o carte iar eu făceam o gravură pe lemn, gândindu-mă la experienţele pe care le făcusem cu scrierea automată. Am ajuns atunci la următoarea concluzie: dacă este posibil ca mâna mea, nervii mei sau orice alt instrument – încă necunoscut – din fiinţa mea să poată capta şi manifesta gândurile unei fiinţe dezîncarnate şi complet străine mie, trebuie să fie la fel de posibil să pot capta şi manifesta în aceeaşi manieră gândurile unei fiinţe separate de mine, dar încarnată. Dacă aş putea demonstra acest lucru, el ar însemna un pas înainte în cercetarea mea.

I-am vorbit despre acest lucru soţului meu şi l-am întrebat dacă nu doreşte să facem împreună o experienţă legată de transmiterea gândurilor. A acceptat imediat, căci subiectul îl interesa foarte tare.

Nu ştiam exact cum trebuie procedat, dar mi se părea că dacă doresc să captez gândurile altcuiva, era absolut necesar să îmi golesc complet mintea şi să devin perfect pasivă (receptivă), pentru ca propriile mele gânduri să nu deranjeze procesul. Ne-am aşezat aşadar unul alături de celălalt. I-am luat încheietura stângă în mâna mea dreaptă, acolo unde se simte pulsul, convinsă că un contact direct nu va face altceva decât să ajute la bunul mers al experienţei. Mi-am relaxat toţi muşchii, nu m-am mai gândit la nimic… şi am aşteptat.

Iată cum îmi imaginam eu transmisia gândurilor: soţul meu trebuia să se gândească la ceva, iar gândul lui trebuia să apară în mintea mea, într-un fel sau altul. Am aşteptat aşadar un gând care să nu provină de la mine (la vremea respectivă nu mă gândisem niciodată la faptul că noi nu ştim nici măcar de unde vin propriile noastre gânduri). Spre marea mea surpriză, s-a petrecut ceva pentru care nu eram deloc pregătită. În timp ce aşteptam un gând din partea soţului meu, am simţit cu putere – aş putea spune aproape că „am văzut” un curent de energie cu un diametru de circa zece centimetri care a ieşit din stomacul său şi mi-a înconjurat corpul la nivelul plexului solar, ca un lasou. L-am perceput ca şi cum acest curent care provenea de la soţul meu ar fi fost alcătuit dintr-o materie foarte fină, dintr-un fel de ceaţă, dar totuşi dintr-o materie. După ce curentul m-a înlănţuit, acesta m-a tras într-o anumită direcţie, lucru care m-a determinat chiar să fac un pas în direcţia respectivă. Dar el mă trăgea mereu mai departe. Dacă făceam un pas într-o direcţie greşită, el mă silea imediat să revin la direcţia justă. Şi astfel, m-a făcut să mă opresc lângă fereastră. Acolo m-a lăsat voinţa materializată a soţului meu. Dar mă aştepta o nouă surpriză: braţul meu liber, pe care îl lăsasem să atârne pe lângă corp, s-a ridicat brusc, şi părea să nu mai cântărească nimic! Până atunci nu mă gândisem niciodată că braţul meu atârnă pentru că pământul îl atrage constant către el. Evident, învăţasem la şcoală de legea gravitaţiei, dar nu fusesem niciodată conştientă de faptul că ea se aplica inclusiv braţului meu. Acolo, în faţa ferestrei, am trăit însă experienţa incredibilă a faptului că braţul meu îşi pierdea greutatea şi se ridica în sus, pentru simplul motiv că forţa de atracţie a pământului îşi încetase activitatea. Ridicându-se astfel, braţul meu a ridicat în treacăt şi perdeaua. Personal, nu mi-am contractat nici un muşchi. Aveam impresia acută că cea care îmi susţinea braţul era masa emanată din plexul solar al soţului meu. Aceeaşi masă mi-a împins capul înainte, până când nasul meu a atins geamul ferestrei. În acest moment, masa a părăsit corpul meu – braţul şi capul meu – iar eu m-am putut mişca liber.

Ne-am privit fascinaţi unul pe celălalt. Această nouă experienţă mi-a demonstrat faptul că voinţa umană trece prin plexul solar al individului, la fel ca o materie subtilă, poate atinge o altă persoană, o poate înconjura ca un halou şi poate chiar neutraliza efectele gravitaţiei. Această „materie” dădea impresia că este alcătuită din miriade de picături fine de ceaţă, care formau împreună o imagine asemănătoare cu Calea Lactee, strâns legate între ele şi mergând în aceeaşi direcţie.

Soţul meu era stupefiat şi nu înţelegea cum putusem executa ca un automat tot ceea ce gândise el: să merg la fereastră, să ridic perdeaua şi să privesc pe geam. I-am povestit că un curent de energie pe care l-am perceput ca pe o materie ieşise din plexul său solar. Am precizat imediat că percepţia mea era subiectivă. Într-adevăr, o forţă ne poate da impresia de materie.

Mi-a revenit în memorie cum, cu câţiva ani înainte, copilul nostru a avut dureri de burtă. I-am pus atunci perna electrică sub burtică şi l-am mângâiat pe faţă. Spre uimirea mea, pielea lui, de regulă la fel de delicată ca o petală de trandafir, a devenit dintr-o dată la fel de aspră ca un şmirghel. Era ca şi cum aş fi mângâiat obrazul soţului meu în condiţiile în care acesta nu s-a bărbierit de două zile. Senzaţia pe care am avut-o atunci se explica prin faptul că perna electrică se umezise puţin, iar o parte din electricitatea sa trecuse în corpul copilului. Am întrerupt imediat curentul, iar pielea copilului a revenit la normal. Cert este că mâna mea a perceput curentul electric ca pe o materie aspră. Faptul este absolut verificabil, iar dacă ţinem cont de el, putem compara această manifestare „materială” a voinţei umane cu o materie sau cu un curent electric. De altfel, este acelaşi lucru, căci ştiinţa contemporană a descoperit că materia nu este altceva decât o formă de energie, o vibraţie care ne dă impresia de materie, căci rămâne impenetrabilă pentru noi.

În fiecare seară de duminică, familia noastră se reunea acasă la părinţii mei. Le-am vorbit despre experienţa noastră. Imediat, toată lumea a dorit să o încerce. Am încercat-o mai întâi împreună cu mama. Ceilalţi au rămas tăcuţi, nemişcaţi, străduindu-se să nu se gândească la nimic, căci în această stare receptivă excepţională puteam capta cu atâta intensitate gândurile celor prezenţi încât acest lucru m-ar fi putut deranja.

Experienţa cu mama mi-a permis să constat ceva nou. Curentul pe care îl emana ea era mai slab, mai fin şi avea un diametru mai mic decât cel al soţului meu. Am repetat apoi experienţa cu unchii mei, cu mătuşile şi cu alţi prieteni reuniţi în jurul mesei de familie. Am învăţat astfel că fiecare fiinţă emite un curent diferit de al celorlalţi. Un unchi vestit pentru lipsa puterii de concentrare şi de decizie avea un curent foarte gros şi puternic, dar ale cărui particule nu curgeau în aceeaşi direcţie, mişcările lor fiind dezordonate, la fel ca şi efectele lor. Mi-a fost extrem de dificil să-mi dau seama ce dorea. O mătuşă avea un curent extrem de subţire, dar foarte penetrant, pe care îl resimţeam ca pe un fir metalic, dur şi rigid, care mă rănea. În general, era recunoscută ca o fiinţă foarte agresivă. Pe scurt, fiecare dintre ei îşi avea propria sa emanaţie a voinţei.

O lume nouă se deschidea în faţa mea! Începeam să înţeleg anumite fenomene pe care nu le remarcasem sau nu le înţelesesem mai înainte. Ştiam acum de ce te simţi la fel de obosit după o dispută orală ca şi după un meci de box. Înţelegeam de ce este atât de epuizant să stai alături de anumite persoane şi de ce este atât de stimulativ şi odihnitor să stai alături de altele. Realizam într-o manieră aproape palpabilă ce înseamnă simpatia şi antipatia: emanaţii care dăruiesc sau care absorb energie, care răspândesc forţa sau care sug energia individului, ca tentaculele unei caracatiţe. Experienţele făcute cu asemenea persoane mă lăsau slăbită, cu genunchii tremurând complet epuizată. Înainte de a continua trebuia să mă odihnesc şi să-mi refac forţele. Căci toată lumea dorea să facă această experienţă, inclusiv femeia de serviciu, bucătăreasa şi restul personalului din casa părinţilor mei. Am mai înţeles un lucru, care nu poate fi schimbat prin nici o hotărâre a oamenilor: personale cultivate şi disciplinate au emanaţii complet diferite de cele ale persoanelor ignorante şi primitive, care nu trăiau decât pentru a-şi satisface instinctele. Evident, acest lucru nu depinde de clasa socială sau economică din care fac parte cei în cauză! Am perceput la oamenii simpli care trăiau în pădure, la munte sau în alte locuri neatinse de civilizaţie, vibraţii mult mai pure şi mai elevate decât la alte persoane erudite, dar foarte egoiste. Nimeni nu-şi poate ascunde, nega sau falsifica aceste emanaţii. Ele dezvăluie imediat natura celui pe care îl ai în faţă.

Şi am mai învăţat ceva interesant în timpul acestor experienţe: atunci când cineva dorea de la mine ceva, iar educaţia mea respingea acest lucru, aceasta din urmă se ridica între voinţa persoanei în cauză şi mine, ca un fel de zid izolator. Nu reuşeam să trec de acest zid decât cu preţul unor eforturi foarte mari.

Aceste experienţe m-au pus la încercări destul de grele, căci chiar şi atunci când aveam de-a face cu fiinţe pozitive, trebuia mai întâi să fac un gol în mintea mea pentru a putea „recepţiona” voinţa celuilalt, adică să o conştientizez în mine, acceptând aceste vibraţii străine în sistemul meu nervos prin suprimarea propriilor mele vibraţii. Aceasta era de departe partea cea mai dificilă. Sistemul nostru nervos este întotdeauna în armonie cu vibraţiile noastre personale. Orice tulburare de la această regulă afectează sistemul nervos, creând o disonanţă mai elevată sau mai joasă, dar întotdeauna deranjantă. Cel care face experienţa simte şi o serie de efecte nocive, care pot fi cauzate de receptarea unor senzaţii negative, cum sunt teama, ataşamentul pasional, sau chiar o bucurie prea mare. Este deci uşor de înţeles de ce este atât de obositor să fii nevoit să-ţi armonizezi sistemul nervos cu vibraţiile complet străine nu numai ca frecvenţă, ci şi în esenţa lor. Atunci când diferenţa este prea mare pot apărea tulburări grave, stări de surescitare, de exaltare sau chiar boli nervoase. Aşa se explică de ce anumite persoane mai sensibile sunt tot timpul bolnave atunci când se află într-un mediu particular. Mediumul este o pradă facilă şi marele pericol care îl ameninţă este pierderea propriei identităţi, a propriului său caracter, lucru care se petrece de altfel în majoritatea cazurilor. El este receptiv la toate vibraţiile, dar nu le poate „digera”, nu le poate asimila. Devine astfel o fiinţă dezordonată, slabă, în care nu mai poţi avea încredere! Nimeni nu ar trebui să se joace cu asemenea lucruri! Există numeroase cazuri documentate care descriu istoriile triste ale unor mediumi care au devenit adevărate automate, golite de orice forţă de rezistenţă, şi care au fost consideraţi şarlatani sau mincinoşi. Acest lucru nu este deloc de mirare. Cele care îi slăbesc sunt chiar facultăţile lor mediumice, făcând din ei simple jucării în mâinile spectatorilor. Am asistat personal la un asemenea declin: o femeie înzestrată cu facultăţi excepţionale care putea realiza lucruri ieşite din comun, dar care şi-a pierdut treptat propria personalitate. Ea nu a putut rezista dorinţelor celor din jur, cărora dorea să le satisfacă tot timpul dorinţele, „producând” câte ceva. Şi întrucât forţa necunoscută nu se manifesta întotdeauna, ea a început să trişeze pentru a nu-şi dezamăgi spectatorii. Întreaga poveste s-a terminat printr-un imens scandal. Ignoranţii au triumfat şi au pretins că absolut toate fenomenele produse de ea fuseseră trucate, încă de la bun început. Dar nu fuseseră! Mediumitatea autentică a acestei femei o condusese la pierderea propriei personalităţi şi a propriei valori morale, până la punctul în care a devenit o trişoare. De altfel, am putut constata efectele acestui lucru chiar în propria mea persoană. Dorind să cunosc adevărul, am împins uneori lucrurile prea departe şi am fost nevoită să recunosc că aceste experienţe pot avea efecte nocive. Din fericire, eram suficient de conştientă şi aveam o voinţă suficient de puternică pentru a depăşi vibraţiile străine şi a redeveni eu însămi după încheierea experienţei, dar efortul făcut mă costa mult, aşa că am devenit nervoasă şi obosită. De aceea, în cele din urmă am renunţat la acest tip de experienţe, şi implicit la tot ce avea legătură cu spiritismul. Ştiu că există mulţi oameni care susţin că acest gen de experienţe nu sunt nici obositoare nici periculoase, dar nu sunt de acord cu ei şi doresc să afirm deschis, după ani întregi de experienţe, că mediumii care nu se simt obosiţi după şedinţe nu au receptat niciodată o voinţă străină, ci au acţionat în conformitate cu propriul lor subconştient, a cărui voinţă au resimţit-o şi au manifestat-o ca şi cum ar fi fost vorba de o voinţă străină. Din păcate, aşa apar majoritatea „auto-iluminaţilor”. Este imposibil să discuţi cu asemenea ignoranţi, care se agaţă de credinţa lor fanatică „în spirite”, care se amăgesc singuri şi induc în eroare mulţimi întregi de creduli incapabili de autodisciplină şi fără o inteligenţă prea mare. Ei nu au nici o idee despre ce înseamnă propriile lor forţe inconştiente.

 Cel care doreşte să cunoască însă adevărul şi care studiază şi controlează sistematic aceste fenomene poate descoperi o serie de fapte foarte interesante. Trebuie să fim însă foarte prudenţi în ceea ce priveşte cuvântul „spirit”.

Să ne gândim puţin. Dacă voinţa unui individ reuşeşte să ridice braţul altuia, deci să învingă forţa de atracţie a gravitaţiei, unde s-ar mai putea situa limita posibilului? Descoperirea acestor fenomene m-a făcut să înţeleg mai bine ceea ce occidentalii numesc „levitaţie”, tehnică ce mai este predată încă în anumite şcoli tibetane. Fără măcar să fi auzit de aşa ceva, experienţele mele m-au condus practic la acelaşi rezultat. De altfel, aceste fenomene sunt cunoscute şi în Europa, unde martori oculari demni de încredere au descris felul în care pluteau prin aer sfinţi precum Therese d’Avila, Ioan al Crucii şi Francisc din Assissi, uneori timp de mai mult de o oră. Acum ştiu că acest lucru este posibil, căci voinţa unui individ poate acţiona la fel de bine şi asupra propriei sale persoane, ea putând învinge – după un timp – forţa gravitaţiei terestre. Totul depinde de intensitatea voinţei celui în cauză.

Mi s-a întâmplat în timpul unor experienţe să nu reuşesc că „conştientizez” în mine voinţa celuilalt, şi deci să nu-i pot manifesta gândul. În cazul lor, „masa” de care vorbeam apăsa greu pe pieptul meu, mă sufoca, şi ajungeam să gâfâi de parcă urma să mor. Eram nevoită să-i cer persoanei în cauză să se concentreze mai bine. Dacă reuşeam să-i conştientizez voinţa şi i-o puteam realiza, ajungeam să respir liber şi senzaţia de sufocare dispărea. Tot ce am trăit în timpul acestor experienţe m-a convins că în majoritatea cazurilor astmul nu este altceva decât voinţa invizibilă a unui alt individ, care apasă greu asupra bolnavului. Aceeaşi voinţă invizibilă nerealizată poate proveni chiar din subconştientul bolnavului, generând boli fără ca acesta să-şi dea seama că propriul său subconştient este cel care le provoacă.

De altfel, întreaga viaţă nu este altceva decât o suită de lupte invizibile, din care uneori ieşim învingători, iar alteori învinşi.

Aceste experienţe şi aceste fenomene au reprezentat pentru mine o şcoală extraordinară. Ele mi-au permis să privesc profund în subconştientul uman şi să dobândesc astfel o mai bună cunoaştere de sine şi a umanităţii. Am obţinut astfel dovada că este posibil să receptezi gândurile unei ale persoane, deşi lucrul acesta este foarte dificil. Am înţeles de ce tibetanii şi indienii se retrag în izolare timp de trei zile, departe de civilizaţie, pentru a posti şi pentru a se ruga, pregătindu-se astfel cu meticulozitate înainte de a stabili un contact cu spiritul unui mort. Ei se deosebesc astfel de toţi acei occidentali care îşi spun mediumi, care îşi ţin şedinţele în mijlocul vieţii mondene şi sunt convinşi că pot stabili pe loc o legătură cu lumea de dincolo. Ei îşi imaginează că se pot proteja de orice pericole cu ajutorul unei mici rugăciuni. Cum ar putea o rugăciune să scape de moarte pe cineva care s-a aruncat în prăpastie? Ei sunt lipsiţi de raţiune! De-a lungul anilor petrecuţi în grupurile cele mai diverse, am asistat la foarte multe catastrofe, fenomene de posesiune, sinucideri, depresii nervoase, tulburări psihice grave provocate de aceste jocuri periculoase numite spiritism. Şedinţele sunt ţinute de oameni de bună credinţă, sinceri, dar ignoranţi, fără nici o pregătire psihologică! Aceste fiinţe ignorante trezesc forţe pe care nu le cunosc şi a căror origine nu o pot determina. Ei sunt incapabili să le controleze, aşa că ajung la cheremul acestor forţe. Singurii care se pot ocupa de spiritism şi care pot efectua fără pericol experienţe de acest fel sunt cei puternici, care pot rezista în faţa oricăror influenţe, care au cunoştinţe psihologice avansate şi care dispun de o forţă imensă a voinţei conştiente şi de un excelent autocontrol.

Legământul

Treptat, am început să-mi dau seama că spiritismul nu mai are ce să-mi ofere. Experienţele pe care le făcusem îmi deschiseseră porţile sufletului uman, şi unul din lucrurile pe care le-am observat cu consternare a fost să văd cât de singur este omul în imensa obscuritate a ignoranţei sale. Mediumitatea mi-a permis să pătrund în domeniul extraordinar al inconştientului. Mi-am disecat literalmente fiinţa şi am refuzat să mă las orbită de tot felul de teorii vagi şi nesigure. Cu cuţitul în mână, am progresat pas cu pas prin această junglă. În cele din urmă, spiritismul m-a condus la studierea psihologiei. Şi cum la vremea respectivă nu aveam nici o idee despre profunda cunoaştere psihologică a orientalilor – a indienilor şi a chinezilor –, am început prin a studia psihologia occidentală.

Atunci când urmărim cu seriozitate să obţinem ceva şi îi consacrăm obiectivului nostru toate eforturile noastre, destinul ne ajută şi ne oferă asistenţă. După ce am dobândit o pregătire teoretică profundă, am intrat în contact cu medicul-şef al azilului psihiatric de stat. Acesta m-a ajutat să-mi perfecţionez cunoştinţele prin practică. Am obţinut autorizaţia de a studia bolnavii din acest azil, indiferent de secţia în care se aflau, inclusiv nebunii furioşi de ambele sexe.

Într-o seară, m-am întors acasă şi am rămas multă vreme singură încercând să-mi pun ordine în idei. Era îngrozitor ceea ce văzusem în acest azil. Oribil! Infernul lui Dante nu era nimic prin comparaţie cu ceea ce se petrecea aici. Oare câţi bolnavi de pe acest pământ – închişi sau nu – sufereau în acest fel? Oare câţi oameni sănătoşi sufereau din cauza acestora bolnavi, pierzându-şi propria sănătate şi propria energie? Câţi bolnavi nu îi înşeală pe ignoranţii naivi prin comportamentul lor aparent normal şi prin faptul că nu poartă pe frunte banderola de bolnav mintal? Ei ocupă uneori funcţii înalte, se căsătoresc cu persoane încrezătoare şi inocente, după care îşi distrug familia, prietenii, mari întreprinderi sau ţări întregi.

Am văzut de multe ori infernul, am contemplat oceanul suferinţei şi am constatat neputinţa umanităţii în faţa acestei dureri nemăsurate…

Trebuia să fac ceva! Oamenii trebuie să cunoască pericolele care îi pot conduce la bolile mentale. Toţi cei sănătoşi trebuie să se unească pentru a combate împreună această posibilitate cumplită.

Munca mea alături de bolnavi mi-a revelat secretele cele mai profunde ale unor oameni şi ale unor familii dintre cele mai diverse. Am fost nevoită să recunosc cu stupefacţie căci în lume există mai mulţi bolnavi decât oameni sănătoşi. Nu mai vorbesc de anomaliile şi tulburările mentale pe care le poartă atâţia oameni de pe stradă… Mi-am dat seama însă şi de faptul că majoritatea acestor oameni ar fi putut fi salvaţi printr-un tratament adecvat sau printr-o simplă schimbare de mediu; acest lucru mărunt ar fi fost de multe ori suficient pentru a le purifica psihicul, redând fericirea familiei lor.

Am rămas astfel cu gândurile mele şi m-am întrebat la ce rezultat s-ar putea ajunge dacă fiecare om sănătos s-ar dedica acestei cauze. Mi-am dorit atunci din toată fiinţa mea să mă consacru acestei munci de alinare a acestei suferinţe. Dar cum şi de unde să încep?

Unde puteam găsi ajutorul necesar?

Atunci când mi-am pus această întrebare, am avut subit impresia unei prezenţe alături de mine. Exerciţiile de transmisie a gândurilor şi experienţele de spiritism îmi rafinaseră nervii într-o măsură atât de mare încât dacă aş fi fost condusă cu ochii legaţi într-o cameră, aş fi putut spune dacă în ea există cineva, definindu-i chiar caracterul. De aceea, am recunoscut imediat în mine acea furnicătură asemănătoare curentului electric care mă avertiza de prezenţa unei fiinţe străine. Am simţit apoi o senzaţie familiară, deşi nu ştiam încă de unde cunoşteam această vibraţie nobilă, pură şi atât de puternică… Am auzit apoi din nou în mintea mea acea voce care îmi era atât de dragă:

–        Unde poţi găsi ajutor? E simplu: în tine! Nu ai înţeles încă faptul că răul apare întotdeauna pentru că voi aşteptaţi ajutorul din exterior? Şi cum toată lumea aşteaptă să primească un ajutor din exterior, fără să-l şi ofere însă, nimeni nu-l poate practic primi. Dimpotrivă, dacă toată lumea şi-ar oferi ajutorul celor din jur, toată lumea l-ar putea primi. În acest fel simplu, pământul ar putea fi eliberat de toată această suferinţă.

I-am răspuns vocii interioare.

–        Nu ştiu cine eşti şi ce tip de forţă reprezinţi. Nu îţi aud decât vocea, care îmi spune întotdeauna adevărul. Tu îmi cunoşti gândurile şi îmi vezi fiinţa care pare invizibilă în ochii celorlalţi. Nu trebuie deci să-ţi mai spun cât de mult îmi doresc să-mi consacru fiinţa alinării suferinţei celor din jur. Chiar dacă nu reprezint decât un fir de nisip, aş dori ca acest fir să-şi multiplice forţa de a-i ajuta pe ceilalţi. Altminteri, viaţa mea nu ar mai avea nici un sens, iar eu nu mi-aş putea găsi bucuria atâta vreme cât voi purta în mine suferinţa celor din jur. Doresc să contribui şi eu la mântuirea pământului!

–        Atenţie, mi-a răspuns vocea interioară. Fii prudentă atunci când rosteşti asemenea cuvinte frumoase! Să contribui la această operă înseamnă spirit de datorie, de abnegaţie şi de sacrificiu. Va trebui să-ţi elimini toate imperfecţiunile personale! Să nu uiţi niciodată că trebuie să veghezi în permanenţă, că nu poţi să-ţi permiţi nici cea mai mică încălcare a legilor eterne. Vei fi supusă din nou tuturor tentaţiilor în faţa cărora ai cedat până acum, şi vai ţie dacă nu vei fi victorioasă! Nici un muritor nu are dreptul să se joace cu legile divine. Nu vei putea să-ţi mai foloseşti niciodată în scopuri egoiste puterile dobândite prin această muncă. Va trebui să renunţi la orice sentiment personal şi să renunţi să mai priveşti realitatea dintr-o perspectivă subiectivă. Fii deci atentă! Este mai bine să-ţi trăieşti viaţa la fel ca ceilalţi oameni decât să eşuezi ca artizan al acestei mari opere. Acesta este un avertisment!

–        Nu mi-e frică, am răspuns eu. Persoana mea nu mă mai interesează. Nu mai am nici o dorinţă personală. După tot ce am văzut şi după tot ce am învăţat, nu mai pot resimţi nici o bucurie pe acest nivel. Nu mi-e teamă de tentaţii. Voi rezista în faţa lor, căci nu îmi mai fac iluzii. Doresc să contribui la această mare operă!

După câteva clipe de tăcere, m-am simţit învăluită de o iubire infinită, după care vocea mi-a spus:

–        Recunosc încrederea pe care o ai în tine, copila mea, dar de această dată ai grijă să nu mai uiţi de tine…

Am rămas aşezată pe canapea, mi-am scuturat fruntea şi am privit în jurul meu, dar camera era goală. Cine fusese? De unde venea această forţă care îmi vorbea cu această voce atât de familiară? De unde cunoşteam această voce, de unde îmi cunoştea ea încrederea mea în sine, şi când uitasem de mine, astfel încât de această dată să trebuiască să fiu mai prudentă?

Nu am primit nici un răspuns.

Lumini

Au trecut zilele, săptămânile, lunile… Aşteptam un semn, o indicaţie pentru a şti ce trebuia să fac, care erau datoria şi sacrificiul pe care trebuia să le fac şi pe care le anunţase vocea celui invizibil; dar vocea a rămas tăcută…

Am încercat de multe ori să recreez mediul necesar pentru a retrăi aceste furnicături în tot corpul, ca şi cum aş fi fost scăldată în apă minerală, să-mi deschid complet simţurile în faţa acestei voci… dar nu am reuşit.

Eram uimită. Se pare că degeaba aşteptam. Pe de altă parte, nu-mi convenea să pierd timpul degeaba. Mi-am spus aşadar că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să revin la preocupările mele terestre şi să mi le îndeplinesc cât mai bine, în speranţa că voi recepta din nou vocea interioară, primind de la ea instrucţiunile necesare pentru a putea contribui la marea operă. Am intuit că dacă doream să cunosc cu precizie adevărul, trebuia să mă purific de orice formă de egoism, la fel cum geamul ferestrei trebuie să fie perfect curat pentru a lăsa să pătrundă în interior lumina soarelui în toată splendoarea ei. Primul pas pe care trebuia să-l fac era deci acela de a afla ce zace în mine. Am înţeles că nu mă voi purifica perfect decât atunci când mă voi cunoaşte pe mine însămi.

Am început aşadar să cercetez şi să analizez sursa şi cauza tuturor gândurilor, cuvintelor şi acţiunilor mele. Ca forţă inconştientă opera în mine? De unde proveneau gândurile mele? Cine dorea să pronunţ cutare sau cutare cuvânt? De ce doream să fac o anumită acţiune, şi nu alta? Dacă ceva îmi făcea plăcere, examinam motivele care stăteau la baza acestei plăceri. Dacă mă simţeam deprimată sau mânioasă, doream să cunosc raţiunile acestui lucru. Dacă o persoană mi se părea simpatică sau antipatică, mă analizam imediat pentru a-mi da seama care sunt caracteristicile responsabile de simpatia sau antipatia mea. Mă observam în permanenţă, pentru a afla de ce făceam cu plăcere anumite lucruri, în timp ce altele îmi repugnau. Atunci când simţeam nevoia să vorbesc, doream să conştientizez motivele pentru care simţeam această nevoie, iar atunci când tăceam, de ce anume nu aveam poftă să vorbesc. Am aşezat sub lupă fiecare cuvânt care îmi ieşea pe buze pentru a şti dacă era adevărat şi dacă nu putea răni pe altcineva. Eu eram cauza efectelor pe care le produceau cuvintele şi acţiunile mele. De aceea, încercam întotdeauna să mă pun în locul celui cu care vorbeam: ce aş simţi eu dacă el mi-ar spune cuvintele pe care tocmai mă pregăteam să i le spun eu? Îmi păstram controlul în permanenţă, fără să-mi permit nici cel mai mic răgaz.

Acest proces continuu de autoobservare m-a ajutat să conştientizez nenumărate comori. Puţin câte puţin, am învăţat să cunosc lumea magică a subconştientului, dar şi pe cea a conştiinţei. Am recunoscut manifestările diverse ale forţei unice în instinctele cele mai inferioare, la fel ca şi în Sinele spiritual cel mai elevat. Am înţeles că avem cu toţii opţiunea de a ne identifica cu propriile noastre instincte, sau de a le controla, adică de a rămâne noi înşine! Am învăţat că nu este liber decât acela care îşi controlează şi îşi stăpâneşte instinctele, şi care nu devine sclavul pasiunilor, poftelor şi dorinţelor sale.

În afara acestei autoanalize, mi-am continuat studiile de psihologie şi de filosofie, fără să neglijez nici gravura pe lemn şi pianul. Activitatea artistică reprezintă una din ocaziile cele mai bune de a te scufunda în sine şi de a reflecta asupra celor mai variate probleme.

Într-o zi, am primit vizita unui critic de artă care a privit mobilele pe care le sculptasem. Deasupra patului se afla un faun care cânta la flaut. Estetul m-a întrebat dacă făcusem mai întâi un model din lut. I-am răspuns că nu ştiam să modelez lutul şi că sculptasem figurina direct în lemn.

–        Nu am făcut altceva decât să îndepărtez lemnul care era în plus.

–        Aţi studiat cumva anatomia? M-a întrebat el.

–        Nu, nu am decât studii muzicale. Nu aş fi avut cum să urmez două academii în acelaşi timp.

A continuat să-mi privească gravurile, apoi a spus:

–        Mare păcat că nu sunteţi sculptor!

–        Fără studii, voi rămâne întotdeauna o amatoare, dar nu mai pot frecventa Academia de Artă, căci am un soţ şi un copil de crescut, şi nu doresc să-i neglijez.

–        Aşteptaţi o clipă, mi-a spus, voi încerca să-l conving pe directorul Academiei de Artă să vă lase să frecventaţi – în mod cu totul excepţional – exclusiv cursurile de sculptură. De altfel, nici nu aveţi nevoie de celelalte cursuri. Cred că voi reuşi să îi fac pe cei de acolo să vă accepte ca studentă.

Şi astfel am devenit studentă la Academia de Artă, iar apoi adepta celui mai mare sculptor al epocii noastre. Când m-am prezentat la el, m-a privit cu atenţie, mi-a examinat faţa, şi, surprins, mi-a spus:

–        Ce interesant, este pentru prima oară când văd nişte ochi egipteni la o fiinţă vie! Ştiaţi că aveţi ochi egipteni?

–        Nu, i-am răspuns eu, nici măcar nu cunosc diferenţa dintre ochii obişnuiţi şi cei egipteni.

–        Deschiderea ochilor egipteni se întinde pe lungime şi pe laterală. De aceea, pleoapele lor sunt aşezate cu totul altfel decât cele ale occidentalilor. Dacă priveşti un tablou îţi poţi da seama imediat, graţie acestei caracteristici, dacă este vorba de o operă egipteană sau nu. Nu aş fi crezut niciodată să întâlnesc asemenea ochi la o persoană vie, căci ei nu se mai întâlnesc nici măcar la egiptenii de astăzi. Nu mai pot fi văzuţi decât în picturile sau sculpturile egiptene antice. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte craniul alungit şi tipic egiptean. De unde ai asemenea ochi?

I-am surâs politicos:

–        Nu ştiu, maestre, poate că e ceva atavic?

Mi-a zâmbit la rândul lui şi mi-a dat prima mea sarcină…

A trecut un an, şi într-o zi a venit în studioul în care lucram – avea mai multe asemenea studiouri – şi mi-a spus:

–        Începând de astăzi nu mai îmi datorezi nici un onorariu. Dacă nu dispui de un atelier personal, poţi să îl foloseşti pe acesta. Poţi lucra liber, ca o artistă independentă. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ci doar de practică, pentru a te putea exprima cât mai bine în sculptura ta.

I-am mulţumit pentru oferta sa amabilă. Aveam acasă un studio în care expusesem de mai multe ori. Mi-am continuat acolo munca de creaţie. Profesorul mi-a rămas însă prieten şi a continuat să vină din când în când să vadă cum progresez.

Această activitate mă făcea cu adevărat fericită, aşa cum nu mai fusesem de mult. Trăiam un adevărat extaz. Atunci când sculptam, lumea exterioară şi timpul încetau să mai existe pentru mine, nu mai simţeam nici o dorinţă fizică, nu-mi era foame sau sete, şi uitam cu totul de persoana mea. Am observat că atunci când mă concentrez perfect, prin nervii mei trece o energie cu totul specială, o forţă ale cărei efecte erau deopotrivă benefice pentru corpul şi pentru mintea mea. De multe ori, atunci când eram acaparată de munca mea, mi se întâmpla să-mi dau seama de un adevăr fără nici o legătură aparentă cu ceea ce făceam. Am primit astfel multe răspunsuri la întrebările care mă preocupau, la întrebări filosofice, psihologice sau de altă natură. În asemenea momente rămâneam nemişcată, cu dalta în mână, contemplând cu ochii spirituali noul adevăr revelat. Aveam atunci impresia că am trecut cu capul de tavan, pătrunzând în etajul superior. Priveam acest nou univers şi descopeream aici toate comorile pe care le ascundea. Asemenea flash-uri s-au repetat din ce în ce mai des, nu doar atunci când sculptam sau cântam la pian, ci mai ales atunci când mă concentram foarte puternic.

Într-o seară am trăit o experienţă dintre cele mai ciudate, dar nu în timp ce lucram, ci când mă aflam pe punctul de a adormi.

Soţul meu şi cu mine aveam obiceiul de a citi ceva înainte de a adormi. Este exact ceea ce făceam în seara respectivă. La un moment dat i-am spus soţului meu:

–        Sunt obosită. Noapte bună!

Mi-am stins lampa de veghe, m-am întins confortabil în pat şi am închis ochii. Da, îmi închisesem ochii, dar continuam să văd tot ce există în cameră! Puteam vedea cu ochii închişi obiectele din cameră, inclusiv pe soţul meu care întorcea foile cărţii pe care o citea. Mi-am deschis imediat ochii, ca să verific dacă chiar făcea acest lucru, sau totul era doar o proiecţie a minţii mele. Mişcările sale s-au dovedit exact acelea pe care le văzusem. Mi-am închis din nou ochii şi am constatat că pot vedea la fel ca mai înainte. Surprinsă la culme, am privit în jurul meu cu ochii închişi şi am observat tot ceea ce putea fi observat! Ciudat era faptul că nu vedeam lucrurile într-o manieră plastică, în trei dimensiuni, ci transparente, aşa cum părea să fie şi pleoapele mele, şi la fel de plate ca şi negativul unei fotografii, ca o radiografie extrem de precisă. Spre exemplu, îmi vedeam maşina de cusut în interiorul cutiei sale de lemn, tablourile de pe peretele camerei alăturate dincolo de zid, hainele din dulapul închis, şi toate micile mele obiecte personale aflate în dezordine pe măsuţa mea de lucru. Aveam impresia că văd toate lucrurile unele în spatele celorlalte.

Soţul meu mi-a remarcat mişcările şi m-a întrebat:

–        De ce îţi întorci capul în toate direcţiile, cu ochii închişi?

Extrem de tulburată, i-am explicat că vedeam cu ochii închişi. Surprins, m-a întrebat câte degete ridică în sus şi a făcut alte câteva mici experienţe similare, pentru a mă pune la încercare. Îi puteam vedea chiar şi scheletul în interiorul corpului său, organele interne, unele în spatele celorlalte. Era extrem de ciudat, dar simţul meu înnăscut al umorului m-a făcut să izbucnesc în râs, căci era absolut comic să-mi pot vedea soţul atât de transparent!

În cele din urmă, am adormit amândoi. Ca întotdeauna, am avut un somn calm, iar a doua zi dimineaţă am fost nevoită să-mi deschid din nou ochii ca să pot vedea normal! Acest fenomen bizar nu s-a mai repetat multă vreme. Sculptura mi-a ocupat din nou întregul interes.

Nu-mi neglijam nici studiile de psihologie. Cei care veneau să mă consulte în legătură cu problemele lor personale erau din ce în ce mai mulţi. Am obţinut astfel tot mai multe cunoştinţe practice.

Anii au trecut. Iarna lucram încontinuu, iar verile ni le petreceam pe malul lacului, bucurându-ne de frumuseţea naturii şi de viaţa de familie.

Viziuni

O anumită perioadă din viaţa mea a fost marcată în particular de desele viziuni pe care le aveam în stare de veghe. Unele dintre ele au fost atât de extraordinare încât au continuat să exercite o influenţă deosebită asupra restului vieţii mele. Iată câteva dintre cele mai importante:

La sfârşitul fiecărei veri, soţul meu şi cu mine făceam o călătorie prin diferite state. Într-un an ne-am oprit la întoarcerea din Italia în Munţii Dolomiţi, pentru a face câteva excursii. Acolo am avut una dintre cele mai impresionante viziuni.

Într-o seară, după ce m-am întors la hotel după o ascensiune obositoare, m-am lungit în pat. Soarele fusese atât de puternic în timpul zilei încât avusesem impresia că razele sale îmi străpung fiinţa şi inima. Pereţii imenşi de stâncă, de culoare roşiatică, reflectau aceste raze şi le multiplicau de o mie de ori. Întreaga atmosferă părea să aibă ceva demoniac; totul părea în flăcări, ca şi cum ne-am fi aflat în anticamera infernului. De aceea, m-am simţit uşurată atunci când am început să cobor şi am văzut soarele dispărând la orizont.

M-am culcat devreme, dar în loc să adorm, am avut impresia că tavanul cade peste mine, iar eu mă prăbuşesc într-un vid fără fund, în neant, ca şi cum urma să mor. Chemat de urgenţă de soţul meu, medicul a constatat că aveam un atac de inimă. Mi-a făcut o injecţie. Noaptea a trecut, dar pulsul meu rămânea slab şi mă chinuia aceeaşi senzaţie de topire în neant.  Am învăţat atunci ce înseamnă frica de moarte. La fel ca întotdeauna, am continuat însă să mă observ şi mi-am putut da seama astfel că frica de moarte este o senzaţie fizică. În conştiinţa mea eram la fel de calmă ca de obicei, nu-mi era deloc teamă de moarte; şi totuşi, simţeam o angoasă teribilă în faţa ei. Era insuportabil! Parcă nu m-aş mai fi aflat în această lume, dar nu ajunsesem încă nici în alta. Pluteam în neant! Suferinţa era atât de intensă încât m-am gândit: mai bine să mor pe loc decât să îndur o asemenea tortură. Am renunţat la luptă, căci doream să pătrund în mod conştient în moarte, pentru a scăpa de această frică de dispariţie…

Tocmai când mă pregăteam să alunec conştient în acest neant – de care îmi era atât de teamă – spaţiul s-a deschis subit, iar ochii mei au putut contempla cu uimire infinitatea. Am văzut în acest spaţiu un drum, un drum foarte lung, la capătul căruia, dincolo de tot ce era material, în plină eternitate, se afla o siluetă masculină, scăldată într-o lumină orbitoare, care îşi întindea braţele către mine, într-un gest de iubire inefabilă. Mi se părea infinit de departe de mine, iar faţa lui strălucea cu o asemenea intensitate încât nu-i puteam discerne trăsăturile. Am ştiut totuşi imediat că era Mântuitorul acestei lumi.

Tot felul de creaturi cu o formă ovală, asemănătoare unor ouă, avansau lent de-a lungul acestui drum. Îmi aminteau de o turmă de oi, cărora nu le puteai vedea decât spatele. Eu stăteam acolo, la începutul acestui drum, şi le indicam creaturilor calea pe care trebuiau să o ia. Se îndreptau cu toate în linişte către silueta de lumină, care le aştepta cu braţele deschise. Cei care Îl atingeau se topeau în lumina sa şi dispăreau. Această cale atât de lungă părea un fluviu continuu, alcătuit din aceste forme ovale despre care ştiam că sunt suflete umane. Implacabilă, continuam să le indic direcţia celor care treceau, arătându-le tuturor sufletelor calea cea bună…

Viziunea m-a făcut să înţeleg că nu urma să mor încă, întrucât nu îmi terminasem munca, şi nu aveam cum să mor înainte de a-mi îndeplini misiunea. Am înţeles că această misiune era dificilă şi îndelungată, aşa că va mai trece mult timp până când orologiul cosmic urma să sune ceasul plecării mele către patria de lumină, în care mă aştepta iubirea eternă…

M-a cuprins atunci o pace infinită, iar inima mea şi-a reluat bătăile normale, deşi încă slăbite. Am privit faţa îngrijorată a soţului meu. Întrucât puteam să-mi mişc din nou limba, i-am spus cu blândeţe că mă simţeam mai bine. Dragul de el a plâns ca un copil, fericit să mă audă vorbind şi să vadă lumina din ochii mei.

A trebuit să rămân încă o vreme la pat, după care ne-am întors acasă. La scurt timp, totul a reintrat în normal.

Vara, pe malul lacului, eram întotdeauna mai receptivă la viziuni, la fel cum eram mai sensibilă la mesajele telepatice, indiferent dacă era vorba de emisiuni sau de recepţii. Într-o zi de vacanţă, după o excursie încântătoare, ne-am dus să ne culcăm. Liniştea domnea în toată casa, aşa că am adormit lângă soţul meu. Am început să visez tot felul de lucruri într-o ordine haotică, aparent fără nici o legătură unele cu altele, când dintr-o dată, am auzit în vis paşi lenţi şi apăsători, lucru care m-a trezit brusc. Mi-am dat seama că cel care se apropia era un bătrân încovoiat, care s-a aşezat în faţa mea. Stăteam pe nişte trepte, şi cum nu trecuse nimeni, nu putusem să cerşesc. Treptele făceau legătura între cartierul de sus şi cele de jos. Pe ele treceau zilnic numeroşi funcţionari care lucrau în cartierul de sus, în drum spre birou sau spre casă. Acesta era unul din locurile mele preferate, întrucât pe aici treceau mii de oameni, mulţi dintre ei fiind „clienţii” mei, care-mi dădeau de pomană. Ce dorea atunci acest bătrân impertinent care s-a aşezat tocmai pe locul meu? Din cauza lui o să am probleme, căci oamenii nu dau de pomană la doi cerşetori. O să-mi pierd astfel jumătate din câştig. Îl privesc în faţă şi sunt pe punctul de a-i spune să plece, că acesta este locul meu! Îl privesc şi trăiesc un sentiment de nesiguranţă… Îl fixez cu privirea şi mă simt stânjenită… Constat că şi el se simte nesigur, că schiţează chiar o mişcare ca şi cum ar dori să se ridice, dar este prea târziu: îl recunosc şi mă recunoaşte şi el. O, Doamne, nu mă abandona!… El este cel pe care l-am căutat toată viaţa, care m-a abandonat şi pe care nu l-am putut uita niciodată… Şi iată-l acum în faţa mea, un cerşetor la fel ca şi mine… De ce, de ce a trebuit să ne regăsim astfel?

Îi privesc faţa bătrână şi ridată, cu pielea flască, cu buzele atârnându-i, cu părul rar şi barba în dezordine, cu hainele vechi şi rupte. Ce s-a întâmplat cu acel cavaler tânăr şi elegant care fusese odată? M-a privit cu teamă, conştient de decăderea lui, ruşinat. Faţa i s-a strâmbat într-o grimasă şi a început să plângă în tăcere. Şi-a ridicat mâinile ca să-şi şteargă lacrimile şi i-am văzut palmele osoase, acoperite de răni, cu unghiile lungi şi murdare, cu degetele respingătoare, închircite de gută. Oh, aceste mâini care fuseseră cândva atât de frumoase, de elegante, de îngrijite, şi pe care le sărutasem cu atâta fervoare…

Mi-am privit apoi propriile mâini… Ce oroare! Am constatat că sunt la fel de neglijate ca şi cele ale bătrânului. Propriile mele degete sunt la fel de închircite de gută, la fel de acoperite de răni. Când au devenit oare mâinile mele atât de oribile? Habar n-am! Nu m-am privit niciodată. Până acum, am trăit ca o somnambulă. Abia acum m-am trezit, ca şi cum aş fi ieşit dintr-o ceaţă deasă şi impenetrabilă, care mi-a învăluit până acum conştiinţa. Ceaţa s-a risipit şi totul a devenit clar. Mi-am văzut întreaga viaţă şi locul meu în mijlocul oamenilor, care m-au tratat dintotdeauna ca pe o sălbatică, fără iubire, fără compasiune. În această stare de semi-conştienţă am tolerat totul – loviturile, răutatea, sarcasmele – ale celor de la fermă, care şi-au bătut joc de imperfecţiunile şi de neîndemânarea mea. În asemenea condiţii, cum aş fi putut să mă îngrijesc de mâinile mele, şi de înfăţişarea mea, în general? Când eram tânără, doream uneori să mă fac frumoasă, ca să-i plac lui, şi îmi legam în păr panglici colorate. Dar după ce l-am pierdut, pe el şi copilul, totul îmi devenise indiferent. Nu m-am mai privit niciodată într-o oglindă. Nu m-am mai preocupat de aspectul mâinilor mele, ci numai de pomenile care mi se dădeau. Acum, când mintea mi s-a luminat, mi-am amintit de cei care îşi retrăgeau brusc mâna care ţinea o monedă de argint, numai pentru ca mâna lor să nu o atingă pe a mea. Acum înţelegeam totul! Cât de respingătoare mi se păreau chiar mie propriile mele mâini osoase, murdare şi rănite, ca să nu mai vorbesc de hainele rupte şi urât-mirositoare pe care le purtam. Oare cum o arăta faţa mea? O, dacă el nu m-ar fi abandonat cu atâta cruzime, astăzi nu ne-am întâlni în asemenea condiţii, iar eu nu aş fi pierdut copilul… De ce? De ce au trebuit să se petreacă astfel lucrurile, şi de ce a mai trebuit să ne mai întâlnim odată la sfârşit? Acum viaţa noastră este terminată – nimic nu mai poate fi reparat – nimic! Totul s-a sfârşit, este prea târziu… prea târziu…

Am simţit cum mă cuprinde o sfârşeală infinită şi cum cad în disperarea cea mai profundă. O durere cumplită mi-a sfâşiat întreaga fiinţă, am simţit cum inima mi se rupe în două… după care totul a devenit negru în faţa ochilor mei, totul a dispărut, am căzut în neant…

Cineva a gemut lângă mine, a scos un strigăt… Am auzit, doream să ştiu cine este… Lumina a revenit lent în mintea mea, şi am văzut lângă mine faţa îngrijorată a soţului meu. Am realizat atunci că am dificultăţi să respir. M-am aşezat mai bine, sprijinită de el, şi când a văzut că îl recunosc, a scos un suspin de uşurare şi m-a întrebat, încă îngrijorat:

–        Ce se întâmplă? Te simţi bine? Mi-a fost atât de teamă! Gemetele tale m-au trezit, mă priveai cu ochii larg deschişi, dar fără să mă vezi. Ce ai? Ce se petrece? Răspunde-mi!

L-am privit, am vrut să-i răspund, dar din gură nu mi-a ieşit nici un sunet. Eram încă paralizată de frică. Treptat, mi-am regăsit puterea şi am putut să-i răspund de-abia articulat:

–        Nu acum, o să-ţi spun mâine.

Soţul meu nu a insistat, iar eu am recăzut cu capul pe pernă. Mi-a luat mâna în mâna lui, şi văzând că încep să mă calmez, m-a privit din nou cu o privire întrebătoare, după care a stins lumina.

A doua zi dimineaţa, ne-am instalat confortabil în grădină şi i-am povestit ciudata viziune pe care am avut-o noaptea trecută.

Se făcea că eram o cerşetoare care şi-a amintit dintr-o dată întreaga viaţă, iar această cerşetoare eram chiar eu. Eu îmi aminteam tot ce trăise acea femeie. Era propria mea viaţă, care mi se revelase subit în faţa conştiinţei mele.

–        Am fost un copil abandonat, care trăia pe o mare proprietate. Nu aveam tată, sau cel puţin nu-mi aminteam să fi avut un tată şi o mamă. La fermă trăiau foarte multe persoane, un băiat de grajd care se ocupa de cai, valeţi care tăiau lemne şi care hrăneau câinii de vânătoare, bucătăreasa care era şefă în bucătăria ei mare şi tot felul de tineri servitori care lucrau în diferite activităţi. Am crescut la această fermă şi am fost pusă să fac tot felul de munci. Când am devenit adolescentă, mi s-a permis să intru în casa stăpânului. Era o casă imensă, cu multe camere, despre care cameristele îmi spuseseră că erau foarte frumoase. Nu aveam niciodată permisiunea să intru în ele, căci mergeam numai cu picioarele goale, iar în camere nu puteau intra decât cei încălţaţi. Eu eram ceea ce se numea „o servitoare de exterior”. Camerele dădeau într-un coridor foarte lung, a cărui curăţenie cădea în sarcina mea. Aduceam apă din fântână în nişte căldări mari, îngenuncheam şi frecam cu peria dalele coridorului. Chiar şi acum îmi mai aduc aminte de acele dale foarte aproape de faţa mea, felul în care mă aplecam ca să le spăl, una după alta, frecând la infinit acest coridor fără sfârşit… Iar când acesta era gata, trebuia să trec la cel de la etaj! Astfel treceau zilele, lunile şi anii… iar eu continuam să spăl şi să frec aceleaşi dale. Dar eram mulţumită. Nu aveam mai nimic în cap, decât un fel de ceaţă. Îmi plăceau culorile dalelor! Drept răsplată pentru munca mea, primeam de mâncare şi permisiunea de a dormi într-o încăpere deasupra grajdului. În curte, admiram întotdeauna atelajele care aparţineau stăpânilor domeniului, care nu intrau decât pe poarta principală. Vizitii aveau sarcina să deşeueze caii, să-i plimbe puţin în cerc şi apoi să-i ducă în grajd. La vânătorile organizate veneau întotdeauna mulţi invitaţi, iar dalele coridorului erau în permanenţă murdare. Bărbaţii intrau cu cizmele lor pline de noroi, iar noaptea, până dimineaţa, trebuia să curăţ holul până când se trezea toată lumea.

Într-o zi, eram în curte, când a intrat un tânăr bărbat, foarte frumos. Venise să-şi caute calul. A intrat în grajd, a urcat pe cal şi dus a fost. Eram fascinată de frumuseţea lui, dar el nici măcar nu m-a privit. Eram topită după el, ca şi cum ar fi fost Dumnezeu-Tatăl în persoană. Când, în noaptea următoare, a venit la mine, am fost atât de fericită încât l-am lăsat să-mi facă tot ce a vrut. Faţa lui strălucea în ceaţa din mintea mea, şi am petrecut câteva minute încântătoare în braţele sale…

Întrucât venea deseori să vâneze, viaţa mea a ajuns să se împartă între zilele fericite şi cele cenuşii, de aşteptare.

Un an mai târziu mi s-a născut un copil. Cea care m-a asistat a fost bucătăreasa, căreia îi cerusem ajutorul. Nu prea înţelegeam ce se întâmplă, şi abia când ea mi-a pus copilul în braţe, după chinurile cumplite ale naşterii, am simţit cum mi se încălzeşte inima. Pentru prima oară în viaţă, eram cu adevărat fericită: cineva avea nevoie de mine, exista cineva pentru care eu reprezentam totul! Bucătăreasa i-a povestit ce s-a întâmplat stăpânei casei. Aceasta a venit, a privit copilul şi mi-a îngăduit să-l păstrez lângă mine. I-am promis că o să lucrez încă şi mai mult, numai să nu-mi ia copilul…

Când tatăl copilului a fost din nou oaspetele stăpânilor mei şi a venit să mă vadă noaptea, am fost fericită să-i arăt copilul. L-am rugat să mă ia în casa lui, să lucrez pentru el şi să-l servesc cu credinţă. A avut un moment vizibil de teamă, după care mi-a spus că nu este convins că el este tatăl copilului. „Cine ştie, ar putea fi oricare valet de la ferma asta!” M-am apărat cu toată forţa disperării şi i-am explicat că a fost singurul bărbat care m-a atins vreodată. Degeaba l-am implorat însă să mă lase să trăiesc alături de el, în umbra lui, fără să-l deranjez cu nimic, să mă lase să lucrez pentru el. M-a ascultat o clipă, dar atunci când am îngenuncheat ca să-i îmbrăţişez genunchii, m-a părăsit brusc. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci. A mai fost oare oaspetele stăpânilor mei? Nu ştiu. În orice caz, în curtea interioară nu a mai revenit niciodată, şi degeaba l-am aşteptat ani de zile. Dispăruse complet din viaţa mea. Singurul care îmi mai rămăsese era copilul meu, viaţa mea, cel care îmi ocupa toate gândurile!

Frecam aşadar dalele coridorului, gândindu-mă la copilul meu… Scoteam apă din fântână gândindu-mă la copilul meu… Lucram cât puteam de rapid, pentru a mă întoarce la copilul meu. Era o fetiţă, frumoasă şi inteligentă ca şi tatăl ei. Făcea întotdeauna pe dos ceea ce îi spuneam şi nu suporta nici o contrazicere. Cu cât deveneam mai mult sclava ei, cu atât mai puţin amabilă se dovedea faţă de mine. Deşi atât de mică, mă trata cu foarte puţin respect şi mă dispreţuia. Nimic din ceea ce ziceam sau făceam nu părea să-i fie pe plac. Îi plăcea să se plimbe şi pleca uneori atât de departe încât nu se întorcea acasă decât a doua zi. Acest lucru mă aducea la disperare, întrucât trebuia să mă duc să o caut. Dar viaţa mea nu îşi recăpăta sensul decât după ce se întorcea acasă.

Într-o zi, ea a plecat şi nu s-a mai întors niciodată. Am căutat-o pretutindeni, am aşteptat, am căutat-o iarăşi. Nu am mai regăsit-o însă. Nu am mai putut să lucrez. Durerea îmi slăbise prea tare forţele. Soarele nu mai exista pentru mine. Întreaga lume mi se părea lipsită de sens. Fără să-mi mai pese, am părăsit ferma în căutarea copilului meu. Mă duceam dintr-un loc în altul şi întrebam pe toată lumea dacă nu mi-a văzut fetiţa. Anii au trecut, iar eu am continuat s-o caut, dar fără speranţă. Singura care mă împingea înainte era o stare de agitaţie interioară. Oamenii îmi dădeau de mâncare, iar când hainele mele se rupeau, îmi dădeau de pomană haine vechi. Vagabondam tot timpul, rătăcind mereu mai departe…

Într-o zi, pe când traversam un oraş, m-am întâlnit cu bucătăreasa, care se căsătorise şi părăsise conacul. Ea m-a primit în casă, m-a curăţat şi mi-a povestit că tatăl copilului…

Aici, soţul meu mi-a prins mâna şi m-a întrerupt. Era palid la faţă, iar vocea îi tremura când mi-a spus:

–        Aşteaptă! Aşteaptă! O să continui eu, cunosc urmarea, îmi amintesc ce s-a întâmplat! În timp ce tu povesteai, totul mi-a devenit cât se poate de clar în minte. M-am recunoscut imediat: eu am fost acel bărbat care te-a abandonat la vremea respectivă. Eu am fost cel care a acţionat atât de frivol şi de iresponsabil. Nu trăiam decât pentru a mă amuza. Aruncam cu banii în stânga şi în dreapta, şi într-o zi m-am trezit în stare de faliment. Proprietatea familiei mele a fost vândută creditorilor mei. Am fost nevoit să îmi părăsesc pământul şi conacul.  M-am dus atunci la prietenii mei de băutură şi de jocuri de noroc, cei care mă ajutaseră să îmi risipesc averea. După numai câteva săptămâni, ei mi-au dat de înţeles că nu mai eram binevenit printre ei. Experienţa s-a repetat, până când un prieten adevărat m-a sfătuit să îmi caut de lucru. Am vrut să reîncep o viaţă nouă şi am căutat de lucru. Nimeni nu m-a luat însă în serios. Nu ştiam să fac nimic. Coboram astfel tot mai jos pe scara socială. La un moment dat, în mintea mea a apărut o idee fixă: nenorocirea mea era pedeapsa pe care mi-o dădea Dumnezeu pentru că te-am abandonat pe tine şi pe copilul nostru. M-am dus atunci la prietenii mei de altădată, la conacul unde ai lucrat tu, ca să aflu ce s-a întâmplat cu voi. Nu am mai găsit însă pe nimeni care să-mi poată da vreo informaţie… am continuat apoi cu vechea mea viaţă, găsind din ce în ce mai puţini prieteni dispuşi să îmi împrumute bani. În cele din urmă, au ajuns chiar să îmi refuze inclusiv ospitalitatea. Am început atunci să cerşesc de la străini. Am devenit un vagabond. Oameni plini de compasiune mă lăsau uneori să îmi petrec noaptea în grajdul lor. Vârsta, foamea, decrepitudinea m-au condus în cele din urmă în oraşul în care ne-am întâlnit a doua oară, cerşetori amândoi…

L-am ascultat fascinată pe soţul meu, ştiind că tot ce spunea era adevărat. Şi eu îl recunoscusem în cerşetorul cu pricina. Era exact ceea ce îmi povestise bucătăreasa: îşi risipise întreaga avere, revenise odată la conac, mult mai târziu, dar nu mai era bărbatul elegant care fusese. Dimpotrivă, era neglijent şi purta haine ponosite. După ce am plecat de la bucătăreasă, m-am dus din nou la conac ca să îi caut adresa. Dar nimeni nu ştia pe unde putea fi. Mi-am continuat apoi drumul, dar vârsta şi-a spus cuvântul: nu mai aveam putere să umplu. M-am stabilit aşadar în oraşul unde a început viziunea şi m-am instalat pe scări, pentru a cerşi. Acolo l-am regăsit pe cel pe care îl căutasem atâta, cu puţin timp înainte să mor, suficient însă pentru a-mi recunoaşte eşecul total al vieţii şi faptul că nu mai aveam nici un mijloc prin care să pot repara ceva. Era prea târziu… prea târziu… Copilul dispăruse, viaţa mea se sfârşise… aşa că am căzut moartă pe scări. Acesta a fost finalul viziunii.

Ne-am privit fără să pronunţăm un cuvânt, neînţelegând prea bine cum au putut două fiinţe moderne şi inteligente să treacă printr-o asemenea viaţă. Experienţa pe care am trăit-o nu putea fi explicată de teoriile moderne referitoare la ereditate şi la psihologie. Noi ştiam că totul se petrecuse în realitate! Că nu era vorba doar de imaginaţia noastră.

Eram amândoi profund tulburaţi. Soţul meu mi-a spus:

–        Nu am înţeles niciodată de ce – încă din copilărie – m-am ţinut departe de alcool, de jocurile de noroc şi de majoritatea plăcerilor mondene. Acum totul se explică: după ce am risipit totul şi am trăit într-o asemenea sărăcie, principiul moral de a nu mai juca, de a nu bea, de a nu fi frivol, mi s-a întipărit adânc în conştiinţă. Am înţeles atunci adevărata valoare a banului. Am înţeles de asemenea că un bărbat îşi manifestă adevărata valoare numai atunci când îşi poate asigura o viaţă decentă sieşi şi familiei sale. Toate aceste lucruri erau adânc încrustate în subconştientul meu. Acum îmi dau seama de ce am avut forţa să le rezist colegilor mei de la universitate atunci când doreau să mă antreneze în distracţiile lor. Mi-a fost întotdeauna frică să nu mi se întâmple ceva teribil dacă aş dansa sau dacă m-aş amuza în vreun fel. Acum ştiu că de fapt îmi era teamă de cumplita mizerie în care m-a aruncat viaţa mea de atunci, risipită atât de orbeşte. Ideea că nu trebuie să beau sau să joc provenea din subconştientul meu.

–        Da, i-am răspuns eu, iar faptul că atunci nu ai lucrat deloc explică zelul tău excesiv şi simţul datoriei exagerate de astăzi!

–        E limpede. În cea de-a doua jumătate a vieţii mele de atunci am dorit să lucrez, dar întrucât nu învăţasem să fac nimic, nu înţelegeam nici măcar ce înseamnă să lucrezi. Tocmai de aceea nu m-a luat nimeni în serios atunci când am încercat să-mi caut de lucru. Mai târziu, oameni plini de compasiune mi-au încredinţat mici lucrări, deşi devenisem un vagabond: tăiam lemne, încărcam căruţe, culegeam strugurii sau băteam covoare. Şi în timp ce mâinile mele neobişnuite cu munca sufereau, dorinţa mea de a învăţa, de a mă corecta, de a cunoaşte, creştea fără încetare în mine. Aşa se explică de ce în această încarnare am învăţat tot ce am putut, şi cred că voi continua să învăţ până la sfârşitul zilelor mele.

Când a pronunţat aceste cuvinte: „până la sfârşitul zilelor mele”, am simţit o gheară de gheaţă care îmi strângea inima. Oare unde vom fi atunci, copilul meu şi cu mine, la sfârşitul vieţii sale? Frica m-a paralizat… Există o lege a naturii care spune că dacă lovesc cu pumnul un zid, acesta îmi loveşte la rândul lui pumnul, fără să vrea! De fapt, nu zidul este cel care mă loveşte, ci propria mea lovitură care se repercutează asupra mea. Dacă lovesc ceva, acesta îmi înapoiază lovitura… Nu, nu doream să continui acest raţionament până la capăt! Nu doream să îl părăsesc pe acest om, nu… nu… nu!

Am preferat mai degrabă să mă gândesc la relaţia care exista între actuala încarnare şi cea trecută. Cum se puteau explica slăbiciunea mea mentală de atunci şi talentele mele actuale? Nu am găsit deocamdată nici o explicaţie.

Starea de tulburare nu ne-a părăsit nici în zilele care au urmat, dar ne-am întors pe malul lacului, alături de alţi vecini şi de copiii noştri. Treptat, amintirile acelei vieţi trecute s-au estompat. Eram amândoi oameni de bun simţ şi nu doream să ne pierdem timpul cu amintiri din trecut. De altfel, soţul meu a trebuit să-şi scurteze vacanţa şi să se întoarcă la lucru. Eu am rămas cu surorile mele, cu fratele meu şi cu copiii.

Regiunea în care se afla lacul era de origine vulcanică şi nu este exclus ca radiaţiile emise să îmi fi facilitat receptivitatea la aceste viziuni. Chiar şi astăzi mai caut o explicaţie naturală a evenimentelor. Nu am crezut niciodată în fantome şi în demoni, iar atunci când cineva îmi povestea istorii cu apariţii nocturne, zâmbeam, aşa cum fac majoritatea ignoranţilor, spunându-mi în sinea mea că oamenii au o imaginaţie foarte vie. Practic, nu puteam să îmi imaginez că asemenea experienţe pot fi trăite. Pe de altă parte, viziunile pe care le trăiam nu ar fi putut fi imaginate nici dacă aş fi vrut. O viziune nu apare decât atunci când eşti ocupat cu altceva…

Într-o seară din aceeaşi vară, după ce soţul meu plecase deja, m-am dus la culcare. Am mers mai întâi în camera în care fiul meu dormea profund. Apoi m-am culcat şi am suflat în lumânare – căci nu aveam încă electricitate – după care am adormit.

Nu ştiu cât timp am dormit, când dintr-o dată m-a trezit un zgomot, ca şi cum cineva ar fi rătăcit prin cameră. Am luat o lumânare, am aprins-o… şi o clipă mai târziu, m-am repezit după o apariţie înspăimântătoare, care îmi răpise deja fiul. Era o siluetă feminină care semăna foarte bine cu imaginea pe care o avem noi despre vrăjitoare. Surprinsă de lumină, aceasta a dorit să fugă pe fereastră, lăsându-se să alunece pe o funie lungă, legată de pat. M-am aruncat după ea şi am prins copilul, căruia nu dorea deloc să-i dea drumul! Între noi s-a încins atunci o luptă teribilă. Vrăjitoarea coborâse deja destul de mult pe coardă, de care părea inextricabil legată, ca şi cum coarda ar fi emanat din ea sub forma unui curent de energie pe care îl alimenta în forţă, dar nu a putut continua să coboare, întrucât eu am prins copilul, dorind cu orice preţ să i-l smulg. Dar şi ea trăgea cu putere de el! Bietul copil era tras încoace şi încolo. Intuiţia mi-a spus atunci că dacă voi reuşi să-i smulg copilul, ea va dispărea în mod natural. În această luptă aprigă, m-am agăţat cu disperare şi cu toată forţa de bietul băieţel, pe care vrăjitoarea încerca să mi-l smulgă cu aceeaşi violenţă. Apoi, dintr-o dată şi fără nici un avertisment, ea i-a dat drumul, a alunecat pe coardă şi dusă a fost.

Iar eu?… M-am trezit îngenuncheată lângă pat, în timp ce copilul dormea liniştit alături de mine, perfect calm. Dar lumânarea era încă aprinsă. Oare visasem? Am uitat oare să sting lumânarea înainte să adorm? Dar nu, chibritul era încă incandescent, ceea ce dovedea că tocmai o aprinsesem şi că întreaga scenă se derulase cu o rapiditate extremă. În caz contrar, chibritul nu ar mai fi fost încă incandescent. Înseamnă că nu visasem!

Am stins din nou lumânarea, m-am alungit în pat şi am încercat să îmi calmez inima care bătea nebuneşte. Oare ce însemnau toate acestea? O vrăjitoare? Oare există cu adevărat vrăjitoare? De ce erau reprezentate întotdeauna în acelaşi fel vrăjitoarele de către artişti şi de unde veneau aceste imagini? Cum puteau să existe „vrăjitoare” şi de ce şi le imaginau întotdeauna oamenii călare pe o mătură? Cum era posibil ca ele să fie reprezentate la fel pretutindeni în lume, dacă nu reprezentau altceva decât fructul imaginaţiei oamenilor? De ce nu erau ilustrate altfel, de pildă cu copite în picioare, ca şi diavolul? De altfel, de unde ştiu oamenii că cel cu copite este diavolul, şi nu o vrăjitoare? A văzut cineva vreun diavol sau vreo vrăjitoare? Şi de ce sunt ilustrate ele călare pe o mătură? Vrăjitoarea pe care o văzusem eu avea un fel de coardă, pe care aş fi putut-o confunda uşor cu o mătură, atunci când a plecat. O vrăjitoare este definită ca o servitoare a „răului”. Acest lucru reprezenta o realitate. Înţelegeam foarte bine că întreaga scenă fusese doar o proiecţie a minţii mele. Dar ce anume o provocase? De unde provenea şi cum de luase forma unei imagini atât de precise? Pentru mine totul fusese real, şi interesant era faptul că toţi cei care au trăit asemenea experienţe le descriau în mod similar, ca fiind reale. Cum era posibil ca noi să avem cu toţii aceeaşi imagine în subconştient, în măsura în care acesta era locul din care provenea ea? Unii vor spune că totul s-a datorat imaginilor cu vrăjitoare pe care le văzusem, explicând astfel proiecţia mea mentală. Dar nu era cazul, căci deşi vrăjitoarea mea semăna într-adevăr cu majoritatea celor pe care le văzusem vreodată, am fost surprinsă să remarc şi o serie de diferenţe notabile.

În fond, de unde provenea coarda aceea ciudată? Eu nu văzusem niciodată ceva similar în vreun desen. Evident, aveam o părere personală legată de ea, derivată din experienţele mele de transmisie a voinţei de la o persoană la alta. În viziunea mea, era vorba de un curent de energie… sau poate de un curent de voinţă? Dar de unde venea acest curent? Din cine emana el? Dacă curentul de energie putea fi privit ca un obiect material, oare forma vrăjitoarei nu putea fi şi ea o simplă idee ţesută în jurul unor forţe imateriale? În fond, ce suntem noi, oamenii? De unde provine această formă umană? Nu suntem şi noi alcătuiţi din curenţi de energie, care dau naştere unor forme perceptibile de către organele noastre de percepţie specializate în acest sens? Ce este „realitatea”? Numai ceea ce putem atinge? Nu suntem şi noi, oamenii, simple proiecţii care cred că reprezintă forme? Iubirea, ura, speranţa, disperarea, bunătatea şi răutatea nu sunt pentru noi realităţi, chiar dacă nu au formă? Ele reprezintă forme subtile, nesesizabile de către organele de percepţie, dar care îi fac pe oameni să fie fericiţi sau nefericiţi. Ele nu sunt mai puţin „reale” decât „realităţile” tangibile. Aşadar, vedeam forma fizică, tangibilă, a copilului meu dormind liniştită pe pat, şi era limpede că ea nu luase parte la lupta mea împotriva apariţiei. Altfel spus, am ajuns la concluzia că lupta s-a dat între două energii, nu între două corpuri. Oare semnifica acest lucru că totul a fost mai puţin real? Nu s-ar putea spune invers, că cele două apariţii, a copilului meu şi a vrăjitoarei, au fost chiar mai reale decât forma materială a copilului adormit pe pat? Ce este o formă materială? O simplă rezultantă şi un înveliş al forţelor care alcătuiesc corpul fizic. Forţa este cauza, iar corpul fizic nu este decât efectul. Atunci, care dintre cele două este mai reală, care este mai importantă?

Experienţa pe care tocmai o trăisem şi care fusese atât de reală pentru mine m-a preocupat multă vreme. Era o dovadă că chiar şi atunci când dormi, poţi trăi o realitate absolută!

Au trecut câteva zile, şi într-o seară, după ce toţi s-au retras, m-am dus şi eu la culcare. Ziua fusese extrem de caldă, iar aerul din camera mea era irespirabil. Am lăsat ferestrele deschise, la fel ca şi uşa care dădea în hol. Vedeam din patul meu scările care conduceau la etajul superior.

Ca de obicei, am trecut în revistă evenimentele de peste zi. Ce lucruri bune şi ce lucruri rele făcusem, ce spusesem şi ce nu spusesem, ce ar fi trebuit să spun sau să nu spun. Apoi m-am gândit la masa pe care trebuia să o pregătesc a doua zi, aceasta fiind una din responsabilităţile mele. M-am mai gândit apoi la o serie de subiecte fără un interes deosebit.

Dintr-o dată, atenţia mea a fost atrasă de două siluete străine care se apropiau încet, trecând apoi de uşa mea. Aveau o formă umană de mărime normală, dar erau complet negre, la fel ca şi umbrele. Nu le vedeam în trei dimensiuni. Dimpotrivă, aveam impresia că nu sunt vizibile tocmai pentru că absorb întreaga lumină din locul unde se găseau. Altfel spus, nu vedeam propriu-zis creaturile, ci golul pe care îl creau în lumină. În termeni ştiinţifici, ele creau o interferenţă completă la nivelul razelor de lumină, motiv pentru care nu puteau fi „văzute” decât sesizând locul în care se aflau lumina lipsea. Altminteri ar fi fost complet invizibile. Este extrem de dificil să explici un asemenea fenomen în cuvinte. Am înţeles imediat de ce, atunci când vorbesc despre fantome sau strigoi, ţăranii preferă termenul de „umbre”. Aceste siluete erau într-adevăr nişte „umbre”, dar nu umbre proiectate de ceva exterior lor, ci umbre create de absenţa totală a luminii. Pe scurt, era o realitate cu care nu mă mai confruntasem până atunci. Mai târziu mi-am adus aminte că astronomii au descoperit o asemenea gaură neagră pe cer, un loc în care lumina lipsea cu desăvârşire, pe care l-au numit „Cap de cal” din cauza formei sale, dar pe care nu l-au putut explica. Era vorba de aceeaşi interferenţă la nivelul razelor de lumină. Exista în univers ceva care atrăgea şi distrugea lumina, lăsând în locul ei o umbră imensă. Cele două siluete erau absolut identice şi avansau cu paşi lenţi. Pe umeri purtau un fel de bâtă de care atârna ceva indescriptibil. Ai fi zis că este o caracatiţă, dar fără o formă organizată şi organică. Ea atârna ca o masă amorfă care se alungea, apoi revenea la dimensiunea iniţială. Era ceva oribil şi dezgustător, un fel de masă purulentă de culoare verzuie, despre care am ştiut intuitiv că aduce cu sine boli, nenorocire, catastrofe şi moarte. Pe scurt, mi-am dat seama că acel monstru era un fel de concentrat al „răului”. Se mişca şi se încleşta de baston cu intenţii malefice evidente, şi mi-am dat seama că cei doi căutau ocazia şi victima potrivită pentru a-i manifesta puterea atroce. Speriată, am văzut cele două umbre îndreptându-se către camera sorei mele. Trebuia să fac tot ce-mi stătea în puteri pentru a împiedica forţa aceea satanică să producă cuiva vreun rău. M-am ridicat pe pat şi am început să strig: „Grete! Grete!”

La strigătele mele, cele două siluete au dispărut. Masa monstruoasă s-a retras în sine şi s-a transformat într-o sferă de un verde fosforescent, de mărimea unei mingi de fotbal, după care a urcat scara, când rostogolindu-se, când sărind de pe o treaptă pe alta. Cu o voce dispreţuitoare, însoţită de un râs infernal – pe care nu le-am auzit cu urechile, dar pe care le-am perceput totuşi cu toată claritatea – mi-a strigat: „Crezi că poţi să mă prinzi pe mine? Hi hi hi!” Apoi a sărit pe fereastră şi s-a pierdut în noapte.

Am sărit din pat şi m-am repezit în hol, ca să văd ce se petrece. Dar în toată casa era o linişte perfectă!

Chiar atunci, fratele meu a ieşit din cameră, a privit în jos şi a întrebat:

–        Cine-i acolo?

Am aprins o lumânare şi i-am răspuns:

–        Eu sunt, de ce ai ieşit?

–        M-am trezit brusc dintr-un coşmar în care aveam impresia că ceva foarte rău se afla în casă. Am vrut să ştiu ce se petrece şi te-am găsit aici. S-a întâmplat ceva?

În timp ce vorbea, au ieşit şi surorile mele, urmate de întregul personal, şi toată lumea m-a întrebat de ce am strigat. Le-am povestit întreaga poveste. Apoi, am cercetat casa din fir-a-păr: poarta de la intrare era bine închisă, toate lucrurile se aflau la locul lor. L-am rugat apoi pe fratele meu să verifice fereastra de sus: poate că un curent de aer a deschis-o, iar prin ea s-a reflectat luna, ceea ce ar fi explicat sfera fosforescentă şi verzuie pe care am văzut-o. Dar la ora respectivă luna lumina cealaltă faţă a casei noastre, aşa că mi-ar fi fost imposibil să o văd din pat.

Întrucât nu am găsit nimic, nu ne-a rămas altceva de făcut decât să ne culcăm la loc. Dar în mintea mea a răsunat încă multă vreme râsul acela demoniac: „Crezi că mă poţi prinde pe mine? Hi hi hi!”

Câteva zile mai târziu, fiul meu s-a plâns de dureri abdominale. Am avut din start convingerea că este vorba de o apendicită. Am plecat împreună cu el în capitală, pentru a fi examinat de un prieten al tatălui meu, chirurg celebru şi şeful unui mare spital. El a diagnosticat o iritare a apendicelui, dar s-a decis să mai aştepte până toamna înainte de a-l opera. Ne-am întors aşadar pe malul lacului, unde fiul meu a mai avut parte de destule zile fericite în compania micilor săi tovarăşi.

Aş fi preferat să nu relatez perioada care a urmat, numai ca să nu retrăiesc acele momente. Acest lucru este însă necesar pentru înţelegerea evenimentelor care au urmat.

Copilul a fost operat, totul a decurs bine şi el s-a întors acasă după o spitalizare de opt zile. Exact în acest timp, fetiţa sorei mele s-a îmbolnăvit de o boală la gât, ciudată şi extrem de supărătoare. I s-au aplicat comprese, iar pe gât i-a apărut o erupţie roşie, despre care s-a crezut că a fost cauzată de compresele umede. Medicul a tratat-o apoi cu o pudră specială, iar a doua zi pielea şi-a recăpătat aspectul normal. Când fiul meu s-a întors de la spital, el s-a întâlnit fericit cu verişoara lui, cu care s-a jucat toată ziua. Curios, în loc ca joaca să-l întărească, el a devenit palid, tot mai obosit, iar câteva zile mai târziu slăbit şi deprimat. I-am luat temperatura şi am constatat îngrozită că avea 39 de grade. Copilul plângea, starea sa se înrăutăţea din ce în ce mai tare… iar corpul său s-a acoperit cu mici pete roşii, la fel ca cea care îi apăruse anterior verişoarei sale. Am chemat cel mai bun pediatru, care a examinat copilul şi ne-a întrebat dacă cineva avusese de curând scarlatină.

–        Nu, i-am răspuns eu, nimeni.

–        Nu a suferit nimeni de dureri groaznice de gât?

Am crezut că mi se despică pământul sub picioare.

–        Ba da, verişoara lui, care a avut şi o erupţie asemănătoare pe gât.

Profesorul a zâmbit:

–        Da, a fost într-adevăr vorba de scarlatină. Copilul, care tocmai a suportat o operaţie şi a cărui rezistenţă era în mod evident diminuată, a contractat o infecţie urâtă. Va trebui să-l vaccinăm imediat. Doriţi să-l îngrijiţi personal?

–        Da.

–        Aţi avut scarlatină?

–        Nu, dar nu am cum s-o fac, căci sunt imună la orice boală infecţioasă.

–        Nu pot accepta această responsabilitate decât dacă acceptaţi să vă vaccinaţi şi dumneavoastră.

Ştiam din experienţă că organismul meu nu suporta nici un fel de ser. De aceea, am încercat să-l conving pe doctor să nu mă vaccineze. Zadarnic însă. El ne-a administrat amândurora un ser foarte nou, căruia nu i se cunoşteau încă toate efectele secundare. Am avut impresia că sunt dusă la abator, că trebuia să tolerez o otravă.

Medicul îmi spusese:

–        Sunt absolut sigur de acest ser, nu o să vă facă nici un rău.

Când – mai târziu – eram pe punctul de a muri, am vrut să-l chem pe acest medic plin de infatuare şi să-i explic că sunt momente în care e mai bine să ţii cont de părerea altora, nu să-i tratezi ca pe nişte numere. Serul acţiona ca o otravă cu efect lent…

Mai întâi de toate am fost nevoiţi să asistăm la agonia bietului copil. Timp de şase săptămâni, am rămas la căpătâiul său. Febra, care oscila între 40 şi 41 de grade, precum şi efectele cumplite ale serului, i-au pus organismul la grea încercare. Inima sa a cedat de mai multe ori. Un tânăr medic fusese adus în casa noastră, pregătit la orice oră să-i facă o injecţie pentru a-i fortifica inima. Eram trei persoane închise în apartament, luptându-ne pentru viaţa copilului.

„Crezi că poţi să mă prinzi? Hi hi hi!” De câte ori nu am auzit aceste cuvinte repetându-se în mintea mea în timpul lungilor nopţi în care ţineam copilul în braţele mele, fără să-i dau drumul nici măcar o singură clipă. Îl smulsesem din ghearele vrăjitoarei: îl operasem de apendicită. Dar lupta cu monstrul fosforescent nu s-a dovedit la fel de uşoară, acesta nu era învins.

Bietul meu băieţel se simţea din ce în ce mai rău, iar febra îi creştea. Profesorul a fost nevoit să îi administreze o a doua doză de ser. Timp de câteva zile febra a scăzut, dar gâtul i s-a inflamat îngrozitor în partea stângă. Medicii au spus că infecţia s-a concentrat într-o glandă şi s-au întrebat dacă nu cumva era cazul să opereze umflătura care creştea văzând cu ochii. Copilul nu-şi mai putea ţine capul decât înclinat. Bătălia era din ce în ce mai dură, febra a crescut din nou. Copilul delira. Timp de cinci săptămâni nu dormisem mai mult de una sau două ore pe noapte. Copilul se agita în pat şi nu se calma decât în braţele mele. În ultimele cinci zile nu am mai părăsit deloc căpătâiul lui, ţinând micuţul său corp bolnav în braţele mele… Ascultam respiraţia lui greoaie şi aşteptam… Am aşteptat astfel cinci zile şi cinci nopţi interminabile.

Nu aş fi crezut niciodată că o fiinţă umană poate rezista atâta vreme fără să doarmă. Cinci zile şi cinci nopţi cu copilul în braţe. În timpul acelor ore mă gândeam la acele mame care se plâng de ingratitudinea copiilor lor: „Pentru asta l-am îngrijit atâta?… De-aia m-am sacrificat şi l-am vegheat în timp ce era bolnav?… etc. etc.”. Eu am tras concluzia că o mamă nu îşi îngrijeşte copilul de dragul lui, ci de dragul ei! Multe femei cred că sunt mame model pentru simplul motiv că îşi îngrijesc copiii! Nu, eu mi-am dat seama că fac tot ceea ce fac pentru a-i salva viaţa copilului meu nu pentru că aş fi o mamă model, ci pentru mine! Tremuram numai la ideea că aş putea să-mi pierd fiul. Nu pe el îl iubeam, ci pe mine, şi de aceea doream să-l salvez. Acest lucru era important pentru mine, eu eram aceea ataşată de el, iar ideea că el ar fi putut dispărea din viaţa mea mi se părea insuportabilă. Aşezată acolo, cu copilul în braţe, am devenit conştientă că făceam ceea ce făceam pentru mine, că doream să-l păstrez pentru mine. Îl strângeam la pieptul meu încercând să-i transmit puţin din energia mea vitală, ca să-mi rămână mie. Da, ştiam că din plexul solar al fiecărui om emană o forţă invizibilă, care, dacă omul doreşte, poate deveni imensă şi poate învinge chiar şi atracţia terestră. Acum doream însă exact contrariul: doream ca această forţă să se accentueze pentru a-l păstra pe copilul meu pe pământ. Îmi concentram toate gândurile pentru ca fiul meu să primească energia necesară pentru a învinge boala. Nu am cedat totuşi nici o clipă pentru a mă ruga lui Dumnezeu să-mi salveze copilul. „Lucrurile nu sunt niciodată rele prin ele însele, totul depinde de maniera în care ne gândim la ele”. Aforismul lui Epictet era prezent în mintea mea. Din punctul meu de vedere personal, ar fi fost o catastrofă să pierd copilul. Dar nu trebuia să-i cer instanţei supreme, Creatorului, să-mi împlinească dorinţele mele subiective şi personale, căci El ştie mai bine ce trebuie şi de ce trebuie să fie aşa. Nu doream să-mi păstrez cu orice preţ fiul din motive personale. Cât despre copil, şi pentru el împlinirea voinţei divine ar fi fost cea mai bună, oricare ar fi fost această voinţă. Am rămas aşadar cu micul meu băieţel în braţe, bietul meu „eu” uman-matern tremurând pentru viaţa lui, dar rugându-se fără încetare: „Facă-se voia Ta!… Facă-se voia Ta!”

Am repetat aceste cuvinte de sute de ori în timpul acelor ore interminabile. Corpul meu se revolta, nu îmi mai simţeam spatele. Am încercat la un moment dat să îmi schimb poziţia, imperceptibil, dar copilul a simţit şi a strigat: „Stai! Ţine-mă! Dacă vei rămâne cu mine şi mă vei ţine strâns în braţe, îţi voi ierta tot răul pe care mi l-ai făcut!”

Sângele meu mi-a îngheţat în vene… Ce avea copilul să-mi reproşeze?

Până atunci crezusem că am făcut pentru copilul meu tot ce îi stă unei mame în puteri. După ce s-a născut, a fost întotdeauna principala mea preocupare. M-am străduit întotdeauna să-l fac fericit. Oare ce făcusem ca să am nevoie de iertarea lui?

Am încercat să îl întreb:

–        Fii liniştit, micuţul meu, am să rămân cu tine, am să te ţin la pieptul meu. Dar ce anume doreşti să îmi ierţi?

–        Nu ştiu, dar dacă o să mă ţii strâns, am să-ţi iert totul…

L-am privit pe medic, care mi-a spus cu blândeţe:

–        Delirează, nu-l luaţi în seamă.

–        Da, da, delirează…

Dar cunoşteam mult prea bine sufletul uman şi ştiam că spusele băiatului veneau dintr-o zonă mult mai profundă. M-am gândit multă vreme la ele… Oare ce făcusem împotriva acestui suflet?… Ce greşeală am comis?

Şi într-o bună zi, totul a devenit clar…

În seara celei de-a cincea zile fără somn, copilul mi-a lăsat în sfârşit câteva clipe de răgaz. Eram atât de înţepenită încât a fost nevoie ca medicul să mă ajute să mă ridic, după care, ca un automat, am făcut câteva activităţi indispensabile igienei mele corporale. Dar sufletul meu căzuse în beznă şi părea asaltat de toţi demonii infernului. Mai presus de orice îmi era teamă să nu clachez. Era necesar să găsesc energia necesară să pot continua, să suport ceea ce va urma. În asemenea momente, omul renunţă la orgoliul său şi acceptă orice fel de ajutor din afară. Biblia! Biblia era acolo, la capul patului, iar eu m-am agăţat de ea ca de un colac de salvare. Am deschis-o şi ochii mi-au căzut pe următorul pasaj din Vechiul Testament: „Nu vă temeţi de nimic, duşmanii voştri vă vor asalta cu săgeţile lor invizibile atâta vreme cât Domnul le va permite acest lucru. Dar când timpul lor va trece, veţi fi eliberaţi de rău!”

Efectul pe care l-au avut asupra mea aceste cuvinte a fost unul indescriptibil. Am simţit cum de pe inimă mi se ridică o greutate enormă. După şase săptămâni de întuneric şi angoasă, am întrevăzut în sfârşit lumina de la capătul tunelului… lumina… lumina!

Chiar în această clipă a sunat telefonul. Era mama, care m-a întrebat:

–        Cum se mai simte copilul?

–        Mamă, mamă, copilul se va vindeca! am strigat eu.

–        A scăzut febra?

–        Nu, are încă 40 de grade, dar Dumnezeu mi-a trimis un mesaj, după care i-am povestit ce se întâmplase.

–        Dumnezeu să te audă! mi-a spus mama.

Am închis repede telefonul, căci mă striga copilul. Am ajuns la el tocmai în clipa în care abcesul, la fel de mare ca şi o minge, s-a resorbit în interior. Din gură i-a ieşit o masă verde, purulentă, oribilă. M-am gândit imediat la sfera verde… Culoarea era identică.

Medicii au aşteptat înainte să străpungă abcesul ca acesta să se coacă la exterior, dar el rămăsese dur şi medicii nu au îndrăznit să-l opereze. Natura a făcut singură ce era de făcut pentru a elibera copilul, care a căzut apoi într-un somn profund. Am continuat să veghem asupra lui toată noaptea, dar pulsul său s-a întărit, respiraţia i s-a calmat, iar transpiraţia de pe frunte a dispărut. Copilul dormea liniştit. După cele câteva săptămâni de coşmar puteam în sfârşit să dormim şi noi, dar eu nu mi-am găsit somnul. Sistemul meu nervos uitase ce înseamnă somnul.

A doua zi, copilul a dormit până la orele 11.00. A sunat tata, care ceruse de multe ori veşti despre el în timpul bolii, iar eu i-am spus:

–        O, tată, doarme un somn calm şi liniştit.

În sfârşit, copilul meu a deschis ochii şi imediat a cerut lapte. A băut patru pahare la rând, umflându-se ca un burete… după care şi-a cerut jucăriile.

A doua zi era Crăciunul. Soţul meu, părinţii, fratele şi surorile au venit şi ne-au adus un brăduţ decorat şi tot felul de jucării. Am pus copilul într-un fotoliu şi l-am apropiat de uşa camerei sale, de unde a putut face un semn familiei. De-abia îl mai recunoşteai, slab şi palid, dar trăia! Am plâns cu toţii de bucurie. Răul bătuse în retragere… ora sa cosmică sunase. Eram topită de recunoştinţă, nici măcar nu puteam vorbi. În acest caz, dorinţa mea cea mai arzătoare şi voinţa lui Dumnezeu fuseseră identice: El îmi înapoiase copilul.

Fiul meu s-a refăcut lent. Tânărul medic care stătuse la căpătâiul lui şi-a luat în sfârşit liber. Apoi, copilul s-a putut ridica. A trebuit să reînveţe să meargă, dar şi-a recâştigat repede forţele. Două luni mai târziu s-a reîntors la şcoală. În ceea ce mă privea, mi-am regăsit somnul şi mi-am propus să reîncep să sculptez. Dar nu mă simţeam prea bine, eram într-o stare ciudată, ca şi cum aş fi fost ameţită, vedeam lumea printr-o pânză de apă. Puţin câte puţin, lucrurile au devenit din ce în ce mai vagi.

Serul care îmi fusese administrat era compus din hormoni de iapă. După cum am aflat mai târziu, ziarele scriseseră mult despre el, fiind dovedit că acest nou preparat acţiona asupra femeilor ca o otravă lentă în sânge. Majoritatea celor care fuseseră vaccinate cu el au suferit mai întâi tulburări nervoase, după care, în procesul natural de eliminare a sângelui otrăvit, au suferit de hemoragii pe care nu le-au mai putut opri. Multe dintre ele au murit. Au urmat procese interminabile cu compania producătoare.

Starea mea s-a înrăutăţit continuu. Lucrurile mi se păreau din ce în ce mai vagi. Aveam sentimentul de a-mi străină chiar şi mie. Mergeam drept, dar sufeream de ameţeli. Pânza de apă prin care mi se părea că văd lumea a devenit din ce în ce mai densă.

Într-o zi, am căzut la pământ din cauza unui atac, pulsul mi s-a oprit, nu a mai rămas decât o fibrilaţie. Nu puteam să merg, să mănânc, să dorm. Zăceam în pat, cu o pungă de gheaţă pe inimă, privind lumea exterioară ca şi cum ar fi fost o lume acvatică.

Descrierea tuturor suferinţelor care au urmat ar fi o poveste prea lungă. Este suficient să spun că timp de câteva luni, am trecut prin toate fazele infernului…

Vara m-a ajutat să-mi redobândesc într-o oarecare măsură sănătatea. Medicul m-a sfătuit să mă duc pe malul lacului. Schimbarea de climă ar fi trebuit să fie salutară. Am stat la vila familiei, alungită pe terasă, încercând să îmi calmez şi să îmi controlez nervii agitaţi. Mi-am repetat de fii de ori: „Fii caaaaalmă… caaaalmă… caaaalmă”. Starea mea s-a ameliorat lent şi din când în când am putut dormi…

Într-o zi, mi-am dat seama că în loc să se ducă la plajă, ca de obicei, fiul meu se învârtea în jurul divanului pe care stăteam, cu o mină uimitor de calmă. Mi s-a strâns inima, nu cumva îi era iarăşi rău? Neobişnuită să văd un copil atât de liniştit, l-am întrebat:

–        Ce se petrece? De ce nu ai ieşit cu ceilalţi copii?

Copilul s-a sprijinit de divan şi mi-a răspuns:

–        Mami, este posibil ca eu să mai fi trăit o dată?

Întrebarea sa m-a lăsat cu gura căscată. L-am întrebat:

–        De unde ţi-a venit o asemenea idee?

–        Eram în grădină şi am văzut dintr-o dată un mare scarabeu negru. M-am jucat cu el cu un pai. El s-a răsturnat pe spate şi a rămas perfect imobil, ca şi cum ar fi fost mort. Eram curios să văd ce se va petrece în continuare, aşa că nu l-am lăsat din ochi. Toată povestea a durat foarte mult timp, poate chiar o jumătate de oră, după care scarabeul s-a întors iarăşi pe picioarele sale şi a plecat. În acel moment am avut convingerea profundă că am mai trăit o dată. Oamenii au crezut că am murit, dar, la fel ca şi scarabeul, eu am continuat să trăiesc, şi acum sunt din nou aici, viu. Asta înseamnă că nu am murit niciodată! Şi un alt motiv pentru care ţi-am pus această întrebare este că în fiecare dimineaţă, când mă trezesc, înainte să deschid ochii mi se pare că trebuie să mă grăbesc să mă duc la vânătoare ca să le duc ceva de mâncare soţiei şi copiilor mei. Abia când deschid ochii şi recunosc camera în care mă aflu ştiu că sunt doar un băieţel şi că sunt fiul tău. Dar soţia şi copiii mei, şi toţi oamenii de acolo, nu sunt la fel ca noi, sunt… sunt… sunt toţi negri şi goi, mi-a mai spus cu copilul cu un zâmbet stânjenit.

L-am ascultat cu un interes din ce în ce mai mare, dar nu l-am lăsat să-mi citească surpriza din minte. După ce l-am lăsat să se exprime liber, l-am întrebat:

–        Aşadar, erai tatăl a mai mulţi copii? Şi unde locuiaţi?

Copilul a luat o foaie de hârtie şi a desenat pe ea, foarte sigur de el, o colibă rotundă, care avea în partea de sus o gaură cu o formă foarte particulară prin care ieşea fumul, detaliu pe care nu l-ar fi putut observa în ţara noastră. În faţa colibei se afla o femeie goală, cu sânii mari şi lăsaţi. În faţa colibei se întindea un lac, iar pe fundal se vedeau palmieri. Mi-a întins desenul şi mi-a spus:

–        Trăiam într-o colibă de felul acesta, pe care o am construit-o noi înşine. Fiecare bărbat avea propria lui barcă, sculptată dintr-un singur lemn. În apropiere se afla un fluviu, dar nu te puteai aventura pe el aşa cum facem noi aici, pe lac, căci în apă locuia un monstru, nu mai ştiu ce fel de monstru, dar ştiu că devora picioarele oamenilor. De aceea, nu ne duceam niciodată acolo. Înţelegi acum de ce am plâns atât de mult anul trecut, când ai vrut să mă arunci în apă: îmi era frică să nu-mi mănânce cineva picioarele. Chiar şi acum, deşi ştiu că nu există nimic periculos în lac, tot nu pot să nu mă gândesc la monstrul acela ori de câte ori intru în apă. Îţi mai aminteşti că anul trecut, când am primit barca, am vrut să vâslesc imediat? Dar tu nu m-ai lăsat, spunându-mi că trebuie mai întâi să învăţ să vâslesc! Dar eu ştiam că pot vâsli, mă simţeam atât de bine în micuţa mea barcă de bambus cu care mă mişcam pe apă ca şi cum aş fi fost una cu ea. După ce m-am urcat în barcă, am făcut imediat turul lacului. Îţi mai aduci aminte, am insistat atât de mult încât, impacientată, mi-ai spus: „Bine, încearcă şi o să vezi că habar n-ai să vâsleşti!” Şi toată lumea a rămas cu gura căscată când m-a văzut că vâslesc cu o singură vâslă, căci eram prea mic pentru a mă folosi de amândouă, dar deşi aveam una singură, am condus în siguranţă ambarcaţiunea printre celelalte bărci, şi chiar printre oamenii care înotau. Da, puteam să fac ce vreau cu barca mea pe vremea când locuiam acolo! Ar fi trebuit să mă vezi! Şi copacii erau complet altfel decât aici, ar fi trebuit să-i vezi şi pe ei (după care mi i-a desenat). Şi mai erau şi alte lucruri diferite, tot felul de plante… Uite, eu sunt aici şi vânez o pasăre mare, cu pălăria lângă mine!

Tot ce desena era caracteristic unei ţări tropicale, cu palmieri şi o vegetaţie specifică. Silueta schiţată era aceea a unui negru. Singură pălăria mi s-a părut suspectă, întrucât semăna cu pălăriile moderne de fetru. Dar nu am vrut să-i distrag atenţia, aşa că am continuat să-l chestionez cu multă delicateţe. Nu doream să-i trezesc prea tare imaginaţia. Cum era limpede că nu văzuse niciodată femei goale, decât cel mult în picturi, şi acelea fără sâni mari şi lăsaţi, l-am întrebat:

–        De ce ai desenat femeia cu sânii atât de mari, de lăsaţi şi de urâţi?

Copilul m-a privit surprins să audă o asemenea întrebare, după care, fără nici o ezitare şi în modul cel mai natural, mi-a răspuns:

–        Fiindcă aşa avea sânii. Şi nu erau urâţi. Era foarte frumoasă! a adăugat cu mândrie.

Răspunsul lui m-a convins că nu era vorba de ceva ce văzuse sau auzise în anturajul nostru. Nu fusese niciodată la cinema, nu citise cărţi despre Africa. De unde putea şti el că o femeie cu sânii mari şi lăsaţi era frumoasă? Idealul nostru de frumuseţe era foarte diferit. Am continuat să-l întreb:

–        Care a fost ultimul lucru de acolo de care îţi aminteşti?

–        Eram la vânătoare, când un tigru a sărit asupra mea. Mi-am aruncat lancea, care s-a înfipt în pieptul lui. Dar tigrul nu a murit. S-a aruncat asupra mea. După aceea, nu mai îmi amintesc nimic.

–        Bun, totul e foarte interesant, şi este posibil ca tu să fi trăit toate acestea, şi ele să fi existat cu adevărat. Dar acum eşti aici. Nu te mai gândi la ceea ce a fost, ci la ceea ce este. Mie poţi să-mi povesteşti orice, dar nu le spune altora ce ai trăit atunci.

–        Ştiu, mami, ştiu foarte bine că adulţii cred că copiii sunt puţin nebuni şi îşi bat întotdeauna joc de noi. Dar nu ştii ce s-a întâmplat cu soţia şi cu cei trei copii ai mei?

–        Nu. Nu am nici cea mai mică idee. Nu uita că totul trece, numai iubirea rămâne eternă. Fii deci convins că iubirea vă va reuni în această viaţă.

–        Atunci e foarte bine, a mai spus copilul, după care s-a întors la joaca lui.

Eu am luat desenele pe care le-a făcut şi le-am adăugat în jurnalul lui, pe care îl ţineam de când se născuse… Nu i-am mai pus nici un fel de întrebări. Nu doream să-i stimulez în mod excesiv imaginaţia, nici să-l las să trăiască prea mult în lumea amintirilor.

De altfel, ce sens avea? Eu ştiam că nu avusese niciodată ocazia să citească vreo carte despre Africa. Îi ştiam fiecare din paşii făcuţi, fiecare preocupare a sa. Pe de altă parte, nu era curios că acest băieţel, altminteri atât de curajos, chiar temerar, s-a zbătut cu atâta disperare atunci când l-am dus pentru prima oară la scăldat, ca şi cum am fi vrut să-l omorâm? Am vrut să-i spun atunci că poate intra în apă fără să i se întâmple nimic. În cele din urmă a acceptat să intre în apă, dar numai după ce i-am promis solemn că nu voi pleca de acolo. A doua zi am luat-o de la capăt: a urlat ca un sălbatic şi a refuzat să intre singur în apă. Am fost din nou nevoită să-l ţin în braţe. Puţin câte puţin şi-a învins frica şi a devenit un adevărat broscoi căruia îi plăcea să se bălăcească în apă. Mai târziu a ajuns să-şi petreacă majoritatea timpului dând la vâsle sau navigând cu pânzele sus.

Pe vremea când mai era încă micuţ, de patru sau cinci ani, picta împreună cu verişoara lui, fata sorei mele, tot felul de tablouri. În timp ce fetiţa colora feţele în roz, fiul meu le picta în maro. I-am atras atenţia că feţele nu trebuiau să arate aşa de închise la culoare. M-a ascultat cu atenţie, nu a zis nimic, dar a continuat să le coloreze în culoarea ciocolatei.

Aşadar, nu am mai vorbit de amintiri. Din când în când mai făcea câte o observaţie care îmi dădea de înţeles că toate aceste lucruri sunt încă foarte vii în sufletul lui. Au trecut astfel anii, până într-o zi când în grădina noastră acest intrat un vecin şi m-a rugat să vin în stradă, căci îl văzuse pe fiul meu – care avea la acea vreme 13 ani – urcat până sus într-un plop. O cădere ar fi putut însemna moartea. Am privit copacii, care aveau o înălţime de 10-15 metri, dar nu l-am putut vedea. Atunci l-am strigat. M-a întrebat ce doream.

–        Coboară imediat!

–        De ce?

–        Nu comenta. Coboară!

Fără să mai comenteze, a apărut în curând în faţa ochilor mei. Cobora cu prudenţă, dar cu o siguranţă perfectă, de parcă ar fi fost o maimuţă. A trecut şi de ultima ramură, după care m-a întrebat, abia stăpânindu-şi mânia:

–        Şi de ce, mă rog, a trebuit să cobor?

–        Pentru că este o prostie să te urci atât de sus, şi mi se pare incredibil că trebuie să vină străinii ca să îmi spună ce ai făcut. De ce îţi iei asemenea riscuri? Ce faci acolo sus?

–        Mi-am făcut un cuib acolo sus şi mănânc în el turtele de mălai, care sunt mult mai bune acolo. În plus, de acolo pot vedea totul, întreaga regiune.

–        Nu mai spune? Şi de ce trebuie să-ţi rişti viaţa? Instalează-ţi cuibul aici, pe prima creangă.

Copilul era de-a dreptul supărat. Mi-a spus:

–        Aha, eu nu am voie să urc pentru că tu eşti convinsă că este periculos. Mă întreb cine mai avea grijă de mine atunci când trăiam în junglă şi când urcam în copacii cei mai înalţi ca să observ animalele! Unde erai atunci?

–        Nu ştiu unde eram atunci, dar acum sunt aici, iar tu ai datoria să mă asculţi! i-am răspuns eu energic.

Nu era tocmai mulţumit de răspunsul meu, dar cum altminteri se bucura de destulă libertate, şi-a găsit rapid alte ocupaţii, iar incidentul a fost uitat.

După o vreme, s-a întors foarte tulburat de la şcoală:

–        Ce prostie! Preotul vrea să ne facă să credem că omul nu trăieşte decât o singură dată. Eu ştiu că am trăit de mai multe ori! O ştiu pur şi simplu! Dar când eşti printre adulţi este mai bine să taci!

Impresiile vieţii prezente s-au suprapus treptat peste cele anterioare, despre care nu a mai vorbit multă vreme. Când s-a apropiat de vârsta de 15 ani mi-a cerut o baterie de jazz. Ne-am dus la cel mai mare magazin de accesorii muzicale şi el a ales cea mai mare tobă din câte existau, cu toate accesoriile. S-a produs atunci un fenomen la fel de surprinzător ca şi atunci când vâslise singur pentru prima dată. Ajuns acasă, s-a instalat la tobă, a luat beţele şi a început imediat să cânte, cu un control perfect, ca şi cum nu ar fi făcut altceva toată viaţa lui, cele mai complicate ritmuri, sincopele cele mai ieşite din comun. Era în extaz, ochii în străluceau, lacrimile îi alunecau pe obraji… Totul se petrecea în tăcere: plângea în timp ce cânta. Nu mi-a spus niciodată de unde avea acest dar. O singură dată, mi-a zis:

–        Ştii, mamă, aşa făceam noi când trebuia să ne transmitem diferite semnale, diferite mesaje la mare distanţă… După care a continuat să cânte ca un posedat.

Pe de altă parte, refuza întotdeauna să povestească istorii legate de viaţa negrilor. „De ce aş face-o? Eu ştiu cel mai bine cum era acolo, iar părerea albilor nu mă interesează. În plus, orice descriere autentică mă face să plâng, chiar dacă nu vreau acest lucru…”.

Mai târziu, ne-am dus să vedem un documentar despre negri. Era deja ofiţer de aviaţie, dar a plâns ca un copil în timpul proiecţiei, lacrimile curgându-i în tăcere pe obraji.

Unde învăţase să cânte la tobă? Mi-am putut da seama de dificultatea acestui instrument atunci când am încercat eu însămi să cânt la el. Cum putea un copil crescut la oraş să-şi dorească măcar o asemenea tobă? Cum se putea ca un tânăr modern şi fericit să plângă atunci când cântă la baterie şi când asistă la un film despre negri?

Mai târziu, Paul Brunton, scriitor, filosof şi mare călător, ne-a făcut o vizită. Tocmai se întorcea din India. I-am povestit de amintirile din vieţi anterioare ale fiului meu. Mi-a cerut să vadă desenele şi după ce le-a studiat, a spus:

–        Acest gen de colibe este caracteristic unui anumit trib de negri din Africa Centrală, care trăieşte pe malurile fluviului Zambezi. Toate detaliile sunt absolut corecte.

–        Bine, dar pălăria seamănă cu o pălărie modernă, am spus eu, nu are cum să facă parte din accesoriile vestimentare ale negrilor.

Brunton a zâmbit:

–        Vă înşelaţi, iar cel care are dreptate este copilul. Această pălărie este într-adevăr caracteristică acestui trib. Nu este vorba de fetru, ci de frunze de stuf ţesute. Arma de vânătoare este de asemenea foarte bine desenată. Iar monstrul care îi muşcă pe oameni de picioare este în mod evident crocodilul. Dar spuneţi-mi, cum de aţi devenit mama unui copil care a fost cândva negru?

–        Iată o întrebare la care nu am găsit încă răspunsul, i-am răspuns râzând. După care am vorbit despre alte lucruri.

Primele amintiri ale fiului meu au apărut atunci când a observat în linişte un scarabeu, pe malul lacului. Fără să ştie, el a utilizat o metodă indiană de concentrare. Yoghinii indieni obişnuiesc să se concentreze asupra unui punct negru desenat pe perete sau asupra unei bule de cristal. Copilul a făcut acelaşi lucru, scarabeul negru ţinând locul punctului, şi a intrat involuntar în transă. Astfel i-au apărut amintirile dintr-o viaţă anterioară.

A trecut şi vara respectivă. Starea mea s-a ameliorat. Conştiinţa mea s-a clarificat din nou, lumea nu mi se mai părea fluidă, senzaţiile de arsură la nivelul sângelui au dispărut. Toamna, după ce ne-am întors acasă, am resimţit însă din nou toate simptomele care au determinat moartea atâtor femei vaccinate cu serul respectiv. Sufeream de crampe şi de dureri atroce. Nu aş fi crezut niciodată că o fiinţă poate suporta o asemenea tortură fără să moară. Mi-am pierdut complet controlul asupra corpului meu. Nervii îmi erau paralizaţi. Dacă doream să îmi întind mâna, aceasta rămânea imobilă. Trăiam într-o stare de angoasă şi de spaimă. Iar în timpul lungilor nopţi nedormite, auzeam mereu vocea aceea iritantă şi rea: „Ce, credeai că poţi să mă prinzi? Hi hi hi!” Medicii au ajuns la concluzia că trebuie să fiu operată.

În seara respectivă a telefonat un fost coleg de şcoală al soţului meu, de care eram foarte legaţi. Tocmai se întorsese dintr-o lungă călătorie în India. A doua zi a venit să mă vadă.

–        Ţi-am spus că în India am studiat yoga cu un mare maestru. Dacă vei face ce-ţi voi spune, îţi vei recupera sănătatea. În nici un caz nu te lăsa operată!

I-am promis să ţin cont de sfatul lui. Mi-a arătat câteva exerciţii simple de respiraţie, pe care le puteam executa în poziţie culcat, chiar dacă eram pe jumătate moartă, şi pe care trebuia să le repet cât mai des în timpul zilei, în timp ce îmi controlam conştiinţa.

Am urmat întocmai indicaţiile primite.

Câteva zile mai târziu mă simţeam într-adevăr mai bine. Durerile s-au redus şi totul părea să indice o tendinţă clară de ameliorare.

Peste alte două săptămâni m-am putut ridica pentru câteva clipe din pat. Simţeam că redevin eu însămi! Unele tulburări erau încă foarte active, dar amicul nostru mi-a recomandat alte exerciţii de yoga. Starea mea s-a ameliorat, iar primăvara am putut pleca la mare pentru câteva luni. Clima binecuvântată, băile marine şi exerciţiile de yoga mi-au redat în cele din urmă sănătatea. Soţul meu a venit şi el în ultimele patru săptămâni ale vacanţei mele, şi aceea a fost perioada cea mai fericită din viaţa mea personală. Numai cine a fost bolnav incurabil poate şti ce înseamnă să fii din nou sănătos!

O, forţă şi putere necunoscută pe care o numim Dumnezeu! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai redat sănătatea, că mi-ai permis să scap de infern, că nu m-ai lăsat să devin o povară pentru cei pe care îi iubesc, că ai făcut din nou din mine o fiinţă utilă şi capabilă să muncească!

Soarele nu mi se păruse niciodată atât de strălucitor, cerul atât de albastru, marea atât de splendidă ca în vara aceea…

Toamna ne-am întors acasă, iar eu m-am reapucat de lucru, la fel ca mai înainte.

Într-o seară ne-am dus cu întreaga familie la cinema, la un film de Walt Disney. Mickey Mouse, Pluto şi Donald ne-au amuzat copios. A urmat apoi un film în care personajele lui Walt Disney şi-au propus să creeze o companie de alungare a fantomelor şi strigoilor din casele bântuite. Ele au dat un anunţ în acest scop. Pe de altă parte, într-un vechi castel, tot felul de fantome trăiau într-o armonie perfectă. Ele se reuneau în fiecare noapte în marea sală a cavalerilor. Într-una din seri, o fantomă s-a instalat confortabil în fotoliul său ca să-şi citească ziarul, când a descoperit anunţul cu pricina. Ea a citit-o cu voce tare tovarăşelor sale, care au fost indignate la unison: „Ce?… Nici chiar fantomele nu mai pot trăi paşnic…”. Ele s-au decis să le dea impertinenţilor o binemeritată lecţie. Una din fantome a telefonat la casa cu pricina şi i-a chemat pe cei în cauză. Apoi, rolurile au fost distribuite între cei de faţă: una din fantome trebuia să se ascundă sub pat, alta în spatele uşii, o a treia în oglindă, astfel încât dacă cineva dorea să se uite, să vadă fantoma în locul chipului său. Fiecare ştia exact ce avea de făcut pentru a băga spaima în Mickey şi în tovarăşii săi, făcându-i să-şi schimbe pentru totdeauna planurile. După ce au stabilit detaliile, şeful fantomelor a făcut un semn şi toate fantomele au dispărut, transformându-se în nişte sfere fosforescente care pluteau prin aer şi săreau în toate direcţiile… cu un râs infernal la gândul că bietele creaturi pământene doreau să le prindă!

Surpriza m-a lăsat pur şi simplu fără grai! Sora mea mai mică şi fratele meu au strigat: „Uite! Uite! Sfera verde a lui Esther! Ce ciudat…”. Erau atât de tulburaţi şi vorbeau atât de tare încât pentru o clipă m-am temut că vom fi daţi afară din sală. Culmea este că ei nu ştiau că întreaga scenă a fantomei care s-a transformat într-o sferă verde şi fosforescentă, râzând cu un râs diabolic şi dispărând apoi în salturi, era exact ceea ce văzusem eu cu ceva vreme înainte!

Eram bulversată. Oare văzuseră şi alţii asemenea apariţii? Îmi era greu să cred că Walt Disney nu a văzut el însuşi sfera verde! Cum şi-ar fi putut imagina o apariţie identică cu cea văzută de mine? O coincidenţă era exclusă. Dar povestea nu s-a terminat aici!

Câteva săptămâni mai târziu, am început să citesc o carte intitulată „Aram, magie şi mistică”, care regrupa o colecţie importantă de întâmplări adevărate. Am citit mai multe capitole şi am ajuns la următorul pasaj: „… Cum de putea intra acest personaj prin poarta închisă cu lacăt? Ştiind cu precizie că poarta era închisă, m-am gândit: ‚Nimeni nu poate intra, chiar dacă s-a mişcat clanţa şi poarta s-a auzit scârţâind’. Dar cine a fost? În cameră s-au auzit lovituri şi zgomote ciudate, care au pus în trepidaţie patul şi sticla lămpii de pe noptiera mea”. Şi apoi, mai departe: „Nu am văzut nimic, dar nici nu mi-am dat osteneala să văd ceva. Vecinul meu de cameră a pretins că a văzut subit pe podeaua camerei mele o sferă luminoasă de mărimea lunii pline care a apărut în faţa uşii pentru a dispărea apoi dincolo de perete”.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Era vorba de aceeaşi sferă care semăna cu o lună plină. Se pare că sfera pe care o văzusem eu nu era ceva unicat! Ce ciudat! Totuşi, gândindu-mă mai bine, mi-am dat seama că un fenomen analog există şi în natură: fulgerul globular, care se mişcă prin aer cu mişcări răzleţe. Se cunosc cazuri în care un asemenea fulger a intrat într-o cameră pe fereastră, a trecut prin toată casa şi a dispărut pe o altă ieşire. Atâta vreme cât fulgerul îşi păstrează forma sferică el nu este periculos, dar dacă iese din această formă el poate distruge tot ce îi iese în cale. Această formă de fulger globular este infinit mai periculoasă decât un fulger normal. Oare nu puteam crede că sfera verde şi fosforescentă era tot un fel de fulger globular, dar pe un nivel diferit?

Din noaptea timpurilor ne-a rămas un adevăr atribuit lui Hermes Trismegistos, despre care se spune că cunoştea toate misterele cerului şi ale pământului: „Tot ce este sus există şi jos, la fel cum tot ce este jos există şi sus”. Paralela dintre fulgerul globular şi sfera verde pe care am văzut-o eu mi s-a părut uimitoare…

Aurora – Ayurveda

Îmi petreceam din nou fiecare zi în atelier. Într-o zi, pe când lucram, m-am simţit cuprinsă de o stare de îngrijorare aproape insuportabilă. Am avut dintr-o dată impresia că nu fac nimic. Timpul trecea într-un ritm nebunesc, zilele erau urmate de nopţi, iar eu nu realizam nimic. Nimic? – m-am întrebat, cum nimic? Lucram toată ziua, citeam şi studiam un număr impresionant de cărţi, iar atunci când eram obosită, cântam la pian. De ce aveam atunci impresia că nu fac nimic? M-am gândit atunci la ultimii ani, iar în interiorul meu a apărut răspunsul: „Nu ai făcut nimic pentru a alina suferinţele celorlalţi. Faptul că eşti soţie, mamă, sculptoriţă, acestea sunt preocupări de ordin personal”.

Era adevărat. Dar ce aş fi putut face? În cursul anilor trecuţi am aşteptat ca puterile superioare să-mi dea instrucţiuni. Dar vocea nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. Cum puteam şti atunci ce anume aveam de ”îndeplinit”? În timp ce povestesc acum acest lucru, nu mă pot împiedica să nu zâmbesc gândindu-mă cât de naivă puteam să fiu în acea vreme. Cât de ignorantă este fiinţă umană! Cum ar putea cineva să coopereze la „marea operă” înainte să-şi fi atins mai întâi ţelul, înainte de a se fi cunoscut perfect pe sine, înainte de a-şi fi învins părţile slabe? Aceasta este boala copilăriei oricărei fiinţe care începe să se trezească: ea doreşte să salveze lumea înainte de a se fi salvat pe sine! Puterile superioare au grijă să-i vindece pe începători de asemenea naivităţi! La vremea respectivă nu înţelegeam mare lucru, dar doream să-i fac pe oameni să fie fericiţi. De când făcusem legământul, nu am trăit decât pentru acest scop. În calea mea apăruseră tentaţii, dar acestea nu mi-au provocat mari dificultăţi. Au existat mulţi bărbaţi care – sub pretextul că „mă iubesc”, nu au încercat altceva decât să îşi satisfacă propriile dorinţe. Dar eu am văzut clar în interiorul lor: nu doreau nici măcar să ştie cine sunt eu în realitate. Singură iubirea carnală avea importanţă pentru ei. Cum m-ar fi putut păcăli acest lucru, când eu demascasem deja această capcană a naturii? Nici chiar vanitatea mea nu era flatată de asemenea dorinţe. Dimpotrivă, mi s-a părut întotdeauna degradant faptul că bărbaţii nu îmi doreau decât corpul.

Într-o zi, discutam cu cineva despre anumite principii filosofice înalte. Domnul respectiv, care se considera un prieten sincer al meu, s-a entuziasmat de „inteligenţa” mea, dar cu prima ocazie a încercat să mă sărute… Sau poate dorea să-mi sărute inteligenţa?

Altcineva mă complimenta în permanenţă în legătură cu talentele mele de muziciană. Ori de câte ori cântam în societate, pretindea că adoră muzica. Îmi săruta pasional mâinile şi îşi scufunda privirea în ochii mei… dar cu o senzualitate care spunea totul despre intenţiile sale! Cunoşteam destui asemenea „adoratori ai muzicii”, aşa că m-am amuzat în sinea mea. Dar totul mi se părea atât de plicticos, atât de vulgar.

Muzica, filosofia, psihologia, tot ce avea legătură cu artele şi cu ştiinţele mă atrăgea sincer. A trebuit totuşi să mă înclin în faţa evidenţei: majoritatea filosofilor, psihologilor, astronomilor, savanţilor şi artiştilor – la fel ca şi toţi ceilalţi – considerau sexualitatea ca fiind mai atractivă! Bieţii de ei! Ce va rămâne din ei atunci când îşi vor pierde virilitatea? Doar vidul, propriul lor gol interior! Cumplit! Şi toţi acei domni încercau să mă convingă că îmi risipesc viaţa prin faptul că refuz să mă bucur de plăcerile carnale cu o ocazie sau alta! Ce umilitor! Oare bărbaţii nu văd altceva în faţa ochilor decât sexul? Oare nu pot să fie umani, mai presus de sex? La fel ca şi copiii care se joacă împreună din pura plăcere de a se juca, şi nu pentru a-şi stimula sexualitatea?

Sunt mulţi cei care fac muzică sau teatru, sau care se interesează de psihologie cu unicul scop de a cuceri noi parteneri. Biblia spune: „Adevăr vă spun, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Insatisfacţia şi egoismul celor care nu trăiesc decât pentru a-şi satisface sexualitatea m-au ajutat să înţeleg profunzimea acestui minunat adevăr. Şi toţi aceşti oameni, atât de goi în interiorul lor, îmi confundau indiferenţa cu o „frustrare a instinctelor” sau cu un teatru ieftin. În ceea ce mă privea, eu mă analizam tot mai strict. Nu am avut niciodată un singur gând de atracţie faţă de un bărbat. Îmi iubeam soţul la fel de profund ca şi înainte, dar nu aşa cum îşi iubeşte o femeie bărbatul, ci aşa cum trebuie să iubească o fiinţă umană o altă fiinţă umană. Nu mai existau tentaţii, lupte şi „victorii” asupra simţurilor mele, căci nu mai aveam „dorinţe” pentru vreun bărbat. Din noaptea în care am descoperit amăgirea iubirii carnale nu am mai fost femeie, ci am devenit o fiinţă umană, un Eu, iar acest Eu nu mai simţea nici o dorinţă sexuală!

„Eul” nu are sex! „Eul” nu reprezintă jumătatea a ceva aflat în căutarea jumătăţii sale complementare, „Eul” este un tot în sine.

Dacă cineva recunoaşte acest adevăr, corpul îl urmează.

Mă gândeam la toate aceste lucruri, când dintr-o dată am fost cuprinsă de acel sentiment care mă tulburase atât de mult atunci când exersam transmisia gândurilor şi când îmi era imposibil să receptez sau să execut voinţa cuiva: o senzaţie de apăsare, ca şi cum m-aş sufoca.

Am început să mă concentrez. De-a lungul anilor am învăţat să recunosc acele furnicături care îmi trec prin tot corpul… În sfârşit, am auzit din nou vocea care tăcuse atâta timp:

–        De ce îţi neglijezi facultăţile spirituale?

–        Cum aş putea să nu le neglijez? Pot face altceva? am întrebat eu.

–        Ştii foarte bine că dacă cineva are un talent înnăscut, de muzician sau de sculptor, acest lucru nu este suficient pentru a deveni un artist. El este încă departe de acest scop. Pentru a-l atinge, el trebuie să-şi perfecţioneze talentul. Iar acest lucru nu este posibil decât printr-o muncă asiduă. Talentul fără muncă nu reprezintă artă, la fel cum nu poate fi vorba de artă atunci când există muncă, dar fără talent. Numai cine combină talentul cu munca asiduă poate realiza o operă de artă! Tu dispui de un talent pe care nu îl manifeşti: acela de a transmite puterea spiritului. Lucrează, practică, exersează… şi vei deveni o artistă în această artă regală care le depăşeşte pe toate celelalte: arta de dincolo de artă!

Inima mea a început să bată cu putere. Am aşteptat ani de zile o comandă interioară care să-mi dicteze ce am de făcut. Răspunsul nu a venit însă niciodată. În aceste condiţii, am considerat că nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă dedic activităţilor şi îndatoririlor zilnice pe care mi le-a impus viaţa. Am învăţat psihologia şi sculptura. Cele două discipline se completau de minune. Atunci când făceam un portret, un bust, pătrundeam adânc şi mă scufundam în psihologia modelului. Orice fiinţă era fascinantă; cu cât reuşeam să o sondez mai bine, cu atât mai reuşit îmi ieşea capul său. Schiţarea unui portret şi analiza psihologică reprezintă unul şi acelaşi lucru. Toţi cei care au pozat pentru mine mi-au rămas foarte apropiaţi din punct de vedere spiritual. Operele monumentale, compoziţiile de mare anvergură, au fost o altă sursă de mare bucurie pentru mine. Concentrarea mi-a deschis porţile către noi adevăruri. În adâncul sufletului eram însă foarte tristă pentru că nu mai auzeam „vocea”. Mă simţeam secătuită, aveam impresia că am pierdut contactul cu energia provenită de la sursa superioară.

Iar acum acest contact a fost restabilit, iar vocea mi-a spus să exersez arta de dincolo de artă. Dar cum puteam face acest lucru? Existau oare exerciţii pentru aşa ceva? Nu auzisem niciodată vorbindu-se de această „artă”…

Vocea a continuat cu claritate: „Caută!”

–        Să caut? Dar unde? Cum? am întrebat eu.

Nu a mai venit nici un răspuns.

În aceeaşi seară am fost invitaţi de un prieten, cel care mă învăţase să fac exerciţii de yoga pe vremea când fusesem bolnavă, inclusiv cum să-mi focalizez conştiinţa.

Eram un grup foarte vesel. Bărbaţii vorbeau de amintirile lor din şcoală, în timp ce eu eram interesată mai mult de biblioteca prietenului nostru. Am găsit acolo o carte care m-a atras în mod deosebit. I-am cerut gazdei permisiunea să o împrumut, iar ea mi-a dat-o cu plăcere.

Am luat cartea şi m-am aşezat lângă cei doi bărbaţi. L-am rugat pe prietenul nostru să ne povestească unde şi cum învăţase exerciţiile sale de yoga, cele care mă vindecaseră. Ne-a relatat cum a fost invitat într-o zi de un maharajah la o vânătoare de tigri. În timpul partidei de vânătoare, calul său s-a împiedicat şi el a fost aruncat la sol; căzătura i-a afectat coloana, astfel încât a fost nevoie să fie ridicat de alţii şi dus pe o targă. Maharajahul a venit în camera lui şi l-a întrebat ce fel de medic doreşte să-l consulte, unul englez sau unul indian.

Amicul nostru l-a preferat pe cel englez. Acesta i-a prescris tot felul de calmante împotriva durerii, precum şi multă odihnă. Au trecut apoi zile şi săptămâni, dar ameliorarea scontată nu s-a produs. Nu se mai putea ridica deloc şi nu-şi mai putea mişca spatele şi ceafa. Au trecut astfel şase săptămâni, iar starea sa nu a făcut altceva decât să se înrăutăţească.

Atunci, maharajahul s-a întors şi i-a spus:

–        Aţi dorit să consultaţi medicul englez. Eu vi l-am trimis. Acesta vă tratează de şase săptămâni iar starea dumneavoastră s-a înrăutăţit. Dacă doriţi să primiţi sfatul meu, consultaţi medicul indian, care este un practician al Ayurvedei. Acesta vă va ajuta cu siguranţă.

Amicul nostru i-a urmat sfatul.

–        Ce este un practician al Ayurvedei? am întrebat eu.

–        Este un om iniţiat în Ayurveda. Vedele sunt cărţile sacre ale indienilor, care cuprind cea mai înaltă filosofie de pe pământ. Ele au mai multe părţi. Ayurveda este ştiinţa sănătăţii şi conţine toate secretele corpului uman, ale bolilor, ale metodelor de vindecare şi ale principiilor prin care poate fi menţinută starea de sănătate. Spre exemplu, aceşti iniţiaţi cunosc de 5-6.000 de ani ştiinţa înlocuirii organelor bolnave cu organe sănătoase prelevate de la cadavre. Ei au încercat şi au reuşit operaţii dintre cele mai extraordinare. Puteau înlocui un ochi orb cu unul sănătos şi chiar un picior întreg, atât la animale cât şi la oameni. Ei ştiau de mult că bolile sunt cauzate de miriade de creaturi minuscule, pe care astăzi le numim bacterii, şi considerau că aceste bacterii alcătuiesc celulele corpului invizibil al unui spirit demoniac. Pe de altă parte, occidentalii, cu excepţia câtorva iniţiaţi ca Paracelsus, nu s-au preocupat niciodată să-şi orienteze cercetările în această direcţie. Spiritul malefic ia în posesiune o anumită persoană, sau mai multe, pune stăpânire pe corpul lor, iar atunci când aceste persoane intră în rezonanţă cu el, ele se îmbolnăvesc. Există însă întotdeauna persoane a căror vibraţie lăuntrică nu rezonează cu cea a demonului şi care nu se îmbolnăvesc. Ele sunt imune la boală, după cum spune ştiinţa occidentală.

În scripturile sacre ale indienilor se găseşte descrierea tuturor spiritelor malefice ale bolii, care sunt reprezentate în detaliu şi în culori. Fiecare din aceste figuri oribile are o înfăţişare şi o culoare caracteristică. De pildă, demonul ciumei este un monstru de culoare neagră. Nu întâmplător, această boală mai este numită şi „moartea neagră”. Spiritul unei alte boli la fel de mortale este un demon galben, motiv pentru care boala mai este numită şi „febra galbenă”. Spiritul leprei are un cap care aminteşte un cap de leu, şi se ştie că poţi recunoaşte un lepros după forma leonină a capului său. Faţa unui lepros aminteşte de faţa spiritului care îl posedă. Pneumonia este provocată de un uriaş demoniac de culoare roşie, care pare alcătuit din flăcări, etc. Orice boală este o posesiune din partea unui demon.

–        Stai puţin, am strigat eu, întrerupându-l. Spuneai că demonul pneumoniei este un uriaş de culoare roşie? Foarte interesant…

Mi-am amintit atunci de frăţiorul meu, pe vremea când era bolnav şi a strigat ca scos din minţi, uitându-se într-un loc precis din cameră: „Mami, mami, omul roşu vrea să mă răpească, mami, ajută-mă!”, în timp ce mânuţele sale încercau să îl protejeze împotriva unui duşman invizibil pentru noi, ceilalţi… după care şi-a pierdut cunoştinţa. Mama spusese: „Ce vede nu este real, este o halucinaţie…”. La vremea respectivă eu am fost singura care şi-a dat seama că pentru copil „omul roşu” a fost real, iar astăzi aflam că el reprezintă pentru indieni o realitate obiectivă pe care ei o cunosc de mii de ani! Căci realitatea nu se limitează numai la ceea ce putem prinde cu mâinile şi la ceea ce putem vedea cu ochii!

I-am povestit acest episod prietenului nostru, care nu a fost deloc surprins.

–        Bolnavii văd de multe ori demonii bolii care îi atacă, cel mai adesea în momentul în care devin posedaţi, alteori mai târziu, în timpul bolii, atunci când se luptă cu ea. Dacă spun ceea ce văd, cei din jur sunt convinşi că ei delirează. Nimeni nu încearcă să cunoască originea acestor imagini care se suprapun peste imaginaţia pacientului şi de ce cei care suferă de aceeaşi boală văd întotdeauna aceleaşi imagini, pe care nu le-au mai văzut niciodată înainte şi de care nu au auzit vreodată.

Apoi, amicul nostru şi-a continuat povestirea:

–        Practicianul Ayurveda, medicul maharajahului, era un om încă tânăr, amabil, rafinat, cu care m-am împrietenit ulterior. Chiar şi astăzi continuăm să ne scriem. După ce mi-a examinat reflexele nervoase, medicul mi-a dat nişte pastile pe care trebuia să le iau de trei ori pe zi. La plecare, mi-a spus zâmbind: „În trei zile o să urcaţi din nou pe cal!”

Prietenul nostru a suspinat, fără să creadă o boabă.

În ziua următoare şi-a putut mişca capul. Medicul s-a întors, i-a dat alte pastile şi l-a pus să execute câteva exerciţii de respiraţie, dublate de focalizarea corectă a conştiinţei. În aceeaşi după-amiază a putut sta în poziţie şezând şi a simţit furnicături pe şira spinării, ca şi cum prin aceasta ar fi început să curgă din nou forţele vitale.

În cea de-a doua zi s-a ridicat din pat, a făcut câţiva paşi prin cameră, a devorat micul dejun, după care a coborât în grădină.

În cea de-a treia zi s-a trezit în plină formă şi s-a urcat într-adevăr pe cal.

Întrucât s-a împrietenit cu medicul Ayurveda, el l-a întrebat într-o zi:

–        Ce mi-ai administrat astfel încât mi-am putut recupera într-o manieră atât de miraculoasă sănătatea?

–        Ştiinţa noastră se transmite din tată în fiu. Atunci când un părinte îşi iniţiază fiul în această meserie, acesta din urmă trebuie să facă un legământ solemn că nu va divulga niciodată secretele, în nici o împrejurare. Eu nu mi-am încălcat niciodată cuvântul, deci nu îţi pot dezvălui natura acelor pilule. Îţi pot povesti în schimb despre anumite faţete ale ştiinţei noastre. Pilulele pe care ţi le-am prescris sunt o combinaţie chimică ce are la bază aurul. Acest compus al aurului nu reprezintă o simplă substanţă moartă; dimpotrivă, l-am putea numi un „aur viu”. Prepararea acestui remediu presupune păstrarea lui într-un creuzet ermetic închis timp de câteva săptămâni, într-un cuptor încălzit la o temperatură moderată şi constantă. Acest procedeu dezvoltă asemenea proprietăţi la aurul mort încât el devine pe bună dreptate un „aur viu”. Ştii că dacă păstrezi un ou timp de 21 de zile la o temperatură constantă de 40 de grade, din el va ieşi un pui viu. Dacă expui oul timp de zece minute la o căldură de 100 de grade, din el nu va ieşi niciodată un pui, ci doar un ou fiert! Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte acest preparat pe bază de aur. Ţinut timp de câteva săptămâni la o temperatură constantă şi moderată, în aurul respectiv se naşte o energie care are aceeaşi vibraţie ca şi „energia vitală”. Aceasta din urmă este infinit superioară energiei atomice. Este nevoie de milioane de ani pentru ca aurul să apară din transmutarea pământului, printr-un proces incredibil de lent. Noi putem continua acest proces, transformând aurul într-o altă materie, care se încarcă cu această energie supremă. La fel cum poţi magnetiza fierul, poţi face din aurul obişnuit un aur magnetizat sau „viu”. Magnetismul aurului reprezintă o energie infinit superioară celei a fierului. El capătă aceeaşi vibraţie ca şi energia noastră vitală, adică acea energie care este viaţa însăşi şi care acţionează într-o manieră aproape miraculoasă asupra fiinţelor vii. Fiinţă umană este ca un magnet încărcat cu aceste energii superioare. Magnetul se descarcă în timp, dar poate fi remagnetizat cu ajutorul curentului electric; în mod similar, fiinţa umană poate fi reîncărcată cu această energie. Energia vitală îşi are sediul în măduva spinării. Atunci când ai căzut de pe cal, ţi-a fost afectat acest organ de o delicateţe extremă, iar tensiunea ta vitală a scăzut brusc. Organismul tău nu s-a mai putut regenera singur, pentru că cel rănit a fost tocmai centrul autovindecării. Pilulele mele nu au făcut altceva decât să îţi reîncarce centrii nervoşi care au permis naturii să îşi reia ritmul, ceea ce explică starea ta de sănătate de acum. Iată deci în ce a constat misterul! Îţi mai dau un exemplul. Maharajahul nostru este un om vârstnic, dar care doreşte să îşi mai manifeste încă virilitatea faţă de soţia sa favorită. Graţie acestor pilule pe bază de aur el şi-a putut păstra vigoarea unui bărbat tânăr. Fără un ajutor din exterior, natura nu i-ar putea acorda această energie corpului său, dar acest preparat activează centrii săi nervoşi şi acest lucru este suficient pentru a-i încărca zilnic centrii sexuali.

Prietenul nostru l-a întrebat apoi pe medic:

–        Dar de ce vă păstraţi voi cunoaşterea cu atâta gelozie? De ce toate aceste mistere? De ce nu poate beneficia întreaga umanitate de binefacerile acestei ştiinţe? De ce nu îl înveţi şi pe medicul englez aceste cunoştinţe?

Indianul a rămas o vreme pe gânduri, după care a răspuns:

–        Pentru ca viaţa să poată trece din stare pasivă în stare activă, oul trebuie să fie fecundat de cocoş. În mod similar, pentru un asemenea remediu este nevoie de o sursă de energie care să pună în mişcare forţele latente ale moleculelor de aur, astfel încât acesta să poată trece din starea sa moartă în starea sa vie. Această sursă de energie este însăşi fiinţa umană. Puterea de procreare nu se manifestă numai la nivel corporal, ci şi pe un alt nivel superior, pur energetic. De pildă, un hipnotizator îşi manifestă puterea de procreare pe un nivel spiritual; el poate pătrunde în sufletul persoanei pe care o hipnotizează, trezind în el forţele latente, la fel cum sperma materială poate penetra un ovul pentru a declanşa aici procesul vieţii active. La fel, pentru a pune în mişcare un anumit proces de dezvoltare la nivelul unei materii oarecare, în cazul de faţă aurul, omul are nevoie de radiaţia propriei sale energii vitale. Dacă el îşi cheltuieşte această energie prin canalul organelor sale sexuale, ceilalţi centri nervoşi necesari pentru a transmite energia vitală în forma sa originală de bază devin latenţi şi inactivi. Aceşti centri nervoşi se deschid şi se închid automat. Omul îşi poate dirija această energie fie către organele sexuale, fie către centrii săi mai elevaţi, dar în nici un caz nu o poate dirija simultan către ambele variante! Înţelegi acum de ce, atunci când tatăl îşi iniţiază fiul în această ştiinţă, cel din urmă trebuie să facă legământul de a nu divulga altora secretele sale, dar şi un legământ de castitate. De aceea, fiul nu primeşte iniţierea decât după ce s-a căsătorit şi a avut deja copii, pentru a nu întrerupe lanţul transmisiei. Arată-mi un singur medic occidental care ar fi dispus – de dragul iniţierii în această ştiinţă – să practice castitatea! Experienţa ne-a demonstrat că medicii voştri nu doresc altceva decât să facă din ştiinţa lor o sursă de venituri mereu în creştere, pentru a-şi satisface astfel instinctele lor inferioare. Au fost foarte numeroşi aceia care au încercat să ne smulgă secretele prin tot felul de mijloace. Noi am înţeles însă că unicul lor scop era acela de a câştiga adevărate averi cu ajutorul cunoştinţelor noastre, sau de a-şi flata vanitatea devenind celebri. De aceea, am preferat să păstrăm tăcerea. Este trist să constaţi că puterea străină care ne-a ocupat ţara a mers până acolo încât a supus anumiţi medici de-ai noştri torturii, pentru a le smulge secretele. De atunci, străinii nu mai pot găsi iniţiaţi în Ayurveda, căci nimeni nu mai recunoaşte astăzi că dispune de cunoştinţele necesare. Am fost forţaţi să ne punem o mască şi să devenim astfel „misterioşii orientali”. Preţul acestei lecţii a fost foarte mare. Trebuie să recunosc totuşi că în toţi aceşti ani au existat medici occidentali, adevărate fiinţe umane, care au dorit să ne cunoască secretele pentru a-şi ajuta cu adevărat semenii şi care nu au ezitat să facă jurământul brahmacharya-ei (al castităţii). Aceştia au primit iniţierea şi continuă să lucreze alături de noi. La fel ca şi noi, ei îşi păstrează în tăcere cunoaşterea. Atunci când umanitatea va avansa suficient de mult şi majoritatea medicilor vor deveni oameni dispuşi să îşi sacrifice dorinţele sexuale pentru a-i vindeca pe alţii, practicienii Ayurveda îşi vor dezvălui cu dragă inimă misterele. Deocamdată, occidentalii îşi folosesc toate descoperirile pentru autodistrugere. Ce a rezultat din descoperirea dinamitei, a avioanelor? Noi arme! Ce aţi face voi dacă aţi descoperi secretul energiei cosmice şi al energiei vitale, care este încă şi mai puternică?… Noi arme de distrugere în masă şi noi câştiguri fabuloase pentru cei care deţin cunoaşterea. Războiul este una din cele mai bune surse de câştiguri. Dar de ce vor să câştige tot mai mulţi bani? Pentru a-şi satisface instinctele lor inferioare, plăcerile sexuale, perversiunile. Mă întrebi de ce nu ne revelăm cunoaşterea? Din cauza medicilor străini! Ei sunt cei care nu doresc să o primească! De îndată ce află care sunt condiţiile pentru a o primi, interesul lor pentru ea scade brusc. Ei nu îşi pot imagina că pentru un preţ atât de mic pot primi în schimb secretul vieţii. Este mult mai simplu să-ţi baţi joc de orientali, să le pui la îndoială cunoştinţele. Asta nu necesită nici un efort! Majoritatea străinilor cred că satisfacerea instinctelor sexuale reprezintă fericirea supremă pe pământ. Cum ar putea ei ajunge să cunoască puterea extraordinară a unei fiinţe spirituale dacă nici măcar nu încearcă să o dobândească? Această putere nu poate fi obţinută nici cu bani, nici cu forţa. Preţul ei este renunţarea. Dar cel dispus să plătească acest preţ descoperă rapid că în realitate nu a renunţat la nimic, căci nu a făcut altceva decât să înlocuiască fericirea trecătoare şi efemeră cu fericirea nepieritoare şi eternă. Ce târg mai bun s-a putea imagina? Dar să nu mai discutăm de aceste lucruri, căci intelectul nu le poate cuprinde. Spiritul nu poate fi înţeles, el nu poate decât să fie trăit prin experienţă directă. Nu poţi decât să fii una cu spiritul! De aceea, noi îi lăsăm pe ceilalţi să avanseze pe calea intelectului. Ei au învăţat deja multe lucruri, şi vor progresa din ce în ce mai rapid. Dar aceste „adevăruri supreme” le vor rămâne ascunse oamenilor raţionali, care nu vor cunoaşte fericirea de a fi la care conduce calea renunţării. Occidentalii au caricaturizat yoghinul oriental. De ce ţi se pare atunci atât de surprinzător că iniţiaţii nu se grăbesc să îşi reveleze secretele, rămânând ascunşi în faţa occidentalilor?

Îţi spun toate acestea pentru că îmi dau seama că nu mă întrebi dintr-o simplă curiozitate, ci din dorinţa profundă de a studia ştiinţa noastră, că eşti un om care caută adevărul, care îl caută pe Dumnezeu! Noi suntem întotdeauna gata să îi ajutăm pe cei ca tine. Îngăduie-mi să-ţi dau un sfat: dacă doreşti să progresezi mai rapid, să pătrunzi mai profund misterele fiinţei umane şi ale vieţii, practică yoga!

Apoi mi-a explicat că orientalii au descoperit şi au perfecţionat de-a lungul mileniilor trecute diverse metode care îi permit omului să îşi atingă ţelul, această fericire pe care fiecare o poartă în el şi spre care tind chiar şi fiinţele cele mai ignorante, cele mai inconştiente. Omul poate atinge chiar aici, pe pământ, realizarea de sine, mântuirea, fericirea supremă – sau Nirvana, cum o numesc orientalii. Poarta este deschisă pentru toţi cei care au găsit cheia.

Iar această cheie este yoga!

Medicul indian şi-a continuat explicaţiile. El a spus că de fapt, fiecare acţiune dublată de focalizarea conştiinţei este yoga, căci singurul mijloc de care dispune omul pentru a ajunge la marele ţel este puterea de concentrare. Prin metodele sale perfecţionate de-a lungul timpurilor, yoga ne învaţă cum să ne concentrăm şi cum ne putem ameliora constant puterea de concentrare. Ea oferă mai multe căi: exerciţiile fizice, mentale şi spirituale de concentrare. Acestea dezvoltă cele mai elevate facultăţi care există în om, deschizându-i ochii şi urechile spirituale. Omul devine astfel propriul său stăpân şi ajunge să controleze forţele creatoare şi pe cele ale destinului. Calea către fericire îi este deschisă, sau altfel spus, calea către realizare, către Dumnezeu! Calea yoghină supremă, considerată a fi cea mai dificilă, este Raja-yoga. Raja înseamnă „regal”. Raja-yoga este aşadar calea regală. Este calea cea mai scurtă, cea mai intensă, dar şi cea mai greu de parcurs. Este calea pe care o predă Christos în Biblie. Cu răbdare şi cu perseverenţă, omul poate ajunge la destinaţie.

Medicul indian m-a învăţat apoi exerciţiile de bază din yoga, cele pe care ţi le-am arătat. Mai târziu, el mi-a arătat cum pot intra în contact cu unul dintre cei mai mari yoghini. M-am dus la el. Era un om de peste 80 de ani, dar care nu părea mai bătrân de 40. Era un hatha-yoghin. Aceşti yoghini cunosc toate secretele corpului. Dacă doresc acest lucru, ei îşi pot păstra corpul sănătos timp de mai multe sute de ani. Indienii susţin că în munţi există yoghini care au depăşit vârste de peste 700 până la 800 de ani.

Soţul meu a început să râdă:

–        Hm! Să trăieşti 700 de ani? N-ar fi rău! Cred însă că – din nefericire pentru tine – visul tău se va termina repede!

Prietenul nostru i-a răspuns:

–        Eşti într-adevăr un „occidental adevărat”. Faptul că nu ai auzit vorbindu-se de anumite lucruri nu înseamnă că acestea nu există. Orientalii cunosc mult mai bine decât noi misterele fiinţei umane. Dar ei au învăţat să tacă. Primii cuceritori care au venit din Occident au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a-i determina pe orientali să păstreze tăcerea. Chiar şi astăzi, ei ştiu foarte bine să-şi păstreze secretele. Eu însumi am învăţat atât de multe lucruri în India, încât am devenit foarte prudent, şi nu îmi mai bat joc de nimeni!

–        Bine, bine, a spus soţul meu. Cred că este posibil să trăieşti mult mai mult decât în Occident, unde deja speranţa de viaţă creşte constant, în pofida alcoolului, nicotinei şi felului nostru nerezonabil de a trăi. Acum 50-60 de ani, vârsta medie a populaţiei nu depăşea 35 de ani, şi într-un timp atât de scurt a depăşit 60 de ani. Unde este limita? Ştiinţa medicală avansează cu paşi mari. Cine ştie unde ne poate conduce?

–        Vezi tu, această convingere profundă nu mai are nimic cinic în ea. Dar în Occident, noi nu îndrăznim să exprimăm ceea ce credem, căci nu ni se pare distins să vorbim de lucruri pe care nu le cunoaştem fără a ne bate joc de ele. Eu respect cunoaşterea savanţilor occidentali, dar ei fac toate eforturile să cunoască secretele vieţii în timp ce ignoră totul despre moarte. Orientalii au descifrat codul vieţii şi al morţii, dar nu au decât o armă în faţa sarcasmelor vesticilor: tăcerea. Nu este deloc de mirare. Să-ţi dau un exemplu: un indian mi-a arătat un breloc, o figură a lui Buddha în poziţia lotusului. Găseai cu sutele în orice bazar. El mi-a spus: „Occidentalii nu şi-ar permite să facă niciodată din Christos un breloc vulgar; noi respectăm simbolurile religioase ale altor credinţe. Ştim că în spatele tuturor imaginilor divine, oricât de variate ar fi acestea, nu există decât un singur Dumnezeu!” După care a aşezat cu delicateţe brelocul cu Buddha pe altarul familiei. Fiind eu însumi un occidental, trebuie să recunosc că mi s-a făcut ruşine. Şi mă întreb cât timp îi va mai trebui Occidentului pentru a nu mai insulta Orientul printr-o asemenea lipsă de gust, de tact şi de consideraţie. Gândeşte-te numai la filmele care ni se arată despre Orient. Orientalii le văd şi ei, şi te asigur că au o părere foarte proastă despre ele. Dar tac…

–        Există cărţi de yoga? am întrebat eu.

–        Cartea cea mai frumoasă şi cea mai sacră a indienilor este Bhagavad-gita. Vei găsi aici cea mai frumoasă descriere a căii spirituale care conduce la realizarea de sine prin Raja-yoga. Ţi-o recomand călduros.

Pentru mine, acest lucru a fost suficient.

Mi-am propus să încep cartea pe care mi-o împrumutase în aceeaşi seară. M-am instalat confortabil în pat şi am deschis cartea.

Spre uimirea mea, am constatat că nu era cartea aleasă! M-am uitat la titlul ei. Era ciudat. Îmi aminteam că am citit titlul respectiv atunci când m-am uitat prin biblioteca prietenului nostru. Dar îmi mai aminteam şi faptul că luasem cartea pe care doream să o iau. Oare o confundasem şi o luasem din greşeală pe aceasta în locul celeilalte? Se pare că da. Dar întrucât tot o aveam la dispoziţie, m-am decis să mă uit mai atent la cartea pe care o luasem. De altfel, mi-a trezit imediat interesul. Din exterior avea un aspect modern, ca şi cum de-abia ar fi fost legată, dar în interior am descoperit un manuscris foarte vechi. Hârtia era maronie şi cuprindea o serie de versete. Cerneala neagră, aproape ştearsă, şi scrisul demonstrau vârsta respectabilă a manuscrisului. Am început să citesc. În curând, uimirea mea a făcut loc unei stări de tulburare atât de mari încât de-abia mai pridideam să dau paginile.

Manuscrisul vorbea de un Ordin la fel de vechi ca şi pământul însuşi. Acest Ordin secret, de natură pur spirituală, nu are nici un semn vizibil de „apartenenţă” exterioară. El îi primeşte întotdeauna pe acei aspiranţi care, fără să ştie ce înseamnă acest Ordin, sunt pregătiţi să intre în el. Această „punere în contact” se realizează numai atunci când o fiinţă umană a atins un anumit nivel de dezvoltare spirituală, şi anume, nivelul la care este dispus să renunţe la tot ceea ce este personal, consacrându-şi viaţa alinării suferinţelor celor din jur. Atunci când cineva a luat această decizie, un membru al Ordinului secret intră într-un contact spiritual cu el. Altfel spus, se porneşte de la ideea că cel care a decis să-şi sacrifice persoana şi care a realizat astfel nivelul iubirii universale a atins un grad de dezvoltare spirituală suficient de înalt pentru a putea răspunde în mod natural la vibraţiile emise de membrii acestei fraternităţi spirituale. El aude în interior vocea maestrului său spiritual, care îl avertizează de toate dificultăţile, de toate pericolele şi de toate consecinţele deciziei sale. Dacă persistă în alegerea lui, acest Ordin, creat pentru a ajuta umanitatea să iasă din haosul în care se zbate, îl primeşte în interiorul său. Mai întâi, fără ca el să ştie, îl pune la încercare. Această perioadă de probă începe imediat: aspirantul este abandonat sieşi pe o perioadă de şapte ani. Ordinul nu stabileşte nici un contact cu el, indiferent ce eforturi face aspirantul pentru a-l descoperi. Dimpotrivă, testele se succed unul după altul. Şapte asemenea teste sunt legate de virtuţile umane: el trebuie să se elibereze de orice formă de senzualitate, de vanitate, mânie, dorinţa de posesiuni materiale, invidie, neîncredere, şi să înveţe să reziste la orice influenţă exterioară.

Dacă reuşeşte la aceste examene în pofida solitudinii în care este lăsat şi dacă rămâne fidel deciziei sale, el este considerat apt să facă parte integrantă din Ordin şi este definitiv acceptat. Este informat de acest lucru chiar în ziua respectivă, printr-o „întâmplare” sau printr-o „coincidenţă”. Din acel moment el primeşte instrucţiuni mult mai precise, atât teoretice, cât şi sarcini pe care trebuie să le îndeplinească. Aceste exerciţii, mai întâi uşoare, se complică apoi din ce în ce mai tare, pe măsura puterii sale de a le duce la bun sfârşit. Exerciţiile au o natură extrem de diversă. Unii aspiranţi operează în secret, în timp ce alţii lucrează în public. Unele sarcini trebuie îndeplinite de cerşetori, iar altele de oameni bogaţi. Ei pot deveni asistenţii unui inventator celebru, oratori, scriitori, etc. Unii ocupă posturi influente la scară mondială, în timp ce alţii sunt simpli muncitori în atelierul unei uzine. Doi membri ai Ordinului pot da chiar impresia că lucrează unul împotriva celuilalt. Ei nu trebuie să reveleze faptul că în realitate au acelaşi scop şi că se află într-un contact permanent. Unii sunt oameni celebri, adulaţi de mulţime; alţii trăiesc într-o mizerie atât de mare încât sunt nevoiţi să îndure cele mai mari privaţiuni posibile. Ei trebuie să-şi facă totuşi datoria, jucându-şi rolul într-o manieră impecabilă, cât mai impersonală cu putinţă, ca nişte simpli servitori în slujba unei cauze mari. În plus, ei poartă întreaga responsabilitate a tuturor acţiunilor lor! Misiunile le sunt atribuite din exterior, dar depinde numai de ei cum le execută, ţinând cont de consecinţele care pot decurge din deciziile lor. Cu cât avansează mai mult pe cale, cu atât mai mari sunt responsabilităţile lor.

Cel care refuză să accepte responsabilitatea acţiunilor sale, încercând să le paseze unui alt membru al Ordinului, cel care refuză să-şi privească munca sa ca pe un simplu exerciţiu liber consimţit, dezvăluind faptul că acţionează în numele Ordinului sau ca un instrument spiritual al unuia din membrii Ordinului, este considerat ca un trădător şi pierde imediat orice contact cu fraternitatea. Mulţi dintre aceşti membri excluşi nici măcar nu realizează acest lucru şi continuă să creadă că mai sunt încă membri. Aceştia sunt utilizaţi pentru a pune alte persoane la încercare, pentru a vedea dacă acestea le lasă induse în eroare de falşi profeţi sau dacă sunt capabile de discriminare, dacă pot gândi independent, dacă sunt suficient de avansate pentru a cântări fiecare cuvânt auzit înainte de a-l pune în aplicare. Cei care îi urmează pe falşii profeţi sunt încă orbi care se lasă conduşi de alţi orbi. La fel ca şi falşii lor maeştri, ei atârnă deasupra prăpastiei. Ordinul nu poate accepta decât acele fiinţe care ştiu să reziste la orice influenţă exterioară, care fac bine şi evită să facă rău, dau nu dintr-un simplu spirit de obedienţă, pentru că aşteaptă o recompensă (cum ar fi spre exemplu „să ajungă în cer”), sau din laşitate, de teama de a nu fi pedepsiţi şi a ajunge în „infern”. Dimpotrivă, membrii Ordinului trebuie să fie capabili, în orice moment al vieţii, să îşi urmeze convingerea profundă şi să acţioneze în consecinţă! Căci mesajele pe care le aud în inima lor membrii Ordinului trebuie să reprezinte convingerea lor cea mai profundă!

Am citit aceste rânduri cu o emoţie din ce în ce mai mare. „Renunţarea la plăcerile terestre”? Oh, îmi mai aminteam încă acea noapte când am plâns cu atâta disperare!… Cine ar putea face mai mult? „Alinarea suferinţelor celor din jur”? Numai Dumnezeu ştie seriozitatea legământului pe care l-am făcut atunci în camera mea, gândindu-mă la suferinţele bolnavilor psihici şi la durerea continuă a tuturor locuitorilor planetei! Îmi aminteam acum de toate avertismentele, de acea singurătate insuportabilă, de cumplitul sentiment de abandonare totală în decursul lungilor ani care au trecut! Oare câţi ani au trecut de atunci? Şapte! Exact şapte ani! Şi astăzi se produce această coincidenţă cu cartea… Să fie o întâmplare? Nu! Era un mesaj… un mesaj! Eram teribil de tulburată! Ca întotdeauna, am început să analizez faptele cu ajutorul intelectului, căci nu renunţasem încă la autocontrolul raţional. Dar ce-ar fi putut să-mi spună acum raţiunea? Eu ştiam că aşa stau lucrurile. Ce altceva ar fi putut face intelectul meu decât să recunoască şi să confirme realitatea? Chiar şi raţiunea cea mai sceptică ar fi trebuit să tacă în faţa unor asemenea coincidenţe. Nu. Nu mă puteam îndoi: fusesem acceptată!

Un sentiment de incredibilă fericire şi recunoştinţă mi-a învăluit întreaga fiinţă. Am simţit graţia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui asupra mea… o stare de umilinţă profundă… solemnitate.

De atunci, această stare nu a mai dispărut niciodată.

Şi s-a făcut lumină

Începând din acea clipă, numărul celor care au venit să-mi ceară sfatul – bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni – a crescut constant: cu toţii doreau să-mi cunoască părerea în legătură cu calea pe care trebuiau să o urmeze pentru a ajunge la fericire. Din ce în ce mai mulţi „căutători” au început să-mi solicite ajutorul. Aveam totuşi impresia că mă aflu încă în întunericul cel mai deplin. Cum puteam să-i ajut în aceste condiţii pe alţii? Cum puteam să pansez rănile pe care le purtau în suflet alte persoane când nu elucidasem eu însămi problema vieţii şi a morţii?

Cel mai important lucru era aşadar să ies din propriile mele tenebre. Am făcut ceea ce m-a sfătuit vocea mea interioară: am „căutat” şi am încercat să avansez citind cele mai bune cărţi. De pildă, am găsit o asemenea carte care descria exerciţiile secrete din Raja-yoga, calea către sine. Am început imediat practica, căci ştiam că lectura nu este necesară decât pentru a afla ce ai de făcut. Cine doreşte să-şi atingă scopul – Sinele – trebuie să realizeze ceea ce a învăţat!

Mă aflam în căutarea realităţii, nu a unor descrieri sau teorii frumoase. Dar yoga spirituală necesită asceza cea mai strictă.

I-am vorbit despre toate acestea soţului meu. Era cel mai bun prieten al meu şi ştia cel mai bine că esenţa vieţii mele era obţinerea răspunsului la trei întrebări: de unde, unde şi de ce? De aceea, el şi-a dat acordul.

Tata cumpărase pentru familie o proprietate în munţi. Aveam acolo o cabană în pădure. Am locuit aici singură o perioadă îndelungată. Fiul meu era acum elev la o şcoală particulară şi nu venea acasă decât în vacanţe. Soţul meu călătorea mult şi nu ne întâlneam decât la sfârşit de săptămână.

De pe terasa cabanei se vedea întreaga vale, iar imaginea era extraordinară. La orizont se vedeau vastele câmpii ale patriei. La poalele muntelui curgea maiestuos un fluviu. Dincolo de el, şoselele alcătuiau o reţea imensă, ca şi cum ar fi fost venele unui corp gigantic; maşinile care circulau pe ele păreau celulele minuscule ale fluxului sanguin. Totul părea atât de mic, satele şi casele lor, oamenii care alergau încolo şi încoace ca nişte furnici.

De la ferestre vedeai pădurea, în care te puteai plimba zile întregi, într-o tăcere impresionantă. Fazanii aproape că intrau în casă; toamna, auzeai mugetele cerbilor prin apropiere, iar noaptea îi puteai auzi trecând prin faţa cabanei. Uşile şi ferestrele erau dublate de bare metalice pentru a ne proteja de mistreţi şi de alte animale sălbatice.

Trăiam aşadar singură în această cabană. În fiecare dimineaţă, găseam pe terasă lapte proaspăt muls; aduceam apoi lemne, încălzeam casa şi îmi începeam exerciţiile.

Această cabană pierdută în pădure era locul ideal pentru a practica yoga. Întreaga regiune era vestită pentru frumuseţea ei de vrajă. Liniştea locului şi puritatea virginală a naturii aveau o acţiune benefică asupra oamenilor, indiferent dacă practicau yoga sau nu. Oamenii deveneau mai receptivi la vibraţiile înalte. Facultăţile spirituale se dezvoltau în mod natural; puteam, fără nici un efort, să execut exerciţiile cele mai dificile de concentrare şi meditaţie.

Mi-am luat cu mine o carte care s-a dovedit o adevărată comoară. Când îmi terminam exerciţiile de concentrare, care durau cu orele, mă scufundam în studiul extraordinarelor simboluri care ilustrau adevărurile cele mai profunde (figurile secrete ale rozicrucienilor datând din secolele XVI-XVII). Misterele acestei cărţi mi s-au revelat astfel într-o măsură din ce în ce mai mare vederii mele spirituale. În plus, studiam filosofia orientală, îndeosebi Vedele şi Upanişadele.

Nu am uitat niciodată de atunci timpul petrecut în acea pădure. Aceste amintiri nu vor dispărea niciodată, căci în timpul momentelor de extaz pe care le-am trăit acolo, mi s-a revelat pentru prima oară de unde vin, cine sunt şi de ce mă aflu aici.

Lungile exerciţii de concentrare şi de meditaţie m-au ajutat să pătrund din ce în ce mai profund în sufletul meu, punând astfel în mişcare anumite forţe care continuau să acţioneze chiar şi atunci când luam o pauză pentru activităţile mele de peste zi, sau în timpul somnului. Odată, pe când mă plimbam prin pădure, în mintea mea au apărut imaginile unor regiuni cunoscute. De unde veneau ele? Erau nişte locuri pe care cu siguranţă nu le vizitasem niciodată în această viaţă. În vis sau chiar în stare de veghe vedeam oameni care îmi erau familiari, unii dintre ei chiar foarte apropiaţi, deşi nu i-am întâlnit niciodată în această viaţă. Hainele şi numele lor, precum şi limba în care conversam în vis cu ei îmi erau necunoscute, şi nu semănau cu nimic din ceea ce cunoşteam.

Atunci când mă aşezam în meditaţie, îmi focalizam întreaga atenţie către interior. În mintea mea se aprindea aproape instantaneu o lumină de culoare turcoaz fosforescent, care creştea şi părea să provină de la o fiinţă atotputernică şi pur spirituală. Această privire mă inunda, revărsând asupra mea forţa, iubirea şi bunătatea ei infinită. Cu o încredere absolută, mă scufundam în această sursă de energie binefăcătoare. Mă simţeam într-o deplină siguranţă şi fără nici o reţinere, pătrundeam în lumea necunoscută a inconştientului.

Într-o zi, pe neaşteptate, lumina a alungat întunericul care îmi ascunsese trecutul şi realitatea. Atunci, totul mi-a devenit clar.

Ca de obicei, mă aşezasem în meditaţie, iar lumina fosforescentă a apărut în faţa ochilor mei interiori. De această dată, am simţit mai clar ca niciodată că sursa acestei lumini erau ochii unei fiinţe atotputernice şi familiare. Acest sentiment a devenit atât de puternic încât am ştiut că cei doi ochi sunt aţintiţi asupra mea; le simţeam privirea, strălucirea, puterea, lumina şi iubirea. Sub influenţa acestei priviri, ceaţa care îmi mai învăluia încă viziunea interioară a dispărut. În faţa mea se afla o fiinţă maiestuoasă cu ochii de un albastru superb, de o profunzime infinită; era forma sa, faţa sa, ochii săi – EL!

Nota autoarei

Departe de mine ideea de a dori să fac Egiptului un portret istoric. Un om care trăieşte într-o anumită parte a lumii nu consideră costumele, limba şi religia ţării sale din punct de vedere etnografic. Toate acestea i se par pur şi simplu naturale. Este un om cu necazuri şi bucurii, la fel ca oricare altul, din orice altă epocă. De fapt, oamenii rămân mereu aceiaşi. Povestirea mea se referă la factorul uman, nu la etnografie sau istorie. Referirile la concepte s-au făcut în mod intenţionat într-o manieră modernă. Învăţăturile marelui preot Ptahhotep au fost traduse într-un limbaj contemporan pentru a putea fi înţelese de oamenii de astăzi. În plus, am preferat să dau simbolurilor religioase denumirea actuală, cea pe care o cunoaşte toată lumea. Dacă folosim cuvântul Dumnezeu, omul modern înţelege mai bine despre ce este vorba decât dacă am folosi cuvântul Ptah. Căci dacă am spune Ptah, toată lumea s-ar putea gândi: „Ah, Ptah, zeul egiptean!”. Nu, Ptah nu a fost niciodată un zeu egiptean, căci egiptenii au acelaşi Dumnezeu ca şi noi, doar că îl numesc Ptah pe limba lor. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce îl priveşte pe Satana, pe care ei îl numesc Seth. Noi înţelegem imediat ce înseamnă cuvintele Dumnezeu şi Satana, în timp ce cuvintele Ptah şi Seth ne sunt străine, aşa că este firesc ca sensul lor să ne scape. Expresii precum Logos sau principiu creator ne spun mai multe decât expresia Şoimul Horus. Dintotdeauna, electricitatea a fost electricitate, atomul atom, dar oamenii le-au spus acestor principii altfel. De aceea, sper ca cititorii să nu reacţioneze negativ şi să nu mă acuze de anacronism dacă îl vor auzi pe marele preot egiptean rostind cuvintele: „reacţie în lanţ”! Repet, am renunţat intenţionat să reiau expresiile antice.

Ilustraţii

Principiul creator traversează spaţiul sub forma şoimului Horus şi creează astfel lumile. El încarnează legea lui Dumnezeu. De aceea, el poartă pe cap tăbliţele cu cele zece porunci divine.

Şoimul divin Horus  Muzeul din Cairo

Faraonul Chefren  Muzeul din Cairo

Faraonul este imaginea lui Dumnezeu; lui îi este revelat adevărul divin de către principiul creator, şoimul Horus. Iniţiatul ascultă vocea acestuia şi se supune.

Trecutul devine prezent

El era aici şi mă privea calm. Această privire, această linişte celestă care emana din ochii săi mi-au dat forţa de a suporta tulburarea imensă, fericirea nesfârşită de a-l revedea. Faţa Lui era imobilă, dar ochii săi îmi zâmbeau, şi ştiam că şi El se bucură că mă vede plenar trezită, putând să Îl văd iarăşi. Căci El m-a văzut întotdeauna, ochii săi au străpuns în permanenţă ceaţa care îmi acoperea conştiinţa. El nu m-a abandonat niciodată. Dimpotrivă. El a fost acela care m-a ajutat să mă trezesc, să redevin conştientă.

Amintirile mi-au revenit în forţă; imaginile neclare pe care le purtam în mine, dar pe care nu le-am putut conştientiza niciodată plenar, au devenit acum precise, antrenând după ele alte amintiri care ieşeau la lumină din străfundurile subconştientului meu şi care, la fel ca un mozaic, au sfârşit prin a da naştere unei imagini complete a unei vieţi anterioare petrecută în ţara marelui fluviu, Nilul, în ţara piramidelor…

Impresiile vieţii mele actuale au pălit şi au făcut loc persoanei care fusesem odată şi care se retrezea acum.

Camera mică şi atât de simplă a cabanei din pădure, vederea minunată a văii şi a fluviului, toate acestea au dispărut lent. Nu îl mai vedeam nici pe El. M-am trezit într-o cameră mare, într-un apartament privat; o femeie amabilă îmi zâmbea fericită…

A, da! Astăzi e ziua mea, am 16 ani. Îmi pun rochia de ceremonie, căci voi asista la o mare recepţie; tatăl meu mă va prezenta demnitarilor ţării drept soţia lui, succesoarea reginei prematur dispărute.

O imensă placă de argint finisată cu o artă desăvârşită îmi reflectă imaginea, iar eu o privesc pe draga şi bătrâna mea Menu, care mă îmbracă.

Mama mea a murit pe vremea când eram foarte mică. De-abia îmi mai amintesc de silueta sa zveltă şi fragilă.  Singurii care mi-au rămas în amintire sunt ochii ei mari şi trişti, atunci când m-au privit pentru ultima oară înainte de a se închide definitiv. Această privire a creat între noi o legătură interioară pe care o simţeam încă vie, şi cu deosebire astăzi, când urma să preiau succesiunea la tron.

Sunt gata, iar imaginea pe care mi-o transmite oglinda îmi place: o fiinţă fină, delicată şi zveltă, îmbrăcată cu o rochie rafinată, brodată din mătase şi aur. Centura din aur curat îi subliniază talia subţire, colierul mare îi pune în valoare umerii, iar coafura scoate în evidenţă expresia fermă şi hotărâtă a feţei sale. Sunt vanitoasă, mă plac, iar Menu, care mă consideră creatura cea mai perfectă de pe pământ, plânge de fericire.

Cele două doamne, cele mai bătrâne din ţară, vin după mine şi mă însoţesc de-a lungul culoarului care duce la sala de recepţie. Cu paşi lenţi, solemni, mă conduc printre personalităţile de rang înalt, către „casa cea mare” – către faraon – către tatăl meu care îmi va deveni soţ. Faraonul stă aşezat pe un tron de aur, la fel ca şi Dumnezeu. Nu întâmplător numele său înseamnă „casa cea mare”: Phar-ao. Persoana sa este considerată învelişul, „casa” lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în el, străluceşte în fiinţa lui şi se manifestă prin intermediul ei. Puterea privirii sale este atât de pătrunzătoare încât cei care nu sunt perfect sinceri trebuie să-şi plece ochii. Este aici, mă priveşte, priveşte dincolo de mine! Îi susţin privirea, mă agăţ de ochii lui, căci ştiu că imensa forţă care emană din ei este forţa iubirii. El vede totul. Vede inclusiv că sunt vanitoasă şi toate imperfecţiunile mele. Dar înţelege totul; este iubirea personalizată. Este tatăl meu!

Un leu maiestuos, nemişcat şi demn, stă aşezat lângă tron. El simbolizează puterea supraomenească a faraonului.

Ajunsă la marginea tronului, mă opresc. Faraonul se ridică în picioare, scoate dintr-o casetă cu bijuterii – pe care i-o prezintă trezorierul – cea mai frumoasă bijuterie, un colier de aur, pe care îl pune pe umerii mei. Apoi ia o diademă care se termină cu un cap de şarpe şi o aşează ferm peste voalul de mătase albă de pe capul meu. Este simbolul membrilor rasei regale, a fiilor lui Dumnezeu. Este simbolul Iniţiaţilor…

Faraonul îmi ia mâna dreaptă şi mă conduce la tron. Ne întoarcem amândoi către adunare şi el mă prezintă ca pe succesoarea reginei, ca pe soţia lui. Ne aşezăm, eu în stânga sa, puţin mai în faţă. Urmează apoi defilarea personalităţilor prin faţa noastră: mai întâi înţelepţii vârstnici, apoi ceilalţi demnitari cu soţiile lor, care se prosternează cu braţele înainte în faţa faraonului şi a mea. Noi rămânem nemişcaţi, singurul contact cu cei din faţă fiind cel al privirilor. Mă gândesc la faptul că acum se manifestă spiritul mamei mele: sunt conştientă de datoriile şi de responsabilităţile mele. Demnitarii defilează prin faţa mea, şi în ochi le privesc sufletul. La unii recunosc iubire şi respect, la alţii invidie, curiozitate sau un servilism dublat de laşitate. Primul-ministru, Roo-Kha, se prosternează în faţa mea. La fel ca de atâtea ori înainte, când ne întâlneam prin palat, îmi aruncă o privire de-a dreptul cinică, impertinentă şi intimă. Ochii mei devin ca de gheaţă. Cortegiul continuă. Îmi văd prietenii, mai tineri sau mai vârstnici, foştii camarazi de joacă, cu ochii strălucind de o iubire autentică. Privirile noastre se întâlnesc, iar această clipă de fuziune ne încălzeşte sufletele. Încet, fiecare revine la locul său, în tăcere, dar toţi uniţi întru spirit…

Îndelungata ceremonie ia sfârşit. Faraonul se ridică şi îmi întinde mâna. Coborâm treptele tronului şi părăsim marea sală între două rânduri de demnitari şi oameni de stat. Tata mă conduce până la apartamentul său, se aşează, îmi arată un scaun şi surâde. Văd că îi sunt pe plac. Mă priveşte şi este limpede că apreciază ceea ce vede. Apoi îmi spune:

–        De acum înainte ne vom întâlni mai des, căci va trebui să îndeplineşti funcţiile oficiale ale mamei tale, pentru care ai fost mult timp pregătită. Îţi cunoşti îndatoririle. În amintirea acestei zile, aş dori să-ţi exprimi o dorinţă. Ce anume îţi doreşti? Ştiu că aşteptai această întrebare, aşa că spune-mi ce doreşti.

Da, aşteptasem această întrebare, şi, la fel ca atâtea alte tinere femei, aş fi putut cere bijuterii, căci cele pe care le purtam pe moment erau destinate numai marilor ceremonii; sau puteam cere o călătorie, un tânăr leu dresat, ori alte asemenea lucruri. Dar nu asta doream eu!

–        Tată, priveşte ornamentul pe care îl port pe frunte!

Faraonul a privit diadema şi mi-a spus:

–        Şarpele de aur este simbolul rasei zeilor, al fiilor lui Dumnezeu.

–        Da, tată, dar este şi simbolul iniţiaţilor. Din păcate, eu nu sunt demnă de el, căci nu am fost iniţiată. De aceea, dorinţa mea cea mai arzătoare pe care vreau să ţi-o cer este iniţierea!

Tata a devenit foarte serios:

–        Copila mea, cere-mi orice altceva. Eşti încă foarte tânără şi nu eşti suficient de matură pentru a primi iniţierea. Mugurii tineri nu trebuie expuşi razelor arzătoare ale soarelui, căci se vor usca şi nu vor putea înflori. Aşteaptă să dobândeşti mai întâi experienţele necesare în viaţa fizică. Începerea iniţierii la această vârstă ar face ca probele pe care va trebui să le treci mai târziu să fie extrem de dificile. De ce să te torturezi inutil? Haide, doreşte-ţi altceva, copila mea.

Dar eu am insistat:

–        Tată, nu doresc nimic altceva în afară de acest lucru. Lucrurile care îi interesează pe tineri pe mine mă plictisesc. În spatele tuturor plăcerilor fizice eu detectez dorinţele carnale. Bijuteriile îmi plac, dar pentru mine, aurul nu este altceva decât o materie care nu devine preţioasă decât dacă spiritul se manifestă prin munca artizanului. Atunci când călătoresc, îmi face plăcere să văd regiuni noi şi diferite obiceiuri inedite. Dar nu pot uita nici o clipă că toate acestea reprezintă doar creaţia, nu creatorul însuşi. Doresc să experimentez adevărul suprem în realitatea lui. Doresc să-l cunosc pe Dumnezeu creatorul. Tată, tu ştii că acest proces prin care trecem cu toţii şi pe care îl numim viaţă nu este altceva decât un vis, o aparenţă. Totul ne scapă printre degete, nu ne putem bucura cu adevărat de nimic, totul este trecător, o tranziţie între trecut şi viitor. Dar eu doresc să trăiesc în acel prezent care nu a fost niciodată trecut şi care nu va deveni niciodată viitor. Şi mai doresc să găsesc acel „loc”, acea stare care nu a fost niciodată acolo înainte ca eu să ajung în ea, dar care devine imediat aici de îndată ce mă aflu în ea, şi care nu este aici atunci când nu mă aflu în ea, dar care se transformă din nou în acolo atunci când o părăsesc. Doresc să trăiesc prezentul absolut în timp şi în spaţiu. Tată, doresc realitatea supremă, doresc iniţierea!

Tata m-a ascultat cu atenţie, dar a devenit din ce în ce mai trist. La sfârşit, mi-a spus:

–        Trezirea ta spirituală s-a manifestat mai devreme decât ar fi trebuit. Tot ce pot face este să te autorizez să-l întâlneşti pe fratele meu, Ptahhotep, marele preot al Templului, Şeful rasei noastre. Am să-i vorbesc de tine, după care te voi lăsa pe seama lui, iar el te va ghida. Fie ca Dumnezeu să îţi lumineze calea cu lumina sa eternă!

După care şi-a pus mâna pe capul meu şi m-a binecuvântat. Aş fi vrut să mă arunc în braţele sale pentru a-i mulţumi, dar colierul greu de aur m-a împiedicat, căci nu-mi permitea nici o mişcare mai bruscă. Tata ştia să citească gândurile. El şi-a dat seama că spontaneitatea mea îmi exprima bucuria. Surâzând, mi-a spus:

–        Pe de o parte, nu eşti altceva decât un copil mare. Pe de altă parte, eşti adultă şi matură. Mai ai încă multe de făcut dacă doreşti să fii iniţiată, pentru a dobândi un autocontrol perfect.

I-am răspuns râzând:

–        Crede-mă, mă controlez foarte bine atunci când doresc acest lucru, tată!

–        Te cred, dar vrei întotdeauna acest lucru?

–        Tată, e atât de plicticos să faci întotdeauna dovada autocontrolului.

–        Tocmai în asta constă pericolul: ţie ţi se pare plicticos. Gândeşte-te puţin. Dacă numai pentru o singură secundă nu îţi impui voinţa în faţa leului tău favorit şi dacă tocmai în acea clipă acesta te atacă, eşti pierdută. Natura noastră inferioară este un animal care seamănă cu leul. Atât ea cât şi animalul trebuie ţinuţi în frâu dacă dorim ca energiile lor să ne servească. De aceea, fii prudentă!

Ne-am despărţit apoi unul de celălalt. El m-a condus la poartă. Cei doi bătrâni mă aşteptau în anticameră. Of, cât mă enervau toate aceste ceremonii! De ce trebuia să merg lent şi apăsat între cei doi bătrâni până la apartamentul meu, ca şi cum aş fi fost şi eu la fel de bătrână ca şi ei? Mi-ar fi plăcut să alerg cât mai repede posibil şi să mă întâlnesc cu Menu, care mă aşteaptă tulburată la culme. Dar trebuie să păşesc cu demnitate, maiestuos, astfel încât colierul de aur de la gâtul meu să nu se clintească nici un pic. În sfârşit ajungem la poarta apartamentului meu. Mă despart de cei doi sfetnici cu o atitudine regală! Intru şi rămân în mijlocul camerei pentru ca Menu să mă poată admira în voie astfel îmbrăcată. Frumuseţea mea o îmbată, în timp ce maiestuozitatea mişcărilor mele o face să izbucnească în lacrimi, căci – după cum spune ea – semăn atât de mult cu mama mea.

Îi spun:

–        Ce ignorantă eşti, Menu! Eu nu pot semăna cu nimeni, şi nu-mi place când spui asemenea prostii. Nasul şi gura mea pot semăna cu nasul şi gura mamei mele, dar „eu”? Îmi poţi vedea tu adevăratul meu „eu”? Tu nu vezi decât corpul meu, casa Eului meu, dar nu mă vezi cu adevărat pe mine. Cum aş putea semăna atunci cu altcineva?

–        Haide, haide, mi-a răspuns Menu, dacă nu te văd, cum poţi tu să fii atât de frumoasă? Răspunde-mi! Dacă eu nu te pot vedea, înseamnă că cea pe care o văd în faţa mea şi pe care o consider atât de frumoasă nu eşti tu, ci casa eului tău. Altfel spus, nu tu eşti frumoasă. Haide, nu mai fii atât de vanitoasă!

Ne-am amuzat amândouă. În simplitatea ei plină de bun simţ, Menu îmi dădea de multe ori răspunsuri atât de înţelepte încât îmi era ruşine de mine. Da, ea îmi descoperise punctul slab: vanitatea. Cu o infinită tandreţe, mi-a scos colierul de aur, apoi diadema, pe care a pus-o înapoi în cufărul cu bijuterii, care urma să fie aşezat în trezorerie de către Roo-Kha şi de alţi doi servitori până la următoarea ceremonie oficială. Roo-Kha a intrat în anticameră şi s-a prosternat în faţa mea. Acest om mă agasa, căci vedeam limpede că nu se prosterna din respect pentru mine, ci numai pentru că era nevoit. Privirea sa era familiară şi impertinentă, dar am încercat să mă comport cât mai regal cu putinţă. În sfârşit, am rămas singură cu Menu.

După moartea mamei mele, Menu a devenit doica mea. Ea a fost şi continuă să fie servitoarea mea, cu care aveam relaţii de încredere mult mai strânse decât cu doamnele de la Curte însărcinate cu educaţia mea. Menu mă iubea atât de mult încât puteam face din ea orice doream. Tot ce spuneam sau făceam o încânta la culme. Nu mi-am exprimat niciodată vreo dorinţă pe care să nu se grăbească să mi-o satisfacă, în măsura în care îi stătea în puteri. Fusese întotdeauna alături de mine, iar acum, când primisem funcţii oficiale alături de tatăl meu, se temea că mă voi îndepărta de ea. Dar eu o iubeam şi aveam o încredere absolută în această fiinţă care mă iubea mai presus de orice, în modul cel mai dezinteresat cu putinţă.

În timpul copilăriei nu mi-am văzut decât rareori tatăl. El era „marele Domn” al ţării, coborât pe pământ pentru a-i conduce pe oameni pe calea lor terestră şi pentru a-i ghida. Şi-a consacrat întreaga viaţă arătându-le oamenilor cum trebuie guvernată o ţară astfel încât toţi locuitorii săi să se dezvolte armonios. Această sarcină îl acapara într-o măsură atât de mare încât avea foarte puţin timp pentru mine. În fiecare zi îmi făcea o scurtă vizită în grădina în care, copil fiind, mă jucam cu ceilalţi copii ai doamnelor de la Curte. Mă lua în braţe sau se lăsa pe vine lângă mine, privindu-mă cu o iubire infinită, mă binecuvânta, apoi pleca. Îmi vorbea întotdeauna ca unui adult. În cazul fiilor oamenilor, vârsta este atât de importantă şi ei sunt legaţi de corpul lor într-o măsură atât de mare încât se identifică cu el şi uită că sunt spirite eliberate de constrângerile timpului şi spaţiului. Fiii oamenilor cred cu adevărat că poţi fi „mic” sau „mare”. Dar fiii lui Dumnezeu îşi păstrează conştiinţa atunci când se încarnează. Ei nu uită nici o clipă faptul că singurul care creşte, care poate fi „mic” sau „mare” este corpul fizic. Spiritul este şi rămâne întotdeauna acelaşi. El nu este nici mare nici mic, nici tânăr nici bătrân, căci spiritul transcende timpul şi spaţiul. De aceea, diferenţa de vârstă şi timpul scurt în care ne vedeam nu puteau diminua cu nimic profunzimea relaţiei pe care o aveam cu tatăl meu. Mai târziu, el mă lua uneori cu el la plimbare. Când oboseam, mă lua în braţe şi continua să-mi vorbească despre misterele naturii care mă fascinau atât de tare. Într-o zi, i-am spus:

–        Tată, vreau să ştiu şi eu totul, la fel ca tine!

Mi-a răspuns:

–        Atunci când vei fi iniţiată, toate misterele cerului şi ale pământului îţi vor fi revelate.

Nu am uitat niciodată aceste cuvinte şi aşteptam cu nerăbdare momentul iniţierii mele.

Deşi am trăit întotdeauna în mijlocul unor străini, nu m-am simţit niciodată singură. Ştiam că tata mă înţelege perfect şi chiar dacă ne întâlneam atât de rar, rămâneam uniţi întru spirit. Eu îi aparţineam. La fel de unită mă simţeam şi cu mama. Chiar dacă ea nu mai trăia într-un corp, mă simţeam inextricabil legată de ea. Unitatea spirituală depinde prea puţin de apropierea corpurilor! Draga mea Menu era cu mine. Ea era întotdeauna alături de mine, şi nu mă lăsa singură nici măcar un minut. Totuşi, eu nu eram cu ea. Ştiam că mă iubeşte, dar nu mă putea înţelege. Ea nu putea trăi şi gândi într-o manieră independentă. Trăia pentru mine şi se afla în totalitate în puterea mea, chiar dacă eu nu profitam de ea. Căci aşa cum m-a învăţat odată tata, ştiam că nu trebuie să abuzezi niciodată de puterea ce derivă din superioritatea spiritului!

Acum, Menu era atât de fericită de parcă ea ar fi fost cea aleasă de tata să-i fie soţie şi prezentată Curţii, cea care ar fi primit şi purtat ornamentele oficiale care conferă onoarea de a-i succeda reginei. Ah! Buna şi bătrâna mea Menu! Era firesc să mă întrebe ce dorinţă îmi pusesem în faţa tatălui meu.

–        Iniţierea, evident, i-am răspuns eu.

Îngrozită, Menu a strigat:

–        Cum!? Iniţierea? Nu vrei altceva decât să te duci la Templu, să părăseşti Curtea şi să te amesteci printre ceilalţi neofiţi? De ce nu ai cerut bijuterii preţioase… sau ca artistul Imhotep să te imortalizeze printr-o sculptură… Sau orice altceva, dar nu iniţierea!

–        De ce eşti atât de îngrozită? Singurul lucru pe care mi-l doresc cu adevărat este iniţierea. Nimic altceva. Încearcă să înţelegi: bijuterii am. Cum aş putea să fiu satisfăcută de ceva care nu se află în mine, ceva ce nu sunt eu, ci doar îmi pun pe corp şi pe care aproape că nu le pot vedea? Am acum suficiente bijuterii cu care îmi vor îmbrăca corpul atunci când îl voi părăsi şi pe care le vor pune în mormânt, ca să se ştie că am făcut parte din rasa fiilor lui Dumnezeu. Nu sunt însă mai fericită acum decât înainte, când nu le aveam. Să-mi imortalizez forma exterioară? De ce mi-aş dori aşa ceva? Ce contează ce vor spune fiii oamenilor peste nu ştiu câte milenii despre statuile care îmi reprezintă corpul? Nu mă poate interesa cu adevărat decât ceea ce este identic cu mine, şi nu ceea ce este în afara mea. Iar acest lucru nu poate fi acea experienţă care să mă ajute să devin conştientă, dincolo de corpul meu terestru, de adevărurile supreme. Doresc iniţierea!

Menu era la fel de disperată de parcă mi-aş fi dorit moartea:

–        Of, ştiu că nu se poate discuta cu tine! Dacă ţi-ai pus ceva în cap, trebuie să se realizeze. Dar intuiesc că iniţierea te va pune într-un mare pericol; nu-ţi dori aşa ceva, nu-ţi dori aşa ceva! Şi ce a spus faraonul despre ideea ta?

–        M-a autorizat să merg să-l văd pe fratele său, Ptahhotep. Gata, nu mai geme atâta. Nu-mi strica această zi frumoasă!

El

În aceeaşi seară am părăsit palatul. Menu mă însoţea. Am trecut prin lungul peristil care făcea legătura între palat şi Templu, pentru a ajunge la marele preot, fratele tatălui meu, fiul lui Dumnezeu: Ptahhotep…

Ptahhotep era şeful tuturor preoţilor. Întrucât cunoştea şi controla toate misterele legilor naturii, el era considerat patronul medicilor şi al arhitecţilor. A venit pe pământ cu misiunea de a-i conduce pe fiii oamenilor pe calea lor spirituală şi de a-i iniţia în misterele ştiinţelor. Era mai presus decât tata, căci el nu s-a identificat niciodată cu corpul, în timp ce tata s-a ancorat în materie prin căsătoria pe care a încheiat-o.

Fără nici un cuvânt, am ajuns la Templu. Menu ştia că atunci când sunt scufundată în gânduri, trebuie să tacă…

Un neofit ne aştepta şi ne-a lăsat să intrăm în Templu. Menu a rămas în anticameră. Am trecut printr-o altă galerie foarte lungă, mărginită de coloane, şi am ajuns la o mică sală de recepţie, unde am fost primită de Ptahhotep. Neofitul s-a retras.

El era aici, reprezentantul lui Dumnezeu.

Era prima oară când Îl vedeam atât de aproape, iar ochii săi mă fascinau. O, aceşti ochi! De un albastru închis, atât de închis încât părea negri! Atât de profunzi încât păreau fără fund, infiniţi ca şi bolta cerească. Atunci când îi priveşti pe fiii oamenilor în ochi, le vezi foarte uşor fundul ochilor, sufletul lor, le poţi citi imediat caracterul. Ceea ce vezi sunt doi ochi individuali. Ochii lui Ptahhotep erau complet diferiţi; ei nu aveau nici o limită, erau la fel de goi ca şi cerul înstelat, nu aveau nimic personal, individual. Aveau în schimb profunzimea eternităţii. Întreaga lume, întreaga creaţie păreau incluse în ei. M-am recunoscut în ei şi m-am simţit bine, căci ştiam că ei mă cunosc şi mă conţin. Ştiam că eu sunt în El, la fel cum El este în mine. Mă iubea la fel de mult ca şi pe el însuşi, tocmai pentru că eu eram una cu El. El şi cu mine formam o unitate perfectă. El era iubirea personificată, iar eu simţeam cum această iubire mă pătrunde şi îmi dă aripi.

Tulburată până în străfundurile sufletului, am căzut în genunchi în faţa lui.

Ptahhotep m-a luat de mână, m-a ridicat şi mi-a spus:

–        Copila mea, nu pleca niciodată genunchiul în faţa unei forme vizibile. Nu umili astfel divinul din tine, pe care orice fiinţă vie îl poartă în sine. Nu există decât un singur Dumnezeu, care se manifestă în egală măsură prin tine, prin mine şi prin toată lumea creată. Dumnezeu este singurul în faţa căruia ar trebui să te prosternezi. Acum ridică-te şi spune-mi de ce ai venit să mă vezi.

–        Părinte al sufletului meu, aş dori să mă iniţiezi.

–        Dar ştii tu ce este iniţierea? m-a întrebat Ptahhotep. Ce înseamnă ea pentru tine? De ce ţi-o doreşti atât de mult?

–        Nu ştiu cu exactitate în ce constă ea, dar doresc să fiu omniscientă. Mă simt întemniţată în corpul meu, mi se pare că bâjbâi prin beznă, victimă a unor forţe invizibile şi necunoscute, pe care nu le pot controla. Vreau să văd clar, să ştiu totul, la fel ca tine şi ca tata, la fel ca şi ceilalţi iniţiaţi.

–        Iniţierea înseamnă să devii conştient, mi-a explicat Ptahhotep. Acum tu eşti conştientă într-un grad care corespunde rezistenţei nervilor şi corpului tău. Cu cât devii mai conştient, prin corpul tău trec energii mai înalte, mai puternice şi mai penetrante; de aceea, rezistenţa corpului şi a nervilor trebuie amplificată. În consecinţă, iniţierea înseamnă ajungerea la acel nivel divin creator de conştiinţă, prin amplificarea în paralel a rezistenţei sistemului nervos până la cel mai înalt nivel al său, pentru ca nervii tăi să poată suporta fără pericol această stare divină. Omniscienţa şi omnipotenţa decurg în mod natural din această stare.

–        Înţeleg, Părinte al sufletului meu. Răspunsul tău se suprapune exact peste aspiraţia mea cea mai profundă.

Ptahhotep m-a privit multă vreme fără să spună nici un cuvânt, iar eu am simţit acea privire care m-a pătruns şi m-a studiat până în profunzimi. În cele din urmă a spus:

–        Vei primi iniţierea, dar nu acum. Nu eşti încă suficient de matură în toate domeniile. Nu ai învăţat încă să îţi controlezi în corp energia creatoare divină. Dacă ai deveni conştientă de această energie la nivel spiritual înainte de a o controla în manifestarea sa fizică, te-ai pune singură într-un mare pericol.

–        Ce pericol, Tată?

–        Dacă ai ajunge la nivelul suprem de conştiinţă şi dacă ai controla această forţă, ţi-ai putea arde sistemul nervos dacă ţi-ai orienta această energie către centrii nervoşi inferiori. În cazul acesta, nivelul de conştiinţă ar deveni pe loc inferior celui pe care-l ai deja în viaţa ta actuală. Tu nu ai încă experienţa acestei forţe. Trezirea acestei conştiinţe trebuie să se realizeze pe prima treaptă a manifestării, căreia îi corespunde energia specifică acestui nivel de dezvoltare. Forţa de rezistenţă a nervilor este la unison cu energiile pe care le controlezi.

–        Părinte al sufletului meu, ce înseamnă: să-ţi dirijezi forţa creatoare prin corp şi să experimentezi această forţă în corp? Cum pot învăţa să cunosc această energie în manifestarea sa fizică, pentru a ajunge să o controlez? Dacă cu asta începe iniţierea, este necesar să fac imediat această experienţă, pentru a putea să mă pregătesc apoi pentru un grad superior.

Faţa lui Ptahhotep, nobilă şi divină, rămăsese până atunci la fel de nemişcată ca şi marmura; singuri ochii îi străluceau pe ea. Auzind cuvintele mele, trăsăturile feţei sale s-au destins însă şi el a zâmbit. Ochii săi străluceau de lumină şi de înţelegere.

–        Acum? Chiar acum? m-a întrebat el. Nu este deloc atât de simplu, copila mea. Să devii conştientă de forţa divină creatoare pe nivelul inferior al manifestării înseamnă să faci experienţa iubirii fizice. Va trebui să aştepţi ca inima ta să se trezească în prezenţa unei vibraţii pozitive masculine a unui tânăr bărbat care îţi va plăcea, să înflorească şi să trezească în tine energia negativă feminină. Numai prin iubire poţi experimenta această forţă, şi numai după ce vei face această experienţă vei putea ajunge să controlezi această energie. În caz contrar, ea va rămâne pentru tine o sursă constantă de tentaţii, iar tu vei rămâne în pericol să-ţi cobori nivelul de conştiinţă.

–        Părinte al sufletului meu, nu voi cădea niciodată în capcana amorului fizic! Iubirea nu reprezintă o tentaţie pentru mine. Nu mi-e teamă de ea, căci pentru mine nu reprezintă nici un pericol! Îngăduie-mi să fiu iniţiată!

Ptahhotep a devenit dintr-o dată foarte serios:

–        Copila mea, tu crezi că iubirea nu reprezintă un pericol pentru tine pentru că nu i-ai cunoscut încă puterea. Să fii curajos în faţa unui pericol pe care nu îl cunoşti nu înseamnă să fii cu adevărat curajos sau puternic. Înseamnă doar ignoranţă, slăbiciune! Lipsa ta de experienţă nu te poate avertiza de tentaţia iubirii, aşa că te amăgeşti crezând că eşti înarmată împotriva acestei forţe. Nu uita că iubirea este totodată manifestarea forţei divine creatoare, deci este la fel de atotputernică precum Dumnezeu însuşi! Nu vei putea niciodată să o distrugi; tot ce poţi face este să o transformi! Dar atâta vreme cât nu cunoşti această forţă, nu ai cum să ştii cum poate fi ea transformată. De aceea, întoarce-te acasă şi aşteaptă ca destinul să te ajute să trăieşti această experienţă. Atunci când vei cunoaşte iubirea în realitatea sa directă, când vei înţelege ce este cu adevărat această forţă, revino la mine şi eu îţi voi da iniţierea.

Auzind aceste cuvinte, m-am aruncat la picioarele Sale şi am strigat disperată:

–        Nu, nu! Nu mă trimite departe de tine, nu-mi refuza iniţierea. Voi rezista tuturor tentaţiilor iubirii, nu voi ceda. Te implor, dăruieşte-mi iniţierea!

Ptahhotep a zâmbit din nou şi m-a mângâiat pe păr. Am simţit forţa extraordinară care emana din mâna sa, ca un curent puternic ce îmi învăluia capul.

–        Vai, acest comportament îmi este atât de familiar! Crezi tu, copila mea, că dacă te arunci la picioarele mele, încercând să mă convingi, îmi voi schimba părerea? Iniţierea presupune un autocontrol perfect, de care eşti încă departe, micuţa mea. Încrederea pe care o ai în tine depăşeşte cu mult experienţele pe care le-ai acumulat. Adună mai întâi aceste experienţe, apoi revino la mine!

Am înţeles că nu mai este nimic de făcut. M-am ridicat şi mi-am luat rămas bun:

–        Părinte al sufletului meu, plec. Dar nu o să mă abandonezi, nu-i aşa? Voi putea reveni altădată?

Ptahhotep mi-a răspuns cu o voce din care răzbătea o iubire infinită:

–        Ştiu că ai fost singură încă din copilărie. Acest lucru a fost necesar pentru a-ţi dezvolta spiritul de independenţă. Dar nu eşti niciodată cu adevărat singură, ştii foarte bine. Tu eşti unită cu noi prin puntea eternă a legilor supreme ale rezonanţei. Eu sunt întotdeauna cu tine, chiar dacă tu nu ştii încă acest lucru. Ştiam dinainte că vei veni într-o zi la mine cu această cerere, la fel cum ştiu şi unde vei ajunge până la urmă. Dar există legi de care trebuie să ascultăm cu toţii. Tu eşti una de-a noastră!

M-am înclinat în faţa lui pentru a primi binecuvântarea sa şi am plecat.

Menu mă aştepta în anticameră. Când m-a văzut, m-a întrebat:

–        Ei, ce ţi-a spus fiul lui Dumnezeu? Povesteşte-mi repede! Nu înţeleg de ce a durat totul atât de mult. N-auzi? Povesteşte! Vei primi iniţierea?

–        Fiul lui Dumnezeu nu vrea să mi-o dea. Spune că îmi lipseşte experienţa vieţii terestre.

–        Domnul fie lăudat! a exclamat Menu, radiind de bucurie. Este exact ce ţi-am spus, iniţierea nu este pentru tine. Ştiam eu!

–        Da, da, Menu, tu ştii întotdeauna totul. Dar acum lasă-mă în pace; trebuie să-mi pun puţină ordine în gânduri.

Fără alte cuvinte, ne-am întors la palat.

În noaptea care a urmat nu m-am putut gândi la altceva decât la reprezentantul lui Dumnezeu: Ptahhotep. Ştiam că aparţin prin originea mea fiilor lui Dumnezeu, dar a fost un adevărat „eveniment” pentru mine să-l aud pe El spunând că este păzitorul sufletului meu. El era şi reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, iar eu puteam vorbi cu el despre gândurile mele cele mai intime la fel cum i-aş fi vorbit lui Dumnezeu. Ochii săi pătrunseseră atât de adânc în mine, privirea sa iluminase colţurile cele mai ascunse ale sufletului meu, iar eu eram fericită. Ce reconfortant este să ştii că aparţii unei fiinţe care te înţelege fără nici un cuvânt, care nu se poate supăra pe tine pentru că înţelege totul dintr-o perspectivă superioară, la fel ca şi Dumnezeu însuşi. Nu era nevoie să-i explic ce vreau să spun, nici de ce fac sau doresc ceva anume, aşa cum m-a obişnuit educaţia. Ptahhotep înţelegea motivele cele mai secrete ale gândurilor mele, ale acţiunilor mele, chiar şi ale celor de care nu eram eu însămi conştientă. Cuvintele erau inutile; era suficient să stau în faţa lui. El mă vedea! Spiritul lui mi-a deschis inima, simţeam un contact permanent cu el. De altfel, simţisem acest lucru chiar înainte să-l întâlnesc, am ştiut tot timpul că sunt ghidată de o forţă extraordinară. Acum înţelegeam că această forţă emană din el. ştiam că mă vede chiar dacă nu sunt lângă el. şi îi simţeam în continuare ochii fixaţi asupra mea, orice aş fi făcut şi orice aş fi gândit. Nimic nu-i putea scăpa lui. Da, el vedea şi faptul că nu eram mulţumită pentru că mi-a refuzat iniţierea! Nu! Nu înţelegeam de ce trebuie să fac mai întâi experienţa iubirii fizice. Eu nu voi fi niciodată îndrăgostită. Bărbaţii nu mă interesau decât atunci când îmi admirau frumuseţea. Era singurul lucru pe care îl aşteptam de la ei. Şi toţi făceau acest lucru. Vanitatea mea era satisfăcută, căci se manifesta numai când mă aflam în societate. De îndată ce rămâneam singură, o singură dorinţă mai exista în mine: iniţierea! Nu puteam şi nu doream să aştept acele experienţe, căci ştiam că nu mă voi îndrăgosti niciodată.

În seara care a urmat, m-am dus din nou la Ptahhotep, însoţită de Menu, mai disperată ca oricând. Menu a rămas în anticameră, iar neofitul m-a condus în grădină, unde Ptahhotep era aşezat sub palmieri. M-am înclinat în faţa lui; mi-a răspuns la salut, m-a privit – aveam impresia că priveşte prin mine – şi a aşteptat. Stăteam acolo, dar nu spuneam nimic. De ce să-i mai vorbesc de vreme ce ştia totul despre mine. Mi-a citit gândurile, dar m-a lăsat să aştept.

În sfârşit, s-a ridicat, şi-a pus mâinile pe umerii mei şi a spus:

–        De ce ai venit?

–        Părinte al sufletului meu, de ce mă mai întrebi, când ştii foarte bine? Sunt nefericită pentru că mi-ai refuzat iniţierea. Nu am nici o altă dorinţă, nici un alt gând. Doar iniţierea. Te implor, dăruieşte-mi-o!

Ptahhotep mi-a mângâiat cu bunătate părul şi mi-a spus serios, chiar cu tristeţe:

–        Ţi-am dat răspunsul la această cerere ieri. Calmează-te, ai puţină răbdare. Gândeşte-te la ceea ce ţi-am explicat în legătură cu forţele creatoare şi trăieşte la fel ca tinerii de vârsta ta. Ocupă-te de florile tale, de animalele tale, joacă-te şi distrează-te alături de ceilalţi tineri, fii veselă şi nu te mai gândi în permanenţă la iniţiere.

Extrem de tulburată, i-am răspuns:

–        Părinte al sufletului meu, nu mă pot gândi la altceva decât la iniţiere. Orice aş face, totul îmi aminteşte de ea. Atunci când îmi privesc florile, când îmi observ broaştele ţestoase, felul în care îşi duc viaţa cu atâta înţelepciune de parcă ar fi înzestrate cu raţiune, totul îmi aminteşte de mister. Şi nu doresc altceva decât să ştiu, să ştiu totul, să înţeleg, să fiu iniţiată!

–        Dacă broaştele ţestoase ar fi înzestrate cu raţiune, mi-a spus Ptahhotep zâmbind, ele nu şi-ar duce viaţa într-o manieră atât de înţeleaptă. Nici tu nu vei deveni o înţeleaptă numai pentru simplul motiv că eşti înzestrată cu inteligenţă, chiar prea multă. Încearcă să-ţi foloseşti această inteligenţă pentru a înţelege că este prematur să primeşti acum iniţierea. Revino la mine după ce vei face experienţele fizice. Abia atunci îţi voi dărui iniţierea.

Era limpede că lucrurile nu mergeau la fel de uşor cu Ptahhotep cum mergeau cu buna mea Menu. Ptahhotep era ferm, iar forţele mele ricoşau de el ca săgeţile care se loveau de un perete de stâncă. M-am înclinat aşadar în faţa lui şi am ieşit. Odată ajunsă afară, am răspuns cu răutate la întrebările lui Menu, încă supărată că Ptahhotep nu mă considera suficient de matură pentru a primi iniţierea, constatând cu furie neputinţa mea în faţa timpului care se întindea în faţa mea ca un zid impenetrabil, la fel de invincibil ca şi Ptahhotep însuşi.

Noaptea care a urmat nu am reuşit să dorm deloc. În ziua următoare m-am plimbat tot timpul prin cameră, ca un leu în cuşcă, complet nefericită. Faptul că mă aflam într-un corp mi-a întunecat conştiinţa; mi se părea că trăiesc în permanenţă în beznă. Doream să ştiu, doream să primesc iniţierea! De ce trebuia să aştept? Dacă iubirea mă lasă indiferentă acum, ea mă va lăsa cu atât mai indiferentă atunci când voi fi iniţiată, când voi fi omniscientă. Ştiam deja că iubirea fizică este o necesitate a naturii, impusă de dragul perpetuării speciei. Cum putea constitui un pericol pentru mine faptul că nu am făcut experienţa directă a amorului? Eram inteligentă, iar conştiinţa mea mă va feri de pericole. Nu doream să cad în capcana naturii, în capcana iubirii. Eram convinsă că voi şti să rezist acestei tentaţii…

Întreaga zi, gândurile mele s-au învârtit în acelaşi cerc vicios. Seara, nemairezistând, mi-am luat voalul şi, însoţită de Menu, am alergat la Templu. Am vrut să-i spun că nu mă tem de această tentaţie, că voi fi puternică, că îmi poate acorda iniţierea fără nici o teamă.

Ce nebună eram, ce oarbă! Ca şi cum el n-ar fi ştiut viitorul! Ca şi cum n-ar fi ştiut cum se vor petrece lucrurile! Dar El se supunea legii divine şi trebuia să mă privească cu răbdare cum alerg către propria mea pierzanie, să asiste la căderea mea; trebuia să ajung pe fundul prăpastiei înainte să pot urca din nou, cu ajutorul propriilor mele puteri.

M-a primit din nou în micul salon. Am intrat, m-am înclinat în faţa lui şi i-am spus cu toată siguranţa:

–        Părinte al sufletului meu, am vrut să mă supun, dar nu pot. Aspir prea tare către cunoaştere, aşa că m-am întors. Nu văd de ce ar trebui să mai aştept de vreme ce sunt convinsă că voi avea forţa necesară pentru a rezista tentaţiilor iubirii fizice. Sunt foarte puternică şi ştiu perfect să mă controlez. De aceea, te rog să-mi acorzi iniţierea.

Ptahhotep şi-a închis ochii şi a rămas multă vreme nemişcat. Am aşteptat nerăbdătoare, dar fără să mişc un deget, de teamă să nu-l deranjez.

În fine, el şi-a deschis ochii, s-a ridicat şi s-a îndreptat către mine. Mi-a luat mâinile în mâinile sale şi mi-a spus:

–        De trei ori mi-ai cerut iniţierea. Cu tot refuzul meu. De trei ori! Există o lege care spune că atunci când cineva din rasa noastră solicită de trei ori iniţierea, noi nu i-o putem refuza. Acesta este semnul că iniţierea este necesară, chiar dacă ea reprezintă un mare pericol pentru el. Voi vorbi cu tatăl tău şi vom decide împreună un program de pregătire care să-ţi lase suficient timp pentru a-ţi putea îndeplini îndatoririle. De regulă, neofiţii locuiesc la Templu în timpul acestei perioade de pregătire, dar trebuie să facem o excepţie deoarece în calitatea ta de soţie a faraonului nu-ţi poţi neglija sarcinile oficiale. Acum du-te în pace.

Aş fi dorit să mă arunc la gâtul lui pentru a-i mulţumi că m-a acceptat, dar doream să-i arăt că ştiu să mă controlez. Am rămas aşadar nemişcată, cu ochii strălucindu-mi de bucurie. Ptahhotep m-a privit şi mi-a spus zâmbind:

–        Se consideră că ceea ce ai gândit este deja făcut, nu uita niciodată acest lucru!

–        O, Tată, dacă aşa stau lucrurile, atunci voi face şi în realitate acest gest! Şi m-am aruncat în braţele sale, sărutându-i amândoi obrajii şi faţa sa nobilă. Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! Este minunat! Voi fi iniţiată!

–        Controlul pe care-l ai asupra ta este într-adevăr extraordinar! mi-a spus Ptahhotep.

–        Numai în clipa de faţă, Tată, i-am răspuns râzând. În fond, tu nu eşti numai marele preot, ci şi unchiul meu. De aceea, pot să te sărut, nu? Dar atunci când voi fi iniţiată, vei vedea că voi şti să mă comport demn şi serios!

–        Da, da, ştiu, mi-a spus Ptahhotep, îmbrăţişându-mă tandru. Mi-a mângâiat încă odată părul, după care m-a condus la poartă. Mi-am luat rămas bun.

De data aceasta, m-am întors la palat sărind şi dansând de bucurie, împreună cu Menu. Eram fericită la maximum. În schimb, când a aflat vestea, Menu a plâns şi a gemut, ca şi cum aş fi fost pe patul de moarte, adumbrindu-mi astfel bucuria. Când a început să-mi vorbească de presentimentele sale sumbre, i-am tăiat scurt vorba din gură:

–        Gata! Ascultă, Menu. Ştiu că după ce am împlinit 16 ani şi am devenit soţia faraonului, au dorit să te îndepărteze de mine. Ştii şi tu că potrivit regulilor Curţii, în preajma mea ar trebui să stea acum doamnele nobilimii. După lungi şi dificile discuţii cu faraonul, am obţinut permisiunea ca tu să rămâi alături de mine, iar doamnele de la Curte să nu mă însoţească decât atunci când ies în public, la plimbare şi în timpul ceremoniilor. Dar dacă o să mai continui în acest fel, am să te alung de lângă mine şi am să te înlocuiesc cu acele doamne. Ştiu că majoritatea dintre ele sunt teribil de plicticoase, dar cel puţin nu se bagă în treburile mele personale!

Biata mea Menu! Cuvintele mele au făcut-o să se oprească imediat din plâns. S-a aşezat la sol, aproape de patul meu, şi m-a privit fără nici un cuvânt, dar cu atâta iubire, anxietate, durere şi solicitudine, toate simultan, încât nu m-am putut împiedica să nu râd. Am sărutat-o şi i-am spus:

–        Calmează-te, Menu, nu o să te trimit niciodată de lângă mine, te iubesc prea mult. Tu ai fost şi eşti singura fiinţă care mă iubeşte cu adevărat, din toată inima. Vei rămâne întotdeauna cu mine. Fii liniştită, iniţierea nu mă va schimba în rău, dimpotrivă! Ptahhotep va avea grijă de mine, el va fi întotdeauna cu mine!

Urându-mi noapte bună, Menu a spus:

–        Sper ca iniţierea să nu-ţi facă vreun rău, dar întotdeauna mi-a fost frică de fulgerele pe care le văd şi de tunetele pe care le aud ieşind din marile piramide. Sper că nu vei avea nimic de-a face cu toate acestea.

–        Nu, nu, Menu. Du-te şi te culcă.

Dar eu am continuat să mă gândesc la observaţia lui Menu. Fulgerele şi tunetele care ies din piramide. Era adevărat! Încă din copilărie ştiam că uneori, din piramide ies fulgere şi tunete, după care ploua în toată ţara. Dar acest fenomen părea la fel de natural ca şi viaţa, aşa că nu-i acordasem niciodată prea multă atenţie. De altfel, acum, că voi primi iniţierea la Templu, voi cunoaşte cu siguranţă şi acest mister.

Cu acest gând solemn, am adormit.

Fiii lui Dumnezeu

A doua zi am fost chemată de faraon. Urma să-l întâlnesc după audienţe.

La ora indicată, intendentul a venit ca să mă conducă la tatăl meu.

–        Intră, copila mea, doresc să-ţi comunic ce am stabilit împreună cu Ptahhotep în legătură cu iniţierea ta.

–        A venit aici?

–        Nu, mi-a răspuns tata, privindu-mă uşor amuzat.

–        Te-ai dus tu să-l vezi?

–        Nici atât, mi-a spus el zâmbind.

–        Tată, de mult voiam să te întreb: cum poţi comunica tu cu Ptahhotep de vreme ce el nu vine la tine şi tu nu te duci la el? Am observat de multe ori că îmi spuneai lucruri care ar fi presupus lungi întrevederi cu el, deşi tu nu ieşiseşi din palat iar el nu venise să te vadă. Cum este posibil aşa ceva?

Încă din copilărie, tata era obişnuit cu întrebările mele. Cu răbdarea sa obişnuită, mi-a răspuns:

–        Tu ai o oglindă, nu-i aşa? Ţi-ai văzut vreodată capul în oglindă?

–        Evident, tată, îmi văd capul în fiecare zi, atunci când Menu vine să îmi pieptene părul.

–        Şi ce ai observat? m-a întrebat tata.

–        Că am un craniu mult mai alungit decât cel al fiilor oamenilor. Dar şi tu, Ptahhotep şi majoritatea celor care aparţin rasei noastre, a fiilor lui Dumnezeu, cum ni se spune, aveţi aceeaşi formă a capului. Cu toţii avem această trăsătură caracteristică ce poate fi remarcată chiar şi sub coafurile complicate sau sub ornamentele pe care le purtăm. De unde vine ea? De ce este diferit capul nostru de cel al oamenilor?

–        Ascultă-mă, copilul meu, şi o să înţelegi multe din lucrurile care se întâmplă aici, pe pământ. Dar trebuie să ştii mai întâi câte ceva despre felul în care s-a dezvoltat planeta noastră.

La fel ca toate corpurile celeste din univers, ca tot ceea ce trăieşte pe aceste corpuri celeste, pământul se supune legilor schimbării constante. Din sursa primordială eternă emană forţele divine creatoare, care pătrund până la nivelul materiei, în valuri din ce în ce mai mari, ceea ce înseamnă că materia este formată de aceste forţe. Acest proces atinge apogeul la nivelul ultra-materiei, când, automat, se inversează. Astfel, procesul de spiritualizare reîncepe, iar materia redevine energie. Dar acest proces durează o eternitate. Aceste schimbări au loc la intervale regulate, dar atât de lent încât o viaţă umană nu este suficient de lungă pentru a le putea remarca şi observa. Totuşi, atunci când o asemenea schimbare este pe punctul de a se produce, după ce a fost pregătită timp de mii de ani fără a fi observată, ea se manifestă destul de brusc. Noi trăim acum într-o asemenea epocă de tranziţie, în timpul căreia modificările devin perceptibile. Aşa se explică de ce pe pământ există mulţi oameni cu craniul rotund, care sunt ghidaţi şi guvernaţi de suverani care le sunt infinit superiori din punct de vedere spiritual, şi al căror corp diferă. Ei au o statură mai fină şi un craniu mai alungit.

A existat odată pe pământ o rasă complet diferită de cea a oamenilor de astăzi. Ea manifesta în întregime legea spiritului, şi nu pe cea a materiei, aşa cum se întâmplă cu rasele umane actuale. Conştiinţa sa era ridicată pe nivelul divin şi ei îl manifestau pe Dumnezeu aici, pe pământ, fără să cadă vreodată pe nivelul corpului, al egoismului. Datorită purităţii sale divine, această rasă şi-a meritat cu adevărat numele de „copii ai lui Dumnezeu”.

Întreaga lor viaţă se baza pe spiritualitate, pe iubire, pe altruism. Dorinţele şi pasiunile fizice nu le umbreau niciodată spiritul. Membrii acestei rase superioare cunoşteau toate misterele naturii, inclusiv toate energiile lor personale, pe care le păstrau sub controlul spiritului. Astfel, ei aveau facultatea de a supune natura şi de a-i orienta forţele aşa cum doreau. Cunoaşterea lor era nesfârşită. Nu trebuiau să-şi câştige pâinea prin muncă, punând forţele naturii să lucreze în locul lor.

Ei cunoşteau toate legile naturii, secretele materiei, dar şi ale propriei lor fiinţe, dar mai ales puterea spiritului. Ştiau cum se poate transforma o energie în materie şi cum se poate transforma materia în energie. Au construit pe pământ instalaţii şi instrumente cu ajutorul cărora puteau stoca, pune în mişcare şi utiliza în funcţie de nevoile lor nu numai toate forţele naturii, dar şi propriile lor energii spirituale. Trăiau în pace, fericiţi, şi domneau asupra unei mari suprafeţe a pământului.

Tot la vremea respectivă mai existau pe pământ şi alte fiinţe, care semănau cu fiii lui Dumnezeu, dar erau înzestrate cu un corp mult mai material şi aveau un nivel de conştiinţă mult inferior. Având spiritul obtuz, conştiinţa lor se identifica în totalitate cu corpul lor. Ei trăiau în păduri, se luptau între ei şi cu animalele naturii. Erau aşa-numiţii oameni primitivi. Rasa fiilor oamenilor, aşa cum o vezi în ţara noastră, reprezintă o încrucişare a celor două rase din acea vreme. După cum îţi spuneam, legea care domneşte în univers este legea mişcării şi a schimbării. Pământul se găseşte astăzi într-o perioadă de materializare, ceea ce înseamnă că energia divină creatoare se ancorează din ce în ce mai profund în materie, ceea ce face ca pe pământ, puterea să cadă puţin câte puţin în mâinile raselor mai materialiste. Rasa superioară se stinge încetul cu încetul. Ea părăseşte materia şi se retrage într-un plan spiritual. Ea va lăsa astfel umanitatea singură pentru un timp – care la nivel terestru poate să însemne câteva mii de ani – pentru ca aceasta să poată avansa şi pentru a se putea dezvolta independent, fără un control de sus, prin propriile sale forţe. Aşa se face că reprezentanţii rasei animalice primitive trebuie să se înmulţească, potrivit legii divine, devenind din ce în ce mai puternici, până când vor ajunge să domnească pe pământ. Dar înainte de a părăsi această planetă, rasa superioară are datoria să implanteze forţele sale spirituale în rasa inferioară, pentru a-i permite, după un foarte lung proces şi potrivit legilor eredităţii, să se ridice din nou deasupra materiei. De aceea, numeroşi fii ai rasei divine s-au sacrificat: ei au procreat copii împreună cu fiicele oamenilor. Acest prim amestec şi încrucişările care au urmat au dat naştere unor indivizi foarte diverşi, care au format în timp noi rase. Energia divină a fiilor lui Dumnezeu şi marea forţă fizică a fiicelor oamenilor au dat naştere unor descendenţi de o mare varietate. Pe de o parte au apărut uriaşii fizici, pe de alta uriaşii spirituali. Au existat de asemenea titanii fizici, care au moştenit de la mama lor un creier primitiv, subdezvoltat. Forţa creatoare a tatălui lor s-a manifestat astfel pe plan material, şi ei au căpătat nişte corpuri incredibil de puternice. În mod natural, şi-au utilizat forţa fizică monstruoasă pentru a-i supune pe cei mai slabi decât ei, iar natura lor animalică a făcut din ei nişte tirani temuţi de toată lumea. Au existat însă şi uriaşi spirituali, care au manifestat forţa creatoare moştenită prin centrii lor cei mai elevaţi, de la nivelul creierului, nu al corpului. Aceştia au primit misiunea de a ghida, pentru încă un timp, rasa primitivă atât de apropiată de materie, precum şi rasele hibride care au rezultat din încrucişările de care ţi-am vorbit. Aceşti ghizi spirituali i-au învăţat despre ştiinţe şi artă, au pus bazele unei culturi superioare, le-au dat exemplul iubirii divine, al dezinteresării şi grandorii spirituale. Aşa se explică de ce astăzi unele ţări sunt guvernate de despoţi şi tirani, în timp ce în altele mai domină încă înţelepciunea şi iubirea. Dar şi acestea vor dispărea curând, iar umanitatea nu va mai avea decât istoria, legendele sau tradiţiile pentru a vorbi despre marii Iniţiaţi şi despre ştiinţele secrete. Totuşi, prin graţia legii eredităţii, este posibil ca până şi în perioadele cele mai cumplite ale pământului din când în când câte un fiu al lui Dumnezeu să renască într-un trup uman, pentru a-i arăta umanităţii cum poate ieşi din întuneric şi din nenorocire.

–        Tată, ţara fiilor lui Dumnezeu este ţara noastră?

–        Nu, copila mea. Continentul care a fost cândva patria fiilor lui Dumnezeu a fost complet distrus. Numărul descendenţilor rasei divine s-a diminuat treptat, membrii ei şi-au abandonat învelişul material şi ei nu s-au mai reîncarnat. Astăzi nu au mai rămas decât câţiva, în diferite puncte ale pământului, cu scopul de a le transmite puterile lor oamenilor care devin tot mai puternici. Încrucişările dintre cele două rase au dat naştere unor indivizi care au moştenit de la tatăl lor cunoaşterea magică şi de la mama lor egoismul fizic animalic. Ei s-au infiltrat în Templu, unde au primit – graţie cunoaşterii lor – iniţierea, pe care au redus-o însă la nivelul magiei negre. Altfel spus, au utilizat în scopuri personale energiile proprii şi forţele naturii, pe care au învăţat să le amplifice cu ajutorul instalaţiilor şi instrumentelor din Templu. Fiii lui Dumnezeu care încă mai sălăşluiau în această parte a lumii şi-au dat seama ce se va petrece, căci energiile îi distrug fără milă pe aceia care le folosesc într-o manieră satanică şi egoistă, în locul celei divine şi dezinteresate. Ei ştiau că magicienii negri aleargă cu paşi repezi către propria lor autodistrugere. Din păcate, orbirea şi lăcomia lor au generat un dezastru generalizat. De aceea, ultimii fii ai lui Dumnezeu au construit bărci imense, perfect închise şi izolate, pentru a rezista energiilor care au penetrat şi dezintegrat materia. În secret, ei şi-au transportat acolo o parte din instrumentele lor, apoi şi-au urcat familiile şi animalele domestice, au închis toate deschizăturile şi au părăsit această parte a globului care urma să fie inexorabil distrusă. Unii au pornit către nord, alţii către est, unii către sud, şi în sfârşit, au existat unii care au ajuns aici, în vest.

Magicienii negri au pierdut curând controlul asupra instrumentelor lor. Ei ar fi trebuit să conducă forţele divine cosmice cele mai elevate prin aceste instrumente, înmagazinându-le aici, căci singura sursă a acestei forţe pe pământ este fiinţă umană însăşi. Dar cu cât aceşti oameni deveneau mai lacomi şi mai meschini, cu atât calitatea forţei cu care îşi încărcau instrumentele scădea. Într-o zi, după ce fiii lui Dumnezeu se îndepărtaseră deja, dezastrul s-a produs: unul din magicienii negri a dirijat involuntar către propriul său corp energia capabilă să dezintegreze materia, adică să o transforme într-o altă formă de energie. Odată procesul declanşat, această materie transformată în energie a acţionat ca o forţă distrugătoare, propagându-se pretutindeni în jur, până când a dematerializat totul. În acest fel, întregul continent a fost distrus. O serie de energii noi, care au rezultat din aceste procese, au frânat şi până la urmă au oprit complet aceste forţe ale dezintegrării.

Toată această parte dematerializată a  devenit astfel o energie radioactivă care a atins mai întâi limitele atmosferei terestre, după care a revenit pe pământ retransformată în materia din care a provenit. După diferite modificări, această masă uriaşă a recăzut pe pământ într-o formă nediferenţiată, ca o trombă de apă şi noroi care părea să nu mai înceteze niciodată.

Această breşă imensă deschisă în trupul pământului a lăsat cale liberă oceanelor. Pământul solid al celeilalte emisfere s-a crăpat sub efectul catastrofei, iar continentele şi-au modificat poziţia pentru a menţine echilibrul planetei. În acest fel, s-a ajuns la configuraţia geologică actuală. O parte din continentul pierdut se regăseşte în ţara noastră acoperit de un mare deşert, iar pericolul ca vânturile să spulbere nisipul de aici şi să acopere pământul fertil rămâne destul de ameninţător.

În bărcile lor, fiii lui Dumnezeu aveau instrumente speciale care le-au permis vaselor să nu fie scufundate. Ei au putut depăşi astfel toate dificultăţile, iar în cele din urmă au debarcat fără probleme. În diferitele regiuni ale pământului în care au ajuns au dat naştere unor noi civilizaţii.

Cunoaşterea, înţelepciunea şi iubirea lor au făcut ca popoarele indigene să-i accepte repede. Ei le-au devenit suverani şi au fost adoraţi ca zei sau semizei. Prima lor preocupare a fost să creeze nişte construcţii în care să-şi adăpostească instrumentele secrete şi să le protejeze de lumea exterioară, izolând astfel energiile extrem de puternice stocate aici. Aceste edificii sunt cunoscute sub numele de piramide şi pot fi văzute în diferitele părţi ale lumii în care au ajuns fiii lui Dumnezeu, împreună cu ceea ce au putut salva din echipamentul lor.

Am ascultat cu cea mai mare atenţie relatarea acestor evenimente tulburătoare. Multe lucruri pe care nu le înţelesesem până atunci mi-au devenit acum clare. Îmi rămăsese totuşi o întrebare asupra căreia am reflectat multă vreme:

–        Cum au făcut fiii lui Dumnezeu ca să aducă, apoi să ridice şi să aşeze la locul lor imensele blocuri de piatră?

–        Adu-ţi aminte, copila mea, ceea ce ţi-am spus: fiii lui Dumnezeu nu lucrau cu puterile lor fizice, ci puneau la treabă forţele naturii. Chiar şi astăzi mai dispunem încă de o parte din instrumentele prin care putem neutraliza sau amplifica forţa gravitaţiei terestre, în funcţie de scopul propus. În acest fel, putem face ca un obiect să-şi piardă greutatea, sau dimpotrivă, să şi-o amplifice. Chiar şi un copil ar putea deplasa cu mânuţele sale un bloc de piatră astfel eliberat de greutatea sa. Marile bărci au putut fi astfel supraîncărcate fără pericol cu aceste blocuri, căci ele fuseseră iradiate multă vreme pentru a li se reduce greutatea. Toate construcţiile extraordinare care există astăzi în lume – şi pe care forţa umană nu le-ar fi putut construi niciodată – au fost realizate în acest fel de către fiii lui Dumnezeu.

Oriunde au debarcat fiii lui Dumnezeu, ei au dat naştere unor culturi elevate. Pretutindeni unde domnesc astăzi, ei îi ghidează pe oameni cu o iubire dezinteresată şi acceptă sacrificiul de a mai rămâne o vreme pe pământ pentru a le transmite oamenilor o parte din forţele şi din cunoştinţele lor spirituale. Altădată, faraonul şi marele preot era una şi aceeaşi persoană, care era ghidul spiritual şi lumesc al oamenilor. Apoi, odată ce cultura şi prosperitatea s-au amplificat, ţara a căpătat o importanţă din ce în ce mai mare. Fiii lui Dumnezeu s-au decis atunci să-şi împartă îndatoririle. Unul dintre ei a preluat guvernarea lumească a ţării, în timp ce altul – întotdeauna conducătorul rasei – şi-a asumat sarcina de ghid spiritual. De atunci lucrurile nu s-au mai modificat. Faraonul guvernează ţara, în timp ce marele preot îşi îndeplineşte îndatoririle la Templu. El este păzitorul cunoaşterii în toate domeniile. Şi cum întreaga cunoaştere se naşte dintr-o unică sursă, el conferă iniţierea în ştiinţe, în arte, iar în interiorul Templului, marea iniţiere, aceea în „Arta fără artă, sau arta spiritului”.

Ai aflat acum de ce oamenii din popor au forma capului diferită de a cea a fiilor lui Dumnezeu, care încă alcătuiesc astăzi familia regală. Noi, cei cu capul alungit, nu ne utilizăm inteligenţa decât în mică măsură, căci noi putem face experienţa directă a adevărului, prin vederea noastră interioară. Fruntea noastră nu este foarte bombată, deoarece centrii cerebrali – sediul facultăţii gândirii – sunt dezvoltaţi numai atât cât să putem percepe şi trăi conştient impresiile exterioare. Ei reprezintă instrumentele fizice ale manifestării spirituale. Aceşti centri ne permit să ne ridicăm conştiinţa pe nivelul divin şi ne conferă toate calităţile şi facultăţile care ne deosebesc de fiii oamenilor. Conştiinţa oamenilor face ca ei să trăiască în timp şi spaţiu. Deşi avem un corp terestru, noi ne bucurăm de o perfectă libertate spirituală, fiind eliberaţi de timp şi de spaţiu. Prin forţa conştiinţei divine şi cu ajutorul acestor centri, noi ne putem deplasa liber prin timp şi prin spaţiu. La voinţă, noi ne putem chiar deplasa în trecut sau în viitor, căci în această stare, noi putem experimenta trecutul sau viitorul ca şi cum ar fi vorba de prezent.

La fel, noi putem mătura obstacolele care ne stau în cale în spaţiu, trimiţându-ne conştiinţa oriunde dorim. În această stare nu mai există „aici” sau „acolo”. Nu mai există decât prezentul absolut, căci trecutul şi viitorul – aici şi acolo – nu sunt decât aspecte sau proiecţii diverse ale unei realităţi unice, FIINŢA eternă şi omniprezentă, Dumnezeu!

Prin venele tale curge sângele ambelor rase. Tu ai moştenit caracteristicile rasei noastre, dar şi pe cele hibride ale mamei tale. Din nefericire pentru tine, centrii tăi superiori s-au trezit mult prea devreme, înainte să poţi realiza experienţele terestre, transcenzând astfel natura ta pe jumătate pământeană. Eşti nefericită tocmai pentru că te simţi prizonieră în timp şi spaţiu, între aici şi acolo. Spiritul se trezeşte în tine şi aspiră către starea sa naturală de libertate. Vei învăţa însă să-ţi utilizezi conştient organele superioare, care nu sunt încă plenar active în tine. Vei dobândi astfel facultatea de a intra în contact cu toţi cei din rasa ta în orice moment, de a comunica telepatic cu ei.

În acest fel procedez şi eu atunci când doresc să-l găsesc pe fratele meu Ptahhotep şi pe toţi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu care mai există pe pământ, când doresc să comunic cu ei; noi ne schimbăm ideile într-o unitate de conştiinţă perfectă mult mai bine decât dacă am face-o pe planul terestru cu ajutorul laringelui, al limbii şi al urechilor. Ne putem descoperi în conştiinţa noastră oriunde şi oricând. Ne dăm imediat seama dacă celălalt este ocupat, dacă este concentrat asupra altui scop, şi nu îl deranjăm decât dacă există un mesaj foarte important de transmis. Altminteri ne retragem. Nu este greu să înţelegi de ce numai fiinţele perfect dezinteresate pot poseda asemenea facultăţi. Dacă fiii oamenilor, lacomi şi egoişti cum sunt, ar fi capabili de o asemenea facultate, ar rezulta un haos atât de mare încât toate organele lor subtile ar fi distruse.

În general, în fiecare seară, după ce ne-am îndeplinit îndatoririle de peste zi, ne reunim în spaţiul conştiinţei noastre, iar această unitate ne permite să vedem gândurile noastre. Ne întâlnim astfel instantaneu, lucru care în lumea tridimensională ar lua foarte mult timp!

După ce discutăm de sarcinile pe care le avem în această lume, pătrundem cu conştiinţa noastră pe nivelul dimensional al omni-conştiinţei, pentru a primi de la sursa divină primordială o cantitate proaspătă de energie vitală. În această stare şi în unitatea divină primordială, noi devenim una cu toate creaturile vii – cu Totul – cu FIINŢA eternă, deci cu esenţa însăşi a întregii manifestări, inclusiv cu tine. Numai fiinţele care trăiesc încă în lumea tridimensională nu sunt conştiente de această esenţă. Va veni însă ziua când fiecare fiinţă se va trezi din lungul său somn cu o forţă vitală reînnoită, indiferent dacă va şti sau nu că această forţă emană din sursa primordială divină.

Aşadar, vei primi iniţierea. Te angajezi astfel pe o cale lungă şi grea. Va trebui să parcurgi această cale aici, pe pământ, după ce Ptahhotep şi cu mine vom părăsi lumea tridimensională şi vom evolua ca spirite în sfera pământului. Eu am alte sarcini decât Ptahhotep. De aceea, el va fi ghidul sufletului şi al spiritului tău. Dar noi vom rămâne legaţi în unitatea eternă. Ar fi fost mai bine dacă ai fi avut răbdare. Dar tu eşti cea care eşti, iar felul tău de a fi îţi determină destinul şi viitorul. Noi nu putem interveni. Forţa care emană din unitate te va însoţi pretutindeni şi te va ajuta în momentele dificile.

Întrucât trebuie să îţi îndeplineşti îndatoririle de soţie a faraonului, nu vei putea locui la Templu în timpul perioadei de iniţiere, la fel ca ceilalţi neofiţi. Dar te vei putea duce în fiecare dimineaţă pentru a primi instrucţiuni şi sarcini, îţi vei face acolo exerciţiile în compania celorlalţi neofiţi, iar seara te vei întoarce la palat. Atunci când vor avea loc ceremonii oficiale, fă în aşa fel încât să fii alături de mine la momentul oportun. Mâine dimineaţă te poţi prezenta deja în faţa lui Ptahhotep.

Mai aveam încă o întrebare pe suflet, iar tata m-a privit întrebător:

–        Tată, mi-ai spus că pentru a-şi propaga forţele spirituale, fiii lui Dumnezeu au avut relaţii cu fiicele oamenilor. Dar nu a fost posibil şi invers, ca fiicele lui Dumnezeu să aibă relaţii cu fiii oamenilor? De ce numai fiii lui Dumnezeu au putut avea copii cu fiicele oamenilor, şi nu şi invers?

Tata şi-a fixat privirea profundă în ochii mei:

–        Gravează-ţi răspunsul în memorie şi nu-l uita niciodată. Dacă vei înţelege corect acest adevăr, vom putea – poate – să-ţi schimbăm destinul în bine. Dacă iei dintr-un pahar cu vin roşu o picătură şi o amesteci cu vinul alb dintr-un alt pahar, vinul roşu din primul pahar rămâne la fel de pur ca şi înainte. În schimb, vinul alb nu mai este un vin alb pur, ci un amestec de vinuri. De acum înainte, ori de câte ori vei servi din vinul alb, vei servi de fapt dintr-un amestec de vinuri alb şi roşu. Înţelegi, copila mea?

–        Da, tată, înţeleg. Asta înseamnă că sângele unui fiu al lui Dumnezeu de rasă pură rămâne pur chiar dacă procreează copii cu o fiică a oamenilor. Dar sângele unei fiice a lui Dumnezeu de rasă pură ar deveni amestecat dacă ea ar da naştere unor copii ai unui fiu al oamenilor. Şi astfel, ea ar deveni la fel ca şi copiii cărora le va da naştere.

–        Păstrează viu acest adevăr în fiecare clipă a viţeii tale, mi-a mai spus tata, după care s-a ridicat, eu m-am înclinat în faţa lui, iar el m-a binecuvântat.

Am părăsit camera păstrând în inima mea unitatea spiritului.

Anii de pregătire

Menu m-a însoţit la Templu.

De câte ori nu urma să parcurg în anii ce aveau să vină această colonadă ce ducea de la palat la Templu – o, de câte ori – până când picioarele au ajuns să mă conducă singure, chiar şi cu ochii închişi!

Am intrat pentru prima dată în Templu în calitate de neofit. Întrucât îmi plăcea să mă grăbesc, am mers în mod deliberat cu paşi lenţi, solemni. Eram fericită că în sfârşit încep iniţierea şi doream să savurez fiecare moment. Eram focalizată în sine, încă tulburată de relatarea pe care mi-o făcuse cu o zi înainte părintele meu; mă îndreptam în mod conştient către îndatoririle unei viitoare Iniţiate…

La intrare mă aştepta acelaşi neofit. Menu şi-a luat rămas bun de la mine, m-a îmbrăţişat şi m-a strâns lângă inima ei, ca şi cum urma să nu ne mai vedem niciodată. Când în sfârşit s-a calmat, s-a înclinat în faţa mea, aşa cum credea ea că trebuie să procedeze. Am îmbrăţişat-o la rândul meu şi am simţit că cea care mă sărută prin intermediul buzelor sale este mama.

Neofitul m-a însoţit până la micul salon de primire al lui Ptahhotep. De câte ori nu urma să mă prezint astfel în faţa Lui, de câte ori nu urma să-i simt ochii fixându-se asupra mea, pătrunzându-mă cu calm, siguranţă şi forţă!

El a început să vorbească:

–        Draga mea copilă, aşa cum ţi-am explicat deja, iniţierea înseamnă să devii conştient de nivelul divin suprem. Acest lucru presupune un lung antrenament al corpului şi al sufletului. Este necesar să-ţi pregăteşti sistemul nervos pentru a putea suporta fără pericol, fără a muri, aceste vibraţii foarte înalte.

Să devii conştient pe un anumit nivel înseamnă să-ţi focalizezi prin intermediul nervilor vibraţia corespondentă acestui nivel, astfel încât vibraţia să coboare la nivelul întregului corp. Încă de la naştere, deci de când începe să fie locuit de Sine, corpul îşi dezvoltă o forţă de rezistenţă aflată în armonie cu nivelul mediu de conştiinţă al spiritului care îi dă viaţă. Nivelul de conştiinţă al unei fiinţe variază în funcţie de sufletul în cauză, dar rămâne în limitele unei octave vibratorii. Aceste fluctuaţii nu trebuie să depăşească totuşi elasticitatea nervilor, caz în care s-ar putea produce boli mai mult sau mai puţin grave, ori chiar moartea. Vibraţia energiei vitale creatoare este mortală pentru cel care nu a atins nivelul de conştiinţă necesar pentru a o susţine. Ea i-ar putea arde centrii nervoşi şi nervii. De aceea, energia vitală – care îşi are sediul în măduva spinării – este transformată la nivelul diferiţilor centri nervoşi într-o vibraţie redusă, astfel încât prin corp nu trece decât acest curent.

Astfel, vibraţia vitală care animă animalele este inferioară celei care corespunde oamenilor primitivi, la fel cum oamenii primitiv, animalici şi egoişti, sunt animaţi de o vibraţie vitală inferioară celei care corespunde unei fiinţe mai avansate din punct de vedere spiritual. Dacă am transfera energia vitală a unui om superior într-un animal, sau într-un om inferior, acesta ar muri pe loc.

Marea iniţiere este arta de a trăi conştient şi de a conduce în acelaşi timp prin nervi şi prin corp vibraţia creatoare a FIINŢEI eterne pe fiecare nivel de dezvoltare, păstrându-i frecvenţa originală, fără nici o transformare. Acest lucru presupune o anumită forţă de rezistenţă care să o poată suporta şi care nu poate fi dobândită decât printr-un antrenament îndelungat al corpului şi al sufletului. Altfel spus, nervii trebuie pregătiţi lent şi cu prudenţă, trebuie învăţaţi să se trezească şi să fie controlaţi. Aceste exerciţii ale corpului şi ale sufletului îţi vor fi predate de directorul şcolii de neofiţi, Mentuptah. Neofitul care te-a însoţit, Ima, te va ajuta cu exerciţiile de concentrare. După ce vei trece toate probele cu Mentuptah şi cu Ima, voi continua personal să te învăţ şi îţi voi conferi iniţierea. Ima te va conduce acum la şcoală şi îţi va arăta tot ceea ce este necesar să ştii. Dacă doreşti să mă vezi în timpul acestei perioade, poţi cere să mă vezi oricând, seara. Fie ca Dumnezeu să îţi ghideze paşii!

După care Ptahhotep m-a binecuvântat, iar eu m-am înclinat în faţa lui. L-am urmat apoi pe Ima până la şcoala neofiţilor.

Ima m-a condus până la una din micile celule construite în zidurile Templului. Mi-a dat o tunică albă şi o pereche de sandale, şi mi-a spus că această celulă era a mea.

Mi-am schimbat veşmintele princiare cu cele ale Templului, transformându-mă astfel într-un neofit, la fel ca şi Ima. Acesta m-a condus de-a lungul unui peristil până în grădina Templului. Grădina era de o frumuseţe magnifică: o peluză verde în formă de pătrat mărginită de palmieri, fiind de fapt un excelent loc pentru exerciţii. Ne-am continuat drumul, şi am zărit ceva mai încolo neofiţii care lucrau în apropierea grădinii de zarzavaturi şi a livezii de pomi fructiferi. Purtau aceeaşi ţinută ca şi mine, dar erau mai în vârstă.

Ima m-a prezentat lui Mentuptah, directorul şcolii. Acesta era un bărbat cu o privire blândă şi plină de iubire. El mi-a explicat ce sarcini aveam pentru ziua respectivă. Neofiţii erau reuniţi în mici grupuri, conduse de unul dintre ei, mai avansat, candidat la statutul de preot. Ima era conducătorului grupului din care urma să fac parte şi eu. Era un tânăr înalt, puternic şi zvelt. Vibraţia sa pură m-a izbit încă de când l-am cunoscut, atunci când am venit pentru prima dată la Ptahhotep. A trecut de majoritatea probelor pregătitoare, şi pentru el se apropia momentul iniţierii. Ima era candidat la preoţie. Aspectul său exterior nu mai era acela al unui bărbat, ci mai degrabă al unui androgin aflat deasupra sexului. Era o fiinţă fără sex, un fel de arhanghel. Faţa sa frumoasă arăta cea mai înaltă inteligenţă şi o facultate superioară de concentrare, având deasupra sprâncenelor cele două semne ale înţelepciunii. Gura sa era ferm desenată, energică, dar trăsăturile fine şi blânde dezvăluiau iubirea pe care o purta tuturor fiinţelor vii. L-am iubit încă din prima clipă, am avut o încredere nelimitată în el, la fel ca într-un frate mult iubit. Eram fericită că el era cel care mă pregătea pentru examenele mele.

Ima m-a prezentat celorlalţi neofiţi. Toţi optaseră pentru preoţie, dar nu urmau să devină preoţi sau preotese decât aceia care treceau de toate probele şi care primeau iniţierea. Mulţi dintre ei nu vor avea niciodată maturitatea necesară, dar vor putea rămâne – dacă vor dori acest lucru – în serviciul Templului, ocupându-se de muncile agricole şi de animale. Neofiţii care reuşeau la examenele pregătitoare primeau sarcini şi îndatoriri corespunzătoare avansării lor.

Grupul lui Ima era alcătuit din neofiţi foarte avansaţi din punct de vedere spiritual; majoritatea aveau ca părinte de sex masculin un fiu al lui Dumnezeu, la fel ca şi mine. Aceştia puteau fi recunoscuţi cu uşurinţă după forma alungită a capului. Am fost aşezată printre ei, şi m-am simţit foarte bine în această companie pură.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţă, la răsăritul soarelui, în grădină. Ne începeam exerciţiile fizice, care sunt strâns legate de cele de concentrare. Practicam diferite posturi coordonate cu exerciţii de respiraţie, învăţând astfel să ne dirijăm conştiinţa în diferite părţi ale corpului. Acest antrenament de lungă durată urma să ne permită să devenim perfect conştienţi de întregul nostru corp, de mişcările sale, să îi controlăm părţile cele mai intime, precum şi organele interne. În acest fel, corpul nostru trebuia să devină un instrument ireproşabil.

După terminarea exerciţiilor fizice ne duceam împreună în marea sală, unde primeam învăţături legate de suflet. Instructorul nostru era Mentuptah, care ne dicta imagini onirice pe care trebuia să le trăim la fel de intens cum trăiam realitatea fizică. Aceste imagini scoteau la iveală din subconştientul nostru tot felul de emoţii, pe care trebuia să învăţăm să le stăpânim. Prin aceste exerciţii, Mentuptah ne-a ajutat să pătrundem în toate sferele lumilor inferioare şi superioare, în cele şapte infernuri şi în cele şapte paradisuri, şi ne-a învăţat cum ne puteam păstra prezenţa de spirit în toate împrejurările, astfel încât să putem decide pe loc ce avem de făcut chiar şi în situaţiile cele mai dificile.

De îndată ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciţii, am trecut la o altă serie, prin care trebuia să trăim cele mai diverse stări sufleteşti, dar de această dată la simpla voinţă, fără ajutorul imaginilor onirice, la fel de intens ca şi cum am fi avut un motiv pentru a trăi aceste stări. Începeam aceste exerciţii printr-o stare inferioară negativă, pe care o sublimam, pas cu pas, până la o stare superioară pozitivă. Spre exemplu, porneam de la depresia cea mai profundă, ridicând apoi lent şi progresiv vibraţia până la starea de indiferenţă, apoi mai sus, până când ajungeam la cea mai mare bucurie, şi în final la fericirea supremă.

După un antrenament îndelungat, trebuia să învăţăm să ne transformăm din ce în ce mai rapid aceste emoţii, trăindu-le în interiorul nostru cu virtuozitatea unui muzician care îşi controlează perfect instrumentul, din care poate scoate la voinţă orice fel de sunet, de la cel mai grav până la cel mai acut. Pasul următor constă în experimentarea fără tranziţie a unor stări sufleteşti opuse. Spre exemplu, trebuia să trecem de la tristeţea cea mai profundă la bucuria cea mai profundă, sau de la teamă la curajul eroic, şi totul cu viteza fulgerului.

Aceste exerciţii nu trebuiau făcute decât sub controlul instructorului, căci erau foarte solicitante pentru nervi. Ne-a luat mult timp să ajungem să trăim viziunile onirice la fel de intens ca şi realitatea înconjurătoare. Ne-a luat încă şi mai mult timp ca să ne putem juca cu uşurinţă pe întreaga gamă a emoţiilor noastre. Abia când ne-am putut păstra o stare de calm perfect după încheierea exerciţiilor şi când am reuşit să prelungim această stare de-a lungul întregii zile, am primit autorizaţia să trecem la nivelul următor, care consta în experimentarea stărilor sufleteşti opuse fără nici o tranziţie. Scopul acestor exerciţii extrem de dificile era acela de a ieşi de sub controlul evenimentelor exterioare şi al stărilor noastre psihice, astfel încât să fim în măsură să decidem singuri ce stare sufletească preferăm să avem, putând să ne păstrăm astfel echilibrul psihic în orice circumstanţe.

Omul crede că are nevoie de un motiv exterior pentru a fi bucuros sau fericit. Exerciţiile care se foloseau de imagini de vis aveau drept scop să ne dea iluzia unui asemenea motiv pentru a trăi o stare sufletească sau alta. Imaginile onirice ne-au permis să controlăm aşadar motivele propriu-zise. Întrucât nu existau cauze reale pe aceste stări sufleteşti, noi trebuia să ni le imaginăm singuri.

A urmat apoi al doilea pas, prin care trebuia să trăim o stare sufletească fără nici un motiv exterior, fără ajutorul viziunilor onirice care au menirea de a crea cu precizie o stare sufletească sau alta.

După un lung antrenament şi după ce am ajuns să controlăm perfect aceste exerciţii, ne-am putut da seama că noi doar ne imaginăm că avem un motiv ca să fim „veseli sau trişti”, „deprimaţi sau exuberanţi”. Aceste exerciţii ne-au convins că evenimentele exterioare nu au nici o influenţă reală asupra noastră. Am descoperit că fiecare stare de conştiinţă provine dinlăuntrul fiinţei noastre, şi numai din interior. În faţa aceluiaşi eveniment un om poate râde, altul poate plânge, şi un al treilea poate rămâne perfect indiferent, căci fiecare îşi proiectează în exterior propria sa atitudine interioară, evenimentul exterior fiind doar un pretext pentru manifestarea acestei atitudini interioare.

Scopul suprem al acestor exerciţii era acela ca aspirantul să ajungă la o stare sufletească de un calm imperturbabil, absolut de nezdruncinat, în toate situaţiile, şi de a nu mai ieşi niciodată din această stare. Exerciţiile ne-au învăţat de asemenea că tot ce se întâmplă pe pământ este trecător, semănând cu o imagine onirică proiectată în timp şi spaţiu. Ea nu trebuie luată în serios decât în măsura în care ne ajută să progresăm.

Dar drumul pe care se ajunge aici este lung şi dificil! Adeptul trebuie să se observe în permanenţă, în maniera cea mai strictă cu putinţă, fără să uite de sine nici o singură clipă. El trebuie să rămână conştient, treaz, să îşi analizeze fiecare sentiment, fiecare gând, pentru a şti din care strat al Sinelui său provine acesta. Iar această măiestrie nu se poate dobândi de pe o zi pe alta!

În afara acestei pregătiri psihice, ne antrenam şi în domeniul concentrării spirituale. Cel care m-a învăţat această artă a fost Ima. După exerciţiile în comun, Ima m-a dus într-un colţ liniştit al grădinii şi mi-a explicat ce înseamnă concentrarea: nu trebuia să le permit gândurilor mele să alerge aşa cum doreau în mintea mea, ci dimpotrivă, trebuia să învăţ să mă gândesc la un singur subiect care îmi era indicat. Trebuia să-mi focalizez gândirea într-un singur punct, dându-le o direcţie centripetă, în locul celei centrifuge cu care erau obişnuite. Ima mi-a indicat o frază asupra căreia trebuia să mă concentrez, după care m-a lăsat singură, spunându-mi să îl informez de îndată ce voi reuşi exerciţiul.

Fraza era: „Eu manifest întotdeauna divinul”.

M-am aşezat şi am început să mă concentrez asupra acestei fraze. Am repetat mental. „Eu manifest întotdeauna divinul” o dată, de două ori, de zece ori… de o sută de ori… fără să mă gândesc la nimic altceva decât că „eu manifest întotdeauna divinul… eu manifest întotdeauna divinul”.

O oră mai târziu m-am dus la Ima şi i-am spus:

–        Nu pot să mă concentrez asupra acestei fraze. Este imposibil!

–        Imposibil? m-a întrebat el. De ce ar fi imposibil?

–        Din câte mi-ai spus, a te concentra înseamnă a-ţi dirija toate forţele, toate gândurile către un singur punct, grupând şi păstrând ferm laolaltă toate forţele intelectului, ale conştiinţei. Dar dacă mă concentrez asupra unei fraze, nu-mi pot focaliza forţele inteligenţei asupra unui punct. O frază este alcătuită din mai multe cuvinte. Aceste cuvinte se succed în timp şi în spaţiu. Nu pot să mă gândesc la toate aceste cuvinte în acelaşi timp, ci numai unul după celălalt, în timp şi spaţiu! Iar după ce m-am gândit la fraza respectivă, trebuie să revin la începutul ei şi să mă gândesc din nou la ea de la început şi până la sfârşit. Concentrarea devine astfel imposibilă. Ori mă gândesc în „zigzag” de la început şi până la sfârşit:

Eu manifest întotdeauna divinul.

Eu manifest întotdeauna divinul.

Eu manifest întotdeauna divinul.

ori, dacă îmi reprezint această frază sub forma unui cerc, mă pot gândi la ea circular:

Dar aceasta nu mai este concentrare.

Ima m-a ascultat cu atenţie, şi plin de bucurie, mi-a spus:

–        Ai înţeles foarte bine exerciţiul! Ai descoperit că nu este posibil să te concentrezi asupra cuvintelor. Faptul că ţi-ai imaginat această frază într-o manieră circulară reprezintă o tentativă corectă de abordare a concentrării. Dar oricât de mult ai apropia cuvintele unele de altele, ele formează un cerc şi nu le poţi reduce la un singur punct central. Ai înţeles faptul că cuvintele exercită o forţă de rezistenţă împotriva puterii tale de concentrare, şi este chiar forţa de care ne folosim noi atunci când construim un pod. Noi construim un arc din pietre – la fel cum ai construit tu cercul din cuvinte – iar podul nu se poate rupe deoarece pietrele exercită o presiune unele împotriva celorlalte, iar materia nu cedează în faţa acestei presiuni. Altfel spus, pietrele menţin podul tocmai prin forţa lor de rezistenţă. În cazul în care concentrarea încearcă să ajungă în centru, ea este împiedicată şi devine imposibilă din cauza rezistenţei pe care o opun cuvintele. Acelaşi lucru se va întâmpla şi dacă te vei concentra asupra unui singur cuvânt, căci şi acesta este alcătuit din mai multe litere pe care nu le vei putea reuni niciodată într-un singur punct.

–        Atunci ce este de făcut?

–        În exerciţiul următor, încearcă să te concentrezi asupra unei singure litere: „O”. După care Ima m-a lăsat din nou singură.

Am încercat. M-am aşezat pe iarbă şi m-am concentrat asupra literei „O”… Am rostit mental O, O, O, O, şi nu m-am gândit la nimic altceva decât la O, O, O, O, OOOO… şi dintr-o dată, ce surpriză… Am alergat la Ima şi i-am spus râzând:

–        Am terminat!

–        Şi unde ai ajuns? m-a întrebat el.

–        O-ul s-a transformat dintr-o dată într-un canal lung în formă de O, în care m-am scufundat din ce în ce mai profund. Nici aceasta nu este o concentrare adevărată!

–        Foarte bine, mi-a spus Ima. Ai pătruns astfel în cea de-a patra dimensiune. Acum reia fraza: „Eu manifest întotdeauna divinul” şi încearcă din nou să te concentrezi asupra ei. Cum vei rezolva acum problema?

–        Ce trebuie să fac?

–        Ce vei face? a insistat Ima.

Am reflectat o clipă, apoi am spus:

–        Cuvintele sunt învelişul exterior, manifestarea materială a sensului. Dacă doresc să ajung în centru, trebuie să renunţ la cuvintele care mă împiedică şi să mă concentrez exclusiv asupra sensului frazei, fără cuvinte, fără formă. E corect?

–        O să vedem noi imediat unde te vor conduce toate acestea, mi-a zâmbit Ima. Încearcă încă o dată şi apoi întoarce-te la mine!

M-am concentrat asupra sensului frazei: „Eu manifest întotdeauna divinul”, dar numai asupra sensului…

M-am întors apoi la Ima, care tocmai termina o conversaţie cu unul din neofiţi. Când m-a văzut, mi-a adresat o privire maliţioasă, ca şi cum ar fi ştiut deja ce se petrecuse cu mine:

–        Ei bine? m-a întrebat el.

–        Ima! E ciudat! Când am vrut să mă concentrez asupra sensului frazei, nu m-am mai putut gândi deloc la ea. Tot acest proces interior a trecut din capul meu în inima mea. Nu m-am mai putut gândi la sens, dar l-am simţit, l-am trăit direct. În momentul în care mă concentrez asupra sensului acestei fraze fără cuvinte, devin eu însămi sensul! De aceea, trebuie să schimbăm fraza „Eu manifest întotdeauna divinul” cu o alta, mult mai corectă: „Eu sunt divinul care se manifestă fără încetare”.

Ima zâmbea în timp ce vorbeam:

–        Foarte bine, te-ai concentrat perfect. Ai descoperit astfel că această concentrare nu poate fi o stare durabilă, ci o tranziţie între lumea proiectată şi starea de FIINŢĂ. Atunci când te concentrezi asupra gândurilor tale, nu te poţi opri din această activitate de gândire, căci concentrarea te conduce din nou la tine, şi tu devii una cu obiectul asupra căruia te concentrezi. A te gândi la ceva înseamnă să-ţi proiectezi un gând către exterior prin intermediul intelectului, la fel ca într-o oglindă, deci înseamnă să ieşi din sine. Prin concentrare noi readucem proiecţia în sine, iar gânditorul devine una cu gândul (sau cu obiectul asupra căruia se gândeşte el). Cei doi factori sunt perfect reuniţi. Obiectul creat se întoarce la creator!

Continuă să exersezi. Acest proces îţi va apărea astfel din ce în ce mai clar. Întrucât îţi place atât de mult să te aşezi sub acest palmier, concentrează-te asupra lui… După care Ima a dispărut.

M-am aşezat şi am privit palmierul. Nu aveam în minte nici un alt gând decât acest copac. Au trecut orele, dar a venit seara. Trebuia să mă întorc acasă, Menu mă aştepta afară. Ne-am îndreptat împreună către palat.

A doua zi, după exerciţiile de grup, m-am aşezat din nou sub palmier şi m-am concentrat asupra lui.

Când am început exerciţiul, mintea mea a fost asaltată de o mulţime de gânduri străine de obiectul concentrării mele: ce mi-a povestit Menu aseară, o pasăre care ciripea, un ţânţar care bâzâia la urechile mele, impertinenţa trezorierului Roo-Kha, care continua să mă scoată din sărite. Dar am continuat să mă focalizez şi am alungat din mintea mea toate celelalte gânduri care nu erau legate de palmier, concentrându-mă exclusiv asupra acestuia.

Lucrurile au început să meargă mai bine. Gândurile nu mă mai puteau atinge şi nu mă mai deranjau în nici un fel. Înainte eram încă în lumea gândurilor, care mă duceau de colo-colo. Dar nu m-am lăsat dusă de ele. Am rămas ferm în locul în care mă aflam, lângă palmier, şi m-am scufundat din ce în ce mai profund în interiorul fiinţei mele, într-un loc în care gândurile nu mă mai puteau urma. Din când în când, câte un gând mai apărea în intelectul meu, ca un călător obosit. Îl priveam trecând, fără să mă mai deranjeze. Singurul lucru care mă mai preocupa era palmierul… Nu mă gândeam decât la palmier… Acesta îmi umplea întreaga fiinţă…

Au trecut zile, săptămâni poate… Nu aveam nici cea mai mică idee. Nu mai remarcam nimic din lumea exterioară, căci eram concentrată în întregime asupra palmierului. Am trăit atunci sentimentul straniu că nu mai percepeam copacul din exterior, ci din interior… Bineînţeles, vedeam  cu ochii fizici şi forma sa exterioară, dar începeam să-l văd, să-l trăiesc, să FIU una cu esenţa intimă a copacului, cu principiul creator care îl animă.

Am devenit apoi conştientă de faptul că palmierul nu mai exista în exteriorul meu, că nu a existat niciodată în exteriorul fiinţei mele, că totul nu a fost decât o viziune eronată a mea, că palmierul face parte din mine şi eu din el, că eu sunt palmierul!

Nu ştiu cât timp am rămas astfel absorbită în mine însămi. Nu mai ştiam ce înseamnă timpul. În această stare, conceptul de „acolo” dispare. O forţă m-a ajutat să revin la conştiinţa mea personală şi l-am observat pe Ima în faţa mea. Ochii mei i-au privit faţa blândă. S-a aşezat lângă mine şi a aşteptat cu răbdare să-mi revin în simţuri. M-a privit apoi cu un aer întrebător.

Am încercat să-i vorbesc, dar în zadar. Cuvintele mi se păreau complet superflue.

Când în sfârşit, totul a început să funcţioneze din nou normal în mine, când voinţa a început din nou să mă asculte, iar nervii laringelui s-au reîntâlnit cu coardele mele vocale în mişcare, am putut să vorbesc:

–        O, Ima! am spus blând şi serios, uimită eu însămi de tonul propriei mele voci, am devenit palmierul, mai mult, am descoperit că am fost dintotdeauna palmierul, dar nu am fost conştientă de acest lucru!

Ima m-a aprobat din capul său angelic şi, radiind de fericire, mi-a spus:

–        Faci progrese uluitor de mari. Sunt foarte fericit! Nimeni nu a mai făcut asemenea progrese într-un timp atât de scurt. Dacă vei trece şi celelalte probe într-un timp la fel de scurt, vei fi foarte curând gata să fii iniţiată!

Fericiţi, ne-am privit fără nici un cuvânt. Privindu-l pe Ima, am simţit încă şi mai puternic puritatea inimii sale şi puterea pe care o emana fiinţa sa. Oriunde s-ar fi aflat, aerul era purificat de prezenţa sa.

Apoi mi-a întins mâna. Ne-am ridicat. Eu trebuia să mă întorc acasă.

Eram deja în pat, când Menu s-a aşezat la sol lângă mine şi m-a întrebat:

–        Ce faci acum la Templu?

–        Facem exerciţii.

–        Ce fel de exerciţii?

Foarte serioasă, i-am răspuns:

–        Ultimul exerciţiu a constat în a mă gândi la un palmier până când mi-am dat seama că eu însămi sunt palmierul!

Îngrozită, Menu m-a întrebat insistent:

–        Ce ai descoperit? Cine eşti tu?

–        Palmierul.

–        Tu? Un palmier? s-a supărat Menu.

–        Da, Menu, eu sunt un palmier. Lasă-mă acum, vreau să dorm.

Menu a început să râdă, tăvălindu-se pe jos de atâta râs. Lacrimile îi curgeau pe obraji:

–        Hi hi hi, tu, un palmier? Dar unde ţi-e trunchiul? Unde îţi sunt frunzele? Hi hi hi, să înţeleg că nu mai eşti o tânără fată? Hi hi hi!

Enervată, m-am ridicat din pat şi i-am spus cu multă demnitate:

–        Află că nu sunt o tânără fată, ci reprezentanta reginei, soţia faraonului, înţelegi? Dacă îţi baţi joc de exerciţiile mele, nu o să-ţi mai povestesc nimic!

Fără nici o tranziţie, Menu a început să plângă, mi-a sărutat mâinile şi, printre lacrimi, mi-a spus:

–        Nu ţi-am spus eu că iniţierea este ceva periculos? Or să te vrăjească din ce în ce mai tare, şi până la urmă o să te transforme de tot într-un palmier. Vorbeşti deja atât de ciudat. Fii atentă, te implor, fii atentă! Ar fi mai bine ca faraonul să ştie ce se întâmplă!

Apoi, foarte îngrijorată, a ieşit ştergându-şi lacrimile.

Am rămas singură, cu o senzaţie dezagreabilă. Ştiam foarte bine că nu trebuia să-i spun nimic lui Menu despre experienţele cele mai sacre, cele mai profunde.

A doua zi m-a chemat Ptahhotep. Trebuia să mă întâlnesc cu el seara.

L-am găsit în micuţul salon de primire. Privirea sa era la fel de infinită ca şi bolta cerească.

–        Vino, copila mea, mi-a spus el cu blândeţe.

Încrezătoare, m-am apropiat de el. Mi-a luat mâinile în ale sale şi mi-a spus, surâzând:

–        Ştii care va fi următorul tău exerciţiu?

–        Da, Tată, ştiu.

–        Care?

–        Să tac, i-am răspuns, zâmbind la rândul meu, dar perfect conştientă de greşeala pe care o făcusem cu Menu.

Îl priveam în faţă, căci ştiam că nu mă judeca. A dat din cap. ne-am înţeles imediat. Nu a fost nevoie să-mi cer iertare. Mă cunoştea mai bine decât mine, şi ştia că nu-i vorbisem lui Menu de lucrurile sacre din răutate sau pentru a-i face vreun rău. Menu nu avea maturitatea necesară, ea era mult prea departe pentru a putea înţelege experienţele spirituale. Mi-am scufundat privirea în ochii lui Ptahhotep. Mă vedea cu toate imperfecţiunile mele, dar a văzut desigur şi decizia mea fermă de a învăţa să-mi ţin gura pe viitor.

M-a mângâiat pe păr. M-am înclinat în faţa lui şi am ieşit.

Ah! De câte ori mă voi mai prezenta în faţa lui pentru a recunoaşte că limba mea a fost mai rapidă decât raţiunea, că odată în plus nu am ştiut să îmi stăpânesc forţa care îi împinge pe oameni să se exprime, să comunice, să vorbească!

Totuşi, în timp am învăţat să rămân „vigilentă” în faţa acestei forţe. Nevoia de comunicare, care seamănă cu leii mei favoriţi, trebuie menţinută sub un control sever şi constant. Acest autocontrol a devenit o a doua natură pentru mine: înainte de a spune ceva, am învăţat să-mi ascult vocea interioară pentru a afla dacă îmi este permis sau nu să vorbesc. Puţin câte puţin, am învăţat să nu mai deschid gura decât dacă aveam ceva cu adevărat important de spus. Am recunoscut astfel în mine două fiinţe: un „eu” personal, căruia îi plăcea să bârfească tot timpul, fără nici un control, doar din nevoia de a comunica şi de a atrage atenţia asupra persoanei mele, iar în spatele conştiinţei personale, „Sinele” superior care controlează acest „eu”, poruncindu-i când trebuie să spună sau să facă ceva şi când trebuie să tacă şi să rămână pasiv. Ce-i drept, „eul” inferior trebuie să asculte de vocea Sinelui superior şi să-i respecte poruncile. Nu este suficient să-i asculţi vocea, oricine poate face acest lucru!

În timpul acestei perioade, am continuat împreună cu Ima exerciţiile de concentrare.

Odată, stăteam în colţul meu favorit din grădina Templului. Ima mi-a explicat:

–        Acum ştii din experienţă ce înseamnă concentrarea. Dar dacă te vei observa cu atenţie, îţi vei da seama că în timpul acestei perioade treci prin trei faze diferite: una intelectuală, una senzorială şi una spirituală.

Întregul proces de concentrare începe cu faza intelectuală, când îţi dirijezi gândurile asupra obiectului concentrării şi reflectezi asupra lui, asupra semnificaţiei sale. Operezi atunci cu inteligenţa ta, căci doreşti să-ţi ordonezi cu claritate gândurile şi încerci să descoperi o definiţie satisfăcătoare pentru a califica cu precizie obiectul concentrării tale. După ce ai găsit această definiţie, munca inteligenţei se încheie, căci acum ştii ce este obiectul în cauză. Nu mai trebuie să te gândeşti la el, căci de îndată ce ştii ce este ceva, nu te mai gândeşti la el. Gândirea este puntea care face legătura între ignoranţă şi cunoaştere. Atunci când ajungem să ştim totul, la fel ca Dumnezeu, nu mai este necesar să ne folosim de facultatea gândirii. Dumnezeu este omniscient, El este cunoaşterea însăşi, care este la fel de perfectă ca şi cercul. La ce te-ai mai putea gândi dacă ştii totul? Numai cel care mai trebuie încă să-şi completeze cunoştinţele este nevoit să-şi utilizeze facultatea gândirii. Lărgirea cunoaşterii se realizează tocmai prin procesul de gândire.

De îndată ce cunoaşterea obiectului concentrării devine completă, poţi trece de la „gândire” la „simţire”, cea de-a doua fază a procesului. Conştiinţa ta proiectează, din interior către exterior şi prin intermediul sistemului nervos, toate calităţile subiectului concentrării asupra organelor simţurilor. Experimentezi aşadar aceste caracteristici, le trăieşti la nivelul sentimentelor tale. Fiecare picătură din sângele tău simte şi înţelege ce înseamnă obiectul concentrării tale!

După ce ai realizat în tine obiectul concentrării atât la nivel intelectual cât şi la nivel senzorial, treci în mod natural la cea de-a treia fază, la concentrarea spirituală. Conştiinţa ta se identifică acum cu obiectul concentrării tale: devii astfel obiectul în cauză! Noi numim aceasta starea de FIINŢĂ. În această stare nu mai trebuie să te gândeşti la obiect, nici să-l simţi, căci ai devenit obiectul respectiv; toate gândurile, toate sentimentele, toate cuvintele şi toate acţiunile tale sunt acum manifestări ale obiectului respectiv.

Tu ai făcut această experienţă cu palmierul, dar întrucât nu aveai încă practica necesară, nu ai putut observa în tine cele trei faze şi nu le-ai putut manifesta conştient. Să luăm un alt exemplu. Să spunem că reflectezi la ce este apa. Te gândeşti că apa este un lichid alcătuit din două gaze. Îi poţi măsura temperatura, ştii că ea îngheaţă la 0 grade şi fierbe la 100 de grade. Îi poţi observa culorile, etc., până când inteligenţa ta află totul despre apă. Aceasta este concentrarea intelectuală.

Apoi intri în apă. Acum simţi ce este apa. Prin intermediul senzaţiei directe, îţi dai seama că apa este lichidă, că ea îţi scaldă întregul corp. Îi simţi temperatura, deci nu mai trebuie să i-o măsori, pentru că îţi dai seama dacă este caldă sau rece. Te poţi juca în apă, poţi face valuri sau bule. Faci astfel experienţa directă a tuturor caracteristicilor apei, la nivel de senzaţii. Aceasta este concentrarea senzorială.

Dintr-o dată, încetezi să te mai simţi separată de apă. Te simţi permanent scufundată în ea, nu mai eşti un corp uman, ai devenit apa. Nu mai trebuie acum să te gândeşti la caracteristicile apei, nici să simţi ce este apa, deoarece ai devenit una cu apa. Concentrarea perfectă constă în a deveni identic cu obiectul concentrării! Celelalte faze ale concentrării îţi prezintă starea de separare. Numai starea de FIINŢĂ reprezintă unitatea perfectă ce rezultă din înţelegerea totală şi din cunoaşterea absolută ce vine din interior. Evident, corpul tău nu se transformă în apă, dar faci experienţa completă a acestui element în conştiinţa ta.

Observă oamenii din jurul tău. Unii vorbesc în permanenţă de iubire şi de bunătate, zâmbetul lor este blând, dar arogant. Ei nu uită niciodată să reamintească cât sunt de „iubitori şi de buni”. Dar totul se petrece doar la exterior! Ei poartă masca iubirii. Când trebuie să treacă la acţiuni, egoismul lor iese inevitabil la iveală, pentru că ei sunt egoismul însuşi.

Alţii nu vorbesc niciodată de bunătate, nici măcar nu se gândesc la ce înseamnă să fii bun. Totuşi, tot ce spun ei, tot ce gândesc şi tot ce fac decurge din bunătate, pentru că ei sunt bunătatea însăşi! Ei nu trebuie să se gândească sau să simtă ce este bunătatea, tocmai pentru că sunt deja una cu această stare; nu vorbesc despre ea, dar tot ce spun, ce gândesc sau ce fac sunt manifestări ale bunătăţii. Aceasta este manifestarea propriului lor Sine!

Iată aşadar exerciţiul cel mai dificil între toate: concentrează-te asupra propriului tău Sine! Mai întâi, reflectează la cea care eşti, apoi simte cine eşti, şi în sfârşit, fii cea care eşti!

Pentru a putea deveni conştientă aici, pe pământ, tu ai căzut la nivelul intelectului tău şi al sentimentelor tale. Tu nu faci aşadar altceva decât să te gândeşti că eşti şi să simţi că eşti, dar nu eşti niciodată cea care eşti! Observă oamenii din jurul tău şi vei vedea că ei nu sunt ceea ce sunt în realitate, ci se identifică tot timpul cu gândurile lor, cu sentimentele şi cu rolurile pe care le joacă în acest plan. Ei au ieşit din sine şi nu mai sunt altceva decât nişte măşti. În ochii copiilor foarte mici vei mai putea recunoaşte încă scânteia, lumina Sinelui. Dar odată cu trezirea raţiunii sale, copilul începe să se identifice cu persoana sa exterioară, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de fiinţa sa reală, divină. Persoana nu este decât o mască prin care priveşte adevăratul Sine, cel invizibil şi infinit. Persoana nu ar trebui să fie altceva decât un instrument pentru manifestarea Sinelui. Oamenii s-au ataşat însă atât de mult de masca lor încât nu mai pot renunţa la ea. Sinele este suveranul, regele, în timp ce persoana nu este altceva decât un servitor. Dar fiii oamenilor se îndepărtează din ce în ce mai mult de Sinele lor, şi coborând treptele tronului, se identifică cu masca, cu persoana lor; ei inversează rolurile şi fac din servitor un rege. Ei îşi condamnă astfel Sinele la exil, refulându-l în subconştient. Cel responsabil de această sciziune este intelectul, dar tot el este cel care, prin exerciţii adecvate de concentrare şi prin eforturile de a deveni conştient, ne ajută să ieşim din această stare de sciziune pentru a ne regăsi Sinele veritabil.

Până acum, concentrarea ta s-a folosit de diferite obiecte exterioare. De acum înainte, singura ta sarcină va fi să te concentrezi asupra Sinelui tău, realizând cele trei faze ale concentrării pentru a ajunge la starea de FIINŢĂ. Trebuie să atingi astfel starea care nu poate fi descrisă decât la persoana întâi: „Eu sunt cel ce sunt”. Atenţie însă: nu este suficient să te gândeşti la cea care eşti, nici să simţi că eşti, ci trebuie să fii ceea ce eşti în Sinele tău real! Iată ultimul exerciţiu de concentrare până la iniţiere!

Astfel a început această lungă etapă din viaţa mea în care mi-am consacrat toate eforturile împlinirii a două sarcini: să fiu una cu Sinele meu autentic şi să învăţ arta tăcerii.

Arborele cunoaşterii binelui şi răului

Am atins în sfârşit starea de autocontrol: am învăţat să tac. Într-o seară, m-am prezentat din nou în faţa lui Ptahhotep, iar el m-a întrebat:

–        Ce ai învăţat din lupta ta pentru păstrarea tăcerii? N-ai învăţat decât arta de a tăcea?

–        Nu, Părinte al sufletului meu, ar fi fost imposibil să învăţ doar atât. Lupta mea a inclus deopotrivă tăcerea şi cuvântul. Pe măsură ce am învăţat să controlez disciplina tăcerii, am ajuns să controlez în paralel şi cuvântul. Căci a tăcea înseamnă a nu vorbi, iar a vorbi înseamnă a nu tăcea. Nu puteam aşadar să separ cele două aspecte. Am descoperit astfel că, la fel ca în cazul medaliei care are două feţe diferite, dar care alcătuiesc împreună o singură unitate, tăcerea şi cuvântul sunt cele două jumătăţi ale aceleiaşi unităţi.

–        Corect, mi-a spus Ptahhotep, ridicându-se şi conducându-mă în faţa unei mari pietre albe care făceau parte din zidul camerei.

Arătându-mi suprafaţa şlefuită a dalei, m-a întrebat:

–        Ce vezi pe această suprafaţă albă?

–        Nimic.

–        Ce aş putea desena eu pe ea?

–        Totul.

–        Aşadar, a conchis Ptahhotep, acest Nimic  conţine în el Totul. În această stare, cele două aspecte alcătuiesc o unitate perfectă. În această unitate nu este posibil să recunoşti ceva decât dacă acel ceva se separă de unitate, distingându-se de ea. Priveşte: desenez acum pe această suprafaţă o frunză verde de trifoi. Această frunză de trifoi se afla deja pe suprafaţa pietrei, dar tu nu ai putut să o recunoşti, căci forma pozitivă a frunzei şi natura negativă a fondului se identificau una cu cealaltă. Ele erau perfect identice. Forma frunzei de trifoi nu era încă separată de Totalitatea conţinută în Nimic. Prin apariţia culorii verzi pe perete, frunza s-a separat de Totalitate şi a devenit recognoscibilă.

Acum reflectează la un aspect important: întrucât frunza a apărut pe această suprafaţă albă în culoarea verde, înseamnă că forma sa în culoarea complementară, roşie în acest caz, a rămas în Totalitate ca o imagine negativă invizibilă. Orice lucru vezi, acesta nu este recognoscibil decât pentru simplul motiv că s-a separat de jumătatea sa complementară, care a rămas la nivelul invizibilului, al nemanifestatului!

Cunoaşterea nu poate fi dobândită decât prin compararea celor două aspecte separate, cel pozitiv şi cel negativ. Atâta vreme cât cele două aspecte sunt topite unul în celălalt, nu poţi percepe nimic.

Observă lumea exterioară! Aceasta nu poate fi recunoscută decât pentru că este separată de unitatea în care Nimicul şi Totalitatea se odihnesc unul în celălalt, sau altfel spus în acea stare de unitate pe care o numim Dumnezeu. Noi nu putem recunoaşte creaţia, nu putem face comparaţii decât atunci când pozitivul s-a separat de negativ. Percepţia nu este posibilă decât dacă unitatea se scindează în două jumătăţi, una manifestată, şi cealaltă – jumătatea sa complementară sau reflexia ei – nemanifestată, astfel încât cele două să devină recognoscibile prin comparaţie. Urmează-mă.

Ptahhotep m-a condus apoi într-o altă cameră, a pus o figurină pe o masă mare, în faţa unui perete alb, după care a aşezat în spatele statuetei, în stânga şi în dreapta sa, câte o lampă, astfel încât statueta să atunce două umbre, de o parte şi de alta. Ptahhotep a luat apoi o foaie de hârtie transparentă, de culoare roşie, pe care a ţinut-o în faţa lămpii din partea dreaptă. Spre marea mea surpriză, umbra figurinei a devenit roşie în partea dreaptă, dar verde în partea stângă.

–        Cum este posibil, Părinte al sufletului meu?

–        Gândeşte-te puţin şi vei găsi singură răspunsul, mi-a spus Ptahhotep.

M-am concentrat până când am găsit într-adevăr soluţia, după care am explicat:

–        Statueta reţine culoarea roşie a luminii devenite roşii şi nu lasă să apară pe perete decât culoarea complementară. Acest lucru explică umbra verde de pe cealaltă parte. În schimb statueta reţine întreaga lumină a celeilalte lămpi, iar umbra de pe această parte a peretelui pare să fi devenit roşie.

–        Foarte corect, a spus Ptahhotep. Vezi aşadar că aceste două culori nu pot exista una fără cealaltă, la fel cum nu pot exista unul fără celălalt cuvântul şi tăcerea. Dacă ceva devine vizibil în lumea exterioară, opusul său complementar rămâne invizibil în lumea nemanifestată. Atunci când vorbeşti, tăcerea rămâne nemanifestată, căci ea este aspectul complementar negativ al vorbirii. Atunci când taci, vorbirea este cea care rămâne nemanifestată, căci ea reprezintă aspectul complementar pozitiv al tăcerii. Ori de câte ori apare un munte, este necesar să apară şi imaginea sa negativă corespondentă: valea. Cine şi-ar putea imagina un munte fără o vale, sau invers, o vale fără un munte? Nimic nu poate fi manifestat şi recunoscut fără ca opusul său – jumătatea sa complementară – să fie simultan prezentă în planul non-manifestat. Dacă este manifestat ceva pozitiv, aspectul corespondent negativ rămâne nemanifestat, şi invers, atunci când este manifestat ceva negativ, aspectul corespondent pozitiv rămâne nemanifestat. Ori de câte ori apare unul din aspecte, aspectul opus şi complementar trebuie să fie şi el prezent, chiar dacă numai în starea nemanifestată. Cele două aspecte sunt legate unul de celălalt pentru întreaga eternitate.

Aşadar, separarea nu este decât aparentă, căci deşi sunt separate şi au ieşit din unitatea absolută a Totalităţii, cele două jumătăţi complementare nu se pot îndepărta una de cealaltă, la fel cum nu se pot abandona reciproc. Unitatea divină şi indivizibilă se manifestă aşadar întotdeauna şi pretutindeni, căci această separare aparentă acţionează continuu sub forma forţei de atracţie între pozitiv şi negativ, care există pretutindeni. Pozitivul şi negativul aspiră să îşi regăsească starea lor primordială, unitatea divină. Dacă ceva apare în lumea manifestată, el nu se poate îndepărta prea mult de unitatea din care a ieşit; mai devreme sau mai târziu el se va uni cu unitatea sa complementară şi va regăsi starea de unitate. Forţa care animă tot ceea ce există şi care împinge toate formele create să se întoarcă spre unitatea din care au ieşit este ceea ce noi numim Dumnezeu.

Creaţia – lumea vizibilă – poate fi comparată cu un copac: în partea dreaptă sunt aşezate fructele pozitive şi bune, iar în partea stângă fructele negative şi rele. Dar cele două părţi aparţin aceluiaşi trunchi şi derivă din aceeaşi unitate.

Binele şi răul sunt rezultatul acestei separări de unitate, care în sine nu este nici bună nici rea, ci divină. Pe de altă parte, această separare este singura care face cunoaşterea posibilă. În consecinţă, lumea vizibilă trebuie să fie alcătuită din bine şi din rău, căci în caz contrar nu ar putea fi recunoscută, ar fi inexistentă.

Privită în totalitatea ei, creaţia reprezintă arborele cunoaşterii binelui şi răului. Creatorul, Dumnezeu, nu reprezintă o jumătate separată a unităţii, căci el este chiar unitatea însăşi. El se află deasupra tuturor lucrurilor create, adică a tuturor lucrurilor care au apărut din scindarea unităţii. El se odihneşte în El Însuşi, într-o unitate perfectă. El este Nimicul din care apare Totalitatea, dar în El, Nimicul şi Totalitatea alcătuiesc unitatea divină absolută!

Creaţia însăşi nu este altceva decât o jumătate a totalităţii, cea care s-a separat de unitate şi care, prin comparaţie, a putut fi recunoscută, în timp ce jumătatea ei complementară a rămas în planul nemanifestat. De aceea, nu-l vei putea găsi niciodată pe Dumnezeu, creatorul, în lumea creată, căci Dumnezeu nu are o jumătate complementară cu ajutorul căreia să poată fi comparat. Este imposibil să-l compari pe El cu ceva anume. În consecinţă, nu există nici o posibilitate de a-L recunoaşte – nu poţi decât SĂ FII DUMNEZEU!

Ascultă-mă cu atenţie, copila mea: nu există decât o singură FIINŢĂ eternă, un singur Dumnezeu. Această FIINŢĂ unică, acest Dumnezeu unic, trăieşte în tot ceea ce trăieşte. Dumnezeu este unitatea indivizibilă. El este pretutindeni prezent. El umple întregul univers. Şi tot acest univers trăieşte pentru că Dumnezeu îl animă cu FIINŢA sa proprie şi eternă! Dumnezeu este aşadar la fel ca un arbore al vieţii care îşi dăruieşte seva lumii create şi vizibile, acea parte care s-a separat de jumătatea ei complementară, şi o animă: aceasta este arborele cunoaşterii binelui şi răului. Arborele cunoaşterii, lumea creată, nu poate trăi decât pentru că arborele vieţii – Dumnezeu – insuflă propria sa viaţă în venele arborelui care trăieşte în el!

Lumea materială este precum un copac mort. Dumnezeu este unul. Acest Dumnezeu unic este Sinele, fiinţa cea mai profundă din interiorul fiecărei creaturi. Dumnezeu este omniprezent, şi cum două lucruri nu pot fi simultan în acelaşi loc, iar pe de altă parte Dumnezeu nu poate fi izolat într-o parte a universului, rezultă că acelaşi Dumnezeu unic se manifestă ca Sine pretutindeni şi în orice. Dumnezeu este unitatea indivizibilă. Toate creaturile vii, toate plantele, animalele, oamenii, sunt fructe de pe arborele cunoaşterii binelui şi răului, şi ele trăiesc numai graţie fluidului vital pe care îl primesc de la arborele vieţii şi care curge prin venele lor, căci arborele vieţii trăieşte în ei. Chiar şi în tine, micuţa mea! Corpul tău este şi el un fruct al arborelui morţii, al arborelui cunoaşterii binelui şi răului, şi nu are o viaţă a sa proprie. Arborele vieţii trăieşte în tine, căci Sinele tău este o ramură a marelui arbore al vieţii care este Dumnezeu, iar tu nu trăieşti decât pentru că Dumnezeu, Sinele tău trăieşte în tine şi menţine viaţa din corpul tău, din fiinţa ta.

Tu eşti o fiinţă ce poate fi recunoscută pentru că te-ai născut într-un corp. Conştiinţa ta s-a separat de Nimicul-Totalitate, de Dumnezeu, de Sinele tău autentic. Din starea primordială divină şi paradisiacă, în care sălăşluiesc toate posibilităţile de manifestare, deci toate plantele, toate animalele şi omul însuşi, din starea de unitate absolută, tu ai căzut în lumea diversităţii, a diferenţierii. Ai devenit astfel o manifestare, o formă creată. În consecinţă, tot ceea ce reprezinţi tu aici, pe pământ, nu reprezintă decât jumătatea manifestată a unităţii, alcătuită din bine şi din rău. Şi întrucât conştiinţa ta s-a deplasat într-un corp, tu te-ai trezit în acest corp, sau altfel spus, te-ai identificat cu acest corp.

„A mânca” din ceva înseamnă „a deveni identic”, pentru că cel care mănâncă ajunge să fie alcătuit din ceea ce mănâncă, el devine ceea ce mănâncă. Întrucât conştiinţa ta s-a identificat cu corpul, tu ai mâncat – simbolic vorbind – din fructele arborelui cunoaşterii binelui şi răului, devenind astfel un supus al regatului morţii.

Ascultă-mă cu atenţie: corpul tău reprezintă consecinţa şi rezultatul separării, el nu este decât partea vizibilă a Sinelui tău autentic. Cealaltă jumătate a rămas în lumea nemanifestată, inconştientă, a fiinţei tale. Dacă vei unifica cele două jumătăţi complementare, vei putea regăsi unitatea divină! Este absolut imposibil să trăieşti această unitate la nivel fizic, adică să faci jumătatea invizibilă şi inconştientă la fel de vizibilă, să o materializezi şi să o reuneşti cu cealaltă jumătate. Căci o singură conştiinţă nu poate anima două corpuri; dacă ai dori să trăieşti în corpul tău esenţa jumătăţii tale complementare, ai muri. Corpul a devenit vizibil şi recognoscibil numai pentru că s-a separat de jumătatea sa complementară. Or, o unificare a celor două jumătăţi ar însemna în mod obligatoriu distrugerea corpului. Poţi totuşi să trăieşti în acest corp unitatea divină cu jumătatea ta complementară – într-o stare de conştiinţă! Altfel spus, poţi să-ţi lărgeşti conştiinţa până când ajungi să devii conştientă de inconştientul tău, să trăieşti conştient în tine jumătatea ta nemanifestată şi invizibilă, şi să realizezi astfel unitatea divină în conştiinţa ta. În timp ce corpul tău rămâne în lumea creată şi vizibilă, tu te poţi scufunda din nou în Sinele tău autentic de care te-ai separat, trăind astfel fericirea supremă, fiind una cu Dumnezeu!

Tot ce a fost creat aspiră către reunificare. Fiecare fiinţă vie îşi caută jumătatea complementară pentru a se uni din nou cu ea. Formele pozitive masculine le caută pe cele negative feminine, şi invers. Această aspiraţie, această dorinţă arzătoare a forţelor pozitive şi negative reprezintă însăşi structura de bază a materiei, sau cu alte cuvinte, materia nu ar putea exista fără această aspiraţie. Căci această dorinţă, această aspiraţie către fuziune, către identificarea cu Dumnezeu, creează forţa de atracţie între forţele pozitive şi cele negative, iar lumea întreagă este construită pornind de la această dorinţă de a regăsi starea divină primordială. Sursa tuturor forţelor din lumea manifestată este această aspiraţie. Natura o utilizează proiectând-o în corp sub forma energiei sexuale.

Atâta vreme cât o creatură îşi va căuta jumătatea în exterior, în lumea vizibilă şi creată, ea nu va găsi niciodată unitatea, căci jumătatea sa complementară nu este separată de ea în exterior, în lumea manifestată, ci în interior, în fiinţa sa nemanifestată, în inconştientul său. Nici o creatură nu ar putea exista dacă nu ar avea cealaltă jumătate în lumea nemanifestată. Să luăm exemplul tău, copila mea. Contrariul a tot ceea ce eşti în partea ta conştientă, a tot ceea ce manifeşti, există în partea ta inconştientă, dar care îţi aparţine ţie, care eşti tot tu. Nu îţi vei putea găsi jumătatea complementară în afară, de pildă într-un bărbat din carne şi oase, ci numai în partea inconştientă a Sinelui tău. Atunci când vei reuni în conştiinţa ta cele două jumătăţi ale Sinelui tău, vei regăsi starea de Nimic-Totalitate, vei fi din nou identică cu Dumnezeu!

După ce vei realiza această unitate în conştiinţa ta, aspiraţia arzătoare şi eternă care ţi-a animat fiinţa manifestată va fi împlinită, căci ea şi-a găsit jumătatea complementară şi a fuzionat cu ea, într-o unitate perfectă. Atunci, dorinţa sexuală din corpul tău va înceta odată pentru totdeauna. Atunci, vei fi completă în sine. Vei trăi atunci chiar aici, în timpul acestei existenţe terestre, experienţa stării divine, care include nemurirea, fericirea supremă, totul! Şi întrucât orice creatură este animată de aceeaşi unică FIINŢĂ, vei deveni – prin trezirea Sinelui tău autentic – identică cu Sinele autentic al tuturor fiinţelor vii. Vei ajunge la unitatea cu Dumnezeu, şi în acelaşi timp la unitatea cu întregul univers. Îţi vei eleva conştiinţa mai presus de corp, mai presus de fiinţa ta personală, şi vei trăi starea de conştiinţă cosmică, ce include totul. Vei simţi că eşti una cu „eul” fiecărei creaturi, cu întregul univers, cu Dumnezeu. Altfel spus, vei mânca din nou fructele arborelui vieţii!

Vei părăsi astfel lumea efectelor pentru cea a cauzelor, lumea trecătoare pentru cea eternă, lumea creată pentru lumea creatoare şi împărăţia morţii pentru împărăţia vieţii. În acest fel, învierea ta în FIINŢA eternă va fi realizată. Aceasta este iniţierea!

Ptahhotep a tăcut. Am recunoscut această unitate divină în profunzimea insondabilă a ochilor săi celeşti. Fericirea infinită, calmul şi pacea care emanau din ochii săi mi-au inundat sufletul. Am văzut în privirea sa realizarea adevărului suprem.

M-a binecuvântat şi am ieşit.

Cele douăsprezece perechi de calităţi gemene

A doua zi m-am prezentat din nou în faţa lui Ptahhotep.

–        A sosit timpul să studiezi cele 12 perechi de calităţi gemene. Acesta va fi următorul tău exerciţiu. Probele iniţierii includ şi acest subiect. De aceea, fii foarte atentă şi impregnează-te cu ceea ce-ţi voi spune.

La fel cum „a tăcea” şi „a vorbi” sunt cele două jumătăţi complementare ale aceleiaşi forţe, există 12 perechi de virtuţi pe care va trebui să înveţi să le controlezi. De acum înainte nu vei mai petrece decât dimineţile la Templu. Apoi te vei întoarce la Palat şi te vei folosi de toate ocaziile pentru a trăi în societate. Într-adevăr, este infinit mai simplu să controlezi aceste lucruri aici, în Templu, decât în mijlocul societăţii. Aici nu te afli în contact decât cu ceilalţi neofiţi, care, la fel ca şi tine, caută unitatea divină, sau cu preoţii şi preotesele care trăiesc deja în această unitate. În schimb, în lumea exterioară vei fi expusă la tot felul de tentaţii. Vei întâlni acolo oameni care sunt sclavii corpurilor lor şi care vor încerca să te influenţeze. Pericolul de a cădea este mult mai mare acolo. Dacă vei reuşi însă să controlezi toate aceste caracteristici în lumea exterioară, vei trece practic examenele iniţierii.

Aceste 12 perechi sunt:

a tăcea – a vorbi

receptivitatea – rezistenţa la influenţele exterioare

ascultarea – dominarea

umilinţa – încrederea în sine

rapiditatea ca de fulger – ponderaţia

a accepta totul – a discerne

prudenţa – curajul

a nu avea nimic – a avea totul

a nu fi ataşat de nimic – fidelitatea, loialitatea

a te face remarcat – a trece neobservat

dispreţul faţă de moarte – respectul faţă de viaţă

indiferenţa – iubirea

Pământul trece astăzi printr-o perioadă în care oamenii egoişti şi dominaţi de corp tind să acapareze puterea. Tu ştii deja că oriunde se manifestă forţele negative, forţele pozitive trebuie să fie prezente în egală măsură, dar în planul nemanifestat. În timpul acestei perioade întunecate a pământului, fiii lui Dumnezeu – care manifestă legile divine ale detaşării – vor părăsi treptat planul terestru, pentru a se retrage pe un nivel spiritual, într-o lume nemanifestată. Dar ei vor continua să acţioneze în inconştientul oamenilor, căci ei vor reprezenta tocmai inconştientul umanităţii şi se vor manifesta în sufletul oamenilor aflaţi în plin proces de maturizare, născând acolo dorinţa de a fi liberi.

Pe pământ, megalomania şi setea de putere a unor indivizi, la care se adaugă nemulţumirea în creştere a popoarelor reduse la statutul de sclavie vor da loc la lupte din ce în ce mai aprige de-a lungul mileniilor care vor urma. Iar aceste milenii de lupte, în timpul cărora pe pământ vor domni avariţia, invidia, vanitatea, dorinţa de răzbunare, ura şi atâtea alte trăsături animalice ar spulbera de pe suprafaţa pământului tot ceea ce este frumos, bun, şi autentic, dacă providenţa divină nu ar fi prevăzut ca un grup de fiinţe umane legate între ele de spirit să lucreze sub conducerea fiilor lui Dumnezeu – care acţionează din planul spiritual – pentru a salva de la uitare cunoaşterea noastră secretă şi pentru a o propaga. La fel ca oricare altă planetă, pământul este ghidat de o energie spirituală elevată care se manifestă prin intermediul fiilor lui Dumnezeu într-o manieră adaptată pentru oameni. Aceeaşi forţă se manifestă şi printr-un grup de persoane iniţiate, care au devenit – mergând pe calea evoluţiei spirituale – egalii fiilor lui Dumnezeu. Toţi lucrează pentru aceeaşi mare cauză: scoaterea pământului din întuneric, de sub dominaţia forţelor materiale şi infernale, din izolare, şi eliberarea lui. Fiecare Iniţiat ia parte la această muncă, şi aceasta va fi şi misiunea ta.

Pentru a deveni un membru util acestei cauze, este necesar să controlezi perfect întreaga gamă a virtuţilor opuse. De aceea, va trebui să-ţi treci examenele în toate domeniile.

Controlul virtuţilor înseamnă să ştii să utilizezi aceste calităţi la locul potrivit şi în momentul cel mai oportun. Aceeaşi calitate poate fi divină, dacă este utilizată la locul potrivit şi în momentul oportun, sau satanică, dacă este utilizată într-un loc şi într-un moment nepotrivite. Căci Dumnezeu nu creează decât ceea ce este Bun, Frumos şi Adevărat. Nu există caracteristici şi forţe malefice. Nu există decât caracteristici şi forţe prost utilizate!

Ai aflat deja ce înseamnă „să taci” şi „să vorbeşti” cu discernământ. „A tăcea” este o calitate divină. Ea reprezintă o binecuvântare atunci când este utilizată la locul şi momentul potrivit. Dimpotrivă însă, dacă taci atunci când ar trebui să vorbeşti, spre exemplu atunci când ai putea salva cu un singur cuvânt pe cineva de la un mare pericol, această „tăcere” devine satanică.

La fel, atunci când vorbeşti într-un loc şi la un moment nepotrivit, facultatea divină a „vorbirii” devine o „flecăreală” satanică.

Să luăm cea de-a doua pereche de caracteristici. Una dintre ele, receptivitatea, este divină atunci când te deschizi faţă de tot ceea ce este superior – faţă de Bunătate, Frumuseţe şi Adevăr – faţă de Dumnezeu, lăsându-l pe El să acţioneze prin tine, receptându-i voinţa în Sine. Ea devine însă dezastruoasă şi satanică atunci când se transformă într-un caracter slab, incapabil să reziste în faţa influenţelor exterioare.

Celălalt aspect, rezistenţa în faţa influenţelor exterioare, reprezintă acea facultate prin care fiinţa se opune cu o voinţă fermă în faţa influenţelor joase. Dacă această rezistenţă se opune însă forţelor superioare, facultatea divină a „rezistenţei la influenţele din exterior” devine o „izolare satanică”.

Orice membru care lucrează la marea operă datorează o ascultare deplină faţă de voinţa divină. Voinţa lui Dumnezeu se poate manifesta direct, prin intermediul Sinelui tău, sau prin alte persoane. Poţi recunoaşte voinţa divină atunci când, după ce ai examinat în profunzime tot ceea ce ţi se cere, eşti absolut sigură că aceasta corespunde convingerii tale cele mai profunde. Dumnezeu ne vorbeşte prin intermediul convingerilor profunde, iar noi îi datorăm o ascultare absolută. Supunerea în faţa cuiva împotriva propriilor noastre convingeri, din laşitate, teamă, eventual din „amabilitate” sau pentru avantaje materiale, deci pentru motive inferioare şi personale, echivalează cu a fi „servil”, deci satanic.

„Dominarea” se referă la dăruirea unei părţi din propria forţă a voinţei, altor fiinţe, slabe şi ignorante. Iubirea universală trebuie să conducă la bunăstarea generală prin mobilizarea tuturor forţelor active ale popoarelor, dar fără a încălca dreptul oamenilor la autodeterminare. Cel care îşi impune voinţa celor din jur, fără iubire, încălcând dreptul acestora la autodeterminare, transformă această calitate divină a „dominării” într-o „tiranie” satanică.

Noi trebuie să ne păstrăm „umilinţa” în faţa Sinelui suprem care ne animă, în faţa divinului din noi. Trebuie să fii conştientă de faptul că toate calităţile frumoase, bune şi autentice îi aparţin LUI, că persoana nu este decât un instrument al manifestării sale, un aparat prin care divinul se proiectează în această lume, dar nu este altceva decât un înveliş golit de substanţă. Va trebui să recunoşti în tine divinitatea care se manifestă pretutindeni în univers, FIINŢA eternă, şi să te supui cu umilinţă acestei divinităţi. Dimpotrivă, nu trebuie să te supui niciodată puterilor terestre sau infernale, nici să cazi în genunchi în faţa formelor materiale, căci atunci ai transforma umilinţa divină într-o „auto-umilire” satanică şi laşă, prin care ai răni divinitatea FIINŢEI eterne care te animă.

Dacă doreşti să serveşti cu adevărat marele plan al mântuirii pământului, va trebui să nu uiţi niciodată că nu trăieşti şi nu lucrezi prin propriile tale forţe. Întreaga energie vine de la Dumnezeu şi toate forţele pe care le manifeşti provin de la Sinele tău superior, de la Dumnezeu. Aminteşte-ţi întotdeauna că persoana ta este o aparenţă. Adevărata ta fiinţă, unica realitate eternă din tine este Dumnezeu! Încrederea în sine este încrederea în Dumnezeul care locuieşte în inima ta, dar nu şi încrederea în persoana ta, în această aparenţă. „Încrederea divină în sine” este indispensabilă oricărei activităţi creatoare şi reprezintă relaţia interioară cu Dumnezeu. Atunci când o persoană îşi imaginează însă că toate aceste calităţi şi toate aceste forţe îi aparţin ei – nu lui Dumnezeu – încrederea divină în sine se transformă în „infatuare” satanică.

Un colaborator la marea operă trebuie să poată lua decizii cu o rapiditate comparabilă cu viteza fulgerului. Va trebui să înveţi să alegi fără nici o ezitare cea mai bună din posibilităţile existente. Pot apărea situaţii în care o singură secundă de întârziere poate reprezenta pierderea ireparabilă a unei ocazii unice. Dacă vei şti să acţionezi rapid, într-o stare de concentrare perfectă şi cu o prezenţă de spirit care transcende timpul, această rapiditate fulgerătoare a procesului de luare a deciziei va fi de sorginte divină. Dacă vei acţiona însă în grabă, fără să reflectezi la ce faci şi fără prezenţă de spirit, sau dacă îţi vei pierde puterea de concentrare, această „rapiditate fulgerătoare” divină se va transforma într-o „pripire” satanică.

De aceea, va trebui să înveţi simultan şi ce este „ponderaţia” divină. Înainte de orice acţiune, este necesar să ştii să-ţi controlezi natura, şi cu multă răbdare, să aştepţi ca decizia să se „coacă” în tine. Pentru a recunoaşte voinţa lui Dumnezeu este de multe ori necesar să-ţi acorzi suficient timp pentru a lua decizia cea mai bună. Dacă însă această aşteptare durează prea mult şi nu conduce la nici o soluţie, „ponderaţia” divină se transformă într-o „nehotărâre” satanică.

Un lucrător util în planul divin trebuie să înveţe să accepte tot ceea ce îi rezervă destinul. Nu circumstanţele exterioare sunt cele care îţi determină valoarea, ci gradul în care îl manifeşti pe Dumnezeu. Umilinţele acestei lumi nu pot reduce sau distruge valorile tale interioare. Dar nici laudele şi gloria lumească nu le pot amplifica. De aceea, va trebui să nu te laşi afectată de maniera în care te tratează cei ignoranţi, să rămâi cea care eşti, deopotrivă în umilinţă şi în glorie. Învaţă să fii mulţumită în toate împrejurările, să accepţi imperturbabil atât criticile cât şi elogiile. Indiferent dacă munca ta în planul divin îţi impune să trăieşti în sărăcie, sau dimpotrivă, să ocupi o poziţie importantă şi să dispui de o mare avere, va trebui să accepţi ambele situaţii şi să le consideri ca fiind simple mijloace care servesc marii cauze. Nici una nici cealaltă nu trebuie să-ţi poată schimba starea interioară. Atunci când „accepţi totul” în acest fel, manifeşti o calitate divină, dar trebuie să ştii să decizi – fără a te lăsa afectată în vreun fel – când trebuie să te aperi în calitatea ta de reprezentantă a legii divine în faţa insultelor şi a umilinţelor, şi în egală măsură, când trebuie să respingi cu modestie laudele. „Să accepţi totul” nu trebuie să degenereze niciodată într-o „indiferenţă” apatică sau într-o „lipsă de caracter” plină de laşitate.

Alege întotdeauna ceea ce este mai bun, nu te mulţumi cu ceea ce este inferior. Învaţă să deosebeşti „ce este frumos de ce este urât”, „ce este bun de ce este rău”, „ce este adevărat de ce este fals” – ce este divin de ce este satanic. Pe planul divin nu ai nici o utilitate dacă nu dispui de un discernământ perfect.

Dacă vrei să fii cu adevărat utilă, trebuie să fii capabilă „să te lupţi” din toate puterile tale. Cu spada adevărului, trebuie să lupţi împotriva umbrei erorii pentru a ajuta la instaurarea victoriei divinului pe pământ. Dar „lupta” nobilă şi curajoasă nu trebuie să degenereze într-o „dispoziţie belicoasă” constantă şi stupidă.

Chiar dacă va trebui să te lupţi deseori cu curaj, nu uita să o faci cu armele spirituale, pentru a aduce pacea pe pământ. Trebuie să lupţi pentru a reuni ceea ce a fost separat, despărţit, şi pentru a restabili pacea între combatanţi. Iubirea de pace nu trebuie să se transforme niciodată într-o atitudine negativă, într-o „lipsă a dorinţei de a lupta” din laşitate sau comoditate.

Dacă vrei să devii o membră utilă a marii opere de mântuire a pământului, va trebui să înveţi ce este „prudenţa”, dar va trebui să decizi de asemenea când şi în ce condiţii trebuie aplicată această calitate. „Prudenţa” te poate salva de mari pericole, de mult rău şi de sacrificii inutile. Lipsa încrederii în sine şi teama de a risca pot transforma însă această „prudenţă” divină într-o „slăbiciune” satanică.

„Curajul” tău trebuie să fie de nezdruncinat. Nu trebuie să te temi de nici un pericol. Trebuie să faci faţă cu curaj tuturor dificultăţilor şi să răspunzi cu aceeaşi monedă tuturor atacurilor dirijate împotriva divinului, atunci când cauza impune acest lucru. Dar acest „curaj” divin nu trebuie să degenereze într-un „risc nebunesc, gata să te facă să-ţi frângi gâtul”.

Cel care doreşte să colaboreze la marele plan divin trebuie să înveţe ce înseamnă „a nu poseda nimic”. Indiferent dacă misiunea ta presupune cea mai mare sărăcie sau cea mai mare bogăţie, fii întotdeauna conştientă de faptul că nimic nu îţi aparţine ţie, că totul îi aparţine lui Dumnezeu, iar din această totalitate, tu primeşti ceea ce îţi este necesar pentru a-ţi îndeplini misiunea. La fel ca şi canalul care rămâne indiferent la cantitatea de apă care trece prin el, întrucât această apă nu-i aparţine, tu trebuie să consideri că tot ceea ce îţi oferă destinul provine de la Dumnezeu şi trebuie transmis mai departe. Nu-ţi fă niciodată griji în legătură cu mijloacele tale de subzistenţă. Vei primi întotdeauna ceea ce vei avea nevoie. Chiar dacă vei fi extrem de bogată, aminteşte-ţi în conştiinţa ta că nu posezi nimic. Această atitudine pozitivă divină nu trebuie să degenereze însă într-un „dispreţ faţă de lucrurile materiale”. Nu trebuie să-i ceri niciodată aproapelui tău să te întreţină dacă tu nu munceşti!

Materia este şi ea o formă de manifestare divină. De aceea, va trebui să-i atribui materiei o valoare divină, să înveţi să o controlezi şi să dispui de ea. Învaţă arta de a-ţi procura lucrurile materiale de care ai nevoie pentru a-ţi îndeplini sarcinile pe pământ. Fii plenar conştientă de faptul că atâta vreme cât vei rămâne pe acest pământ, eşti nevoită să ai de-a face cu materia, şi nu vei putea rezista fără materie sau împotriva materiei. De aceea, este necesar să o poţi dobândi şi păstra, să o utilizezi şi să o controlezi corect. În caz contrar vei fi la mila puterilor terestre, sub controlul lor, şi nu îţi vei putea îndeplini misiunea în mod liber, într-o stare de independenţă. Ai grijă însă ca această calitate divină care îţi permite să controlezi materia să nu se transforme niciodată într-o sete de posesiuni materiale, de natură egoistă şi satanică.

În calitatea ta de lucrătoare în slujba marii cauze, nu trebuie să te ataşezi de nimeni. Învaţă să recunoşti în orice om aspectele divine, cele pământeşti şi cele demoniace. Nu iubi niciodată persoana, dar iubeşte divinul din ea, tolerează ceea ce este pământesc şi evită ceea ce este demoniac. Dacă misiunea ta o cere, trebuie să părăseşti fără nici o ezitare fiinţa în cauză, oricât de mult ai iubi-o, căci nu trebuie să uiţi nici o clipă că cel care merită să fie iubit în ea este Dumnezeu, şi nu persoana. Persoana nu este decât un instrument prin care se manifestă Dumnezeu. De aceea, vei putea descoperi şi iubi aceleaşi manifestări în alte persoane. Iubeşte-l pe Dumnezeu în toate fiinţele şi nu te ataşa de nimeni. Ai grijă totuşi ca această calitate să nu devină „lipsă de sensibilitate” şi „indiferenţă” faţă de aproapele tău.

Pe de altă parte, va trebui să rămâi fidelă pe viaţă şi pe moarte faţă de cei în care ai recunoscut manifestarea divină. Iubeşte-ţi maeştrii şi iubeşte-i pe toţi participanţii la cauza divină, căci în ei îl poţi recunoaşte pe Dumnezeu. Rămâi fidelă lui Dumnezeu prin intermediul lor, căci nu iubeşti persoana lor decât în calitate de instrument divin. În acest fel, respectul şi loialitatea pe care le vei arăta maeştrilor şi colaboratorilor tăi nu se vor transforma niciodată în adoraţie sau într-un „cult al personalităţii”.

Dacă doreşti să fii utilă marii cauze, va trebui să înveţi arta de a-ţi controla propria persoană şi de a o folosi în public ca pe un instrument ascultător. Va trebui să fii capabilă să-ţi pui în valoare – în faţa unui grup de persoane – talentele şi facultăţile spirituale, să le aduci la apogeu, astfel încât să manifeşti prin corpul tău spiritul tău elevat, indiferent dacă este vorba de felul în care stai, de mişcările mâinilor tale, de expresia ochilor tăi, de cuvintele tale prin care convingi grupul să se adune sub influenţa ta, elevându-l apoi pe un nivel superior. Va trebui aşadar să apari în public fără ruşine şi fără complexe, pentru a face dovada spiritului tău prin intermediul personalităţii tale. Dar această calitate nu trebuie să trezească în tine demonul vanităţii şi nu trebuie să se transforme în suficienţă prin utilizarea darurilor primite de la Dumnezeu în scopuri deşarte. Chiar dacă publicul te aplaudă, păstrează veşnic viu în conştiinţa ta gândul că aceşti oameni nu au fost cuceriţi de persoana ta, care nu este altceva decât un înveliş gol, ci de Dumnezeu care s-a manifestat prin intermediul învelişului tău terestru.

Dacă atunci când exersezi arta de „a te arăta în public” reuşeşti nu cazi pradă vanităţii, nu te va deranja în nici un caz să treci neobservată atunci când îţi îndeplineşti alte sarcini. Dacă situaţia o impune, va trebui să nu îţi afişezi calităţile, rămânând în anonimat şi topindu-te în mulţime. Această „rămânere în umbră”, plină de modestie, nu trebuie să se transforme însă într-o subestimare de sine, nici în autodistrugere. Demnitatea umană trebuie să trăiască veşnic în inima ta.

Pentru a putea participa cu adevărat la planul divin, va trebui să dovedeşti că nu te temi de moarte. Convingerea ta profundă trebuie să fie că moartea nu există. Atunci când corpul se uzează, Sinele renunţă la el. Sinele este o ramură a arborelui vieţii, este Viaţa însăşi, iar viaţa este nemuritoare. Dacă te-ai identificat cu viaţa în conştiinţa ta, vei şti să faci faţă morţii – dacă misiunea ta îţi impune să treci printr-un pericol mortal – fără teamă şi cu dispreţul cel mai perfect în faţa ei. Dar acest „dispreţ faţă de moarte” nu trebuie să se transforme niciodată într-o subestimare a vieţii, într-un „dispreţ faţă de viaţă”.

Trebuie să preţuieşti viaţa mai presus de orice. Viaţa este Dumnezeu. În tot ceea ce trăieşte, cea care se manifestă este FIINŢA eternă. De aceea, nu trebuie să te expui niciodată pericolului fără motiv. Apreciază Viaţa din corpul tău, trăieşte-o cu bucurie. Dar ai grijă ca această bucurie să nu devină un scop în sine, degenerând în „senzualitate”.

Va veni apoi proba cea mai dificilă, cea a „iubirii” şi a „iubirii crude”, sau „indiferenţa”. Această ultimă pereche de caracteristici gemene reprezintă deja pe pământ o unitate inseparabilă. De fiecare dată când manifeşti o jumătate, cealaltă jumătate se manifestă automat.

Va trebui să renunţi complet la punctul de vedere personal, la înclinaţiile şi la sentimentele tale personale. Iubeşte la fel cum iubeşte Dumnezeu, iubeşte totul, fără distincţie şi fără discriminare! Iubeşte în unitatea FIINŢEI eterne. Precum soarele care străluceşte şi îi încălzeşte pe toţi cu razele sale, pe cei frumoşi ca şi pe cei urâţi, pe cei buni ca şi pe cei răi, pe cei care respectă adevărul ca şi pe cei mincinoşi, la fel va trebui să iubeşti şi tu: fără a face distincţii între cei frumoşi şi cei urâţi, între cei buni şi cei răi, între cei care respectă adevărul şi cei mincinoşi. Iubirea divină supremă este iubirea perfect imparţială! Faptul că cineva este frumos sau urât, bun sau rău, corect sau incorect, trebuie să-ţi rămână complet indiferent. Va trebui să-i iubeşti pe toţi cu aceeaşi iubire. Va trebui să înveţi că frumuseţea nu există fără urâţenie, că bunătatea nu există fără răutate, că adevărul nu există fără minciună. De aceea, va trebui să-i iubeşti pe toţi în egală măsură. Va trebui să înţelegi că frumuseţea şi urâţenia, bunătatea şi răutatea, adevărul şi minciuna, nu sunt decât imagini complementare ale Inefabilului pe care, pentru a-l putea exprima, noi l-am numit „Dumnezeu”.

Dacă emani perfect imparţial şi complet această iubire către toate fiinţele vii, iubirea nu mai are nimic comun cu înclinaţiile tale personale. Atunci, fiecare lucru este privit din punctul de vedere al totalităţii. Dacă interesul general diferă de anumite interese personale, va trebui să aperi fără nici o ezitare interesul general, fără să ţii cont de cele individuale. Dar această lipsă de consideraţie faţă de interesele personale trebuie să derive numai din iubirea universală divină, şi nu dintr-o antipatie personală.

Trebuie să-ţi manifeşti însă şi iubirea impersonală pentru aproapele tău (adică detaşarea completă de el), atunci când, spre exemplu, sufletul său nu poate fi salvat decât cu preţul bunăstării sale pământeşti, chiar dacă această fiinţă îţi este foarte apropiată. Trebuie să fii o spectatoare indiferentă în faţa pericolelor prin care trec cei care îţi sunt apropiaţi, iar dacă ei nu reacţionează la măsurile obişnuite, nu ai dreptul să intervii prin forţa ta spirituală, prin hipnoză sau mijloace magice, dacă mântuirea sufletului lor depinde de această experienţă dureroasă. Este mai bine ca cineva să se ruineze material sau fizic, ori chiar să moară, decât să îşi piardă sufletul. În toate cazurile, trebuie să încerci tot ce-ţi stă în puteri pentru a-i salva sufletul. La fel ca şi Dumnezeu, care nu se amestecă niciodată în treburile oamenilor, lăsându-le libertatea propriilor lor decizii, va trebui să-ţi laşi şi tu aproapele să acţioneze aşa cum doreşte, fără să-l forţezi niciodată să facă ceva ce nu doreşte. Serviciile pe care i le aduci trebuie să ţină seama de mântuirea sufletului lui, nu de bunăstarea sa materială şi fizică. Pe de altă parte, această iubire divină nu trebuie să devină prea dură, transformându-se astfel în „lipsă de sensibilitate” şi nu trebuie să refuzi niciodată dintr-o „antipatie” personală pe cel pe care poţi să-l ajuţi prin mijloace lumeşti.

Acestea sunt probele cele mai dificile, căci va trebui să te detaşezi de sentimentele tale personale şi să acţionezi ca şi cum acestea nu ar exista. Numai după ce vei controla perfect primele 11 perechi de calităţi gemene vei putea recunoaşte suficient de clar vocea lui Dumnezeu, cu o certitudine atât de mare încât chiar şi în cazurile cele mai dificile să ştii ce trebuie sau ce nu trebuie să faci din iubire divină.

Începând din acest moment nu te vei mai putea înşela niciodată, căci vei deveni iubirea însăşi! Iar iubirea nu poate acţiona decât din iubire. Nu vei mai avea atunci altceva de făcut decât să îţi emani Sinele, să fii Sinele, şi întregul univers va străluci în tine. Vei deveni atunci divină, iar conştiinţa ta va deveni identică cu Dumnezeu! Vei ieşi astfel din împărăţia arborelui cunoaşterii binelui şi răului, deci a arborelui morţii, în care totul pare să fie separaţie, şi te vei întoarce în împărăţia arborelui vieţii, a unităţii divine. Vei mânca din nou din fructele arborelui vieţii şi vei putea dărui aceste fructe celor care te vor urma, pentru ca toţi să poată reveni la această unitate a vieţii nepieritoare şi eterne, la FIINŢA eternă, la Dumnezeu!

O, reprezentant al lui Dumnezeu! Niciodată nu voi uita cuvintele tale! Ele sunt atât de profund înscrise în sufletul meu încât m-am identificat cu sensul lor. Ele au trecut în sângele meu, în măduva oaselor mele. Această învăţătură a făcut din mine o fiinţă diferită.

Dar va trebui să aplic de acum înainte toate acestea, pentru a le realiza.

Leii

A doua zi era o mare zi de sărbătoare.

Ca de obicei, Menu m-a îmbrăcat, mi-am încălţat sandalele aurite, după care am intrat în salonul meu de recepţie, unde mă aşteptau doamnele de la Curte, Roo-Kha, primul ministru, şi cei doi purtători ai bijuteriilor. Roo-Kha a avansat ceremonial către cei doi purtători şi a deschis cufărul. Prima doamnă de la Curte, care era guvernanta mea oficială, a scos din el un magnific colier de aur, după care s-a îndreptat solemn către mine şi mi l-a pus pe umeri. La fel de solemn, mi-a fixat pe cap diadema cu capul de şarpe, apoi brăţările pentru mâini şi cele pentru glezne. Stăteam în picioare, nemişcată ca o statuie, plină de demnitate. Mă comportam într-o manieră ireproşabilă, dar mi-ar fi plăcut să-l trag de barbă pe Roo-Kha, care continua să mă privească impertinent. Nu era un om rău. Avea şi el puţin sânge de fiu al lui Dumnezeu care îi curgea prin vene. Era foarte inteligent şi putea citi gândurile şi inimile celor din jur, dar nu utiliza prea des acest dar. Atunci când se înclina în faţa mea, nu o făcea cu respectul pe care îl datorează un cancelar reginei sale, ci ca un bărbat în faţa frumuseţii feminine, după care continua să mă privească cu nesaţ. Şi asta în condiţiile în care ştie că îi pot citi perfect gândurile şi sentimentele! Mi-am amintit însă de cuvintele lui Ptahhotep: „Fiecare fiinţă este animată de dorinţa de a regăsi unitatea divină. Principiul masculin caută principiul feminin, iar principiul feminin caută principiul masculin. Aceasta este atracţia între cele două forme de manifestare ale forţelor creatoare…”, şi l-am înţeles pe Roo-Kha. Această forţă este activă în el şi nu este vina lui că mă găseşte pe gustul lui. Aceasta este explicaţia impertinenţei lui. Fără această forţă, probabil că nici nu m-ar privi. În străfundurile sufletului, nu sunt chiar atât de supărată că îmi admiră frumuseţea…

După ce s-a încheiat ceremonia de îmbrăcare, doamnele de la Curte şi Roo-Kha mă însoţesc la faraon. Ah! Tata este atât de frumos în tunica lui ceremonială! Pare un zeu încarnat! Ne îndreptăm împreună către carele care ne aşteaptă în faţa palatului. Trebuie să inaugurăm un edificiu.

Tata şi cu mine ne urcăm în carul de aur tras de lei, iar tata ia frâiele din mâinile servitorului. Mă ducea cu el în carul lui încă de când eram mică. Ştiam să mă ţin în picioare alături de el, iar el îmi explica cum pot fi compensate zdruncinăturile carului prin mişcările elastice ale corpului. Trebuia să-mi menţin corpul complet relaxat pentru a putea urma mişcările carului. Atunci când zdruncinăturile deveneau prea sacadate, stăteam pe vârfurile picioarelor, având grijă ca genunchii şi întregul corp să fie suficient de suple pentru a face mişcările compensatorii.

Aceste plimbări cu carul îmi plăceau nespus. La început ne amuzam amândoi de neîndemânarea mea. Tata lăsa leii să meargă mai întâi încet, apoi îi punea la galop. Când începeau însă să fugă, eram atât de zdruncinată încât mi se făcea teamă. În loc să-mi păstrez corpul suplu, mă crispam toată şi mă agăţam de mâinile, de tunica şi de centura lui tata, care râdea din toată inima. Cu o răbdare infinită, el îmi explica din nou şi din nou cum trebuie să stau ca să nu cad. În cele din urmă am învăţat să execut mişcările corecte, şi fără să mă mai agăţ de tata sau de car, am reuşit să stau dreaptă şi liniştită pe vârfurile picioarelor.

Era minunat să pot să stau astfel alături de tata, sigură şi aparent nemişcată în carul care se zdruncina din toate încheieturile. Am făcut de multe ori curse pe distanţe lungi. Ce sentiment extraordinar să fii dus de leii în galop! De altfel, aceştia erau fericiţi de posibilitatea de a alerga în aer liber, şi radiau de fericire, la fel ca şi tata sau ca mine. Aceste curse m-au ajutat să-mi modelez un corp musculos şi suplu, ca şi cum aş fi participat la lupte. Chiar şi cei mai mici muşchi erau puşi la treabă şi trebuiau să reacţioneze corect la mişcările carului. Era un dans constant, deşi din exterior rămânea invizibil; aş putea spune că solul dansa sub picioarele noastre, nu noi.

Când am împlinit vârsta de 14 ani, tata m-a învăţat să conduc leii. Ce sentiment fabulos să pot ţine în mâinile mele aceste animale enorme şi magnifice! Aveau o sensibilitate atât de mare încât reacţionau chiar şi la cea mai mică expresie a voinţei mele, chiar fără să o traduc printr-o mişcare a frâielor. Niciodată însă tata nu m-a lăsat singură cu leii, şi mai ales fără leul meu favorit, care mă iubea atât de mult încât era chiar gelos! Leii sunt foarte independenţi, şi numai un Iniţiat îi poate controla perfect. Sper că atunci când voi fi o Iniţiată îi voi putea conduce singură!

Deocamdată, ne-am îndreptat către sărbătoarea oficială. Tata conducea leii calm, iar eu stăteam alături de el în calitatea mea de consoartă regală. Eram atât de mândră de tata. Era încă tânăr, puternic şi de o frumuseţe izbitoare. Corpul şi faţa sa emanau – mai ales în asemenea momente, când controla animalele – o putere a voinţei şi o facultate de concentrare cu totul ieşite din comun. Ridicat pe vârfurile picioarelor, el absorbea cu corpul său toate zdruncinăturile carului şi părea perfect imobil, ca şi cum ar fi fost zeul soarelui.

Am ajuns la destinaţie şi plictisitoarea ceremonie a început. Nu-mi plăceau deloc aceste sărbători oficiale. Era întotdeauna acelaşi lucru. O mulţime imensă, soldaţi care defilau, nobilimea, şi în tot acest timp care mi se părea interminabil, trebuia să stau nemişcată şi să privesc până când totul se termina, după care trebuia să mă întreţin amabil cu demnitarii şi să detectez toate gândurile ipocrite şi stupide din spatele expresiilor lor, care doreau să mă flateze şi să-mi arate supunere. Din fericire, printre toţi aceşti falşi curtezani care nu doreau decât să-şi satisfacă setea de putere şi vanitatea, mai existau câţiva colaboratori loiali tatei şi lui Ptahhotep. De pildă, exista un ofiţer a cărui emanaţie era atât de pură şi de frumoasă încât părea înconjurat de vapori de aur. L-am întrebat în şoaptă pe tata:

–        Cine este?

–        Numele lui este Thiss-Tha, mi-a murmurat el. Este de puţin timp ofiţer, dar are nişte calităţi atât de remarcabile, după cum poţi constata din aura sa, încât vreau să îl fac comandant.

Aceste ceremonii erau întotdeauna la fel. Singurul care diferea era locul în care eram aşezaţi: terasa palatului, marea tribună, piaţa din faţa Templului. Uneori ne duceam la câte un edificiu care trebuie inaugurat, alteori sărbătoream victoria împotriva unei ţări duşmane. Luam de asemenea parte la sărbătoarea recoltei şi la tot felul de sărbători religioase ale Templului… care nu-mi plăceau deloc, îndeosebi din cauza ignoranţei maselor, care nu aveau nici o idee despre semnificaţia lor şi care, în loc să-L adore pe Dumnezeu sub diversele forme ale manifestării Sale, reprezentate de imaginile simbolice, adorau simbolurile propriu-zise.

În sfârşit, sărbătoarea s-a terminat, şi am putut să ne întoarcem acasă şi să redevenim noi înşine.

A, nu! Nu mi-ar plăcea să fiu faraon! Treburile ţării nu mă interesau deloc. Potrivit legii, eu eram moştenitoarea tronului. Dar tata nu mi-a vorbit şi nu m-a pregătit pentru rolul de faraon. Ştiam că tata şi Ptahhotep se puteau ridica deasupra timpului. Ei puteau vedea trecutul şi viitorul ca şi cum ar fi văzut prezentul. Această facultate începea să se trezească şi în mine: întrezăream deja anumite frânturi de viitor. Dar ori de câte ori doream să-mi văd propriul viitor, o ceaţă deasă îmi întuneca viziunea. Tata îmi cunoştea viitorul şi întrucât nu mă trata ca pe o co-regentă, am presupus în mod natural că nu voi ajunge niciodată faraon. Era un presentiment pe care îl aveam de multă vreme. În mod paradoxal, nu vedeam nici imagini din viitor în care aş fi ajuns preoteasă la Templu. Nu vedeam decât ceaţă…

După acest gen de activităţi eram întotdeauna fericită să mă reculeg la Templu. Acolo mă simţeam bine, în atmosfera sa pură şi spirituală.


[1] N.Tr. Menţionăm că în limba română, această expresie este perfect traductibilă. Am păstrat totuşi nota editorul francez, întrucât există posibilitatea să existe alte expresii, intraductibile.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s