INFRACTIUNI DE SERVICIU SAU IN LEGATURA CU SERVICIUL

PROBLEME:

1. Darea de mită.

2. Traficul de influenţă.

 BIBLIOGRAFIE:

  • Constituţia României : art.22, 23, 26, 27 şi 51;
  • Codul penal al României: modificat şi completat prin Legea nr.278/2006;
  • O.LOGHIN – Drept penal român, partea specială, vol.I, ed.1994;
  • T.VASILIU – Codul penal comentat şi adnotat vol I, partea specială, ed.1975;
  • V.DOBRINOIU şi colectivul – Drept penal, partea specială, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995;
  • GH.NISTOREANU şi colectivul – Curs Drept Penal Român, partea specială ed.1999;
  • V.DONGOROZ – Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, vol. IV, ed.2003, Uniunea juriştilor din România ;
  • Revista Dreptul nr.7/2006;
  • Legea115/1999- republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
  • Legea nr.l88/1999 – privind statutul funcţionarilor publici, republicată -2004;
  • Legea 78/2000- pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea actelor de corupţie;
  • Ordonanţa de Urgenţă nr. 124/06.09.2005 privind modificarea şi completarea Leg.78/2000;

 

 

DAREA DE MITĂ

 

1. Conţinutul legal

 

Infracţiunea de dare de mită este prevăzută în art. 255 C. PEN. şi constă în promi­siunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcţionar public (sau func­ţio­nar) direct sau indirect, în scopul determinării acestuia să îndeplinească, să nu înde­pl­inească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, sau de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu.

Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, este considerată o infracţiune în legătură cu serviciul, deoarece prin acţiunea de corupere exercitată asupra unui func­ţionar public (sau funcţionar) se aduce atingere imaginii unei unităţi publice sau per­soane juridice, precum şi prestigiului acelui funcţionar.

Cerând funcţionarilor publici sau funcţionarilor corectitudine şi probitate în îndepli­nirea îndatoririlor de serviciu legea asigură acestora în acelaşi timp şi o protecţie eficientă împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuşi.

Din punct de vedere al tehnicii legislative folosite la incriminarea acestei fapte facem precizarea că art. 255 (darea de mită) este în raport cu art. 254 (luarea de mită) o normă de referire, iar art. 254 este o normă la care se face referire. Astfel, între acestea există o legătură indisolubilă, în sensul că ori de câte ori se modifică art. 254 C. PEN. implicit se va modifica şi art. 255 C. PEN.

Legea nr. 78/2000, despre care am făcut referire când am analizat luarea de mită, se referă şi la darea de mită, cu aplicabilitate directă la aceasta ( art. 7 alin. (3), art. 8 şi art. 9 din Legea 78/2000).

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale a căror naştere, normală desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigu­ra­rea unei comportări cinstite din partea funcţionarilor în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi fără combaterea acţiunilor de corupţie săvârşite cu privire la aceşti func­ţionari.

b) Obiect material la această infracţiune nu există. Totuşi, în doctrină se admite că există obiect material în situaţia ofertei de mită respinsă de către funcţionar bunurile oferite devenind obiecte materiale ale infracţiunii. Într-o altă opinie se consideră că dacă acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, infracţiunea are şi un astfel de obiect, constând în acel bun.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ la această infracţiune poate fi orice persoană, legea necerând nici o calitate specială.

Darea de mită poate fi comisă chiar şi de un funcţionar, când se încearcă oferirea de bani unui alt funcţionar public (sau funcţionar) în scopurile arătate în art. 254 C. PEN., în acest caz primul funcţionar comportându-se ca un simplu particular în raport cu cel de-al doilea.

Având în vedere că luarea şi darea de mită sunt infracţiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la darea de mită (şi nu instigator sau complice la luarea de mită), iar cel care a luat mită (adică mituitul) va fi subiect activ la luare de mită (şi nu instigator sau complice la dare de mită).

Darea de mită poate fi comisă atât direct de către mituitor, cât şi indirect, prin intermediar, în acest caz fiind necesar ca promisiunea, oferta sau folosul să ajungă la funcţionar, să nu rămână la intermediar.

Dacă acţiunea se opreşte la intermediar nu se poate reţine nici calitatea de autor al dării de mită, în sarcina primei persoane, nici calitatea de complice la darea de mită în persoana intermediarului.

În ipoteza în care chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să comită fapta prin intermediul său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită, în care se absoarbe aceea de complice.

În literatura juridică s-a ridicat următoarea problemă, care a primit o rezolvare juridică justă: astfel, se pune întrebarea care va fi încadrarea juridică corectă, în si­tua­ţia în care intermediarul a acţionat la cererea şi în interesul mituitorului, transmi­ţând banii ori celelalte foloase funcţionarului mituit, în acelaşi timp intermediarul cunoscând şi activitatea autorului celeilalte infracţiuni, de luare de mită, prevăzând rezultatul ei socialmente periculos şi voind să contribuie la săvârşirea de către autor a faptei de luare de mită. Într-o asemenea situaţie, acţiunea intermediarului, deşi unică, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele constitutive  atât ale complicităţii la luare de mită, cât şi la dare de mită, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 33 lit. b) C. PEN. privind concursul ideal de infracţiuni.

Într-o altă opinie, s-a subliniat că în cazul infracţiunilor de luare şi dare de mită, care în doctrină sunt considerate infracţiuni bilaterale disociate, ajutorul dat în realizarea uneia dintre ele reprezintă totdeauna un ajutor şi pentru cealaltă, ceea ce denotă că pentru complice va exista întotdeauna o dublă participare.

Astfel, fiecare dintre cei ajutaţi vor răspunde pentru luare de mită, respectiv pentru dare de mită, dar complicele în toate cazurile ar urma să fie sancţionat pentru două infracţiuni, ceea ce ar reprezenta o inechitate şi o inadvertenţă.

Această părere este printre puţinele care combat teza concursului ideal de infracţiuni, fiind soluţie adoptată şi în prezent.

Astfel, în sprijinul tezei concursului ideal de infracţiuni, în doctrină se analizează următorul exemplu: de pildă, intermediarul l-a ajutat pe mituitor să procure şi suma de bani necesară coruperii unui funcţionar, după care el a efectuat demersuri în vederea acceptării de către funcţionar, a primirii acelei sume, pe care tot el i-a înmânat-o. Observăm că, în acest caz, nu se poate reţine doar complicitatea la infracţiunea de luare de mită, deoarece dacă am proceda aşa, ar rămâne nesancţionată complici­tatea la infracţiunea de dare de mită, care s-a săvârşit şi prin procurarea sumei de bani necesară coruperii funcţionarului.

b) Subiect pasiv al infracţiunii de dare de mită este orice unitate din cele prevă­zute la art. 145 C. PEN. sau o persoană juridică privată, în al cărui serviciu îşi desfă­şura activitatea funcţionarul căruia i se promite, i se oferă sau i se dă mită.

Subiect pasiv poate fi şi funcţionarul, în situaţia în care el respinge promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, prin fapta mituitorului, fiind atins şi pres­tigiul funcţionarului, creându-se suspiciunea că acesta, în anumite cazuri, ar putea fi mituit.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se prezintă sub forma a trei acţiuni şi anume promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase.

Promisiunea presupune asumarea unui angajament de către o persoană, de a remite în viitor bani sau alte foloase unui funcţionar public (sau funcţionar).

Promisiunea se poate face în mod direct, verbal sau indirect, în scris sau prin orice alt mod, fiind necesar ca aceasta să ajungă la cunoştinţa destinatarului, indife­rent dacă acesta o respinge sau nu.

Prin „oferire” se înţelege a prezenta, a etala, a înfăţişa anumite obiecte, bani, bu­nuri sau alte foloase, unui funcţionar public urmând ca acesta să le primească pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act ce intră în atributele sale de serviciu. Astfel, oferta trebuie să fie precisă, să se concretizeze într-o acţiune efectivă, reală şi să pornească la iniţiativa mituitorului.

Infracţiunea există în această formă indiferent dacă oferta este refuzată sau urmată de acceptare.

Darea de bani sau alte foloase constă în acţiunea mituitorului de a preda în mâna funcţionarului mituit aceste valori, ceea ce în mod necesar presupune şi săvârşirea infracţiunii corelative de luare de mită, de către acest funcţionar. Pentru existenţa infrac­ţiunii în această formă nu are importanţă dacă iniţiativa a aparţinut mituitorului sau celui care a primit mita, sau dacă cel care a dat mită a cedat solicitărilor funcţio­narului. De asemenea, pentru a exista infracţiunea în această formă se mai cere ca mituitorul să nu fi fost constrâns prin orice mijloace să dea mită, de către cel care a primit mita. Infracţiunea va exista atât atunci când funcţionarul a îndeplinit actul pentru care a primit mită, cât şi atunci când funcţionarul nu a îndeplinit actul, impor­tant fiind să fi avut loc transmiterea banilor, valorilor sau altor foloase.

Darea de mită se poate efectua atât direct, cât şi indirect, prin intermediar.

b) Pentru întregirea laturii obiective se cer a fi îndeplinite următoarele cerinţe esenţiale:

1.    În primul rând, existenţa infracţiunii presupune ca întotdeauna promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani, bunuri sau alte foloase. În caz con­trar, nu există infracţiunea de dare de mită, chiar dacă funcţionarul a fost determinat să facă un act nedrept, sau să întârzie îndeplinirea unui act, dar ca urmare a rugăminţilor, insistenţelor sau unor recomandări venite din par­tea celui interesat de îndeplinirea acelui act, şi nu ca urmare a promi­siunii, oferirii sau dării de bani, bunuri ori alte foloase.

2.    A doua cerinţă constă în aceea ca banii sau foloasele primite, oferite sau date să fie necuveniţi adică să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii din care acesta face parte şi să constituie plata sau răsplata în ve­derea efectuării unui act determinat.

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase trebuie să aibă loc înainte ca funcţionarul să îndeplinească sau nu îndeplinească un act, sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acelui act.

3.    Dacă infracţiunea s-a realizat în forma promisiunii sau oferirii, darea efectivă de bani sau alte foloase, remiterea acestora se poate face şi după ce funcţionarul a îndeplinit sau nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu, a întârziat îndeplinirea acestora sau a făcut un act contrar îndatoririlor de serviciu.

4.    O ultimă cerinţă se referă la faptul că actul în vederea căruia se dă mită poate fi unul licit sau ilicit.

      Ex. Există dare de mită când o persoană i-a oferit unui ofiţer de poliţie suma de bani pentru a nu da curs dosarului de cercetare penală pentru sustragerea constatată (şi care a fost săvârşită de acea persoană) sau în cazul unei persoane care oferă unui paznic o sumă de bani pentru a nu  sesiza organele de poliţie în legătură cu sustragerea efectuată de acea persoană.

Nu va exista infracţiune, când funcţionarul căruia i s-a oferit o sumă de bani, nu avea competenţa de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta; de exemplu atunci când i se oferă o sumă de bani secretarului tehnic al unei comisii pentru soluţionarea conflictului de muncă, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, deoarece acesta nu face parte din componenţa comisiei, neavând nici o atribuţie în acest sens.

În schimb, există dare de mită, când funcţionarul căruia i se oferă o sumă de bani are atribuţii limitate în ceea ce priveşte actul care îl interesează pe mituitor (de exemplu, i se oferă o sumă de bani unui funcţionar de la primărie având ca atribuţii de serviciu verificarea dosarelor pentru acordarea de locuinţe sociale şi trimiterea lor mai departe spre comisia care acordă efectiv aceste locuinţe).

Tot dare de mită se va reţine şi în situaţia când fratele unei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni, promite unele foloase unui ofiţer de poliţie, chiar dacă acesta nu instrumentează efectiv cazul, fiind coleg de birou cu cel care are în com­petenţă cauza la care am făcut c) referire.

Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei stări de pericol, concretizată în crearea posibilităţii ca un funcţionar să îndeplinească în mod incorect sau să nu îndeplinească un act ce intră în atribuţiile de serviciu ale acestuia.

De asemenea, se creează o stare de pericol şi în ceea ce priveşte buna desfă­şurare a activităţii de serviciu într-un organ de stat, instituţie publică sau în cadrul unei persoane juridice. Aceste urmări întotdeauna rezultă din săvârşirea faptelor incriminate.

d) Legătura de cauzalitate există dacă se probează că activitatea mituitorului a creat în concret, posibilitatea încălcării îndatoririlor de serviciu, de către funcţionarii publici (sau funcţionarii), care îşi desfăşoară activitatea într-o anume unitate sau persoană juridică.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte această infrac­ţiune este intenţia directă, deoarece făptuitorul îşi dă seama că promiţând, oferind sau dând unui funcţionar bani sau alte foloase necuvenite, săvârşeşte asupra aces­tuia un act de corupere, care creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de serviciu, urmare a cărei producere o doreşte sau uneori acceptă posibi­litatea

În lipsa conştiinţei şi dorinţei de a efectua un act de corupere asupra unui func­ţionar public (sau funcţionar), acţiunea făptuitorului nu constituie infracţiunea de dare de mită. De exemplu, nu constituie dare de mită, acţiunea făptuitorului făcută în asemenea împrejurări, încât este evident că aceasta nu este rezultatul unui act de deliberare (oferta făcută în stare de beţie).

Latura subiectivă mai cuprinde şi un scop, şi anume îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra căruia se săvârşeşte actul de corupere, ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia.

Pentru existenţa laturii subiective este necesar ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii infracţiunii, neavând importanţă dacă îndeplinirea sau neînde­plinirea actului avut în vedere de făptuitor, a avut loc sau nu.

Uneori, alături de scopul specific dării de mită mai apare şi un alt scop. De exem­plu, o persoană oferă o sumă de bani unui funcţionar pentru a-l determina să întoc­mească un înscris fals. Într-o părere se afirmă că în acest caz se va reţine o singură infracţiune de dare de mită şi nu un concurs de infracţiuni. Considerăm că mai aproape de adevăr ar fi soluţia concursului de infracţiuni între dare de mită şi insti­gare la fals material în înscrisuri oficiale, deoarece prin aceeaşi acţiune, care a avut urmări diferite, făptuitorul a realizat conţinutul ambelor infracţiuni.

C. Cauze care exclud existenţa infracţiunii. Conform art. 255 alin. (2), fapta de dare de mită nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită.

Prin art. 255 alin. (2) se instituie o cauză specială care înlătură caracterul penal al faptei, asemănându-se cu constrângerea psihică prevăzută în art. 46 alin. (2) C. PEN. Natura juridică de cauză care înlătură caracterul penal al faptei, a prevederii din art. 255 alin. (2) C. PEN., nu poate fi contestată, relevantă fiind în acest sens expresia „nu constituie infracţiune” pe care legea o întrebuinţează ori de câte ori este vorba de o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, neavând importanţă dacă această cauză se găseşte reglementată în partea specială a Codului penal sau în altă parte.

Între art. 46 alin. (2) şi art. 255 alin. (2) există deosebiri în primul rând referitoare la mijlocul de constrângere. În cazul art. 46 alin. (2) C. PEN. mijlocul de constrângere îl constituie ameninţarea cu un pericol grav, pe când în cazul constrângerii la darea de mită, aceasta se poate realiza prin orice mijloace. Chiar şi refuzul funcţionarului în anumite condiţii, ţinând cont şi de starea psihică a solicitantului, poate realiza constrângerea prevăzută în art. 255 alin. (2) C. PEN.

O altă deosebire se referă la valoarea periclitată prin acţiunea făptuitorului. Dacă în cazul art. 46 alin. (2) C. PEN. valoarea ar putea fi legată doar de persoana omului (viaţă, sănătate, integritate corporală, libertate), în cazul art. 255 alin. (2) C. PEN. poa­te fi orice valoare, cu condiţia ca aceasta să prezinte un interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv de ordin patrimonial.

Ultima deosebire vizează posibilitatea de opţiune a celui constrâns. Astfel, în ca­zul art. 46 alin. (2) C. PEN. făptuitorului nu-i mai rămâne nici o posibilitate de a înlă­tura pericolul grav, decât aceea de a săvârşi  infracţiunea, pe când în art. 255 alin. (2) C. PEN. cel constrâns ar avea şi alte posibilităţi, dar având în vedere importanţa actului pentru sine, cedează în faţa constrângerii.

Aşadar, pentru existenţa cauzei speciale care înlătură caracterul penal al faptei prevăzută în art. 255 alin. (2) C. PEN., se cer a fi îndeplinite următoarele cerinţe esen­ţiale:

a) să existe o constrângere prin orice mijloace din partea celui care a luat mita;

b) iniţiativa dării de mită să nu provină de la cel care promite; dacă iniţiativa porneşte de la cel care dă mita, chiar dacă ulterior se răzgândeşte, fiind obligat în final să comită fapta la insistenţele funcţionarului, va exista infrac­ţiunea de dare de mită prevăzută în art. 255 alin. (1) C. PEN.

c) constrângerea trebuie să aibă caracter real, adică să fie atât de puternică încât să suprime sau să restrângă libertatea ori capacitatea de autodeter­minare a persoanei asupra căreia este exercitată, să o silească la o con­duită impusă sau pretinsă de infractor.

d) constrângerea trebuie să fie anterioară promisiunii, ofertei sau dării foloa­selor.

De cele mai multe ori existenţa constrângerii la dare de mită o exclude pe cea de la art. 46 alin. (2) C. PEN. totuşi, în anumite cazuri se poate reţine această cauză care înlătură caracterul penal al faptei. De exemplu, atunci când mituitorul este obligat de o persoană, sub ameninţarea unei arme, să semneze o scrisoare către un funcţionar prin care promite că îi va da o sumă de bani pentru un serviciu ilegal în care este interesat în principal cel care exercită constrângerea. Cel care exercită constrân­gerea va răspunde după părerea noastră pentru dare de mită, în calitate de autor.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni. Cauză de nepedepsire

A. Forme. La această infracţiune tentativa nu este posibilă, darea de mită fiind o infracţiune cu consumare anticipată. Afirmăm acest lucru, având în vedere faptul că actele pregătitoare dării de mită, şi anume promisiunea, oferirea sunt asimilate faptei consumate. Este greşită soluţia conform căreia există tentativă atunci când făptuitorul a fost surprins în flagrant în timp de dădea mită. De fapt, o asemenea faptă era deja consumată în modalitatea promisiunii sau a oferirii. Este foarte important să cunoaş­tem momentul consumării din punctul de vedere a legii, în timp.

Infracţiunea de dare de mită se consumă în momentul în care făptuitorul promite, oferă sau dă funcţionarului public bani sau alte foloase.

De asemenea poate fi întâlnită şi forma continuată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. PEN.

B. Modalităţi. Darea de mită cuprinde următoarele modalităţi normative:

– promisiunea de bani sau alte foloase necuvenite;

– oferirea de bani sau alte foloase;

– darea de bani sau alte foloase.

De asemenea, pot exista şi o serie de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar dacă pedeapsa efectiv aplicată de instanţă este mai mare de 2 ani, se poate dispune şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art. 64 C. PEN.).

Conform art. 255 alin. (4) C. PEN., se poate dispune şi confiscarea specială a banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită, chiar şi atunci când oferta nu a fost urmată de acceptare. Dacă aceste valori nu se mai găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În situaţia în care mituitorul a fost constrâns sau a denunţat fapta autorităţilor mai înainte ca aceasta să fie descoperită, banii, valorile sau orice alte foloase care au format obiectul dării de mită nu se confiscă, ci se restituie persoanei care le-a dat, conform art. 255 alin. (5) C. PEN.

De asemenea, nu se va putea dispune confiscarea specială dacă infracţiunea de dare de mită a fost săvârşită în modalitatea promisiunii de bani, bunuri sau alte foloase.

D. Cauză de nepedepsire. Conform art. 255 alin. (3) C. PEN., mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta, mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Pentru a opera cauza de nepedepsire se impune în primul rând ca mituitorul să denunţe fapta, nefiind necesar ca denunţul să îmbrace forma cerută de lege.

Recunoaşterea făcută de făptuitor în faţa organului de urmărire penală, care a constatat săvârşirea infracţiunii de dare de mită, nu are caracterul unui denunţ în sensul art. 255 alin. (3) C. PEN.

În al doilea rând, denunţul trebuie făcut în faţa unei autorităţi, chiar şi a unei autorităţi necompetente a efectua urmărirea penală în această materie, în acest caz aceasta din urmă având obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală com­petente.

În sfârşit, denunţul trebuie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire.

 

TRAFICUL DE INFLUENŢĂ

1. Conţinutul legal

Infracţiunea de trafic de influenţă este prevăzută în art. 257 C. PEN. şi constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pen­tru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie au fost introduse noi infracţiuni de corupţie, precum şi infracţiuni conexe acestora, dar în acelaşi timp s-a extins şi câmpul de aplicare al infracţiunilor de corupţie existente în Codul penal, printre care se găseşte şi infracţiunea de trafic de influenţă.

Astfel, conform art. 8 din Legea nr. 78/2000, situaţia premisă necesară existenţei infracţiunii de trafic de influenţă a fost extinsă şi cu privire la societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale, regiile autonome şi orice agenţi economici.

Tot prin Legea nr. 78/2000 a fost introdusă o modalitate specială de majorare a pedepsei; astfel, conform art. 7 alin. (3), dacă infracţiunea a fost săvârşită de o per­soa­nă care potrivit legii, are atribuţii de constatare sau sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani.

De asemenea, conform art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă infracţiunea de trafic de influenţă a fost săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzut în art. 257 C. PEN. se majorează cu 5 ani.

Infracţiunea de trafic de influenţă a fost inclusă în capitolul „Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” întrucât chiar dacă activitatea infracţională, nu este în mod nemijlocit legată de activitatea de serviciu, îşi răsfrânge negativ efectele asupra acesteia, creând suspiciuni că funcţionarii publici sau funcţionarii sunt coruptibili sau pot fi influenţaţi în exercitarea atribuţiilor lor de serviciu. Toate acestea aruncă o lumină defavorabilă asupra organizaţiilor de interes public sau a altor persoane juri­dice şi aduc atingere activităţii acestora.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale privitoare la desfăşurarea activităţii unităţilor publice sau private în condiţii care să asigure încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure personalul aces­tora. Comiterea acestei infracţiuni discreditează activitatea de serviciu şi îi aduce grave prejudicii.

b) Obiect material în cazul acestei infracţiuni nu există, banii sau foloasele pretin­se sau primite de subiectul activ, constituind lucruri date pentru săvârşirea infracţiunii, care vor fi supuse confiscării speciale.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoa­nă care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public (sau funcţionar) aceste aspecte nefiind condiţii ale subiectului acţiunii, ci mijloa­ce prin care se săvârşeşte infracţiunea.

De cele mai multe ori se prevalează de influenţa asupra unui funcţionar public (sau funcţionar) cunoştinţele, prietenii, rudele sau orice alte persoane care în anumite cazuri nici măcar nu-l cunosc personal pe funcţionarul public sau dacă îl cunosc nu au nici un fel de relaţie cu acesta. Faţă de aceste două aspecte menţionate, în prac­tica judiciară există controverse, în sensul că unii autori pledează pentru reţinerea infracţiunii de trafic de influenţă, iar alţii pentru înşelăciune.

În doctrina penală s-a pus problema că ar trebui incriminată şi fapta cumpă­rătorului de influenţă, pentru că există şi situaţii când iniţiativa de a săvârşi traficul de influenţă aparţine cumpărătorului de influenţă, în acest caz, poziţia acestuia din urmă nefiind cu nimic mai prejos sau lipsită de importanţă faţă de a celui care dă mită. În continuare, autorul arată că fapta cumpărătorului de influenţă prezintă un evident pericol social, pericol ce rezultă din repercusiunile pe care fapta sa le are asupra valorilor sociale ocrotite, şi anume asupra relaţiilor sociale care în interesul îndeplinirii normale a sarcinilor de serviciu, trebuie să se întemeieze pe respectarea neabătută de către orice persoană a creditului moral, a prestigiului, reputaţiei, probităţii, atribute ce caracterizează orice funcţionar public (sau funcţionar),  precum şi orice salariat.

Într-o altă opinie se arată că, acordând impunitate cumpărătorului de influenţă, legiuitorul a urmărit să determine denunţarea şi deci sancţionarea faptelor – cu mult mai grave, căci prin săvârşirea lor se discreditează în mod nemijlocit prestigiul func­ţionarilor şi al organizaţiilor cărora ei le aparţin – comise de traficanţii de influenţă.

Participaţia la această infracţiune este posibilă în toate formele: coautorat, instiga­re şi complicitate. În unele cazuri, subiectul activ, după ce pretinde bani sau alte foloase în scopurile arătate în art. 257 C. PEN., foloseşte o altă persoană, un interme­diar pentru a primi bani sau foloasele prin aceasta. Astfel, persoana care a ajutat autorul, în înţelegere cu acesta, la primirea folosului, are calitatea de complice la in­frac­ţiunea de trafic de influenţă.

În situaţia în care cel care a conceput infracţiunea şi l-a determinat pe autor să o comită este chiar intermediarul, atunci el va cumula atât calitatea de instigator, cât şi pe cea de complice, fiind în final pedepsit doar pentru instigare la trafic de influenţă.

Dacă fapta este săvârşită de un funcţionar, iar acesta are şi el atribuţii în legătură cu actul pe care urmează să-l îndeplinească funcţionarul de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de infracţiuni între luare de mită şi trafic de influenţă, cu condiţia ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia de serviciile care intră în competenţa sa.

 

b) Subiect pasiv este în primul rând un organ sau o instituţie de stat, o unitate din cele la care se referă art. 145 C. PEN. sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul public (sau funcţionarul) pentru a cărei influenţare subiectul activ primeşte sau pretinde bani sau alte foloase. În secundar, subiect pasiv este chiar funcţionarul public (sau funcţionar) a cărui imagine este denaturată prin săvârşirea faptei de către traficantul de influenţă. Considerăm că în anumite cazuri subiect pasiv este şi persoana de la care s-au primit banii sau alte foloase, când conform art. 257 alin. (2) C. PEN., banii sau foloasele au fost supuse confiscării spe­ciale, nemaifiind posibilă restituirea lor. În legătură cu cele arătate anterior menţio­năm că în anumite condiţii, acea persoană căreia i se pretind bani sau alte foloase poate fi subiect pasiv al unei infracţiuni de înşelăciune.

3. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza prin trei acţiuni dis­tinc­te, şi anume primire, pretindere sau acceptare de promisiuni de daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Primirea presupune o activitate de preluare de către făptuitor a unei sume de bani sau a unor bunuri, în mod direct sau prin intermediul altei persoane.

Pretinderea presupune din partea subiectului activ, formularea unei cereri, în mod tacit sau expres, de a i se da o sumă de bani sau bunuri.

Acceptarea de promisiuni sau daruri presupune manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute de cumpărătorul de influenţă.

Toate cele trei modalităţi ale elementului material se pot săvârşi în mod direct sau indirect, iar primirea, pretinderea de bani sau foloase, precum şi acceptarea de promisiuni de daruri se face atât în interesul subiectului, cât şi pentru altul.

Iniţiativa comiterii traficului de influenţă poate porni atât de la subiectul activ, cât şi de la cumpărătorul de influenţă. Dacă iniţiativa comiterii faptei o are cumpărătorul de influenţă, pentru existenţa infracţiunii se cere ca subiectul activ să fi primit efectiv banii sau bunurile, sau să fi acceptat promisiunile făcute de cumpărătorul de influenţă cu privire la bani, bunuri sau alte foloase. Dacă iniţiativa porneşte de la traficant, pretinderea este suficientă pentru existenţa infracţiunii.

b) Pentru întregirea laturii obiective este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale.

În primul rând, făptuitorul trebuie să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă. A avea influenţă pe lângă un funcţionar înseamnă a fi în relaţii de prietenie, de amiciţie destul de strânse, a se bucura în mod real de încrederea acelui func­ţionar.

A lăsa să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, înseamnă a crea cumpărătorului de influenţă falsa impresie că se bucură de trecere în faţa acelui funcţionar. Considerăm că cerinţa este îndeplinită dacă funcţionarul există în rea­litate, cumpărătorul de influenţă ştie acest lucru şi în plus crede că subiectul activ are trecere faţă de acel funcţionar public (sau funcţionar).

În această variantă infracţiunea de trafic de influenţă se aseamănă cu cea de înşelăciune, pentru că în ambele situaţii se creează celeilalte persoane o falsă impre­sie despre realitate. Dacă funcţionarul nu există sau nu are în competenţă îndeplini­rea actului care îl interesează pe cumpărătorul de influenţă, atunci în sarcina subiec­tului activ se va reţine infracţiunea de înşelăciune.

Practica judiciară a ajuns la concluzia că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesară numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată, deoarece prin determinarea actului este determinată în mod implicit şi persoana care îl va îndeplini ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul sau alt salariat în ale cărui atribuţii de serviciu intră îndeplinirea acelui act.

De asemenea, prima cerinţă despre care am vorbit va fi realizată şi atunci când altă persoană afirmă despre influenţa subiectului activ faţă de un funcţionar, iar subiectul activ nu dezminte acest lucru.

Aşadar, în toate situaţiile esenţial este ca influenţa făptuitorului să fi constituit pen­tru persoana interesată motivul determinant al tranzacţiei.

A doua cerinţă esenţială este aceea ca făptuitorul să promită intervenţia sa pe lân­gă un funcţionar public (sau funcţionar).

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca instituţia, unitatea publică sau orice altă persoană juridică din care face parte funcţionarul să aibă com­petenţa de a efec­tua actul în vederea căruia se exercită influenţa, iar pe de altă parte se cere ca şi funcţionarul public (sau funcţionarul) să aibă compe­tenţa funcţională de a înfăptui actul solicitat. Nu are importanţă dacă inter­ven­ţia s-a realizat sau nu. Dacă func­ţio­narul nu este competent să îndepli­nească acel act, sau unitatea la care se face re­ferire nu este competentă, va exista infracţiunea de înşelăciune.

A treia cerinţă esenţială constă în aceea ca acţiunea ce constituie elementul ma­terial al infracţiunii de trafic de influenţă să fie realizată mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni, să fi îndeplinit actul care îl interesează pe cumpărătorul de influenţă, sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia. În caz contrar se va reţine infracţiunea de înşelăciune dacă făptuitorul cunoştea în momentul când s-a prevalat de influenţă că funcţionarul îndeplinise acel act.

Tot înşelăciune va fi şi în situaţia când traficantul afirmă influenţa sa în legătură cu unele activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe, aspect de care su­biectul activ a avut cunoştinţă.

În concluzie, ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa a unui trafic de influenţă.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru înde­plinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de infrac­ţiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcţionarul primeşte foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era obligat, dar şi după ce se săvârşise infracţiunea de trafic de influenţă). Dacă traficantul de influenţă va fi condamnat şi pentru dare de mită, bineînţeles va exista şi fapta corelativă, luarea de mită săvârşită de funcţionar, dacă primirea banilor s-a făcut înainte de îndeplinirea atri­buţiilor de serviciu, dar după săvârşirea traficului de influenţă.

Într-o altă situaţie, dacă traficantul de influenţă nu remite funcţionarului bani sau alte foloase, ci doar îl determină să facă acel act, atunci se va reţine un concurs de infracţiuni între trafic de influenţă şi instigare la infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită de funcţionar.

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu înşelăciunea, dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare.

De exemplu, traficantul de influenţă, peste plata influenţei, pretinde în mod min­cinos un folos şi pentru funcţionar. În acest caz traficul de influenţă serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii, specifică înşelăciunii.

c) Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol ce se creează în legătură cu bunul mers al unui organ sau al unei instituţii de stat, al unei unităţi din cele la care se referă art. 145 sau al unei alte persoane juridice. De asemenea, urma­rea constă şi în starea de pericol cu privire la prestigiul şi onoarea funcţionarilor publici (sau funcţionarilor).

Urmările amintite rezultă din materialitatea faptei, ele fiind inerente acţiunii incrimi­nate, deoarece legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de producerea unei anumite urmări; de aceea, nu se ridică nici problema stabilirii legăturii de cauzalitate.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se comite această infracţiune este intenţia directă. Intenţia este calificată prin scop, deoarece aşa cum rezultă din inter­pretarea art. 257 C. PEN. activitatea infracţională este desfăşurată pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Forme. În cazul acestei infracţiuni sunt posibile atât actele pregătitoare, cât şi tentativa, dar ele nu sunt incriminate de lege. De fapt, actele de pregătire şi tentativa sunt asimilate faptei consumate. Spunem acest lucru, având în vedere că pretin­de­rea, acceptarea promisiunii sunt de fapt acte de pregătire ale primirii efective, dar legiuitorul le-a încriminat în mod distinct.

Tentativa nu ar putea fi posibilă decât în cazul primirii de bani sau alte foloase, or în acest moment infracţiunea este deja consumată, în forma pretinderii sau în forma acceptării de promisiuni de daruri.

Aşadar, infracţiunea se consumă în momentul pretinderii, acceptării de promisiuni de daruri, în momentul primirii de bani sau alte foloase.

Pentru consumarea infracţiunii nu are importanţă dacă intervenţia promisă a şi fost efectuată.

În cazul în care intervenţia a fost efectuată nu are importanţă pentru consumarea faptei, dacă funcţionarul a exercitat sau nu actele ce intră în atribuţiile de serviciu.

Unitatea infracţională nu va fi afectată, chiar dacă vor fi realizate una sau toate modalităţile alternative ale infracţiunii.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii, în formă continuată în literatura juridică au existat păreri contradictorii: unii autori opinând că nu este posibilă, alţii afirmând că nu există nici un impediment pentru aplicarea art. 41 alin. (2) C. PEN., în cazul în care, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sunt repetate actele materiale incrimi­nate la diferite intervale de timp.

B. Modalităţi. Infracţiunea se prezintă sub forma a trei modalităţi normative: primi­rea ori pretinderea de bani sau alte foloase, acceptarea de promisiuni privind bani sau alte foloase şi, în sfârşit, acceptarea de daruri.

De asemenea, pot fi întâlnite şi o serie de modalităţi faptice (de exemplu, primirea unei sume de bani, prin intermediul altei persoane-intermediar).

Modalităţile faptice, dacă există, vor fi avute în vedere de către organele judiciare pentru evaluarea gradului de pericol social concret, precum şi în procesul de individualizare a răspunderii penale.

C. Sancţiuni. Pedeapsa principală este închisoarea de la 2 la 10 ani. Poate fi aplica­tă şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, dacă pedeapsa pro­nunţată de instanţă este mai mare de 2 ani.

Conform art. 257 alin. (2) C. PEN. este posibilă şi măsura de siguranţă a con­fiscării speciale a banilor, valorilor sau a oricăror alte bunuri primite de subiectul activ al infracţiunii. Dacă toate aceste foloase nu sunt găsite, condamnatul este obligat la plata contravalorii lor în bani.

Banii sau bunurile vor fi confiscate indiferent că se găsesc la infractor sau la altă persoană, căreia acesta i le-a dat.

Se poate întâmpla ca organele de poliţie să ia banii sau bunurile de la subiectul activ şi să le restituie celui care le-a plătit. Dacă cel care a plătit banii sau a dat bunurile, adică cumpărătorul de influenţă, nu a fost constrâns prin orice mijloace să facă acest lucru sau nu a denunţat fapta autorităţilor mai înainte ca organul de urmă­rire penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, atunci acea persoană va fi introdusă în proces pentru plata sumelor respective, supuse confiscării speciale.

Pentru asigurarea unei practici unitare o instanţa supremă a dat o decizie de îndrumare în care a statuat că „dacă persoana care a dat bunul denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, bunul se va restitui acelei persoane, iar dacă i-a fost restituit între timp de către inculpat nu va mai fi confiscat”.

În prezent practica instanţelor este diferită. Astfel, au fost promovate unele recur­suri în anulare, prin care se solicită confiscarea foloaselor necuvenite, deşi subiecţii au denunţat faptele înainte de a se fi sesizat organele de urmărire penală.

Într-un caz s-a solicitat să se confişte banii chiar de la persoana care i-a dat, întrucât inculpatul îi restituise acesteia în timpul urmăririi penale.

 

Concluzii:

 

Toţi lucrătorii de poliţie trebuie să cunoască legea, aceasta rămânând prima şi cea mai importantă sarcină de serviciu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s