Resursele, energia şi securitatea naţională a României

Resursele, energia şi securitatea naţională a României

Prin prezenta, certific că lucrarea cu titlul :

 „Resursele, energia şi securitatea naţională a României”,  care conţine un număr de 10983 caractere este produsul creaţiei mele şi a fost întocmită avînd ca surse de orientare.

CUPRINS

NTRODUCERE………………………………………………………4

 CAPITOLUL I : RESURSELE  ENERGETICE ………………………………………6

1.1 Petrolul ……………..………………………………………………………….. 8

1.2. Gazele Naturale …………………………….…….………..… ..10

 CAPITOLUL II: SECURITATEA ENERGETICĂ ŞI SECURITATEA NAŢIONALĂ…..…..12

2.1 Politica Energetică şi Securitatea Energetică……………. ……..…………..….12

2.2. Politica şi Strategia Energetică a României  ……………………………………………..14

2.3 Situaţia Energetică a României ………………………………………………..16

CAPITOLUL III: PROIECTE DE OLEODUCTE ŞI GAZODUCTE CARE TRANZITEAZĂ ROMÂNIA …………………………………………………………..23

CONCLUZII………………………………………………………………………..………… 29

BIBLIOGRAFIE………….………………………….……………………………..………….30

INTRODUCERE

Resursele, bogăţiile au constituit şi constituie motiv de cooperare, dar şi de confruntare şi dispute între actorii oricărei epoci istorice. Interdependenţele dintre resurse şi dezvoltare-prosperitate-putere, au fost demult evidenţiate şi au marcat în bună măsură evoluţia politică a lumii.

Astfel trebuie văzut interesul grecilor pentru “grânarul” Sicilia, al romanilor pentru Egipt şi al Imperiului Otoman pentru Principatele Române care asigurau alimentele atât pentru capitala Istanbul cât şi pentru trupe.

Încă din antichitate triburile migratoare au căutat oraşe bogate pe care să le jefuiască (Roma, Constantinopol) dar şi teritorii cu resurse naturale necesare traiului din abundenţă. Astfel se explică atacurile popoarelor migratoare asupra Imperiului Roman sau ale mongolilor asupra Chinei. Mai apoi, marile imperii au căutat să-şi extindă influenţa asupra zonelor bogate în resurse, pentru a-şi putea menţine şi consolida puterea – este cazul expansiunii coloniale a Spaniei în “Lumea Nouă” în căutare de aur şi mirodenii, apoi a Angliei şi Franţei.

Odată cu prima revoluţie industrială, care a avut loc în Marea Britanie în jurul anului 1800, bazată pe forţa aburului obţinut prin arderea cărbunilor, percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în statele dezvoltate din Europa Occidentală unde acestea erau vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura împărţirii coloniilor, stabilirii zonelor de influenţă şi de interes, trasării hărţii politice a lumii, cu graniţe mai mult sau mai puţin recunoscute, a căror încălcare a provocat reacţii care au depăşit cu mult stricta relaţie dintre cei doi actori politici, determinând intrarea în luptă a unor alianţe globale – cazul celor două războaie mondiale. După Primul Război Mondial, a apărut a II-a revoluţie industrială, manifestată mai ales în transporturi, având ca punct de plecare motoarele cu ardere internă şi energia electrică, suportul acesteia fiind PETROLUL. Acest fapt a schimbat din temelii civilizaţia: pe plan politic, economic, militar,  precum şi viaţa de zi cu zi, petrolul devenind „hrana civilizaţiei“.

Petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu a fost străin de ultimul  război  mondial. Astfel : SUA prin embargoul petrolier impus Japoniei au creat în rândul
opiniei publice japoneze o opinie favorabilă declanşării războiului prin atacurile de la Pearl Harbour, iar

Germania hitleristă a fost nevoită să atace URSS, deţinătoarea unor imense rezerve la Marea Caspică şi piedică în calea petrolului din Orientul Mijlociu.

De asemenea pentru prima oară comandanţii militari au fost nevoiţi să ia în calcul la elaborarea planurilor strategice şi obţinerea resurselor economice (petrol, minereuri) – Campania Wehrmachtului din 1942 şi tot pentru prima oară petrolul a decis soarta unor bătălii – Ofensiva din Ardeni, oprită şi în final soldată cu un eşec din cauza lipsei de carburant.

Al Doilea Război Mondial a consacrat, prin Germania, conceptul de susţinere a efortului de luptă prin cucerirea de noi spaţii deţinătoare de resurse importante în economia conflagraţiei şi ocuparea „spaţiului vital” care să asigure terenurile agricole şi resursele pentru populaţia şi dezvoltarea unei naţii.

În timpul războiului rece, lumea  împărţită în cele 2 blocuri militare (N.A.T.O. şi Pactul de la Varşovia) a arătat o confruntare politico-militară având o bază ideologică capitalism şi economie de piaţă versus comunism, minimizând mobilul mult mai profund al confruntării,  amintit  cu  circumspecţie  în  declaraţiile  politice,  dar  urmărit  cu  consecvenţă  de geopolitică, şi anume cel al deţinerii şi accesului la resurse. Dispariţia bipolarităţii, a înlocuit disputa între cei 2 competitori  cu o  competiţie în care participanţii sunt mult mai numeroşi, interesele rămânând aceleaşi – controlul asupra surselor de energie.

Chiar şi în perioada post „război rece” controlul zăcămintelor petroliere a fost cauza   unor  conflicte puternice: Războiul Iraniano – Irakian, Invadarea Kuweitului de către Irak,  cele  2 războaie din  Golf (Coaliţia Occidentală împotriva Irakului 1991 şi împotriva regimului lui Saddam Hussein în 2003), războiul din  Angola,  etc. Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului de resurse energetice, care sunt tot mai limitate. În prezent, Cele mai importante resurse sunt cele de hrană, de energie  – elementul indispensabil pentru majoritatea activităţilor umane – şi de materii prime.

Sectorul  energetic  influenţează  fundamental  evoluţia  întregii  societăţi, industria energetica fiind un factor-cheie in creştere economica la nivel global, lucru recunoscu şi de Organizaţia Naţiunilor Unite încă din 1992: „Energia este esenţială pentru dezvoltarea economică şi socială şi îmbunătăţirea calităţii vieţii”[1], preciza ONU în Agenda 21 din 1992. Nu  poate  fi concepută o economie dezvoltată, fără un sector energetic eficient, care are la bază resursele energetice. Pierderea acestora poate avea consecinţe catastrofale, din care cauză  politica  externă  a  marilor puteri are în vedere accesul la aceste resurse, mai precis controlul asupra zonelor bogate în zăcăminte – Orientul Mijlociu şi Marea Caspică, precum şi traseele oleoductelor şi gazoductelor.

Importanţa resurselor energetice este apreciată la justa ei valoare şi în Rusia, singura mare putere care nu are nevoie de importuri, din contră fiind unul din marii exportatori de petrol şi gaze. Astfel, şeful Statului Major General rus afirma într-o intervenţie că principalele criterii de „înţelegere şi apreciere a proceselor care se petrec în lume ar putea fi:

a) nivelul dezvoltării economice a subiectului în ansamblu şi starea sistemului său financiar;

b) gradul de asigurare cu materii prime şi resurse naturale, în primul rând cu cele energetice dar şi cu altele, îndeosebi cele intelectuale;

c) ca o consecinţă a celor două –nivelul bunăstării sociale a populaţiei”[2] .

 

CAPITOLUL I – RESURSELE  ENERGETICE

Pentru a înţelege mai bine care este rolul resurselor energetice in ecuaţia dezvoltării statelor, a societăţii umane în general, voi prezenta imaginea pieţei internaţionale de energie, tendinţele in ceea ce priveste consumul si productia pentru diferite surse de energie, precum si un scenariu al evolutiilor viitoare in domeniu.

În primul rând voi preciza care sunt sursele de energie: carburanţii fosili, energia nucleară şi sursele regenerabile (nepoluante) – hidroenergia, energia solară şi energia eoliană.

În lume se consuma zilnic echivalentul a 200 de milioane de barili de petrol, dintre care, defalcat pe sursele primare de energie, aproximativ 38% petrol, 24% gaze naturale, 24% cărbuni, 8% surse neconvenţionale (regenerabile) si 6% energie nucleara.

1. Energiile neconvenţionale, deşi reprezintă probabil una dintre soluţiile viitorului, au încă o pondere mica in producţie si consum, iar pentru eficientizarea lor este nevoie de îmbunătăţirea tehnologiilor de producţie (sau de o criza energetica importanta, care sa facă din ele o soluţie necesara si viabila). Uniunea Europeană are un plan îndrăzneţ, ca până în 2020, ponderea energiei regenerabile să ajungă la 20%, concomitent cu reducerea emisiilor poluante cu 20%.

2. Energia nucleara, deşi ieftin de obţinut, pune probleme majore de securitate si depozitare a reziduurilor rezultate. Datorită dezvoltării tehnologice, în Europa energia nucleară reprezintă in acest moment una dintre cele mai accesibile resurse de energie nepoluantă. Centralele nucleare asigurau in anul 2007 o treime din producţia de electricitate a Uniunii Europene, în ciuda opoziţiei grupărilor ecologiste şi a faptului că prin legi naţionale, în unele state nu este permisă construcţia de centrale nucleare, iar în altele cum ar fi Slovacia, centralele nucleare ruseşti au fost închise din motive de siguranţă.

Hidrogenul, care ar putea fi obţinut din apă, ca sursă de energie îndeosebi pentru automobile prezintă dezavantajul tehnologiilor foarte scumpe,deocamdată, fapt care-l face nerentabil economic, precum şi riscul ridicat de explozie.

3. Carburanţii fosili (clasici) sunt: petrolul, cărbunele şi gazele naturale arşi în termocentrale pentru a obţine energie electrică şi termică. Deci însumând procentele de mai sus se observă că aceştia asigură 86% din energie la nivel global. Dintre ei cel mai important este petrolul, având un randament de transformare a energiei de 80%, folosit ca şi carburant de majoritatea mijloacelor de transport (autovehicule, avioane, vapoare), urmat de gazele naturale cu un randament de 55% şi în final cărbunele cu un randament de numai 40% care ce îl face nerentabil economic.

Rezervele certe cunoscute de petrol pot susţine un nivel actual de consum doar pana in anul 2040, cele de gaze naturale pana in anul 2070, în timp ce rezervele mondiale de huilă asigură o perioadă de peste 200 de ani chiar la o creştere a nivelului de exploatare.

Importanţa energiei este confirmată şi de locul central pe care l-a ocupat la reuniunile la nivel înalt, pe plan mondial,  Se  constată  o  creştere  a  populaţiei Pământului cu 300 milioane locuitori la fiecare trei ani (egală cu populaţia SUA), cu preponderenţă în ţările în curs de dezvoltare, unde consumul energetic creşte cu 4,1% pe an, în timp ce în ţările dezvoltate se înregistrează  o  dezvoltare  de 1,9%. Consumul de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai mare decât in 2003, iar de energia obţinută din combustibili fosili, cu 85% mai mare decât în prezent. În consecinţă emisiile de gaze cu efect de seră vor creste la nivelul UE cu circa 5%, iar la nivel global cu circa 55% pana in anul 2030. În  această situaţie, este necesar ca ţările lumii să găsească surse  financiare şi soluţii ştintifico-tehnologice  pentru  dezvoltarea  producerii de energie neconvenţională[3].

Comisia Europeană a propus în setul de documente care reprezintă Noua Politica Energetica a Uniunii Europene următoarele obiective:

1.  reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% până în anul 2020, în comparaţie cu cele din 1990 2  creşterea ponderii energiei regenerabile în totalul mixului energetic de la mai puţin de 7% în anul 2006, la 20% din totalul de energie până în 2020;

3. creşterea ponderii biocombustibililor la cel puţin 10% din totalul combustibililor utilizaţi până în 2020

4.   reducerea consumului global de energie primară cu 20% până în anul 2020.

In conformitate obiectivele stipulate in Carta Albă a Uniunii Europene[4], se estimează că în anul 2010, la nivel European, energia electrică obţinută din surse energetice regenerabile (SRE), va fi :

Energie electrică

TWh/an

Energia eoliană

80

Hidro de mare putere

300

Hidro de mică putere

55

Fotovoltaică

3

Biomasă

230

Geotermală

7

Total

675

Evaluarea CE privind progresele făcute în dezvoltarea SRE, realizată în luna mai 2004 a ajuns la următoarele concluzii:

1.Deşi în anul 2001 au fost stabilite ţintele naţionale pentru producerea de energie electrică din SRE, politica actuală va duce la realizarea în anul 2010 a unei cote globale europene de doar 18-19%, adică un deficit de cca 120 TWh faţă de ţinta de 21 % din consumul intern brut de energie, prevăzută în Directiva 2001/77/EC,

2. Dezvoltarea energiei eoliene a fost un succes. In  2003 ea a acoperit  2,4% din cererea de
electricitate a UE şi a continuat să crească în următorii în ani,

3. electricitatea din biomasă s-a dezvoltat sub aşteptări, iar rata de creştere de 7% / an în prezent,

trebuie să fie mărită la 18 % / an.

4.În 2004 când Directiva privind biocarburanţii a intrat în vigoare, 9 ţări au eliminat total sau parţial taxele la biocarburanţi iar penetrarea biocarburanţilor pe piaţă a fost de 0,6%.

1.1. PETROLUL

La începutul secolului XX, petrolul a depăşit cărbunele ca resursa energetica dominanta, când a început să fie folosit drept carburant pentru vehicule motorizate, nave, submarine şi avioane. Importanţa tot mai mare a petrolului este recunoscută pentru prima oară în timpul primei conflagraţii mondiale de către primul ministru francez George Clemenceau: „O picătură de petrol merită o picătură din sângele soldaţilor noştri”.

Economia mondială depinde încă de petrol ca principala resursă de energie: asigură 38% din energie şi peste 90% din combustibilul  mijloacelor  de  transport. În anii ‘70, Henry Kissinger spunea „Controlează petrolul şi poţi controla toate continentele…”[5]. Mai apoi, Michael Collon susţinea „Dacă vrei să conduci lumea, trebuie să controlezi petrolul. Tot petrolul. Oriunde se află acesta”[6]. Petrolul este resursa care pune în mişcare sectoarele transporturilor, alimentaţiei şi agriculturii, petrochimiei, chiar şi eficienţa forţelor armate depinde de acesta.

În prezent producţia de petrol la nivel mondial este de 85 milioane barili pe zi, considerat un maxim al potenţialului de extracţie. Dar cererea  de  petrol  este în creştere cu  aproximativ 2%  anual,  în  timp  ce  câmpurile petrolifere sunt în declin cu aproximativ  5% pe an. Până în 2030, cererea de petrol va creşte cu 37%, la 115 milioane de barili pe zi, Companiile petroliere  avansează  previziuni  îngrijorătoare:  pentru  fiecare 10  barili  vânduţi, prospectorii lor identifică doar 4 în loc.

Geologul american Marion King Hubbert a introdus conceptual de “vârful petrolului“ sau „apogeul petrolului“ (Peak Oil), adică momentul în care extracţia de petrol în lume va atinge maximul. Ideea e foarte simplă: din moment ce petrolul este o resursă neregenerabilă, cantitatea extrasă va fi din ce în ce mai mare, până la un moment dat, când va fi atins un maxim  (numit „vârful petrolului“ sau  „vârful Hubbert“), după care extracţia va începe, inevitabil, să scadă. În timp, cantitatea extrasă urmează o curbă, numită „curba Hubbert“, care este asemănătoare cu un clopot. Conform „curbei lui Hubbert“, în 2008-2010 se va atinge vârful exploatării petroliere, după care „curba lui Hubbert“ marchează descreşterea progresivă a resurselor până în anul 2050[7].

În prezent omenirea a extras  jumătate din cantitatea de aproximativ 2 mii de miliarde de barili care se presupune că există în subsolul Pământului. De asemenea, s-a exploatat ceea ce era mai uşor de extras, iar petrolul care a mai rămas în subsol va fi mai dificil de extras. Zăcămintele de petrol nu sunt simple rezervoare. Extracţia  petrolului  depinde  de  presiunea  din interiorul zăcământului, care îl împinge înafară. Iniţial, lucrurile merg foarte uşor,  fiind suficientă o gaură în pământ şi petrolul va ţâşni pur şi simplu la suprafaţă. Dar, pe măsură ce presiunea scade, trebuie injectată apă marină sau dioxid de carbon pentru a menţine presiunea. Iar acest lucru nu merge la nesfârşit – niciodată nu se poate extrage tot petrolul care se află într-un zăcământ, ci doar circa 40% din el. La un moment dat, se ajunge în situaţia că se consumă mai multă energie pentru a extrage petrolul, decât cea rezultată din petrolul extras. Evident, într-un asemenea caz, exploatarea va înceta din motive de performanţă economică..

Chiar daca ţinem cont de rezervele (secret de stat) Arabiei Saudite – statul care deţine un sfert din rezervele de petrol ale Pamantului  şi cel mai mare exportator de petrol – sau de noile descoperiri din Brazilia, capacitatea maxima de extracţie zilnica nu poate depăşi 85 milioane de barili, indiferent de preţul la care va ajunge petrolul in perioada următoare. Principalul exportator, Arabia Saudită, produce zilnic intre 8,5 si 10 milioane de barili, iar analiştii din domeniu prevăd in cazul cel mai optimist o creştere pana la 13 milioane de barili pe zi, ceea ce nu reprezintă decât 15% din totalul mondial. Aceasta, in condiţiile in care consumul Chinei s-a dublat intre 1997 si 2007 de la 4 la peste 8 milioane de barili zilnic (10% din totalul producţiei) si continuă să crească cu viteza tot mai mare. Adevărata problema este insa aceea ca unii analişti prevăd o scădere a producţiei mondiale de petrol de la 81 de milioane de barili pe zi, in momentul de fata, la 72 milioane de barili zilnic pana in anul 2020. Cauzele acestei reduceri importante de producţie sunt scăderile importante care se estimează in SUA, Mexic, China, fostele tari membre ale URSS, precum si epuizarea rezervelor din Marea Nordului, împărţite de Norvegia si Marea Britanie. Daca mai adăugăm la acestea si instabilitatea din unele tarile membre OPEC, mari producătoare, impactul condiţiilor meteorologice, precum si necesitatea de investiţii imense in capacităţi de extracţie si transport, avem o imagine sumbră asupra pieţei de energie.

Principalii consumatori de petrol sunt : SUA, cel mai mare consumator, cu aproximativ 25% din total, UE, cu aproximativ 20% şi China cu 10%. Deci aceşti 3 giganţi industriali folosesc mai mult de jumătate din producţia globală, estimată la aproximativ 3 mii de miliarde barili.

Singurele tari cu potenţial de creştere a producţiei in următorii ani sunt Canada prin extracţia din nisipuri petroliere si Brazilia (in cazul fericit in care exploatarea resurselor sale nou descoperite se va dovedi viabila si eficienta economic). Britanicii de la Royal Dutch Shell si americanii de la Exxon Mobil investesc enorm, încercând sa obţină combustibil lichid din gaze naturale. Shell, alături de francezii de la Total, încearcă să extragă petrol din mlaştinile de smoală din Canada. Compania italiana ENI a plătit 900 de milioane de dolari (710 milioane de euro) pentru exploatarea ţărmurilor Angolei. „Astfel, in lipsa unor progrese tehnologice deosebite, singura varianta posibila va fi reducerea consumului de energie, proces care ar putea fi realizat prin mecanismul de ajustare determinat de preţ. Pentru transporturi va fi folosit un mix de combustibili alternativi care ar putea înlocui resursele convenţionale. Este vorba despre  „bio-diesel”, un combustibil creat din ulei vegetal amestecat cu petrol si un derivat din gaze naturale.

Lupta pentru petrol a devenit tot mai acerbă: astfel principalele state exportatoare au realizat că au o pârghie de constrângere a tarilor consumatoare, iar secretarul NATO, Jaap de Hoop Scheffer, a declarat in fata parlamentarilor europeni ca organizaţia va lua in considerare folosirea forţei acolo unde resursele energetice sunt ameninţate.

1.2. GAZELE  NATURALE

Acestea din urmă au fost descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere, deci necesită aceleaşi căi de acces. Gazele naturale,reprezintă în prezent aproximativ  24% din consumul global de energie, dar se estimează că în 2020 vor însemna peste 30% şi vor influenţa într-o măsură mai mare geopolitica secolului XXI.

În ceea ce priveşte rezervele si capacităţile de extracţie de gaze naturale, Rusia si Statele Unite sunt principalii producători. Cu toate acestea, SUA au nevoie in ultimii ani si de importurile din Canada (care produce 6% din total), in timp ce Rusia alimentează ţările Uniunii Europene, Japonia, China şi alte state europene, în condiţiile unei productivităţi de foraj in scădere continuă.

Tabelul 1 – Principalele ţări europene şi foste sovietice importatoare de gaz din Rusia în anul 2005

Tara

Ucraina

Germania

Italia Belarus

Turcia

Franţa

Ungaria

Cehia

Austria

Polonia

Importul (miliarde cubic feet pe an)

2113

1291

824

710

630

406

296

252

246

226

Tara

Slovacia

Ţările Baltice

Finlanda

România

Yugoslavia

Azerbaidjan

Bulgaria

Grecia

Georgia

Elveţia

Importul (miliarde cubic feet pe an)

226

205

148

140

134

120

101

85

46

13

SURSA: U.S. Department of Energy, Energy Information Administration, “Russia” Brief Country Analysis, April 2007, p.10, Table 4 – www.eia.doe.govlemeu/cabs/Russia/pdf.pdf(August20, 2007).

 

Tabelul 2 – Rezervelor de carburanţi fosili cunoscute

 

În continuare voi prezenta situaţia cu principalele state posesoare de zăcăminte de petrol, gaze naturale şi cărbune, precum şi capacităţile acestora de extracţie şi export.

TABEL 4 – REZERVE, PRODUCŢIE ŞI EXPORT

Nr.crt.

Stat

Petrol[8]           (mld barili)

Producţie[9] mil.barili/zi

Export

Gaze7           (mii mld. M3)

Producţie[10] mil mc/an

Export

Cărbune[11] (mld.tone)

1

Arabia Saudită

262,300

10,719

8,651

240,000

2,594

2

Federaţia Rusă

60,000

9,668

6,565

1680,000

23,167

7,843

173,074

3

Canada

179,21

3,289

1,071

57,946

6,548

3,753

7,251

4

Iran

136,27

4,146

2,519

974,000

3,708

0,153

0,462

5

Irak

115,000

2,008

1,438

112,000

6

Kuweit

101,5

2,674

2,150

55,000

7

E.A.U.

97,8

2,938

2,515

214,400

8

Venezuela

80,012

2,802

2,203

152,380

0,528

9

Libia

41,464

52,650

10

Nigeria

36,22

2,443

2,146

181,900

0,209

11

Kazahstan

30,000

100,000

34,479

12

S.U.A.

21,757

8,367

204,385

18,531

0,729

267,554

13

China

16,000

3,836

80,000

1,960

0,108

126,215

14

Qatar

15,207

910,500

15

Algeria

12,270

2,122

1,847

161,740

3,072

2,305

0,044

16

Norvegia

7,849

2,785

2,542

82,320

3,196

2,876

0,006

17

Azerbaidjan

7,000

30,000

18

India

5,625

37,960

101,903

19

Indonezia

4,300

97,780

2,613

1,282

5,476

20

Egipt

3,700

58,500

1,865

0,293

0,023

21

Malaezia

3,000

75,000

2,218

1,070

0,004

22

Uzbekistan

0,594

65,000

2,216

0,406

4,409

23

Ucraina

0,395

39,000

37,647

24

Olanda

0,100

50,000

2,730

1,849

0,548

25

Turkmenistan

0,600

100,000

2,234

1,596

26

Mexic

3,706

1,676

27

Brazilia

2,163

28

U.K.

2,832

0,326

Se observă că bazinul Caspic şi Orientul Mijlociu, formează o elipsă strategică care deţine circa 70% din rezervele mondiale de petrol şi  gaze  naturale.

CAPITOLUL II – SECURITATEA ENERGETICĂ

ŞI  SECURITATEA  NAŢIONALĂ

2.1. Politica Energetică şi Securitatea Energetică

Pornind de la definiţia dată de Peter A. Hali pentru politica adoptată de un stat sau actor nonstatal într-un domeniu sau altul, putem aprecia că astăzi Politica Energetică poate fi văzută ca „totalitatea informaţiilor şi ideilor care precizează cum factorii decidenţi (policy-makers) percep problema, ce obiective generează aceasta pentru societatea în cauză şi prin ce mijloace îşi propun să o rezolve[12]. Modul de a gândi şi de a transpune în viaţă o asemenea politică depinde de o serie de factori obiectivi /subiectivi care pot fi întâlniţi atât în interiorul societăţii dar mai ales în exteriorul ei.

Epoca petrolului a intrat, cu siguranţă, într-o nouă eră[13] în care soluţiile nu mai pot fi gândite ca acum câteva decenii când politica energetică a guvernelor era dictată doar de principiile economiei de piaţă. În prezent societăţile moderne vor trebui să fie pregătite pentru a face faţă altor provocări şi au prin urmare nevoie de noi politici de securitate în domeniul energiei. Până în anii ’80 ai secolului trecut, nici măcar SUA, principalul consumator de petrol şi principala putere economico-militară, nu aveau în domeniul energiei o politică sau o strategie specială. Astăzi, orice stat indiferent de mărimea şi nivelul său de dezvoltare economică are astfel de instrumente.

În societatea contemporană există moduri diferite de gestionare a problemei energiei. Majoritatea specialiştilor consideră că un actor are la îndemână cel puţin două căi: prima vizează activitatea de prevenire şi pregătire pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă şi a II-a, la fel de importantă ca şi prima de răspuns la criză.

Construirea politicilor energetice în lumea contemporană este în acelaşi timp artă dar şi ştiinţă. Este ştiinţă deoarece este nevoie de expertiză şi analiză înainte de a se lua o decizie, şi artă pentru că omul politic trebuie să facă o alegere din multitudinea de opţiuni şi posibilităţi de acţiune pe care le are la dispoziţie.

Analistul Dr. Jack Barkenbus apreciază că în procesul elaborării unei politici de securitate energetică trebuiesc a fi parcurse mai multe etape:

1. Identificarea Problemei : În primul rând trebuiesc identificate nevoile obiectiv/subiectiv generate de însăşi modul de funcţionare al societăţii. Problema este diferită de la o ţară la alta şi este determinată, printre alţi factori, de existenţa sau inexistenţa surselor proprii de energie care să acopere nevoile de consum şi dezvoltare economică. În această fază se stabilesc obiectivele politicii energetice pe care un statul o promovează la un moment dat. Nu există o reţetă unanim acceptată în ceea ce priveşte obiectivele, dar din analiza diferitelor studii şi cercetări efectuate de specialişti din domeniul politicilor energetice, în panoplia politicilor adoptate de diferite state regăsim următoarele: creşterea eficienţei economice în aprovizionarea cu energie; eficienţă sporită în utilizarea diferitor surse de energie; diversificarea surselor de energie; o strânsă legătură între politica energetică şi alte politici promovate de un guvern la un moment dat; o bună şi eficientă securitate energetică; o bună diplomaţie în domeniul energiei şi capacitatea de a obţine energie la preturi atrăgătoare de pe piaţa externă; surse alternative de energie şi capacitatea de a face faţă la întreruperea aprovizionărilor cu energie de pe piaţa externă; o cercetare ştiinţifică eficientă în domeniul descoperirii şi promovării surselor alternative de energie etc.

2. După identificarea problemei majore din domeniul energiei şi stabilirea obiectivelor pe termen scurt, mediu şi lung se face analiza şi identificarea căilor de rezolvare a obiectivelor în domeniul securităţii energetice. În această etapă se construieşte Strategia de Securitate Energetică prin care se stabilesc, în mod concret, căile şi mijloacele folosite pentru promovarea politicii energetice. Acest instrument de lucru poartă diferite denumiri, funcţie de tradiţia şi modul de percepere a rezolvării unei probleme într-o ţară sau alta[14]. De exemplu, în SUA, după identificarea „problemei” se elaborează un Action Plan”  în Franţa şi în alte ţări europene (printre care şi România) se elaborează o Strategie Naţională”. Politicile de securitate în domeniul energiei se elaborează de către guvernul din fiecare ţară şi fac parte integrantă din programul de guvernare care este legitimat prin vot popular şi aprobat de Parlament.

Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală—Statele Unite ale Americii—este creionată în conformitate cu zece obiective strategice stabilite la nivelul Administraţiei după ce aceasta s-a consultat cu structuri de expertiză, instituţii publice şi alte organisme specifice societăţii americane prin care opinia publică influenţează guvernul. În acest sens s-a constituit un grup de oameni de ştiinţă şi analişti politici—National Energy Policy Development Group—condus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice şi a stabili obiective coerente şi viabile pentru politica energetică a SUA[15]

Uniunea Europeană a elaborat, în primăvara anului 2006, o „Cartă Verde a Energiei” pe baza căreia se vor elabora noile strategii europene în domeniu la nivelul statelor componente. Aceasta are la bază expertiza institutelor şi centrelor de cercetare în domeniul energiei care funcţionează pe baza proiectelor şi recomandărilor făcute de forul european. Obiectivele înscrise în „Carta Verde” vor fi, la rândul lor, repere pentru elaborarea politicilor energetice ale statelor ce alcătuiesc UE.

China a devenit în ultimii ani al II-lea consumator de energie la nivel mondial, datorită creşterii economice accelerate pe care o înregistrează. Problema identificată de specialiştii chinezi este în ecuaţia—Energy Supply and Demand Gap[16]. Pentru rezolvarea ei China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei cu patru obiective majore. Este interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective vizează cooperarea cu ceilalţi mari consumatori de energie la nivel mondial, în special cu SUA.

Specialiştii francezi apreciază că o politică energetică eficientă trebuie să fie conexată cu cea din domeniul economic şi al protejării mediului înconjurător dar şi diplomaţiei. Obiectivele urmărite în politica energetică a Franţei au fost stabilite în urma unor dezbateri de amploare naţională, care au avut loc în primăvara anului 2003,cu participarea partidelor politice, a sindicatelor, a asociaţiilor şi organizaţiilor ştiinţifice, a instituţiilor universitare şi mass media. Concluziile şi ideile rezultate au făcut obiectul unei „Cărţi Albe a energiei ”. Potrivit acesteia politica energetică din Franţa are ca principale obiective: furnizarea de energie sub toate formele—electrică, gaze naturale, carburanţi etc.—în mod continuu către consumatori; obţinerea acesteia la un preţ competitiv atât pentru consumatorii industriali cât şi casnici; protejarea mediului înconjurător prin reducerea emisiilor de gaze în atmosferă[17].

La antipozi politica energetică este percepută diferit deoarece şi probleme în această zonă sunt diferite. în Australia politica energetică este structurată în conformitate cu satisfacerea a 4 probleme —Reliability; Efficiency; Responsibility; Equity[18].

Japonia la rândul ei şi-a stabilit politica energetică în conformitate cu rezolvarea a 3 probleme:

1. diversificarea resurselor sale energetice; 2. reducerea dependenţei de petrol şi

3. creşterea eficienţei energetice la nivelul întregii economii şi societăţi.

India, o altă ţară în care cererea de energie a crescut spectaculos şi-a fixat ca obiective pentru anii următori: 1. să-şi reducă dependenţa de importul de petrol şi cărbune şi 2. să dezvolte sursele alternative de energie—solară, biodiesel, nucleară şi hidroelectrică[19].

În ţările cu surse energetice din abundenţă, problema principală este cea legată de securitatea exploatării şi a eficienţei în relaţia cost – preţ – profit.

 

2.2. Strategia de Securitate Naţională – Politica şi Strategia Energetică a României

Într-o economie din ce in ce mai globalizata, strategia energetica a unei tari se realizează în contextul evoluţiilor şi schimbărilor care au loc pe plan mondial.

Astfel, având în vedere faptul că energia este un element esenţial al dezvoltării, impactul sectorului energetic asupra schimbărilor climatice ca urmare a efectului de seră, precum şi creşterea dependentei de importul de resurse energetice şi creşterea preţului acestora, în anul 2007, Uniunea Europeană a elaborat, “Noua Politica Energetica a Uniunii Europene”. În acest document, Comisia Europeana (CE) considera absolut necesar ca UE sa promoveze o politica energetica comuna, bazata pe securitate energetica, dezvoltare durabila si competitivitate.

În concordanţă cu documentul menţionat mai sus, în România s-a elaborat un document special pentru domeniul energetic – „Politica Energetică a României 2006-2009”. În continuare, avându-se în vedere şi „Strategia de Securitate Naţională (2007)” s-a elaborat „Strategia Energetică a României 2007-2020”, conform căreia „Obiectivul   general   al strategiei sectorului energetic îl constituie satisfacerea necesarului de energie atât in prezent, cat si pe termen mediu si   lung, la un preţ cat mai scăzut, adecvat unei economii moderne de piaţă si   unui standard de viata civilizat, în condiţii de calitate, siguranţă în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile”.

În conformitate cu „Strategia de Securitate Naţională (2007)”, lumea continuă să rămână puternic conflictuală, conflictele fiind generate de:

1. accesul la resurse, mecanismele de distribuţie a acestora şi accesul la pieţele de desfacere, şi de

2. diferenţele identitare   de   natură   civică,   etnică,   religioasă,   culturală   sau   ideologică.

Pentru ţara noastră, riscurile şi ameninţările pot fi amplificate de existenţa  unor  vulnerabilităţi  şi  disfuncţionalităţi,  printre care primul loc îl ocupă  dependenţa accentuată de unele resurse vitale greu accesibile, urmată de unele tendinţe negative persistente în plan demografic şi migraţia masivă.

Localizată la interferenţa a trei zone de importanţă deosebită  – Europa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – regiunea geopolitică a Mării Negre este o importantă zonă de tranzit a resurselor energetice şi, totodată, un spaţiu important de  manifestare  a  unor  riscuri  asimetrice  şi  focare  de  conflict,  cu  un  impact substanţial asupra securităţii euroatlantice. Departe de a fi o simplă zonă-tampon  sau  periferică,  regiunea  Mării  Negre  este  un  conector  de importanţă strategică, situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică (factor  furnizor  de  securitate  şi  consumator  de  energie)  de  arealul  Orientul Mijlociu –  Regiunea  Caspică  –  Asia  Centrală  (factor  furnizor  de  energie  şi consumator de securitate).

Conform acestui document securitatea   priveşte,   deopotrivă,   siguranţa   cetăţeanului   şi securitatea  publică,  securitatea  frontierelor,  a  alimentării cu energie, apă, gaze şi alte resurse vitale,  a  transporturilor, a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, a sistemelor informatice şi de comunicaţii, a activităţilor financiar-bancare şi a mediului de afaceri, a infrastructurii critice, contracararea terorismului şi a criminalităţii organizate, asigurarea stării de legalitate, protecţia împotriva dezastrelor şi protecţia mediului.

Un rol important în garantarea securităţii naţionale – prin prisma condiţiilor economico-sociale revine asigurării securităţii energetice prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse energetice primare şi creşterea  eficienţei  energetice.  În  acest  scop,  se  va  acţiona  cu  prioritate pentru: reducerea dependenţei de aprovizionarea din regiuni instabile sau din state care folosesc energia ca instrument de presiune politică; accelerarea programelor de producere a energiei în centrale nucleare; relansarea preocupărilor vizând creşterea producţiei de hidroenergie,  şi utilizarea tehnologiile moderne de folosire a cărbunilor. Un rol important trebuie să revină producţiei de energie din surse regenerabile sau alternative şi creşterii eficienţei energetice în mediul industrial şi casnic. Programele de măsuri în acest domeniu vor fi corelate cu strategiile Uniunii Europene vizând securitatea energetică.

În acest domeniu, Uniunea Europeană are un plan îndrăzneţ, ca până în 2020, ponderea energiei regenerabile să ajungă la 20%, concomitent cu reducerea emisiilor poluante cu 20%.

2.3. Situaţia Energetică a României

Spre deosebire de majoritatea statelor europene, „România dispune de o paletă diversificată, dar redusă cantitativ de resurse de energie primară: ţiţei, gaze naturale, cărbune, minereu de uraniu, precum si de un potenţial valorificabil de resurse regenerabile important”[20].

Ţara noastră a avut în secolul trecut rezerve importante de resurse energetice clasice (carburanţi fosili), fiind al II-lea stat european (după U.R.S.S.) în ceea ce priveşte resursele petroliere, susţinând în timpul celui de al II-lea război mondial maşina de război germană. Astăzi zăcămintele de hidrocarburi ale României sunt limitate, pe fondul unui declin al producţiei interne şi in condiţiile in care nu au mai fost identificate noi zăcăminte cu potenţial important.

1. PETROL: Rezervele actuale de ţiţei sunt estimate la 73,7 mil. tone. Producţia de ţiţei a scăzut de la 14,7 mil. tone in 1976 (anul cu producţia de vârf) la 5 mil. tone în 2006.

2. GAZE NATURALE: Zăcămintele de gaze naturale sunt, de asemenea, limitate, iar după 1990 producţia internă este in declin. Rezervele actuale de gaze naturale sunt estimate la 184,9 mld.m3. În anul 2006, producţia de gaze naturale a fost de 12,3 mld.m3, ceea ce a reprezentat 69% din consumul naţional anual total de gaze naturale, iar importul a fost de de 5,911 mld. m3 (31% din consumul total). Consumul total de gaze naturale a fost de 18, 2 mld. m3, din care 2,65 mld. m3 (15,4%) a reprezentat consumul casnic. In luna martie 2007, numărul total de consumatori de gaze naturale a fost de 2.589.308, din care 2.462.566 consumatori casnici.

ESTIMAREA EVOLUTIEI REZERVELOR NATIONALE DE TITEI SI GAZE NATURALE  PÂNĂ ÎN ANUL 2020

ANUL

TIŢEI

(milioane tone)

GAZE  NATURALE

(miliarde m3)

2009

68

148

2010

64

141

2011

60

134

2012

56

127

2013

52

120

2014

48

114

2015

45

107

2016

41

101

2017

38

95

2018

34

89

2019

31

83

2020

28

77

Premise avute in vedere in cadrul estimării:

1. Datorita depletării zăcămintelor, producţia de ţiţei poate înregistra scăderi anuale de 2-4%. Gradul de înlocuire a rezervelor exploatate nu va depăşi 15-20%.

2. Datorita depletării zăcămintelor, producţia de gaze poate înregistra scăderi anuale de 2- 5%. Gradul de înlocuire a rezervelor exploatate se va situa intre 15-30%.

Ca o veste bună pentru asigurarea ţării noastre cu resurse, menţionez faptul că marţi 3 februarie 2009, Curtea Internaţională de Justiţie s-a pronunţat în procesul dintre România şi Ucraina, privind platoul continental de la Marea Neagră, nu şi suveranitatea asupra Insulei Şerpilor. Miza conflictului între cele doua state o reprezintă rezervele, estimate la circa 100 mld. m3 de gaze naturale si 100 mil. tone de petrol, care ar putea asigura independenta energetica a României pentru 18 ani. Judecătorii nu au luat în considerare argumentul părţii ucrainene cum că Insula Şerpilor este locuită, pentru a fi relevantă în delimitarea platoului continental, dar nici lungimea coastelor (argumentul folosit de partea română în pledoariile de la Haga)  nu a fost luată în considerare.

Hotărârea C.I.J. recunoaşte jurisdicţia suverană a României pe o suprafaţă de platou continental de 9700 km2, adică 79,34% din zona disputată, de aproximativ 12.000 km2. După soluţionarea cazului, România ar putea trece imediat la exploatarea resurselor, deoarece în cei 60 de ani de activitate, CIJ a adoptat 97 de hotărâri, dintre care doar în trei cazuri au existat dificultăţi temporare de aplicare, dar toate hotărârile care au avut ca obiect delimitarea platformelor continentale si a resurselor economice au fost în final respectate.

Importanţa acestei hotărâri a fost evidenţiată chiar de Preşedintele Traian Băsescu, care aflat în Ungaria a salutat decizia Curţii calificând-o drept „o mare victorie pentru România” şi s-a arătat mândru de reuşita dreptului internaţional românesc.

Totuşi, în condiţiile reducerii rezervelor de ţiţei şi gaze naturale, trebuie să crească rolul cărbunilor indigeni, in balanţa energetică a ţării.

               3. CĂRBUNE: 1.Huila Resursele cunoscute sunt de 755 mil. tone din care exploatabile în perimetre concesionate 105 mil. tone.

2. Lignit 1490 mil. tone, din care exploatabile în perimetre concesionate  445 mil. tone. Din rezervele de 1045 mil. tone lignit din bazinul minier al Olteniei, 820 milioane tone aferente perimetrelor noi, sunt amplasate în continuitatea perimetrelor concesionate, prezentând cele mai favorabile condiţii de valorificare prin extinderea concesiunilor. Zăcământul de lignit din Oltenia este format din  1-8 straturi de cărbune exploatabile, astfel că valorificarea superioară a acestora impune adoptarea urgentă a unor reglementări care să garanteze exploatarea raţională, în condiţii de siguranţă totală şi de eficienţă economică (pierderi minime).

În anul 2006 producţia de cărbune a României a fost de 32,5 mil. tone lignit şi 2,6 milioane tone huilă, oferta de cărbune la nivelul anului 2007 fiind de 33-34 mil. tone. Această producţie a fost utilizată în proporţie de 99% pentru producerea de energie electrică şi termică, huila contribuind cu 7,2% la producţia de energie electrică, iar lignitul cu 32,2%. Date fiind caracteristicile cărbunelui extras în România (huilă energetică cu putere calorifică de 3650 kcal/kg şi lignit cu putere calorifică între 1650-1950 kcal/kg) utilizarea acestuia din urmă se poate realiza în condiţii de eficienţă economică numai în termocentralele echipate pentru acest tip de combustibil şi situate cât mai aproape de furnizorii de lignit.

4. URANIU: In anul 2005, producţia de minereu de uraniu a fost de 61.000 tone. Minereul de uraniu prezintă o importanţă deosebită, el fiind prelucrat la Uzina de la Feldioara pentru combustibil nuclear şi utilizat la  Unitatea1 şi Unitatea 2 ale CNE Cernavoda. Rezervele de minereu de uraniu se estimează la circa 1.000.000 tone, ceea ce asigură cererea de uraniu natural pentru funcţionarea celor două unităţi nuclearoelectrice de la Cernavodă până în anul 2017.

Potenţialele noi perimetre de zăcăminte de minereu de uraniu nu pot modifica semnificativ această situaţie, ceea ce impune  adoptarea  unor  masuri  specifice  pentru  asigurarea  resurselor  de  uraniu  natural  conform necesarului rezultat din programul de dezvoltare a energeticii nucleare. În domeniul energiei nucleare România şi-a propus ca pe lângă cele 2 reactoare, fiecare cu putere de 700MW care deja operează şi asigură 18-19% din energia naţională, să pună în funcţiune şi celelalte 3 reactoare ale CNE de la Cernavodă, astfel încât energia nucleară să acopere 40% din necesarul energetic al ţării. În vederea asigurării apei de răcire a la centrală, se impune finalizarea de urgenţă a proiectelor de amenajare a Dunării – pragul Bala. Acest proiect are în vedere faptul că la nivel mondial există o piaţă dezvoltată a uraniului, cu un grad ridicat de stabilitate, la care contribuie existenţa unor rezerve semnificative de uraniu în zone geografice lipsite de conflicte.

Sectorul energetic reprezintă principala sursa de poluare, ca urmare a extracţiei, prelucrării şi arderii combustibililor fosili. În anul 2005, din arderea combustibilului pentru producerea de energie au rezultat circa 88% din emisiile totale la nivel naţional de NOx, 90% din cele de SO2 şi 72% din cantitatea de pulberi în suspensie evacuate în atmosfera. În contextual preocupărilor internaţionale de protecţie a mediului, având în vedere şi politica U.E. de promovare a surselor regenerabile, SRE sunt tot mai des aduse în discuţie, atât la nivelul politicilor energetice oficiale, cât şi în discuţiile academice.

Potenţialul naţional al surselor regenerabile

Sursa                            Potential anual                            Aplicaţie

 

Potenţial anual

Aplicaţie

Energie  Solară

60 PJ/an / 1,2 TWh

Energie termică / Energie electrică

Energie Eoliană

23 TWh

Energie electrică

Energie hidro/din care sub 10MW

36 TWh / 3,6 TWh

Energie electrică

Biomasa şi biogaz

318 PJ

Energie termică / Energie electrică

Energie geotermală

7 PJ

Energie termică

5. HIDROENERGIE: Potrivit celor mai recente evaluări[21], potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil al României este de 36.000 GWh/an din care, raportat la situaţia actuală a preţurilor din piaţa de energie se pot valorifica, în condiţii de eficienţă economică, circa 23-25.000 GWh/an (potenţial economic amenajabil) în centrale hidroelectrice cu o putere instalată totală de 8.000 MW. La finele anului 2006 puterea instalată în centrale hidraulice era de 6.346 MW, energia de proiect pentru anul hidrologic mediu fiind evaluată la 17.340 GWh/an în anul 2006, productia brută de energie electrica fiind de 62,21 TWh. Astfel, gradul de valorificare al potenţialului tehnic amenajabil este in prezent de 48%, iar al potenţialului economic amenajabil este de 57,8%[22], fiind în execuţie amenajări hidroenergetice însumând o putere instalata de circa 600 MW, cu un potenţial de producţie de 1.870 GWh/an.

Energia verde va reprezenta 35% din consumul naţional, pana in 2015, din care 17% energia eoliana, 12% energia solara, 4% microhidrocentrale si 2% energie geotermala si voltaica. România s-a angajat ca, până în anul 2010, energia electrică provenită din surse verzi să reprezinte 33% din consumul naţional, în 2015, procentul sa crească la 35%, iar în anul 2020 sa ajungă la 38%. Având in vedere potenţialul pe care tara noastră ii are in acest domeniu, ţintele nu vor pune probleme României. Potrivit fostului ministru al mediului, Atilla Korodi, România are potenţial pentru cinci surse regenerabile de energie – eoliană, solară, hidroenergie, biomasă si energie geotermala, potenţial care va asigura României atingerea ţintelor propuse[23].

6. ENERGIE EOLIANĂ: In ceea ce priveşte potenţialul României pentru producerea de energie eoliana, pe teritoriul ţării pot fi amplasate instalaţii eoliene cu o putere totală de pana la 14000 MW, ceea ce înseamnă un aport de energie electrica de aproape 23000 GWh/an. „Pentru amplasarea agregatelor eoliene sunt interesante doar zonele in care viteza medie a vântului este cel puţin egala cu patru metri pe secunda, la nivelul standard de zece metri deasupra solului. Cu excepţia zonelor montane, unde condiţiile meteorologice vitrege fac dificila instalarea şi întreţinerea agregatelor eoliene, viteze egale sau superioare pragului de patru metri pe secunda se regăsesc in Podişul Central Moldovenesc si in Dobrogea”[24]. Potrivit hărţii întocmite de Administraţia Naţională de Meteorologie şi Hidrologie (ANMH), litoralul Marii Negre reprezintă, de asemenea, o zonă cu potenţial pentru amplasarea instalaţiilor eoliene. Cu privire la potenţialul energetic eolian din zona litoralului, ministrul a precizat ca acesta este de 2.000MW, cu o cantitate medie de energie electrica de 4.500 GWh/an[25].

Potenţialul efectiv amenajabil al energiei eoliene şi energiei hidroelectrice este substanţial inferior celui tehnic amenajabil, datorită restricţiilor de mediu. Astfel, este  necesară  rezolvarea  prin  studii  a  problemei  impactului  turbinelor  eoliene  asupra  migraţiei păsărilor in Dobrogea şi definirea unei hărţi clare şi unice a zonelor unde nu se pretează construcţia de unităţi eoliene şi hidroenergetice din considerente de mediu.

7. ENERGIE SOLARĂ: Un alt tip de energie regenerabilă este cea solară, al cărei potenţial in România este de aproximativ 1.100 kWh pe metru pătrat pe an. Daca am exploata la maximum întregul potenţial solar din tara noastră, am putea substitui in aceasta forma aproximativ 50% din volumul de apă caldă menajeră sau 15% din cota de energie termică pentru încălzirea curentă, capacitatea. sistemelor fotovoltaice fiind de circa 1.200 GWh/an. Studiile efectuate in 2004 arata ca în condiţiile meteo-solare din România, un captator solar-termic funcţionează, în condiţii normale în perioada martie-octombrie, cu un randament care variază intre 40% si 90% [26]. Din nefericire astăzi această sursă alternativă nu este exploatată decât în mod experimental şi într-o mică măsură în mediul gospodăresc. Distribuţia geografică a potenţialului energetic solar este realizata pe cinci zone, din care zona 0, cu potenţial de peste 1. 250 Wh/mp/an, iar zona 4 cu potenţial sub 950 KWh/mp/an. Radiaţia solară cu valori mai mari de 1.200 kWh/mp/an se înregistrează pe o suprafaţă mai mare de 50% din suprafaţa totală a ţării[27].

8. BIOMASA: Utilizarea întregului potenţial de biomasă prin utilizarea in totalitate a reziduurilor din exploatările forestiere, a rumeguşului si altor resturi din lemn, a deşeurilor agricole rezultate din cereale sau tulpini de porumb, resturi vegetale de viţă de vie, precum si deşeuri si reziduuri menajere urbane, ar putea acoperi 89% din căldura necesara încălzirii locuinţelor si preparării hranei, in mediul rural[28]. Potenţialul energetic al biomasei este de circa 7.594 mii tep/an, din care 15,5% reprezintă reziduuri din exploatări forestiere si lemn de foc, 6,4% rumeguş şi alte resturi din lemn, 63,2% deşeuri agricole, 7,2% deşeuri menajere si 7,7% biogaz.

În ceea ce priveşte distribuţia pe zone a potenţialul energiilor regenerabile, hărţile întocmite de Ministerul Mediului arată că in Delta Dunării se poate produce energie solară, in Dobrogea – energie solară si eoliană, in Moldova -microhidrocentrale, energie eoliană si biomasa, in Carpaţi – biomasa si microhidrocentrale, in Transilvania – microhidrocentrale, in Câmpia de Vest – energie geotermală, in Subcarpaţi – biomasa si microhidrocentrale, iar in Câmpia de Sud poate fi valorificata biomasa, energia geotermică si solară[29]. Pentru ca aceste resurse să poată fi exploatate ar trebui un fond investiţional în acest sector de 2,7 miliarde euro, pană în 2015. Până în anul 2007 s-au realizat investiţii de doar 300 de milioane de euro.

Unul  dintre  elementele  prioritare  a  strategiei  energetice  îl  constituie  îmbunătăţirea  eficientei energetice. Creşterea eficienţei energetice are o contribuţie majoră la realizarea siguranţei alimentării, dezvoltării durabile si competitivităţii, la economisirea resurselor energetice primare şi la reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră.

Dintre indicatorii cei mai relevanţi în ceea ce priveşte situaţia energetică ne vom opri doar la eficienţa şi intensitatea energetică respectiv consumul de energie pentru a produce o unitate de Produs Intern Brut. La acest capitol, România stă foarte prost . Intensitatea energetica este de 3 ori mai mare decât in UE. Acest coeficient poate să scadă treptat, mai ales datorită unei decuplării creşterii economice de creşterea de nevoi energetice – eveniment pozitiv care arata ca economia se retehnologizează şi se modernizează . Ca o comparaţie, Danemarca si-a mărit PIB-ul in ultimii 10 ani cu 50% cu o modificare de 0% a cererii de energie. Sectoarele cu un potenţial însemnat de creştere a eficienţei energetice sunt  domeniul rezidenţial/ casnic (de 41%) si cel de transport (de 32%)[30].

Ajustarea structurala a economiei, dar si creşterea eficienţei de utilizare a resurselor, au determinat o reducere a intensităţii energiei primare de la 0,605 tep[31]/1000Euro in anul 2000, la 0,492 tep/1000Euro2005 in anul 2005, calculul fiind făcut la paritatea ratei de schimb. Valoarea acestui indicator rămâne totuşi de aproape circa 2 ori mai mare decât media UE[32]. De remarcat faptul că şi intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă, scăzând cu 6,4% in perioada 2000-2004. Totuşi valoarea înregistrată in 2004 (0,658 MWh/1000 Euro) este de circa 2,5 ori mai mare decât media UE.

GAZE NATURALE: Reţelele de distribuţie a gazelor naturale sunt caracterizate prin gradul ridicat de uzură al conductelor si branşamentelor. Capacitatea de înmagazinare subterană a gazelor naturale a cunoscut o dezvoltare permanentă. Fată de anul 2000, când s-au înmagazinat 1.340 milioane m3, in anul 2006, in cele 8 depozite existente a fost înmagazinată cantitatea de 3.775 milioane m3(din care volum util 2.988 milioane m3 si 787 milioane m3 stoc inactiv – perna de gaze).

PETROL: Sistemul Naţional de Transport al Ţiţeiului prin Conducte are o capacitate de transport de circa 24.000 tone/an. Începând cu 1996, sistemul a intrat intr-un amplu program de reabilitare si modernizare.

CĂRBUNI:  În general echipamentele din sectorul carbonifer de care dispune industria extractivă sunt uzate moral şi nu mai sunt produse pe plan mondial . Menţinerea acestora în funcţiune necesită importante lucrări de reabilitare pentru schimbarea componentelor uzate fizic şi de modernizare a componentelor uzate moral în vederea creşterii performanţelor. Cea mai mare parte a echipamentelor din sectorul extractiv de huilă sunt fabricate după licenţe din anii 1980, sunt uzate fizic, neperformante, şi prezintă risc crescut privind producerea accidentelor miniere ca urmare a insuficienţei mijloacelor de monitorizare, informatizare şi control a spaţiului exploatat. In vederea modernizării şi reabilitării echipamentelor s-au efectuat şi sunt în curs investiţii pentru reabilitarea liniilor tehnologice (excavatoare, benzi) din carierele de lignit, achiziţionarea de complexe mecanizate (susţineri, combine, şi transportoare) pentru minele de huilă, echipamente auxiliare, precum şi achiziţionarea de echipamente de monitorizare/control necesare proceselor de producţie.

Analiza SWOT a situaţiei actuale a sectorului energetic evidenţiază atât avantaje cât şi dezavantaje:

                                 A. Deficienţe (Probleme) în sector:

1. O serie de instalaţii de producere, transport si distribuţie a energiei sunt parţial învechite si depăşite tehnologic, cu consumuri si costuri de exploatare mari. Exemplu: 1.instalaţiile şi echipamente utilizate pentru exploatarea lignitului sunt uzate moral şi fizic, prezintă cu costuri mari de exploatare şi au performanţe scăzute; 2. lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în sectorul de extracţie a huilei;

2. Dependenţă crescândă la importul gazelor naturale, existând pentru moment o singură sursă – Rusia;

3. Sistemului Naţional de Transport gaze naturale (SNT)- prezintă: 1.durata de functionare depasita pentru  69% din conductele de transport gaze naturale si aproximativ 27% din statiile de reglare masurare ca urmare a nivelului  scăzut  al  finanţării  comparativ  cu  necesităţile  de  investitii  in infrastructura Sistemului Naţional de Transport gaze naturale (SNT); 2. structură neomogenă din punct de vedere a presiuni si diametrelor conductelor, fapt care conduce la probleme mari privind asigurarea presiunilor la extremitatile sistemului;

4. Eficienţa  energetică  redusă  pe  lantul  productie-transport-distributie-consumator  final  de energie;

5. Organizarea  sectorului  de  producere  a  energiei  electrice  pe  filiere  tehnologice  mono-combustibil;

6. Performanţele sub potential ale unor companii miniere şi energetice cu capital de stat;

7. Existenta unor distorsionări ale preţurilor la consumatorii finali;

8. Capacitate redusa de cercetare-dezvoltare-diseminare in sectorul energetic şi sectorul minier;

9. Lipsa unei strategii clare privind modernizarea sistemelor de alimentare cu energie termica din mediul urban, in conditiile creşterii numărului celor care optează pentru incalzirea individuala a locuintelor, folosind centralele termice cu gaz,

10. O parte din unitatile de producere energie electrică nu respectă cerinţele privind protecţia mediului din Uniuea Europeana, alinierea la aceste standarde necesitând fonduri importante;

11. Efort  financiar  major  pentru  internalizarea  costurilor  de  mediu  si  pentru  dezafectarea unitatilor nucleare şi depozitarea definitivă a combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive;

12. Timpul  relativ  mare  pentru  dezvoltarea  unor  noi  capacităţi  de  producţie  a  cărbunelui  şi uraniului, politici necoerente de punere în valoare a noilor perimetre de exploatare a lignitului;

13. Nerealizarea unor contracte pe termen mediu şi lung care să  garanteze cantităţile şi preţurile la cărbune, pentru a da siguranţă şi continuitate producţiei de cărbune

B. Avantaje competitive

1. Tradiţie îndelungată in industria energetică, beneficiind de experienta atat in industria de extractivă de petrol si gaze, cat si in cea de producere a energiei electrice si termice;

2. Resurse energetice importante, îndeosebi de cărbune (lignit), dar si de petrol si gaze naturale. Resursele de lignit sunt concentrate pe o suprafaţă relativ redusă de cca. 250 km2, în care operează 19 cariere de mare capacitate, iar resursele de huilă având valoare energetică ridicată sunt exploatate prin 7 mine  subterane;

3. Infrastructura complexa si diversificata: reţele naţionale de transport şi dispecerizare energie electrica, gaze naturale, ţiţei, produse petroliere, capacităţi de rafinare şi de transport maritim utilizând capacităţile portuare importante de la Marea Neagra;

4. Structură diversificată şi echilibrată a producţiei de energie electrică;

5. Program de energie nucleară în derulare, bazat pe o tehnologie sigură (canadiană), recunoscută pe plan mondial si perceput pozitiv de opinia publică;

6. Expertiză tehnică şi resurse umane calificate pentru activităţile din sectorul energetic;

7. Cadru instituţional si legislativ adaptat la principiile pieţei interne din Uniunea Europeana;

8. Potenţial moderat de resurse regenerabile exploatabile şi lipsa dificultăţilor în respectarea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto;

9. Capacitatea relativ ridicată de interconectare a sistemelor de transport a energiei electrice şi a gazelor naturale cu sistemele similare ale ţărilor vecine;

10. Operator al pieţei angro de energie electrică cu experienţă, capabil să devină operator al pieţei regionale.

11. Poziţie geografică favorabilă participării la dezvoltarea proiectelor de magistrale
pan-europene de petrol si gaze naturale;

Clasa politică românească are obligaţia de a fructifica această poziţie de verigă (pod) a României pe traseul Marea Caspică – Uniunea Europeană, accentuând poziţia privilegiată a României pe coridorul Mării Negre precum şi facilităţile portuare (Constanţa), de rafinare (Petromidia) şi de tranzit (S.N.T.)  oferite de ţara noastră.

În conformitate cu “Noua Politica Energetica a Uniunii Europene” şi „Strategia Energetică a României 2007-2020”, în anul 2020 ponderea diferitelor forme de energie în totalul energiei electrice va fi următoarea: energia verde 38%, energia nucleară 40%, energia obţinută prin arderea combustibililor fosili scăzând la 22%.

 

CAPITOLUL III – PROIECTE  DE  OLEODUCTE  ŞI  GAZODUCTE

CARE  TRANZITEAZĂ  ROMÂNIA

Există 2 proiecte care au în vedere valorificarea avantajelor României: gazoductul Nabucco şi oleoductul Constanţa – Omisalj (Trieste).

1. Oleoductul Constanţa – Omisalj (Trieste)PAN EUROPEAN OIL PIPELINE (PEOP) a fost conceput pentru transportul, la tarife competitive, a ţiţeiului caspic către rafinăriile din Europa Centrală şi de Est, evitând strâmtorile Bosfor şi Dardanele, pentru care autorităţile de la Ankara au anunţat că intenţionează să limiteze numărul de autorizaţii de tranzit pentru tancurile petroliere. Promotorul iniţial al proiectului (cunoscut sub numele de SEEL – South East Europe Line), şi grupul italian ENI a prezentat în decembrie 1998, un studiu de fezabilitate realizat de firma SNAMPROGETTI. Datorită situaţiei din Iugoslavia, proiectul SEEL a cunoscut  o perioadă de stagnare, iar în cursul anului 2000, grupul ENI a decis să renunţe la implicarea sa în finalizarea acestuia. De asemenea au fost avute în vedere şi studiile de fezabilitate. Astfel investiţia a fost estimată la 944 miliarde USD, iar costurile anuale de operare la 32 miliarde USD. Evaluarea preliminară a companiei HLP din New York, estima că exploatarea conductei ar putea genera un profit între 12-16%, în funcţie de TVA-ul aplicat de ţările de tranzit. Potrivit estimărilor iniţiale de ENI, pentru a fi profitabil, oleoductul ar trebui să asigure un flux de cea. 34 milioane tone ţiţei anual, din care 17,9 milioane tone destinate consumului pentru ţările aflate pe traseul conductei sau în imediata apropiere a acesteia (România şi Iugoslavia câte 4,4 milioane tone fiecare, Croaţia – 5,7 milioane tone, iar Slovenia – 3,4 milioane tone). Restul cantităţii ar urma să fie distribuit Republicii Srpska, Italiei şi altor state occidentale, cu precizarea că ţările de tranzit (România, Iugoslavia şi Croaţia) vor beneficia şi de încasarea tarifelor aferente (între 0,8 – 1,2 USD/tonă/10 km), pe o durată de 25 de ani (durata de viaţă a proiectului) precum şi de revitalizarea industriilor lor petrochimice şi de ocupare semnificativă a forţei de muncă.

Atuurile proiectului:

1. Oleoductul oferă cea mai scurtă rută pentru exportul ţiţeiului  caspic de la Marea Neagră în Europa Centrală, estimat la 170 mil. tone pentru 2010 şi la 344 mil. tone pentru 2020.

2. Portul Constanţa dispune de o infrastructură portuară net superioară faţă de porturile Odesa şi Bugas, permiţând operarea petrolierelor de mare capacitate şi include un terminal petrolier de mare randament. De asemenea existenţa unor mari porturi de infrastructură de profil pe teritoriile României şi Iugoslaviei (CONPET se află în plin proces de modernizare, la nivel european) şi prezenţa unor mari consumatori pe traseu (rafinăriile din Iugoslavia, Croaţia, Slovenia) oferă valenţe preponderent industriale (marketing pipeline), în timp ce, varianta Burgas – Alexandroupolis este destinată aproape în exclusivitate transportului.

3. Schimbarea radicală a poziţiei Germaniei în relaţiile cu România, care poate relansa interesele marilor concerne energetice ruse faţă de piaţa românească, nu numai din punct de vedere al tranzitului ci şi al capacităţii de consum, ca urmare a creşterii economice;

4. Atractivitatea ofertei româneşti pentru reconstrucţia economică a Iugoslaviei;

6. Intersectarea cu magistrale petroliere situate pe axa sud-nord (Adria, Transalpina), oferind o mai mare stabilitate şi mai multe opţiuni de aprovizionare a rafinăriilor din Europa Centrală şi de Vest;

7..  Proiectul se încadrează ca un element vital de infrastructură în coridorul energetic est-vest, având girul Uniunii Europene şi fiind promovat de programul INOGATE al UE.

2.  Toate ţările participante vor avea importante beneficii datorită      taxelor       de     tranzit. Astfel pentru România va furniza 5.000 de locuri de munca pe perioada construcţiei sale si 1.000 de locuri de muncă în decursul celor 25 de ani    de    funcţionare;

9.  Piaţa totală accesibila se ridica la 298 milioane tone/an, din care până la 112 milioane tone sunt considerate piata-tinta.

Premise favorabile realizării proiectului:

1. limitarea tranzitului de ţiţei prin strâmtorile turceşti;

2. Interesul SUA pentru preluarea unei cote cât mai mari de ţiţei din portul Omisalj.

Obstacole

1. pe termen scurt, cantitatea relativ mică de ţiţei provenind din Marea Caspică şi împrejurimi, exportată prin terminalele de la Marea Neagră, care poate fi tranzitată prin strâmtori, fără obiecţii din partea Turciei;

2. pe termen lung, punerea în funcţie a oleoductului Baku -Ceyhan;

3. poziţia marilor concerne energetice ruse faţă de România;

4. reducerea interesului investiţional al companiilor petroliere, care manifestă o circumspecţie în evaluările privind rezervele reale de ţiţei şi sunt îngrijorate de întârzierea reglementării statutului juridic al Mării Caspice, datorată instabilităţii politice din partea producătorilor;

5. realizarea joncţiunii Drujba – Adria

Căi de acţiune şi obiective pentru România:

1. obţinerea unor declaraţii politice de susţinere a proiectului din partea Comisiei Europene şi a SUA;

2. iniţierea unor discuţii exploratorii cu conducerile marilor companii petroliere care operează în Marea Caspică, Caucaz şi Asia Centrală;

3. angajarea de consultării cu Azerbaidjanul şi Kazahstan;

4. plasarea proiectului pe lista obiectivelor prioritare ale programului INOGATE;

5. definitivarea statutului României în raport cu oleoductul Constanţa – Omisalj: transportor şi / sau utilizator;

6. finalizarea procesului de finalizare a reţelei naţionale de conducte petroliere, pentru a o face competitivă cu alte rute europene de transport de ţiţei;

7. reexaminarea posibilităţilor de abordare graduală a proiectului, prin convenirea şi „începerea execuţiei tronsonului Piteşti -Pancevo, pentru care Iugoslavia manifestă interes.

Pe parcursul acestor acţiuni, pentru România se prevede obligativitatea tatonării poziţiei Rusiei şi fructificarea interesului SUA, în contextul parteneriatului energetic ruso-american, pentru a evita o eventuală opoziţie a Moscovei şi exercitarea de presiuni de către concernele ruseşti asupra Iugoslaviei şi Croaţiei.

O investiţie de peste un miliard de euro în oleoductul Constanţa-Trieste ar putea aduce României beneficii anuale de peste 600 milioane euro numai din taxele de transport ale ţiţeiului. La mare concurenţă cu alte proiecte de transport, Constanţa-Trieste a fost reactivat de ţările interesate de proiect.

Menţionăm efortul ţărilor din regiunea Mării Negre, pentru a crea un proiect rentabil din punct de vedere economic, dar si regional-strategic, şi în acelaşi timp trebuie să ţină seama de celelalte implicaţii privind factorul uman, deoarece orice proiect are, în fond, un statut comercial şi, nefiind posibilă doar finanţarea statului, investitorul privat trebuie să aibă garanţii pentru eforturile materiale necesare transpunerii în practică a respectivului proiect.

Prin realizarea acestui proiect, România ar beneficia de multiple avantaje  economice  pe  termen  scurt şi mediu, poziţia geopolitică şi geostrategică a României fiindi întărită în acesta zonă.

 

2. PROIECTUL  NABUCCO:are drept scop conectarea si valorificarea rezervelor de gaze naturale din zona Mării Caspice, Iran, Irak şi Egipt cu Europa Occidentală, prin construirea unei conducte care să aibă ca punct de plecare graniţa Georgiei cu Turcia, să tranziteze Bulgaria, România, Ungaria, şi ca punct final nodul tehnologic Baumgarten din Austria. Lungimea totala a conductei este de 3282 km, din care 457 km pe teritoriul României. Construcţia conductei urmează a se realiza in intervalul 2008-2011, costul fiind de 6 mld. $. Se preconizează ca volumul de gaze ce urmează a fi transportat in anul 2011 este de 8 miliarde m3 cu o creştere liniara pana la 25,5 miliarde m3 in anul 2030. Potenţialul de import al României din aceasta sursa este apreciat la 2 – 5 miliarde m3/an. Finanţarea proiectului si derularea investiţiei se vor desfăşura in regim privat. Principiul general este cel al cofinanţării, sprijinul financiar al Comunităţii Europene  putând fi acordat în cadrul programelor naţionale, regionale şi transfrontaliere ale IEPV, precum şi în cadrul altor instrumente de asistenţă externă, iar pentru statele membre ale UE în cadrul Fondului European de Dezvoltare Regională. Flexibilitatea sporită a noilor instrumente de finanţare ale CE ar trebui să faciliteze finanţarea iniţiativelor de cooperare regională. Activităţile regionale ale BERD, ale BEI, precum şi ale Băncii pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre sunt deja semnificative, iar Sinergia Mării Negre ar putea oferi noi posibilităţi, inclusiv crearea de mecanisme de finanţare comună, prin valorificarea experienţei dobândite în cadrul unor programe precum parteneriatele încheiate în cadrul dimensiunii nordice.

In varianta optimă a scenariului, proiectul Nabucco va determina creşterea securităţii în aprovizionarea cu gaze naturale a Europei, diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze, accesul statelor europene la rezervele importante de gaze naturale din zona Mării Caspice şi Orientului Mijlociu. Acest proiect înseamnă întărirea rolului de ţară tranzitată de coridoare majore energetice de transport pentru pieţele din Europa Centrală şi de Vest, stimularea industriilor conexe care vor contribui la realizarea proiectului, prin implicarea companiilor româneşti furnizoare de produse şi servicii, inclusiv crearea de noi locuri de muncă.

Totuşi, în cadrul unei mese rotunde organizată la Viena de Energie Allianz Austria (EAA), experţii companiei au prezentat două serioase obstacole în calea realizării proiectului Nabucco. Acestea vizează deficitul de resurse si riscurile de atentate teroriste legate de tranzitul pe teritoriul Turciei. De asemenea Gerhard Mangott, profesor de politologie la Universitatea din Insbmck, a apreciat ca Nabucco „va muri inainte de a prinde viata”[33], datorită climatului tensionat si neprielnic Occidentului din Iran, instabilităţii care se manifestă încă în Irak, faptului că statele din zona Mării Caspice se află încă sub influenţa Moscovei. În plus, la orizont se prefigurează trei alternative: 1. conducta “Schroeder – Putin”, cum a numit-o presa occidentală, care va lega direct Rusia de Germania, 2. gazoductul South Stream şi 3. un proiect, care ar urma să lege exploatările de gaze din Africa de Nord de Italia printr-o conductă sub-mediteraneană, aflat pe masa Uniunii Europene.

În figura de mai jos sunt prezentate traseele a doua viitoare conducte ce vor transporta gaze naturale din Rusia către Europa: 1. North Stream, care va trece pe sub Marea Baltică, unind Sankt Petersburg de Germania, şi 2. South Stream care la rândul său va traversa fundul Mării Negre, unind orasul Novorossisk de Bulgaria şi de acolo către Austria şi Italia.

 

 

 

Se observă faptul că amândouă conductele sunt construite pe sub apă, în condiţiile în care Rusia are legatură terestră cu ţările europene. Asta deşi costurile legate de construirea unei conducte pe fundul oceanului este de circa trei ori mai mare decât în cazul unui gazoduct terestru. Pentru a depăşi problemele financiare şi tehnice legate de construirea acestor gazoducte, Rusia a cooptat companii occidentale puternice. Astfel: 1. North Streamcea mai lungă conductă submarină va fi construit alături de BASF, Gasunie şi E.O.N., în timp ce 2. South Stream va fi gazoductul aflat la cea mai mare adâncime şi construit împreună cu italienii de la Eni.

Situaţia gazoductului Nabucconu este atât de simplă nici măcar la sursă – Azerbaidjan, deoa­rece, potrivit conducerii Minis­te­rului Industriei şi Energiei din Azer­bai­djan, există o serie de probleme care îşi aşteaptă rezolvarea. În primul rând, inexistenţei unor acorduri între statele care vor furniza gazul pen­tru conducta Nabucco. A doua pro­ble­mă este legată de stabilirea cotelor de participaţie la proiect pentru fiecare ţară, de aspectele tehnice privind cons­truirea conductei, precum şi de găsirea resur­se­le financiare necesare proiectului. Pen­tru construirea conductei este absolut necesară susţinerea politică din partea lide­ri­lor statelor implicate în proiect. Am mai pu­tea adăuga faptul că cele şase com­pa­nii iniţiatoare ale proiectului Nabucco – OMV (Austria), MOL (Ungaria), Transgaz (România), Bulgargaz (Bulgaria), Botas (Turcia) şi RWE (Germania) – nu au încă certitudini privind implicarea în proiect a Companiei Petroliere de Stat a Republicii Azerbaidjan, adică a principalului furnizori de gaze.

În pofida acestor incertitudini, mi­nistrul Industriei şi Energiei din Azerbaidjan, N. Aliev, consideră că ţara sa va reprezenta principalul furnizor de gaz în cadrul proiectului Nabucco. El a adus ca argument în sprijinul afirmaţiei sale faptul că între Turcia şi Azer­bai­djan există deja o conductă (conducta Caucazul de Sud, cu o lungime de 690 km şi cu un potenţial de 20 mld m3 gaz/an). Directorul general al com­pa­ni­ei care reprezintă iniţiatoarea proiec­tului Nabucco Gas Pipeline Inter­national GmbH, Reinhardt Mitschek, dorind să confirme interesul Azer­bai­djanului pentru construirea conductei, a susţinut că există toate şansele ca Azerbaidjanul să fie prima ţară care va exporta gaz prin intermediul conductei Nabucco a cărei dare în exploatare a fost amânată din 2011 pentru 2013.

Potrivit informaţiilor oferite de Ministerul Industriei şi Energiei din Azerbaidjan, în 2013, previziunile pri­vind volumul gazului extras indică o cifră cuprinsă între 18 şi 19 mld. m3. Din această cantitate, circa 8 mld. m3 sunt extrase de către Compania Petro­lieră de Stat a Republicii Azerbaidjan din propriile zone de exploatare, apro­ximativ 8,6 mld. m3 provin din zona Shah-Deniz (este vorba despre o colaborare azerbaidjano-turco-gru­zi­nă), iar 1,4-2,4 mld. m3 din zona Azeri-Cigar-Günesli. Din cele 8,6 mld. m3 extra­se din zona Shah-Deniz, Turcia şi Gruzia trebuie să primească, potrivit acordurilor, 6,6 şi, respectiv, 0,3-0,8 mld. m3. Atfel, Azerbaidjanului îi vor mai rămâne 12 mld. m3, adică atât cât este necesar pentru asigurarea ne­cesarului intern. În aceste condiţii, gazul din Azerbaidjan, care urmează să fie livrat UE prin intermediul conductei Nabucco, va fi vândut deja Turciei şi reexportat de către aceasta.

Deşi conducta de gaze naturale Nabucco ar putea deveni elementul de bază în acţiunile Europei pentru diversificarea furnizorilor de gaz, datorită incertitudinii în ceea ce priveşte volumul resurselor exportate, viabilitatea conductei a fost pusă sub semnul întrebării de către investitori. Aceste incertitudini se referă în special la rolul Iranul şi Turkmenistanului în acest proiect.

În continuare vă voi prezenta pe baza figurilor câteva date tehnice privind proiectul Nabucco.

 

 

In situaţia în care acest proiect nu ar avea succes pe piaţa energiei, poziţia geostrategică a României ar avea de suferit deoarece relaţiile ţării noastre cu marii furnizori de energie din zonă nu sunt tocmai preferenţiale.

 

CONCLUZII

 

România  dispune  de  rezerve  importante  de  cărbune,  de  un  potenţial  hidroenergetic  economic amenajabil important si de un potenţial tehnic amenajabil de resurse regenerabile semnificativ, ceea ce constituie premise favorabile susţinerii dezvoltării sectorului energetic pe termen lung. In condiţiile creşterii prognozate in următorii ani a preţului la hidrocarburi si a dependentei, de o sursa unica de aprovizionare cu gaze naturale din import (Rusia), dezvoltarea producţiei de energie pe baza de cărbune, energie nucleara si resurse regenerabile, reprezintă principalele opţiuni pentru viitor. De asemenea pentru a elimina aceste dependenţe, prin „Strategia de Securitate Energetică” România şi-a propus interconectarea SNT cu cel din ţările vecine astfel:

1. Realizarea unei conducte pentru interconectarea SNT cu sistemul de transport din Bulgaria, în zona Giurgiu-Russe,

2. Continuarea lucrărilor pentru finalizarea conductei Arad-Szeged, în vederea racordării SNT la reţeaua europeană de gaze,

3. Realizarea interconectării SNT cu cel din Ucraina şi din Republica Moldova.

De asemenea se are în vedere înlocuirea conductelor şi a branşamentelor cu durata de viaţă expirată, într-un ritm de 500 Km/an şi dezvoltarea / extinderea reţelelor de distribuţie şi modernizarea instalaţiilor şi echipamentelor din dotare.

Se mai prevede realizarea unui nou punct de import, în zona localităţii Negru Vodă pentru alimentarea cu gaze naturale a Dobrogei,

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

  1. dr. Nicolae Dolghin – Geopolitica. Dependenţele de resursele energetice, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti 2004.
  2. Strategia de Securitate Naţională a României,  Bucureşti 2007.
  3. Politica Energetică a României 2006-2009.
  4. Strategia Energetică a României 2007 – 2020.
  5. Commission of the European Communities – Communication from the Commission ENERGY FOR  THE  FUTURE:  RENEWABLE  SOURCES  OF  ENERGY  White  Paper  for  a  Community Strategy and Action Plan COM(97)599 final (26/11/1997)
  1. 6.      In situaţia în care acest proiect nu ar avea succes pe piaţa energiei, poziţia geostrategică a României ar avea de suferit deoarece relaţiile ţării noastre cu marii furnizori de energie din zonă nu sunt tocmai preferenţiale.

 

INTERNET – Site-uri

  1. The Simdex Future Pipeline Projects Worldwide Guide, mai 2006, www.simdex.com
  2. http://www.geotimes.org/nov.02
  3. http://www.editiaspeciala.com/stiri/


[1] United Nations, Agenda 21, în Capitolul 9 “Protection of the Atmosphere”, Rio de Janeiro, 1992,

[2] Voennoia Mîsli, nr. 5, 2004, p. 59.

[3] Mihai OLTEANU, Al treilea congres de petrol şi  gaze  din  Romania,  AGIR,  Univers  Ingineresc, Bucureşti, 2007

[4] Commission of the European Communities – Communication from the Commission Energy for  the  Future:  Renewable  Sources  Of  Energy – White  Paper  for  a  Community Strategy and Action Plan

[5] William F. Engdahl, Monsanto Buys ‘Terminator’ Seeds Company, Global Research, 27 August 2006.

[6] Michel Collon, Monopoly – L’Otan à la Conquête du monde, EPO, Bruxelles, March 2000.

[7] Marion King Hubbert, “Moartea petrolului”,  http://www.canadplus.ro/

 

[8] PennWell Corporation, Oil & Gas Journal, Vol. 104, No. 47 -18 Decembrie  2006,

[9] EIA, Top World Oil Producers and Consumers, http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/topworldtables1_2.htm.

[10] EIA, World Dry Natural Gas Production, 7 Septembrie 2007,

[11] EIA, World Estimated Recoverable Coal, June 21, 2007, http://www.eia.doe.gov/pub/international/iea2005/table82.xls

[12] Peter Hall, Policy Paradigms, Social Learning and the state. The Case of Economic Policymaking in Britai, în „Comparative Politics” , Vol. 25, Nr. 3 / 1993, p275-296

[13] Flynt Leverett şi Pierre Noel , The New Axis of Oil, in The National Interest, Nr. 84, Summer 2006, p. 32-35

[14] Allan W. Lerner, The Politics ofDecision-Making, Sage Publications, London, 1976, p. 8.

[15] The White House, president george W. Bush, Energy Security for the 21th Centur http://www.whitehouse.gov/infocus/energy

[16] Dr. Xuecheng Liu, China’sEnergy Security andlts GrandStrategy – http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4 VLAJ:www.stanlevfoundation.org/reports/pab06chinasener/gy.pdf+build+the+energv+security+policy+strategic+goals&hl

 

[17] Institut des hautes etudes de defense naţionale, Rapport du Comite n° 5—L’energie auXXIeme siecle, online http://www.ihedn.fr/formations/sr_rapports/sr_l 66_rapport_com5.pdf.

[18] A Discussion Paper for an A CT Energy Policy   March 2006

[19] Jai Hind, Energy Independence, Address to the nation on the eve of the 59th independence day-2005 online http://presidentofindia.nic.in/scripts/independencedetail.jsp?id=6

[20] Strategia Energetică a României 2007-2020

[21] Strategia energetică a României în perioada 2007-2020

[22] Idem 13

[23] Revista EcoNews din 07.10.2008 – „Energia eoliană va asigura 17% din productia de energie verde, până în 2010

[24] Ibidem

[25] Ibidem

[26] Revista Newsletter 01.08.2007 – “Energia solara are o pondere foarte mica în productia de energie a României fiind folosită doar experimental”

[27] Ibidem

[28] Adelina Vlad, „Cum să faci bani din producţia de energie regenerabila”, Curierul Naţional 31.07.2006

[29] Idem 16

[30] Emil Stoica, „Strategia Energetică a României”, Revista Hotnews din 27.05.2007.

[31] tep = tonă echivalentă petrol.

[32] Strategia energetică a României în perioada 2007-2020

[33] Proiectul Nabucco, „Un prunc mort înainte de a se naşte” – EuroActiv 5 noiembrie 2007.

 

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Lt.Col. Lector univ.dr. Doina Muresan

 

 

                                                                                AUTOR:

                                   Lt. Ing. BIVOL GEORGE-COSMIN

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s