Rolul Fortelor Navale si al NATO in mentinerea unei situatii de securitate in Marea Neagra (VIDEO)

CUPRINS

Argument 2

1. Sistemul geopolitic în spaţiul Danubiano – Pontic. 3

1.1. Importanţa geopolitică a Mării Negre. 4

1.2. Importanţa fluviului Dunărea. 8

1.3. Importanţa geostrategică a Mării Negre. 10

1.4. Importanţa economică a Mării Negre şi a Dunării 12

1.4.1. Importanţa economică a Mării Negre. 13

1.4.1. Importanţa economică a Dunării 15

2. Riscuri şi ameninţări regionale. 19

2.1. Riscuri, riscuri asimetrice şi ameninţări regionale. 20

2.2. Terorism naval 21

2.2.1. Ameninţări ce pot viza navele şi facilităţile portuare. 22

2.2.2. Măsuri pentru combaterea terorismului naval 23

2.3. Conflicte îngheţate. 24

3. Importanţa Forţelor Navale în promovarea securităţii şi stabilităţii în regiunea Mării Negre  27

3.1. Rolul Forţelor Navale ale României 27

3.2. Misiunile Forţelor Navale ale României 28

3.3. Tipuri de acţiuni militare pe care Forţele Navale le pot executa. 29

3.4. Participarea Forţelor Navale le exerciţiile regionale. 30

3.5. Perspectivele acţiunilor forţelor navale în Marea Neagră. 30

4. Relaţiile de cooperare din Marea Neagră. 31

4.1. Aspecte ale globalizării în spaţiul Mării Negre. 31

4.2. Organizaţiile care ajută la securitatea în Marea Neagră. 32

4.3. Democratizare şi cooperare în regiunea extinsă a Mării Negre. 33

Concluzii 35

Bibliografie …………………………………………………………………….. 37

 

Argument

 

Marea Neagră sau Pontul Euxin apare pe harta lumii aproape ca un lac, fiind legată de Oceanul Planetar doar prin strâmtoarea Bosfor. Prin poziţia sa, Marea Neagră este o mare tipic continentală, comunicând prin Strâmtoarea Bosfor cu Marea Marmara şi prin Strâmtoarea Dardanele cu Marea Egee. Suprafaţa Mării Negre este de 411.540 Km pătraţi, totalizând împreună cu cea a Mării Azov, 462.535 km pătraţi şi are o adâncime maximă, situată în centrul ei geometric, de 2.245 m.

Acest bazin acvatic de dimensiuni mijlocii, enclavat în Eurasia, s-a aflat timp de trei milenii în mijlocul unor evenimente istorice tumultoase. Această mare a fost râvnită ca mare nostrum de elini, romani, bizantini, genovezi, turci şi ruşi. Astfel, în funcţie de dominaţia asupra arealului pontic, Marea Neagră a fost denumită, pe rând, „lac bizantin”, „lac otoman” (turcesc) şi o bună parte din secolul trecut, „lac rusesc”.

Marea Neagră, situată la confluenţa a două zone importante ale lumii – Europa şi Asia, a primelor două religii mondiale – creştinismul şi islamismul precum şi a trei familii de popoare – indo-europene, uralo-altaice şi caucaziene, a determinat importanţa geopolitică a acesteia şi a influenţat strategia unor mari puteri mondiale, mai ales în ultimele două secole. În acest sens, Gh. I. Brătianu spunea în lucrarea sa despre Marea Neagră că „teatrul oferit de bazinul Mării Negre favorizează, mai mult ca altele, consideraţii ce depăşesc problemele regionale şi se raportează la forţele care acţionează asupra câmpului istoriei universale”[1].

Datorită specificului geografic, abordarea Mării Negre a fost legată indisolubil, încă din vremea antică, de strâmtori (implicit de Constantinopol, din 1930 Istanbul) şi de Dunărea de jos (în special gurile de vărsare în mare).

Competiţia pentru Marea Neagră a avut în vedere mai ales opoziţia conceptelor „mării deschise” şi al accesului limitat al flotelor de război, îndeosebi ale statelor neriverane, ceea ce, într-o evoluţie logică, a condus, de-a lungul istoriei, la „lacurile” bizantin, genovez, otoman şi rus. „Păcile imperiale” au reprezentat tot atâtea tentative de dominaţie exclusivă a Mării Negre[2].

Fiind o zonă de competiţie şi mai puţin de cooperare, după implozia URSS şi odată cu aceasta, sfârşitul războiului rece, Marea Neagră a devenit o zonă de cooperare pentru statele riverane şi nu numai.

Datorită poziţiei sale geografice (Marea Neagră şi Dunărea), România a fost adepta „mării deschise” care îi facilita accesul către alte mări şi mai ales la Oceanul Planetar, prin strâmtori şi fluviul Dunărea.

Deşi este un actor mai mic faţă de celelalte trei puteri (ruseşti, turceşti şi ucrainiene), odată cu statutul de membru NATO şi UE, rolul României în Marea Neagră creşte datorită susţinerii celor două organizaţii.

Prin gama largă de misiuni la care participă Forţele Navale ale României în spaţiul Ponto-Danubian atât interne, cât şi externe, în cooperare cu statele riverane Mării Negre şi cu statele membre NATO, România contribuie la promovarea securităţii şi stabilităţii regionale.

 

1. Sistemul geopolitic în spaţiul Danubiano – Pontic

 

Din cele mai vechi timpuri Marea Neagră a fost o zonă de tranzit a intereselor economice, politice şi strategice. Importanţa acesteia din punct de vedere geopolitic, geo-economic şi geostrategic s-a bazat în principal pe rolul pe care regiunea l-a avut la intersecţia dintre fostele puteri şi imperii (elen, roman, bizantin, otoman, rus)[3]. Ea a fost simultan o punte de legătură şi o frontieră, o zonă-tampon şi una de tranzit între Vest şi Est, între Sud şi Nord. În plus, Marea Neagră a reprezentat şi reprezintă un punct de legătură pentru circuitele comerciale şi regiunile bogate în resurse energetice[4]. Zona a prosperat cel mai mult în perioadele când nu a fost izolată şi s-a aflat ancorată la comerţul mondial.

După căderea comunismului şi implicit destrămarea URSS, prin câştigarea independenţei a mai multor state din fostul bloc ex-sovietic, la Marea Neagră, respectiv după 1991, s-a ajuns să aibă acces direct şase state: Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Turcia şi Georgia. Pentru patru dintre ele – Ucraina, România, Bulgaria şi Georgia – „calea pontică” reprezintă unicul acces maritim. Datorită Dunării, Marea Neagră reprezintă poarta spre apele Oceanului Mondial pentru încă alte şase ţări – Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia şi Serbia şi Muntenegru. Şi Republica Moldova, datorită Dunării maritime, cu care se mărgineşte pe o lungime de 0,8 km, e considerată o ţară riverană Mării Negre[5]. De fapt Republica Moldova e un stat pontic nu doar în virtutea geografiei, ci şi a istoriei sale. De asemenea, Belarus, cea mai mare ţară europeană fără un debuşeu maritim, are prin intermediul Niprului o deschidere la Marea Neagră[6].

Din punct de vedere geopolitic, Marea Neagră formează împreună cu fluviile ce se varsă în aceasta un tot întreg inseparabil. Valoarea geopolitică şi geo-economică a acestei mări a depins întotdeauna şi de marile cursuri de apă ce-i sunt tributare şi viceversa, valoarea geopolitică a acestor râuri a fost menţinută de cea a Mării Negre.

 

1.1. Importanţa geopolitică a Mării Negre

 

Fiind situată în proximitatea Heartland-ului, al cărui control face obiectul unui joc politic diplomatic economico-militar extrem de complex, Marea Neagră a devenit, în special după 11 septembrie 2001 dar mai ales odată cu extinderea NATO din 2002, un spaţiu de complicată întrepătrundere a frontierelor geopolitice şi geoeconomice[7] şi un cadru de afirmare a noii comunităţi euro-atlantice.

Figura nr. 1 – Heratland şi Rimland

 

Sursa: Revista Geopolitică, nr. 6 / 2004, p. 41.

Noua configuraţie a Mării Negre se anunţa încă din anii ’90 când s-au trasat primele proiecte ale pipe-line-urilor care vor transporta resursele energetice[8] ale Estului-semiperiferic către zona euroatlantică calificată, sau, cu termenul lui Wallerstein, centrul sistemului mondial modern.

Geografic fiind localizată la intersecţia spaţiilor de securitate europene euro-asiatice şi ale Orientului Mijlociu, Marea Neagră nu a fost considerată a fi centrul nici uneia din ele[9].

Astăzi, regiunea „Marelui Bazin al Mării Negre” a devenit unul dintre centrele politicii europene şi mondiale. O parte din pionii mondiali, în primul rând SUA, privesc aceasta regiune drept „coridor strategic”, care deschide calea către raioanele cuprinse de crize puternice, Orientul Mijlociu şi care constituie, în acelaşi timp, un fel de „bariera între civilizaţii”. Uniunea Europeană, lărgindu-şi poziţiile în Bazinul Mării Negre după aderarea României şi Bulgariei, şi-a extins politica „noii vecinătăţi europene” asupra tuturor statelor Caucazului de Sud şi a Balcanilor. În sfârşit, Rusia şi Turcia sunt interesate de restabilirea poziţiilor lor (ştirbite, într-o oarecare măsura, în prezent) şi de dezvoltarea colaborării regionale. După destrămarea URSS, linia de coasta a Rusiei s-a dovedit limitată în spaţiu, iar politica regională a Turciei a fost supusă presiunilor unor conflicte acute în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în primul rând în Iran şi Irak.

Noţiunea de „Mare Bazin al Mării Negre”, pentru a desemna regiunea Europei care reuneşte state interesate de dezvoltarea colaborării în sfera economiei şi a securităţii, legate de tradiţii istorice şi culturale comune, a apărut relativ recent. La mijlocul anilor ’90, Zbigniew Brzezinski, în faimoasa lui lucrare „Marea tabla de şah”, a numit această regiune ca „Balcani euroasiatici”[10], dar, alături de Caucaz şi Balcanii în sine, a inclus şi o parte a Asiei de Sud, precum şi regiunile Golfului Persic şi Orientului Mijlociu, deoarece pentru toate aceste teritorii a fost caracteristic un vacuum de putere. Golful Persic şi Orientul Mijlociu se află astăzi în epicentrul unor conflicte armate – în plină derulare sau potenţiale. Spre deosebire de acestea, Bazinul Mării Negre, situat între Marele Orient Mijlociu şi Marea Europă, este relativ stabil, chiar dacă se confruntă cu presiunea multor ameninţări interne şi externe. Aflându-se în interiorul triunghiului dintre lumea islamică, Rusia şi Europa, majoritatea ţărilor Bazinului Marii Negre aleg vectorul european al politicii externe, dar nu reuşesc să se debaraseze definitiv şi de tradiţionala esenţă „eurasiatică”, la care face referire Brzezinski.

Ce va deveni Bazinul Mării Negre: sferă de colaborare regională, sau arena de confruntare între forţe străine? Prezenţa cui va deveni dominantă în următoarele decenii? Răspunsuri la aceste întrebări nu au fost încă găsite, iar situaţia este greu de prognozat, dacă ne amintim de evoluţia vertiginoasă a evenimentelor după 1990, când preşedintele turc, Turgut Ozal, a lansat iniţiativa creării „Zonei de înflorire şi colaborare a Mării Negre”, cu participarea Turciei, a URSS şi a aliaţilor ei – Bulgaria şi România. La acea dată, puţini erau cei care credeau că dezintegrarea regimurilor comuniste va face ideea şi mai actuală că procesele de dobândire a independentei şi de suveranizare a ţărilor din Bazinul Mării Negre, precum şi perspectiva transformării regiunii caucaziano-caspice într-o puternică sursă de producţie şi transport de resurse energetice vor conduce la promovarea ei într-unul din centrele de interes ale comunităţii internaţionale.

Situaţia geopolitică a Bazinului Mării Negre rămâne incertă, ceea ce face ca, privită din afară, aceasta să pară un fel de „fâşie a nimănui”, a cărei trăsătură specifică o constituie „instabilitatea iminentă”, generată de neconcordanţa de interese şi de starea tot mai accentuată de confruntare dintre forţele interne şi externe. Acest lucru determină o slăbire vizibilă a activismului regional al Rusiei şi, implicit, a influenţei ei pe fondul consolidării poziţiilor SUA şi NATO. Direcţiile de bază ale politicii americane în regiunea Mării Negre şi a Mării Caspice au fost formulate în declaraţia Departamentului de Stat, difuzata la summitul OSCE din noiembrie 1999, de la Istanbul. Atunci a fost afirmat obiectivul întăririi poziţiilor SUA şi Turciei în regiune, în contrapondere la interesele Rusiei. Administraţia Bush a concentrat toate demersurilor întreprinse anterior în cadrul „Marelui program” de stabilire a „unităţii regionale” după schema SUA-Turcia-Marele Caucaz, care presupune promovarea intereselor naţionale americane pornind de la premisa „prezenţei SUA în regiuni de importanţă strategică a lumii”.

Interesele strategice americane presupun diversificarea surselor energetice din Golful Persic cu cele provenind din ţări care nu sunt membre OPEC; stabilirea de legături cu ţări cu populaţie preponderent musulmană, în contrapondere la islamismul radical; susţinerea independenţei ţărilor Caucazului de Sud (şi Bazinului Mării Negre) şi încurajarea lor pe drumul democraţiei. În recomandările adoptate atunci era subliniată necesitatea intensificării eforturilor diplomatice şi stimulării investiţiilor pentru ca fluxurile energetice caspice să curgă pe conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan, limitând trecerea petrolului pe teritoriul ţărilor-concurente (Rusia şi Iran).

În paralel s-a format şi strategia de instalare treptată a NATO în regiunea sud-caucaziana, strategie legată de necesitatea menţinerii stabilităţii pe traseul oleoductului Baku-Ceyhan.

În cadrul „Conceptului de securitate strategică” la Marea Neagră se are în vedere promovarea în regiune a programului antiterorist al NATO cu sprijinul Turciei, României şi Bulgariei ca membri ai Alianţei, precum şi a Georgiei şi Ucrainei.

În ianuarie 2006, Institutul american pentru studii strategice naţionale a organizat la Bucureşti prezentarea conceptului său strategic de securitate: „Strategia euroatlantică pentru Marea Neagră”. S-au semnat acordurile cu România şi Bulgaria privind înfiinţarea de baze militare „în scopul îmbunătăţirii comunicaţiilor cu grupările armate din Irak”. Una dintre ele – în perimetrul aerodromului din apropierea portului Constanţa – găzduieşte sediul statului major al Grupării operative est-europene a Pentagonului.

Locurile de staţionare – Constanţa şi Burgas – coincid cu punctele de plecare ale terminalelor petroliere existente sau proiectate ale oleoductelor Burgas-Alexandroupolis şi Constanţa-Trieste, ceea ce nu pare simpla coincidenţă. Potrivit anumitor informaţii, SUA sondează, de asemenea, posibilitatea extinderii prezenţei sale militaro-maritime la Trabzon şi Sevastopol.

Una din motivaţiile amplasării bazelor – existenţa în regiune a patru conflicte îngheţate – în Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah, care complică serios situaţia din Bazinul Mării Negre. Bazele americane ar trebui, cum menţiona preşedintele român, Traian Băsescu[11], să echilibreze poziţia Rusiei în regiune şi sa nu admită scenariul forţei în rezolvarea conflictelor. În acelaşi timp, în opinia politologului georgian Ghia Nodia, amplasarea bazelor pe malul vestic al Mării Negre reprezintă una dintre etapele avansului SUA spre Estul Europei, care are o importanta politică, dar şi strategico-militară.

Pentru Caucaz şi Balcani, de importanţă actuală rămâne lupta împotriva ameninţării teroriste şi a diferitelor forme ale crimei organizate transfrontaliere – trafic de narcotice, comerţ cu carne vie şi cu arme. O nouă ameninţare apărută în ultimul timp este, în opinia directorului Centrului armean de analiză privind globalizarea şi colaborarea regională, Stepan Grigorian, militarizarea puternică a regiunii, înmulţirea fără control a armamentului de către Azerbaidjan şi Armenia. Un factor poate la fel de important îl constituie întărirea forţelor militar-maritime ale diferitelor state în Marea Neagră. În aceste condiţii, foarte importantă pentru Rusia este problema staţionării forţelor ei militare – Flota din Marea Neagră. Flota din Marea Neagra este urmaşa Flotei Militare Ruse, creată (după alipirea la Imperiul rus a Crimeii) din navele flotilelor din Marea Azov şi de pe Nipru şi care avea baza permanentă la Sevastopol. În baza acordului dintre Rusia şi Ucraina de partajare a Flotei, din 28 mai 1997, în portul Sevastopol a rămas gruparea navelor militare ruse şi a aviaţiei, cu efective comparabile forţelor militaro-maritime ale Turciei.

Dar nici până acum nu a fost definitiv rezolvată problema dacă Flota din Marea Neagră va mai rămâne la Sevastopol şi după 2017, când expiră termenul acordului de staţionare. Partea rusă şi-a anunţat intenţia de a rămâne la Sevastopol şi pe mai departe, dar Rusia şi Ucraina nu au reuşit să convină condiţiile de staţionare a Flotei. Una din variante ar putea fi realizarea unei înţelegeri referitoare la o zonă extrateritorială actualei baze.

De-a lungul anilor, garant al stabilităţii în Marea Neagră a fost Tratatul Monroe privind statutul strâmtorilor din Marea Neagra, al căror păstrător este Turcia. Ankara este îngrijorată că insistenţa SUA ar putea duce la reactivarea discuţiilor privind revizuirea articolului din acord care limitează termenele prezenţei navelor străine în apele Marii Negre. Nu este exclus însă că dacă SUA nu va reuşi să se consolideze în Bazinul Marii Negre sub propriul stindard, aceasta s-ar putea produce sub stindardul NATO, din care face parte, alături de Turcia, România şi Bulgaria. De distrugerea acestui echilibru de forte nu este interesată nici Rusia, nici Turcia, care manifestă o tot mai multă independenţă în chestiuni de politică externă. În acest sens, merită amintit refuzul Parlamentului turc, în martie 2003, de a permite forţelor americane armate să intre în Irak de pe teritoriul turcesc.

În calitatea ei de susţinător şi iniţiator al colaborării ţărilor din Bazinul Marii Negre, Turcia încearcă să folosească factorul interdependenţei lor şi al istoriei comune pentru întărirea încrederii şi formării de relaţii de bună vecinătate. Neschimbată este orientarea politicii Turciei la Marea Neagră pentru sprijinul potenţialului BLACKSEAFOR. Împreună cu Rusia, Grecia şi o serie de ţări din Bazinul Marii Negre, Turcia depune eforturi susţinute inclusiv pentru extinderea colaborării economice regionale.

Zona Marii Negre leagă UE şi NATO cu regiuni strategice foarte importante: Orientul Mijlociu, zona Caspica şi chiar Asia Centrală.

În zona Mării Negre, principalii actori naţionali ai complexului economic şi de securitate sunt Federaţia Rusă şi Ucraina, atât ca ex-componente ale fostului imperiu sovietic, cât şi ca având relaţii şi parteneriate speciale cu NATO şi UE, precum şi Turcia, ca punte de legătură între Balcani şi Orientul Apropiat şi Mijlociu şi controlor al ieşirii din Marea Neagră.

România şi Bulgaria, piloni şi promotori ai valorilor euroatlantice, constituie factori stabilizatori şi catalizatori ai acordurilor de cooperare regională[12], iar Georgia rămâne o zonă de interes pentru marii actori: NATO, SUA, UE şi Rusia.

Figura nr. 2 – Statele riverane Mării Negre

 

Sursa: http://www.aboutromania.com/BlackSeaMap.gif

Din punct de vedre al relaţiilor dintre ele (politice, militare şi de altă natură), statele riverane Mării Negre fac eforturi pentru realizarea unor înţelegeri şi alianţe care să le asigure securitatea, integritatea teritorială şi cooperarea economică şi să ducă în final la o stare de echilibru geopolitic în zonă[13].

 

1.2. Importanţa fluviului Dunărea

 

Dunărea este al doilea mare fluviu al  Europei după Volga, atât ca lungime (2.857 km), cât şi ca debit. Considerată, pe bună dreptate, axa Europei Centrale şi frontiera de nord a Peninsulei Balcanice, Dunărea se manifestă ca o realitate esenţială pentru Europa în efortul de a-şi redefini rolul geopolitic şi geo-economic în epoca globalizării. Afirmarea Uniunii Europene ca forţă globală, fiind un proces în derulare, este direct legat de cel declanşat după 1990 de integrare a ţărilor din regiunea dunăreana în instituţiile europene. Asumarea de responsabilităţi sporite de către liderii Uniunii Europene în soluţionarea crizelor îndeosebi în Balcani, va duce la creşterea interesului pentru apărarea în comun a sudului continentului[14].

Figura nr. 3 – Traseul Fluviului Dunărea

 

Sursa: http://www.danube-research.com/map.jpg

Dunărea este în prezent o axă economică a integrării europene ce trebuie reactivată, iar în viitorul apropiat, în condiţiile globalizării, o axă a integrării euro-asiatice. Valoarea sa economică va creşte în condiţiile sporirii interesului SUA faţă de Balcani atât din punct de vedere geopolitic, cât şi geo-economic.

Încă din secolul XIX, Regele Carol I a iniţiat un program de ample lucrări pentru valorificarea spaţiului geo-economic al României. Una dintre aceste lucrări a fost podul de la Cernavoda, pod ce a deschis drumul către Marea Neagră.

După 1964, începe să se manifeste concepţia geo-economică şi geopolitică tradiţională a României, prin iniţiativa de a se realiza complexul fluvio-maritim Rhin-Dunăre-Marea Neagră, în condiţiile unei presiuni geopolitice ruseşti, a cărei ţintă era să blocheze iniţiativa românească. Cu toate sacrificiile, România a realizat Canalul Dunăre – Marea Neagră, canal care a deschis noi perspective traficului fluvio-maritim, din nefericire stopat de conflictul şi embargoul din fosta Iugoslavie.

Extinderea NATO până la gurile Dunării asigură fluviului cel mai sigur sistem de securitate, în condiţiile în care Rusia devenită după 1991 putere regională, a fost îndepărtată de la gurile Dunării, odată cu independenţa Ucrainei.

Boom-ul ţiţeiului din zona Mării Caspice şi regruparea intereselor atât a marilor puteri, cât şi a organismelor internaţionale, a deschis o nouă perspectiva colaborării statelor din spaţiile ponto-danubiene.

Fluviul Dunărea este factorul esenţial pentru integrarea europeană a două regiuni, în trecut sensibile, ale continentului care sunt Europa Centrală şi Balcanii.

Noile realităţi geopolitice şi geostrategice, ca urmare a extinderii NATO şi UE către est, prin aderarea României şi Bulgariei la aceste organizaţii, a impus recunoaşterea realităţilor geostrategice ale spaţiului carpato-danubiano-pontic.

 

1.3. Importanţa geostrategică a Mării Negre

 

Deşi mică din punct de vedere al întinderii, în comparaţie cu alte mări ale mapamondului, Marea Neagră sau Pontul Euxin (Marea Ospitalieră aşa cum au denumit-o greco-romanii), are o importanţă care depăşeşte, aşa cum s-a arătat anterior, cu mult mica lume sud-est europeană[15].

La început de secol şi de mileniu, importanţa geostrategică a Mării Negre s-ar putea concretiza în următoarele[16]:

–         se găseşte la confluenţa a patru regiuni de mare importanţă geopolitică: Pen. Balcanică, Europa de Est, Asia Mică şi Zona Caucazului (prin aceasta fiind aproape de zona fierbinte a Orientului Mijlociu);

–         se află la intersecţia a patru culoare geopolitice: al Egeei, al Dunării, al Caspicii şi al Niprului;

–         este limita de est al flancului sudic al Alianţei Nord-Atlantice şi graniţa de est a Uniunii Europene (în urma aderării României şi Bulgariei la 01.01.2007);

–         se află pe traseul preconizate pentru transportul petrolului din Marea Caspică, dar şi a celui din zona Asiei Centrale spre beneficiarii din Occident;

–         în subsolul său se găsesc resurse energetice (petrol şi gaze naturale), iar apele sale conţin rezerve piscicole deosebite (sturioni, stavrid, calcani, delfini, rechini, chefali);

–         oferă multe facilităţi comerciale, turistice, culturale, sociale;

–         dispune de un număr important de porturi (civile şi militare), şantiere navale, amenajări portuare pentru activităţile economice dintre cele mai diverse;

–         posedă un potenţial demografic şi economic foarte important deoarece dispune de forţă de muncă calificată şi ieftină, de bogăţii naturale, atât în subsolul mării, cât şi în zonele adiacente acesteia;

–         oferă condiţii favorabile navigaţiei;

–         distanţele relativ scurte dintre porturi facilitează un trafic naval intens şi rapid;

–         reprezintă un segment din graniţa de sud a Federaţiei ruse şi îi oferă acesteia cea mai scurtă cale spre sud şi apoi spre est, prin canalul de Suez spre coasta Nord Africană şi conform testamentului lui Petru cel Mare este unicul drum care asigură imediat accesul la „mările calde”;

–         prezintă, pe zi ce trece, interes pentru marii actori ai scenei geopolitice mondiale, pentru actorii tradiţionali, dar şi pentru cei nou apăruţi pe scena geopolitică mondială, organizaţii internaţionale şi companii transnaţionale.

Privind din alt punct de vedere, importanţa Mării Negre constă în zilele noastre şi din întrepătrunderea celor două fluxuri strategice: cel al resurselor energetice (materii prime) dinspre sud – est spre vest şi a celui de securitate, democraţie şi stabilitate în sens invers. Cel de-al doilea flux este practic determinat de primul şi se materializează prin extinderea Alianţei Nord – Atalntice şi a Uniunii Europene în regiunea Mării Negre[17].

Situaţia generală din zona Mării Negre poate fi apreciată ca stabilă cu o evoluţie pozitivă din punct de vedere politic, economic şi militar deşi mai există unele „conflicte îngheţate”, acestea fiind deliberat menţinute de către Rusia, ca fostă mare putere mondială.

În ultimul timp s-a constatat implicarea tot mai activă în regiune a unor actori extrariverani – SUA, NATO, UE (prin Germania, Franţa, Marea Britanie) şi chiar a Greciei, Austriei şi Chinei. Momentan Uniunea Europeana joacă un rol marginal, actorii principali ramanând tot statele riverane, membre ale acestei organizaţii. Implicarea şi a altor actori extrariverani a făcut să sporescă dorinţa Rusiei de a redeveni puterea care a fost înainte de 1990.

Un alt actor cu potenţial de lider regional ar putea fi Turcia. Probabil că nici acest lider nu a uitat că Marea Neagră a fost la un moment dat „lac otoman”. Ascensiunea Turciei din ultimul timp s-a datorat în  mod deosebit slăbirii poziţiei Rusiei, dar şi activării puternice a acesteia prin iniţiative de cooperare economice şi militaro-navale pe care le-a propus, promovat şi pe unele dintre acestea chiar le-a condus.

Seriozitatea, credibilitatea şi dorinţa de afirmare a Turciei a făcut ca în ultima vreme aceasta să joace un rol important în geopolitica Mării Negre. Simţind că e momentul oportun, s-a implicat atât în ecuaţia de transport a surselor de energie (conducta ce leagă Rusia de Turcia pe fundul Mării Negre – Blue Stream, dar şi conducta de petrol de la Baku la Ceyhan), cât şi în lupta pentru sferele de influenţă din spaţiul ex-sovietic. De reţinut este totuşi faptul că deşi Rusia şi Turcia se „luptă” să devină lider autoritar în regiune, atunci când interesele acestora coincid, colaborează eficient şi cu perspectivă (conducta de petrol), ceea ce denotă că sunt doi actori care ştiu să-şi facă geopolitica, stăpânind mecanismele acestei arte.

Prin intrarea în NATO (2004), România devine „vecin” cu SUA în Marea Neagră ca factor de putere în zona de coastă (Rimland), dar şi cu Rusia, ca putere de uscat[18]. Situaţia favorabilă în care se găseşte România ca membră a Alianţei Nord – Atlantice şi din 2007 ţară membră a Uniunii Europene, a determinat-o să joace un rol major în geopolitica Mării Negre. Potenţialul său, instrumentele şi dorinţa de a contribui la transformarea regiunii într-o zonă de cooperare o îndreptăţesc să devină un pivot important cu şanse de a influenţa procesul din zona Mării Negre[19]. În acest moment, România îşi poate promova interesele doar prin intermediul actorilor regionali (NATO şi UE, Rusia, Turcia), singură având şanse foarte mici indiferent de intenţii, dorinţe sau instrumente.

România şi-a afirmat sprijinul activ în implicarea NATO şi UE în regiunea Mării Negre, fiind convinsă că acest lucru va duce cu siguranţă la crearea unui climat de securitate şi încredere de care să beneficieze toate statele riverane şi nu numai. Prin aceasta România va contribui la dezvoltarea economică, democratică a ţărilor din zona extinsă a Mării Negre, precum şi la securitatea globală.

 

1.4. Importanţa economică a Mării Negre şi a Dunării

 

România caută oportunităţi de cooperare cu statele de la Marea Neagra si cu cele aflate de-a lungul traseului Dunării în vederea dezvoltării unor proiecte economice care sa asigure o dezvoltare de durata a regiunii.

De o importanta cruciala devine dezvoltarea unor rute alternative de transport al petrolului si gazelor dinspre bazinul Caspic, via regiunea Marii Negre, spre Uniunea Europeana. Utilizarea la valoarea maxima a potenţialului de tranzit al regiunii Marii Negre este esenţiala, atât pentru dezvoltarea economica si democratica, cat si pentru furnizarea de energie către Europa. Cooperarea regionala în cadrul Organizaţiei Cooperării Economice de la Marea Neagra trebuie sa promoveze comerţul liber si sa faciliteze transporturile în întreaga Europa.

Prin Canalul Dunărea-Marea Neagră se asigură legătura stabilă şi sigură dintre Marea Neagră, în principal, spre Marea Mânecii şi Marea Nordului, iar prin folosirea densei reţele de canale navigabile pe râurile interioare se asigură legătura cu:

– Marea Mediterană, Oceanul Atlantic şi Marea Baltică;

– 12 state europene: Bulgaria, Iugoslavia, Croaţia, Ungaria, Slovacia, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Franţa, Ucraina, Republica Moldova;

– sistemul de canale ce leagă între ele 6 capitale europene: Belgrad, Budapesta, Bratislava, Viena, Bruxelles, Paris.

De-a lungul secolelor, datorită poziţiei sale geografice şi geostrategice, fiecare ţară a folosit căile de transport fluvial şi maritim pentru dezvoltarea economică. Pe lângă acestea, multe localităţi s-au dezvoltat şi datorită turismului.

În afara apei marii, ca atracţie turistica majora, zona litorala a Marii Negre oferă numeroase resurse turistice, între care parcuri si rezervaţii naturale (de exemplu, Delta Dunării în România si Ucraina si Platourile Înalte de pe coasta Turciei), rezervaţii de vânătoare, plaje naturale, lacuri cu apa dulce sau sărată, o flora si o fauna originala si chiar unica în Delta Dunării, un climat propice curelor heliomarine si odihnei. Deosebit de interesanta este asocierea litoralului cu zona montana din imediata apropiere, aşa cum se întâmpla în Bulgaria si în Turcia, oferind un peisaj deosebit, de mare atractivitate. Un element aparte al potenţialului natural al regiunii îl constituie factorii naturali de cura, incluzând nămolurile, apa marii, izvoarele minerale, climatul si valurile marii.

 

1.4.1. Importanţa economică a Mării Negre

 

Interesele de orice natură, dar mai ales cele economice, îi separă pe actorii participanţi la jocul economic, fiecare urmărind realizarea scopurilor proprii. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă şi prin acţiuni desfăşurate în detrimentul celorlalţi. Regiunea Mării Negre este o astfel de arenă, în care se întâlnesc, se suprapun sau se intersectează o multitudine şi o diversitate de interese economice.

Marea Neagră este o importantă cale navigabilă, legând regiunile riverane cu Marea Mediterană şi prin aceasta cu Oceanul Planetar. Principalele porturi sunt: Constanţa, Odesa, Herson, Tuapse, Novorossiisk, Poti, Batumi, Trabzon, Sinop, Varna, Burgas. Litoralul Mării Negre constituie o importantă zonă balneoclimaterică; de-a lungul timpului dezvoltându-se numeroase staţiuni de renume internaţional: Mamaia, Eforie, Mangalia, Yalta, Soci, Suhumi, Batumi, Varna.

De asemenea, Marea Neagră reprezintă şi mediul de viaţă a peste 1.500 de specii, în special nevertebrate, peşti (cu mare importanţă economică fiind scrumbiile, pălămida, hamsiile, stavrizii şi în special sturionii, cu specii care există numai în Marea Caspică, în Marea Neagră şi în mai mică măsură, în Marea Mediterană: morunul, nisetrul şi păstruga), delfini şi chiar câteva foci în regiunea Capului Caliacra (Bulgaria).

Importanţa Mării Negre creşte datorită rolului pe care îl are în transportarea resurselor energetice prin Caucazul de Sud din bazinul Mării Caspice. Astfel, Marea Neagră devine zonă de transport pentru petrolul şi gazul natural caspic spre Europa de Vest. În acest sens au fost elaborate multiple proiecte de trasare a conductelor care să ocolească tranzitarea teritoriului rus, pentru ca Rusia să nu deţină controlul asupra lor şi pentru a diminua din dependenţa energetică faţă de această ţară bogată în resurse energetice. Statele caucaziene – Georgia, Azerbaidjan şi mai puţin Armenia – au obiectivul de a asigura şi securiza conductele de gaz şi petrol pentru ca aceste resurse energetice să fie livrate în Europa occidentală fără perturbări şi întreruperi. De aici şi necesitatea de avea în spaţiul dat aliaţi previzibili şi stabili. Ceea ce se poate realiza prin garantarea acestor state de posibilitatea integrări lor în structurile europene şi euro-atlantice, prin promovarea democratizării şi asigurarea dezvoltării lor.

Regiunea Mării Negre reprezintă o miză energetică importantă atât pentru Uniunea Europeana, cât şi pentru statele riverane, prin faptul că poate oferi o diversificare a surselor de energie şi noi rute alternative de transport de energie. Marea Neagră poate fi o rută alternativă pentru transportul de hidrocarburi din zona Mării Caspice. Uniunea Europeana doreşte să dezvolte un nou coridor energetic care să traverseze Marea Caspică şi Marea Neagră şi care va include mai multe opţiuni tehnice pentru exportul de gaze naturale din Asia Centrală, prin regiunea Mării Negre, către ţările din Uniunea Europeană.

Figura nr. 4 – Sistemul de oleoducte M. Caspică – M. Neagră

 

Sursa: Revista Geopolitică, nr. 6 / 2004, p. 83.

 

Pătrunderea puterilor occidentale în spaţiul ponto-caucaziano-caspic, în special după diminuarea tutelei ruseşti, a declanşat un aflux de companii transnaţionale în acest spaţiu, odată cu declanşarea conflictelor majore din lumea arabă. „Politica resurselor energetice” devine preocuparea principală a promotorilor politicii globale aplicate de deţinătorii polilor de putere.

Disputele impuse de situaţia geopolitică complexă a Mării Negre, dar şi de intenţia Turciei de a consolida un bloc pan-turanic (cu scopul nedeclarat de a îndepărta Rusia din Caucaz), a determinat Rusia să se apropie foarte mult de Iran. Această evoluţie ar putea crea conflicte cu consecinţe nedorite asupra spaţiului geopolitic ponto-danubiano-carpatico-balcanic, cu repercusiuni şi asupra României şi Bulgariei.

Azerbajanul care se află în zona unui rezervor natural de petrol printre cele mai mari din lume, se pare că preferă România pentru realizarea celui mai mare proiect energetic din lume[20], în acest sens incluzând şi experţi români în exploatarea petrolieră. Acest proiect este realizat la nivel de parteneriate, cuprinse într-o serie de seminarii ce au la origine o viziune conceptuală în ceea ce priveşte colaborarea statelor membre ale coridorului Trans-Caucazian – Asia-Europa, în perspectiva extinderii acestuia şi a creării spaţiului comun de integrare şi securitate aferent regiunii GUAM. Proiectul are la baza viziunea conform căreia Zona Marea Neagră – Marea Caspică, prin statele participante la proiect, mai ales prin specialiştii români implicaţi, va fi consolidată, în special pe linia securităţii sociale, tehnice, energetice şi ştiinţifice. Pe de altă parte, se va avea în vedere expertiza româneasca în proiectele Inogate şi Traceca, Blak-Sea Economic Cooperation, Black-Sea Synergy, Southteast European  Cooperative Initiative (SECI)[21].

„Sinergia Mării Negre”, iniţiativa de cooperare regională care completează Politica de vecinătate a Uniunii Europene, subliniază că regiunea Mării Negre are o importanţă strategică pentru UE deoarece oferă un potenţial semnificativ de diversificare a resurselor de energie. Uniunea Europeană ajută ţările din regiune să identifice şi să dezvolte surse alternative de energie şi, totodată, să folosească energia mult mai eficient şi mai economic. De asemenea, UE lucrează împreună cu partenerii săi regionali la modernizarea sau construirea de infrastructură energetică.

Comerţul în zona Mării Negre a deţinut o pondere de aproximativ 14% din exporturile şi respectiv 17% din importurile României. Cu toate acestea, situaţia relaţiilor României cu ţările din regiune – membre ale Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagra (OCEMN) – este greu de apreciat. Asupra aşteptărilor optimiste s-ar putea răsfrânge negativ intensificarea concurentei pe aceste pieţe, mai ales din partea multinaţionalelor. Cert este că, în prezent, statisticile arată existenţa a circa 160 mii de tone de mărfuri, altele decât cele petroliere, exportate şi importate de România pe relaţia cu ţările din sudul Caucazului. Pentru livrarea acestor bunuri, există posibilitatea transportului cu un feribot pe linia Constanta – Batumi (Georgia).

 

1.4.1. Importanţa economică a Dunării

 

Fluviul Dunărea reprezintă, cum am menţionat şi în subcapitolul anterior, o adevărata axă a Europei Centrale pe care o leagă de Marea Neagră. Izvorăşte din munţii Pădurea Neagră din Germania, prin două izvoare (Brege şi Brigach) şi se varsă în Marea Neagră prin cele 3 braţe: Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe. În drumul său străbate teritoriul a 10 ţări (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia şi Muntenegru, România, Bulgaria, Moldova şi Ucraina) şi 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad)[22].

Ca unitate regională, Dunărea este grefată pe un sistem hidrografic de mari dimensiuni fiind totodată şi un element de legătură între unităţile geografice conexe: Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi, Podişul Getic, Câmpia Romană, Podişul Dobrogei, Delta Dunării şi Marea Neagră. Totodată, spre Dunăre „gravitează” şi spatii mai îndepărtate, direct sau indirect, prin intermediul reţelei hidrografice regionale şi continentale (sistemul Rhin-Main-Dunăre).

Figura nr. 5 – Canalul Rhin – Main – Dunăre

 

Sursa: http://www.roconsulboston.com/Media/Maps/DanubeRhineMap.jpg

Realizarea canalului Rhin-Main-Dunăre, dat în folosinţă în anul 1992, a permis unirea celor două mari căi de comunicaţii interioare europene, Rhinul şi Dunărea. În aceste condiţii s-a putut realiza legătura celor două mari porturi europene (Rotterdam, de la Marea Nordului, şi Constanţa, de la Marea Neagră), asigurând o cale de comunicaţie sigură şi ieftină care străbate toată Europa pe o lungime de 3.540 km.

Datorită multitudinii de porturi amplasate pe fluviul Rhin, pe canalul Rhin-Main-Dunăre, precum şi pe Dunăre, se poate asigura o fluenţă deosebită a traficului de mărfuri pentru orice zonă a Europei, cu atât mai mult cu cât prin sistemul de canale vest europene se poate asigura transportul de mărfuri către ţările din vestul şi nordul Europei, mergând până la Marsilia, Paris sau Amsterdam.

Prin darea în exploatare a canalului Rhin-Main-Dunăre (o capodopera a construcţiilor hidrotehnice, cu 16 ecluze, cu o lungime de 171 km şi cu o diferenţă de nivel de 70 m), cele două mari căi fluviale asigură un flux foarte mare de mărfuri spre Marea Nordului – pentru ţările central şi vest europene.

Dacă prin lucrările de amenajări hidrotehnice efectuate pe Rhin şi Main (unde s-­au construit 34 de ecluze) a fost posibilă menţinerea constantă a unei adâncimi sigure de 2,5 m, pe Dunăre, datorită condiţiilor de dezvoltare economice a ţărilor dunărene, acest deziderat a fost realizat numai în parte, respectiv parţial pe sectorul german şi total pe sectorul austriac şi slovac.

România, ca ţară pe al cărei teritoriu curge cea mai mare parte din Dunăre (1.075 km – 38%), a fost şi este interesată în folosirea acestei principale căi de comunicaţie, ca modalitate de realizare a transportului de mărfuri atât pentru traficul intern, cât şi pentru traficul internaţional de export sau tranzit.

De-a lungul fluviului Dunărea se găsesc amplasate 47 porturi fluviale, patru porturi fluvio-maritime şi cinci porturi pe canalul Dunăre-Marea Neagră. În porturile maritime de la Dunăre, Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila se pot încărca nave de 7-8.000 tdw, iar în perspectivă nave de 10-15.000 tdw, datorită intrării în exploatare a drăgii „Dunărea”, capabilă să asigure adâncimi la bara Sulina şi pe Dunărea maritimă de 8-10 m. Având la dispoziţie cea mai mare cale navigabilă fluvială a Dunării, în România s-a constituit flotă fluvială deosebită. Astfel, România încă deţine cea mai mare capacitate de transport fluvial din Europa, formată din peste 1.300 barje şi şlepuri cu capacităţi cuprinse între 1.000 şi 3.000 t şi peste 400 remorchere şi împingătoare cu puteri cuprinse între 500 şi 4.800 CP. Această flotă este împărţită în peste 28 companii de navigaţie, care, cu o singură excepţie, sunt toate cu capital privat românesc. Aceasta flotă asigură practic în totalitate transporturile interne de mărfuri (în special materia primă pentru Combinatul Siderurgic din Galaţi, laminate pentru export şi produse balastiere), precum şi o mare parte a exportului românesc către ţările din vestul şi centrul Europei.

Dacă înainte de 1990, peste 90% din flota fluvială era angajată pentru transporturile interne, după acest an, datorită recesiunii economice din România, armatorii fluviali s-au orientat spre transportul de mărfuri în tranzit, astfel încât peste 70% din capacitatea de transport era utilizată pentru transportul de mărfuri în trafic internaţional, atât pentru mărfuri de export/import, cât şi pentru transportul de mărfuri din portul Constanţa spre ţările central şi vest europene.

În timpul războiului civil iugoslav, din anii 1992-1995, flota fluvială a fost afectată de embargoul economic impus Iugoslaviei şi a dus la pierderea a circa 50% din traficul internaţional de mărfuri pe Dunăre. Ulterior, conflictul din Kosovo a reprezentat căderea totală a transportului internaţional pe Dunăre.

După cum se cunoaşte, la 1 aprilie 1999 au fost bombardate cele trei poduri de peste fluviu în zona Novi-Sad, întrerupându-se astfel complet navigaţia pe Dunăre.

Contextul internaţional, atât în timpul cât şi după încheierea conflictului, a făcut imposibilă reluarea rapidă a navigaţiei pe Dunăre, care mai bine de doi ani a fost parţial întreruptă.

Tabelul nr. 1 – Nave înmatriculate la sfârşitul anului 2004

Categorie nave

Număr

Capacitate transport (mii tone / mii locuri)

Nave fără propulsie transport mărfuri

1661

2185

Remorchere şi împingătoare

915

Nave transport pasageri

111

13

 

 

 

 

 

Cel mai grav este că, în mare parte, traficul tradiţional de mărfuri care se transporta pe Dunăre, a luat alte căi, respectiv, mărfurile care trebuie să ajungă în ţările din centrul Europei, au ca porturi de intrare Rotterdamul (folosind canalul Rhin­-Main-Dunăre) şi porturile de la Marea Adriatică: Koper şi Rijeka.

Datorită poziţiei geografice şi graniţelor sale naturale (fluviul Dunărea la sud şi Marea Neagră la sud-est), România dispune de o reţea de căi navigabile fluviale, fluvial-maritime şi căi navigabile artificiale. Reţeaua principală de căi navigabile interioare este situată în partea de sud a ţării şi cuprinde Dunărea cu braţele secundare şi canalele navigabile Dunăre-Marea Neagră şi Poarta Albă-Midia Năvodari. În interior, reţeaua de căi navigabile este dispersată, are un caracter local, cuprinde lacuri naturale şi lacuri ale amenajărilor hidrotehnice şi este folosită pentru agrement şi mic trafic local. Beneficiind de aceste căi navigabile, ţara noastră dispune de numeroase porturi care au căpătat o deosebită amploare, mai ales în secolul XIX, datorită dezvoltării transportului maritim şi fluvial.

Sunt naţiuni europene a căror istorie a fost şi va fi legată şi în viitor de destinul economico-politic al Dunării: Germania, Olanda, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia, Croaţia, Bulgaria, România, Ucraina, Moldova. Pentru unele din aceste state precum Austria, Cehia, Slovenia, Ungaria, Moldova, Dunărea reprezintă singura modalitate prin care se asigură ieşirea la mare. Ea este sursă de apă pentru diferite utilizări, de hidroenergetică, suport pentru diversitatea faunei şi florei, precum şi pentru activitatea umană. Reţeaua căilor navigabile, aflate în prezent în exploatare în România măsoară cca 1.700Km. În afara Dunării şi braţelor sale secundare, această reţea mai cuprinde Canalul Dunăre-Marea Neagră (64,2 km), care racordează fluviul la cel mai important port maritim de la Marea Neagră: Constanţa, precum şi canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari (31,2 km), care asigură accesul navelor fluviale la încă un port fluvio-maritim: Midia. Pe căile navigabile interioare, România dispune de un număr de 31 de porturi şi puncte de încărcare amenajate cu o capacitate totală de trafic de 52 mil. tone/an. Dintre acestea, porturile Brăila, Galaţi, Tulcea şi Sulina au o capacitate totală de trafic de cca. 34 mil. tone/an, au caracteristici tehnice ce permit accesul navelor maritime cu o capacitate de până la 10.000 tdw şi cu un pescaj de 7,0 m.

Dezvoltând ideile lui Antipa[23], se poate aprecia că Dunărea reprezintă astăzi un element esenţial în strategiile economice ce vizează atât integrarea europeană, cât şi conectarea la Europa a unor importante regiuni din Asia şi Orientul Apropiat.

 

2. Riscuri şi ameninţări regionale

 

Regiunea Mării Negre a intrat în obiectivul euro-atlantiştilor după 11 septembrie 2001, când SUA şi-a revizuit politica faţă de terorismul internaţional. Spaţiul Bazinului Mării Negre a obţinut o importanţă aparte pentru SUA în schemele căreia, statele din această zonă trebuie să joace un rol deosebit în lupta contra ameninţărilor orientale.

Datorită transformărilor care se petrec în zona Euro-Asiatică în mediul de securitate naţional, zonal şi regional, precum şi datorită reconfigurărilor instituţiilor de mare amploare, zona Mării Negre reprezintă principala ţintă a tuturor acestor procese în desfăşurare şi din acest motiv, evaluarea riscurilor, riscurilor asimetrice, pericolelor şi ameninţărilor la adresa securităţii regionale constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor regionale ale actorilor statali şi suprastatali.

În prezent, riscurile de securitate şi ameninţările nu mai sunt provocate de state, ci mai curând de apariţia unor fenomene neconvenţionale cauzate de actori non-statali şi susţinute prin politicile statelor-problemă sau ale celor cu o statalitate precară.

Dezvoltarea terorismului, proliferarea armamentelor şi a criminalităţii organizate au transferat politicile de îndiguire spre o nouă configurare a tehnologiilor şi instrumentelor militare. Alte ameninţări şi provocări ar mai fi: poluarea tot mai accentuată a bazinului Mării Negre, accentuarea/menţinerea conflictelor etnic-separatiste (Transnistria, Abhazia, Adjaria), exportul de instabilitate, promovarea fundamentalismului islamic şi a intereselor statelor islamice către sud-estul Europei, prin existenţa unor grupuri etnice compacte în zonele adiacente (turco-tătarii din peninsula Crimeea, găgăuzii din Republica Moldova, turcii din sud-estul Bulgariei etc).

Demn de remarcat este faptul că, spre deosebire de sursele de instabilitate care se manifestă în cadrul palierului clasic, cele enumerate anterior prezintă o caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (politic, economic, social), ci sunt resimţite la toate nivelurile, ceea ce le face să fie considerate surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi asupra celei regionale şi, implicit, globale.

 

2.1. Riscuri, riscuri asimetrice şi ameninţări regionale

 

Pornind de la premisa că riscul este cauzat de nedeterminare, de imposibilitatea de a cunoaşte cu certitudine evenimentele viitoare, ci doar anticipate, se poate observa că acesta reprezintă o stare potenţială, care, în anumite condiţii, poate deveni efectivă.

Factorii ce se pot concretiza în riscuri la adresa securităţii regionale a Mării Negre, cu extensie spre nivelul global, ar fi[24]:

–   tranzitul elementelor teroriste şi ale crimei organizate către Europa Centrală şi de Vest prin regiunea Mării Negre;

–   fluxurile migratorii masive dinspre Asia şi Africa spre Europa Centrală şi de Vest;

–   vecinătatea a uneia dintre cele mai instabile regiuni ale lumii: Asia Centrală;

–   vecinătatea apropiată a Caucazului şi a Balcanilor – zone caracterizate de tensiuni şi conflicte;

–   existenţa unor relaţii de neîncredere istorică între ţările regiunii (de exemplu, între Grecia şi Turcia);

–   existenţa presiunilor islamice asupra uneia dintre cele mai importante ţări ale regiunii: Turcia;

–   lipsa compatibilităţii dintre soluţiile militare şi cele civile pentru rezolvarea unor conflicte deja existente, cum ar fi cel din nordul Caucazului, în care logica militară cere ca civilii să fie trataţi ca inamici, în timp ce dreptul internaţional condamnă această abordare;

–   absenţa instrumentelor de legislaţie internaţională recunoscute de către toate statele din regiune necesare rezolvării paşnice a cererilor de autonomie sau suveranitate ale minorităţilor etnice locale;

–   dorinţa Rusiei de a reface ordinea hegemonică anterioară sfârşitului Războiului Rece;

–   tradiţionala luptă pentru poziţia de lider în Marea Neagră între Turcia şi Rusia;

–   jocurile de interese şi presiunile asupra Republicii Moldova şi asupra malului nord-vestic al Mării Negre;

–   dezinteresul faţă de degradarea mediului, cauzată de industrializarea excesivă a fostelor ţări comuniste.

Ameninţările la adresa securităţii regionale sunt, în mare parte, de natură militară. Amploarea acestui tip de ameninţări apare în absenţa unei ordini prestabilite, care să întărească sau să dea naştere la reglementări general-acceptate privind folosirea sau ameninţarea cu folosirea forţei militare. În acest context, se observă că securitatea regională este ameninţată de elemente nu numai interne, ci şi externe precum[25]:

–   prezenţa militară nedorită a Rusiei în Cecenia;

–   conflictul din Osetia de Sud;

–   conflictul din Transnistria;

–   conflictul dintre Armenia şi Azerbaijan în enclava Nagorno-Karabach;

–   nefinalizarea conflictului din Bosnia-Herţegovina;

–   campania împotriva terorismului din Afghanistan;

–   războiul din Irak;

–   economia subterană, corupţia etc.

Este foarte dificil ca să se poată spune cum pot fi contracarate riscurile şi ameninţările la adresa securităţii regionale având în vedre complexitatea naturii acestora. În ansamblu, perspectivele securităţii zonei Mării Negre sunt determinate pe de o parte de succesul tranziţiei interne a ţărilor din regiune, iar pe de altă parte de includerea acesteia în complexul euroatlantic de securitate, având în vedere, în acelaşi timp, zona de influenţă şi de autoritate a Rusiei, precum şi relaţia acesteia cu NATO.

Ţările din regiunea Mării Negre fac parte din organizaţii internaţionale cum ar fi: NATO, UE, OSCE, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, CSI, GUUAM, OCEMN, SECI, SEDM etc., ce au drept scop oficial menţinerea păcii şi stabilităţii. Totuşi, în condiţiile noilor transformări politice, economice şi militare, regimul juridic al Mării Negre nu se schimbă, el fiind reglementat, în principal, de Convenţia ONU asupra Dreptului Mării (1982).

 

2.2. Terorism naval

 

Globalizarea şi tendinţele geopolitice şi geostrategice actuale au marcat relaţiile internaţionale şi mediul de securitate, iar în urma atacurilor teroriste asupra SUA, Marii Britanii şi Spaniei, acestea au suferit modificări care au condus la amplificarea surselor de instabilitate şi la apariţia unor noi tipuri, precum şi la un anumit grad de impredictibilitate a acestora. Terorismul maritim, deşi multă vreme nu a fost tratat pe măsura importanţei sale, a apărut ca ameninţare gravă în lume, ţintind atât nave civile, cât şi militare, porturi şi facilităţi portuare, provocând pagube materiale, pierderi de vieţi omeneşti şi blocaje economice prin sabotarea sau distrugerea facilităţilor portuare.

Securitatea şi stabilitatea din bazinul Mării Negre au fost şi ele afectate de instabilitatea politică din regiune, de declinele economice şi de fragilitatea noilor democraţii, care au generat în anumite ţări crize, tendinţe separatiste şi au condus la creşterea crimei organizate. Ca urmare a atacurilor din 11 septembrie din SUA, măsurile de combatere a terorismului au fost sporite şi s-au concretizat şi în domeniul transporturilor maritime, conştientizându-se efectele devastatoare pe care anumite acţiuni teroriste le-ar putea avea, de la pierderi de vieţi omeneşti, distrugerea navelor sau facilităţilor portuare, poluarea masivă a mediului şi până la scenariile cele mai grave, adică blocarea porturilor, catastrofe cu impact asupra acestora şi a localităţilor învecinate, pierderi economice masive şi care practic, nu afectează doar ţările implicate, ci au efecte globale.

 

2.2.1. Ameninţări ce pot viza navele şi facilităţile portuare

 

O analiză a atacurilor teroriste împotriva transportului maritim din ultimii 50 de ani ne permite să previzionăm metode posibile de atac utilizate de terorişti. Următoarele activităţi teroriste sunt posibile[26]:

–   atacuri cu explozibil ambarcat, odată cu încărcătura, pe navele ancorate în porturi sau aflate în larg;

–   atacuri, în porturi sau în larg, cu explozibil adus la bord de un membru (sau membri) al (ai) unei organizaţii teroriste;

–   deturnarea navelor comerciale de către persoane aflate la bord;

–   deturnarea navelor comerciale cu ajutorul altor nave;

–   incendierea navelor de comerţ manevrate pe lângă ţărm sau pe rutele maritime;

–   atacuri cu folosirea unor nave cu explozibil manevrate prin telecomandă sau conduse de sinucigaşi;

–   atentate cu scafandri;

–   atacuri cu mine.

Toate navele sunt ţinte potenţiale pentru deturnări. Vasele cele mai vulnerabile ţinte pentru aceste tipuri de atac[27]:

–   navele de pasageri (feriboturile ce transportă oameni şi/sau marfă, navele de croazieră), din punctul de vedere al atacatorilor, au o atractivitate crescută de a fi atacate, datorită posibilităţii de a captura şi exercita control asupra unui număr mare de oameni , cu intenţia de a-i lua ostatici sau de a-i executa;

–   navele ce transportă deşeuri (petroliere, cargouri). Atractivitatea unui astfel de atac constă în faptul că teroriştii câştigă un atu puternic pentru negocieri sub ameninţarea distrugerii navei, cu efecte fatale.

Principalele categorii de ameninţări la adresa securităţii facilitaţilor portuare pot fi[28]:

–   atacurile prin folosirea de explozibili aduşi la bordul unor nave împreună cu alt gen de încărcătură sau de către membrii organizaţiilor teroriste;

–   avarierea intenţionată sau distrugerea facilităţilor portuare, a reţelelor de alimentare sau a reţelelor de comunicaţii;

–   scufundarea sau punerea pe uscat deliberată a navelor pentru a bloca porturile şi/sau canalele;

–   ameninţările asupra mediului prin deversarea sau scurgerile intenţionate sau accidentale de produse poluante;

–   migraţia clandestină şi existenţa unor fluxuri masive de refugiaţi;

–   utilizarea navelor ca arme pentru distrugerea altor vase, poduri, terminale etc.;

–   utilizarea navelor pentru a transporta ori detona arme de distrugere în masă;

–   dezvoltarea reţelelor teroriste, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente şi muniţie, de materiale radioactive şi strategice şi a crimei organizate transnaţionale.

Din enumerarea şi analiza metodelor utilizate în atacurile teroriste asupra navelor maritime şi a facilităţilor portuare reiese o arie largă de mijloace pe care autorii lor le au la dispoziţie. Navele comerciale pot fi atât vectorul, cât şi ţinta posibilelor atacuri. Acestea mai pot fi utilizate pentru a facilita alte atacuri sau pentru a contribui la strângerea de venituri pentru organizaţiile teroriste. Aşadar, nu numai organizaţiile cu resurse financiare considerabile şi sute de membri şi simpatizanţi (adesea, chiar cu sprijin din partea statului) pot fi o ameninţare a navelor comerciale, ci şi organizaţiile cu resurse limitate de personal, finanţe şi echipament pot fi periculoase.

Factorii de risc, legaţi de transportul maritim (nave, oameni şi finanţe) sunt la rândul lor legaţi de riscurile mult mai grave cum ar fi submarinele, distrugerea comerţului mondial şi creşterea costurilor economice legate de întărirea securităţii.

 

2.2.2. Măsuri pentru combaterea terorismului naval

 

Patru elemente principale au fost considerate necesare pentru dezvoltarea unei noi strategii[29]:

–   necesitatea de a identifica şi urmări navele;

–   necesitatea de a asigura securitatea navelor şi facilităţilor portuare;

–   necesitatea de a verifica şi autentifica identitatea membrilor echipajelor;

–   necesitatea asigurării­ mărfurilor containerizate.

Aceste patru elemente au constituit baza propunerii făcute către Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO), revizuită ulterior în ­cadrul unei întâlniri speciale a grupului de lucru pentru siguranţa maritimă, februarie 2002. Pachetul de măsuri de securitate ­emis de IMO a inclus modificări ale Convenţiei SOLAS, incluzând un capitol nou, X1-2 care tratează explicit securitatea navelor şi un nou cod, format ­din două părţi, Codul Internaţional pentru Securitatea Navelor şi Facilităţilor Portuare – ISPS. Modificările aduse Convenţiei SOLAS au inclus trei prevederi referitoare la nave: devansarea datei la care toate navele trebuiau echipate cu Sisteme de Identificare Automată (AIS), afişarea vizibilă şi marcarea permanentă, prin dăltuire în relief, perforare sau tăiere în corpul navei a numărului unic de identificare al navei şi instalarea unui sistem de alertă pentru securitatea navei (SSAS).

Dincolo de regulamente, convenţii, coduri şi alte reglementări din legislaţia internaţională care au fost întărite pentru prevenirea şi contracararea terorismului maritim, au fost luate şi alte măsuri în acest sens. Acordul de Constituire al Grupării Navale pentru Cooperare în Marea Neagră, BLACKSEAFOR a fost semnat în 2001, incluzând toate statele Mării Negre. Acest acord contribuie la creşterea cooperării şi interoperabilităţii între forţele navale ale statelor membre, la întărirea continuă a bunelor relaţii şi încrederii reciproce între statele membre, la menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune, având ca principale misiuni: operaţii de căutare şi salvare pe mare, operaţii umanitare, acţiuni împotriva minelor marine, protecţia mediului şi altele, stabilite în comun de către toate părţile, cum ar fi spre exemplu, operaţii pentru sprijinul păcii. BLACKSEAFOR s-a înfiinţat pentru a contribui la întărirea continuă a prieteniei, bunelor relaţii şi încrederii reciproce între statele riverane Mării Negre, precum şi pentru menţinerea păcii şi stabilităţii în regiune.

Documentul privind Măsurile de Creştere a Încrederii şi Securităţii în ­Domeniul Naval în Marea Neagră[30], ­semnat pe 25 aprilie 2002 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 2003, are ca obiectiv consolidarea stabilităţii şi cooperării în ­domeniul militar naval în zona Mării Negre, prin convenirea unui set de angajamente politice cu privire la creşterea încrederii şi securităţii.

De asemenea, Organizaţia pentru cooperare economică la Marea Neagă (OCEMN) este un organism în cadrul căruia România, în calitate de coordonator al Task-force­-ului pentru combaterea criminalităţii din cadrul Organizaţiei, a condus negocierile pentru definitivarea protocolului privind lupta împotriva terorismului[31].

România a lansat în 2004, cu sprijin american, iniţiativa privind securitatea la Marea Neagră (Black Sea Border Security Initiative – BSBSI), activitate ce are ca obiectiv creşterea securităţii la Marea Neagră prin promovarea cooperării şi încrederii între statele riverane, precum şi dezvoltarea unor mecanisme concrete care să permită contracararea proliferării armelor de distrugere în masă. România are o cooperare foarte strânsă cu SUA în domeniul combaterii terorismului, inclusiv prin iniţierea unor activităţi concrete în domeniul securităţii la Marea Neagră[32].

 

2.3. Conflicte îngheţate

 

Situaţia de securitate din zona Mării Negre este deosebit de complexă, fiind caracterizată, pe de o parte, printr-un proces de redefinire a arhitecturii regionale de securitate, ca parte a celei euro-atlantice, iar pe de altă parte, prin existenţa unui important potenţial conflictual, datorat, în bună măsură, menţinerii unor conflicte îngheţate în majoritatea statelor din fosta URSS.

Conflictele îngheţate rămân în continuare principala provocare la adresa păcii, securităţii şi stabilităţii în regiune, în special datorită statutului de creuzet al emergenţei riscurilor neconvenţionale la adresa securităţii statelor din zonă (criminalitate organizată, trafic ilicit de arme şi materiale sensibile, terorism, trafic de droguri şi persoane). Pe termen scurt şi mediu nu se întrevede o soluţionare a conflictelor îngheţate de pe teritoriul Georgiei, Moldovei sau Azerbaidjanului (Abhazia şi Osetia de Sud, Transnistria, Nagorno-Karabah).

Menţinerea acestor „găuri negre”, în care nu există principiul supremaţiei legii, ameninţă securitatea Europei, prin proliferarea crimei organizate, a traficului de persoane şi de arme şi a terorismului transnaţional.

Prin importantul lor potenţial conflictual, prin relaţiile strânse dintre liderii regimurilor separatiste şi cei ai crimei organizate, prin implicarea tot mai activă a unora dintre organizaţiile radical islamice şi teroriste în sprijinul lor, conflictele „îngheţate” din arealul Mării Negre constituie importanţi factori destabilizatori nu doar pentru securitatea statelor pe teritoriul cărora se manifestă, ci pentru întreaga zonă. Ca urmare, rezolvarea acestora trebuie să fie atributul tuturor statelor din zonă, al comunităţii internaţionale, fără a cărei implicare o rezolvare reală a acestora este, practic, imposibilă[33].

În contextul implicării tot mai active a actorilor occidentali (în special SUA şi UE) în procesul de soluţionare a conflictelor îngheţate şi al promovării integrării euro-atlantice ca principal obiectiv de politică internă şi externă al statelor care se confruntă cu existenţa regimurilor secesioniste, se constată o recrudescenţă a atitudinilor distructive şi provocatoare promovate de către regimurile separatiste. Acestea se concretizează fie prin retragerea din formatul de negocieri, refuzul de a negocia pe baza altor planuri de soluţionare care nu au ca fundament principiul autodeterminării pe criterii etnice şi care nu conduc la separarea şi independenţa totală faţă de metropole, organizarea tendenţioasă de pseudo-referendumuri, promovarea agresivă a opţiunii de alipire a acestor regiuni la Federaţia Rusă etc.

Eşecul, lipsa de autoritate şi tot mai frecventele inconsecvenţe ale OSCE în gestionarea eficientă a proceselor de negocieri au determinat necesitatea implicării actorilor occidentali interesaţi (SUA, UE), prin participarea în cadrul formatelor de negocieri (Transnistria), lansarea unor misiuni de monitorizare a frontierelor (EUBAM[34] – la graniţa moldo-ucraineană), preluarea rolului de leadership în cadrul formatelor de negociere (Nagorno-Karabah), susţinerea multinaţionalizării misiunilor de menţinere a păcii şi înlocuirea celor existente dominate de Federaţia Rusă (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud).

Implicarea occidentală are în vedere identificarea pe cale diplomatică a unor formule de soluţionare viabile pe termen lung, având la bază respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statelor metropolă, demilitarizarea şi democratizarea regiunilor separatiste, reinstaurarea autorităţii instituţiilor centrale, aplicarea principiilor şi standardelor internaţionale în ceea ce priveşte securitatea frontierelor, drepturile omului, drepturile minorităţilor naţionale şi asigurarea autonomiei regionale. În paralel sunt continuate solicitările ferme adresate Rusiei cu privire la respectarea de către aceasta a angajamentelor asumate cu ocazia Conferinţei OSCE de Evaluare a implementării Tratatului CFE[35], desfăşurată în 1999 la Istanbul.

Federaţia Rusă reprezintă principalul, dacă nu chiar singurul, susţinător al autorităţilor secesioniste, fiind, totodată, şi furnizorul de armament şi muniţie pentru regimurile separatiste din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah.

Federaţia Rusă continuă să susţină, în cadrul proceselor de soluţionare a conflictelor îngheţate, abordări în sensul sprijinului politic acordat regimurilor separatiste pe linia respingerii formulelor de soluţionare care nu conduc la independenţă totală şi/sau recunoaştere internaţională (Planul Saakashvili pentru Abhazia şi Osetia de Sud sau Legea privind Statutul Special al Regiunii Transnistrene[36] în cadrul Republicii Moldova, aprobată de către Parlamentul de la Chişinău în 2005) sau promovării propriileor formule de soluţionare, pe baza unor planuri care aduc atingere integrităţii şi suveranităţii statelor confruntate cu existenţa republicilor secesioniste (Memorandumul Kozak sau Planul Primakov, în cazul Transnistriei).

În acest context se remarcă o concertare a acţiunilor şi abordărilor statelormetropolă (R. Moldova, Georgia, Azerbaidjan), prin intermediul GUAM[37], în ceea ce priveşte condamnarea atitudinii subiective şi ineficiente a Rusiei în procesul de soluţionare a conflictelor îngheţate, internaţionalizarea formatului trupelor de menţinere a păcii şi promovarea problematicii conflictelor îngheţate pe agenda organizaţiilor internaţionale (NATO, UE, ONU, OSCE). Un exemplu în acest sens este reuşita statelor GUAM de a promova şi obţine o hotărâre a ONU pe tema conflictelor îngheţate din spaţiul CSI, la sfârşitul lunii septembrie 2006[38], precum şi iniţiativa aceloraşi state de a dezvolta o forţă comună de menţinere a păcii[39] care ar putea contribui la multinaţionalizarea trupelor de menţinere a păcii din zonele de conflict.

3. Importanţa Forţelor Navale în promovarea securităţii şi stabilităţii

 în regiunea Mării Negre

Aşa cum s-a mai menţionat, principalul element care determină creşterea importanţei Mării Negre în contextul geopolitic de la începutul mileniului al III-lea este realizarea celor două fluxuri strategice, primul fiind cel al energiei şi al doilea fiind cel al securităţii. Puterea maritimă a statelor riverane influenţează şi ea evoluţiile geopolitice din regiune şi elementul cel mai dinamic şi de forţă al acesteia sunt forţele navale. În acest sens, România doreşte să-şi promoveze interesele navale proprii, care sunt determinate de puterea maritimă, de ieşirea la mare şi ponderea lungimii frontierelor maritime şi fluviale, de aprovizionarea cu materii prime externe pe căile de comunicaţii maritime şi fluviale, de exploatarea subsolului marin şi perspectivele de dezvoltare ale acesteia, de alte activităţi economice ce se desfăşoară pe mare şi pe fluviu – transporturi navale, exploatarea resurselor mării, turism, construcţii navale şi de promovarea şi cunoaşterea imaginii sale în lume prin intermediul prezenţei drapelului naţional pe mările şi oceanele lumii, precum şi de implicarea euro-atlantică în regiunea extinsă a Mării Negre.

Interesele navale ale României constituie parte componentă a intereselor naţionale, economice şi politico – militare ale statului. Acestea evoluează în timp, în funcţie de puterea maritimă şi situaţia politică a statului.

Apărarea intereselor navale se realizează de către Forţele Navale, care trebuie să fie capabile să-şi proiecteze puterea în marea liberă, în scopul apărării obiectivelor economice şi comunicaţiilor navale şi oriunde interesele proprii sau cele ale Alianţei o cer.

În „Doctrina pentru Operaţii a Forţelor Navale”, se subliniază faptul că România este interesată vital de păstrarea integrităţii sale teritoriale în limitele graniţelor terestre, maritime şi fluviale, păstrării nealterată a ieşirii pe Dunăre la Marea Neagră prin braţele Dunării, în principal, şi pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, asigurarea condiţiilor pentru impunerea şi păstrarea zonelor maritime de interes în vederea exploatării economice şi desfăşurării nestânjenite a activităţilor în aceste spaţii, asigurarea stabilităţii în zonă, asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii fluviale şi maritime, apărarea infrastructurii din spaţiul riveran, protecţia mediului mării, fluviu şi în deltă, precum şi participarea la acţiunile militare navale ale aliaţilor şi partenerilor.

 

3.1. Rolul Forţelor Navale ale României

 

Forţele Navale au rolul de a apăra şi promova interesele şi drepturile suverane ale României la mare şi fluviu, independent sau împreună cu alte forţe, în cadrul creat de aderarea la NATO. Acest rol se îndeplineşte într-un nou mediu de securitate din zona de interes a ţării. Principalele caracteristici ale mediului de securitate sunt:

–   după aderarea României şi Bulgariei la NATO, trei din cele şase state riverane sunt membre ale Alianţei;

–   creşterea interesului NATO pentru zona Mării Negre ca regiune de flanc a Alianţei şi obligaţia României de a promova interesele acestei organizaţii în zonă;

–   creşterea interesului Uniunii Europene pentru zona Mării Negre, deoarece din 2007 frontiera acesteia s-a mutat pe litoralul pontic prin aderarea României şi Bulgariei, iar în perspectivă se aşteaptă şi aderarea Turciei, care a început negocierile de aderare;

–   definirea poziţiei specifice a celor trei state riverane care nu sunt membre ale NATO: Georgia participantă la parteneriatul pentru pace şi este ţintă a influenţelor Turciei, SUA şi Rusia, Ucraina şi Rusia sunt în relaţii speciale cu Alianţa, stabilite prin acorduri specifice;

–   diminuarea considerabilă a pericolului apariţiei unei confruntări militare majore în regiune, ca urmare a dezvoltării dialogului politic şi a cooperării între statele riverane în domeniul economic, naval, de securitate şi încredere;

–   accentuarea preocupărilor statelor occidentale pentru exploatarea resurselor de hidrocarburi din zona caspică şi din subsolul marin şi existenţa posibilităţii producerii unor dezastre ecologice care să afecteze mediul marin, fluvial şi litoralul;

–   posibile evoluţii negative în plan subregional în domeniul democratizării, al respectării drepturilor omului şi al dezvoltării economice ce ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare;

–   proliferarea noilor riscuri şi ameninţări de natură asimetrică.

Zona de responsabilitate a Forţelor Navale o reprezintă zona economică exclusivă, marea teritorială şi zona de litoral adiacentă, fluviul şi Delta Dunării şi orice loc din lume unde interesele maritime româneşti trebuie apărate.

 

3.2. Misiunile Forţelor Navale ale României

 

Forţele Navale vor executa misiuni specifice în cadrul unor operaţii de tip întrunit sau împreună cu forţe aparţinând altor ministere pentru îndeplinirea misiunilor Armatei stabilite în Strategia Militară a României. Aşa cum sunt stabilite în Doctrina pentru operaţii, în raport cu natura lor, misiunile Forţelor Navale sunt misiuni militare şi non-militare.

În cadrul contribuţiei la securitatea României în timp de pace Forţele Navale execută:

–   descurajarea acţiunilor ilegale pe mare şi pe fluviu prin prezenţa activă a navelor militare în raioane şi pe rute de risc ridicat;

–   supravegherea comunicaţiilor navale şi intervenţia în sprijinul autorităţilor naţionale, la amre şi la fluviu, pentru combaterea terorismului naval, pirateriei, interzicerea traficului ilicit de mărfuri periculoase, etc.;

–   misiuni de transport pentru evacuarea pe mare a cetăţenilor români din străinătate sau zone cu risc ridicat;

–   supravegherea navală cu sistemul de la litoral şi cu nave şi avertizarea timpurie a pericolelor;

–   asigurarea litoralului românesc din punct de vedere hidrografic şi al amenajării de navigaţie.

Pentru apărarea României şi a aliaţilor săi împotriva acţiunilor teroriste, Forţele Navale sunt folosite în:

–   protecţia căilor de comunicaţii maritime şi fluviale, a porturilor şi navelor de transport cu încărcături importante;

–   asigurarea funcţionării platformelor maritime de exploatare petrolieră şi a activităţilor de utilizare a resurselor biologice în zona maritimă economică exclusivă;

–   anihilarea acţiunilor teroriste la litoral, în Delta Dunării şi pe fluviu;

–   combaterea navelor de luptă de suprafaţă, a submarinelor şi a altor forţe, pentru apărarea colectivă a unui stat membru NATO.

Pentru promovarea stabilităţii regionale şi globale, Forţele Navale execută următoarele misiuni:

–   participă la operaţii de răspuns la crize, în sprijinul păcii şi de asistenţă umanitară cu misiuni de proiectare a forţei, separarea zonelor maritime şi fluviale de conflict, transport naval şi asistenţă de specialitate;

–   intervenţia în comun cu forţele navale ale altor state pentru căutare şi salvare, schimb reciproc de informaţii privind situaţia navală, lupta împotriva minelor, asistenţă umanitară, protecţia mediului marin, în cadrul iniţiativelor regionale din domeniul naval şi al cooperării cu marinele altor state;

–   cunoaşterea activităţilor navale ale riveranilor Mării Negre, vizite reciproce, observarea principalelor activităţi de instrucţie pe mare ale acestora, în cadrul Măsurilor de Creştere a Încrederii şi Stabilităţii în Regiunea Mării Negre – CSBMs.

 

3.3. Tipuri de acţiuni militare pe care Forţele Navale le pot executa

 

Evoluţia mediului de securitate şi dezvoltarea unor riscuri şi ameninţări specifice, inclusiv în domeniul naval, impune schimbarea ponderii tipurilor de operaţii şi acţiuni militare la care iau parte Forţele Navale. Astfel, se reduce numărul şi amploarea posibilelor confruntări clasice (în care adversarii sunt forţe militare navale şi aeriene), în favoarea acţiunilor militare şi nemilitare în care sunt angajate forţe navale şi structuri din afara armatei, pentru anihilarea unor acţiuni ale căror autori sunt, de cele mai multe ori, persoane, grupuri şi organizaţii nemilitare sau nave civile.

Principalele acţiuni militare pe care Forţele Navale le pot executa sunt:

–   controlul traficului naval în scopul prevenirii şi combaterii acţiunilor teroriste şi a comerţului ilicit cu produse periculoase;

–   protecţia porturilor, a transporturilor navale importante pe căile de comunicaţie maritime/fluviale şi a obiectivelor economice din zona de responsabilitate;

–   suportul tranzitului de forţe şi de echipamente militare prin porturile româneşti;

–   executarea de transporturi navale spre teatre de operaţii din afara Mării Negre;

–   căutarea şi salvarea pe mare a supravieţuitorilor unor catastrofe maritime sau aeriene;

–   executarea unor acţiuni în sprijinul păcii şi de asistenţă umanitară la dezastre;

–   participarea la executarea operaţiilor de apărare colectivă şi de apărare a teritoriului naţional împotriva unei agresiuni din direcţia mării.

 

3.4. Participarea Forţelor Navale le exerciţiile regionale

 

Participarea de către Forţele Navale ale României la exerciţiile regionale a contribuit la stabilitatea, pacea şi securitatea regiunii Mării Negre. Exerciţiile conduse de riverani la care Forţele Navale (FN) participă permanent sunt: exerciţiile BLACKSEA PARTNERSHIP din Turcia, exerciţiile SEA BREEZE din Ucraina, exerciţiile comune bulgaro – române (BUN – RON). De asemenea, în ultimii doi ani FN au participat la exerciţii NATO şi naţionale în Turcia (TURKISH MINEX, DOGU AKDENIZ).

Forţele Navale ale României participă la activităţile grupării navale BLACKSEAFOR care are două activări pe an, una în aprilie şi alta în august, cu nave de tip fregată, corvetă şi dragor maritim.

 

3.5. Perspectivele acţiunilor forţelor navale în Marea Neagră

 

Acţiunile militare navale ale riveranilor Mării Negre direct influenţate de necesitatea creşterii siguranţei traficului maritim, datorită creşterii riscurilor asimetrice, au ca finalitate concretă următoarele[40]:

–   executarea operaţiei naţionale de monitorizare a traficului maritim de către Forţele Maritime Militare ale Turciei – Operaţia Black Sea Harmony (la care FN româneşti va participa cu o navă de luptă);

–   dezbaterile trilaterale Bulgaria – România – Turcia privind executarea unei operaţii similare de către cele trei ţări membre NATO;

–   participarea BLACKSEAFOR la operaţia Black Sea Harmony şi transformarea acesteia dint-o operaţie naţională a Turciei într-o operaţie multinaţională a riveranilor;

–   posibilitatea executării de către România a unei operaţii naţionale de monitorizare a traficului maritim în zona de responsabilitate, conectată cu cele ale riveranilor (Bulgaria şi Turcia) şi cu Operaţia NATO Active Endeavour din Marea Mediterană.

 

4. Relaţiile de cooperare din Marea Neagră

 

4.1. Aspecte ale globalizării în spaţiul Mării Negre

 

Imperiile din jurul României au avut în permanenţă obsesia ieşirii la mare. Imperiul Otoman a făcut din Marea Neagră un lac turcesc, Rusia ţaristă urmată de cea sovietică s-au stabilit în forţă în regiune. Imperiul Austro-Ungar a căutat aproape obsesiv în tot secolul al XIX-lea sa iasă la Marea Neagra prin intermediul Dunării şi sa-şi asigure un control al acestei rute.

Marea Neagra a constituit dintotdeauna o regiune geostrategica importanta pentru Europa. Astăzi, în contextul globalizării, bazinul Mării Negre reprezintă o chestiune politico-economica majora pentru Uniunea Europeana şi ţările învecinate. Regiunea acoperă o piaţă de peste 200 de milioane de locuitori ale cărei nevoi sunt în creştere. Însă, diversitatea popoarelor şi inegalităţile privind resursele naturale sau infrastructurile intre diferitele tari constituie un obstacol pentru dezvoltarea întregii regiuni. Problemele cu care se confrunta tarile regiunii Marii Negre sunt numeroase şi ajutorul Uniunii Europene şi al altor organizaţii internaţionale este indispensabil pentru dezvoltarea lor.

Viitorul Marii Negre poate fi promiţător, în condiţiile în care atuurile acestei zone sunt uimitoare: la intersecţia dintre Asia şi Europa, ea reprezintă o provocare strategica şi un punct de trecere foarte frecventat ale cărui resurse naturale sunt imense.

În acest context de globalizare unde se intersectează interesele marilor puteri, cooperarea transfrontaliera devine primordiala pentru dezvoltarea regiunii. În acest sens, autorităţile locale se regăsesc pe primul loc deoarece de ele depinde buna înţelegere regionala ameninţată de contradicţiile profunde moştenite din trecut, de întâlnirea a doua civilizaţii distincte şi de inegalităţi. Astfel, intre tarile riverane Marii Negre sunt importante aspecte legate de:

–   cooperarea transfrontaliera în domeniul politic, cultural şi economic;

–   iniţiative comune în îmbunătăţirea relaţiilor intre autorităţile locale;

–   îmbunătăţirea şi necesitatea colaborării autorităţilor locale cu Uniunea Europeana şi a organizaţiilor internaţionale pentru politici publice comune, gestionarea fondurilor, programe şi proiecte la nivel local şi regional;

–   dezvoltarea turismului pe malul Marii Negre prin îmbunătăţirea serviciilor, creşterea pieţei, infrastructura, probleme legate de infrastructura, probleme legate de poluare;

–   cooperarea privind proiecte de dezvoltare durabila.

România trebuie sa aibă o politică activă la marea Neagra. După aderarea la NATO şi Uniunea Europeana, strategiile României privind politica în regiunea Marii Negre sunt strâns legate de obiectivele acestor organizaţii din care face parte. Necesitatea resurselor de energie a Uniunii Europene conduce România la un rol cu adevărat activ în regiune. România are norocul sa fie ruta de transport şi sa îşi poată asigura prosperitatea asigurând securitatea rutei.

 

4.2. Organizaţiile care ajută la securitatea în Marea Neagră

 

Cooperarea regională este creditată a dispune de un important potenţial pentru disiparea noilor linii potenţiale de divizare rezultate în urma extinderii NATO şi UE în regiunea Mării Negre şi a avea un impact pozitiv asupra securităţii energetice şi a celei ecologice, precum şi a combaterii noilor ameninţări transnaţionale la adresa securităţii, între care terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul ilicit de droguri, arme mici şi uşoare şi material nuclear fisionabil, migraţia ilegală şi traficul de fiinţe umane deţin un loc precumpănitor.

„Sinergia Mării Negre” sintetizează viziunea UE asupra cooperării cu ţările regiunii Mării Negre. Ea trebuie privită ca o iniţiativă complementară politicilor existente în regiune care se va focaliza pe nivelul regional, în intenţia impulsionării cooperării atât în cadrul regiunii Mării Negre, cât şi între regiunea Mării Negre şi UE. Totodată, iniţiativa va lua în considerare şi alte programe de cooperare regională susţinute de organizaţii internaţionale sau de terţe ţări în zonă. Într-o primă etapă, Sinergia Mării Negre îşi va îndrepta atenţia spre acele aspecte şi sectoare de cooperare care reflectă priorităţi comune şi unde prezenţa şi sprijinul UE sunt deja semnificative: democraţie, respectarea drepturilor omului şi buna guvernare; gestionarea circulaţiei şi ameliorarea securităţii; conflicte „îngheţate”; energie; transporturi; mediu; politica maritimă; pescuit; comerţ; reţele de cercetare şi educaţie; ştiinţă şi tehnologie (S&T); ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale; dezvoltarea regională.

 Comisia Europeană consideră că un rol deosebit de important în implementarea obiectivelor sale în regiunea Mării Negre revine cooperării transfrontaliere şi actorilor locali ai societăţii civile.

În condiţiile în care aproape jumătate din importurile de energie ale Europei urmează să traverseze regiunea în anii ce vin, Marea Neagră devine o zonă de tranzit crucială pentru UE. De aceea, o provocare strategică deosebită pentru regiunea Mării Negre vizează capacitatea acesteia de a juca rolul de verigă de legătură în transportul resurselor energetice eurasiatice către consumatorii Uniunii Europene.

Problema reducerii energiei obţinute din combustibilii fosili a devenit o provocare mondială. Şi UE a stabilit ţinte specifice pentru curentul electric regenerabil, ce urmează a alcătui 22,1% din totalul producţiei de electricitate până în 2010. Cu o determinare mai mare sau mai mică, statele din zona Mării Negre au început şi ele să facă apel la sursele energetice regenerabile.

România se pronunţă pentru accelerarea dezvoltării proceselor participative la nivelul regiunii extinse Mării Negre. Premisele pentru declanşarea unui asemenea proces de accelerare au fost create prin lansarea „Forumului Mării Negre pentru Dialog şi Parteneriat” ca platformă regională menită să ofere cadrul pentru amplificarea interacţiunilor multidimensionale între toate categoriile de actori la nivel regional.

România doreşte reforma şi eficientizarea OCEMN[41], dar în acelaşi timp consideră că o „piaţă a cooperării regionale” va duce la eficientizarea proceselor de cooperare existente. În lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere în plan regional, „Centrul Regional pentru Combaterea Infracţionalităţii Transfrontaliere” (Centrul SECI) de la Bucureşti poate avea un rol esenţial, el fiind un important contributor la securitatea statelor din Sud-Estul Europei şi fiind considerat instrumentul adecvat pentru transferul de experienţă şi bune practici în regiunea Mării Negre. Pentru potenţarea impactului Centrului SECI în regiunea extinsă a Mării Negre se impune conectarea sa şi cooperarea sa permanentă cu „Centrul de Informare şi Coordonare al Frontierei Mării Negre” de la Burgas, Bulgaria.

 

4.3. Democratizare şi cooperare în regiunea extinsă a Mării Negre

 

Transformarea Mării Negre într-un spaţiu transfrontalier de securitate pentru NATO şi Uniunea Europeană a determinat Comandamentul Statelor Unite în Europa (USEUCOM) să regândească natura angajamentului în regiunea de sub incidenţa responsabilităţilor sale (AOR), care include Caucazul şi Africa. La întrunirea sa la nivel înalt de la Istanbul în 2004, NATO a acceptat oficial caracterul prioritar al regiunii Caucazului şi Africii în cadrul activităţilor sale de viitor.

În trecut, statele din Caucaz au folosit programe precum Parteneriatul pentru Pace şi Dialogul Mediteranean ca instrumente importante în cooperarea lor cu NATO. Totuşi, deşi Parteneriatul pentru Pace s-a dovedit a fi un instrument de acţiune eficient, Dialogul Mediteranean a scos la lumină multe dezavantaje.

Extinderea NATO spre estul continentului plasează, pentru prima dată, cele şase state riverane Mării Negre (Georgia, Rusia, Ucraina, Turcia, România, Bulgaria) într-o paritate numerică: trei state membre NATO (Turcia, România, Bulgaria) şi trei state nemembre (Georgia, Rusia, Ucraina)

În acelaşi timp, extinderea UE introduce un nou factor de natură strategică în regiune, prin includerea a trei state riverane Mării Negre în zona de prosperitate a pieţei unice şi în viitoarele aranjamente privind politica externă, de securitate şi de apărare comună. Aprobarea de către UE a cadrului conceptual al relaţiilor cu ţările vecine din Est, participante la OCEMN, reprezintă un indiciu clar al interesului european crescând faţă de regiunea Mării Negre.

Potenţialul economic al Zonei Extinse a Mării Negre este conturat ca zonă de tranzit în circuitul economic dintre UE şi statele est-europene şi ca racord necesar spre sursele, în special energetice, şi pieţele în ascensiune din Asia Centrală şi Orientul Mijlociu.

Vorbind despre cadrul de cooperare regională din zona Mării Negre, avem în vedere Organizaţia de Cooperare Economică în Marea Neagră (OCEMN-BSEC), Măsurile de Întărire a Încrederii şi Securităţii, Centrul SECI şi, nu în ultimul rând, iniţiativa Blackseafor.

BSEC-ul este o organizaţie din care fac parte 11 state şi care-şi propune să realizeze un cadru de cooperare regională în domeniul securităţii, al stabilităţii şi prosperităţii în regiune. Are o structură organizatorică cuprinzătoare, interguvernamentală, interparlamentară, beneficiază de 15 grupuri de lucru şi desfăşoară relaţii cu ONU, UE, Banca Mondială etc. Centrul SECI sau Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei este un alt exemplu al eforturilor depuse pentru o cooperare largă a statelor din zona Mării Negre. Constituirea BLACKSEAFOR, iniţiativa de cooperare navală care cuprinde toate cele şase state riverane Mării Negre, are ca obiectiv sporirea măsurilor de încredere şi de securitate în bazinul Marii Negre, creşterea interoperabilităţii forţelor navale ale statelor participante, în măsură să desfăşoare în comun acţiuni umanitare, de căutare – salvare împotriva minelor şi a poluării.

În acest context, este de aşteptat o dezvoltare a colaborării în bazinul fluviului Dunărea care va avea ca rezultat revitalizarea comunicaţiei fluviale şi transformarea acesteia într-o veritabilă magistrală europeană navigabilă care să contribuie la valorificarea căilor de transport maritime şi fluviale din întreaga zonă a Mării Negre inclusiv racordarea la bazinul Mării Caspice, prin sistemul Volga – Don.

 

 

 

 

 

 

 

Concluzii

 

Importanţa geopolitică, geoeconomică şi geostrategică a Mării Negre şi a fluviul Dunărea (ca principala legătură cu Europa Occidentală şi Oceanul Planetar), a preocupat strategii statelor riverane Mării Negre şi ai altor puteri occidentale încă din cele mai vechi timpuri. Astăzi, harta politică a zonei Mării Negre este influenţată de o fostă superputere, Rusia, şi două puteri regionale Ucraina şi Turcia. Ca succesoare a URSS, Rusia este în continuare un factor major în regiunea Mării Negre. După o foarte lungă perioadă de timp când Moscova era cel mai important actor în Marea Neagră, aceasta caută să-şi menţină rolul de pivot pe care l-a jucat odată în construirea şi menţinerea „arhitecturii Războiului Rece al ţărmurilor”. Concepţia neo-imperială a Rusiei în Marea Neagră îşi are originea în epocile ţaristă şi sovietică dar mai ales în nevoia de a contracara expansiunea în regiune a SUA şi UE.

Pe de altă parte, datorită poziţiei sale, regiunea Mării Negre se află în epicentrul eforturilor statelor occidentale de a-şi proiecta interesele spre Caucaz şi Orientul Mijlociu. Pe măsură ce NATO şi-a extins atribuţiile, regiunea Mării Negre a început să fie privită într-o altă lumină.

Turcia, un alt actor principal al statelor riverane Mării Negre, este cel mai important pilon american la graniţa masei continentale şi culturale ruseşti, fiind foarte activă în special în fostele republici sovietice de cultură islamică. Ambiţiile Turciei au la bază în bună măsură convingerea că în urma dezintegrării URSS şi Iugoslaviei îi revine misiunea de a restabili influenţa politică, economică şi mai ales culturală asupra fostelor teritorii ale Imperiului Otoman. Deşi forţele navale turce înregistrează o anumită dezvoltare, ea trebuie pusă pe seama necesităţii de a păstra avantajul militar asupra Greciei în zona Mării Egee şi a Ciprului. Astfel, deşi o prezenţă semnificativă în Marea Neagră, flota turcă are ca principal obiectiv asigurarea securităţii Strâmtorilor şi mai ales capacitatea de a opera în cadrul strategiilor NATO. Implicată în diverse scheme de colaborare regională (OCEMN, BLACKSEAFOR) Turcia are o serie de interese proprii pe care şi le promovează nu întotdeauna în consonanţă cu acelea ale aliaţilor riverani din NATO (România şi Bulgaria), conştientă de faptul că nici o strategie regională nu va putea face abstracţie de viziunea sa.

Poziţia României şi Bulgariei s-a schimbat odată cu intrarea în NATO (2004) şi UE (2007). Principalele interese ale României în contextul cooperării regionale în spaţiul Mării Negre sunt: construirea unei infrastructuri moderne pentru livrările masive de petrol, gaze şi alte produse din Zona Mării Caspice spre Europa de Vest, interconectarea reţelelor electrice, combaterea poluării Mării Negre, dezvoltarea turismului şi intensificarea actelor concrete pentru combaterea terorismului, crimei organizate şi traficului ilicit de arme şi stupefiante.

Potenţialul României, instrumentele şi dorinţa de a contribui la transformarea regiunii într-o zonă de cooperare, o îndreptăţesc să devină un pivot important cu şanse de a influenţa procesul din zona Mării Negre. Totuşi trebuie avut în vedere că, în acest moment, România îşi poate promova interesele doar prin intermediul actorilor regionali (NATO şi UE, Rusia, Turcia), singură având şanse foarte mici indiferent de intenţii, dorinţe sau instrumente.

Din punct de vedere energetic, Marea Neagră devine o rută strategică, o zonă cu potenţialul celei din Golf; iar simpla existenţă a unui obiectiv de importanţă internaţională, cum este o magistrală petrolieră cu o capacitate de transport de 20-30 de milioane tone pe an, conferă ţării care o deţine şi un avantaj strategic. Astfel, importanţa Mării Negre pentru România devine esenţială. Locurile şi reperele geografice nu au aceeaşi valoare geopolitică în toate perioadele de timp. Valoarea geopolitică variază în funcţie de evoluţiile din zonă, de intensitatea comerţului şi a vieţii economice. Valoarea geopolitică a Mării Negre creşte în zilele noastre din mai multe motive.

În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie din SUA şi ulterior din Marea Britanie şi Spania, s-a declanşat campania împotriva terorismului internaţional, ceea ce a modificat esenţial abordările occidentale faţă de zona strategică a mării Negre. În acest moment există o serie de organisme care sunt preocupate de creşterea securităţii în regiunea Mării Negre şi de luptă împotriva terorismului. Atât NATO, cat şi Uniunea Europeană sunt conştiente de importanţa Mării Negre şi fac eforturi pentru sporirea cooperării dintre statele riverane, precum şi între acestea şi celelalte state.

Rolul Forţele Navale ale României este de a apăra şi promova interesele şi drepturile suverane ale României la mare şi fluviu, independent sau împreună cu alte forţe, în cadrul creat de aderarea la NATO.

Prin misiunile care le execută (misiuni de proiectare a forţei, separarea zonelor maritime şi fluviale de conflict, transport naval şi asistenţă de specialitate, lupta împotriva minelor, asistenţă umanitară, protecţia mediului marin, etc.), Forţele Navale române contribuie la promovarea atât a stabilităţii regionale, cât şi a celei globale, în cadrul de NATO şi iniţiativelor regionale. În acest sens, participarea de către Forţele Navale ale României la exerciţiile regionale (BLACKSEA PARTNERSHIP, SEA BREEZE, BUN – RON, TURKISH MINEX, DOGU AKDENIZ, BLACKSEAFOR şi pe viitor la operaţia BLACK SEA HARMONY) a contribuit la stabilitatea, pacea şi securitatea regiunii Mării Negre.

Marea Neagră este o regiune de convergenţă a intereselor marilor actori globali, iar poziţiile unor jucători mai mici trebuie să se configureze prin raportarea permanentă la aceste interese. Faptul că România şi Bulgaria sunt astăzi avanposturile NATO la Marea Neagră, iar SUA doreşte amplasarea unor baze militare în aceste ţări, arată foarte clar că jocul de şah pentru stăpânirea Rimlandului este în desfăşurare, iar România este o piesă importantă a acestuia.

 

 

 

 

Bibliografie

 

  1. Asmus, R. D., Dimitrov, K., Forbrig, J., O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Ed. IRSI, Bucureşti, 2004.
  2. Bădescu, I., Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, 2004.
  3. Bocai, C., Consideraţii privind evoluţia situaţiei geopolitice în zona extinsă a Mării Negre, în Buletinul Forţelor Navale, nr. 8 / 2008.
  4. Brătianu, Gh. I., Marea Neagră, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988.
  5. Brzezinski, Z., Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale strategice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.
  6. Hitchner, R. B., Marea prietenoasă cu străinii: istorie şi realizarea strategiei euro-atlantice pentru Marea Neagră, în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Ed. IRSI, Bucureşti, 2004.
  7. Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI. Culegere de studii, Ed. Militară, Bucureşti, 2006.
  8. Ionescu, M. E., în Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI. Culegere de studii, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Ed. Militară, Bucureşti, 2006.
  9. Kubiak, K., Posibile modalităţi de ducere a atacurilor teroriste împotriva comerţului şi transportului maritim, în Securitate şi stabilitate în Bazinul Mării Negre – A V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, Ed. UNAP, Bucureşti, 2005.
  10. Maior, G. C., Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mării Negre, în Observatorul Militar, nr. 9/2004.
  11. Medar, S., Savu, Gh., Conflicte „îngheţate” în zona Mării Negre, în Securitate şi stabilitate în Bazinul Mării Negre – A V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, Ed. UNAP, Bucureşti, 2005.
  12. Mihei, A., Marea Neagră – ţintă a terorismului maritim în actualul context geopolitic?, în Revista Terorismul azi, vol. XXIV-XXVII, Institutul de Studii şi Cercetări ale Terorismului (ISTC), Ed. ASCT, Cluj-Napoca, 2008.
  13. Nicolaescu, Gh., Gestionarea crizelor politico-militare, Colecţia GeoStrategie, Ed. Top Forum, Bucureşti, 2003.
  14. Nicolaescu, Gh., Marea Neagră – Ultima frontieră a NATO, în Revista Geopolitică, nr. 6 / 2004.
  15. Sarcinschi, A., Băhnăreanu, C., Redimensionări şi configurări ale mediuluide securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani), UNAP – Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2005.
  16. Securitate şi stabilitate în Bazinul Mării Negre – A V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, Ed. UNAP, Bucureşti, 2005.
  17. Serebrian, O., Geopolitica spaţiului pontic, ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Ed. Cartier, Chişinău, 2006.
  18. Simileanu, V., Sistemul geopolitic Ponto-Danubian. Realităţi şi perspective, în Revista de Geopolitică, nr. 6 / 2004.
  19. Vâlsan, N., Reflectarea importanţei Mării Negre în conţinutul acţiunilor forţelor navale, în Buletinul Forţelor Navale, nr. 8 / 2008.

 

 

Buletine şi reviste

 

  1. Buletinul Forţelor Navale, nr. 8 / 2008.
  2. Observatorul Militar, nr. 9/2004.
  3. Revista Geopolitică, nr. 6 / 2004.
  4. Revista Terorismul azi, vol. XXIV-XXVII / 2008.

 

 

Internet

 

  1. http://www.aboutromania.com
  2. http://www.cseea.ro
  3. http://www.danube-research.com
  4. http://www.mae.ro
  5. http://www.memo.ro
  6. http://www.ne-cenzurat.ro
  7. http://www.parlament.md
  8. http://www.presidency.ro
  9. http://www.roconsulboston.com
  10. http://ro.wikipedia.org/wiki/OSCE


[1] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 76.

[2] Mihail E. Ionescu în Marea Neagră de la „lacul bizantin” la provocările secolului XXI. Culegere de studii, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară, Ed. Militară, Bucureşti, 2006, pp. 8-9.

[3] R. Bruce Hitchner, Marea prietenoasă cu străinii: istorie şi realizarea strategiei euro-atlantice pentru Marea Neagră, în Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Ed. IRSI, Bucureşti, 2004, pp. 27-32.

[4] George Cristian Maior, Noii aliaţi şi dinamica de securitate în zona Mării Negre, în Observatorul Militar, nr. 9/2004.

[5] Oleg Serebrian, Geopolitica spaţiului pontic, ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Ed. Cartier, Chişinău, 2006, p. 10.

[6] Ibidem.

[7] Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Ed. Mica Valahie, 2004.

[8] În prezent Europa importă 50% din energie prin rute foarte complicate ce trec peste Bosfor şi Canalul Mânecii. Din 2020 Europa va importa 70% din necesar din afară. Ronald D. Asmus, Konstantin Dimitrov, Joerg Forbrig, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Institutul Român de Studii Internaţionale „Nicolae Titulescu”, Ed. IRSI, Bucureşti, 2004, p. 22.

[9] Ibidem, p. 23.

[10] Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale strategice, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

[12] Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Redimensionări şi configurări ale mediuluide securitate regional (zona Mării Negre şi Balcani), UNAP – Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Bucureşti, 2005, p. 8.

[13] Corneliu Bocai, Consideraţii privind evoluţia situaţiei geopolitice în zona extinsă a Mării Negre, în Buletinul Forţelor Navale, nr. 8 / 2008, p. 35.

[14] Vasile Simileanu, Sistemul geopolitic Ponto-Danubian. Realităţi şi perspective, în Revista de Geopolitică, nr. 6 / 2004, p. 84-85.

[15] Gheorghe Nicolaescu, Marea Neagră – Ultima frontieră a NATO, în Revista Geopolitică, nr. 6 / 2004, p. 43.

[16] Corneliu Bocai, Op. cit., pp. 35-36.

[17] Idem, p. 36.

[18] Gheorghe Nicolaescu, Op. cit., p. 44.

[19] Corneliu Bocai, Op. cit., p. 38.

[20] http://www.ne-cenzurat.ro: După Summit-ul GUAM de la Yalta, după întâlnirile preşedinţilor din Azerbaidjan, Georgia, Ucraina şi Moldova de la Strasbourg, Summit-ul de la Kiev şi întrunirea GUAM de la Baku, au fost puse bazele unui proiect energetic internaţional care are la origine – „o viziune conceptuală în ceea ce priveşte colaborarea statelor membre ale coridorului transcaucazian Asia-Europa, în perspectiva extinderii acestuia şi a creării spaţiului comun de integrare şi securitate aferent regiunii GUAM” (19.03.2009).

[21] Ibidem.

[23] „de Dunăre se leagă întreaga viaţă a poporului român, ea este partea care ne ţine în contact cu popoarele din centrul Europei şi tot ea ne deschide calea largă a Oceanului planetar pentru schimbul produselor ţării cu ale celor mai îndepărtate ţări”  şi tot el afirma că „cea mai mare dintre toate avuţiile naturale ale ţării noastre este fără îndoială Dunărea şi aceasta, chiar dacă nu am considera-o decât sub aspectul ei de arteră de navigaţie şi comerţ”

[24] Alexandra Sarcinschi, Cristian Băhnăreanu, Op. Cit., pp. 27-28.

[25] Ibidem, p. 30.

[26] Krzysztof Kubiak, Posibile modalităţi de ducere a atacurilor teroriste împotriva comerţului şi transportului maritim, în Securitate şi stabilitate în Bazinul Mării Negre – A V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, Ed. UNAP, Bucureşti, 2005, p. 86.

[27] Ibidem.

[28] Adrian Mihei, Marea Neagră – ţintă a terorismului maritim în actualul context geopolitic?, în Revista Terorismul azi, vol. XXIV-XXVII, Institutul de Studii şi Cercetări ale Terorismului (ISTC), Ed. ASCT, Cluj-Napoca, 2008, p. 45

[29] Ibidem, p. 46.

[30] Foster, An Emerging Threat Shapes up as Terrorists Take to the High Leas, Jane’s Intelligence Review, July 1998.

[31] Adrian Mihei, Op. cit., p. 49.

[32] Ibidem.

[33] Sergiu-Tudor Medar, Gheorghe Savu, Conflicte „îngheţate” în zona Mării Negre, în Securitate şi stabilitate în Bazinul Mării Negre – A V-a sesiune internaţională de comunicări ştiinţifice, Ed. UNAP, Bucureşti, 2005, p. 85.

[34] European Union Border Assistance Mission (în original)

[37] Ţările membre GUAM: Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova.

[39] Statele membre Guam.

[40] Niculae Vâlsan, Reflectarea importanţei Mării Negre în conţinutul acţiunilor forţelor navale, în Buletinul Forţelor Navale, nr. 8 / 2008, pp. 27-28.

[41] http://www.mae.ro: Iniţiativa CEMN a fost lansată în 25.06.1992, prin semnarea declaraţiei de la Istambul. Membrii fondatori (11 state): Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, Rep. Moldova, Rusia, Ucraina şi trei ţări caucaziene (Armenia, Azerbadjan şi Georgia). La 30.04.1999, înfiinţată, OCEMN devine structură regională de cooperare în domeniul economic, iar cu 8.10.1999 dobândeşte statutul de observator la ONU.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s